liviudrugus

Liviu Drugus's blog

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC varianta publicata in anul 2000


1

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

NOTA: Acest text,  este parte a cartii mele intitulata ”Managementul Sanatatii” si publicata de Editura Sedcomlibris in anul 2000 (editia I-a) si 2002 (editia II-a). La peste 12 an de la publicare continutul si forma Metodologiei Scop Mijloc  a cunoscut multiple imbunatatiri. In consecinta, se impune o a treia editie doar a acestui capitol din cartea ”Managementul Snatatii” lucru pe care il voi face in vara acestui an, 2012. Orice comentarii, sugestii, propuneri de colaborare sau de aplicatii noi ale acestei metodologii (pe care o suprapun cu domenii ale cunoasterii numite (inca) Etica, Management, Praxeologie, Pragmatism, Teoria Actinii, Politica, Economica etc.) sunt mai mult decat bine venite. Cititorii vor afla de ce.

2

Cuprins

Partea I

1.Argumentum

2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

4.Istoricul utilizării raportului scopmijloc în gîndirea umană

Partea II

1.Metoda, metodica şi metodologia

2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Partea III

1.Trinitatea triadelor treimice

2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare

6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor!

NOTE

BIBLIOGRAFIE

3

1. Argumentum

Motto

: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune ScopMijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopurişi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflînduse şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care lam definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că iau pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care lam numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că miam construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”.

**

Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu neam creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care nea creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie redefinită şi regîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări adhoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor.

7

Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

8

Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop(Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungînduse în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă neo reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este întradevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “

Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele carel privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia ScopMijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toatemijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoreticofilosofice şi ştiinţificopractice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): tezăantitezăsinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc.

12

2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale.

Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L

-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndune, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune.

Mai subliniez odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului săşi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Întradevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă întro definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

16

3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauzăefect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriuzisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriuzisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; mar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “

(Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

18

4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta.

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” după denumirea greacă vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerînduse că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi aţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor

prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“ChongYong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire sa edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scopmijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scopmijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scopmijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, întrun viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice.

23

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri identice în esenţa lor – de a defini esenţa ………………….

Anunțuri

3 răspunsuri la „METODOLOGIA SCOP-MIJLOC varianta publicata in anul 2000

  1. Pingback:Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (1) | liviudrugus

  2. Pingback:Cu prostia pre inteligență călcând (I) | liviudrugus

  3. Pingback:Michel Onfray – eticianul și politicianul (ne-economicianul) hedonist postmodern, urmașul direct al anticilor pre-postmoderni (manageri postmoderni avant la lettre) | liviudrugus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: