liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Iunie 2013

Despre pleonasme în etică, amintiri despre (i)moralitatea unui rector ieșean, doctorate ”etice”, critica cercetară despre etica aplicată, voluntariat și un mod sigur de a obține dușmănii sincere de la beneficiarii voluntariatului cercetar pe teme de etică și nu numai


https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10201388805310889&set=gm.10151741128118385&type=1&theater

Link ul de mai sus reprezintă coperta cărții ”Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii” coordonată de Adriana Mihaela Macsut, Ștefan Grosu  și Leria Ileana Boroș.

Dare de seamă pentru modul propriu în care practic și stimulez spiritul critic în cultura română

 Voi încerca, în cele ce urmează, un exercițiu de critică cercetară (termen nou, creat de mine,  azi 5 iunie 2013, utilizat aici pentru prima dată, și care înseamnă analiza critică a unei activități de cercetare, termen similar cu acela de critică literară)  pe  câteva capitole de carte coordonate de  Adriana Mihaela Macsut, Ștefan Grosu și Leria Ileana Boroș. Desigur, voi începe cu începutul, adică cu primul capitol intitulat (neinspirat, zic eu) ”Generalități” și semnat de Adriana Mihaela Macsut (AMM). AMM este fiziciană și doctorandă în filosofie, specializarea etică, adică este o colegă de-a mea de ”suferință”, dacă reamintesc faptul că am fost și eu (un economist cu un doctorat în economie) doctorand în etică în perioada 1996 – 2000 la Universitatea Al I Cuza din Iași, fiind încurajat de conducătorul meu să finalizez teza cât mai repede, deoarece referatele făcute ”aveau miez” (Subsol 1).

Subsol 1. Teza nu a fost finalizată deoarece am depășit cu o lună termenul de predare a ultimului referat și nu am avut 300 de dolari pentru a plăti o amendă imaginată de rectorul de atunci al UAIC Iași, economistul Dumitru Oprea. Am solicitat o audiență la Măria Sa, m-a primit, dar la argumentul meu că nu dispun de o asemenea sumă, mi-a replicat: ”Dar cumnatul?”.  Am rămas fără glas și, în consecință, fără mărețul titlu de doctor în etică. (Încă un moment acut a fost acela generat de tentativa mea de a obține o conducere de doctorat pe domeniul management, tentativă blocată de același personaj public motivat eminamente pecuniar, moment ce a fost relatat de mine pe blogul Ruxandrei Hurezan de la Cluj – aici s-ar impune să dau linkul comentraiului în care am povestit cum se face managementul academic la Iași, dar îmi trebuie ceva timp. Curioșii pot căuta pe blogul numit ”Gazetino”). Oricum cartonul doctoral în sine nu mă interesa, dar de atunci încoace citesc și scriu îndeosebi pe acest segment de cunoaștere numit Etică. Finalul notei de subsol 1.

Nu mică mi-a fost mirarea să observ că variațiuni ale Metodologiei Scop Mijloc – MSM –   (esența tezei de doctorat în economie despre radicalismul economic american, titlu obținut în 1996, dar și cadrul conceptual al tezei pentru obținerea titlului de doctor în etică) circulau cu nonșalanță în spațiul public (atât în țară cât și în străinătate), evident fără indicarea sursei, ideile nebucurându-se de protejare prin dreptul de proprietate intelectuală. O oarecare similitudine cu MSM  mi-au părut că au și unele articole semnate de Adriana Macsut, dar nu m-am simțit ”furat”, ci mai mult bucuros că ideile mele circulă. Chiar negarea acestor idei înseamnă tot o raportare la MSM care, cel puțin teoretic, ar fi putut fi consemnată.

Apariția volumului coordonat de Adriana Macsut , Ștefan Grosu și  Leria Ileana Boroș mi-a stârnit în mod special curiozitatea de a vedea și alte opinii pe teme de etică aplicată la varii domenii. Am acceptat cu bucurie să fac o recenzie a acestui volum, iar coordonatorii au avut marea amabilitate de a-mi pune la dispoziție textul pdf al întregii lucrări, pentru care le mulțumesc public aici. Comentariile mele acidulate la adresa altor producții editoriale i-a pus în gardă pe doi dintre coordonatorii-autori, aceștia scriindu-mi că se așteaptă la critici la fel de acide.

O spun acum pentru toți autorii recenzați că aciditatea criticilor mele este dublu motivată: mai întâi, nu suport mimarea efortului de cercetare sau realizarea de cărți care să asigure (doar) numărul de pagini (puncte) cerut(e) de criteriile de promovare (ah, cariera!). Această mimare de efort autentic este, de fapt, consecința unei accelerări în derularea etapelor cercetării, ca să nu spun că, uneori, se sare, cu nonșalanță, peste etape întregi de cercetare, trcându-se rapid la distribuirea textului în spațiul public. Din păcate, întotdeauna graba strică treaba… Rezultatele grăbirii accelerate nasc, inevitabil, neglijențe stilistice, lingvistice, gramaticale, ortografice, de punctuație și, desigur, de conținut. Tocmai aceste neglijențe sunt ironizate, criticate sau întâmpinate cu propuneri de refacere în ediții viitoare. Desigur, subliniez asta, nu mă consider un gânditor infailibil și imun la erori (inclusive de evaluare), nu dețin adevăruri ultime și irefutabile. Dimpotrivă, știind că avem, cu toții, mereu de învățat, dau drumul la critici  și în scop deliberat provocator, sperând să fiu și eu tratat cu aceeași măsură, adică cu observații pertinente și critici pe măsură, plus propuneri de îmbunătățire. Din păcate, spiritul critic la noi este rara avis, iar criticile sincere, voitoare de bine și de creșteri calitative sunt percepute ca atacuri la persoană, probe ale ”facerii pe deșteptul”, sau moduri perverse de autobăgare în seamă, uitând că ”toți suntem oameni și avem de câștigat o pâine”, cum susțin carieriștii și amatorii de notorietate obținută cu orice preț…  De aici și supărarea generată de devoalarea nemiloasă a plagiatorilor care se apără cu ineptul argument: ”lasă bre că șim noi că cărțile din cărți se fac”. O fi și asta o modalitate de a construi o carieră (șubredă), dar practica furăciunii de idei se produce, în consecință, cu nonșalanță în țărișoara  noastră mioritică, afundată în mentalități feudale aproape imposibil de schimbat și care fac din visul european/ occidental un tărâm tot mai îndepărtat. Așadar, critic pentru că am ce critica și critic ca să fiu și eu criticat pentru eventuale erori de raționament sau pentru imaginații idealiste prea avântate.

Cu aceste precizări (făcute în varii forme în multe dintre recenziile publicate pe site ul www.liviudrugus.wordpress.com ) sper să mă fac mai bine înțeles atît de către autorii recenzați/ criticați, cât și de către ceilalți cititori care nimeresc întâmplător pe acest blog. Și încă un lucru: aloc timp suficient de generos lecturării de cărți și articole precum și recenzării lor critice pentru că în acest mod îmi afirm și chiar consolidez ideile mele anterioare, dar avansez și idei noi – stimulat fiind de ideile cu care intru în dialog. Adesea formulez idei care pot fi interesante și chiar importante, dar nu mai aștept momentul ca aceste idei să facă miezul unui articol sau a unei cărți, așa încât prefer ca ideea să fie lansată, convins fiind că se vor găsi dezvoltatori de idei, după modelul dezvoltatorilor imobiliari…  Nu cunosc personal și direct  pe niciunul dintre cei trei coordonatori și nici pe vreunul dintre autorii capitolelor care alcătuiesc cartea, am însă dialog (pe FB, desigur) cu doi dintre aceștia, Adriana Macsut și Ștefan Grosu, și sper ca dialogul să continue și după publicarea acestei recenzii pe spațiile vaste ale blogurilor și rețelelor de comunicare.

Pentru o mai bună orientare în economia cărții redau și cuprinsul (care sugerează și lungimea/ scurtimea capitolelor și subcapitolelor, precum și paginile din carte la care se fac referirile mele critice:

Cuprins

SorinTudorMaxim  Cuvânt înainte……………………………………………………………..7

Principele Radu al României Cuvânt introductiv. Partea noastră de răspundere……….11

I Generalități Adriana Mihaela Macsut

I.1Etica în cheie accesibilă……………………………………………13

I.2 Aspecte etice în lumea contemporană………………..Ștefan Grosu …….. 14

I.3 Excursus despre etica aplicată………………………………..18

II Etică și instituționalism   Adriana Mihaela Macsut

II.1Analiza economică în instituții sub aspect filosofic ….21

II.2Despre principiul toleranței  Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu……………….26

II.3 Definirea voluntariatului ca activitate etică Loredana Terec-Vlad și Daniel Terec-Vlad…  .28

II.4 Auditului etic în cultura organizatională………………..33

II.5 Cultură și ideologie în organizații Leria Ileana Boroș………………………….38

II.6 Etica în audit şi auditul culturii etice……………………..47

II.7 Etică, leadership și cultură organizațională …………..49

III Coduri etice    Leria Ileana Boroș

III.1 Codul de etică al învăţământului preuniversitar, analiza proiectului supus dezbaterii publice………………….65

III.2 Modelul numeric de clasificare a codurilor etice……75

III.3 Orientarea principiistă a codului deontologic al psihologilor din România  Leria Boroș, Ștefan Grosu și Adriana Macsut…………………………………………87

III.4 Codul etic al organizatorilor activităţilor de voluntariat

analiza documentului şi propuneri de îmbunătăţire – …..96

IV Etică și afaceri         Adriana Mihaela Macsut

IV.1Excursus despre etica în afaceri Leria Ileana Boroș…108

IV.2 Conceptul de stakeholder în etica afacerilor…………111

IV.3 Despre venitul universal de bază în catolicism  Ștefan Grosu……..117

IV.4 Despre valoarea muncii în Rerum Novarum…………123

IV.5 Amenințarea economiei radicale…………………………127

IV.6 Nevoia de responsabilitatea morală în afaceri? Narcisa Loredana Posteucă și Marius Costel Eși……………………………………………………………………………………..131

IV.7 Ipostaze etice la nivelul organizaţiei de afaceri……134

V Bioetică    Ana Moisoiu Atodiresei

V.1Etici antropocentrice și anti-antropocentrice Adriana Mihaela Macsut…………149

Adriana Mihaela Macsut

V.2 Aspecte epistemologice în bioetică Ștefan Grosu………………………..154

V.3 Aspecte meta-etice în bioetică………………………………158

VI  Despre limite în etică și filosofie   Daniela Stănciulescu

VI.1 Excursus în hermeneutica filosofică…………………….170

VI.2 Pragmatica discursului religios Corneliu Robert Sîrghea………………………186

VI.3 De limbajul wittgensteinan la neuropsihologie  Ionuț Adrian Rădulescu…195

VI.4 Mesajul subliminal în publicitate  Ștefan Grosu             ………………………..213

VI.5 Singularitatea încotro?……………………………………….219

(LD 1. Generalitățile nu înseamnă banalități, iar opiniile cercetare nu ar trebui să coincidă cu cele populare. Accesibil nu înseamnă facil, iar etica este (doar) discursul (teoretic) despre moralitate, adică despre comportamentul uman generat de gândire, simțire și acțiune. Va accepta oare autoarea acestui capitol de carte că management = moralitate/ comportament uman, iar Management = Etică?)

Voi începe cu capitolul introductiv semnat de Adriana Mihaela Macsut, autoare care se sacrifică (excesiv, cred eu) pe altarul carierei, promovând, în acest capitol, o presupusă ”etică în cheie accesibilă”, de fapt  o etică confuzivă, normativă și chiar imperativă, dar vetustă prin atașarea forțată, în vremuri postmoderne, a unor valori actuale la vetustele valori ale modernității. Deoarece, până la urmă, fiecare are propria înțelegere a unei etici presupuse a fi (general) acceptată (și) de către ceilalți, a avea un punct de vedere personal nu este chiar un lucru rău, dar terminologia utilizată trebuie clar explicitată, definită, descrisă și exemplificată. În ultimă instanță, există tot atâtea etici posibile câte școli de gândire etică există. În tentativa de a declașa un dialog și de a face clar vizibile deosebirile de opinii între autor și recenzor voi prelua unele pasaje mai importante/ definitorii pentru economia ideilor capitolului introductiv, intercalând punctul meu de vedere punând paranteze care încep cu LD:, așteptând, desigur, răspunsuri punctuale din partea autoarei la aceste nedumeriri sau observații. Voi preciza pagina de carte la care se găsește paragraful preluat și intercalat cu observații, subliniind cuvintele mele pentru a nu permite confundarea lor cu cuvintele din textul autoarei. În acest mod, cititorul răbdător are trei variante de acțiune (desigur, le poate aplica succesiv pe toate trei): a) să citească textul autoarei ignorând parantezele inserate în text; b) să citească textul autoarei inclusiv cu parantezele mele; c) să citească doar parantezele, în ideea formulării unor reacții/ răspunsuri/ replici.

Pagina 13: ”Fiecare om își stabilește în viața țeluri de atins  precum și  interese personale. (LD: există deosebiri între țeluri și interesele personale? Nu cumva interesele personale se regăsec pe deplin în țelurile/ scopurile propuse?). Sunt însa și scopuri intermediare (LD: acestea sunt altceva decât ”țeluri de atins”? Personal am optat, în MSM, pentru o descriere generalizată și compactă a scopurilor, stabilite și definite DOAR în funcție de mijloace) care constituie mijloace utilizate în vederea unor țeluri finale (LD: astea sunt, probabil, țelurile de atins, cele diferite de interesele personale. Dincolo de terminologia confuzivă, aceste două prime propoziții redau o parte a esenței MSM – o teorie relativistă, subiectivistă, individualistă, adică una eminamente postmodernă) cum ar fi construirea unei cariere (LD: studenții dau, de regulă, ca exemplu de scop personal ”obținerea unei diplome”, iar autoarea își devoalează scopul scrierii acestui capitol și al coordonării acestei cărți: construirea unei cariere) . În viața scopul nu scuza în niciun caz mijloacele, (LD: autoarea cade în capcana negării radicale a gândirii unuia dintre cei mai importanți eticieni, politicieni și manageri ai lumii, Niccolo Machiavelli, atitudine ce ține mai degrabă de o percepție populară/ vulgară a doctrinei machiavelliene. Totodată, autoarea se contrazice: chiar scrierea acestui articol este scuzată de dorința ardentă de a construi o carieră…Deci, se probează efectiv și activ că ”scopul scuză mijloacele”)  adica este lipsit de etica (LD: etică = discurs despre moralitate, despre comportamentul uman; pentru mine, un om lipsit de etică este acela care nu discută despre moralitate. Oamenii au comportamente specifice, respectiv au o anumită moralitate, indiferent dacă este acceptată sau nu de către societate/ semeni)  omul care calca totul în picioare spre a-și cladi o cariera (LD: autoarea își face autocritica: pentru a-și clădi cariera academică ea calcă în picioare, fără milă, timp personal de odihnă, timp de distracții, petreceri cu prietenii sau cu familia, ceea ce, în sine nu este deloc condamnabil. Condamnabil/ criticabil poate fi faptul de a irosi aceste resurse și de a nu-și atinge scopul propus). – el nu este nicidecum model credibil în societate, ci este doar eventual temut daca ajunge sa dobândeasca putere economica, dar nu va fi niciodata respectat. Societatea umana nu poate ființa decât în relație cu eu-celalalt pentru ca toți oamenii, chiar daca vor și chiar daca nu vor (LD: și cu autiștii ce facem?), sunt condamnați sa traiasca în koinonia” (LD: fiind vorba despre prezentare unei ”etici în cheie accesibilă”, cred că era firesc ca termenul grecesc să fie explicitat. Iată explicația la http://en.wikipedia.org/wiki/Koinonia, termenul în cauză însemnând comunitate, comuniune, împreună participare la viața societății umane. Cred că termenul românesc ”cununie” poate proveni de aici).

