liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Andrei Plesu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 653. Sâmbătă 13 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (34)


Motto 1: ”Înțelepciunea cunoaște și ea excesele ei și n-are mai puțin nevoie de moderație decât nebunia”    (Montaigne)

Motto 2: ”Comunismul este opiumul intelectualilor”  (Raymond Aron)

Motto 3: ”Politicienii sunt niște oameni care vor să facă pe deștepții în fața poporului” (opinia unui copil de 12 ani, înainte de 1989) (Apud: Andrei Pleșu, ”Rîsu-plînsu profesorului Zaica”, în: Dilema veche, an XV, nr 763, 4-10 oct 2018, p. 3)

Motto 4: ”Comuniștii n-au dărîmat toate bisericile că după aia rămîneau fără niște locuri foarte bune de spionat oamenii” (copil de 14 ani) (ibidem).

Cu scopul de a atrage mai mult atenția asupra textelor care pot fi înșelătoare, amintesc că un filozof/ cărturar de talia lui Sartre (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre) a avut și el nefericirea de a se lăsa vrăjit de himerele și metehnele comunismul sovietic. Deși nu a fost membru al PCF (ca Benda), Sartre s-a încadrat în categoria neonorantă a idioților utili care au făcu pro bono propagandă deșănțată regimului totalitar bolșevic de la Moscova. Iată o opinie a lui Sartre despre anticomuniști: ”Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării se mai iese. Trebuie împușcați” (apud ”Texte lăsate deoparte” de Andrei Pleșu în: Dilema veche nr 572/ 29 ian – 4 feb 2015). Probabil, dacă cineva ar face o monografie Julien Benda este foarte probabil să se găsească mai consistent în scrierile sale simpatiile socialiste ale tinereții, transformate în convingerile comuniste ale maturității. Finalul cărții sugerează mai mult disperarea autorului obligat să aleagă între două rele (războiul mondial și societatea bolșevică, nedemocratică și totalitară) decât opțiunea sa intimă în favoarea comunismului. Dar ce altceva este ”fraternitatea” universală decât globalizarea comunistă (adică victoria deplină și definitivă a comunismului totalitar de tip sovietic). Pe vremea lui Benda, comunismul mondial avea un centru unic (Moscova). În zilele noastre, comunismul mondial (adică cele șase țări comuniste, cinci din Asia și Cuba) are un alt centru (Pekin). Dacă acceptarea de către Occident a comunismului moscovit părea, totuși, o soluție europeană, la ora actuală este greu să ne închipuim că Occidentul va accepta noul hegemon asiatic. De unde și dilematica situație în care se află acum omenirea.

Dar, cu plusuri și minusuri, cartea lui Benda merită citită, analizată și înțeleasă. Este ea însăși un dublu exemplu: mai întâi este un (auto)exemplu de intelectual trădător, implicat, în final, în pasiuni politice; apoi este un exemplu de duplicitate pe față: după ce deplânge căderea cărturarilor în păcatul poftelor și bunurilor lumești, autorul acceptă și el o asemenea ipostază, având ca scuză frica (firească) de război și pledând pentru o societate uniformizată, totalitară..

Pentru că tot mai puțină lume este informată în legătură cu ceea ce a însemnat teoretic marxismul (o teorie care a vrut să previzioneze viitorul sistem social global), redau două succinte și corecte sinteze în legătură cu doctrina în cauză, cea care a reușit să-l vrăjească pe Benda, care în 1927 era viitorul comunist francez promoscovit.

http://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/marxismul-sau-curentul-politico-filosofic-care-a-schimbat-lumea/ Marxismul sau curentul politico filosofic care a schimbat lumea; http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-economica/karl-marx-si-critica-sa-asupra-capitalismului/

În episodul următor voi publica o listă de alte recenzii la cartea lui Benda făcute de diverși autori/ recenzenți, dar… sfârșitul nu-i aici!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 629. Miercuri 19 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (10)


Motto: ”Dacă nu poți să uimești lumea cu inteligența ta, atunci zăpăcește-i cu tâmpeniile tale” (Legile lui Murphy)

Fake news nu sunt niște simple tâmpenii, ci niște fumigene aruncate deliberat publicului (tele)spectator pentru a-i deruta atenția în timp ce se schimbă direcția în politica mare (eventual, cea geostrategică). În interbelicul românesc s-a întâmplat cam la fel cu ce s-a întâmplat în interbelicul francez și european: mult politicianism, multă prosteală pe față, mult mesianism religios și naționalist și… tot tacâmul. Amintesc aici binecunoscutul caz de la Maglavit (Oltenia) (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/maglavit-miracol-sau-escrocherie), caz (1935-1938) speculat până la epuizare de Biserica Ortodoxă, Garda de Fier și deputați în Parlamentul României. Am început cu acest caz notoriu din istoria destul de recentă a Românei pentru a compara cu ce s-a întâmplat și în mult elogiata cultură franceză. Are cuvântul Julien Benda, analistul socio-politic al patologiilor național(ist)e din Franța: ”În general se poate spune că pasiunile naționale, fiind trăite azi de suflete plebee, dobândesc un caracter mistic, de adorație religioasă rar întâlnită pe vremuri în spiritul practic al conducătorilor, caracter care nu mai este nevoie s-o spunem – face ca pasiunile să fie mai adânci și mai puternice…. acest tip plebeu de patriotism este adoptat de toți practicanții acestei pasiuni…. În plus, adorația mistică față de națiune nu se explică numai prin natura adoratorilor, ci și prin modificările survenite în obiectul adorației: aceasta arată acum mult mai impresionant prin forță militară și prin organizare; mai mult, văzând cum statele moderne prelungesc la infinit războiul, chiar când nu mai au oameni, și cum continuă să existe, chiar când nu mai au bani, este firesc ca cei cu înclinație religioasă să-și închipuie că aceste state sunt făcute din altă esență decât ființele obișnuite” (p. 25). Mai trebuie oare să reamintesc faptul că ascensiunea fascismului italian, a nazismului german și legionarismului românesc s-a făcut tocmai prin escaladarea misticismului bine împletit cu ”patria sfântă”, ”țara binecuvântată de Dumnezeu”, ”Grădina Maicii Domnului” etc. Nu este în intenția mea să jignesc sentimentele religioase ale fiecăruia, dar exploatarea acestora în scop electoral, politic și antidemocratic este demnă de tot disprețul. ”Specialiști” în fake news (începând chiar cu ”teroriștii din decembrie”, cu ”drogurile și mașinile de făcut bani falși descoperite la Opoziție”, apoi cu ”tentativa de lovitură de stat din 10 august 2018” etc.) au acum mare căuatre: imaginația, creativitatea, josnicia și preacurvia se plătesc, în continuare, foarte bine.  Cred că doar cine nu vrea să vadă nu vede cum se repetă structurile misticoide și romantic-iraționale din interbelic în zilele noastre în chiar scumpa noastră patrie cu o democrație atât de fragilă și atât de fragedă încât deja destui ”maglavit-iști” au început să o mănânce pe pâine. Într-adevăr, naționalismul este o pâine bună de mâncat în perioadă de criză și în acele țări unde analfabetismul funcțional deține o majoritate consistentă. Criza financiară mondială din 2008 a restructurat imediat vocabularul propagandiștilor, politicienilor și politrucilor și a dat naștere populismelor de varii branduri, naționalismelor clasice, dar și celor (post)moderne. Iată recenzia (https://liviudrugus.wordpress.com/2014/03/14/ideologia-nationalista-cate-adevaruri-care-consecinte-cine-face-lumina/) făcută de mine în anul 2014 la o carte (Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini) apărută în 2013 (pe baza unei teze de doctorat începută în 2009, la Iași). Concluzia mea: naționalismul (fie și sub forma blajină a patriotismului) nu este binevenit decât într-o societate bolnavă, agonică, disperată. Pentru Andrei Pleșu, naționalismul este rău, dar patriotismul este bun, apelând la un exercițiu (neonorant) de retorică sofistică: ”Naționalismul înseamnă să lupți împotriva altor națiuni, în timp ce patriotismul înseamnă să lupți pentru propășirea propriei tale patrii” (citat din memorie). Pentru mine toate ”-ismele” au germenii nocivității și dezastrului așa încât în locul celor două ideologii extremiste eu prefer dezvoltarea spiritului civic/ cetățenesc, promovarea intereselor personale prin efort propriu și scopuri neascunse, sau dragostea de patrie la modul condiționat: și patria să-și iubească cetățenii. Citatul de mai jos este, cred, perfect pliabil peste realitățile noastre actuale:

În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Sandu Tudor, ziarul Credința, 1935).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 623. Joi 13 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (4)


Motto: ”Hai să-l considerăm deci pe critic un descoperitor al descoperirilor.” Milan Kundera

