liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Decembrie 2013

2013 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 9,900 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 4 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Domnule profesor Basarab Nicolescu,


Pentru început, vreau să vă asigur că mă bucur, alături de cei doi editori şi de ceilalţi autori, de apariţia recentă a celor două volume pe tema transdisciplinarităţii (http://www.theatlas.org/index.php?option=com_phocadownload&view=category&id=14:recent-publications&Itemid=75 ). Sper să apară şi recenzii-analize critice la cele două volume, inclusiv la articolul meu din volumul al doilea. De asemenea, mă bucur că vă aflaţi printre promotorii ideii de identitate şi unitate europeană, idee de care mă simt foarte ataşat şi pe care o asociez cu şansa unui viitor mai bun pentru România, pentru români, oriunde s-ar afla aceştia. Anexez, la final şi textul scrisorii dumneavoastră adresată public prin intermediul revistei ieşene „Convorbiri Literare”. Devreme ce adresarea dumneavoastră este una publică, şi răspunsul meu este unul public, această scrisoare fiind postată atât pe pagina mea de Facebook, cât şi pe blogul meu de pe wordpress.com. Sper că sunteţi bine antrenat şi foarte rezistent pentru a primi foarte multe critici, inevitabile în urma unui asemenea uriaş demers. Şi eu sunt gata să primesc critici pentru propunerile pe care le voi face în cele ce urmează, propuneri fatalmente provocatoare şi generatoare de controverse. Spun asta pentru că urmăresc încă de la începutul anilor 70 evoluţia proceselor de integrare: CEE şi CAER erau pe atunci două forme de integrare, una bazată pe (neo)liberalism democratic şi cealaltă bazată pe dirijism şi centralism de tip imperial. Deja am atins o primă propunere pentru colectivul care va elabora acest posibil/ probabil manual de umanism european: plasarea procesului de (re)creare a unei comunităţi europene economico-politico-etice performante pe multiple planuri (economic, politic, cultural, educaţional, informaţional, militar, uman etc.) – şi nu doar pe cele patru direcţii pe care le propuneţi – în ansamblul/ contextul proceselor integraţioniste de pe mapamond (NAFTA, ALALC etc.). Asta ar explica mai bine procesul integraţionist ca atare şi ar crea o motivaţie suplimentară pentru cunoaşterea evoluţiei omenirii înspre comunităţi armonioase, mai numeroase demografic, bine echilibrate şi (relativ) pacifice. Nu văd motivul pentru care Homo europaeus ar deveni Homo europeanus, dar asta veţi explica, probabil mai pe larg în viitorul manual. Cartea lui Victor Neuman  (Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, de la Polirom este un demers util și interesant). În legătură cu proiectatul manual pentru disciplina şcolară obligatorie ce ar urma să se predea în toate statele membre ale UE am următoarele opinii şi propuneri:

  1. Definirea civilizaţiei şi culturii europene ar trebui să pornească chiar de la începuturi (etimologia cuvântului Europa, culturi pre-europene, Europa romană  – precursoarea  actualei şi viitoarei Europe unite, delimitări geografice şi influenţe culturale externe etc.). Europa iluministă este, cred, viziunea europeană occidentală cu valori incontestabile, dar o atare viziune conţine în sine și un sâmbure de dispută regională între occidentul şi orientul european. Chiar dacă valorile occidentale vor prevala oricum în paleta finală de valori europene postmoderne actuale, cred că plecarea de la un alt numitor (mai comun, pre-iluminist) ar fi preferabilă demersului în cauză.
  2. În expozeul dumneavoastră, accentul cade pe entităţile statale componente (ţări/ state), acesta fiind doar un punct de vedere în conceperea arhitecturii viitoarei Europe şi anume punctul de vedere iniţiat şi promovat de Franţa. Franţa militează constant pentru o Europă ca o federaţie de state autonome, în timp ce există şi alte puncte de vedere care pun accentul pe ideea unui stat unitar european, cu legislaţie, armată şi politică externă unice. Acesta este şi punctul meu de vedere, respectiv unul care să pledeze pentru o unitate culturală europeană estompând diferenţele/ specificităţile naţionale sau statale, diferențe care, inevitabil, vor mai rămâne încă mult timp. Deja naţionalismele (stimulate de actuala criză şi exacerbate în campaniile electorale din fiecare ţară în parte) ameninţă să submineze temeliile unităţii europene după binecunoscuta regulă din vreme de naufragiu: „Scapă cine poate”. Chiar exemplele pe care le-aţi sugerat nu vor avea drept efect decât sublinierea şi mai accentuată a apartenenţei oraşelor şi zonelor amintite la o anumită delimitare teritorial-statală, în timp ce finalitatea demersului educaţional este aceea de a crea imaginea tezaurului cultural comun.

Mă voi referi, în continuare, la conţinutul propunerilor dumneavoastră. Prima propunere constă în „Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene”.  Încă de la cursurile Şcolii doctorale de la UBB, la care am asistat în primul an de activitate al Școlii, aţi probat şi criticat tendinţa nocivă de a crea noi şi noi discipline, toate cu pretenţii de autonomii şi loc tot mai mare în curricule. Am susţinut şi susţin acest demers antidisciplinar, drept pentru care nu pot să susţin introducerea (şi încă obligatorie!) a unei noi discipline, evident în detrimentul altora (Filosofie? Logică? Matematică?…). Mai mult, viitoarea disciplină conţine în titlu ceea ce se presupune că dorim să atenuăm: teritorialitatea şi statalitatea cu care ne-a procopsit modernitatea (Secolul naţiunilor). Dacă o atare disciplină se va dovedi atât de necesară încât să disloce altele şi să aibă un loc (în faţă), atunci titlul ar putea fi: Istoria culturii europene, cu accentul pus pe elementul comun – cultura, şi cu eliminarea elementului învechit – ţările/ statele naţiuni. Pe scurt, nu disciplină, ci cunoştinţe transdisciplinare pe teme culturale europene; nu disciplină obligatorie, ci facultativă sau, mai bine, o sumă de cunoştinţe ce pot fi diseminate în discipline deja existente; nu istorie a ţărilor, ci istorie a culturilor/ culturii europene. Desigur, asta nu exclude ideea apariţiei a cel puţin unui manual de Cultură europeană.

3. A doua propunere a dumneavoastră se referă la „Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene”. Am spus deja că nu agreez ideea unui manual unic pentru o disciplină obligatorie/ impusă, ci pledez pentru o abordare transdisciplinară a culturii europene. Cele patru axe propuse sunt criticabile tocmai pentru ancorarea lor în trecutul modern, naţionalist, fragmentat pe ţări şi teritorii statale independente. A relua istoria fiecărei ţări echivalează cu sublinierea specificităţilor naţionale, a dinastiilor locale, a cutumelor etnice etc. lucru ce ar putea fi făcut doar în contextul sublinierii elementelor comune,  a ideii de unitate europeană.  Referirea la Comunitatea Europeană (fr. Les communities Europeens) face trimitere la faza iniţială a procesului integraţionist european: integrarea comunităţilor/ entităţilor statale co-interesate. Celelalte trei axe (literar-artistică, ştiinţifică şi religioasă) pot fi teme/ subiecte de discuţie cu privire la un fond cultural comun, dar „omul european” nu mai este omul antic şi medieval cu preocupări artistice majore şi fundamentale, după cum nu este nici omul cercetărilor savante, dar şi cu atât mai puţin omul profund religios. Aceste trei axe nu ajută prea mult la ideea de comuniune culturală prezentă şi viitoare. În schimb, ar fi foarte utile dimensiunile tehnologică, economică, politică, etică adică exact dimensiunile care au motivat apariţia procesului integraţionist (desigur, fără a ignora cele trei dimensiuni amintite mai sus). Eroarea de a pune vinul nou în burdufuri vechi persistă prin sugerarea ca fiecărei ţări să i se acorde exact acelaşi număr de pagini, prin insistenţa de a vedea cu prioritate copacii şi nu pădurea. A trata cultura Luxemburgului pe exact acelaşi număr de pagini pe care s-a tratat cultura Franţei sau Germaniei, mi se pare un forţaj inutil. Presupusa egalitate a ţărilor membre este, evident, una iluzorie, fiecare comunitate venind în Uniune cu un număr de parlamentari, de voturi adică, ceea ce face ca discuţia despre egalitatea de tratamente într-un manual de educaţie culturală să apară inutilă pentru viitorul european.

4. Cea de a treia propunere a dumneavoastră vizează faptul că „Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul îşi va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe”. Se poate susţine ideea că aprobarea unor structuri curriculare ţine mai mult de Executivul fiecărei ţări, mai ales că UE nu are un Executiv unional. Dar a reveni pentru aprobare şi finanţare la guvernele statelor membre pentru aprobarea viitorului Uniunii – state cu problemele lor politico-electorale interne  acute – mi de pare o revenire la modernitate, o întoarcere la datele iniţiale ale problemei. Un asemenea demers educaţional, foarte necesar şi binevenit de altfel, este, cred de resortul Parlamentului european, iar finanţarea trebuie să fie tot din fonduri europene comune. În fine, problema traducerilor este una care ar putea fi rezolvată de o natură radicală şi care să asigure efectuarea a încă unui pas pe calea creării unei entităţi specifice postmodernităţii, respectiv integrarea continentală. Mă refer la necesitatea adoptării, în sfârşit, a unei limbi comune de comunicare. Păstrarea, în continuare, a 28 de limbi oficiale, cu enorme cheltuieli de traducere şi de tipărire este un anacronism ce ar trebui să fie rapid diminuat. Aşadar, nu traducerea acestui eventual viitor manual ar fi problema, ci adoptarea deciziei de a avea o limbă de comunicare la nivel european ar fi pasul decisiv în crearea unui nou mod de organizare administrativă (politico-economico-etic) la nivel continental, respectiv crearea statului european. Desigur, va trebui analizat momentul optim pentru o atare decize, dar un manual pe tema culturii europene comune ar putea fi scris chiar într-o limbă care să devină limba oficială sau măcar limba de comunicare a Uniunii Europene.

5. Propunerea de a avea loc întâlniri anuale ale tineretului european este oricând binevenită, dar lucrurile sunt deja avansate în acest sens, îndeosebi programele Erasmus fiind serioase contributoare la transpunerea în realitate a ideii de spaţiu economic şi cultural comun.

În concluzie, sugerez crearea unui proiect educaţional transdisciplinar, postmodern şi cu efecte concrete imediate în edificarea noii construcţii politice europene: statul european. România are un avantaj concurenţial sensibil la acest capitol, tocmai prin Şcoala doctorală de la UBB unde dumneavoastră promovaţi activ transdisciplinaritatea, transformând Clujul în primul centru universitar al României care a introdus noua viziune de cercetare atât în plan umanist cît şi în cel tehnic.

Cu respectuoase salutări prieteneşti,

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi                                                      15 decembrie 2013

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Anexa (Scrisoarea domnului profesor Basarab Nicolescu adresată cititorilor revistei Convorbiri Literare din Iaşi)

Curriculum şcolar pentru Homo europeanus

Noţiunea de Homo europeanus a fost inventată in secolul XVIII, în tentat iva de a defini Europa ca civilizaţie şi cultură.

Suedezul Carl von Linné (1707-1778) a introdus, în 1758, în a zecea ediţie a cărţii sale

Systema Naturæ, sistemul său de clasificare binomială[1]. Fiecare specie este definită printr-un nume de gen, în limba latină şi scris cu majusculă, şi printr-un nume de specie,  de asemenea în limba latină dar scris cu minusculă, un adjectiv şi un complement de nume, evocând o trăsătură caracteristică sau un loc geografic. Linné crează astfel binomul Homo sapiens, subdivizat în cinci specii. Una dintre aceste specii este Homo europeanus.  Homo europeanus este, pentru Linné, alb, inventiv, nobil în caracter şi războinic.

Nietzsche, la rândul său, vorbeşte de  Europäischer mensch[2].

După 1945, construcţia Europei stimulează importanţi intelectuali precum André Malraux, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga sau Theodor Adorno să adâncească explorarea noţiunii de Homo europeanus.

Este de menţionat, de asemenea, existenţa revistei « Ecce Homo Europeanus », centrate pe probleme interculturale. Această revistă a consacrat în 2011 un număr dedicat oraşului Cluj-Napoca[3]. De altfel, un redactor al acestei reviste este român.

Nu am intenţia să intru aici în dezbaterea diferitelor accepţii ale expresiei Homo europeanus. Scopul meu este doar de a prezenta câteva propuneri concrete pentru elaborarea unui curricullum şcolar pentru formarea lui Homo europeanus.

Punctul de plecare al consideraţiilor mele sunt două remarci elementare.

În primul rând, Homo europeanus nu are încă o definiţie riguroasă şi acceptată de toată lumea. Această situaţie este o consecinţă a faptului că Homo europeanus se află într-un proces de emergenţă. În acest context, problema crucială este cea a educaţiei.

În al doilea rând, fiecare ţară  europeană ignoră aproape total istoria şi cultura celorlalte ţări europene. Este suficient să citez, pentru a ilustra această ignoranţă, două confuzii curente şi bine cunoscute: cea între Slovenia şi Slovachia şi cea între Bucureşti şi Budapesta.

Doresc să supun autorităţilor europene propunerile următoare[4]:

1. Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene.

2. Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene.

3. Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul își va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe.

După redactarea părţii privind ţara respectivă, textul trebuie tradus în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii Europene.

4. Pentru minimizarea cheltuielilor aferente unui asemenea proiect, este de dorit ca manualul să fie disponibil, în versiune pdf nemodificabilă şi în regim de copyleft, pentru toţi profesorii şi elevii din ţările Comunităţii Europene. Pentru recuperarea, cel puţin parţială, a cheltuielilor aferente, manualul ar putea fi publicat sub formă de carte, devenind astfel disponibil tuturor locuitorilor ţărilor Comunităţii Europene. Impactul asupra cunoaşterii reciproce a ţărilor Comunităţii Europene ar fi astfel considerabil.

5. Crearea unei manifestări anuale „Întâlniri ale Tineretului European”, care să aibă loc în fiecare an într-o ţară diferită. Succesul neaşteptat al „Zilelor Mondiale ale Tineretului”, eveniment organizat de Biserica Catolică Romană, reunind tineri catolici din lumea întreagă, poate servi ca exemplu. În ciuda a ceea ce se afirmă despre tinerii de astăzi, ei resimt o mare foame spirituală, dincolo de condiţionările impuse de societatea de consum şi divertisment.

Desigur, se pot face consideraţii la nesfârşit despre aspectul utopic al proiectului pe care îl prezint: se va vorbi, ca fiind obstacole majore, despre egoismul naţional, despre resentimentele legate de cele două războaie mondiale şi de neîncrederea generată de aceste resentimente. Dar eu cred în înţelepciunea europenilor care le va spune că unitatea europeană va întări fiecare naţiune.

Doresc să termin aceste scurte consideraţii citând câteva cuvinte  ale lui Winston Churchill la Congresul Europei din anul 1948[5] : « Sperăm că vom fi martorii naşterii unei Europe unde fiecare locuitor se va simte ca fiind simultan european şi aparţinând ţării sale natale, şi că […] oriunde ar merge […] îşi va spune: « Aici sunt la mine acasă. »[6]

Basarab Nicolescu


[1] Caroli Linnæi (Carl Linnæ), Systema naturæ sistens regna tria naturæ, in classes et ordines, genera et species redacta tabulisque æneis illustrata, ediţia a zecea, Stockholm, 1758, t. I, p. 20 sqq.

[2] Friedrich Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, Leipzig, Verlag von E.W. Fritzsch, 1872.

[3] http://wehmsi.blogspot.fr/2012/02/homo-europeanus.html

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

[4] Supun aceste propuneri cititorilor « Convorbirilor literare ». Voi fi recunoscător celor care doresc să îmi facă sugestii şi remarci. Îi rog să îmi scrie la adresa redacţiei, care va transmite.

[5] Congresul de la La Haye, este una dintre primele reuniuni europene. El fost numit la început « Congresul  Europei », şi a avut loc de la 7 mai la 10 mai 1948, în prezenţa a 750 delegaţi ai aproape tuturor ţărilor Europei.

[6] Citate de  A. S. Byatt, « What is a European?”, The New York Times, 13 octombrie 2002

http://www.nytimes.com/2002/10/13/magazine/what-is-a-european.html?pagewanted=all&src=pm

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

Școala din Grămești sună goarna/ clopoțelul revederii


* Bio(radio)grafia unei generații

Absolvenți din toate școlile, (re)întâlniți-vă!

 

5 septembrie 2009 a reunit, sub bagheta dirijoral-managerială a unui învățător de vocație (Vasile Amariei), de la Școala generală din comuna Grămești, absolvenții ultimei promoții de elevi care au încheiat ciclul de 7 clase acum 46 de ani. La inițiativa unei alte învățătoare, Elena Gabor, s-a declanșat procesul de regăsire a unei generații de elevi, actualmente pensionari în marea lor majoritate. Interesant de observat că din amintita promoție multe persoane au lucrat și lucrează în învățământ. Din cele două clase a VII-a au răspuns prezent 24 de absolvenți, care au avut surpriza de a vedea pe viu cum acționează Timpul asupra vieții și existenței noastre. Dar au observat și faptul că trecerea timpului nu poate anula prieteniile, amintirile și învățămintele primite în fragedă pruncie. Cu siguranță, la viitoarea întâlnire de la anul – când vom celebra (și) jumătate de secol de la intrarea în clasa a V-a – prieteniile vor fi și mai solide, sentimentul de apartenență la un segment de națiune va fi și mai acut.

 

O parte a fanfarei din Grămești a cântat marșul de bun sosit la școală nu doar lor și familiilor lor, ci și pentru zece dintre profesorii care au sculptat timp de trei ani (clasele V – VIII) caractere umane purtătoare de speranțe și ambiții. Tinere și drăguțe eleve (care au prins în pieptul veteranilor cocarda cu ”Revedere 2009”) au marcat începutul ceremoniilor și au stârnit primele nostalgii… Fugit irreparabile tempus!  După momentele de reconfigurare a identităților mai mult sau mai puțin uitate, după discursurile de bun venit rostite de primarul Vasile Șuleap și de directorul în exercițiu al Școlii din Grămești, profesorul Cezar Platec, foștii elevi din anii 61 -63 ai secolului trecut s-au îndreptat spre noua biserică a satului unde au participat la slujba de pomenire a celor care – profesori și elevi – s-au săvârșit din această viață. Reîntorși în băncile de școlari, absolvenții sexagenari au promit esențe de înțelepcoine în versuri rostite de prichindei care vor serba și ei, peste alte multe decenii, minunea de a fi fost împreună și de a fi captatori de înțelepciune picurată de învățători dedicați.

 

A urmat ora de dirigenție cu tema ”Ghemul cu amintiri 1963 – 2009”. Profesorii diriginți Varvara Marianciuc și Costache Maximiuc au rostit emoționante cuvinte de bun regăsit, au strigat catalogul, au pus absențele de rigoare și au dat cuvântul celor prezenți. Fără a face clasamente sau false ierarhii, dl Maximiuc (un ”Domnul Trandafir” al timpurilor noastre) a fost mereu pomenit în calitatea sa de profesor de limba română (îndeosebi de gramatică), deoarece – vorba cântecului – ”Bine e să știi în viață când să pui un punct/ Căci gramatica te-nvață reguli câte sunt”…

 

Dintre foștii elevi au răspuns la chemarea de suflet și de bună simțire un general de armată, un constructor de nave, un ziarist, profesori de diverse ranguri, ingineri sau gospodine dedicate creșterii de noi generații… Iată ce poate face Școala dintr-o mână de copii naivi și neștiutori! Au avut apoi cuvântul profesorii (emoționante pledoarii pentru educație și formare umană au rostit profesorii Gheorghe Dumitrovici și Tit Marianciuc) și, desigur, maestrul de ceremonie care a fost inimosul Vasile Amariei. A urmat inevitabila masă comună, dans nobstop și dialoguri de reconsolidare a colegialității și prieteniilor de altădată.

Dincolo de fracturile sociale generate de partide (politice sau nu), dincolo de profesiile avute sau încă în plină desfășurare, dincolo de rivalități imposibil de decelat cauzal, revederea promoției 1963 a Școlii din Grămești, județul Suceava poate însemna începutul unei re-coagulări sociale, fără de care neamul românesc ar putea dispărea în valurile globalizante ale umanității planetare. Pimpul petrecut până seara târziu a fost prea scurt pentru regăsirea deplină. De aceea, la anul, sperăm să reedităm evenimentul. Cel puțin o idee a prins contur: revederea anuală a Fiilor satului – sarcină pe care o transmitem ferm și fără drept de recurs Primăriei comunei Grămești deoarece, cred, comunicarea face comunitatea, iar dialogul naște idei și proiecte de mai bine. Poate cineva să vrea altfel? (A consemnat și comentat LIVIU DRUGUȘ, din promoția 1963).

 

(Acest articol a fost publicat de ziarul sucevean Crai Nou, în septembrie 2009)

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com