”Dar dincolo de acest domeniu (LD: care domeniu?) care ține de viața personală, mai există și conduita morală ce se referă la precepte morale (LD: contest aici aserțiunea că ”conduita morală se referă la precepte morale”. În primul rând, moralitatea se referă la orice fel de conduită/ comportament, iar sintagma ”conduită morală” este una pleonastică devreme ce moral se referă la conduită. Preceptele există doar în etica normativistă – sursa primă a reglementării juridice) precum ar fi să nu ucizi, să nu furi, să nu îți uiti cuvântul dat și chiar să îți plătești impozitul, iar în acest sens, însuși Isus Cristos spunea să se dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. (LD: se adresează autoarea strict segmentului de credicioși creștini? Ce facem cu credincioșii de alte confesiuni, dar și cu credincioșii atei?). Se configurează aici (LD: unde aici?, deoarece până acum s-a conturat doar  ideea necesității unei etici înalt normative) un domeniu care face parte din etica aplicată (va fi explicat mai târziu termenul) și care se numește etica afacerilor, domeniu care devenea o cerință socială la începtul (LD: începutul) secolului XX când se manifesta capitalismul sălbatic ce  urmărea îmbogățirea cu orice preț. (LD: unde se manifesta acest capitalism sălbatic? În România, în Europa, în țările creștine?, în lume?). În acest context, a apărut doctrina socială catolică (LD: cunoaște autoarea niște inițiatori, precursori, promotori ai catolicismului social, vreun eveniment care a marcat aceste începuturi, o localizare geografică? Consider că este obligatorie o asemenea localizare în timp sși spațiu a unei doctrine) care susținea principii de bază într-un stat de drept precum venitul minim garantat, dreptul la repausul duminical. Chiar și astăzi există această tendință: un capitalist sălbatic și implicit imoral (LD: imoral = o persoană care nu se comportă, care nu are o conduită, probabil un om mort….) va impune angajaților un program infernal de lucru și le va oferi un salariu de mizerie. (LD: ”program infernal” și ”salariu de mizerie” sunt termeni extrași mai degrabă din texte sindicaliste sau chiar marxiste, și nu prea au ce căuta într-o publicație cu pretenții de ”științificitate”). Capitaliștii sălbatici sunt oameni de afaceri așa numiți libertarieni (LD: libertarienii nu sunt oameni de afaceri, ci sunt doctrinari ai unei concepții economice bazată pe libertatea individului de a fi sclav sau stăpân. Pe pagina mea de Facebook la rubrica Political vision scrie doar atât: libertarian, dar nu am și nu am avut afaceri, fiind mereu doar un salariat, la stat sau la privat. Identificarea gânditorilor libertarieni cu capitaliștii sălbatici este, cel puțin, un abuz terminologic) care cer angajaților lor un  program de lucru zilnic de 12 ore, fară nicio zi liberă. Ei sunt setoși de îmbogățire și anarhiști, iar în acest sens, chiar întocmesc organizații neguvernamentale prin care îndeamnă la nerespectarea Codului Muncii și a Codului Fiscal (LD: în calitatea mea de libertarian nu mă simt deloc nici ”setos de putere” și nici ”anarhist”. Probabil autoarea se referă la Mișcarea Antitaxe inițiată și promovată de Mihai Giurgea, această mișcare fiind înregistrată legal la instituțiile de specialitate ale statului român. Observ ca se pune semnul egal intre maxicorporatiile care domina lumea si ideologia corporatista. Cred ca libertarienii sunt mai prezenti în antreprenoriatul mic si mijlociu, care clameaza libertatea de a patrunde pe piață. Megatransnaționalele clameaza si ele libertatea de a ramane giganți, dar sunt și o frână în calea liberei inițiative. Capitalismul liberal și capitalismul corporativ sunt la fel de diferite ca socialismul aplicat de Hitler și cel aplicat de Stalin. Deși au esențe identice, formele și consecințele sunt diferite).

Etica   reprezintă   o   ramură   a   filosofiei   care   studiază conduita morală. (LD: dacă se scria că Etica studiază (doar) conduita era mai bine, cred eu. Am mai spus, ”conduită morală” este o exprimare pleonastică deoarece moralitatea se referă la conduită/ comportament. A afirma că X este un tip moral nu înseamnă că este un bun creștin, un bun specialist, un bun familist sau un bun fotbalist, ci înseamnă că poate fi și un bun fundamentalist musulman, un bun specialist în fraude fiscale, un bun familist gay, sau un bun fotbalist care reușește să faulteze fără să fie văzut de arbitri. Așadar moral înseamnă că faci referire la comportamentul cuiva, fără a face presupoziții că alții gândesc exact ca tine despre cât de agreabil sau nu este acel comportament. ). Se împarte în două părți: etica normativă și meta-etica. La randul ei, etica normativă se divide în două subdomenii: teoriile etice și etica aplicată (LD: autoarea încadrează, abuziv, teoriile etice și etica aplicată în cadrul eticii normative. Și eicile nenormative au teorii și aplicații etice!). Teoriile etice oferă răspunsuri la întrebări existenţiale de genul: ce este corect din punct de vedere moral, când este o acțiune bună sau rea, care sunt  valorile  sau  principiile  la  care  trebuie  să  adere  o persoană. Etica aplicata, apărută în anii ”60 în SUA, în contextul mișcării de emancipare a femeilor și al mișcărilor contra discrimării rasiale. (LD: fraza anterioară este incompletă/ neterminată. Totodată, informația oferită este incompletă prin omiterea numelor care au promovat feminismul și antirasismul. În realitate, autoarea se referă la mișacrea radicalilor de stânga din SUA, o mișcare marxiană dar puternic antisovietică, curentul doctrinar numit radicalism de stânga american făcând obiectul tezei mele de doctorat (cu titlul ”Radicalismul economic de stânga. Cazul SUA”. elaborată în perioada 1976-1996). Se dezbat aici probleme morale specifice precum avortul, pedeapsa cu moartea, protecţia mediului, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, drogurile, prostituția etc. Denumirea însăși arată faptul că este vorba de încercări de punere în practică a unor teorii etice precum etica legii naturale (sau altfel spus morala naturală), kantismul, utilitarismul. Începând cu anii ”70  apare în cadrul eticii aplicate un nou domeniu numit bioetică impus de nevoia de conduită morală în cercetarea și practica medicală. (LD: oare fondatorii bioeticii nu ar trebui, și ei, menționați?). Meta- etica are drept scop studierea naturii etice (LD: poate autoarea a dorit să afirme ”studierea naturii eticii”) și de exemplu pune întrebări cum ar fi: care este coduita corectă în momentul în care o acțiune este morală sau imorală, există adevăruri etice universale sau acestea sunt relative în funcție de individ și mediul cultural, o acțiune trebuie descrisă obiectiv sau subiectiv? (LD: ”moral” și ”imoral” sunt folosiți aici în locul termenilor ”acceptabil” și ”inacceptabil”. Consideră că această substituire termenologică este forțată deoarece ”moral” se referă la orice tip de conduită, iar ”imoral” nu are obiect pentru că nu există ”comportamente fără comportament”. Plus de asta, ”descriere obiectivă” nu poate exista, orice opinie fiind subiestivă atât timp cât este emisă de către un subiect oarecare. Prin urmare, expresia ”descriere subiectivă” este tautologică, de vreme ce orice descriere este rodul subiectivității umane, a subiecților umani adică)).

I.2 Aspecte etice  în lumea contemporană

Totul se rupe și totul se sparge și lumea întreagă pare că se prăbușește în haos sub povara unui relativism al cunoașterii în care totul pare posibil și totul pare imposibil, iar atunci se manifestă  relativismul  ,,cunoaşterii,  fapt  ce  a  subminat credibilitatea exerciţiului intelectual de natură ştiinţifică” (LD: pentru ușurința urmăririi referințelor voi ridica aceste referințe de la subsolul paginii în text. Cred că se impuneau mai multe precizări referențiale cum ar fi localitatea și paginile de revistă la care apare acest articol.  Cosmin  Marinescu,  ,,Economistul  recent  –  între  relativismul ştiinţific şi recursul la etică”, în Revista Oeconomica, 2009). Se pune atunci întrebarea dacă mai este cu putință etica în această lume haotică! (LD: autoarea se contrazice prin această întrebare deoarece etica este doar discurs despre comportamentul uman, astfel încât oricât de haotică ar fi lumea, comportamentul acesteia va face oricând obiectul discursului etic. Ba chiar cu cât lumea este mai complexă, dinamică, schimbătoare, haotică cu atât mai necesar este discursul despre moralitate – adică Etica -, respectiv despre comportamentele umane în noile contexte). Nu se poate da un un răspuns tranșant dar se poate afirma că se prefigurează  o situaţie paradoxală prin care „etica este pretutindeni revendicată dar, în fiecare sferă a vieţii sociale, proliferează noi morale, fondate pe imperative inedite ce par să se sustragă unor repere universale” (Sorin Tudor Maxim, Etica în afaceri, curs, Universitatea Ştefan Cel Mare, Suceava, 2013, manuscris) (LD: virgula dintre ”sociale” și ”proliferează” este în plus…. Pentru profesorul conducător de doctorat în specialitatea Etică, Sorin Tudor Maxim, apare ca o nedumerire lipsa reperelor universale. Invocarea necesității unor asemenea repere provine din ideologia normativistă, dirijistă, reglementatoare promovată de autor. Observ că genul acesta de discurs prin care autorul eludează denumirea doctrinei sau ideologiei pe care o promovează este nu doar agreat, ci și practicat de autorii celorlalte capitole. Consider că o asemenea pretenție de a prezenta o doctrină oarecare ca fiind un mod de gândire general uman este total nejustificată. Dorința de reglementare rigidă și ”universală” ar putea coincide cu interesele ideologiilor totalitare, mari amatoare de reglementări ”universale”, un exemplu recent fiind bolșevismul sovietic îmbrăcat în frazeologie marxistă). Se conturează, astfel, lumea postmodernă care suferă de o criză a principiilor (LD: corect ar fi să se fi scris că lumea postmodernă suferă din cauza dispariției principiilor care au caracterizat modernitatea. Este firesc ca o nouă perioadă istorică să aibă alte repere morale, alte principii așezate la baza comportamentului uman). Apare o dilemă legată de acest cadru postmodern: ,,cum se… scrie academic despre un curent aflat încă în desfăşurare,… din moment ce cunoaşterea certă nu se poate obţine decât după ce obiectul său este bine cristalizat?” (Camelia   Grădinaru,   Discursul   filosofic   postmodern.   Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, p. 10). (LD: dilema înseamnă alegerea între două opțiuni posibile. Or, în fraza anterioară găsim doar o întrebare…). În contextul postmodern   există   un   pluralism   conceptual   la   nivelul valorilor,   opiniilor   despre   lume   și   viaţă,   moralităţii   şi practicilor religioase. (Salomeea Popoviciu, Pluralismul religios postmodern, 2007, teza de doctorat, rezumat, manuscris, p. 3). (LD: referențialitate incompletă. Unde se poate găsi și consulta această teză? Sub aspectul conținutului, criticarea existenței unui pluralism conceptual este un semn că nu valorile postmodernității, ci cele ale democrației și statului de drept sunt considerate a fi demne de criticat). Totuși chiar în acest câmp al crizei principiilor se impun normele morale ,,care definesc binele, atât sub aspectul valorii cât şi sub aspectul datoriei, astfel încât omul să cunoască atât situaţiile dezirabile cât şi pe cele reprobabile” (Salomeea Popoviciu, Pluralismul religios postmodern, 2007,  teza de doctorat, rezumat, manuscris, p. 3). (LD: din nou: unde s-a elaborat și unde se găsește această teză?). Așadar un loc aparte îl ocupă binele, ,,o valoare morală  dorită,  dar  cu  toate  acestea  problema  structurii  şi naturii valorilor morale cunoaşte diferenţe semnificative, conturându-se soluţii precum cele oferite de egoismul etic, relativism, etica  poruncii    divine,   etica    naturală, sau emotivismul” (Ibidem). În aceste condiții, se conturează necesitatea unui pluralism etic prin care să se fundamentaze ,,societatea postmoralistă” (Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei: Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 21), lipsită ,,de predicile maximaliste şi care nu acordă credit decât normelor nedureroase ale vieţii etice” (Ibidem). Rezultă, astfel, nevoia unui demers meta-etic: prin care se cristalizează ,,prezența unei particularități distinctive a limbajului moralei, fără a cărei cercetare și cunoaștere, teoria moralei, respectiv etica, se condamnă la o continuă ezitare între facticitate și speculație metafizică” (Niculae Bellu, ,,Cuvânt înainte”, în Svetozar Stojanovic, Meta-etica contemporană, vol. I, Editura Științifică, București, 1971, p. I). (LD: După ce se plânge de existența unui pluralism conceptual, acum autoarea pledează în favoarea ”necesității unui pluralism etic”. Evident, pluralismul etic presupune și pluralism conceptual!). Rămâne însă presupoziția morală „liberă a comprehensiunii,… dezlegată de… supoziţii“ (Ştefan Afloroaei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 10). (LD: greu de înțeles ce înseamnă ”presupoziția … dezlegată de supoziții”). Totuși în acest cadru postmodern, destul de liber, apare neliniștea metafizică generată de criza principiilor și astfel se restituie eticii semnificația inițială printr-o gândire orientată ,,spre un punct de vedere al transcendenţei şi spre relaţia cu o realitate transcendentă” (Sorin Tudor Maxim, op. cit.). Se conturează, astfel, o întoarcere la Mitul Peșterii care dovedește (LD: miturile nu dovedesc nimic, ele doar sugerează….) că există încă o ordine ,,a comportamentului oamenilor… în sfera sensibilului şi a devenirii” (Ibidem) și implicit în câmpul devenirii postmoderne. Schiţarea cadrului istoric pentru doxa platoniciană duce la concluzia că oamenii actuali sunt frământaţi de aceleaşi întrebări  (LD: ca) cei  din  vechime. (Adriana Mihaela Macsut, Doxa în concepția lui Platon, 2013, manuscris, p. 13). Transcendența  omului contemporan este legată în egală măsură de vechile întrebări metafizice  și de singularitate, iar în acest sens, este sugestiv filmul Transcendent Man care arată că în cercetarea actuală se ,,transcende biologia” (,,Omul  transcendental  2009”,  în  documentare.digitalarena.ro, 09.05.2013, 15:18:39). În această lume postmodernă a crizei de  principii  fiecare  om  devine  fiul  rispitor  care  trăiește ,,fascinația transcenderii codului” uman. (Andrei  Pleșu,  Minima  Moralia.  Elemente  pentru  o    etică  a intervalului, Editura Humanitas, București, 1994, p. 12). Dar acest  om nu poate ființa izolat și în aceste condiții relațiile inter-umane există doar prin raportul eu-celălat: ,,responsabilitatea faţă de Celălalt nu este accidentul care i se întâmplă subiectului, ci precede în el Esenţa, n-a aşteptat libertatea sau angajamentul pentru Celălalt” (Emanuel Lévinas,   Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, Kluver Academie, Nijhoff, 1974, p. 126). (LD: trebuie precizat că traducerea aparține autoarei devreme ce se citează o lucrare publicată în altă limbă. Acest capitol, încheiat cu un citat, nu are o concluzie și un punct de vedere clar conturat al autoarei).

Bibliografie

Afloroaei, Ștefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994.

Bellu,  Nicolae,  ,,Cuvânt  înainte”,  în  Svetozar  Stojanovic, Meta-etica contemporană, traducător S. Dragan, prezentarea grafică Val Munteanu, vol. I, Editura Științifică, București, 1971.

Grădinaru,  Camelia,  Discursul  filosofic  postmodern.  Cazul Baudrillard,  Editura Institutul European, Iași, 2010.

Lévinas   Emmanuel,   Autrement   qu’être   ou   au-delà   de l’essence, Kluver Academie, Nijhoff, 1974.

Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei: Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,  traducere şi prefaţă de Victor- Dinu Vlădescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

Macsut,  Adriana,  Mihaela  Doxa  în  concepția  lui  Platon, 2013, manuscris.

Marinescu, Cosmin, ,,Economistul recent – între relativismul ştiinţific şi recursul la etică”, în Revista Oeconomica, 2009.

Maxim,  Sorin,  Tudor,  Etica  în  afaceri,  curs,  Universitatea Ștefan Cel mare, Suceava, 2013, manuscris.

,,Omul transcendental 2009”, în documentare.digitalarena.ro.

Pleșu, Andrei,  Minima Moralia. Elemente pentru o  etică a intervalului,  Editura Humanitas, București, 1994.

I.3 Excursus despre etica aplicată

Ștefan Grosu

Etica aplicată reprezintă o sintagmă mult vehiculată și în acest sens se impune o definire a ei: ea se revendică a fi un domeniu multi-disciplinar contemporan care are în vedere cercetarea sub aspect filosofic a problematicilor din domeniul vieții private și publice și care apoi sunt supuse judecății morale. (LD: nu se dă o definiție, ci o descriere a ceea ce este, în general, Etica). Așadar câmpul eticii aplicate este complex și viu disputat în lumea actuală, iar problemele abordate privesc avortul, pedeapsa capitală, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, consumul de droguri, prostituția, căsătoria între homosexuali, mediul înconjurător, copyright-ul, opensource vs. software comercial fiind deci un câmp plurisdiscplinar de studiu. (Encyclopedia  of  Applied  Ethics,  London  Academic  Press, Printbook, London 1997, p. 183.) (LD: în opinia mea, sintagma ”Etică aplicată” este o supralicitare a caracterului aplicativ al Eticii, respectiv al concluziilor generate de dialogurl discursurilor despre conduita umană. Etica este, prin excelență, discurs teoretic cu referire la comportamentul oamenilor în situații concrete și evaluarea acestora prin prisma unor idealuri sau interese umane cu care evaluatorul se află în acord. Faptul că Etica își extrage principiile și opiniile din comportamentul concret, practic al omului nu înseamnă că Etica a devenit ”aplicată”. În opinia mea sintagma de Etică aplicată este un termen eufemistic pentru normativismul etic și nimic mai mult.).

În ceea ce privește etimologia, numele de etică aplicată este sugestiv simbolizând: ,,credinţa metodologică iniţială: era vorba despre încercări de aplicare a marilor teorii etice…   a kantianismului şi utilitarismului, dar şi a teoriei legii naturale sau a neoaristotelismului) la controversele ce stârneau valuri în opinia publică americană a epocii” (Valentin Mureșean, ,,Este Etica aplicată o aplicare a eticii?”, în Revista de Filosofie Analitică, iulie-decembrie 2007, p. 70). (LD: autorul confundă etimologia cu interpretarea unui termen/ a unei sintagme. Etimologia este un demers pur lingvistic, iar interpretarea unei denumiri este un demers pur hermeneutic. Așadar, în loc să explice etimologia, autorul se apucă de hermeneutică). Se poate spune că filosofii moraliști au fost preocupați încă din antichitate de etica aplicată dar termenul s-a impus abia în anii ”60, iar contextul conceptualizării ,,a fost acela al marilor schimbări… provocate de mişcările pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare,… războiul din Vietnam,… marile tulburări studenţeşti  şi…  militantismul  societăţii  civile  pentru eliberarea    femeilor” (ibidem).  (LD: aceste teme sunt lansate și studiate de către radicalismul american de stânga, ideologie marxiană încă activă și în zilele noastre, dar mult atenuată ca impact. Consider că autorul ar trebui să facă, în carte, aceste precizări de natură ideologică). În  anii  ”70  nucleul  eticii  aplicate devine bioetica impusă instituţional de practica medicală şi cercetărea ştiinţifică. sens apar de abia după 1989 și se pune ,,mai degrabă problema responsabilităţii colective sau individuale pentru colaborarea cu Securitatea, problema   vinei   în   comunism   şi   a   corupţiei   sistemului politic” (ibidem, p. 73). (LD: fraza este lipsită de sens, posibil și datorită pierderii de text prin copiere. Nu am cartea în față pentru a verifica dacă textul apare la fel și în carte, dar, în forma găsită de mine în pdf ul trimis de către cei doi coordonatori, fraza este lipsită de sens și de logică). Apare atunci o criza morală autohtonă agravată datorită: liderilor   politici incapabili să zidească proiecte durabile, legilor votate din motive electorale sau pentru interesele de grup precum și prevederilor fiscale restrictive aplicate în momente greșite. (Principele  Radu  al  României,  Provizoratul  istoric,  Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 99 – 102). Așadar nu există o dezbatere principiistă și rămâne ca un leitmotiv întrebarea pe ce direcție trebuie îndreptat studiul de etică aplicată pe tărâm autohton: ,,provocarea constă în a „produce  principii‟ care nu numai că ar trebui să corespundă unor situaţii reale, dar ar trebui să aibă un sens” (D. Crăciun, V. Morar, V. Macoviciuc, Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 25). Această lipsă de dezbatere principiistă aruncă societatea românească într-o stare de provizorat, iar atunci etica tradițională devine incapabilă să răspundă ,,problemelor ridicate de puterile pe care omul le-a dobândit” (Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001, p. 176). Acest haos moral  impune  fundamentarea  responsabilităţii  morale  cu menirea ,,de a ţine mereu trează o conştiinţă îngrijorată” (Ibidem) prin care se cristalizează o cercetare numită  ,,etică prospectivă, o nouă dimensiune a discursului teoretic” (Ibidem), orientată nu spre descrierea ,,unei lumi care nu este încă, dar care ar putea fi” (Ibidem, p.28). Etica prospectivă devine, astfel, zona teoretică, iar cadrul practic este conturat prin etica aplicată. (LD: concluzia este, așadar, aceea că etica aplicată nu este altceva decît cadrul teoretic al practicii cotidiene, generând o contradicție în termeni despre care am scris mai sus).   (LD: un subcapitol cu lungimea impresionantă de … o pagină nu cred că se justifică. Aceasta cu atât mai mult cu cât se dezbat două probleme importante: definirea conceptului de etică aplicată și devenirea istorică a acestui concept din antichitate până în zilele noastre. Acest capitol, fundamental pentru înțelegerea conceptului de etică se aplicată putea lesne întinde pe câteva zeci de pagini. Trimiterea autoarei la haosul moral din contemporaneitatea imediată îmi întărește convingerea că, sub aspectul mentalităților și al ideologiilor portante ale acestor mentalități, România se află, în continuarea comunismului totalitar/ dictatorial, respectiv în faza feudalismului târziu, precapitalist.  Corupția endemică din societatea românească se alimentează din ”obiceiurile (feudale ale) pământului”, alături de șpagă/ mită/ ciubuc/ peșcheș/ temenele etc. toate acestea blocând aducerea României la mentalitatea occidentală postcapitalistă, postindustrială și postmodernă).

Bibliografie

Crăciun  D.,  V.  Morar,  V.  Macoviciuc,  Etica  afacerilor, Editura  Paideia, Bucureşti, 2005.

Maxim, Sorin Tudor,  Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001.

Mureșean, Valentin, ,,Este Etica aplicată o aplicare a eticii”, în Revista de Filosofie Analitică, iulie-decembrie, 2007.

Principele  Radu  al  României,  Provizoratul  istoric,  Editura Polirom, Iaşi, 2010.

 

(LD:  2. O viziune instituționalistă asupra eticului și economicului)

 

II Etică și instituționalism

 

II.1 Analiza economică în instituții sub aspect filosofic (Studiul a pornit de la Ștefan Grosu, Adriana Mihaela Macsut, ,,Aspecte filosofice ale analizei economice a instituțiilor”, în Daily Business, 17 februarie 2013)

Adriana Mihaela Macsut

Ideea generală (LD: idee despre ce?) este că filosofia reprezintă doar un fel de inițiere (LD: inițiere în ce?) într-un turn de fildeș izolat de societate. Este timpul ca filosofia să coboare din acest turn de fildeș (LD: în subcapitolul anterior Ștefan Grosu scria că etica aplicată, adică cea coborâtă din turnul de fildeș, are rădăcini în antichitate și este deja o prezență vizibilă începând din anii 60) și să aibă un aport la soluționarea crizei financiare și de valori în care se zbate actualmente omenirea. (LD: Ideea ca filosofia să soluționeze criza financiară este de o originalitate absolută. Oricât de terestru ar fi acel ipotetic filosof rezolvitor de crize finaciare, modalitatea concretă este aruncată în grădina… doctrinarilor, adică tocmai a celor cărora le lipsește spiritul practic… Iar ciudățeniile sunt abia la început…) Filosoful coborât din turnul de fildeș conchide că această criză are ca punct de plecare o disoluție a instituțiilor și atunci punctul de plecare într-o analiză economică ar fi că instituțiile sunt ,,constructii sociale” (Mihail  Radu  Solcan,  Teoria  generală  a  instituțiilor,  curs, Facultatea de Filosofie, Universitatea București, manuscris). (LD: Așadar, punctul de plecare în rezolvarea actualei crize mondiale este unul de ordin conceptual: să privim instituțiile ceea ce ele sunt de fapt: niște constructe sociale. Nu ni se spune cine este filosoful coborât din turnul de fildeș, dar se poate deduce că la originea acestei propuneri trăznite se află chiar regretatul Mihai Radu Solcan, care, din păcate, nu se mai poate apăra de această grea misiune mondială…). Filosofia (LD: deci nu MRS, ci întreaga filosofie, indiferent de orientarea ideologică este autoarea unei revoluții în gândirea economică, una aptă să soluționeze criza mondială în care se zbate omenirea…) conturează, în acest mod, o  nouă metodă de analiză economică prin care ,,este edificată orice construcție teoretică ulterioară” (Ibidem)  unde ,,analiza fundamentelor teoriei generale a instituțiilor prezintă în special interes” (Ibidem). (LD: acum se revine la ideea că MRS este, de fapt, autorul ”noii metode de analiză economică” și al cărei conținut este unul năucitor de simplu: ”orice construcție teoretică ulterioară”. Cred că aici s-a reușit un record greu de egalat: pe spațiul a câteva fraze se identifică metodologia economică cu neoinstituționalismul, iar pe baza acestei identități ”orice construcție teoretică ulterioară este posibilă… Mirarea mea se concentrează în două cuvinte: sancta simplicitas! Pretenția ca filosofia să genereze planuri concrete de ieșire din criza financiară este generatoare de hohote homerice…) Analiștii tradiționali economici vor contesta însă acest demers deoarece accepția generală este că analiza economică se referă ,,doar la acțiuni precum aceea de a cumpăra șunca de la băcănie sau de a investi bani într-o afacere” (Ibidem). (LD: Autoarea împarte economiștii lumii în două categorii: adepții noii metode de analiză economică (neoinstituționaliștii) și adepții tradiționalismului economic care, inevitabil, neagă noul, creația intelectuală de ultimă oră și se cramponează pe banalul proces de vânzare cumpărare la piață… Nefiind adeptul (neo)instituționalismului, cred că autoarea mă va considera, fatalmente, un tradiționalist naiv și cu un nivel de gândire la nivelul unui băcan sau al unui investitor oarecare…) Totuși analiză economică tradiționalistă (LD: oare cine or fi tradiționaliștii? se referă autoarea la Smith, la Marx, la Keynes sau la Hayek, sau la toți la un loc…?) este limitată, iar filosofia minții (LD: deci nu orice filosofie paote rezolva problema crizei mondiale, ci doar filosofia minții…) arată că mintea umană funcționează la fel în orice ipostază adică în filosofie și în economie, altfel  ,,indivizii umani ar trebui sa fie precum un schizofrenic – mintea lor la bancă ar fi alta decât aceea din sala de lectură a unei biblioteci” (Ibidem). (LD: cred că mintea umană funcționează la fel nu doar dacă gândul ne duce la economie sau la filosofie, ci și la teologie, teosofie, astrologie, numerologie, magie sau orice alt domeniu. Cred că neurologia actuală poate da multe alte exemple prin care se demonstrează cu indiferent de domeniu, mintea omenească gânditoare funcționează la fel. Problema mai delicată este însă cu mințile care nu prea funcționează și care se blochează la un anumit nivel al raționamentelor și judecăților). Examinarea minții umane (LD: cine efectuează această examinare a minții omului? Autoarea? Filosofii? Gânditorii adevărați?) arată că economia ,,vizează felul în care oamenii potrivesc acțiunile pe care le au în vedere cu posibilitățile de acțiune pe care le oferă lumea din jur” (Ibidem). (LD: i se pun lui MRS cam multe afirmații, poate cu (alt) sens în textul de unde sunt acestea extrase… Aflu acum că ”economia vizează” orice acțiune umană, lucru susținut și de mine. Dacă este așa, autoarea, împreună cu MRS sunt adepții unei componente importante a Metodologiei Scop Mijloc, elaborată de mine cu peste trei decenii în urmă și care nu reduce economicul doar la actul de vânzare cumpărare, ci – la fel ca și politicul, eticul, juridicul și managementul – are ca preocupare adecvarea dintre scopuri și mijloace, fapt redat cu alte cuvinte de către MRS atunci când identifică economicul cu ”potrivirea” finalității unei activități cu posibilitățile reale de atingere a scopului propus.) Așadar analiza profundă arată că doar personalitatea umană complexă este capabilă să fundamenteze ,,concluzii prin care se dirijează efortul, astfel încât efectele sa fie maxime” (Aurel Isfanescu, Vasile Robu, Ana Maria Hristea, Camelia Vasilescu, ,,Analiza economico-financiară”, în  Cursuri în  format digital). (LD: O concluzie atât de ”profundă” aparține altor patru autori ai unui truism economic clasic/ tradițional: orice efort uman urmărește obținerea unor efecte cât mai mari). Fără o analize (LD: sic!) economice sub aspect filosofic (oare cum se pot distinge ”analizele economice simple” de ”analizele economice filosofice”?) se ajunge la o confuzie între dimensiunea teoretică și dimensiunea narativă a analizei economice pentru că nu realizează o conceptualizare bazată pe acţiunea alegerii unor stări de lucruri. (Mihail Radu Solcan, op. cit.). (LD: Până în prezent, acest subcapitol prezintă punctul de vedere al lui MRS. Era util să aflăm și punctul de vedere al autoarei). În acest sens, problematica analizei economice se impune a fi circumscrisă ,,la asigurarea cantitativă și calitativă cu resurse umane și eficientizarea acestora” (Aurel Isfanescu et al, loc. cit.). (LD: precizarea că analiza economică trebuie să se ocupe în principal de eficientizarea exploatării muncii omului este rodul acelorași patru ”somități” ale gândirii economice românești amintiți deja și mai sus. Dar care este contribuția autoarei la soluționarea crizei mondiale prin analiza economico-filosofică a instituțiilor compuse și definite de către oameni?).  Se ajunge la stabilirea indicatorilor pentru dimensionarea   resurselor   umane:   ,,numărul   maxim   de salariați, adică limita superioară în care se poate înscrie firma pentru utilizarea eficientă a factorului  muncă…   ; numărul mediu de salariați cu contract de muncă; numărul mediu de personal… ; efectivul scriptic de personal care cuprinde totalitatea  personalui  existent  în  evidența  unității  la  un moment  dat  și  efectivul  scriptic  prezent  la  lucru  într-un anumit moment” (Ibidem). (LD: iar sunt invocați cei patru cu o listă de indicatori care țin de managementul resurselor umane, cunoscuți și utilizați în mod firesc în cadrul oricărei firme care dorește să-și eficientizeze activitatea…Și atunci, care este rostul acestui capitol?) Dacă însă analiza acestor indicatori este făcută  de  persoane  din  afara  unității  se  pot  realiza  și comparații despre eficiența unor instituții similare. În acest sens, se conturează rolul motivației  care ,,nu este doar acela de a-i face pe oameni să muncească, ci de a-i determina să-și utilizeze integral resursele fizice și intelectuale” (Nicolae Camarițean, Gheorghe Voloșin, Motivarea personalui în sistemul  de  asistență  socială,  în  Umanism,  Educaţie,  Resurse Umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, p. 141). (LD: invocarea rolului motivației persoanelor a căror muncă este exploatată de către capitaliștii sălbatici numiți libertarieni se potrivește, în context, exact ca nuca în perete).

Un loc important îl ocupă  analiza stabilității personalului, iar în acest sens, pentru a vedea fluctuația de personal este necesar ca inspectorul de resurse umane să facă fișe de intrare și de plecare a salariaților. (LD: Asta da, filosofie profundă….) Motivarea amintită anterior este un factor de bază în păstrarea angajaților pentru că datorită globalizării  există  posibilitatea  de  a  găsi  firme  din  același domeniu de activitate care oferă condiții mai bune de lucru și salarii mai mari. Dar pentru a putea oferi condiții bune și salarii atractive o companie trebuie să fie eficientă, și un rol esențial îl ocupă parametrul numit ,,cost de oportunitate” (David D. Friedman, Price Theory, Publishing Co.©David D. Friedman, 1990) care nu este doar un simplu cost ci reprezintă ,,un mod de a concepe orice tip de cost” (Mihai Radu Solcan, op. cit). (LD: costul de oportunitate este utilizat de economiștii tradiționaliști/ clasici de mult timp, inclusiv de către libertarienii din Școala austriacă…). Acest cost însă are valențe subiective: există, în acest sens, ,,teoria costului (de oportunitate),…  concepţia…  atribuită  natural  costului acţiunilor umane care poartă amprenta Şcolii Austriece de Economie” (Cosmin Marinescu, De ce costul nu poate fi niciodată zero, în ©ECOL, 21/10/2008). Teoreticienii economici austrieci resping influența matematicii în economie, formulează critici despre analiza economică standard (Ibidem) și acordă importanță individualismului metodologic care se raportează la costul de oportunitate. (Mihai Radu Solcan, loc. cit). Așadar, costul de oportunitate nu poate fi redus la un obiect pentru că nu se face un studiu despre ciocolată, ci se face o alegere între, de pildă, o tabletă de ciocolată neagră și o tabletă de ciocolată cu lapte. Se poate da chiar și un exemplu care se referă la  modalitatea de evaluare în mediul universitar. (Ibidem).  În acest caz problematica se complică deoarece nu mai este vorba de un obiect, ci de factorul uman. De fapt, actorul în economie este omul,  iar  beneficiarul activității economice trebuie să fie tot omul. (LD: asta da noutate absolută! Nu se precizează dacă beneficiarul este exact aceeași persoană ca și producătorul sau este vorba de calitatea de om pe care o are atât producătorul cât și beneficiarul actului economic, oricine ar fi acesta).  În concluzie, costul de oportunitate nu este nicidecum doar o componentă strict economică, ci constituie un proces complex de alegere umană: ,,indiferent dacă resursele la care se referă economiştii sunt sau nu limitate, viaţa omului presupune… alegere” (Cosmin Marinescu, op. cit.). (LD: această filosofie pentru preșcolari este nu doar de o banalitate evidentă, ci mai și deformează cele spuse de către autorii citați cu ostentație, ca nu cumva să creadă cineva că ideile acestora ar fi, cumva, ale autoarei). Dar analiza economică nu ține cont de factorul uman decât la nivel statistic! (LD: păi cum altfel să țină cont analiza economică de persoana umană decât ca un fapt statistic?...). Aici intervine rolul filosofiei economice care fixează o metoda revoluționară de studiu numită noul instituționalism prin care analiza se îndreaptă spre zona ,,pe care cercetarea economică standard nu o abordează: instituțiile” (Mihai Radu Solcan, loc. cit.). (LD: se deduce că autorul noii filosofii economice revoluționare numită neoinstituționalism este tot MRS….Oare așa să fie?). Această zonă devine ,,este (LD: sic!)  non-standard în raport cu direcțiile uzuale de cercetare în știinta economică” (Ibidem)  pentru că ține cont în de factorul uman. Totuși la nivel teoretic analiza economică recunoaște  că  instituțiile  au  reguli  care  afectează  acțiunile umane. (Douglass  C.  North,  ”Institutions”,  în  Journal  of  Economic Perspectives, 5(1):97–112, 1991, p. 97) (LD: deduc din această ultimă precizare că aanaliza economică instituțională a fost făcută de North doar la nivel teoretic, dar aplicată practic de către MRS…).

,,Ca sa dau un exemplu simplu mă voi referi la un examen în două universități     ipotetice. În prima universitate, cine știe mai mult obține o notă mai mare. În a doua universitate, notele sunt date în funcție de ordinea prezentării  la examen. Aceste examene ipotetice sunt două instituții diferite… . S-ar putea ca-n ambele cazuri cine vine mai devreme sa aibă o notă mai mare. Problema este ca în al doilea caz acest efect este generat de instituție ca atare. Putem spune în cazul celui de al doilea examen descris mai sus ca persoanele examinate au reacționat la acțiunile pe care se așteptau sa le întreprinda profesorii? Nu tocmai. Profesoarele sau profesorii au acționat așa pentru ca lumea se așteapta ca ele sau ei sa respecte regula.”  Dacă se mai ține cont și de vechiul instituționalism problema devine din ce în ce mai complicată, întrucât acesta ancorează costurile ,,într-un cadru cultural” (Mihai Radu Solcan, op. cit), iar astfel, fenomenele economice se raportează  ,,prin prisma carcasei culturale în care ar fi fost  încastrate” (Ibidem). Prin urmare, noul instituționalism care pune accent pe factorul uman constituie o completare a vechiului instituționalism circumscris cadrului cultural de manifestare umană. (LD: așadar, marea noutate revoluționară care va soluționa criza financiară mondială este, de fapt, o completare…).