Încercarea mea de a lămuri cât mai bine titlul ales de Julien Benda nu poate ocoli cuvântul ”cărturar”/ intelectual. Cum am arătat deja, o ediție în limba engleză a preferat să traducă ”les clercs” prin intelectuali, în fond ambii termeni având o ambiguitate suficient de mare pentru ca eseul lui Benda să se apropie mai mult de pamflet decât de o analiză politico-socială riguroasă. Totuși, pentru limba română termenul de cărturar are o semnificație mai apropiată de ceea ce numim elita intelectualității și mai îndepărtată de masa mare a ceea ce se numește intelectual în sens generic (om cu studii superioare de specialitate). Pentru mine cel puțin, termenul de ”cărturar” trimite la un mare iubitor de cultură și, adesea, la un (mare) creator de cultură, o personalitate marcantă a vieții spirituale a unei societăți oarecare, chiar dacă, etimologic vorbind, termenul face trimitere doar la ”un om cu carte”. Consider interesante unele opinii despre situația intelectualului în lume la ora actuală. Nu există o poziție unanimă asupra poziției corecte a intelectualului în societate: să devină politician sau nu? O încercare de justificare a derutei intelectualilor în privința implicării lor reale în viața socială este astfel formulată de Abraham H. Miller, fost profesor de politologie la University of Cincinnati: ”The problem with being an intellectual is that you rarely have your ideas tested in the real world. But sitting on the sidelines enables you to use extreme rhetoric to advance crackpot notions that, when embraced all too frequently, end up heaping tragedy upon humanity.” (dec 2014). (”Problema intelectualilor este aceea că ei nu-și pot testa ideile în lumea reală. Dar stând deoparte, ei apelează la retorici extreme pentru a lansa noțiuni trăsnite care, prea adesea, sfârșesc prin a aduce umanității mari tragedii”). Ar fi suficient să amintim tragediile aduse de ideologiile extreme ale secolului trecut: bolșevismul și nazismul, nazismul fiind o ideologie geamănă a stângii militante care a generat bolșevismul și comunismul. Rolul intelectualilor în promovarea acestor ideologii este covârșitor (adăugând și progresele tehnicii cum ar fi radioul, ziarele etc.).

Cuvântul intelectual are o largă arie de acoperire, fapt de natură să creeze confuzii (vezi: http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=INTELECTUAL). Conform acestor accepțiuni, intelectual este și inginerul sau economistul dintr-o fabrică, deopotrivă cu H. Coandă sau Adam Smith.  Mai util pentru înțelegerea acestui concept este distincția făcută de sociologul Adrian Samoilă între intelectualul de rând și elita intelectuală (vezi: http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr1-2-2008/09-Samoila.pdf) Prin natura ei, doar elita intelectuală (cărturarii neamului) sunt chemați de politicieni să le fie alături. Autorul articolului sugerează ca intelectualii, indiferent de rangul lor, să se abțină de a deveni politicieni și să se mulțumească cu rolul de consultanți. După părerea mea, tocmai acest rol a fost criticat de Benda, deoarece asta îi extrăgea din rolul lor primordial: acela de a fi creatori și nu propagandiști ai unor interese suspecte. Deosebit de lămuritor este textul lui Florin Lestat care face o incursiune în evoluția istorică a conceptului de intelectual. Din articolul său aflat la http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/f/florin-lestat-6zuuddu/intelectualii-in-evul-mediu-si-aparitia-universitatilor-6zuuddu.html#.W5Vfd_m-nX4 am extras următorul citat: ”Termenul modern „intelectual”, desemnând o categorie de persoane, intra în circulatie abia la sfârsitul secolului al XIX-lea în Franta. Pentru omul născut în Evul Mediu termenii mulier, miles, mercator, urbanus, pauper erau usor de înteles însa semnificatia cuvântului „intelectualis” atribuit unui om nu ar fi putut-o pricepe. Cu toate acestea, termenul se potrivesste si pentru noul tip de om din Evul Mediu care „muncea cu cuvântul si cu mintea”, nu cu mâna, nu traia din veniturile pamântului, fiind constient de diferenta dintre el si celelalte categorii de oameni.
Omul medieval folosea alti termeni pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali: maestru si profesor (este vorba de cei care predau dupa ce studiaza; în timp ce magister desemna o calitate de elevatie morala si de demnitate, profesor era adesea folosit ironic la adresa îngâmfarii unora care se încred prea mult în stiinta lor.), erudit si doct (îi desemna pe cei care au studiat din cărti), filozof; toti acestia insa erau numiti litterati. Toti cei care stiau sa scrie, sa citeasca si stapâneau lumea cuvintelor erau numiti litterati
.
În „Omul medieval”, M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea între un sens slab si unul tare al cuvântului intelectual. Este numit intelectual în sens tare omul care desfasoara o activitate întelectuala, însa este angajat si în transmiterea capacitatii sale de investigare. Intelectual în sens slab este aplicat oamenilor care s-au folosit de inteligenta si de cuvânt, schimbându-si adesea rolul si contextul activitatii: este vorba despre diplomati, avocati, episcopi, scriitori, perceptori.” Evident, enciclopediile electronice au și ele un punct de vedere (interesant): https://ro.wikipedia.org/wiki/Intelectual . Tot Wicki ne lămurește și cum e cu inteligența, un termen la fel de … complicat: https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 . Dilema pe tema ”ce este un intelectual?” nu putea fi ocolită de dilematicul Andrei Pleșu într-un articol din 2015: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce .

În contextul definirii conceptului de intelectual și a rolului intelectualității în viața politică merită amintită convingerea lui Mihail Gorbaciov (făcută publică) – aceea că intelectualitatea trebuie să preia conducerea politică în URSS și în țările socialiste în general. Nu întâmplător, Moscova reformatoare l-a sprijinit pe Ion Iliescu să preia succesiunea la putere în România, într-adevăr Ion Iliescu fiind recunoscut în mediile academice de dinainte de 1989 drept un intelectual comunist autentic, citit și vorbitor de limbi străine. Și tot deloc întâmplător, primul Parlament al României necomuniste a fost intens populat cu profesori universitari, scriitori, cercetători etc. Ulterior, lucrurile au involuat în mod constant. Vezi: https://www.dw.com/ro/o-aren%C4%83-pentru-intelectuali/a-17411789 și https://adevarul.ro/news/societate/cati-intelectuali-romani-isi-asuma-identitatea-europeanao-1_5267b6c2c7b855ff566ef313/index.html

Tot în sens edificator recomand celor interesați/ curioși să citească recentele articole ale controversatului Marius Ghilezan despre ”Cum trebuie citiți intelectualii publici?”  https://romanialibera.ro/opinii/cum-trebuie-cititi-intelectualii-publici-715694 și articolul ”Ținutele ideologice risipesc intelectualiihttps://romanialibera.ro/opinii/tinutele-ideologice-risipesc-intelectualii-750820 .

În fine, Bibliografia cu care închei acest episod s-ar putea să fie mai lămuritoare decât ce ați citit până acum. https://adevarul.ro/news/societate/sindromul-dugin-intelectualii-sovini-agresivie-1_53abcb620d133766a8e8c265/index.html Dorian Furtună, Sindromul Dughin sau De ce intelectualii sunt șovini și agresivi?, 26 iunie 2014

https://mises.ro/248/elitele-naturale-intelectualii-i-statul Hans Herman Hoppe, discurs 1995, Alabama, California, SUA

https://adevarul.ro/cultura/carti/nu-e-nicio-rusine-intelectual-1_51ff7a38c7b855ff56a84a8e/index.html Petru Cimpoeșu – Nu este nicio rușine să fii intelectual

http://www.contributors.ro/cultura/ce-inseamna-a-fi-intelectual/ Ce înseamnă a fi intelectual? De Virgil Iordache, 11 mai 2015    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 622. Miercuri 12 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (3)


Motto: ”Prostia este atunci când ai răspuns la orice. Înțelepciunea este atunci când ai întrebări pentru orice.” Milan Kundera

Câteva discuții pe tema titlului cărții lui Julien Benda se impun, date fiind interpretările și opțiunile traducătorilor. Unele ediții englezești au tradus ”les clercs” prin ”intelectuali” (”The Betrayal of Intellectuals” (adăugând, în paranteză, și titlul original  – ”La Trahison des clercs” – ceea ce probează marea dificultate în care s-a aflat traducătorul Herbert Read). Interesantă este opinia unui recenzent (Pavel K Kepezhinskas) care identifică intelectualii cu liberalii, numindu-i și ”clasa creativă”. O altă editură publică traducerea sub titlul ”The treason of intellectualshttps://www.amazon.com/Treason-Intellectuals-Julien-Benda/dp/1412806232 pentru a fi mai aproape de titlul original (”La Trahison…”). Pentru mai buna înțelegere a mesajului cărții, iată și opinia unui recenzent: ”From the time of the pre-Socratics, intellectuals were a breed apart. They were non-materialistic knowledge-seekers who believed in a universal humanism and represented a cornerstone of civilized society. According to Benda, this all began to change in the early twentieth century. In Europe in the 1920s, intellectuals began abandoning their attachment to traditional philosophical and scholarly ideals, and instead glorified particularisms and moral relativism. The “treason” of which Benda writes is the betrayal by the intellectuals of their unique vocation. He criticizes European intellectuals for allowing political commitment to insinuate itself into their understanding of the intellectual vocation, ushering the world into “the age of the intellectual organization of political hatreds.” From the savage flowering of ethnic and religious hatreds in the Middle East and throughout Europe today to the mendacious demand for political correctness and multiculturalism on college campuses everywhere in the West, the treason of the intellectuals continues to play out its unedifying drama.” Printre amatorii de opinii cât mai diverse recomand Introducerea scrisă de Roger Kimball la cartea al cărei link l-am dat mai sus: https://www.newcriterion.com/issues/1992/12/the-treason-of-the-intellectuals-ldquothe-undoing-of-thoughtrdquo

Traducătoarea Gabriela Creția își justifică, într-o notă de subsol, astfel opțiunea sa pentru a traduce ”les clercs” din titlul cărții prin ”cărturari”: ”din cauza nuanței sale vetuste, prezentă și în francezul clerc” (p. 9). O explicație mai profundă a termenului de ”clerc” o dă Dan Alexe în următorul pasaj: ”Atunci, în urmă cu aproape nouă decenii, după devastatoarea Grande Guerre (Primul Război Mondial), filosoful francez Julien Benda a publicat o cărțulie-pamflet intitulată Trădarea clericilor (sau: a intelectualilor – La trahison des clercs) in care își exprima durerea, mâhnirea și mânia neputincioasă în fața abandonului laș al intelectualilor. Epoca era una a tupilării colective, a închiderii in sine, a retragerii în valorile tradiționale sigure: patria, religia, familia. Intelectualii, spre care se îndreptau toate așteptările, au trădat atunci, i-au trădat pe cei care credeau în ei și care așteptau să fie îndrumați… Au trădat călduț, din comoditate, “spirit civic”, civilizatie interioara și “bun simț” (toate acestea, “spirit civic”, “bun simț” invocat acum de Pleșu pentru a limita libertatea de expresie). Au trădat, chipurile ca să nu învrăjbească. In fața tăvălugului nazist și a naționalismului și a doctrinelor fanatice, au tăcut. Le-au cerut celor care așteptau îndrumare de la ei să aibă “bune maniere”. Rezultatul a fost ascensiunea nazismului și al Doilea Război Mondial. După război, Benda și-a reeditat cartea. Mare, mare era amărăciunea lui Julien Benda, care a pus dinadins acest titlu ambiguu: Trahison des clercs, folosind un termen care în franceză poate desemna atât un notabil al spiritului (un clerc), cât și clerul bisericesc, preoțimea… Căci intelectualii, in tradiție franceză, au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi ce au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu”. ((https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/)

Titlul cărții (”Trădarea...”) face trimitere critică la modul sentimental-pasional de a face politică, unul în care intelectualii interbelici s-au aruncat cu toate energiile lor. Pasionali prin însăși menirea lor spirituală, implicarea lor în politică a dus lumea în eroare, fiind – cel puțin la început – mai credibili decât politicienii venali și orientați spre a se substitui puterii divine (mimând omnisciența, omnipotența și ubicuitatea Creatorului). Ei au permis înlocuirea modului de a face politică bazat pe ”gentlemen s agreement”, pe coduri de onoare (inclusiv demisii de onoare), pe principii ce se presupunea că nu vor fi încălcate de nimeni, niciodată, pe o moralitate înaltă (chartă morală) neîncălcată de actorii politici etc., cu unul autoritarist bazat pe forță, minciună, corupție, disprețuind legea și codurile morale, invocând – ipocrit – drept cauze ale nerealizărilor factori exogeni: străinătatea, conspirația marelui capital, masoneria, evreii etc.

Din exact același mod pasional de a ascunde maselor votante sforăriile politicianiste ale celor care doresc să se eternizeze la putere în România fac parte conceptele prefabricate cu potențial manipulator verificat: mândru că sunt român, globalismul care vrea să omoare patriotismul, acapararea controlului asupra justiției în dorința ”sinceră” de a nu mai avea loc erori judiciare, posibila finanțare externă a celor care doresc să doboare statul român (”tentativa de lovitură de stat paramilitară finanțată din exterior din 10 august curent” va intra ca atare în manualele de istorie recentă?), tentativa de asasinat a celui mai iubit conducător care a dat bani de pensii și salarii românilor etc. Rămâne să dăm, fiecare, răspuns la întrebarea dacă dacă intelectualii României au trădat intrând în politică sau și-au trădat menirea doar mimând calitatea de intelectual pe care, adesea, o afișează ostentativ și… atât. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 619. Duminică 9 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (13)


Finis coronat opus! Finalul pune în valoare opera! Ultima filă a Dosarului Dilema veche dedicat ”Spiritului critic” este completată de (cum am mai amintit) sărbătoritul lunii august, Andrei Pleșu care tocmai a împlinit 70 de ani. În loc de felicitări și calde omagii, redactorii revistei l-au pus în valoare pe mentorul lor dedicând ultima pagină a dosarului sărbătoritului însuși, dar nu în mod direct, ci indirect, prin trei extrase consistente din trei articole pe tema spiritului critic publicate de sărbătorit în Dilema veche și Adevărul.ro. Cele trei extrase se pot citi integral aici (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sursele-si-avatarurile-spiritului-critic ) eu rezervând-mi (doar) dreptul de a le comenta puțin. Parafrazându-l pe Alecu Russo care a scris Critica criticii (https://ro.wikisource.org/wiki/Critica_criticii), Sever Voinescu consideră cele trei fragmente pleșuane drept ”o irezistibilă critică la adresa spiritului critic de la noi” (p. VIII). Domnul Andrei Pleșu este doctor H.C. (în prostologie) al Universității Ovidiu din Constanța în anul de grație 2015 (iată discursul domniei sale cu acest prilej: https://www.youtube.com/watch?v=FAbNhfCwLhk ). Chiar titlul prelegerii (”Despre prostie”)  ni-l recomandă pe fondatorul dilematicei reviste ca pe un specialist în prostie. Citind cele trei fragmente deducem că dl Pleșu (nu) răspunde pozitiv la întrebarea din titlul acestui miniserial. Domnia sa critică mitul că ”spiritul critic e resimțit ca un simptom al inteligenței. Numai proștii sînt mulțumiți. … Inteligența e, prin definiție, un ”ce” nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi la tot pasul: ”Așa nu se mai poate!” Degeaba ești inteligent dacă nu ești mai inteligent decât ceilalți, decît ”dumnealor”. Degeaba ești inteligent dacă nu ești supărat și agresiv” (Dilema veche, nr 261, februarie 2009). Din acest fragment rezultă că NU, spiritul critic nu este o dovadă de inteligență. Peste aproape doi ani, însă, maestrul în prostologie conchide că spiritul critic s-a deformat, ca multe alte lucruri de pe la noi, ajungând să însemne ceva negativ: ”În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară”. (Dilema veche, ”Spiritul critic în supradoză”, în: nr 355, decembrie 2010). De fapt, abia ultima frază din al doilea citat este una pe deplin lămuritoare: spiritul critic este ceva bun, pozitiv, semn al inteligenței unui popor și al unui… critic, dar supradozajul, criticismul cu alte cuvinte, critica de dragul criticii, plăcerea de a cârcoti și doar de a te afla în treabă și a te autobăga în seamă este … de criticat! Ca să critici, trebuie să înțelegi ceea ce critici, să cunoști domeniul și să ai argumente. Altfel, criticul cusurgiu va păți ca dl D.G. descris de Alecu Russo: ”Domnule D. G., când am avea vreme să stăm la vorbă, ți-aș spune că n-ai idee de construcția unei piese, că nu înțelegi nici autorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pe scenă, nici știința oamenilor, a lumii și alte multe, dar sunt încredințat că nu m-ai înțelege, precum nu înțelegi nici ce citești acum. Știu că la vârsta d-tale îi greu de a învăța: îi mai lesne de a desface decât a face, a descoase decât a coase, a critica decât a scrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înțelegi ce critici, să nu dai iar peste rușine.

Răspunsul pozitiv la titlul interogativ al acestui miniserial îl dă dl Pleșu într-un text din 2015: ”E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De câte ori trebuie să să iei o hotărîre, să-ți dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…” (Andrei Pleșu, ”Chipuri ale spiritului critic”, adevărul.ro, 19 decembrie 2015). Prin urmare, spiritul critic este, într-adevăr, un semn de inteligență, dar… atenție la doză! Sugerez cititorilor care au audiat integral discursul ”Despre prostie” să citească și comentariile (multe ultra-acide, supradozate și neargumentate). Doar astfel poți fi de acord cu Andrei Pleșu care în extrasul din textul publicat în 2015 scria: ”Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă ”fraieriți” de te miri cine. Știu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalți trece drept un simptom de ”deșteptăciune”. Numai tontul cedează impulsului de a fi ”de acord” ”. Pe FB, simpatizanți stângiști văd în domnul Pleșu un impostor, o hahaleră, unul care nu știe nimic dar se pronunță despre toate, un fals intelectual, un necunoscător al limbii române etc. etc. De unde rezultă că critica de pe poziții ideologice/ politice/ partizane este una fără frontiere, fără milă și… fără creier. Evident, majoritatea celor care îl critică pe dl Pleșu nu au citit mai nimic din ceea ce a scris dilematicul nostru scriitor. Cred că avea mare dreptate La Bruyere care afirma că ”Plăcerea de a critica suprimă adesea plăcerea întâlnirii cu multe lucruri frumoase”.  (va continua)

P.S. Pentru că mâine începe școala și pentru că spiritul critic ar trebui să fie în permanență prezent în deciziile miniștrilor, managerilor, părinților și profesorilor recomand celor care au legătură cu învățarea (lor sau a altora) să citească acest articol: http://www.contributors.ro/cultura/educatia-si-gandirea-critica-a-gandirii-critice/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 604. Sâmbătă 25 august 2018. Despre inteligența românilor cinstiți: ei nu fac politică.


Se spune/ scrie că politica este arta compromisului. Atenție! Nu orice compromis înseamnă politică, ci doar compromisurile măiestrit făcute, bine gândite și artistic executate. Compromis nu înseamnă compromitere, dar artizanii artei politice se preocupă intens de compromiterea adversarilor lor politici. C-așa-i în tenis! Nu pot ambii parteneri sau ambele echipe să câștige partida! Asistăm, în acest ciclu electoral, la compromiterea premeditată și mult dorită de către părțile aflate în ”conflict” (puterea și opoziția) într-o manieră care amintește de schimbarea cu orice preț a regimului politic din țară. După cum sugerează parabola de mai jos, ”românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi nu fac politică, cei cinstiţi şi care fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi”. Iată parabola în toată cuprinderea ei (autor necunoscut mie):

La facerea lumii, Dumnezeu a hotărât să dea câte două virtuţi fiecărei naţii. Astfel, elveţienii vor fi ordonaţi şi respectuoşi, nemţii vor fi disciplinaţi şi raţionali,
englezii vor fi perseverenţi şi studioşi, japonezii vor fi muncitori şi răbdători,
ungurii vor fi hotărâţi şi buni meseriaşi, francezii vor fi culţi şi rafinaţi, spaniolii vor fi veseli şi ospitalieri, iar românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni.

După ce a publicat hotărârea în „Monitorul celest„, îngerul de serviciu a observat că românii au trei virtuţi, spre deosebire de toţi ceilalţi care au numai câte două. Preocupat, îngerul de serviciu l-a întrebat pe Dumnezeu dacă românii nu ar depăşi, astfel, celelalte naţii.

Aşa e, a spus Dumnezeu. O să revenim cu o Ordonanţă de Urgenţă, pentru că virtuţile nu se mai pot lua înapoi, iar în document o să precizez că nimeni nu va putea folosi mai mult de două virtuți în acelaşi timp. Astfel se explică de ce românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi nu fac politică, cei cinstiţi şi care fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi.

Compromisul ca artă a supraviețuirii decente este tema dialogului dintre medicul Alin Fumurescu și – așa cum îmi place mie să-l numesc – primul prostolog român contemporan nouă Andrei Pleșu. (În treacăt fie amintit, prim-prostologul românilor a fost, este și va fi Conu Iancu Caragiale). Interviul este publicat de PressOne (o publicație, într-adevăr, de primă mână) la 22 august 2018 ca un fel de ”cadou” făcut dilematicului personaj bucureștean cu ocazia împlinirii a 70 de ani în fatidica zi de 23 august curent. Consonant cu definiția dată de mine prostului (unul care se crede deștept foc), Andrei Pleșu lansează definiția inteligentului/ înțeleptului (”înțelepciunea nu presupune bățosenie. E dilematică”). Mai subliniez (îngroșat) diferența majoră dintre prost și înțelept: prostul nu știe că nu știe și crede că știe (multe), iar înțeleptul știe că nu știe (destule), ba se mai și îndoiește de cele pe care le (mai) știe.

Fiind capăt de week end, sper din toată inima ca cele două părți ale dialogului să fie citite cu suficientă atenție și înțelegere. Spotul de lumină este aruncat în perioada premergătoare anului 1989, dar învățămintele se vor a fi cât se poate de actuale. Compromisurile făcute de A. Pleșu sunt (oarecum) explicate, dar, din păcate pentru dilematicul gânditor, sunt incomplete. Poate într-o viitoare parte a treia a dialogului, vom afla cum și ce a gândit Andrei Pleșu atunci când a făcut compromisul de a accepta ministeriatul la Cultură și la Externe, știut fiind că peste toate trona figura comunistului Ion Iliescu, cel care – probabil – ar fi fericit să știe că partidul pe care l-a slujit o viață întreagă va mai conduce România, în continuare, preț de câteva decenii…

Cele două părți ale interviului-dialog se află în aceste două adrese/ link uri:

https://pressone.ro/andrei-plesu-la-70-de-ani-un-dialog-despre-curaj-si-compromisuri-i/      și

https://pressone.ro/andrei-plesu-la-70-de-ani-ii-refuz-sa-ma-laud-ca-am-practicat-rezistenta-prin-cultura/      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 573. Joi 26 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (29)


Presupusul interviu luat de dl Andrei Pleșu lui Alexandru Paleologu este, de fapt, un dialog de idei, fiecare dintre preopinenți întrebând sau ridicând mingi la fileu. Într-o intervenție consemnată pe nu mai puțin de patru pagini și jumătate, Andrei Pleșu se apără de acuza lansată de Al. Paleologu la adresa sa, aceea că el ar fi victima ”unui puseu de estetism” (p. 337), iar estetismul, în viziunea seniorului, este o formă de mitocănie. Dacă aș fi fost de față aș fi îngroșat  descrierea negativă a estetismului, afirmând că toate ”–ismele” sunt forme de mitocănie, de exagerări nepermise și duse dincolo de limita bunului simț. Andrei Pleșu se apără, acuzându-l pe Paleologu de… ați ghicit! estetism, adică de mitocănie. Desigur, vine cu exemple și cu argumentări pro domo. Le las în seama celor iubitori de sofisme și șicanări juvenile.

Mai demn de interes mi s-a părut discuția despre momentul decembrie 1989. Chiar dacă, unii dintre noi aveau informații mai precise despre ce se întâmpla în URSS, în celelalte țări socialiste, schimbările fiind iminente și la noi, simplul fapt că s-a întâmplat și la noi ne-a luat, ca de obicei, pe nepregătite. Iată mirările dlui Andrei Pleșu în legătură cu fatidicul moment: ”Noi nu am fost pregătiți (L.D. – și Ion Iliescu a spus la fel)  pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie și nu vrem să recunoaștem acum acest lucru. Noi nu eram pregătiți să ni se întîmple acea minune și ca atare am avut reacțiile cele mai inadecvate cu putință. … Nici în alegerile din mai nu eram pregătiți să alegem altceva. E un fapt. Sigur că procentele vor fi puse în discuție, dar trebuie să luăm note de fapte dacă vrem să ne înscriem într-un conflict plauzibil.” (p. 341-342).

Replica gânditorului (doar cu un an mai mic decât România Reunită) este nu doar interesantă, ci și agreabilă, iar în ce mă privește, chiar agreată, probând, cu alte cuvinte, identitatea de esență dintre etic și estetic. La modul aproape ideal, ar trebui să avem identitate de esență între cele două elemente ale kalokagathiei (https://dexonline.ro/definitie/kalokagathia): binele (moral) și frumosul (estetic), iar la modul ideal ar trebui să avem identitate și unitate de esență între cele trei elemente ale vieții demne: adevăr, bine și frumos. Dar una este estetica și alta este estetismul, susține Al. Paleologu: ”Eu spuneam, în Epistolar, că estetismul, ca atare, mi se pare o utopie ridicolă și bovarică. Nu-mi plac estetizanții în artă tocmai fiindcă nu înțeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul și arta sînt valori supreme, tot atît cît viața, nu deasupra și nici dedesubtul ei. Criteriul estetic plasat în morală este foarte bun, îi dă acesteia legitimitate. O morală inestetică este o morală resentimentară, urîtă și brutală, care vine de la detestatorii, care există dintotdeauna, ai vieții și ai bucuriei, deci și ai frumuseții și artei.” (p. 341).

Cu trimitere la chiar excesele majorității arogante actuale care legiferează cum îi place în numele legitimității date de popor prin alegeri, invitatul pe Divanul Dilemei vechi punctează cu mare folos pentru votanții de azi și de mâine: ”Eu nu cred că sufragiile sunt legitimatoare. Nu cred că legitimitatea vine din sufragiu. Căci, dacă ar fi așa, nimic mai legitim decît nazismul! … Jean Francois Revel spune că alegerile sînt validate numai prin repetare. O alegere greșită poate fi  corectată la alegerile viitoare. Astfel, încît, pînă la urmă, alegerile sînt un mod de control al voinței populare și de impunere a ceea ce aceasta dorește.” (p. 342)

Despre momentul 22 decembrie 1989, Al. Paleologu rostește un adevăr prea rar spus: ”la 22 decembrie 1989, gorbaciovienii au pregătit un derapaj pe care îl voiau total. Or, nu a fost așa. Au conservat ei ce au conservat, dar mult mai mult am cîștigat noi decât au recuperat ei, în realitate. … Și cred că ceea ce au pierdut este pentru ei irecuperabil, și le va fi mortal. Neputînd recupera întreaga putere, o vor pierde pe cea care le mai rămîne.” (p. 350). Din păcate, marele anticomunist s-a înșelat (ca și marele comunist Silviu Brucan, cel care care prevedea o tranziție de două decenii): fostul PCR, numit acum PSD, recuperează masiv în special la capitolul năravuri totalitare și se constituie ca un mare factor de risc pentru prea scurta și tânăra noastră democrație. Pe ce mizează gorbaciovienii vopsiți în social-democrați? Pe neînțelegerea acestui proces pervers și destul de greu vizibil numit trecerea de la regula majorității la dictatura majorității. Dar tot experiența de viață a lui Al. Paleologu îi permite acestuia să încheie pe o notă optimistă, oferind și soluția: ”Dar nu se poate să nu înțelegi nimic la infinit”. (p. 359)

Liviu Druguș

Pe mâine!