Profesorul Constantin Maximiuc – educator de exceptie, model de moralitate

In memoriam

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de exceptie, model de moralitate, om desavarsit

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea de catre tinerii (viitori) profesori a unui model de urmat, a unui model de admirat – si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logici si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar mare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

Liviu Drugus Miroslava 11 august 2012

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
liviusdrugus@yahoo.com