Trebuie precizat că, în limbajul jurnalistic, nu se poate face o diferențiere între organizații și instituții, iar ,,starea aceasta de lucruri este…   firească” (Ibidem)  deoarece ,,limbajul natural are tendința de a încețoșa multe distincții” (Ibidem). Lipsa clarificării generează însă confuzii! (LD: curat Caragiale: lipsa curățeniei generează mizerie, opacitatea scade vizibilitatea, iar sfânta simplitate generează banalitate…)

În cadru (LD: cadrul) instituțional se impune răspunderea umană dar este nevoie și de respectul față de instituții: ,,avem nevoie să ne întoarcem la un comportament instituțional civilizat, la respectul  pentru  instituții” (A se vedea Principele Radu al României, Cuvânt introductiv. Partea noastră de răspundere).  La  rândul  lor  instituțiile  au nevoie de cultură organizațională puternică și profesionalism: ,,o societate fară instituții, fără etică și fără respect al profesionalismului și al valorilor este o societate vulnerabilă, slabă, ambiguă” (Ibidem). (LD: Caragiale ar fi formulat cam așa: o societate fără instituții înseamnă că nu le are!) Fără instituții puternice nu există nici democrație, iar ,,unul dintre motivele pentru care democrația are astăzi slăbiciuni este… că instituțiile sunt tratate.. precum moșii personale” (Ibidem) și de această boală sunt afectați ,,nu numai politicienii, ci și oameni cu putere culturală sau economică” (Ibidem). Filosoful se înscrie printre oamenii de cultură pentru că  este prin   excelență   dascălul   de   înțelepciune,   iar   în   câmpul problematicii economice clădește instituții credibile, iar atunci concepte ,,de   bază   precum   cele   de   cost,   utilitatea   și raționalitatea acțiunii alcătuiesc un sistem clar delimitat și pe temelia căruia se construiește tot edificiul ulterior” (Mihai Radu Solcan, op. cit.).  (LD: concluzia, ușor penibilă, banală și … confuzivă are doar menirea să reitereze aserțiunea anterioară că rolul filosofului – care gândește profund, care este dacăl de înțelepciune! – este decisiv în salvarea omenirii, urmând ca economiștii tradiționaliști să fie înlocuiți cu filosofii neoinstituționaliști... Acest subcapitol nu face altceva decât să treacă în revistă opiniile unor autori despre instituționalism. Fără a descrie cum trebuie esența acestui curent doctrinar, rostul acestui capitol este greu de descoperit și cunoscut…).

Bibliografie

Friedman, David D., Price Theory, Co.©David D. Friedman, 1990.

Grosu, Ștefan; Macsut, Adriana, Mihaela, ,,Aspecte filosofice ale analizei economice a instituțiilor”, în Daily Business,  17 februarie 2013.

Isfanescu, Aurel; Vasile, Robu;  Ana Maria Hristea, ,,Analiza economico-financiară”, în Cursuri în format digital.

Marinescu,  Cosmin, De ce costul nu poate fi niciodată zero, în ©ECOL, 21/10/2008.

North,  Douglass  C,  ”Institutions”,  în  Journal  of  Economic Perspectives, 5(1):97–112, 1991.

Solcan,  Radu,  Mihai,  Teoria  generală  a  instituțiilor,  curs, Facultatea de Filosofie, Universitatea București, manuscris.

II.2  Despre principul  toleranței (Punctul de plecare este Adriana Mihaela Macsut, ,,Despre etica toleranței”, în Daily Business, 11 aprilie 2013)

Adriana Mihaela Macsut

În cultura organizațională apelul la toleranță este deosebit de important pentru că devine o modalitate prin care se pot evita conflictele. Se impune atunci instituirea principiului toleranței care fundamentează ,,o nouă etică, în rezonanță cu problemele timpului nostru, generate de o realitate socială mai puțin dispusă să se sprijine pe ideea obligatiei pure, a datoriei absolute” (Sorin Tudor Maxim, Etica afacerilor, curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013, manusris). Din nefericire criza economică în care se zbate societatea actuală a indus o disoluție morală în sensul că a evidențiat exacerbarea răului: ,,intolerența, xenofobia și fascismul” (Gheorghe Piperea, ,,O  Românie  multiculturală  și  toleranță,  în Bursa, 26.80.2010).  Într-o  lume  bântuită  de  spectrul  imoralității apare persecuția, care  ,,agravează pericolul transformând un adversar deschis…. într-un dușman disimulat și viclean” (Dominique Colas, Genealogia fanatismului și a societăţii  civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 255). În aceste condiții, spre a nu se ajunge la conflicte exacerbate se impune toleranța pentru ,,opiniile… care nu atentează la stabilitatea statului sau nu cauzează neplăceri vecinilor” (John Locke, A  Letter  Concerning  Toleration, Editor J. Tully, Indianapolis, Hackett Publ. Co., 1983, p. 10.). (LD: probabil traducerea textului englezesc aparține autoarei)

În cultura organizațională intoleranța și indiferența sunt ticăloși lacomi care au declanșat crize mondiale și se impune protecția oamenilor ,,față de malversații” (Cait Murphy,  Escrocherii care au zguduit lumea, Editura Litera Internațional, Bucuresti, 2010, p. 13). Firmele   care se ghidează după un management etic (LD: ”management etic” este pleonasm devreme ce eticul și managerialul sunt identice în esențele lor) defectuos au de obicei durată scurtă de viață. La nivelul autorităților este necesară toleranță zero față de acești ticăloși spre a împiedica dezastre economice. Dar lumea contemporană este tributară eficienței economice cu orice preț și ignoră dimensiunea umană, favorizând  criteriului  rentabilității.  (LD: ideologia marxistă, prezentă vizibil pe parcursul capitolelor recenzate până aici se prezintă sub masca unui umanism autentic, a unui integralism uman care să ducă la intoleranță zero față de exploatarea omului de către om…De fapt și salariatul aplică criteriul rentabilității atunci când se mută de la o firmă la alta în funcție de salariu. Obiceiul de a blama capitalistul și de a ridica în slăvi clasa munictoare – prin antiteză, rezultă că capitalismul este un trântor care este dedicat distracțiilor de varii feluri și… nu muncește, nu face parte din clasa muncitoare – este un obicei bolșevic foarte util și eficace aplicat în țări sărace cu educație precară și cu manipulare la nivel înalt. Recomand autoarei să scrie clar în Introducere, sau ori de câte ori are ocazia, că este o militantă de stânga, cu un crez marxist puternic, regăsit de mine și în catolicismul social(ist) promovat de Vatican. Am zăbovit, în anul 1992,  o săptâmână în Librăria de la intrarea în Vatican, citind mai multe cărți – neavând bani să le cumpăr, am ales să le citesc direct în librărie, pe gratis… – și având senzația că citesc cursul de Filosofie al profesorului Alexandru Boboc sa a altor profesori de filosofie marxistă. Repet, a fi marxist, a avea convingeri de stânga, a promova anarho-sindicalismul și populismul nu sunt păcate în sine. Ceea ce doresc este doar recunoașterea de către autori a poziției de pe care se afirmă o idee sau alta și argumentarea acelei idei. Alfel, cădem în retorici care au simpla misiune de a umple niște pagini, de a mai adăuga o carte la opera ”științifică” și la dosarul de promovare…) Lumea  care  se  grăbește spre profitul cu orice preț generează opinii contradictorii care provoacă stări conflictuale! (LD: este fals că doar profitul și capitalistul pot provoca conflicte. Salariatul care declanșează greve și pentru vrute și pentru dorite, tot conflicte generează…) În aceste condiţii, doar principul toleranței este în măsură să armonizeze  ,,puncte de vedere contradictorii, ridicând la rangul de principiu respectul…  faţă de Celălalt, pentru a-și regăsi… substanţa universalității sale, aparent diluată de acceptarea unei pluralităţi de opinii şi atitudini” (Ibidem). În aceste condiții, principiul toleranței are valoare morală fiind important în etica aplicată pentru că în luptele aprige  de  la  nivel  economic,  social și  politic  se  impune  o ,,sferă  de  echilibru,  seninătate și  dreptate…  care  frânează excesul pasiunilor,… fac lupta mai umană” (Sturzo, Luigi, Libertatea: prietenii şi duşmanii ei, traducere de Nicoleta Panait, Editura Paideia, Bucureşti, 2001).  (LD: un subcapitol de sub o pagină care, promovând toleranță în instituții și organizații, se pronunță împotriva oricărei tolerări a exploatării omului de dragul rentabilității și profitului. Mai lipsește (doar…) propunerea instituirii unei societăți comuniste cu față umană, prin care exploatarea să fie înlocuită de sentimente de frățietate și ajutor reciproc…).

Bibliografie

Colas,  Dominique  Genealogia  fanatismului  și  a  societăţii civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

Locke, John, A   Letter   Concerning   Toleration, Editor   J. Tully, Indianapolis, Hackett Publ.  Co., 1983.

Macsut, Adriana, Mihaela, ,,Despre etica toleranței”, în Daily Business, 11 aprilie 2013.

Maxim,  Sorin,  Tudor,  Etica  afacerilor,  curs,  Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013, manusris.

Murphy,  Cait,  Escrocherii  care  au  zguduit  lumea,  editori Vidrașcu și fii, redactor  Sorin Șerb, traducere de Carmen Ion, Editura Litera International,  Bucuresti, 2010.

Piperea, Gheorghe, ,,O  Românie  multiculturală  și  toleranță, în Bursa, 26.80.2010.

Sturzo, Luigi,  Libertatea: prietenii şi duşmanii ei, traducere de Nicoleta Panait, Editura Paideia, Bucureşti, 2001.

II. 3 Definirea voluntariatului ca activitate etică

Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu

Voluntariantul constituie o activitate care se încadrează în interesul public și care are loc din inițitiva proprie a unei persoane decisă să ajute altă persoană, aflată în dificultate, fără a pretinde o compensanție materială. (LD: autorii sunt marcați/ preocupați în exces de latura materială. Procedând astfel, nu observă că voluntariatul nu este sacrificarea sinelui și a interesului personal pe altarul binelui Celuilalt. Aceasta este utopie pură. Voluntariatul pornește din interesul persoanei de a trăi într-o lume mai respirabilă, mai umană, mai calmă și mai inteligentă. Compensația este una de ordin spiritual/ moral-comportamental. Mă simt recompensat când văd rezultate bune și fericire în jur. Dar trebuie ca pentru asta să fii bine educat. Amintesc aici o experiență personală din Olanda, unde am locuit – pe parcursul unei conferințe – la un coleg, profesor de finanțe. Seara când ajungeam acasă, mai întârziam la taclale cu un rachiu de ienupăr în pahare: soția profesorului radia de fericire când povestea că a reușit, după mai multe încercări să convingă o bătrână singură și bolnavă să-i accepte ajutorul. Acesta era un voluntariat adevărat, girat și gestionat de biserica din acea localitate. Așadar, nu ideea de ”muncă voluntar-obligatorie” din comunism, repudiată pentru că nu se obținea nimic material și imediat, în schimbul acelei munci trebuie să ne apară în minte când vorbim despre voluntariat, ci modelul oferit de doamna voluntară din Olanda care și-a găsit rostul și fericirea ajutând în mod voluntar și lăudabil un seamăn…) Se referă la activităţi desfășurate în diverse domenii, cum ar fi: asistență socială, cultură, învăţământ, medicină, religie, protecţia drepturilor omului și a mediului, protecție comunitară, știinţific; sportiv și umanitar – se observă că definiția este ancorată în cadrul legislativ. (Cadrul legal al voluntariatului este stabilit de ,,LEGEA nr. 339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2006”,  în  Monitorul Oficial nr. 651/27 iul. 2006 precum și  Universal Declaration on Volunteering, ianuary 2007,  Amsterdam  (adopted  by  the  Board  of  Directors  of  the International  Association  for  Volunteer  Effort  (IAVE),  January 2001, The Netherlands).  O altă definiție mai simplă arată că voluntariantul este  activitatea  care  pornește  din  voința  proprie  a  unei persoane care a decis să își ofere în mod gratuit timpul și energia spre a ajuta alte persoane. Trebuie precizat că voluntarul are însă dreptul de a beneficia la decontarea cheltuielilor realizate în cadrul activității de voluntariat.  În ansamblu, voluntariatul implică activătăți multiple care se încadrează într-un veritabil mozaic, iar atunci capată o deosebită importanță recrutarea și formarea voluntarilor (Centrul National de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis). În acest sens, un document important este Declarația Universală cu privire la voluntariat, adoptată în  2001 la Amsterdam de Comitetul  Director  International  pentru  Efortul  Voluntar (IAVE – The International Association for Volutneer Effort) care  arată că  voluntariatul are  aspecte spirituale și morale întrucât anima aspiraţii nobile ale omenirii precum: ,,pacea, libertatea, oportunitatea, siguranţa și justiţia pentru toate persoanele” (Universal  Declaration  on  Volunteering,  ianuary  2007, Amsterdam (adopted by the Board of Directors of the International Association  for  Volunteer  Effort  (IAVE),  January  2001,  The Netherlands). Așadar, aspectele definitorii ale voluntariatului arată în mod clar că acesta nu poate exista fară o bază etică întrucât  în  societate  activitatea  ,,voluntarilor  este  vitală  ca importanță, iar rezultatul muncii lor este profund” (Volunteer Ethics and Professionalism Online Course, copyright ©20010-2013, Unite for Sight, Inc. All Rights Rezerved). Se pune, astfel, problema neprofesionalismului voluntariatului în momentul când nu se respectă etica profesională. Rolul formatorului de voluntari este de a preveni cazurile de neprofesionalism și de a defini conduita etică. (LD: ”conduită etică” nu înseamnă un comportament acceptat, adecvat sau agreat de toată lumea. Mai mult, ”conduită etică” este pleonasm – ca și cum ai spune ”economie economicoasă”).

Oamenii din vremea actuală trăiesc în vremea globalizării (LD: cam așa e: oamenii din vremea actuală trăiesc din vreme în vreme…), iar lumea  devine  din  ce  în mai  mică,  adică un fel de  sat planetar. Voluntariatul  individual sau de grup este, în acest context al globalizării, o activitate  prin care oamenii  susţin şi înţeleg valorile comunitare. Se stabilesc, astfel, bazele unei societăţi  în care membrii se ajută unii pe alţii şi îşi valorifică potenţialul comun conturând destinul comun al unei societăţi sănătoase  având  ca  esenţă  valorile  comunitare  cu  o  bază etică. (Universal Declaration on Volunteering, op. cit.) În acest sens, voluntariatul constituie în accepţia declaraţiei Naţiunilor Unite un element moral esenţial care uneşte în acţiune oamenii care au puterea de a schimba lumea: ,,reprezintă un element esențial al tuturor societăţilor… transformă în acțiune  Declaraţia Națiunilor Unite  conform căreia ‘Noi, oamenii’ avem puterea de a schimba lumea” (ibidem). Nu este o declaraţie discriminatorie întrucât fiecare om (femeie, bărbat, copil) indiferent de religia, vârsta pe care o are, venitul material realizat sau condiţia lui fizică are libertatea deplină de a se implica, fără a aştepta beneficii financiare, în acţiuni comunitare de voluntariat. Prin urmare, toate persoanele din lume care consideră că au o o conduită morală au dreptul de a face voluntariat şi nu există restricţii. (ibidem)

Voluntariatul este important pentru că înseamnă implicare comunitară în viaţa oamenilor care sunt singuri. Este o acţiune prin care promovează idealul solidarităţii de la nivel familial la nivel global. Oamenii implicați în koinonia voluntariatului cer ,,implicarea… comunităţii în identificarea și soluționarea..  problemelor, oferă o voce celor care nu pot să se reprezinte singuri” (ibidem) dar nu înlocuiește serviciile ,,care trebuie să fie oferite de alte sectoare sau de angajații plătiți” (ibidem). Așadar, voluntarii și organizațiile în care aceștia activează precum și comunitățile deservite au valori comune la nivelul culturii organizaționale dar există și riscuri, iar în acest cadru se definesc ,,responsabilităţi comune: a crea un mediu în care activitatea voluntară are sens… , a defini criterii referitoare la participarea voluntarilor, inclusiv cu privire la condițiile în care organizația și voluntarul pot să înceteze anagajamentul lor reciproc și de a dezvolta politici care sa ghideze activitatea voluntară, a oferi protecţie împotriva diferitelor riscuri… ; a oferi voluntarilor instruire adecvată, evaluare regulată,… a aprecia rezultatele acestora în mod formal și a asigura accesul tuturor la activităţile de voluntariat, prin eliminarea barierelor fizice, economice, sociale şi culturale” (ibidem). Se ţine cont de Declaraţia Universală a Drepturilor omului (1948) şi se acţionează având drept crez opinia că voluntariatul este o forţă creativă bazată pe criteriile etice comune ale omenirii. (ibidem)

Așa  cum  s-a  mai  arătat,  voluntariatul  este  un  aspect esențial ce contribuie la cristalizarea unei societăți civile cu valențe etice și în acest sens, se va evidenția rolul unor factori de influență din societatea civilă. Liderii din societate au datoria morală de a implementa centre de voluntariat ,,locale și naționale, puternice, vizibile și eficiente ca actori principali în coordoanrea activităților legate de voluntariat” (ibidem)   şi de a dezvolta politici instituționale care să ,,asigure… respectarea dreptului tuturor persoanelor de a deveni voluntari,… să implice voluntari în… activități și să ofere organizațiilor neguvernamentale resursele necesare promovării… unui management eficient al voluntarilor” (ibidem). Sectorul de afaceri are menirea  de a încuraja ,,implicarea angajaților ca voluntari și de a aloca resurse umane și financiare pentru a dezvolta infrastructura necesară pentru sprijinirea voluntariatului” (ibidem). Mass-media trebuie ,,să promoveze publicarea articolelor despre voluntari şi să ofere informații pentru sprijinirea voluntariatului” (ibidem). În sistemul educațional non-formal este necesară încurajarea persoanelor de toate vârstele să devină voluntari prin dezbateri reflexive despre ,,activității de voluntariat și de învățare din experiența de voluntariat” (ibidem). La rândul lor instituțiile religioase promovează ,,voluntariatul ca un răspuns adecvat la chemarea sprituală… de a-și sprijini aproapele” (ibidem). Organizațiile neguvernamentale au datoria ,,să creeze medii organizaționale prietenoase cu voluntarii și să aloce resursele financiare și umane necesare pentru implicarea eficientă a voluntarilor” (ibidem).  Pentru a ajuta un om căzut, trebuie să stai în genunchi spunea Maica Tereza, răsplătită cu Premiul Nobel pentru Pace din 1979 și meditând la esența voluntariatului rezultă că îngenuncherea simbolică înseamnă dezinteresul faţă de orice profit, iar întrebarea și mie ce-mi iese? nu are loc în demersul voluntar. (Diana Adela Ioniță, Learning  from Violence, Suntem suma experințelor noastre, 19 martie 2012)

Bibliografie

Centrul Național de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis.

,,LEGEA nr. 339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2006”, în  Monitorul Oficial nr. 651/27 iul. 2006.

Ioniță, Diana, Adela, ”Learning from Violence”, în Suntem suma experințelor noastre, 19 martie 2012.

Universal Declaration on Volunteering, adopted by the Board of Directors of the International Association for Volunteer Effort (IAVE), January 2001, The Netherlands.

Volunteer Ethics and Professionalism Online Course, copyright©20010-2013,  Unite  for  Sight,  Inc.  All  Rights Rezerved.

(LD: Închei aici activitatea mea de voluntariat individual în folosul comunității cercetare din România, respectiv recenzarea acestei cărți pe tema gândirii etice contemporane. A continua reproducerea comentată a textului cărții ar putea fi considerată de către autori drept un abuz, în sensul că librăriile nu vor mai putea vinde niciun exemplar de carte deoarece textul s-ar afla pe net. Așadar, consider că cele 32 de pagini comentate pot arunca o lumină destul de clară și asupra restului cărții. Precizez că toate comentariile sunt doar opiniile mele în legătură cu ideile prezentate în aceste pagini și cu forma în care au fost ele redate. Autorii pot folosi cum doresc aceste comentarii: să le ia în considerare și să refacă pasajele din carte care au fost comentate negativ sau pozitiv (cu citarea acestul articol de pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ), să intre în dialog cu mine pe blogurile unde voi posta acest material (inclusiv pe wordpress sau pe FB), și evident au libertatea deplină de a ignora toate aceste comentarii, sugestii, observații critice etc.   Închei cu detașarea mea totală față de conținutul citatului din Einstein, folosit ca motto de către autori, conform căruia ,,Relativitatea se aplică în fizică, nu în etică”. Convingerea mea este că în privința comportamentului uman relativitatea este la ea acasă. Sau cel puțin discursul etic postmodern este unul relativist prin excelență. Evident, autorii se pot revendica nu numai de la Einstein, ci și de la marii moraliști ai antichității Sofocle, Socrate, Aristotel etc.) Mai important mi se pare să căutăm plusul de cunoaștere pe care îl oferă autorii unei cărți și mai puțin inventarul de idei și fapte ale altor autori.)

 

 

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași

1 iulie 2013

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

Anunțuri

Andrei Marga (tran)scrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Răsărit. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă


(vezi primele trei recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe unul la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate.

Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

IV

După cum ne-a obișnuit deja Andrei Marga cu stilul său ”creativ”, ”original”, ”novator” și dinamic în preluarea diferitelor opinii culese de prin cărți apărute în acest început de secol, nici în acest al patrulea articol intitulat ”Reflecții geopolitice. Năzuințele Rusiei” lucrurile nu se schimbă. Cel puțin un sfert din articol este alcătuit din citate, iar cel puțin jumătatate din articol reprezintă comentarii extrase cel mai probabil din aceleași cărți citate (stilul comentariului este același cu cel din citate…, terminologia aceeași…). Evident, tot după cum ne-a obișnuit deja, autorul nu catadicsește să ne spună cine și-a asumat responsabilitatea traducerilor. Atmosfera de mister este cvasitotală neștiind nici cine a tradus, nici unde este granița dintre comentariile autorilor citați și răsparafrazați pe de o parte, și opiniile personale, convingerile intime, speranțele profunde și contribuțiile originale la descifrarea – de către autorul A.M. – a ecuațiilor geopolitice europene și mondiale contemporane, pe de altă parte.

Clișeul de bază al acestui articol este lupta autorilor citați, dar și a autorului acestui articol, cu… clișeele. Adică, aveți grijă, dragi cititori cu clișeele astea care v-au intrat în cap, cum că Rusia nu este un pericol potențial și real pentru România și nu numai (vezi tensiunile permanente întreținute de Rusia în Republica Moldova, la Nistru). Nuuu, nici pomeneală… O spune explicit patriotul naționa(list)-liberal(ist): ”Clișeul răspândit de la mijlocul anilor 90 încoace, conform căruia Rusia este , va trebui denunțat”. Preocuparea profesorului Marga pentru denunțuri face parte din convingerile sale intime și ar fi meritat să rămână acolo, în propria sa intimitate. Dacă A.M. dorește să-și devoaleze aptitudinile în materie de denunțuri, atunci este liber să o facă. Apropos de libertăți. Profesorul A.M. nu-l ”denunță” pe acela care a indus clișeul cu Rusia ca ”țară fracturată, cu economie stagnantă și cu armată slabă”. Respectul domniei sale față de libertatea de interpretare a cititorilor atinge aici maximul: fiecare este liber să creadă ce vrea în legătură cu paternitatea cuvintelor din citatul luat între paranteze ascuțite. De la misterul indus de la început, articolul se încheie, apoteotic, cu această deplină libertate de atribuire a paternității unui citat…

O fărâmă de adevăr se află în acel citat misterios: în primul manadat al tovarășului Iliescu nu s-a pus problema să subestimăm economia și armata sovietică (până în 1992) și rusă (până în 1996). Dimpotrivă! Abia ”de la mijlocul anilor 90 încoace” (mandatul Constantinescu) România a lansat clișeul cu slăbiciunea rușilor… Până atunci. România, prin tov Ion Iliescu, omul de bază din partea sovieticilor în lovitura de stat din decembrie 1989, a pregătit un fastuos Tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, semnat cu puțin înainte ca puternica Uniune Sovietică să-și dea duhul.

Pentru cei cu memoria scurtă sau care nici măcar nu au dat vreo importanță cu cine semnează ”aleșii poporului” relații de frățească prietenie, merită să amintesc aici că tragedia intrării României în plasa sovietică/ bolșevică/ comunistă a debutat tot printr-un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS, în anul 1948, tratat semnat de Petru Groza și Viaceslav Molotov. Unii mai cred în povestea cu răsturnarea comunismului în 1989 și cu reorientarea imediată a României spre Occident. În realitate, fatidicul an 1948 s-a repetat în 1991 prin incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Năstase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar președinții Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie 1991, tot la Moscova. ”Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS” nu a fost ratificat de parlament. Singura schimbare de titulatură față de 1948 a fost înlocuirea sintagmei ”asistență mutuală” cu ”bună vecinătate”. Adică deveneam, din nou, vecini cu sora noastră, Basarabia… Peste doar câteva luni, Tratatul de la Varșovia a murit, dar atașamentul președintelui României față de Moscova nu! (Vezi și: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm) . Articolul de la adresa de mai jos, din anul 2009, poate fi și mai instructiv sub raportul informațiilor referitoare la raporturile româno-sovietice și apoi româno-ruse de după anul 1989: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456 Câteva extrase din acest articol sunt relevante pentru mai buna înțelegere a modului inadmisibil cum a tratat Andrei Marga poziția geopolitică a României față de fostul stăpân de la Răsărit: ”In 1992, România și Rusia au început negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază. Negocierile au durat peste 11 ani. Opoziția și opinia publică din Romania cereau ca în textul Tratatului să fie incluse chestiunea tezaurului României trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, în 1917, sub regele Ferdinand și care a fost confiscat ulterior de puterea sovietică, precum și condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi îndreptate împotriva uneia dintre părți, ceea ce Moscova refuza categoric. În 1996, Iliescu a acceptat semnarea Tratatului, însă, în aprilie 1996, ministrul de Externe rus, Evgheni Primakov, a fost anunțat cu o zi inainte de semnarea textului Tratatului că Romania nu este pregatită să parafeze documentul. Relațiile dintre România și Rusia s-au normalizat abia în 2003, cand președintele Ion Iliescu a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat politic de bază cu Rusia, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO”.

Ca și cum Andrei Marga nu ar fi cetățean român, ca și cum acest cetățean român nu a fost ministru de externe al României, ca și cum acest fost ministru de externe povestește istoria Rusiei zimbabwenilor din Africa și nu cititorilor din România, deci făcând abstracție de toate aceste ”amănunte”, Andrei Marga începe articolul său despre ”Năzuințele Rusiei” astfel: ”Rusia a atins un maximum al istoriei ei în forma Uniunii Sovietice (1917 – 1992), când nu numai că a reunit cea mai mare suprafață din lume și o pupulație de extremă diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA, ce-a de-a doua supraputere a lumii”. Îi rog pe colegii dlui Marga de la Academie să ofere explicații ale unor sintagme folosite de A.M., pentru mine cel puțin ciudate. Ce este oare ”maximum al istoriei”? O fi o contrapunere subtilă conceptului postmodern de ”sfârșit al istoriei”? Se referă la dimensiunea cantitativă maximă a manualelor de istorie din perioada bolșevică? Pentru situația în care dl Marga își pregătește apariția ediției definitive a monumentalei colecții de articolașe sub firescul titlu de ”Marga – Opere complete”, sugerez tehnoredactorilor să scrie în loc de ”a atins un maximum al istoriei ei” – ”a atins apogeul puterii sale în istorie”. De asemenea, în loc de ”a fost, alături de SUA, cea de-a doua supraputere a lumii” să scrie ” a fost, după SUA, a doua superputere a lumii”. Rezum: ”maxim al istoriei ei” ≠ maxim al puterii sale în istorie”; ”alături de” ≠ ”după”; ”supraputere” ≠ ”superputere” (în textul articolului se folosește de trei ori ”supraputere” și o dată ”superputere”… Așadar, sub raport formal, prima frază conține trei erori de gramatică și logică. Am făcut această precizare ca o explicație posibilă pentru faptul că național-liberalul român Marga vorbește despre Rusia de pe pozițiile oricărei alte națiuni și culturi, dar a României și a limbii române, nu! Precizez că pe întreg conținutul articolului cuvântul România nu apare absolut deloc! Aceasta este ”firesc”, nu?, pentru un membru marca(n)t al naționalismului liberal românesc… Este ”firesc” și pentru o revistă care urlă de patriotism și de naționalism în Editorialul managerului ”Tribunei” din ianuarie 2013? (vezi: Mircea Arman, ”Noua Tribunahttp://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013)

Preocuparea lui A.M. de a scrie acest articol provine din dorința sa de a depăși ”câteva clișee de interpretare aflate în circulație, care nu numai că sunt eronate, dar induc și atitudini greșite” (Tribuna 259/ 16-30 iunie 2013, p. 6). Primul clișeu se referă la formarea URSS, care – zice Marga, lundu-l ca martor pe americanul de origine ungară George Friedman (născut în 1949, la Budapesta) – nu este rezultatul cuceririlor unor zone lipsite de apărare… Oare chiar așa să fie? A fost URSS ul creat aidoma Uniunii Europene prin aderări succesive și prin dreptul de a ieși din uniune? A adrerat Georgia/ Gruzia din nevoia de a deveni mai competitivă pe plan extern? Poate fi utilizată expresia ”grupare naturală” pentru țări obligate să se afilieze Moscovei? A fost această atractivitate a Moscovei atât de naturală și firească încât niciuna dintre țările componente nu a simțit nevoia să se desprindă? Țările baltice s-au atașat voioase la URSS? Iată opinia lui George Friedman, citată de A. M.: ”țările care au format Uniunea Sovietică au fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, ele au putut să se complementeze și să se suțină una pe cealaltă. Aceasta a fost o grupare naturală dominată de la început de ruși. Țările de dincolo de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea Război Mondial și transformate în sateliți) nu au fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi orientat către restul Europei, nu către Rusia”. Mai este oare nevoie să-i atrag atenția politologului american că interșanjarea termenilor ”rus” și ”sovietic” este riscantă și confuzivă? Deduc din citat că forța militară era sovietică (nu rusă!), în timp ce ne-orientarea țărilor de dincolo de Carpați era către Rusia (nu către Uniunea Sovietică). În realitate, atât forța militară cât și ne-orientarea erau ”sovietică”, respectiv ”către Uniunea Sovietică”. Datorită perpetuării acestei confuzii între ”sovietici” și ”ruși” s-a ajuns la considerarea (atât nereală, cât și neavantajoasă României) de a-i numi pe moldovenii/ românii de peste Prut – ”ruși”. (Moldovenii care vin și vând produse la piața din Iași sunt numiți de ieșeni – ruși…). Mai mult, invazia de turiști de la răsărit în decembrie 1989 nu a fost una formată din ruși, ci din sovietici (marea lor majoritate fiind români-moldoveni din structurile de partid și de securitate ale RSS Moldovenești). Dacă pe politologul american nu-l interesează aceste nuanțe, atunci ele trebuiau puse la punct de ”diagnosticianul” A.M. (care, de fapt, nu face nicio diagnoză, ci repetă/ preia teze auzite și citite, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni geopolitologice). Să ne mai mire oare că și la ora actuală (începând cu anii de după război) limba română este clasificată și studiată în SUA la Departamentul de limbi slave? Ca să conchidem asupra acestui prim clișeu denunțat de A.M. cu ajutorul lui G:F.: cei doi autori ne invită să nu mai credem că URSS a fost un stat imperialist, că nu a cucerit teritorii după teritorii în numele umanismului revoluționar bolșevic, ci s-a format natural, ca un organism economic unitar cu creierul și inima la Moscova. Părerea lor!

Al doilea clișeu demn de schimbat este, cf A.M și a altor autori americani citați, constă în faptul că Rusia postsovietică și postcomunistă ar fi un stat slab, ”o putere neglijabilă”. Dimpotrivă, ne atrage atenția A.M. ”Rusia nu mai este, precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost (”farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică între țările lumii, cu o tradiție culturală de referință și o forță științifico-tehnologică competitivă”. Cred că mai lipsea îndemnul de a-i iubi și respecta necondiționat pe frații ruși fără de care nu se pot lua decizii geopolitice majore în Europa Centrală. Cred că doar minți ultranaționaliste înfierbântate ar putea să nu ia în seamă vecinii puternici, să pună în balanță interesele principalilor actori cu interese în zonă, dar de aici și până la a îndemna a ne teme permanent de marele (aproape) vecin de la Răsărit este cale lungă… Cât despre sintagma ”avanpost al istoriei”, aceasta este soră bună cu sintagma ”maximum al istoriei”…, adică împreunări fără sens a câte două cuvinte.

Observând, probabil, că a dat prea mult spațiu argumentelor altora, A.M. încearcă să aibă o opinie personală, așa cum stă bine unui diagnostician geopolitic serios. Întrebându-se care sunt atuurile Rusiei care fac din ea o forță a contemporaneității, A.M. răspunde: ”Eu cred că este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii, dinamica societății ruse”. Curat original, coane Fănică! Cu alte cuvinte, A.M., în urma unei profunde analize a observat că Rusia este cea mai întinsă țară de pe glob, că este foarte bogată în resurse naturale, că exportă la greu gaz, petrol și bunuri manufacturate în lume și că în societate au loc transformări, toate acestea favorizând, evident, Rusia în comparație cu competitorii sau adversarii săi.

După ce a probat că ”Eu cred că...” provenea din aceleași surse americane, pe care le-a detaliat apoi sub formă de comentarii, spre finalul articolului se atinge și sensibila problemă a relațiilor externe ale Rusiei, România fiind direct interesată de ”năzuințele Rusiei”, drept pentru care punctul de vedere al fostului ministru de externe al României chiar este de interes. Dacă dl Marga ar fi un angajat al Ambasadei Rusiei la București sau un jurnalist la ”Vocea Rusiei”, atunci nu ar mira pe nimeni afirmația scrisă de dl Marga în acest articol: ”În Europa Centrală și de Răsărit Rusia rămâne, conform angajamentelor internaționale postbelice, un garant al frontierelor și securității”. Garant al frontierelor și securității în zona noastră? De când? Din 1945, adică de pe vremea victorioasei URSS? Deja cititorii mai în vârstă își aduc aminte de garanția sovietică pentru pacea lumii când se scanda pe la mitingurile postbelice: ”URSS – bastion al păcii e!”. De atunci și până la dispariția statului sovietic, în contextul luptei pentru pace și a garantării frontierelor (Pax Sovietica) avem destule exemple de ”garantare a frontierelor”: invazia Ungariei (1956), invazia Cehoslovaciei (1968), și nu a lipsit mult ca și România să beneficieze de aceeași preocupare pentru stabilitatea frontierelor tot în anul 1968. Nota bene: dl Marga nu vorbește despre angajamentele internaționale din perioada postsovietică (adică din 1992 încoace), ci de ”angajamentele internaționale postbelice”, adică după 1945.

Este posibil ca dl Marga să fi copiat greșit fraza de mai sus sau a scos-o din alt context, dar atunci când se vorbește despre Rusia postbelică oricine se gândește la URSS ul postbelic. Din exemplele date în continuare se vede clar că dl Marga are în vedere strict perioada postsovietică, chiar anii recenți ai acestui secol… Dar chiar și în acest context temporal, ceva mai clar conturat, cititorii articolului ar putea înțelege, de exemplu, că menținerea Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova – țară independentă și candidată la intrarea în Uniunea Europeană – reprezentă o garanție a păcii și securității în zonă… În mod cert, dl Marga ar trebui să revină cu explicații.

Dar să mă refer strict la România: în momentele în care România a intrat în NATO, apoi când a acceptat construirea scutului antirachetă de la Deveselu, Rusia a repetat în mai multe rânduri că România va regreta aceste opțiuni… Sunt de acord cu dl Marga și cu oricare alți analiști că puterea Rusiei nu poate și nu trebuie ignorată ca și cum aceasta nu ar exista. Dar de aici și până la cântarea de osanale Rusiei în calitatea acesteia de ”garant al frontierelor și securității” este o cale foarte lungă, cale pe care dl Marga a parcurs-o cu nonșalanță în cele câteva zeci de minute care i-au trebuit pentru a oferi revistei ”Tribuna” un articol ”original” de diagnoză geopolitică… și pe care obedientul manager Mircea Arman l-a publicat fără crâcnire și fără… rectificările sau precizările ce se dovedesc a fi foarte necesare. Și ca să nu existe dubii că Rusia are în național liberalul de frunte Andrei Marga, personalitate marcantă a României și a Clujului universitar un admirator și un propagator al năzuințelor Rusiei în zonă, A.M. scrie în penultima frază, concluzivă, a articolului: ”Rusia a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să ne îndoim de această capacitate în viitorul imediat”. Mai urmează, probabil, propunerea PNL de introducere a studierii limbii ruse în toate școlile din România, apoi propunerea ca România să nu intre în zona euro (George Friedman, preferatul domnului Marga în materie de diagnoze geopolitice, a dat deja, recent, acest sfat României), culminând cu cererea de ieșire din UE și de intrare a României în Comunitatea Statelor Independente. În ultimă instanță, într-o democrație adevărată orice discuție și orice propunere poate fi făcută, argumentată, votată. În acest caz, ”Tribuna” ar trebui să lase deschise paginile revistei oricăror opinii politice, nu doar ciudățeniilor formulate de controversatul domn Andrei Marga.

Articole pe teme similare

http://www.observatorcultural.ro/Disparitia-revistelor-de-cultura-din-Basarabia-finantate-de-ICR*articleID_28861-articles_details.html Adăugat la 5 iulie 2013

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (adăugat la 27 iunie 2013)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/ 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Liviu Drugus 26 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Criza de personalitate a lui Andrei Marga, criza de personalități semnalată tot de Andrei Marga și criza de manageri culturali veritabili, exemplificată de Mircea Arman de la revista ”Tribuna”: trei crize, adică trei nerezolvări


(vezi primele două recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013).

Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).

Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

III

Criza de personalități” semnalată de Andrei Marga în revista ”Tribuna” (nr 258/ 1-15 iunie 2013, p. 21) – probată exemplar de autorul însuși și de managerul cultural care publică personalități în criză, deopotrivă

După cum am arătat în Intro, Andrei Marga și Mircea Arman și-au legat, în ultimul timp, serios destinele pe toboganul implacabil al autodesconspirării nivelurilor lor intelectuale reale, cu iz de vetust, prost gust și cu o sete neostoită de exhibare publică a orgoliilor lor de a fi văzuți, cunoscuți, pipăiți. Nu știu cum se întâmplă, dar ori de câte ori citesc criticile margiene la adresa unor realități cât se poate de vizibile și de negative îmi aduc aminte de sintagma străveche ce restabilea adevărul: De te fabula naratur!
Dar nu numai cele două nume ce vor pleca împreună din spațiul cultural al urbei Clujului sunt vizate în aceste intervenții ale mele (văzute, probabil, de unii ca posibile refulări sau simple autobăgări în seamă), ci modelul standard al intelectualului de carton, (auto)gonflat și ridicat în aer de conjuncturi politice favorabile sau de relațiile străvechi cu structurile care creează osatura instituțională, mai mult sau mai puțin vizibilă, a unei societăți. Sper ca tinerii cititori să sesizeze că aceste modalități de lansare în viața publică/ instituțională nu au viață lungă și că oricât de tare vei striga în piață că vrei binele culturii române sau că vei promova doar valorile cele mai alese ale neamului românesc, până la urmă… ”faptele vorbește”.
Constat, cu regret că aceste gonflări intelectuale, bazate pe fluturarea unor nume și citate celebre, pe limbaj alambicat și prețios sunt practicate tot mai agresiv de studenți și doctoranzi care ard de nerăbdare să intre rapid în Academia Română, să ia și ei un Nobel acolo sau să convingă o televiziune să-i lase să prezinte știrile mondene… Modelul negativ este cel mai ușor de urmat, la fel cum știrile negative se difuzează (aproape) singure. Acest model de neurmat mă deranjează și sper să deranjeze cât mai multă lume. Vocabularul prețios face parte din acest model. Amintesc aici că dl Marga nu vorbeșete despre țeluri/ scopuri ca să înțeleagă și vânzătorul de ziare de la chioșc despre ce este vorba, ci despre ”telos”. Și asta nu într-un context filosofic, unde poate ideea de finalitate ar fi mai bine servită, ci într-un demers explicativ, care ar trebui să fie, prin definiție …explicit! Iată textul cu pricina: ”A devenit evident că Berlinul actual dorește o reorganizare a Uniunii Europene, o avansare a integrării politice a acesteia și o conducere mai energică, cu un telos clar” (vezi: Andrei Marga, Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei, în: Tribuna nr 257/ 16-31 mai 2013). Includerea în texte a unor cuvinte (mai) rare îmi aduce aminte de o situație în care o bătrână se simțea confortabil la auzirea unor cuvinte necunoscute: ”Așa maică, cu radicale maică!”. În acest mod se simțea și ea ridicată la nivelul ”intelectual” al vorbitorului… Cred că efortul de a face portretul robot al intelectualului de carton, impresionist și care se autocitează mereu din măreața sa operă, al culturnicului care ar da orce ca să devină membru al USR sau al vreunei Academii de cartier – eventual înființată de el însuși – este demn de a fi făcut de mai mulți dintre noi…

Obișnuința feudal-bolșevică de a se împopoțona cu titluri, înscrisuri, diplome, certificate, membrării și dregătorii/ ”managementuri” derulate în folos propriu, acestea fiind văzute ca o taxă de revenire raportată la peșcheșurile date și serviciile făcute exact în scopul obținerii dregătoriei, așadar această obișnuință definește în bună măsură culturnicul român, principala sa calitate fiind obediența verificată și arta de a folosi legea în avantajul grupului care l-a propulsat. Sub acest aspect, dregătorul/ managerul actual al ”Tribunei” îndeplinește toate condițiile, la fel cum le-a îndeplinit și Andrei Marga în momentul în care a fost propulsat în fruntea unor instituții. Faptul că șederea sa în aceste funcții a fost tot mai scurtă (trei ani la externe, trei luni la ICR) arată că feudalismul românesc primește lovituri repetate, ceea ce dă unele speranțe în alegerea unui model cultural european. (Tocmai când credeam că pepiniera uteciștilor harnici se cam epuizează apare nominalizarea lui Lilian Zamfiroiu, fost utecist de frunte. Dar poate vom avea și o excepție de la regulă…).

Considerațiile de mai sus au fost făcute pentru a-i da dreptate lui Andrei Marga atunci când vorbește despre o criză de personalități, chiar dacă modul în care o face sugerează că avem de-a face, în cazul de față, cu o personalitate în criză, cu o figură publică de anvergură națională care nu știe să se vadă și pe sine în oglinda pe care o așează în fața culturnicilor români. Da, postmodernitatea în general nu mai dă câștig de cauză personalităților așezate pe feude solide, ci oferă câmp mai larg de acțiune persoanelor, indivizilor de varii ranguri și competențe care pot contribui, fiecare, cu câte ceva la plusul de cunoaștere și de satisfacții estetice. Dorința de a continua să apari, cu orice preț, în ochii lumii ca o mare personalitate este semnul cel mai clar că avem de a face cu o personalitate în criză (de regulă, este vorba despre o criză de publicitate, criză la care corifeii feudalo-bolșevici nu se pot adapta). Din păcate, aducerea în continuare în spațiul public a personalităților aflate în criză, a acelor persoane care și-au construit personalitatea nu pe o operă solidă, ci pe expediente, pe făcături, pe compilații și (auto)plagiate nu este un act cultural benefic, tocmai pentru că oferă un model de neurmat, un model al trecutului apus, blocând accesul la un viitor mai suportabil.

Articolul lui Andrei MargaCriza de personalități” este alcătuit din nouă paragrafe, aproape fiecare dintre acestea invocând personalități cunoscute (evident, printre acestea figurând și autorul care se autocitează…).
Debutul articolului face apel la un nume notoriu al culturii germane, Thomas Mann, cel care a făcut predicția că o țară condusă de proști moare sigur. Exemplul poate fi aplicat și la conducătorii de instituții (universitate, ministere, institute culturale, reviste de cultură). O spune și A. M. : ”Putem contextualiza oricât această judecată, dar o putem deopotrivă extrage ca un adevăr valabil în orice situație”. Parcă referindu-se direct la conducerea actuală a revistei ”Tribuna”, A.M. punctează: ”ori de câte ori… cei mai puțin pregătiți îi controlează pe ceilalți se ajunge la catastrofă”.

Al doilea paragraf face o conexiune directă între personalitățile conducătoare și instituțiile conduse, sugerând că lipsa de performanță a instituțiile românești este consecința directă a crizei/ lipsei de personalități. Preocupat însă să execute comenzi politice, A.M. se grăbește să caracterizeze Legea educației din 2011 drept ”anacronică”, ca și cum scoaterea pe bandă de bacalaureați, licențiați, masteri și doctori nu s-ar fi întâmplat chiar pe vremea ministeriatului Marga, cu frânele de rigoare puse (e adevărat, incomplet și timid) de Legea din 2011. Fuga celor mai bune creiere în străinătate este legată direct de cee ce însuși A.M. afirmă și anume ”mediocrizarea”. Când ipocrizia și îngâmfarea își dau mâna, calea spre intrarea în criză a personalității în cauză este deschisă.
Ridicarea ipocriziei la rang de calitate demnă de a fi răsplătită cu dregătorii politice nu mai are limite atunci când toate relele educației din România sunt plasate cu suspectă exactitate, în perioada 2005 – 2012… Întrebarea (corectă în sine) ”care sunt personalitățile și ce fac ele?” rămâne, ca de altfel toate celelalte întrebări necesare plasate și în celelalte articole, fără un răspuns concret. În schimb, ni se oferă patru situații, un fel de șabloane care aplicate pe CV urile unor persoane ar da rapid răspunsul la întrebarea cine este personalitate și cine nu. Le voi aminti și eu, cu precizarea că le dezavuez din start, toate ”situațiile” descrise fiind scheme rigide care s-ar potrivi cel mai bine la CV ul lui A.M. definindu-l astfel ca mare personalitate a culturii române… Aș spune că articolul, în totalitatea sa, este menit (ca telos…) să consolideze fundația/ soclul și celelalte necesare amplasării figurii marelui cărturar român, pre numele său Andrei Marga, în panteonul marilor personalități ale neamului…
Celelalte paragrafe prezintă, profesoral, cele patru grile de evaluare a unei personalități universitare: a) modelul de universitate ales: corporativă, antreprenorială, asociație civică, instituție autonomă. Cele două de la mijloc nu sunt bune deloc, fiind agreate de Legea educației din 2011. Bănuiesc că A.M. agrează universitatea ca instituție autonomă, ca feudă absolută finanțată din bani publici și cu un senior feudal (o mare personalitate) cocoțat în vârful ierarhiei, eventual pe viață.
A doua situație este una de natură conceptuală, dar cu precizări nejustificate, urechistice, cum ar spune studenții. A.M. critică DEX ul pentru că nu face distincție între trei termeni: șef, manager și leader. Explicațiile metaforice și, probabil, cu o adresă anume, nu satisfac, ba creează confuzii. Oricum, metafora spaniolă ”mediocru harnic” este binevenită și se aplică perfect presupuselor mari personalități ale culturii române Andrei Marga și Mircea Arman. Iată cum sugerează A.M. să facem distincția între manager și lider: ”Managerul are o pregătire de specialitate ce-i permite să mobilizeze eficient mijloace pentru a atinge un scop” (Cu totul întâmplător, aceasta este definiția pe care o dau eu managementului, eticii și economicii politice de un număr bun de ani/ decenii). Deoarece Mircea Arman nu are pregătire de specialitate pentru funcția de manager cultural, iar domnul Andrei Marga nu a absolvit o facultate de Management cultural înseamnă că niciunul, nici altul nu aveau ce căuta (conform definiției margiene) în fruntea UBB, ICR sau a revistei ”Tribuna”. Dar urmează definiția leaderului: ”cel care poate elabora scopul, înăuntrul unei viziuni, și poate gândi mijloacele pentru o nouă dezvoltare”. Aha, deduc de aici că cei doi nu au fost și nu sunt manageri, ei sunt leaderi… Din păcate, în cazul Arman nici vorbă despre abilitatea de a fi lider. Liderul este cel care este urmat instinctiv și firesc de semeni. Liderul nu are subordonati și nu fixează scopuri decât dacă are o îndrituire clară în acest sens. Altfel, se cade în voluntarism și în rezultate nefaste.
A treia situație vizează ierarhia universitară. Aici sunt de acord cu A.M.: nu orice cadru didactic este și profesor. Iată care sunt motivațiile adevăraților profesori (nu vă mirați că nu există exemple din România…):

http://howtopublishinjournals.com/2013/06/24/i-am-happy-to-be-a-university-professor/.

Putem aminti motivațiile profesorului român: șpagă la examene, un mediu tânăr și stimulativ, primirea de laude de la cei care au trecut examenul și de înjurături de la ceilalți etc.
A patra situație se referă la dimensiunea internațională a personalităților. Dacă nu te invită nimeni să predai la o universitate din afară esti un nimeni. În schimb, dacă dai un titlu de Honoris Causa unor personalități din afară, te simți și tu personalitate, nu? Sper ca observația pe care o fac în continuare să fie utilă nu numai fostului rector și fostului ministru al educației, ci și rectorilor aflați în funcție: nu există titlul de ”honoris cauza” (cum scrie A.M), ci doar titlul de Honoris Causa. Desigur, A.M. nu poate pierde ocazia să se laude că a adus personalități la UBB pentru a primi titlul de Dr HC…

Închei cu deplinul acord față de concluzia lui A.M.: ”Orizonturi scurte de gândire și acțiune dau oameni mici”. Oare ce orizont temporal a vizat A.M. atunci când a acceptat, sau nu s-a opus ca articolul ”Criza de personalități”, publicat inițial în ”Ziua de Cluj” să fie republicat fără nicio mențiune în revista condusă de ”managerul” Arman. Cu alte cuvinte, cum poți să vrei să te definești drept mare personalitate a culturii române dacă practici autoplagiatul în formă continuată?

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Liviu Drugus 25 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga își reactivează, în ”Tribuna” – (prost) gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman – abilitățile de fost (ministru al educației, ministru de externe, director al ICR) încercând să filosof(ard)eze politico-diplomatic pe marginea măreției germane actuale


(vezi prima recenzie din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
II
”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei”, de Andrei Marga. Publicat în ”Tribuna” nr 257, 16 – 31 mai 2013, p. 28, cu continuare în pagina 31).
Tema referitoare la poziția și (re)devenirea Germaniei ca stat (re)unificat este realmente de actualitate și merită eforturile analiștilor de a descifra resorturile interne ale permanentei reînvieri a unei națiuni. Cu cât o țară devine mai puternică, cu atât ea este ținta atacurilor și a dorințelor de destrămare ale concurenților reali sau potențiali. Germania a fost și este un rival etern al multor altor culturi sau state puternice. Vecina Franța a fost mereu un motiv de trezie și de dinamism economic pentru germani. Mai îndepărtata Rusie s-a văzut a avea de-a face cu forța germană în momentul în care a crezut că poate cuceri lumea prin bolșevism. Antidodul german la bolșevism a fost nazismul, ambele ideologii promovând durități antiumane extreme și inacceptabile pentru societăți care nu au jucat totul pe o singură carte. În emergenta Uniune americană, emigrația germană a fost cam la paritatea cu emigrația britanică fondatoare. Nu știu dacă este un fapt real sau doar un reflex propagandistic, dar s-a scris că partizanilor limbii germane le-au lipsit doar patru voturi pentru ca germana să devină limba oficială a Statelor Unite ale Americii. Actualmente, cetățenii germani dau puțină importanță învățării limbilor străine devreme ce statul german promovează constant și susținut răspândirea limbii germane în lume, numărul vorbitorilor de germană crescând în spațiul european unic. În 1990, am încercat să fac o prognoză a evoluției lucrurilor în lume și am rezumat aceste viziuni personale în câteva fraze sintetice. Iată două dintre ele: a) franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii; b) Uniunea Europeană este rezultatul celui de-al treilea război mondial câștigat, în sfârșit, de Germania fără să tragă un singur foc de armă. Evident, aceste considerații personale au fost făcute sub impresionantele evenimente ale anului 1989 et passim., remarcabile fiind unificarea germană și apoi prăbușirea imperiului sovietic, începută prin acordarea independenței republicilor sovietice integrate forțat în URSS. Pentru a încheia acest arc peste timp, în perioada în care am lucrat la Chișinău (iunie 1990 – dec. 1995) am simțit că problemele politice ale timpului erau puternic marcate de dinamica relațiilor germano-ruse. Parcă retrăiam atmosfera anilor în care s-a pregătit și semnat Tratatul Molotov-Ribbentrop, expresie a rivalității dintre cele două state semnatare. În zilele noastre, criza economică declanșată în 2008 (doar o umbră a celei din 1929 – 1933 care a declanșat și al doilea război mondial, pornit, inițial ca o rivalitate ruso-germană) și soluțiile de ieșire din criză au așezat, din nou, Germania în miezul lucrurilor și în fruntea Europei – ca un model de gestionare a lucrurilor atât pe timp de boom economic, cât și pe vreme de criză economică. Nu este deloc un secret că austeritatea și parcimonia nemțească sunt considerate de către conducerile unor țări (inclusiv în România guvernelor Boc și Ponta) drept soluții de urmat. Mai mult, în plan european, vocea Germaniei este una tot mai influentă și mai ascultată, chiar dacă nu întotdeauna cu plăcere…
Toate aceste lucruri, precum și anunțata vizită a premierului Victor Ponta la Berlin m-au făcut să citesc cu maxim interes și curiozitate articolul ”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei” semnat în ”Tribuna” de Andrei Marga, un nume notoriu în materie de filosofie politică, de relații politice externe (fost ministru de externe) și relații culturale externe (pe atunci încă director al ICR). Deoarece administrarea revistei ”Tribuna” a revenit unui manager de influență național(ist)-liberală, iar A.M. era un partizan național-liberal, așteptam să văd, negru pe alb, transpunerea într-un articol de propagandă național(ist) – liberală, cuvintele ireverențioase ale lui Crin Antonescu și Victor Ponta la adresa doamnei Angela Merkel și a influenței germane în Europa, inclusiv în România. Desigur, toate aceste persiflări la adresa Germaniei și a Uniunii Europene, influențată vizibil de Germania, erau percepute, mai ales în campania electorală, drept declarații de dragoste față de marele vecin de la Răsărit, Rusia lui Vladimir Putin. Specialistă în ”întoarcerea armelor”, România a făcut, prin vizita lui Victor Ponta la Berlin, o reechilibrare a balanței Est-Vest, lăsând lucrurile să pară a evolua lin și firesc, fără smuncituri de cârmă într-o direcție sau alta. În acest context, punctul de vedere al germanofonului și cunoscătorului culturii, filosofiei și politicii germane, l-am numit pe Andrei Marga, îmi părea a fi de un ajutor direct în a vedea un punct de vedere nu neapărat oficial, dar unul cât mai personal și care să favorizeze dezvoltarea României. Sunt nevoit să o afirm din start: dezamăgire! Mai exact, deziluzia este direct proporțională cu mărimea iluziei. O spun din start: cauza deziluziei este că punctul de vedere personal mult așteptat este unul … extras din literatura occidentală recentă (2012, 2010) și nu provine dintr-o analiză personală, cu premise clare și rezultate concrete. Mai mult, modul de folosire a acestor surse bibliografice externe lasă de dorit. Și iată de ce:
Articolul debutează cu un citat (de 24 de rânduri!) dintr-un autor american (George Friedman, 2012) cu o referire directă la … Rusia și una indirectă la Germania, ambele văzute prin prismă americană! Chiar dacă rivalitatea ruso-germană este una deja tradițională, a începe analiza politicii germane cu un citat despre ”politica externă a Rusiei” mi se pare neprofesionist și generator de confuzii. Am presupus, apoi, că a debuta analiza unui caz (Germania) cu un citat dintr-un autor relativ neutru, cu trimitere la alte realități contextuale este un ”stil” sau o tehnică de captare a interesului pentru citirea restului articolului. Ipoteza mea a fost repede infirmată: În partea a doua a articolului ”Reflecții politice” dedicat ”Năzuințelor Rusiei” (publicat în ”Tribuna” nr 259/ 16-30 iunie 2013, și care va face obiectul unei recenzări separate), se începe chiar cu Rusia (conform titlului articolului), nu cu Germania… O altă ipoteză a mea este că cele două articole de ”Reflecții politice”, unul despre Germania și unul despre Rusia, constituie, de fapt, rezultatul unei comenzi politice național-liberale în legătură cu politica Rusiei și de prezentare a căilor pe care ar trebui să o apuce România pentru a nimeri mai repede în brațele urss ului și a se detașa de integrarea europeană, dominată de Germania. Această ipoteză este susținută de criticarea delegaților/ deputaților naționali în Parlamentul european (în concluzia articolului despre ”Revenirea Germaniei”), deputați care sunt preocupați, chipurile, de afaceri mărunte în loc să urmărească împlinirea idealurilor național-statale. Acest articol margian poate fi considerat și ca un atac al PNL la adresa PSD, de unde și, probabil, adunat la alte gafe anterioare, ordinul de debarcare a directorului Marga de la conducerea ICR.
Dincolo de debutul cu un citat (nerecomandat stilistic și analitic), articolul în ansamblul său este tributar citatelor. Cca 25% din articol (65 rânduri) sunt citate din autori americani (unul), francezi (unul) și germani (doi). Viziunea rușilor lipsește din analiză. Nu însă și viziunea românilor, reprezentați de …însuși autorul, Andrei Marga, care se autocitează (de două ori). Tot sub aspect stilistic, găsesc total inadecvată exprimarea la persoana I –a plural (”să ne amintim istoria” – p. 28), mai exact spus găsesc inadecvată lipsa asumărilor conceptuale în nume propriu. Nu am găsit nicăieri în articol expresii ca: ”opinia mea este că…”, ”din analizele mele rezultă că…” sau ”metoda pe care am folosit-o pentru a ajunge la această concluzie a fost….”. Nimic din toate acestea, adică ponderea opiniilor personale = 0% din totalul opiniilor exprimate în articol. Dimpotrivă, în loc de opinii personale profesorul Marga adoptă un ton neutru ca și cum s-ar povesti despre evoluția unor vulcani de pe Planeta Marte. Iată cum se ”neutralizează” atitudinile și pozițiile care descriu politica germană față de lume: ”este de observat că”, ”a devenit clar că”, ”analiștii caută…”, ”unii remarcă împrejurarea că…” , ”se sesizează împrejurarea că” etc.
În ultimă instanță, Andrei Marga ne face, în articol, un scurt rezumat al unor opinii ale unor analiști străini despre politica Germaniei, de fapt ne prezintă o sumă de recenzii ușor comentate, dar am bănuiala că acele mici comentarii sunt, de fapt, chiar ale autorilor străini citați. (Desigur, ideal ar fi să citesc toate lucrările referite în articol, dar las acest efort celor care chiar vor să testeze bănuiala mea că articolul semnat de A.M. este de fapt o compilație de idei din câteva cărți). Și încă un lucru: dacă traducerea citatelor din cărțile invocate aparține autorului Andrei Marga, atunci este obligatoriu ca acest lucru să fie asumat și precizat explicit în articăl (sub forma posibilă: ”traducerea îmi aparține”). Dacă traducerea aparține altor persoane, acestea trebuie citate în calitatea lor de traducători (cu toate riscurile asumate).
Oricum, de la nivelul unui fost ministru de externe cred că orice cititor aștepta o ”diagnoză” făcută prin prisma intereselor fundamentale ale României, nu doar o sumă de idei ale unora și ale altora…, mai mult sau mai puțin închegate. Personal aș fi citit cu nesaț opiniile unui fost ministru de externe (chiar dacă unul slab și conflictual) cu privire la raporturile ruso-germane văzute prin ochiul românului a cărui țară s-a aflat, mereu în ultimul secol, între ciocanul german și nicovala rusă. Poate pe viitor fostul ministru al educației, fostul ministru de externe, fostul director al ICR și fostul profesor de filosofie politică de la UBB va renunța la pastișarea ideilor unor autori străini și va emite păreri proprii (nu neapărat preluate ad infinitum din cărțile semnate Andrei Marga).
Parcă pentru a contracara o asemenea posibilă acuză de lipsă de originalitate, A.M. ia taurul de coarne în finalul reflecțiilor sale geopolitice referitoare la ”Revenirea Germaniei” și conchide, în urma prezentării opiniilor a doi analiști germani, următoarele: ”În Germania schimbul de argumente între direcțiile majore este mecanism de dezvoltare. În alte țări se îmbrățișează necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea dinamicii. (LD: a dinamicii cui?). Mai acut decât în alte țări, în Germania actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se află astăzi într-un moment de cotitură”. Curat cotitură, coane Fănică! Exprimarea eliptică și neangajantă, fals neutră și evident partizană, poate fi, în contextul actual, tradusă în cuvinte explicite cam în felul următor: ”Civilizația germană se dezvoltă prin intermediul dezbaterilor argumentate, în timp ce în România băsesciană, lucrurile stau exact invers: lipsa culturii dialogului frânează dezvoltarea țării. Văzută dinspre Germania, UE se află la un moment de răscruce”. Deși, la modul ambiguu în care sunt formulate acele rânduri concluzive, nu exclud ca săgeata diplomatică trasă de A.M. să țintească exact capul… guvernului, respectiv șeful pesediștilor români, doctorul în drept internațional Victor Ponta, doctorat obținut sub îndrumarea științifică a primului premier pușcăriaș al țării, domnul profesor universitar Adrian Năstase.
Pe lângă ambiguitățile semnalate mai sus, exprimarea în limba română lasă de dorit. Las cititorilor amatori de șarade și rebusuri complicate să înțeleagă și să transcrie în limba română ce ar fi vrut să spună filosoful politic român de renume mondial Andrei Marga în fraza următoare: ”Europa cetățenii ei au conceput-o de multă vreme patria lor mai mare” (p. 28); ”Politicienii, odată ajunși la Bruxelles, încetează să fie politicieni și devin manageri care se ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul” (p. 31). Ultima propoziție este demnă de Colecția de perle de la Bac… Eu unul aș îndrăzni să înțeleg din această propoziție că, în concepția margiană politicianul adevărat este doar cel care face politică din bârlogul său național, altminteri, devenind deputat european și parte a Europei întregite, el pierde întregul… Cât despre concepția margiană (termenul de ”margian” este patent Druguș!  ) despre managerul care se ocupă de detalii și nu de ansamblul lucrurilor, aici cred că A.M. l-a avut în minte chiar pe Dl Mircea Arman, cel care stă cu cronometrul în mână, la ușa redacției, ca să măsoare timpul efectiv lucrat de pălmașii angajați pe moșia sa, așa cum se scrie în tratatele tayloriste de Scientific Management/ Management Științific… aruncate la coșul de gunoi al istoriei alături de Socialismul Științific, Creaționismul științific și alte povești ”științifice”.
Deși majoritatea ideilor din articolul recenzat nu aparțin autorului Andrei Marga, cred că cititorul merită informat care sunt opiniile analiștilor străini despre puterea (crescândă) a Germaniei în contextul global în care actorii mari sunt SUA, Rusia, China, evident fiecare cu aliații și rivalii respectivi. Pentru americanul Friedman, SUA sunt amenințate, pe termen lung de o apropiere între Rusia și Germania, respectiv de UE. Deduc de aici că întreținerea și stimularea rivalității ruso-germane (ruso – europene) este, sau ar trebui să fie, o direcție principală a politicii externe americane. Tot Friedman sugerează că punctul esențial al conflictualității ruso-americane va fi, de fapt, conflictualitatea americană cu triunghiul Polonia-Ucraina-Rusia. Dacă așa vor sta lucrurile, avansez ideea că România va continua să joace, probabil, rolul de (partid) balama care să asigure echilibrul în zonă. În acest conflict viitor ruso-american, Germania își doreștea ea însăși să fie un fel de arbitru-jucător, la fel cum au fost SUA în al doilea război mondial. Dacă ar fi să luăm în considerare recentele încercări de apropiere între Rusia și SUA, aș reitera o mai veche idee a începutului anilor 90, conform căreia se dorea – de către europeni – ca Rusia să facă parte integrantă din Casa Comună Europeană, un aranjament care urmărea stingerea rivalităților ideologice din Europa Războiului Rece. Proiectul a murit de moarte lentă, posibil cu ajutor american. Totuși, chiar dacă integrarea Rusiei în Europa nu a reușit, sau tocmai datorită acestui fapt, apropierea dintre SUA și UE (Germania) ar trebui să se facă la modul accelerat, urmare a pericolului asiatic, islamist și fundamentalist. Dacă această uniune euro-atlantică ar prinde viață atunci integrarea Rusiei ar apărea ca un fapt firesc (cu condiția ca să nu se mai pună vinul nou în burdufuri vechi).
O davadă a politicianismului mărunt, dar și a modului de gândire învechit, de care dă dovadă analistul-diagnostician pe probleme de politici globale (Andrei Marga) este oferită chiar de autorul însuși. După citatul (din George Friedman) lung și comentarea acestuia, urmează o întrebare, al cărui răspuns ar fi trebuit să ocupe conținutul întregului articol. Pertinenta și absolut necesara întrebare, formulată chiar de autor este: ”Care este politica externă previzibilă a Germaniei în anii ce vin?” (p. 28). Mă așteptam să aflu un răspuns la întrebare, dar, în continuare, pe parcursul marii majorități a articolului se face recurs la… istorie. Acest mod de a extrage linii de evoluții viitoare din derularea unor evenimente trecute este, cred eu, un procedeu depășit și inadecvat dinamicii și complexității oferite de lumea postmodernă. Este un fel de materialism istoric ușor adaptat ca limbaj, dar în esență rămânând același, adică ”hai să ne imaginăm viitorul pe seama trecutului”. Acum, când punctele de cotitură și de ruptură în evoluția evenimentelor devin regula și nu excepția, a te baza pe evoluția lineară trecut-prezent-viitor înseamnă a repeta nu doar greșeli istorice, dar și a practica și promova un mod de gândire greșit. Istoricii vor nega, probabil, acest punct de vedere al meu, dar precizez că nu ignorarea totală a trecutului este vizată, ci punerea accentului necesar pe construirea viitorului. Cantitativ vorbind, autorul dă prioritate cvasi absolută trecutului, pentru prezent rămânând câteva rânduri, și acelea foarte ambigui și neclare, iar pentru viitor … niciun rând! Aș putea spune că răspunsul diagnosticianului Marga la întrebarea de mai sus lipsește cu desăvârșire, devreme ce, după povestirea pe cca trei coloane de revistă a trecutului Germaniei, încheierea articolulului se face cu descrierea… prezentului: UE se află la o cotitură! Și unde vom afla oare la răspunsul referitor la ”politica externă a Germaniei în anii ce vin”?
Dacă politica editorială a revistei ”Tribuna” ar fi vizat cu adevărat întronarea valorilor și eliminarea imposturii, (vezi Mircea Arman descria în Editorialul-program managerial (vezi aici promisiunile deșarte: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013) atunci o asemenea analiză bazată pe citate, pe descrierea factuală a istoriei, pe formularea de întrebări și neoferirea vreunui răspuns, nu ar fi trebuit să apară în spațiul public, sau, alternativ, opinii contrare să aibă parte de aceeași generoasă găzduire. Articolul de față (dar și celelelate trei semnate de Andrei Marga) probează că abia acum ne aflăm în plină situație descrisă de managerul revistei în Editorial. Așadar, nu ezit a spune că Andrei Marga se află într-o ”beție profundã a cuvintelor, beție comatoasã”, astfel încât filosoful clujan în tandem cu managerul Arman, au ”ajuns sã propunã și sã impunã nonvaloarea, impostura aparent doctã, atît la nivelul constructelor ideatice – a unei așa-zise filosofii degenerate în prozã cu pretenții de “filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handicapatã, care oricum, forțeazã “uși cumplit deschise” – sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul de indivizi frustrați – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopați”.
Renunț la a mai reda pasaje din textul articolului care probează zicerea armanian-cațavenciană din ianuarie curent (pasaje de genul ”Germania de azi se comportă conform intereselor proprii” sau ”interesele economice germane sunt mai bine servite de o politică globală decât de o concentrare asupra unui fragment el însuși unic dintr-un continent unic” etc. sunt probe de filosofare prozaică delirantă). Închei, cu regretul că intelectualitatea clujeană nu a reacționat mai rapid și mai vehement față de asemenea exhibări publice pe post de analize și diagnoze politice ”savante”.

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

Liviu Drugus 24 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Dialogul invizibil dintre ”revoluționarul” cultural-politico-juridico-managerial Mircea Arman și multi/re/negatul/fostul/ ex-ul Andrei Marga – ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și anoste


• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigiose reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”) intitulat ”Trei rezolvări” despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română.
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale Ziarului de Cluj, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în Ziua de Cluj (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerz cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
I
În această primă recenzie mă voi referi la articolul semnat de Andrei Marga ”Trei rezolvări” (Tribuna nr. 256, 1-15 mai 2013, p. 26. Vezi și http://www.revistatribuna.ro ). Avem de-a face cu programul managerial al fostului director al ICR care își argumentează intențiile/ planurile și își justifică viitoarele schimbări în modul de propagare a culturii române în lume (program managerial perfect similar ca ton, stil, intenție și limbaj lemnos cu editorialui lui Mircea Arman ”Noua Tribuna” la care am făcut deja referire).
În mod surprinzător pentru un universitar, profesor de filosofie și autor al (prea) multor cărți pe varii teme, sensurile cuvintelor utilizate nu sunt stăpânite de cel care le aruncă în pagină. În chiar primul rând al programului managerial pentru ICR publicat în ”Ziua de Cluj” și în ”Tribuna” sub titlul ”Trei rezolvări”, A.M. vorbește despre ”Reorganizarea într-o concepție sincronizată a Institutului Cultural român…”. Despre sincronizarea unei instituții, recunosc, nu am auzit încă, dar nici nu am auzit critici din partea lingviștilor la adresa acestei …gogomănii ”științifice”. Drept pentru care amatorul de inovații cu orice preț, profesorul Marga, a împânzit, în continuare, ziarele și revistele inducând falsa impresie că, devreme ce este publicată undeva sintagma chiar există și are sens. Inovația ”gugumănoasă” aparține filosofului Marga care scrie despre ”sincronizarea Institutului Cultural Român”… (vezi http://www.icr.ro/bucuresti/misiune-strategie-functionare/andrei-marga-sincronizarea-institutului-cultural-roman.html ). Din câte știu eu sincronizarea înseamnă a corela ceva cu (alt)ceva, respectiv se referă la coordonarea unor activități într-un orizont oarecare de timp. Sincronizarea presupune corelarea temporală (într-un interval de timp dat) a unor activități, nicidecum a unei organizații, instituții etc. (a se vedea și DEXONLINE: http://dexonline.ro/definitie/sincroniza/64284). Nu exclud ca A.M. să fi dorit relansarea unui concept românesc uitat, uitând însă să citeze sursa, sugerând cititorilor neavizați că ideea de sincronizare îi aparține. De fapt, sincronizarea, ca atitudine și politică culturală, este un concept lansat de Camil Petrescu. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu: ”Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“. Așadar, sincronizarea a ceva cu altceva are sens, dar sincronizarea ICR ului este un nonsense deplin, promovat chiar de către unul dintre cei care au primit misia să păstorească cultura română.
Presupun, deja cu destulă îndreptățire, că Andrei Marga este unul dintre mulții pigmei intelectuali români, preluat de la vechiul regim comunist cu temele despre obediență bine făcute, în schimbul unor demnități cât mai pompoase și mai bănoase (16 ani rector al UBB, trei ani ministru al educației, trei luni ministru de externe și nouă luni director al ICR). Găunoșenia morală este numitorul comun al politrucilor de carton care continuă să îngroape România în mediocritate, furăciune, goliciune, nimicnicie. Cu asemenea conducători (ca Marga, Arman și alții) nu avem nevoie de calamități naturale sau războaie de cotropire pentru a pune la pământ o țară de mărime medie, ca România.
O probă de demagogie politică crasă o reprezintă (în articolul recenzat aici) declarația emfatică și fără acoperire în realitate: ”Știm bine că orice instituție publică trebuie să fie transparentă și accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetățenilor”. Dacă dl Marga ar avea un simț, acela al dialogului, atunci ar răspunde acuzației mele că practică cu nonșalanță demagogia, oferindu-mi un șir lung de exemple de cum a practicat domnia sa ”transparența” la ICR și cum a ținut cont de vocea unor cetățeni (De ex. cetățeanul Drugus Liviu îl acuză pe cetățeanul Andrei Marga că practică ignobila procedură numită autoplagiere, iar intelectualul A.M., sensibil la detractorii culturofililor români ultrapatri(h)oți, va veni cu exemple și contraargumente logice și faptice). Sau, poate, din păcate pentru mine, marele intelectual român a plecat deja în Canada să-și preia postul de professor la Toronto, că tot începe acuși vacanța de vară…Probabil canadienii sunt înnebuniți să vadă un profesor de 67 de ani dat afară din ce în ce mai repede chiar de către cei care l-au numit…
Oricum, gura păcătosului adevăr grăiește, sau dacă tăcea și nu scria, Marga filosof rămânea. Dar așa…Neastâmpărul intelectual al filosofului fără sistem filosofic propriu (poate sintagma ”sincronizarea institutului” să fie miezul contribuțiilor sale novatoare la propășirea culturii române) îl determină pe marele conducător de oști culturale să-și devoaleze strategia sa ”novatoare”, ”revoluționară”. Iată ce plan managerial trăsnet (de fapt trăsnit…) în trei puncte a propus urmașul epigon al lui Lucian Blaga și al lui Camil Petrescu în postmodernitate: ”descentralizarea activităților, sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică și receptarea propunerilor alternative și a criticilor”. (Îmi închipui cu câtă satifacție va citi dl Marga aceste rânduri, convins fiind că această analiză critică se încadrează perfect în direcția a III-a a Planului managerial al ICR). Din lecturarea celor trei direcții de acțiune (numite de autor ”trei rezolvări”, ca și cum lansarea unui program managerial a și rezolvat problemele existente) eu deduc trei simptome/ tendințe ale personalității margiene (sper să intru definitiv în Istoria filosofiei române cu folosirea în premieră a adjectivului ”margian”…  ). Iată-le: 1. ”Descentralizarea activităților” este un eufemism pentru pornirea megalomanică a lui A.M. de a conduce un imperiu (în mod ”sincronizat”, desigur), respectiv de a dirija o sumă crescândă de instituții subordonate care să oferă mărire și vizibilitate celor mai național-liberali/ social-democrați oameni din cultura română din regiunile/ provinciile țării, dar care să asigure osannalizarea eternă (na, că iar am fost novator!…) a marelui om de cultură, conducătorul suprem al ICR ului. Întrebare: dacă descentralizarea înseamnă înființarea de noi structuri locale, de ce nu a propus dl Marga pe vremea când era un (slab) ministru de externe și înființarea de filiale ale ambasadelor României în provinciile statelor cu care are România reprezentanțe diplomatice? 2. ”Sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică” este un alt eufemism pentru canalizarea unor fonduri pentru sprijinirea revistelor prietene, național-liberale sau, in extremis, social-democrate. Ba mai mult, indivizi prieteni de la reviste nu prea prietene pot beneficia de ”sprijin” pentru intensificarea unor dezbateri publice. Pot sugera câteva teme interesante de dezbatere publică, ”sprijinite” financiar de ICR: ”Rolul dictatorului Traian Băsescu în distrugerea deplină și definitivă a culturii române”, ”Cum s-au infiltrat agenții imperialismului american în instituțiile culturale ale statului român”, ”Cum să fim vigilenți față de poluarea culturii române cu manelele venite din exteriorul sistemului solar”. Din păcate aceste teme nu vor putea fi abordate de revistele sprijinite de dl Marga, ci de revistele sprijinite de viitorul manager al ICR (posibil acad. Eugen Simion, că tot a trecut ICR ul la socialiști). Cât despre exemplele de reviste ce ar merita sprijinul ICR, exemple oferite de dl Marga, cred că o mai atentă examinare a componențelor redacțiilor sau a consiliilor de administrațe pot da câștig de cauză interpretării mele a ceea ce înseamnă ”sprijin pentru reviste care întrețin dezbaterea publică” înseamnă de fapt: hai să întărim coteria noastră partidică. Invit cititorii să reflecteze și singuri asupra numelor care sunt în colegiile redacționale ale revistelor amintite de dl Marga: ”Sfera Politicii”: Stelian Tănase, Dinu C. Giurăscu, Alexandru Radu; ”România literară” – nu am găsit nume care să facă politici liberal-socialiste (mai caut…); ”Apostrof” (apare la Cluj, în redacție fiind nume neprietene lui A.M.: Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Ion Pop, dar poate este doar o includere a a cestei reviste pentru a mai mângâia pe creștet intelectuali clujeni care nu s-au lămurit încă cine este A.M.; ”Luceafărul” – cu adjunctul său de la ICR, Horia Gârbea, aflat în poziția de secretar general de redacție; ”Convorbiri literare” de la Iași condusă de decenii de Cassian Maria Spiridon (pozițiile sale aparent neutre au fost mereu de partea ”revoluționarilor” care au pregătit trecerea de la ceaușism la iliescianism); ”Economistul” (cu Teodor Brateș în poziție de Senior editor…); ”Contemporanul” condus de Nicolae Breban, ajutat de Aura Christi (ambii prezenți tot mai frecvent în paginile revistei ”Tribuna”), dar care are și membri comuni cu redacția de la ”Apostrof” ul clujean (Ștefan Borbely și Irina Patraș). Desigur, nu putea fi uitată revista ”Tribuna” (despre care A.M. s-a pronunțat în mod special, adică servil, umil, laudativ, libidinos, unsuros și scârbos, preamărindu-l pe avocatul manager ca pe un Mesia al noilor vremuri liberal-socialiste, așa cum am arătat mai sus). În fine, nu a fost uitat și revista ”Secolul XXI”, revistă a cărei conducere redacțională este un mister… (nici Mr. Google nu m-a putut ajuta să aflu) Cu alte cuvinte, un mănunchi de interese și prietenii urmau a fi irigate financiar de ICR ”pe baze de proiecte ale redacțiilor însele”, după precizările făcute de însuși A.M. în ”Trei rezolvări”.
Stoparea acestui șir de posibile dar foarte probabile ilegalități și malversațiuni s-a întâmplat pe 17 iunie 2013, prin decizia Senatului de a-i retrage sprijinul dlui Andrei Marga la conducerea ICR. O bilă albă pentru Victor Ponta, cel care pare a fi la originea inițiativei de demitere a celui care, se spune, a ”monitorizat” activitățile unor germani în România, lucru deloc plăcut nemților. În ziua în care V. Ponta se întorcea de la Berlin, unde s-a întâlnit cu Angela Merkel, am scris pe pagina de Comentarii a unui articol din ”Adevărul”: ”Germana este limba Europei, iar Germania este aliatul nostru (cel mai) natural în ecuația Est-Vest. Desigur, nemții nu pot uita că ”întoarcerea armelor” este o specialitate românească: De aceea, merită ca ei să investească în educație și în schimbarea mentalităților daco-romano-mioritico-carpatico-pontico… după care funcționează actualmente clasa politică românească. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm de o asemenea investiție cu bataie lunga. Mentalitatea de la conducerea ICR sigur nu este pe placul nemților… Și atunci, ce mai asteaptă premierul după ce a fost, recent, la prima lectie de cultură și civilizație germană, la Berlin?” (Citeste mai mult: adev.ro/mogijq). (Am primit -2 voturi… A doua zi (17 iunie) Marga a fost demis/ a demisionat prin retragerea sprijinului Senatului. Evident, nu din cauza mea…  .
Parcă intuind iminenta sa demitere, A.M. a procedat la acordarea de sfaturi demișilor din funcții de conducere, respectiv sieși: ”Schimbările din funcție nu se aplaudă de cei schimbați. Tăierea scurgerilor nejustificate de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscolește cel puțin orgolii. Încetarea și limitarea mandatelor în exterior stârnește reacții unde nu te aștepți. Și altele și altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea” (Andrei Marga, ”Trei rezolvări”, în: ”Tribuna”, 256, p. 26). Înțeleg că A.M. nu a aplaudat schimbarea sa… Având însă în vedere cele semnalate de mine mai sus (autoplagiat, ipocrizie cât încape în cele trei ”rezolvări” ale activității ICR ului, demagogie și dovezi de necunoaștere a limbii române, infatuare hiperorgolioasă, pupincurism public la adresa celor care merită critici etc. etc.) îmi permit să aplaud demiterea lui A.M. Recomand cu căldură următorului director al ICR să citească cu atenție aceste patru recenzii la articole semnate de fostul director al ICR… Dacă nu aș crede că aceste semnalări ale mele sunt/ pot fi utile, evident, nu aș mai scrie… Îmi permit să fiu de acord cu autorul A.M.. atunci când scrie, ca un fel de povață oferită urmașului său la ”tronul” ICR ului, în încheierea celor ”Trei rezolvări”: ”Nu văd de ce nu s-ar învăța că lipsa de informare, infatuarea amintită și împiedică și degradează orice discuție”. Dar, dincolo de sfaturile unora sau altora către viitorul director ICR sau către viitorul redactor șef al revistei clujene ”Tribuna”, îl las pe genialul Mihai Eminescu să deslușească ce va să însemne a fi director/ manager/ administrator într-o țară care se pregătește să iasă din feudalism, adică exact pentru faza istorică parcursă de România în aceste nefericite vremi: ”Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedicile care se pun în dezvoltarea economică și intelectuală a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedica se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri si strică drumurile; regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedica dezvoltării se arată sub forma decadenței morale; un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secole aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vadă în fiece punct de interesele lui.” (Mihai Eminescu, Pe cînd discutam…, „Timpul”, 21 februarie 1881).

Liviu Drugus 23 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Petru Romoșan face, în revista ”Tribuna”, fuziunea ideatică și ideologică între doi foști: Mircea Arman și Andrei Marga


Petru Romoșan (vezi Tribuna nr. 259/ 16-30 iunie 2013, p. 5) îl elogiază, în revista condusă de managerul Mircea Arman, pe necoloboratorul oficial cu securitatea ca poliție politică Andrei Marga, verdictul de necolaborare fiind dat de instituția securistică (cf. P.R.) numită CNSAS. Așadar, neosecuriștii de la CNSAS îl apără pe presupusul paleosecurist Andrei Marga de acuza că ar fi colaborat cu securiștii. Dacă un mincinos spune că nu minte, atunci sigur minte. Așadar, cu opinia lui Petru Romoșan că Andrei Marga nu a fost și nu este securist, se argumentează/ motivează aducerea în miezul publicisticii liberale clujene a unui fost universitar și fost rector al UBB, fost ministru de externe și fost director al ICR, adică un multiplu ex- , cu evidente semne ale unor ex- convingeri național-comuniste ușor de transformat și de afișat ca fiind convingeri național-liberaliste (crinantonesciene). Voi prezenta, în curând, pe acest blog recenzii ale ultimelor patru articole semnate în revista ”Tribuna” de Andrei Marga, precum și câteva comentarii pe marginea acestora.

Din articolul lui Petru Romoșan intitulat ”Andrei Marga și atelierele Securității nemuritoare” cititorul onest și încrezător în opinia scrisă într-o revistă de cultură cu lungi tradiții află că actuala guvernare USL este una falimentară și demnă de a fi înlocuită. Iată argumentele oferite mai direct sau mai voalat de Petru Romoșan: a) securitatea se află, în continuare, la conducerea (instituțiilor) țării, una dintre instituțiile securiste fiind chiar (câtă ipocrizie!) Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS); b) tot securitatea conduce și DNA și ANI; c) România este o țară nedemocratică ea fiind condusă de serviciile secrete și nu de instituțiile democratice; d) presa este subordonată serviciilor secrete, un exemplu fiind ”Evenimentul Zilei”, ziarul care îl acuză mereu pe dl Marga de securism; e) România este pusă pe butuci de ”vreo nouă ani”; f) ”O țară plină de gunoaie, țara noastră” scrie cu năduf P.R.; g) Azi se face în România poliție politică, iar ”Cei care fac azi poliție politică din spatele birourilor prea impozante vor plăti cu siguranță într-o zi” (evident, viitoarele anchete deschise împotriva celor care fac azi poliție politică nu se vor numi poliție politică, ci ”reașezarea valorilor”; h) ”Sîntem conduși de pigmei corupți, vânduți străinătății, fără mamă, fără tată și fără Dumnezeu”. Asupra acestui aspect legat de vânzătorii de neam și țară atrăgea în mod foarte serios atenția și tovarășul Nicolae Ceaușescu atunci când se referea la agenturile din Est și din Vest care complotau, împreună cu uneltele lor din interiorul patriei noastre socialiste, împotriva intereselor național-comuniste ale României; i) În final, se conchide că schimbarea ”prea controversatului H. –R. Patapievici” de la conducerea ICR cu deloc controversatul Andrei Marga și scandalul generat de aceeastă schimbare ”dovedește cu prisosință cît de neașezată și nedemocratică e România de azi”.

Cu precizarea că articolul semnat de Petru Romoșan nu este publicat în vadimista ”România Mare”, ci în ”Tribuna” cea revoluționată de Mircea Arman, iată concluzia autorului susamintitului articol: ”Securitatea, interlopii, instrumentele lor din mass media și cele mai abjecte interese străine dănțuiesc sinistru pe plaiul românesc”… Aflăm și cine sunt dușmanii democrației românești, originale: Ion Cristoiu, Dan Andronic, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconschi, Violeta Fotache, Simona Ionescu. Evident, singurul personaj pozitiv, democratic, nesecurist, necolaborator și nevândut străinătății este, ați ghicit, Andrei Marga, proaspătul debarcat de către USL de la conducerea ICR.

Am utilizat, în titlu, sintagma ”doi foști” deoarece: Mircea Arman este fost membru PSD, fost avocat, fost membru USR și, probabil, în curând, fost manager al revistei de cultură ”Tribuna”. Andrei Marga este un fost profesor universitar de la Cluj, fost rector al UBB, fost ministru de externe, (proaspăt) fost director al ICR.

 

Articole pe teme similare

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (postat la 27 iunie 2013)

Liviu Drugus 21 iunie 2013
Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus