liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Mai 2012

Informatie si decizie


Stiinta si productia
Conducerea stiintifica (XV)

Informatie si decizie

(Primul articol publicat de autorul Liviu Drugus. Ziarul “Flacara Iasului” din anul 1972)
Teoria deciziei, conceputa ca atare in urma cu doua decenii, se prefigureaza ca un element rationalizator al intregii activitati sociale, in care activitatea economica are rol de prim rang.
Importanta deciziilor pentru activitatea de conducere in general este subliniata de cuvintele tovarasului NICOLAE CEAUSESCU: ”…sa acordam mai multa atentie ca pina acum elaborarii masurilor si hotaririlor, fundamentarii deciziilor la toate nivelele muncii de conducere…”.
Problema centrala a conducerii o constituie folosirea cu maxima eficienta a resurselor. Legatura dintre conducere si decizie, precum si rolul hotaritor – ca importanta – al deciziilor pentru activitatea de conducere este foarte bine sugerata de R.A. Howard, care considera decizia ca “o alocare ireversibila de resurse, ireversibila in sensul ca este imposibil sau extreme de costisitor sa ne intoarcem la situatia dinaintea luarii si aplicarii deciziei”. Dar decizie inseamna si a nu aloca resurse sau – cu alte cuvinte – a nu intreprinde nici o actiune, hotarire pentru a carei fundamentare se poate cheltui aceeasi energie si timp.
Conform definitiei clasice decizia este “alegerea solutiei optime dintr-o serie de variante de solutii, toate valabile”. Decizia propriu-zisa este o etapa a unui process mai larg numit proces decizional. Fara a face o delimitare stricta intre fazele acestui proces, ele sint: 1) stabilirea obiectivelor de atins in functie de resursele disponibile; 2) analiza materialului informational adecvat obiectivului propus; 3) elaborarea mai multor alternative de actiune (una dintre ele poate fi aceea de a nu actiona); 4) alegerea alternativei optime (decizia insasi) 5) aplicarea deciziei; 6) controlul, compararea rezultatelor obtinute cu obiectivul propus. Insistam mai mult asupra celei de a treia faze, care precede decizia, si care este axul principal al procesului decizional. Ea consta in folosirea metodelor analitice de proiectare cantitativa a rezultatelor probabile – exprimate in costuri si beneficii – a deciziilor sau cursurilor probabile de actiune.
Intregul process decisional si decizia insasi este de neconceput fara materialul din care el isi trage substanta: informatia. De altfel, decizia poate fi numita intermediarul intre informatie si actiune. Transformarea informatiei – prin intermediul deciziei – in actiune si a rezultatelor actiunii in informatie, poate fi prezentata sub forma unui sistem cu conexiune inversa, deci a unui sistem cibernetic.
Pe scurt, acest sistem functioneaza astfel: datele prezentate de sistemul informational I permit formularea mai multor alternative a₁, a₂, a₃ dintre care una, pentru care se face optiunea, constituie decizia D. Ea poate genera o actiune A sau o nonactiune non-A. Privind rezultatele actiunii si nonactiunii prin prisma costurilor si beneficiilor, notam cu R situatia de dupa aplicarea deciziei si cu r situatia anterioara luarii si aplicarii ei. Astfel, in cazul nonactiunii situatiile raman neschimbate, deci R = r. Rezultatele actiunii pot fi conforme sau nu cu obiectivul stabilit. In primul caz, cand situatia este favorabila, deci obiectivul a fost atins, notam R > r. Cand insa rezultatul nu corespunde asteptarilor, R r, R<r, R=r) informatiile sunt canalizate spre sistemul informational, unde sunt stocate, constituind experienta, fiind folosite la elaborarea alternativelor unei decizii viitoare. Liniile simple reprezinta conexiunea directa, iar cele duble conexiunea inversa. Aceasta schema are valabilitate generala, putand fi aplicata la toate nivelele ierarhice.
Este interesant sa remarcam modul cum informatia genereaza informatii, proces care explica noianul de informatii denumit generic „explozie informationala”. Cand spunem ca informatia genereaza informatii privim decizia, actiunea si rezultatul ca informatii.
Am aratat ca decizia este un intermediar intre informatie si actiune; altfel spus, decizia este legatura intre trecutul informational si viitorul in care se va actiona. Spunem aceasta pentru a sublinia rolul si caracterul previzional al deciziilor.
O mare parte dintre metodele conduceri stiintifice sunt grupate sub denumirea de cercetare operationala (C.O.) – numita de A. Kaufman „pregatirea stiintifica a deciziilor”, de unde se vede legatura indisolubila dintre conducere si decizie. C.O. este o baza a deciziei prin cantarirea cantitativa a consecintelor unui numar foarte mare de posibilitati. Tehnicile C.O. sint continuate de dezvoltarea metodelor analitice, adica a reprezentarilor logice sau matematice ale problemelor de conducere. Aceste modele descriu, analizeaza si prezinta sintetic informatii cuprinzind rezultatele cursurilor alternative de actiune in termeni care permit masurarea indeplinirii obiectivelor propuse de conducere. Cea mai importanta si mai des utilizata dintre tehnicile C.O. – cu referire speciala la productie – este programarea liniara. Ea si modelele similare se bazeaza pe conceptul fundamental de alocare eficienta a resurselor pentru realizarea obiectivelor conducerii si a satisface si alte restrictii impuse de sistem.
Consideram necesar sa insistam asupra metodelor matematice folosite in economie, fenomen care a permis chiar sa se vorbeasaca despre o noua stiinta, economia matematica. Cuvintele lui Marx „o stiinta nu este cu adevarat dezvoltata decat atunci cand ajunge sa se poata folosi de matematica” isi gasesc astazi o stralucita confirmare.
Esenta matematicii economice este optimizarea proceselor cuantificabile. Vorbind despre procese cuantificabile rezulta implicit ca exista si procese, factori si fenomene necuantificabile.
Referindu-ne la optimizarea procesului decizional trebuie aratat ca decizia optima stabilita pe cale logico matematica nu este intotdeauna cea mai indicata de urmat. De multe ori trebuie sa se tina seama de factori necuantificabili ca: talentul celor insarcinati cu indeplinirea deciziilor, eficacitatea unor actiuni de reclama, factori afectivi volitionali si axiologici ale caror influente asupra calitatii deciziei si deci a conducerii nu pot fi total inlaturate.
In situatia data, complementara matematicii folosita in conducerea activitatii economice o constituie psihosociologia luarii deciziilor. Cooperarea dintre matematica si psihosociologie in procesul decizional este foarte bine relevata de legaturile reciproce dintre directiile normativa si respectiv descriptiva din cadrul teoriei deciziei.
Indiferent de gradul de tehnicizare a procesului de conducere, prin folosirea calculatoarelor si a metodelor logico-matematice, in final deciziile sunt luate de oameni.

Liviu Drugus
Economist
Centrul de stiinte sociale – Iasi
Academia Romana

Anunțuri

Plan şi piaţă: două fatete ale realitatii numita viaţă


Plan şi piaţă: două fatete ale realitatii numita viaţă
Plan inseamnă proiectie, viziune, viitor; a planifica provine din vocaţia stabilirii scopurilor în funcţie de mijloace – prezente sau posibil de atras -, dintr-o dorinţă de mai bine pentru sine sau pentru semeni. A face planuri (a planifica) inseamna a gandi si (pre)simti prospectiv pentru a-ti asuma actiunea viitoare menita sa aduca un maximum de rezultate posibile de obtinut, in contexte – la randul lor – prefigurate. Eroarea principala a planificatorilor (pentru ei insisi sau pentru altii) este proiectarea unui ideal intr-un context viitor cvasiidentic cu contextul prezent. Conditia caeteris paribus, foarte utila in verificarea evolutiei unei variabile pastrand intact contextul existent, devine fatala in conditiile in care contextul existent pur si simplu nu vrea sa ramana incremenit. Planificarea dinamica incearca sa prevada si evolutia contextelor in care se va plasa rezultatul viitoarelor actiuni, dar aceasta nu garanteaza obtinerea exacta a unor stari viitoare prin cunoasterea (doar probabila!) a evolutiilor uriasei multitudini de variabile. Deşi planurile sunt fie individuale, fie colective, ideea de plan este (încă) asociată, in Romania de dupa comunismul ce se baza pe planuri impuse de la centru, cu impunerea (nedemocratica, autocrata, bolsevica, comunista) a unor comportamente prestabilite unei colectivităţi oarecare. Plan înseamnă, în această accepţiune vetusta, strategie cooperatistă (adica, non-individualista), asociaţionistă şi/sau chiar socialistă, deşi întotdeauna vor exista beneficiari individuali ai inducerii speranţei pentru un presupus bine colectiv. Planul presupune cooperare şi coordonare adevărate, iar aceasta presupune delegarea libertăţii şi autorităţii. Ca o preconcluzie, consider ca planificarea este un act de curaj, o transcendere temporala a existentei umane in forma ei colectiva, „turmistica”. Peste anumite limite, planificarea impusa este chiar preconditia disparitiei planificarii, fapt ce s-a intamplat si la noi, din pacate, dupa 1989. Lipsa planificarii inseamna aventura in necunoscut, inexistenta unei strategii si tactici de urmat.
Oarecum speriat de haosul (de altfel, bine planificat…) ce a aparut in Romania postdecembrista am scris, in 1990, in articolas-semnal cu titlul „Mai planificam?” (in sensul de „mai facem planuri publice/ transparente/ vizibile, sau lucram doar underground, „securistic”/ la adapostul „secretului bancar” sau „de afaceri”?). Replica a venit chiar a doua zi, in acelasi ziar (Opinia, parca, ce luase locul „organului de presa a Comitetului Judetean PCR Iasi, Flacara Iasului”). Am fost prompt si ferm taxat ca unul care nu s-a saturat de comunism, de planificarea impusa etc., evident din partea celor care construiau deja comunismul gorbaciovist cu fata umana, rezultat firesc al revolutiei de tip bolsevic. Specific acestui tip de gandire si actiune era „derutarea adeversarului de clasa”. Si cum sa derutezi adeversarul decat mintindu-l grosolan si evident? Atacarea ideii de planificare era doar acoperirea faptului ca se pregatea restauratia ceausismului fara Ceuasescu, respectiv revenirea la planificarea centralizata si impusa. Aceasta minciuna a promovarii unei economii neplanificate a fost, curand, urmata de minciuna ca FSN ul nu se va transforma in partid politic si nu va participa la alegeri. Filiera gorbaciovista Iliescu – Nastase – Ponta este perfect vizibilia in aceste zile in care restauratia bolsevismului cu fata de economie de piata este in plin mers. Ponta a promis ca nu va apela la ordonante de urgenta, iar primele masuri de ordin legislativ sunt trei ordonante de urgenta ale Guvernului, ocolind Parlamentul. Minciuna cu depolitizarea (corect: departidizarea) administratiei publice a durat mai putin de o saptamana. Politizarea facuta de PDL este masiv inlocuita si amplificata de politizarea/ partidizarea PSD, PNL si PC. Viitoarele minciuni devoalate vor fi inlocuirea oricaror preocupari pentru calitate in educatie cu preocuparile (specific bolsevice) pentru cantitate. Am facut aceasta digresiune de la natura preponderent teoretica a articolului de fata cu speranta ca viitoarele culori care vor ferici „tarisoara” sa nu mai practice aceste paguboase obiceiuri balcano-rasaritene si sa se orienteze spre meritocratia occidentala.
Piaţă înseamnă sa desfasori misiune/ actiune cu risc asumat, fiind rodul vocaţiei de a trăi preponderent în prezent „Carpe diem!”); piata este rezultatul unui mod de gandire, simtire si actiune bazat pe alegerea si combinarea mijloacelor pentru atingerea unui scop (bine) prestabilit, evident în dorinţa unui mai bine personal, motivat printr-un presupus interes colectiv. Piaţa este, esentialmente, concurenţă, meritocratie si ierarhie , realitate ce provine ca urmare a unei cooperari adevărate, relativ libere, iar aceasta presupune existenta unui mod de viata umana bazat pe libertate de acţiune, informare bună şi respect faţă de interesele celuilalt. Piata este confruntarea cererii cu oferta, dar si confruntarea ofertantilor intre ei si a consumatorilor intre ei. In actiunea concurentiala, succesul este asigurat de cooperare, de asocieri conjuncturale si pasagere in vederea obtinerii de avantaje cat mai mari.
Antinomia plan-piaţă este una excesiv de simplificatoare, stiut fiind ca piata (vanzarea cumpararea, banii, creditul etc) a existat de la Facerea lumii, si va exista perpetuu. Adesea, antinomia plan-piata este asimilata cu antinomia comunism-capitalism, cu antinomia dirijism (intervenţionism) – liberalism (laissez-fair ism) sau cu antinomia tiranie-libertate. Totuşi, perechile de concepte evocate mai sus nu sunt total opuse. Dimpotrivă! În lupta de concurenţă companiile îşi planifică acţiunile, elaborează strategii, fac alianţe şi colaborează cu alte companii pentru a-şi spori profiturile. De asemenea, planificarea (chiar în forma sa extremă, de planificare hipercentralizată) preesupune concurenţa între întreprinderi sau chiar între domenii de activitate. Nu întâmplător, gândirea convergistă postmodernă şi postrăzboi rece a lansat termenul de co-opetition, adică o co-existenţă simultana si continua a cooperării şi concurenţei, sugerând posibilitatea unui model terţiar, mixt, în care excesele pieţei libere să fie temperate de măsuri statale, iar excesele economiei de comandă, rigid planificate, să fie compensate de liberalizări temporare ale unor domenii de activitate. Fac precizarea că ambele tipuri de organizare a economiei au existat dintotdeauna în varii forme şi proporţii, voi încerca să exemplific virtuţile şi viciile acestora printr-un exemplu trăit recent. Cititorul este invitat să parcurgă povestirea de mai jos cu o grilă plan-piaţă în minte şi cu mult spirit critic şi analitic. Morala povestirii este una eminamente teoretică cu trimiteri precise la practica de zi cu zi a economiilor şi politicilor lumii. Astfel, criza financiară actuală a obligat statele să intervină împotriva libertăţii de a folosi orice mijloace pentru obţinerea de profit. Fie ca a fost vorba despre nationalizarea unor banci sau despre pomparea de injectii monetare in banci, tot despre o interventie a statului este vorba. Spre exemplu, lansarea (excesiv de libera!) de instrumente financiare cu „cheia” la lansator a provocat multă bulversare şi chiar haos pe pieţele financiare. Dreptul oricarei banci de a emite moneda (aceste hartii/ instrumente financiare jucand rolul de moneda fidiciara) a ispiti si statul sa foloseasca inflatia monetara pe post de redistribuitor de venituri si de colectare a unor resurse suplimentare la bugetul statului. Soluţia iesirii din criza financiara a fost una antiliberală, respectiv intervenţia statului şi impunerea unui control mai strict asupra fluxurilor financiare şi a instrumentelor folosite de bănci. Istoric si politic vorbind, modelul economiei planificate de tip bolsevic – model reprezentat de URSS – a sucombat (desi unii vor restaurarea – o mana cereasca pentru cei aflati deja la putere), iar modelul economiei de piata libere – model reprezentat de SUA – a cunoscut criza, a exportat-o in intreaga lume si acum isi revine tocmai pe seama sporirii controlului, intern si extern, al masei monetare, a deficitelor, a fluxurilor de marfuri si servicii etc. In fine, modelul mixt, mixajul plan-piata – model reprezentat de Republica Populara China – pare a fi unul viabil si de succes. China rămâne o ţară comunistă, cu o economie planificată, dar cu suficient de multă libertate de iniţiativă pentru a avea creşteri economice de invidiat. China practica acum ceea ce-i propusese, in anul de gratie 1978, presedintele american Carter presedintelui roman Ceausescu, si anume o economie libera intr-un stat centralizat. Larry Watts descrie astfel acest moment istoric ratat de romani: „Administratia Carter, convinsa ca Romania era singura din Pactul de la Varsovia care poseda capacitatea si dorinta de a parasi Blocul dominat de sovietici, a decis sa-i ofere posibilitatea sa faca exact acest lucru pentru un viitor economic si politic total diferit. Oferta a fost facuta in timpul vizitei in SUA din aprilie 1978, cand presedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucurestiului cu precedentele administratii SUA si rolul esential al conducatorului roman in procesul de pace din Orientul Mijlociu. Intr-o intalnire la care au participat numai presedintele Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae si Elena Ceausescu si translatorul roman Sergiu Celac, Carter s-a oferit sa listeze la Bursa industria Romaniei, evaluata atunci la aproximativ 147 miliarde de dolari. Miscarea fusese calculata nu numai pentru a include economia Romaniei , deschizand astfel calea pentru investitii, tranzactii, achizitii si acces la expertize critice, dar si pentru . … Elena Ceausescu a reactionat violent la propunere, clamand ca americanii . … A doua zi, Nicolae Ceausescu a declinat oferta, facand in schimb sugestia ca Statele Unite sa ia calea socialismului.” (Watts, Larry L., Fereste-ma, Doamne, de prieteni, Ed rao, Bucuresti, 2011, pp. 705 – 706). Evident, propunerea americana a ajuns si la urechile Moscovei, prin intermediul agentului sovietic Mihai Pacepa (in urma primirii unui raport de la Celac), care a slujit KGB ul timp de 27 de ani, fapt care a consolidat strategia Moscovei de a prezenta Occidentului Romania ca fiind un „cal troian al sovieticilor” (amanunte in Watts, op. cit. p 707). Ca o ironie a soartei, Romania a luat calea economiei libere de piata ca urmare a cooperarii sovieto-americane in urma planificatelor revolutii din 1989.
Se îndreaptă omenirea spre un model cu adevărat nou în care planul şi piaţa să coexiste in mod echilibrat si armonios? Este oare controlul un apanaj exclusiv al statului, sau acesta poate fi exercitat de ONG uri? Raspunsurile pot veni doar in urma unor studii mult mai aprofundate si cu forte reunite. Din pacate, starea cercetarii din Romania nu incurajeaza speranta ca asemenea studii se vor face in curand…

STUDIU de CAZ

Unele învăţăminte se pot trage şi din întâmplarea redată în continuare.
Este vorba despre o întâlnire de patru decenii de la absolvirea facultăţii. Numărul participanţilor: 105 în prima seară şi 140 în a doua seară. Proprietarul restaurantului a oferit, în prima seară, şi o rezervă de 10 locuri, pentru situaţii neprevăzute. Organizatorii s-au gândit că este oportun şi benefic pentru toată lumea să fixeze locurile la mese plasând numele colegilor în dreptul fiecărui scaun şi tacâm. S-a mers pe ideea (falsa!) că organizatorii cunoşteau amiciţiile, simpatiile şi chiar antipatiile dintre colegi, dorinţa unora de a sta cu colegii de grupă etc. Totul părea să meargă strună până la apariţia primei restricţii reale: locurile de la mese (de 8, 10 sau 14 persoane) nu coincideau cu numărul participanţilor dintr-o grupă, iar cuplarea grupelor făcea ca 2-3 colegi sa trebuiască să fie „vărsaţi” la alte mese. Masa de rezervă a fost mereu evitată deoarece sugera o pozitie secunda, şi astfel, din raţiuni „sentimentale” s-a decis sa se aglomereze unele mese cu câte încă unul sau doi participanţi, astfel încât la apariţia unor persoane pe a căror prezenţă nu se conta în proporţie de 100% nu s-a putut apela la masa de rezerva: cum să faci o masă cu doar două persoane, masa fiind şi ea aşezată cam excentric faţă de majoritatea colegilor?… Din nou s-a apelat la o supraaglomerare a unor mese, iar organizatorii au renunţat chiar ei la placerea de a sta cu colegii lor, aşezându-se la o masă cu colegi mai puţin cunoscuţi… Paradoxul era evident: la un număr de locuri la mese chiar cu 10 peste cel planificat a apărut o criză a locurilor dar şi o nemulţumire a unor colegi care s-au trezit la mese în companii nu dintre cele dorite… Concluzia imediată: planificarea rigidă şi încercarea să cârpeşti din mers decalajul dintre cerere şi ofertă nu sunt benefice şi creează discomfort şi chiar neplăceri acute.
Seara următoare petrecerea a avut loc într-o locaţie ultranouă, foarte spaţioasă şi unde problema fixării locurilor nu s-a mai pus, atât datorită spaţiului extrem de generos cât şi a tristei experienţe cu rezultatele planificării rigide din seara anterioară. Concret, într-o sală de 300 de locuri organizatorii au solicitat amenajarea a 150 de locuri dintre care maximum 140 urmau a fi ocupate. Restul sălii a constituit un minunat loc de dans. Organizatorii au anunţat participanţii că de această dată ocuparea locurilor se face liber, fără niciun fel de sugestii şi planificări din partea lor. Evident, nu toată lumea a venit la aceeaşi oră, ocuparea locurilor făcându-se pe parcursul a mai bine de o oră. Rezultatul? Oarecum acelaşi… Mai exact colegi de la o grupă au ocupat o masă într-un colţ al sălii, dar alţi colegi au ales o masă în alt colţ de sală, sperând că alţi colegi vor veni după ei… Imediat au apărut reproşurile: „Vroiam şi noi să stăm împreună măcar în această seară şi uite că nu am reuşit… Halal, colegi!” (Evident, întotdeauna potenţialii vinovaţi sunt de partea cealaltă…). Mai mult, unii colegi care au venit ceva mai târziu au stat singuri la o masă de 10 persoane, abia peste o oră mai adăugându-se şi alţi întârziaţi. De asemenea, mesele de 10 locuri nu au permis armonizări de genul o masă de 14 persoane care să primească exact o grupă de 15 colegi. Unii colegi, mai îndrăzneţi, au luat iniţiativa unei reorganizări pentru a fi mai apropiaţi, dar alţii au acceptat cu stoicism situaţia: „Asta e! N-am avut şi noi noroc să stăm împreună cu colegii noştri…”.
Concluzia, evident tardivă, a fost că un minimum de organizare pe grupuri mari putea să fie făcută, măcar cu caracter orientativ. Libertatea de a alege a dat multe dureri de cap celor care au fost obişnuiţi cu repartizarea centralizată a „resurselor materiale şi a oamenilor”…Spiritul de iniţiativă nu este, nici el chiar la îndemâna oricui. Unii îl au nativ, alţii l-au obţinut prin (auto)educaţie, însă alţii nu-l au deloc, exact la fel cum unii se nasc cu imunitatea scăzută sau o pierd pe parcurs. Şi încă o deducţie ce rezultă din cele două întâmplări: excesul de planificare naşte poftă de libertate, iar libertatea în exces naşte poftă de reglementări. Sau, la fel de trist: cei care nu au ştiut să păstreze planificarea şi reglementarea în limite rezonabile şi suportabile au permis apariţia excesului de dereglementare şi riscul apariţiei haosului.

Exemplul celor două moduri de organizare se regăseşte şi la macroscară.
România a avut economia cea mai rigid planificată dintre ţările lagărului sovietic, răspunsul corect fiind trecerea spre o liberalizare rapidă, dar relativ uşor controlată. Anii 90 au fost însă doar mimări de liberalizare sau liberalizări cu jumătăţi de măsură cu riscul compromiterii ideii de economie liberală. Liberalizarea pe fond de imoralitate înaltă a permis „distrugerea” şi a ceea ce reuşise să facă planificarea rigidă. Timp de cca două decenii (postdecembriste) România nu a avut o economie de piaţă în adevăratul sens al cuvântului, deşi sub raport politic se declarase emfatic că această situaţie chiar ar exista. Dacă în anul de graţie 2011 înfiinţarea unui supermarket avea nevoie şi de acordul concurenţei (!) ne putem da seama câtă concurenţă a existat în România acestor ani. Am afirmat mereu că România are o economie cartelată, condusă de clanuri şi grupuri de interese, cu rezultate negative asupra dinamicii economice şi a bunăstării. Corupţia cvasigeneralizată a ţinut în loc economia României timp de decenii. Cineva s-a mirat că am scris un capitol (într-o carte publicată în Polonia şi SUA) despre corupţia de la noi… Alţii s-au mirat că mă preocupă etica aplicată… Cred că există o corelaţie directă între moralitatea mediului economic şi dinamica economică a ţării. Mai mult, am ajuns la concluzia că managementul nu este altceva decât etică aplicată, iar etica este intersecţia fericită dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace).
Cred că ar fi o temă de cercetare deosebit de utilă analizarea costurilor trecerii (rapide sau lente) de la un sistem la altul. Dictaturile arareori fac posibilă apariţia democraţiilor în timp ce orice democraţie are şi alternativa alunecării (democratice!) spre dictatură. Cuvântul de ordine ar fi informarea corectă şi la timp, cunoaşterea cât mai largă, şi libertatea de opţiune în deplină cunoştinţă de cauză. Dar atunci când te afli la butoane şi stăpâneşti inelele nu doreşti decât să rămâi acolo, să beneficiezi de avantajele oferite (democratic!) aleşilor. Şi atunci mijloacele alese vor fi cele care să te favorizeze în alegeri, nu acelea care să asigure armonii plan-piaţă sau echilibre pe termen lung. Şi totuşi istoria a cunoscut „abateri” de la regulă, cu riscul pierderii puterii (imediate sau in timp): Gorbaciov, Pinochet şi Margaret Thatcher sunt iniţiatorii unor restructurări care au permis eliminarea reglementărilor rigide, socialiste sau nu, şi trecerea la firescul pieţei. Toate cele trei cazuri de conducători de ţări amintiţi au permis trecerea la libertatea pieţei şi a opţiunilor partidico-ideologice, dar rezultatele sunt, evident, diferite. Cauza, fără o analiză detaliată, rezidă în cultură, mentalităţi şi educaţie.

Miroslava, 31 mai 2012
Liviu Drugus
http://www.liviudrugus.ro
liviusdrugus@yahoo.com

Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice


Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice

Se vede treaba ca Romania incepe sa duca o lipsa acuta de scriitori cu ”dosar bun” (adica de ”dizidenti”, fabricati sau nu de Secu), de cunoscatori de istorie (in dimensiunile ei politice acceptabile si acceptate), dar si de deontologi (care sa vegheze la respectarea unei normativitati academice firesti si exemplare pentru viitorii condeieri pe probleme de interes major sau minor). Sa ma explic. La fel cum in regimul totalitar comunist nu orice stiutor de limba romana putea sa scrie, sa se faca auzit si cunoscut, si sa adauge un banut cinstit la o leafa situata la limita decentei existentiale, tot astfel, in democratia noastra plina de originalitate de tip ”copy-paste” (adica preluand masiv toate obiceiurile proaste de la regimul anterior si conferindu-le grade de libertate democratica nelimitata). Orice ziar, gazeta, revista sau anuar de savante studii ”stiintifice” prefera sa aiba, acum, in lista colaboratorilor mai degraba nume vechi si cunoscute decat nume proaspete si (chiar mai) valoroase. Dincolo de furia clasificarii oficiale a revistelor si editurilor, producatorii de presa scrisa si-au creat deja un cerc (perfect inchis) de ”prieteni”, fie oameni cu staif si renume real, fie veleitari care, contra publicarii unui articolas la ”gazeta”, renunta la onorariu, ba mai aduc si oarece lichide pe la redactii (un vechi obicei la noi). De aceea, constatam eu cu mare mirare, acum cativa ani in urma, ca numele ”publicistilor” este invariabil cam acelasi, dar, totodata, constatarea era una mahnita deoarece nu mai vedeam nume noi, ”tinere condeie” care sa faca schimbul de generatii la momentul inevitabil ce va sa vina. De aici si mirosul fad de loc statut, de baltire autosuficienta exprimata intr-un neolimbaj lemnos si greu suportabil. Argumente pentru ceea ce am afirmat anterior exista din belsug. Iata cateva:
– in postarea anterioara in care personajul principal era Ioan Holban era vorba despre un delict de presa numit autoplagiat. Exista doua posibile explicatii: A) revista ”Vitraliu” din Bacau a dorit cu ardoare sa aiba un nume de rezonanta in articolul de deschidere a numarului din aprilie curent,si atunci a adresat invitatia lui I.H. pentru un articole despre Caragiale; acesta ar fi zis sec: ”imi pare rau, acum scriu la un roman/ volum de crititica etc si timpul meu este extrem de pretios”. Atunci, redactia a supralicitat in (iar) doua variante: A1) maestre, dar stiti ca noi platim bine, avem sponsori buni si ne permitem sa platim la valoarea domniei voastre (caz in care acordul se obtine imediat). Raspunsul lui I.H. ar fi putut fi: a1.1.) o sa va scriu ceva interesant, am o descoperire recenta facuta de mine in urma unor cercetari asidue in Grecia si am aflat ca Caragiale era grec pur sange; a1.2.) mda, as avea ceva scris mai demult, o parte a fost publicata intr-un ziar de la Iasi, daca va convine…. cu placere. Iata si o posibila varianta A2) alo, redactia Vitraliu, sunt I.H. am o descoperire recenta si as putea sa o public in exclusivitate la voi, daca va intereseaza; dar stiti ca la valoarea mea…. Evident, variante si subvariante ar mai putea fi, dar toate se cam reduc la varianta ca redactia vroia un nume cunoscut, respectiv ca I.H. nu putea refuza, fiind, nu-i asa? un om apropiat redactiei si colaborarea nu trebuie intrerupta cu niciun chip. Esenta oricarei variante este lesne reductibila la mergesasaismul romanesc, iar cititorul nu intra in ecuatie. El poate fi lesne pacalit, i se poate servi acelasi articol la cativa ani distanta, conform principiului ”multi vede, putini cunoaste”, putini dintre cititorii-cumparatori chiar citesc si mai putini dintre acestia mai tin minte… Ce s-a intamplat, ati aflat deja din postarea anterioara intitulata ”Ioan Holban despre Caragiale”: aplicand varianta a1.2 , Ioan Holban apare in deschiderea revistei Vitraliu cu un articol publicat cu zece ani in urma in Evenimentul, ziar regional care apare la Iasi. Opinia mea: autoplagiat! Astept si alte opinii…
– Jocul intamplarii a facut ca duminica 20 mai sa particip la perelinajul anual la care participa, de regula, istorici literari, scriitori, actori si persoane interesate sa re-auda meritele familiei Negruzzi, dar indeosebi a lui Constantin/ Costache Negruzzi a carui casa boiereasca de la Hermeziu (comuna Trifesti, jud Iasi) este acum muzeu si punct de intalnire pentru cei care nu doresc sa-l uite (descendenti ai familiei Negruzzi, profesori care s-au aplecat asupra vietii si operei Negruzzistilor etc.). Nu trebuie uitat aportul unui om de exceptie prin ceea ce a reusit sa faca din ferma sa (un model european de organizare si performanta), inginerul agronom Lungu, sponsor al unui pranz cu produse 100% obtinute la ferma. Evident, este si un bun prilej pentru redactiile unor reviste sa-si vanda produsele. Cumpar si eu revista pastorita de Lucian Vasiliu ”Dacia literara” nr 104 – 105 (5-6/ 2012). Ajuns acasa, o rasfoiesc inainte de a ma hotari cu ce sa incep lectura. Evident, articolul de deschidere va avea atentie marita din partea mea. Se numeste ”Basarabia – 200” si este semnat de Alexandru Zub, reputat istoric, om delicat si modest, pe scurt, un intelectual autentic, un nume de renume al Iasului. Inca nu terminasem de citit op-ul lui Ioan Holban republicat in revista ”Vitraliu” pe aprilie 2012, si tot rasfoind si alternand cu cautatul pe internet, atentia imi este atrasa de numele deja pomenit: Alexandru Zub. Binenteles, gandesc critic la adresa redactiilor celor doua reviste: chiar nu se mai gasea un istoric roman care sa scrie despre momentul implinirii a 200 de ani de la rapirea Basarabiei de catre Imperiul Rus? Adica, tot aceleasi nume, cu aceleasi fraze si stiluri…Ma uit la primul rand al articolului: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Structura imi pare cunoscuta… Imi arunc ochii si pe articolul semnat de acelasi autor, scris si publicat de revista bacauana ”Vitraliu” pe luna aprilie, dar aparuta cam in acelasi timp cu ”Dacia literara”. Inceputul este foarte asemanator: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Ce plictiseala si ce coincidenta… Pun articolele unul langa altul. Incredibil! Absolut identice! Toate paragrafele si toate frazele se repeta aidoma. Oare cine sa fie de vina? Cine a avut ideea re-publicarii integrale in acelasi timp a aceluiasi articol semnat de acelasi autor in doua reviste din orase aflate la doar 140 km departare unul de celalalt? Oare sa fie doar dorinta de a umple niste pagini, de a impresiona cu nume bine cunoscute literatilor si istoricilor (Ioan Holban si Alexandru Zub)? Oare sa fie dorinta nesatioasa a autorilor de a aparea mereu, chiar cu riscul autoplagiatului? Cui prodest? Este vorba de vreo inginerie financiara prin care se mai aduna bani pentru campania electorala? Sunt cei doi autori sacrificati pe altarul vreunui partid ahtiat de putere? La aceste intrebari nu-mi pot raspunde. Nu-i voi intreba nici pe cei (cel putin) patru implicati: doi autori ieseni (I. Holban si Al. Zub) si doi redactori sefi de revista cu o anumita notorietate in regiune (Geo Popa de la ”Vitraliu” si Lucian Vasiliu de la ”Dacia literara”) . Daca mai amintesc ca prietenia dintre aceste personaje este cunoscuta public, atunci ajung la concluzia referitoare la acele cercuri inchise in care banii se invart si ei in cerc, iar laudele reciproce sunt aproape obligatorii. In treacat amintesc doar de poezia ”Text varatic” publicata de Lucian Vasiliu in Romania literara nr. 32/ 12 august 2011, p. 3 si in care L.V. il evoca pe I.H. numindu-l ”masivul si olimpianul meu prieten Ioan Holban”. Probabil va urma o oda dedicata de I.H. lui L.V. sau un premiu literar acordat de asociatia XY dlui L.V. Am ajuns, din nou, la neplacuta situatie cand dorind sa analizez un articol, sa comentez cateva idei, sunt obligat sa ma rezum la diagnosticul de natura comportamentala si care se numeste ”autoplagiat”. Oare sa nu cunoasca dl Zub ca a fost republicat si intr-o a doua revista, fara a se mentiona, asa cum ar fi fost normal un text de genul: ”Acest articol a mai fost publicat si in revista XY si multumim redactiei pentru amabila permisiune de a fi de acord cu republicarea”. Dupa cum se vede, lucrurile sunt extrem de simple, dar ocolirea acestei precizari duce cu gandul la primirea de foloase (onorarii) necuvenite, la existenta unui clan care mimeaza actul de cultura, dar care consuma (la propriu) niste fonduri mult peste cuantumul eforturilor depuse de autori…

Exclud posibilitatea ca amintitele nume invocate de mine in aceasta noua postare pe blog sa nu fie informati despre aparitia acestui text si de necesitatea de a gasi o explicatie rezonabila si credibila. Si un ”Mea culpa!” ar insemna ca nu este totul pierdut…

Liviu Drugus
Miroslava, Iasi 23 mai 2012-05-23
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Ioan Holban despre Caragiale sau Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?


Ioan Holban despre Caragiale sau
Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?

TRAHANACHE (…). – A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu
mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate, (…) zice: „Tatiţo,
unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…”

I.L. Caragiale

Intelectualul este cineva aflat in cautarea adevarului dincolo de interesele sale.

Jean D’ Ormesson

Aniversarea a 20 de ani de existenta a Universitatii George Bacovia din Bacau a prilejuit o saptamana de manifestari culturale demne de ideea de sarbatoare. Ziua de vineri, 18 mai 2012, a culminat cu manifestari dedicate culturii literare si, evident, operei lui Bacovia in primul rand. Amintesc aici nume (prezente la UGB impreuna cu posesorii lor) care rezoneaza si consuna inalt cu ideea de act de cultura: Eugen Simion (de la Bucuresti, dar care s-a cerut a fi infiat de bacauani), Mircea Colosenco (autorul editiei Bacovia, un critic serios si pe gustul meu), Petru Cimpoesu, Vasile Spiridon, Constantin Donea, Calistrat Costin, Adrian Jicu, Carmen Mihalache (redactor sef al revistei Ateneu), Bogdan Cretu (de la Iasi), Vasile Tariteanu (de la Cernauti), Mihai Cimpoi (de la Chisinau, autor al unei uniri ”in mic”, incuscrindu-se cu o familie de bacauani), Andrei Grigor (de la Galati), Gheorghe Iorga, Geo Popa (director al Centrului de Cultura George Apostu din Bacau si director al publicatiei Vitraliu) si cu siguranta ca si multe alte nume ale caror purtatori nu au fost identificati de mine in intensitatea trairilor ceremoniale. Dar cu ce m-am ales eu din aceste zile sarbatoresti? In primul rand, l-am cunoscut pe Petru Cimpoesu, pe care intentionam mai demult sa-l invit la un curs de Managementul serviciilor (pentru cine nu stie, celebrul scriitor roman si bacauan gestioneaza/ managerizeaza patrimoniul cultural al Bacaului). Apoi am avut placerea sa cumpar trei carti ale lui Eugen Simion (caruia ii inteleg si ii iert convingerea ca intelectualii adevarati sunt musai de stanga, iar criteriile de eficienta economica ar trebui sa fie straine managerilor culturali de varii niveluri). Cele trei carti lansate cu ajutorul celor trei critici prezenti (V. Spiridon, B. Cretu si A. Grigor) sunt: ”In ariergargarda avangardei” (2012, Curtea Veche), (titlu pe care autorul sustine ca l-a imprumutat de la Roland Barthes, anihiland orice banuiala a mea ca s-ar fi inspirat din nevinovatul meu comentariu intitulat ”Avangarda ariergarzii”, scris in noiembrie 2010, repostat si pe acest blog), ”Convorbiri cu Eugen Dumitriu” (2011, Curtea Veche) si ”Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei” (2011, editie noua, Univers enciclopedic gold). M-a bucurat sa aud discursuri, mai mult sau mai putin conventionale-adhoc, rostite de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Vasile Spiridon, Bogdan Cretu si Andrei Grigor, dar care, toate, incita la lectura, la avansarea de noi ipoteze de lucru si la intelegerea mai buna a rolului criticilor literari in soarta literaturii unei natii. Nu in ultimul rand, am beneficiat de cadoul oferit de Geo Popa tuturor doritorilor de pomeni culturale si anume revista ”Vitraliu”, nr 1-2/ 2012.
Odata serbarile incheiate, pofta de lectura era deja la apogeu, aruncandu-ma cu nesat la ”Vitralii” (cc.apostu@gmail.com) . Dupa atata critica literara audio-video, mi s-a facut pofta de o critica scriptica, amintindu-mi ca as fi putut fi si eu un critic de varii literaturi (rememorez aici mica mea isprava de tinerete cand l-am ”urechit” pe marele Serban Cioculescu pentru niste interpretari complet aiuristice ale sintagmei ”ceteris paribus”, folosita (si) de Eminescu). Drept pentru care am citit (cu ochi critic, cum altfel?) articolul de deschidere al revistei conduse de Geo Popa (un fel de editorial la un numar care debuteaza, cvasi tematic, cu articole dedicate lui Caragiale, aniversatul si contemporanul nostru). Articolul este semnat de ieseanul Ioan Holban si se intituleaza ”Itaca, regatul lui Ulise si casa lui Caragiale”.
A fi in fruntea unei institutii, a scrie ”la deschidere”, adica a fi foarte in fata, a fi fruntas (in comparatie cu altii, desigur) este o intreprindere/ antrepriza (cf fr. en train de prendre) nu doar riscanta, ci si foarte responsabila. Exemple recente, de demnitari de frunte care au riscat in exces si in mod neelegant, probeaza afirmatia mea, valabila doar in democratii si in spatii culturale desfeudalizate: rectorul de la Universitatea Crestin Ecologica ”Dimitrie Cantemir” avea prea multe muste pe coc pentru a rezista vocilor publice care i-au sugerat ca un ministru al educatiei nu poate fi acceptat pe post daca grafiaza incorect, daca minte, daca nu are un comportament decent si respectuos fata de banul public. Plagiatul este un gen ”delicat” de infractiune, motiv pentru care tot studentul crede ca il poate face fara a fi prins cu aceasta ”delicata” forma de hotie si de minciuna. Drept pentru care mult prea entuziastul si deja arogantul premier roman a decis, sub presiune, sa renunte la un ”om de frunte” care – conform CV ului si altor date ”tehnice” – ar fi acceptat cu usurinta restaurarea abramburismului deja clasicizat in educatia romana. Usurare mare pe profesorimea a(n)xioasa si doritoare de performanta educationala. Dar pentru scurt timp: deja numitul ministru al educatiei, prof univ dr Mang, de la Univ din Oradea era murdar din cap pana in picioare de acuzatii de hotie si minciuna (=plagiat), dovedite de autorii pagubiti si imposibil de ascuns (internetul, bata-l vina!). Ca si la anteriorii ministri, erorile logice si gramatice erau, firesc, nu doar la ele acasa, ci chiar in frunte. Rezistenta ministrului a durat cateva zile bune, principala arma de aparare fiind, evident, tot minciuna. Om politic adevarat, ce mai! Gest rar, ministrul demisioneaza. Asa e! E greu sa stai in frunte cu musca pe chelie si pe mustata… Urmeaza numirea unui interimar, prof de mate (ca sa nu va suparati degeaba ca nu stie bine romana, ca doar nu e specialist in romana), sindicalist de frunte (!) aburcat pe corabia patronala a ministerului. Usor agramat si derutat, dar a invatat lectia: promite ca restauratia nu va avea loc pe timpul mandatului sau cuprins intre 10 si 45 de zile. Vocea contestatarilor s-a stins: de ce sa mai pierdem vremea cu critica, daca tot n-are de gand sa schimbe nimic? Evident, se pregateste urmatorul agramat, dar unul care sa aiba un CV bine spalat de erori de exprimare, de grafiere incorecta a numelor proprii etc., pentru ca doritele scaderi de calitate la promovare, cresteri de ani la varsta de pensionare etc. sa fie facute lent si sigur. Intre timp, moda verificarii declaratiilor (de avere, de contributii la cunoasterea universala etc.) este in plina furie: rectori de frunte, profesori de un anume renume, demnitari de frunte cad la testele de integritate morala: Laura Codruta Kovesi cu teza de doctorat ”Combaterea crimei organizate prin dispozitii de drept penal” se apara ca textele identice erau definitii. Am lecturat (partial) dosarul cu acuzatii: nici vorba de definitii! (oricum, acestea ar fi trebuit citate cu mai multa precizie si comentate. Altfel, preluarea se numeste furt. Amatorilor de definitii si de limite dintre plagiat si text original (adica dintre minciuna si adevar) le ofer cateva linkuri ce ar merita studiate de orice persoana (de personalitati nu mai zic!): http://www.socio.uvt.ro/as/wp-content/uploads/2012/01/Procedura-privind-frauda-si-plagiatul-in-randul-studentilormasteranzilordoctoranzilor.pdf (Program antifrauda la Universitatea de Vest din Timisoara); http://www.ioe.ac.uk/studentInformation/documents/About_Policies/Code_on_Citing_Sources_and_Avoidance_of_Plagiarism_2011-2012.pdf . La capitolul ”Citing your own earlier work” (Citarea unor lucrari proprii anterioare) se spune clar: ”You also need to ensure you do not plagiarise your own work. For example, if you include in your thesis or other coursework material that you have written and submitted for assessment for a different programme or part of a programme, you must indicate clearly the status of that material, i.e. you must reference it properly”. (in traducerea mea: ”Trebuie, de asemenea, sa va asigurati ca nu va plagiati propriile lucrari. De exemplu, daca includeti in teza sau in materiale pentru cursuri pe care le-ati scris si le-ati supus evaluarii pentru un program sau o parte a unui program, trebuie sa indicati clar statutul acelui material, adica trebuie sa faceti referirea in mod corespunzator”. Am facut aceste trimiteri webografice pentru ca am convingerea ca multi autori nu le cunosc si chiar nu cred ca aproape orice forma de plagiat, inclusiv autoplagiatul, este lesne detectabila si amendabila. Lista plagiatorilor romani creste de la o zi la alta, iar avocatii nu vor muri de foame, dimpotriva! Oare exista vreo solutie la stoparea plagiatului practicat in proportii de masa in Romania? Cred ca da! Visesz la un server in subordinea unui for neguvernamental (ar putea fi chiar SRI) in care tot ce este scris in Romania sa fie arhivat si trecut prin softul antiplagiat, cu publicarea imediata a numelor si a gradului/ nivelului de plagiere. Daca plagiatul este un sport national deja generalizat, inseamna, certamente, ca numarul intelectualilor din Romania este extrem de mic – vezi al doilea motto – (de unde si dificultatea de a gasi un ministru al educatiei cat de cat mai curatel…). Un embrion al acestui depozit de scrieri in format electronic (referate, teze de licenta, de disertatie si de doctorat, articole de ziare si de reviste, carti si bloguri etc) este deja format prin editiile electronice ale revistelor si cartilor. Cineva s-ar putea teme ca acest moloch ar putea deveni periculos: dai o spaguta la tehnicianul de la server si obtii certifiactul de neplagiat(or)… Cred ca lucrurile nu vor ajunge aici, sanctiunile trebuind sa fie majore, iar cultura antiplagiatului sa fie una reala si vie. Un prim mugur este site ul http://www.plagiate.ro unde, zilnic aproape, se ofera liste de autori cu carti si articole plagiate. Mai aduag aici si un link la un articol care subliniaza tragedia educatiei romanesti, rezultat obtinut indeosebi prin plagiat, examene cumparate si diplome vandute cu profesionalism de profesori de carton cu diplome de doctor care nu acopera valoarea si nivelul de cunoastere a unui absolvent de liceu de dinainte de 1989: http://www.oradeapress.ro/2010/05/romania-tara-in-care-analfabetii-conduc-doctorate-si-mecanicii-de-locomotiva-citeaza-din-kant/. Inchid acest intermezzo cu precizarea ca nu mi-am facut o preocupare permanenta de a depista plagiate (doar la universitate fac acest lucru, autorii dand declaratie pe proprie raspundere ca lucrarea este originala, rezultat al efortului propriu, etc.). Precizez, pentru a preintampina orice posibil atac, ca articolul de fata nu a pornit din intentia de a critica, acuza, anatemiza etc., sau ca sa ma aflu in treaba. Am citit cu prioritate articolul semnat de Ioan Holban pentru ca m-a atras titlul si numele autorului, si pentru ca era articol de deschidere (deci, considerat important si de catre redactia revistei). Ce a iesit din aceasta lectura critica, vedeti mai jos.
Daca ar fi sa rezum articolul scris de Ioan Holban si publicat de ”Vitraliul” bacuan, precizez, de la bun inceput ca op ul cu pricina este deopotriva disciplinar, interdisciplinar si transdisciplinar, adica perfect pe gustul meu. Acesta este un melanj postmodern (usor pleonastica expresia ”melanj postmodern”, devreme ce postmodernismul este, in primul rand, melanj) de varii discipline ce parca nici nu mai au sens sa existe doar singure si in/ pentru sine. Lista disciplinelor implicate (explicit sau implicit) este impresionanta: geologie, istorie (geologica, culturala, literara etc.), literatura, dramaturgie si teatrologie, lingvistica, etimologie, seismologie, teologie, mitologie, arhivistica, geografie, geopolitica, etnologie, etnografie, fizionomie si fiziologie, etica/ moralitate, estetica, economie (teoria cererii si ofertei, valoare economica, fiscalitate, relatia bogat-sarac / stapan-supus / centru-periferie), psihologie si psihanaliza, psihocritica, logistica, critica genetica, hermeneutica si semiotica, politologie si politica, antreprenoriat si management, teoria administratiei, teoria complexitatii, teoria sistemelor, culturologie, axiologie, ideologie si genealogie. Asadar, de la geologie la genealogie avem cam de toate. Cu putina imaginatie se poate invoca si ginecologia (Chercher la femme! Si o gasim, invocata in text, pe Elena din Troia) mai ales ca Ioan Holban este interesat mult de origini, de obarsii, de proveniente si descendente prime. In acest context (cvasiginecologic) gasim ”noutatea” (cam de peste un deceniu aflata) ca marele Caragiale nu era grec doar dupa tata, cum credea Calinescu, drept pentru care l-a considerat pe Caragiale, sub raport etnic, ca fiind o corcitura (mai exact: ”Trebuie sa fie amestecatura in sangele lui, poate si dupa mama”), ci era grec get-beget, adica si dupa tata si dupa mama. Ca sa nu mai fie discutii!
Concluzia acestei (relative) noutati poate fi una cu multiple semnificatii. Pe de o parte se consolideaza tabara celor care sustin si argumenteaza ca strainii au, ca regula, tendinta de a se afirma mai abitir decat bastinasii, amplificandu-si potentele si calitatile. Austriacul Hitler s-a afirmat (doar) in Germania, georgianul/ gruzinul Stalin s-a afirmat (doar) in Rusia, grecii Caragiale si Istrati s-au afirmat in Romania, iar despre ”daco-romanul” Eminescu inca se fac speculatii pe tema originii etnice, si exemplele pot continua. Aceasta lista de exemple poate avea drept criteriu de selectie explicatia psihocomportamentala conform careia sentimentul acut al alteritatii potenteaza nebanuit de mult pe cei aflati in (relativa) inferioritate sau minoritate. Pe de alta parte, se consolideaza si tabara celor care considera ca metisajul genetic sta la baza producerii unor exemplare superioare genetic parintilor acestora. Aici as fi tentat sa reiterez o mai veche presupunere a mea, aceea ca, in realitate, ceea ce s-ar putea numi ”rasa pura” este pe cale de disparitie, iar melanjul genetic este nu numai o realitate tot mai prezenta, ci si o sursa de creativitate, de inteligenta, de adaptabilitate sporita etc. Comparand cele doua ipoteze concluzive, se poate spune/ scrie ca ambele il ”favorizeaza” pe Caragiale: fie ca era corcitura/ metisaj/ melanj genetic, cu sporul de creativitate si de spirit de observatie aferente, fie ca era un grec get-beget aruncat intr-o masa de ”straini” ne-greci, amplficandu-si talentele deja existente in familie. Fortand putin nota descendentei nobile a stirpei (lui) Caragiale, Ioan Holban ne sugereaza, prin titlu, o aplicatie a teoriei centro-periferiste (varianta propusa de I.H. este insa centru-provincie si nu centru/ periferie), aplicabila, de regula, la campul business ului, imbratisata indeosebi de latino-americani. Vezi: (http://academos.ro/document/teoria-centru-periferie), si http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/view/1177/1093. In consecinta, venirea grecului din celebra si ”centrala” Itaca, regat al lui Ulise, in modestele iatacuri/ case ”dormitor” de la periferia civilizatiei grecesti, in levantul bucurestean, nu departe de Pontul Euxin, este vazuta ca o aplicare a acestei teorii, spre a da o stralucire si mai mare centrului cultural grec. Ipoteza este interesanta si merita exploatata in continuare. Oare cele peste trei milioane de romani/ romini care migreaza masiv spre Centrul Europei pot infirma teoria centro-periferica?
Iata, succint, structura celor cinci paragrafe ale articolului semnat de Ioan Holban. (Dupa umila mea parere, paragraful al treilea este nu doar prea voluminos in comparatie cu celelalte, dar si prea stufos sub raportul ideilor avansate. Fiind un articol dens in idei si ipoteze as fi apelat la subtitluri cu tenta sintetica la fiecare paragraf. Dand nume paragrafelor, nevoia de a separa ideile fiecaruia dintre acestea ar fi aparut la modul imperativ. Cu siguranta, autorul si tehnoredactorul vor zambi la aceste sfaturi ”de neprofesionist”, dar, dupa cum voi sublinia mai incolo, lumea postmoderna accepta tot mai mult ideile generalistilor, nu doar pe acelea ale specialistilor. Ideile noi, vin, de regula, din afara specializarii. Cu alte cuvinte, viitorul este al transdisciplinaritatii).
Primul paragraf face trimitere la celebrii cercetatori britanici (este adevarat, nu chiar la aceia care studiaza tehnicile de acuplare la furnici, implicatiile stranutului asupra glandelor lacrimogene sau analize comparate ale numarului de consoane per cuvant in cateva limbi demult disparute….). Este vorba despre recente (adica de peste un deceniu!) studii ale unor geologi, seismologi si istorici care ”acrediteaza ideea ca regatul lui Ulise (Itaca, Kefalonia de astazi, la vest de Ithaki – conform istoricilor, LD) din Odiseea lui Homer chiar a existat si ca autorul grec chiar a localizat-o corect”. Ioan Holban omite, cu buna stiinta sa precizeze ”vechimea” cercetarilor ”recente”, apeland la un truc nu prea elegant pentru inaltimea domniei sale, acela de a pacali ”provincialii” cititori bacauani cum ca le-ar oferi ”marfa proaspata, pentru clienti alesi”. Iata formula exacta folosita de autor in acest articol din ”Vitraliu”: ”In urma unor investigatii de arhiva, aici si in insula Kefalonia, am descoperit, cu ceva timp in urma, ca din Argostoli a venit la noi (prin Constantinopol) familia lui I.L. Caragiale”. Rezulta clar ca autorul isi revendica eforturile de a sonda genealogia stirpei grecului Caragiale, dar, asa cum se poate deduce din articolele din presa pe care le atasez acestui articol de recenzare a unui articol, initiativa si comunicarea a venit chiar din partea grecilor kefalonieni… lui I.H. neramanandu-i decat sa semnaleze evenimentul! In activitatea de cercetare acest procedeu de autoasumare a meritelor altora nu este permis. As spune ca ba din contra…
Al doilea paragraf ne sugereaza traiectul/ genealogia familiei Caragiale: de la bunicii plecati din Kefalonia (scrisa uneori si Cefalonia) stapanita de turci, cu precizarea ca ”Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, niciodata verificate. … Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau Stefan, si tatal sau, Luca”, ne asigura I. Holban, augumentand si amplificand valoarea ”descoperirii” sale, facuta, de fapt de grecii kefalonieni. Daca am inteles gresit modul real prin care s-a ajuns la concluzia ca originea lui Caragiale al nostru este greaca (si nu aromana, macedodneana, idriota etc. cum se credea anterior), atunci Ioan Holban are posibilitatea si datoria sa intervina cu foarte necesare precizari si puneri la punct (pe acest blog, in ”Vitraliu”, in presa ieseana unde a mai publicat aceste cercetari ”recente” cu exact un deceniu in urma).
Al treilea paragraf este un mixtum compositum despre ”complexul radacinilor” (I.L. Cragiale fiind un copil natural, din parinti necasatoriti), reflectat frecvent in opera caragialiana, complex cuplat cu ”dimensiunea tragica a operei si biografiei” marelui scriitor marcata de dorinta – specifica intregii familii – de a calatori, ”nomadismul” purtandu-l in Germania, apoi in Romania, dimensiuni insuficient exploatate de exegeti, dupa opinia lui I.H. Ca exemplificare a acestui tragism I.H ne vorbeste despre unchii lui Caragiale (Iorgu si Costache) – autori si actori peregrini prin Principate si Franta. Inserez aici o permanenta intrebare pentru mine, una fara raspuns clar, sperand sa primesc explicatii de la cunoscatori. Mereu se vorbeste (inclusiv I.H., in acest articol despre Caragiale) despre ”Principatele romane” inainte ca etnia romana sa fie definita si (re)cunoscuta ca atare, si despre ”revolutia romana de la 1848”, desi Romania ca stat-natiune apare la 1859, prin unirea mica, moldo-valaha, urmata de reintregirea cu Transilvania in 1918. Cat despre sintagma ”revolutia romana de la 1848” folosita de istoricul literar Ioan Holban, aceasta pare mai degraba o translare inspre trecut a mult vehiculatei sintagme (prin anii 1988 si 1989) ”revolutia romana” ce fusese planificata a se desfasura in decembrie 1989. Am publicat, nu de mult, pe acest blog o interogatie asemanatoare. Iata un citat din recenzia mea la cartea ”Istoria Daciei” scris de grecul Dionisie Fotino. Dupa cum se va vedea si alt grec a scris o istorie a noastra… Sa fie acestea cadouri grecesti?

Un posibil, dar tot sincer raspuns il ofera dr. Dita, prefatatorul cartii Istoria Daciei, cel care face si trimitere la o ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816. In recenzia mea la Istoria Daciei, publicata tot pe acest blog, scriam ca ”dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/05/dionisie-fotino-o-istorie-a-unor-istorioare-aparent-istorice/).

Dincolo de aceste mereu discutabile si disputabile aspecte etno-lingvisto-istorice, I.H., in plin paragraf trei (complex si compozit, cum spuneam) produce o (cel putin) nedumerire majora, atunci cand scrie: ”Pe scurt, acestia au fost unchii lui I.L. Caragiale. Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin….Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale:.. Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Kefalonia”. Cred ca si alti cititori ar putea avea o nedumerire citind despre tatal lui Ion Luca (Caragiale), numit Luca, iar fiul lui Ion Luca se numeste Luca…Cred ca s-ar fi castigat in claritate daca se preciza clar filiera: bunicul grec Stefan, tatal grec Luca, apoi fiul (scriitorul roman) Ion Luca, care a avut (pe langa Mateiu Caragiale) si un fiu Luca Ion.
Si inca ceva: afirmatia ca grecii Stefan si Luca Karaialis au intemeiat o familie este cel mult o ironie: concubini care au procreat natural cu mame diferite nu puteau (nici atunci, si chiar nici acum, odata cu liberalizarea ”familiilor” formate din concubini si concubine, din homo si lesbi) nu puteau si nu pot fi considerati ”o familie”. Daca mai adugam ca ”familistul” I.L. Caragiale a avut trei neveste, insistenta cu care I.H. accentueaza sintagma ”familia Caragiale” pare chiar nelalocul ei… Iar, afirmatia ca amintitii greci au intemeiat ”o familie pentru cultura romana” chiar frizeaza ridicolul. Mai intai, nu poate nimeni fi banuit macar ca intemeiaza o familie cu scop… ”cultural”. Apoi, daca cititorii atenti vor fi de acord cu faptul ca amintitii greci nu au fost o familie, atunci as putea conchide (si as aprecia inalt”) extrem de fina ironie lansata de criticul Ioan Holban: la asa familie (greaca), asa cultura (romana)! Sau, ca sa o dau putin pe turceste: Halal familie! Halal cultura!
Internetul ajuta mult in era informatiei si a informaticii. Daca privim cu atentie articolul publicat de Ioan Holban exact acum 10 ani se poate vedea ca I.H. comite, tot cu buna stiinta, un autoplagiat (incadrat de reglementarile academice tot la capitolul ”plagiat”). In articolul sau, publicat la Evenimentul (Iasi) in anul de gratie 2002, in presupusul centru/ presupusa capitala cultural(a) a Romaniei se comunica mai toate ”noutatile” cu care I.H. ii fericeste acum pe bacauani, cu titlul de ”prospatura actuala si recenta din ultimul timp”. A se citi acelasi articol publicat in aprilie 2012 la Bacau in varianta sa initiala si originala publicat in mai 2002, in trei saptamani consecutive!

http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant.html

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (I)
11-05-2002

Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, a unor ipoteze niciodata confirmate. G.Calinescu, Paul Zarifopol, Serban Cioculescu – cei mai importanti istorici literari si specialisti in opera si biografia lui Caragiale din secolul trecut – au afirmat ca Idria (un oras din Slovenia de azi, cu circa 7.000 de locuitori) ar putea fi locul de origine al familiei marelui dramaturg. Iata ce spune G.Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent: „Cel mai vechi ascendent al lui I.L.Caragiale este bunicul sau, Stefan, adus in tara de Caragea, zice-se, ca bucatar. Ce era? Grec, arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (daca se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adica din insula Idra, din spatiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvanitii au reputatia, gratuita, de a fi capatinosi (o enorma teasta ca o turla se constata si la scriitor), tacuti, greoi la intelegere, cam crunti, fideli in chip obtuz. Caragiale, dimpotriva, e zglobiu ca un palicar, galagios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Trebuie sa fie amestecatura in singele lui, poate si dupa mama. In definitiv, Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Cum se vede, G.Calinescu pune sub semnul intrebarilor si al ipotezelor originea dramaturgului; pe urmele acestor ipoteze, istoricii literari fie au admis originea idriota, fie au ocolit pur si simplu acest subiect sensibil. Mai mult, Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau, Stefan, si tatal sau, Luca. Despre mama sa, Caragiale stia mai multe. Fiica unui negustor din Brasov, Ecaterina Karaboas era de origine greaca. Luca Caragiale si Ecaterina Karaboas n-au fost insa niciodata casatoriti; astfel, I.L.Caragiale e, cum se spune, un „fiu din flori”, un copil natural.
Aceasta situatie a familiei si incertitudinile privind originea bunicului si a tatalui (despre care tot G.Calinescu spune ca ar fi fost nascut la Constantinopol), a numelui, in fond, a identitatii, au creat numeroase efecte directe in opera scriitorului. De exemplu, soarta copilului nelegitim este subiectul prozei Pacat; intr-un alt text, semnalat de G.Calinescu, copilul vorbeste mamei aparente despre mama cea adevarata; sint multe asemenea contexte literare in opera lui Caragiale, astfel incit putem vorbi despre un complex al radacinilor in cazul marelui dramaturg: viata si opera sa au si aceasta dimensiune, obiect de studiu pentru psihocritica, psihanaliza si critica genetica. Aceasta structura a operei a fost neglijata de exegetii lui Caragiale, desi ea este evidenta si, mai ales, foarte productiva, atit in teatru, cit si in proza, dar si in multe din faptele ce compun biografia lui Caragiale. Intre altele, dorinta de a calatori, „nomadismul”, lipsa unui spatiu securizant – familia, originea, numele, identitatea stau sub zodia impreciziei, a provizoratului si a ipotezei –, soarta celor doi copii, Luca si Matei, ei insisi scriitori, exilul in Germania: intr-un cuvint dimensiunea tragica a operei si biografiei celui mai mare dramaturg roman a ramas mereu in plan secund. Toata familia, in fapt, atit de importanta pentru istoria culturii romane repeta acest „scenariu”. Unchii lui Caragiale – Iorgu si Costache –, actori, autori dramatici, conducatori de trupe de teatru si-au trait viata in instabilitate sociala. Costache Caragiale calatoreste in toate regiunile Principatelor romane de atunci, infiinteaza trupe de teatru la Bucuresti, Iasi, Botosani, Craiova, conduce Teatrul Mare din Bucuresti, se cearta cu Matei Millo si paraseste directia, calatoreste in Franta de doua ori, este invinuit ca nu a participat la revolutia romana de la 1848, scrie poezii, proza, teatru unde exploreaza mediul micii burghezii din mahalaua bucuresteana si unde cauta, mai ales, personajul comic, caricatura si „culoarea” limbajului – elemente ce vor putea fi regasite mai tirziu, in opera ilustrului sau nepot. Iorgu Caragiali (care isi spunea „Caragiale III”) a vrut sa fie actor, dar nu si-a gasit loc in nici una dintre trupele bucurestene, a vrut antrepriza Teatrului National din Iasi, dar a fost refuzat, este mereu pribeag, calatoreste mult, ca si fratele sau, prin tara, face trupe de teatru care au o existenta efemera; e „histrion prin vocatie” si un „actor boem”, cum spune teatrologul Florin Faifer in Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900. Acestia au fost, pe scurt, unchii lui Caragiale. (va urma) Ioan Holban

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (II) 18-05-2002
Evenimentul.ro http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant1.html

Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin, insotindu-si familia in exil, scrie un roman si e acuzat de pornografie, scrie versuri si reuseste mai mult, dar aprehensiunile tatalui sau in privinta artei pun ceea ce E.Lovinescu numea o „frina paterna”, moare tinar si cu un destin neimplinit. Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale. Scrie o capodopera a prozei romanesti (un recent „top” literar al secolului trecut, in Romania, plasa Craii de Curtea-Veche pe primul loc), incepe alte carti pe care nu le termina si isi inventeaza o origine ilustra: sustine ca este „prince Basarab-Apaffy” si ultimul descendent al contelui Caracioni, cu care se petrece „l’extinction de ma race”. Motivul? Ereditatea e intransmisibila si, in consecinta, eventualii urmasi ar putea duce in deriziune desavirsirea stirpei ilustre; o viata care identifica intr-un orizont modernist amintitul complex al originii pe care il marturiseau opera si biografia tatalui sau.
Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Ceffalonia. Informatia, comunicata cu eleganta de finul cunoscator al literaturii romane care este Kostas Assimacopoulos, presedintele Consiliului de Administratie al „Centrului Teatral de Cercetare a Teatrului Grec – Muzeul Teatrului” din Atena, reprezinta una dintre cele mai importante descoperiri de istorie literara care se petrece, iata, in „Anul Caragiale”, la 150 de ani de la nasterea marelui dramaturg.
Ioan Gheorghe Caragea, venit in Tara Romaneasca la 1812, a adus cu sine nu numai „Legiuirea Caragea” (o politica fiscala excesiva si o renta feudala apasatoare pentru tarani), iar memoria sa nu se leaga acum doar de „ciuma lui Caragea” (o epidemie de ciuma a bintuit in timpul domniei sale); i-a adus si pe Stefan si Luca Karaialis, primul, om de incredere (intr-o vreme a tuturor conspiratiilor, bucatarul trebuia sa fie, cu adevarat, un om de incredere), care, probabil, si-a luat nume romanesc – Caragiale –, pastrind radacina si sonoritatea numelui grecesc, adaugind, insa, poate, cite ceva si din numele celui pentru care pregatea masa: Karaialis – Caragea – Caragiale. Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi. Cel putin doua sint problemele pe care le pune aceasta pretioasa informatie istorico-literara. Prima are un caracter mai general si priveste dinamica cimpurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o, pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/provincie. Distorsionat vreme de aproape doua secole, acest raport este de o sensibila actualitate, intr-o vreme cind se vorbeste atit de mult despre globalizare si, fireste, despre relatia nu o data tensionata care se creeaza intre efectele acesteia si ceea ce se numeste specific national. Identitatea culturala a „provinciei” (Grecia si Romania, Cefallonia si Bucuresti, unde a trait Caragiale, sau Iasi, unde a citit – in Cenaclul „Junimea” – si a publicat – in revista „Convorbiri literare” – piesele sale de teatru) reprezinta, in fond, sansa constituirii si temeiul fortei culturale a „centrului”. Inainte de toate, termenii si sensul lor. Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avind logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori? Provincia alimenteaza acel centru constituit la un moment dat, il atrage cu tot felul de „rafinerii de maniere”, cum zicea Caragiale, pentru a se face admisa la „curte”, sau produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interioara? Istoria mai veche sau mai recenta a evolutiei „centrelor” si „provinciilor” culturale demonstreaza, cu destule si incontestabile argumente, citeva certitudini care se afla chiar in intrebarile retorice de mai sus. Viena? Capitala valsului. America Centrala si de Sud? Capitala romanului din anii ’70. Zürich? Capitala dadaismului. Athos? Capitala ortodoxiei. Sirul intrebarilor si raspunsurilor depaseste, in orice caz, in timp si in spatiu, aceste citeva precizari. Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui cimp cultural le cere la un moment dat; el ofera, deci, ceea ce i se cere, luind dintr-o „provincie” si difuzind in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; numai ca, neavind logistica de rigoare, ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitat, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care „cuceritorul” (centrul) cere „invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ceea ce ii cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de o ideologie specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din „provincie” pentru a fi pusa in valoare „la centru”. Sint Londra, Bonn, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai importante universitati, tirguri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Cefallonia este, pentru dramaturgia romana, admirabila provincie de la centru. (va urma) Ioan Holban

25-05-2002

I.L. Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (III)

A doua problema pe care o pune aceasta descoperire de istorie literara priveste in mod direct opera si biografia lui I.L. Caragiale, cu impactul amintit asupra operei si biografiei ilustrului sau fiu, Mateiu I.Caragiale. Sa ne reamintim vorbele lui G.Calinescu: „Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Sa explice aceasta adaptabilitate rolul enorm pe care l-a avut nepotul sau in cultura romana? I.L.Caragiale e cel mai important dramaturg roman si, mai mult, creator de limba pentru ca epoca pe care o reprezinta, alaturi de M.Eminescu, I.Creanga, I.Slavici, T.Maiorescu, Constantin si Iacob Negruzzi, V.Alecsandri, este tocmai aceea in care s-au cristalizat limba literara, precum si notiunile de „opera” si „autor”. Si tot G.Calinescu: „Trebuie sa fie amestecatura in singele lui”. Cum se vede, nu e nici o amestecatura: e grec si dupa tata, si dupa mama. Fondul grec, acum implinit si pe linia genealogica a tatalui, explica, deopotriva, comicul, sarcasmul, mistificarea, „trancaneala” (cum ii zice criticul Mircea Iorgulescu), dar si dimensiunea tragica despre care s-a scris neasteptat de putin. Totusi, dintre cele mai recente interventii pe aceasta tema, trebuie amintita cercetarea lui V.Mandra, Caragiale si sindromul spaimei, publicata in revista „Romania literara” (nr. 17 din 1-7 mai 2002). Se analizeaza acum, din perspectiva tragicului, texte precum „Grand Hotel Victoria Romana”, „Napasta”, „O faclie de Paste”, „Conu’ Leonida fata cu reactiunea”, „Inspectiune”, „Telegrame”, „O noapte furtunoasa”. Se vorbeste, iata, despre ilustrarea in opera lui Caragiale a unui „fenomen caracteristic intregii literaturi europene postromantice care inregistreaza agravarea sentimentului de insecuritate a individului” si chiar de o „ambianta nevrotica” in care evolueaza personajele citite, pina acum, mai ales in orizontul comicului de situatie, de comportament si de limbaj. Sentimentul de insecuritate si „ambianta nevrotica” au una dintre explicatii in biografia lui Caragiale: confuzia privind originea, numele, identitatea culturala, intr-o vreme cind se vorbea tot mai mult despre „rasa”, despre psihologie si formarea personalitatii ca efect al mostenirii genetice, si-a pus, desigur, amprenta asupra felului de a gindi lumea si rosturile fiintei interioare. Fiul emigrantului din Cefallonia, primul nascut din familia lui Stefan Karaialis, a intemeiat, alaturi de V.Alecsandri si Constantin Negruzzi, dramaturgia romana. Si nu doar atit: Eugen Ionescu a declarat in citeva rinduri descendenta sa din Urmuz si Caragiale. Aparitia, in Franta, recent, a unei traduceri integrale a dramaturgiei lui I.L.Caragiale, a confirmat in mediile teatrale franceze vorbele celui care a intemeiat „teatrul absurdului”: Eugen Ionescu a exploatat tragicul operei lui Caragiale, dar si comicul de aici, in acceptiunea sa bergsoniana: „du mécanique plaqué sur du vivant”.
Imprejurarile au facut sa vad pentru prima data Grecia, la Salonic, in 1997. Fac parte din generatia care, in scoala romaneasca, a avut printre lecturile „suplimentare/obligatorii”, Legendele Olimpului de Al.Mitru; au urmat alte lecturi, fiecare la timpul ei, istorie, filosofie, literatura, apoi, „vederile”, marcile postale, zei, morminte, carturari – intr-un cuvint, o intreaga Papirosfera elenistica. Totul regasind, adaugind (stimulind?) o gena pe care o au toti europenii, dar, mai cu seama, cei pe care jocul mortii si al vietii i-a aruncat in aceasta parte de lume. Visez la Salonic, Atena, insulele ioniene, la Grecia, de cind am inceput sa citesc carti. Un hitru spunea ca interpunerea cortinei de fier intre romani si lume, vreme de aproape jumatate de secol, ne-a folosit; ne-a stimulat imaginatia, mai exact. Si nu are dreptate? Unele dintre cele mai frumoase „carti de calatorii” din literatura noastra contemporana au fost scrise de Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu (Ulise si umbra si Fals manual de petrecere a calatoriei), imaginind drumuri, orase, istorie, cotidian, lume si iar lume, fara sa fi calcat pe „acolo”. Iata acum inca un fel de a scrie proza care isi seaca resursele; locul inchipuit poate fi chiar vazut, pipait, contrapus „icoanei”. N-am facut exceptie de la aceasta regula, din pacate. Gindul mi s-a intersectat adesea cu Thessalia, iata, patria lui Ahile pe care nu l-am „iubit” de loc atunci cind, elev fiind, il citeam pe Homer. Dar muzica greceasca am ascultat cu atentie? Inchizi ochii si vezi Orientul, dar nu cel cu miez in Fanar, de unde veneau Stefan si Luca Karaialis si Ioan Caragea, ci un altul, purificat in Marea Ionica, la Cefallonia, alaturind ideea platoniciana si cucuta socratica pe coroana de spini a ortodoxiei. Se vorbeste despre o noua constiinta europeana, in conditiile in care multi vad inca valorile acesteia fixate in vestul continentului nostru, dar aceasta e vechea, artificiala Europa, creata in deceniul cinci al secolului trecut si supusa vremelnic aberatiilor unor raporturi politice. Noua constiinta europeana se va intoarce, nu ma indoiesc, la esentele europene, incepind prin a recupera si reintegra ceea ce i-a lipsit, in fapt, aproape jumatate de secol; printre aceste esente, elenismul, Balcanii. Si aceasta pentru ca Grecia e una – poate prima – dintre nostalgiile, sentimentele, esentele noastre. Realitatea ei astazi? Intr-o singura propozitie: a fi european inseamna a fi grec, cum a fi european va trebui sa insemne si a fi roman.
Cefallonia e acum ca o carte citita; iar o carte citita e ca o dragoste mistuitoare: iti intra in suflet, schimba ceva esential acolo, nu mai esti acelasi dupa ce vei fi inchis-o. O parte din inima, pentru ca o parte din literatura romana clasica a ramas in Marea Ionica. Ioan Holban

In continuare, vedem efortul de ”cercetator” al domnului Ioan Holban… Ca si autoplagiatul, revendicarea unor cercetari care nu-ti apartin constituie abateri grave de la etica si deontologia academica (si chiar de la legea penala). Astept precizarile domnului Holban, cu interes, cu speranta si cu convingerea ca Iasul nu merita a fi plasat pe orbita ”centrelor” de copiatoare (Xerox, Minolta etc.) care impanzesc Romania. Daca nu doreste sa o faca in apararea domniei sale, atunci sa o faca macar in apararea Iasului, deja prea urgisit in plan cultural. Din textul de mai jos se vede clar ca este vorba despre o descoperire a gazdelor kefaloniene/ grecesti, comunicarea lui I.H. bazandu-se pe aceste descoperiri care nu-i apartin.

08-06-2002

Grecii, mai interesati de opera lui I.L.Caragiale decit conationalii sai
http://www.evenimentul.ro/articol/grecii-mai-interesati-de.html

La inceputul acestei saptamini, Centrul de cercetari teatrale din Atena a organizat in insula Kefallonia un congres dedicat in exclusivitate dramaturgului roman I.L.Caragiale, de la a carui nastere s-au implinit, pe 30 ianuarie, 150 de ani. Printre invitati s-a numarat si criticul literar iesean Ioan Holban, directorul Teatrului National, care a sustinut comunicarea cu tema „I.L.Caragiale – fiul unui emigrant din Kefallonia – fondatorul dramaturgiei romane”. „Majoritatea comunicarilor au avut ca punct de plecare o descoperire recenta facuta de gazde, care a revolutionat pur si simplu biografia scriitorului Ion Luca Caragiale. Este vorba de citeva acte prin care se atesta faptul ca bunicul celebrului dramaturg, Stefan, este originar din insula elena Kefallonia, si nu din Idria, cum au sustinut George Calinescu si Serban Cioculescu. Mai mult, familia nu se numea Caragiale, ci Karaialis, noul nume fiindu-i dat, dupa toate probabilitatile, chiar de catre domnitorul Caragea, impreuna cu care a sosit in Tara Romaneasca”, ne-a spus dl Holban. Care ne-a marturisit ca a ramas foarte impresionat de felul in care grecii ii cinstesc si ii pun in valoare pe cei care au dus faima natiei peste hotare, si nu numai.
Toate acestea se intimpla in Grecia, in plin „An Caragiale” romanesc, in vreme ce in Romania se publica istorii literare in care nenea Iancu este pus la colt pentru „vina” de a-si fi descris contemporanii exact asa cum au fost. De unde si trista concluzie ca, spre rusinea noastra, grecii sint mult mai interesati de Caragiale si de opera lui, de care ii leaga, pina la urma, un insignifiant amanunt biografic.
Rosana Heinisch

In revista Banatul Montan din noiembrie 2007, se vorbeste despre initiativa lui Ioan Holban de a aduce la lumina originile reale ale familiei Caragiale. Iata ce scrie, pe marginea modului in care a aflat Ioan Holban cateva dovezi ale genealogiei caragialiene, in descrierea lui Radu Cernatescu, unul dintre cunoscatorii masoneriei din tara noastra: http://www.banatulmontan.ro/pdf2007/BanatulMontanNr.11%202007%20Noiembrie.pdf

Picătura de Literatură

În „Istoria Literaturii Române de la
origini până în prezent“, o lucrare de altfel
plină de inadvertenţe şisubiectivisme,
George Călinescu afirma cu doctă convingere
că originile lui Ion Luca Caragiale
sunt albaneze, familia scriitorului fiind
decretată idriotă, adică provenind din
Insula Hydra, insulă grecească din Marea
Egee (arhipelagul Saronic, circa 52
km2), dar cu locuitori în majoritatea lor
de provenienţă albaneză. În realitate însă,
originile părintelui dramaturgiei moderne
româneşti sunt de cealaltă parte a peninsulei
Peloponez, în Cefalonia (Kefallinia,
800 km2), cea mai mare dintre insulele
Ionice. Ioan Holban, directorul Teatrului
Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, este
cel care a primit de la comunitatea elenă
din Cefalonia cu ocazia unei invitaţii în
vara anului 2002 copii după documentele
referitoare la originile lui Ion Luca Caragiale,
pe care le-a publicat în ţară. În acel
an, comunitatea din mica insulă Hydra l-a
comemorat pe dramaturgul roman printro
conferinţă intitulată: „Ion Luca Caragiale
– fiul unui emigrant grec – fondatorul
teatrului românesc“. Aceste documente
atestă faptul că bunicul lui Ion Luca Caragiale,
Ştefan, a emigrat din insula ioniană
la începutul secolului XIX în Valahia, unde
a devenit bucătarul lui Ioan Gh. Caragea,
mare dragoman al Porţii otomane, apoi
domn al Ţării Româneşti, între 1812 şi 1818.
Bunicul lui Caragiale a avut cinci fii, dintre
care doi au activat în trupe de teatru
(într-una dintre acestea fiind sufleor şi
Mihai Eminescu). Luca, tatăl dramaturgului
român, a convieţuit o perioadă de timp
cu fiica unui negustor din Braşov, numit
Caraboaş. Negustorul făcea parte din societatea
secretă a „cărvunarilor“ Braşoveni,
ascunsă sub titulatura unei „societăţi politice
şi culturale“ înfiinţată în târgul de
sub Tâmpa de boierii „progresişti“ autohtoni
şi valahi, aceiaşi care formulau
la anul 1822 proiectul de constituţie în 77
de „ponturi“, prin care cereau lichidarea
autocraţiei şi instituirea unui factor
electiv, ca sfat al ţării. De altfel şi emigrarea
bunicului lui Caragiale, Ştefan, în Ţara
Românească pare să se fi făcut tot pe canale
masonice, el făcând foarte probabil,
precum binefăcătorul său, domnitorul
Caragea, parte din Ordinul Crucii Constantiniene,
prin care Ordinul Rozicrucian
al vechilor Constantinişti a reînviat în anul
1804 în Grecia. Şi foarte probabil că, de aici
a început şi visul despre descendenţa dintro
„ocultă aristocraţie“, al nepotului Mateiu
Caragiale. Deocamdată, nu se cunoaşte ce
nume a purtat iniţial familia Caragiale,
însă este de presupus că acest context ocult
al emigrării sale la gurile Dunării, să-l
fi determinat pe bunicul lui Caragiale să îşi
schimbe numele (fapt echivalând în toate
ordinele oculte, cu o reînviere) şi să îl împrumute
pe cel al binefăcătorului şi Venerabilului
său, în cazul acesta domnitorul
Caragea.
Radu Cernătescu

Revenind la celebrul paragraf trei din articolul semnat de Ioan Holban in ”Vitraliu” an XX, nr 1-2 /(38) aprilie 2012, imi exprim indoiala fata de traducerea numelui de Karaialis (devenit, ulterior, Caragiale). I.H. sustine ca in limba greaca ”kara ialis” inseamna ”oglinda neagra” adaugand: ”si cate asociatii se pot face intre numele originar grecesc si esenta operei dramaturgului!”. Daca I.H. nu se refera cumva la ”asociatii ale scriitorilor” – generatoare de sinecuri si de operatiuni oculte de inversare a valorilor – , atunci, probabil, domnia sa se refera la ”asocieri” intre numele de ”oglinda neagra” si ”oglindirea” negurii si mizeriilor din societatea romaneasca de ieri si de azi. In acest caz, ”oglinda neagra” va apartine, domnule Holban, cu invitatia de a va privi cu multa atentie… In privinta sintagmei ”oglinda neagra” ca traducere a numelui de Karaialis, cred ca mai degraba referirea se face la partea neagra/ verso ul/ dosul oglinzii, intotdeauna vopsit in negru (cu nitrat de argint) pentru ca oglindirea sa fie cat mai buna cu putinta… Asadar, as traduce Kara ialis prin ”negru de (la) oglinda”.
Referindu-se la succesivitatea numelor Karaialis-Caragea (domnitorul din acea vreme)-Caragiale, si in urma precizarilor facute de catre grecii de pe Kefalonia, Ioan Holban conchide: ”Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi”. Fiind unul dintre exegeti, I.H. ne provoaca cu doua teme. Prima tema lansata de I.H. este ”dinamica sistemelor si campurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/ provincie”. Tema este interesanta si, cred, merita discutata, cu atat mai mult cu cat lucrurile stau azi nu cu mult diferit fata de secolele trecute, chiar daca acum vorbim mai mult despre socuri culturale, ciocniri ale civilizatiilor, tensiuni intre globalisti si nationalisti sau decalaje centru/ periferie. Ioan Holban defineste chiar in titlu preocuparea sa pentru tema decalajelor dintre spatiile culturale de varii intinderi, luand ca un studiu de caz dubla antiteza: una umana (Ulise si Caragiale) si una geografic-locativa (regatul lui Ulise si casa lui Caragiale), stabilind un decalaj cultural ce pare a se fi inversat in timp. In periferica Romanie, acum, Caragiale este regele necontestat al valorii literare, este invingatorul care si-a consumat exemplar propria odisee, intrand, ca si Ulise, in nemurire. Asadar, decalajele, infrangerile, peregrinarile nu sunt si nu pot fi nici continuui, nici eterne. Dimpotriva, la fel ca la o baterie electrica, tocmai diferenta de potential este aceea care genereaza noi energii, desigur consumand tocmai decalajul concretizat in substanta si informatie. In fond, diversitatea culturala este o forma a acestui decalaj, ceea ce ma face sa fiu de acord cu Carmen Musat care considera ca ”O cultură există prin diversitate, prin mobilitatea permanentă a raporturilor între centru și periferie (geografică, nu culturală), care asigură dinamismul și capacitatea sa de autoregenerare” (Vezi http://www.observatorcultural.ro/Relativa-distanČ›a-intre-provincie-Č™i-centru*articleID_26234-articles_details.html ). I.H. considera ca raportul centru/ provincie (probabil o varianta a raportului centru/ periferie, desi acest lucru ar fi trebuit precizat de autor, pentru dezambiguizare) a fost ”distorsionat vreme de aproape doua secole”, dar eu cred ca, dupa experimentul comunist nivelator, generator de stagnare si moarte, trebuie sa acceptam ca, de fapt, tocmai distorsiunea/ decalajul/ defazajul este una/ unul generatoare/ generator de noi energii. I.H. deplange – fara sa le numeasca – efectele globalizarii asupra specificului national, dar si umanitatea globala poate fi influentata de compenente ale acestui intreg cum ar fi natiunile cu specificul lor cultural. Descriind Grecia si Romania ca parti ale periferiei lumii actuale, I.H. considera, corect, ca tocmai . Din pacate, desi periferia este (oarecum definita, nu acelasi lucru se intampla cu centrul. Unde si cum este definit acesta? I.H. incearca sa ne sugereze, indirect, locatia unui posibil centru definind, interogativ, functiile acestuia. Astfel, I.H. se intreaba retoric: ”Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avand logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori?”. Distinctia, de sorginte marxista, dintre productie (de valori) si distributie (de valori) este, cred eu, una falsa si neproducrtiva pentru intelegerea diversitatii dinamice a spatiilor culturale. In realitatea, cultura spirituala, ca si producerea de bunuri materiale, sunt, tot mai evident, inseparabile si concomitente. Doar mecanicismul si materialismul marxistilor moderni (adica din secolul 19 si 20) au putut imagina cele doua momente ca fiind succesive si nu concomitente. Parerea mea este ca tocmai cresterea vitezei de derulare a acestor procese, precum si cresterea interconectivitatii lor le face ca ele sa fie chiar concomitente si inseparabile. I.H. sugereaza, tot interogativ si preventiv, dar interesant, ca provincia fie ”alimenteaza centrul”, fie ”produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interiora”. Postmodernul din mine da raspunsul pe loc: ambele! Dar, in proportii diferite, fapt care creeaza unora nedumeriri si/ sau interogatii retorice. ”Concentrarea interioara” nu este, nici ea, definita, dar presupun ca autorul are in vedere o stimulare a ambitiilor provinciei (eu as spune ”periferiei) de a se emnacipa, de a imita chiar comportamentul centrului, cautandu-si, la randu-i, sansele de a deveni centru relativ fata de o periferie si mai slaba decat ea. Il invoc aici pe Caragiale care a descris acest mod de transfer al relatiei centru-periferie catre periferii ”si mai periferice”, amintind celebra pledoarie a lui Catavencu din ”O scrisoare pierduta”: ”Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!.”. Cu putina bunavointa s-ar putea accepta acest citat drept descriere a ceea ce I.H. numea ”concentrare interioara” si ”centru structural”, cu nuanta ca aceasta energie nu este directionata inspre puternicul ”centru”, ci inspre ”mai slabii” faliti de aiurea. I.H. vorbeste despre ”provincii culturale” si despre ”valori”, fiind convins ca toata lumea cititorilor sai inteleg prin ”valoare”. Cu siguranta nu este astfel, drept pentru care sugerez si lui I.H. si altor cititori sa parcurga cele trei episoade ale recenziei-comentariu publicata pe acest blog sub titlul ”Remarci a(n)xioase….” . Ca o observatie de ordin general, se poate lesne constata ca majoritatea analistilor (inclusiv I.H.) nu-si definesc conceptul cu care lucreaza, ignorand deliberat faptul ca cu cat un concept este mai general si mai larg utilizat gama acceptiunilor acestora este tot mai larga.
I.H. descrie, in continuare, evolutia ”centrelor” si ”periferiilor” culturale, oferind ca exemple de centre o lista de … capitale culturale. Acum lucrurile se clarifica intrucatva, in sensul ca cititorul afla ca prin ”centre” I.H. intelege, de fapt, orase-capitale sau tari/ continente: Viena – capitala valsului; America Centrala si de Sud – capitala romanului din anii 70; Zurich – capitala dadaismului; Athos – capitala ortodoxiei. Aceste exemple anuleaza presupunerea mea anterioara ca I.H. ar avea in vedere celebra teorie centru-periferie, ca relatie de putere politico-economica-etica si propune teoria centru cultural-provincie culturala. Scrie I.H.: (voi cita intreaga argumentatie a lui I.H. dat fiind faptul ca revista Vitraliu nu are, din pacate, si format electronic) ”Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui camp cultural le cere la un moment dat; el ofera, asadar, ceea ce i se cere, luand dintr-o ”provincie” si difuzand in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitate, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care cuceritorul” (centrul) cere ”invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ce i se cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de ideologia specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din ”provincie” pentru a fi pusa in valoare la ”centru”. Sunt Londra, Berlin, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai mari sau cele mai importante universitati, targuri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Kefalonia, Itaca lui Ulise este, pentru dramaturgia si proza noastra, admirabila provincie de la centru”. Cu aceasta se incheie deja celebrul paragraf trei al articolului semnat de Ioan Holban si care este, in fapt, o reluare a textului publicat de I.H. la Iasi in anul de gratie 2002!
Nefacandu-se nici o referire la cartile lui Pierre Burdieu traduse in limba romana (Regulile artei, 1998 sau Economia bunurilor simbolice, 1986, Despre televiziune, 2007) dar utilizand concepte lansate de marele ganditor francez (piata bunurilor simbolice, camp cultural, productie si distributie de bunuri culturale etc.) I.H. ne garanteaza ca acestea ii apartin si le ofera cu generozitate intr-un articol (e adevarat, de deschidere, un fel de Editorial) din revista bacauana Vitraliu (2012). Chiar titlul articolului sau face trimitere la un concept lansat de Burdieu, acela de ”habitus”, atat ”regatul lui Ulise” cat si ”casa lui Caragiale” fiind habitusuri, respectiv – as traduce eu concepul lansat de Burdieu – moduri de intelegere si de practicare a vietii, definite in titlu prin nume istorice si dimensiuni geografico-fizice. Tot Burdieu preia vocabularul economic si il transfera sociologicului, poate chiar fara sa realizeze ca, prin asta, contribuie la transdisciplinarizarea disciplinelor umane, apropiindu-le pana la contopire.
In normalitatea occidentala, folosirea conceptelor lansate de un alt autor obliga automat amintirea creatorului/ parintelui acestora, tocmai pentru a elimina suspiciunea ca – prin necitare – cel care le (re)foloseste sa nu poata fiacuzat sau macar suspicionat ca ar incerca sa-si treaca in patrimoniul ideatic propriu ideile si conceptelor altora. Spre deosebire de cultura occidentala, cultura rasariteana, cea de sorginte sovietica indeosebi, ignora deliberat drepturile de proprietate intelectuala, pornindu-se, probabil, de la ideea proudhommiana ca ”proprietatea este un furt”. In consecinta, trimiterea la un autor, o opera, o editie sau o pagina concreta a fost/ este o raritate in aceste culturi rasaritene. In schimb, republicarea, dupa zece ani, a unui articol, cu titlu schimbat, cu foarte probabila primire de onorariu atat pentru editia 2002, cat si pentru cea din 2012 este un act nu doar neelegant sau lipsit de demnitate, este un act ilegal si pagubos pentru cultura romana. In rest, putem vorbi despre un autoplagiat, despre posibila primire de foloase necuvenite si despre demonstratia facuta, nici acum zece ani, nici acum, ca nu s-a gasit de cuviinta de catre autorul iesean sa recunoasca deschis paternitatea descoperirii facute de grecii kefalonieni, sa-l citeze pe Pierre Burdieu etc. Daca intr-un ziar regional ca Evenimentul nu putem avea pretentii la referinte bibliografice standard, atunci intr-o publicatie de cultura acest lucru apare ca obligatoriu. Nu exclud ca acest articol sa fi fost publicat si prin alte reviste sau chiar in carti.
Inchei cu un gust amar incercarea mea (nereusita sau doar partial reusita) de a pune in discutie idei si concepte, incercare finalizata, din pacate, prin schimbarea imaginii unui cunoscut autor iesean.
Iasul – capitala europeana a culturii, iata un vis destramat tocmai de cel/ cei care aveau datoria sa promoveze valorile autentice, onestitatea si decenta in publicistica culturala a acestor vremuri carageliene.

Miroslava, 22 mai 2012
liviusdrugus@yahoo.com
https://liviudrugus.wordpress.com
http://www.liviudrugus.ro

Avangarda ariergărzii


Avangarda ariergărzii
18 November 2010 | 775 citiri/ Publicat de Fara Filtru (blog din Bacau –

http://www.farafiltru.net/avangarda-ariergarzii.html

Avangarda este expresia dorului de nou(tate), de schimbare, de îmbunătățire, de altceva. Departe de a fi un fenomen literar (sau cel mult artistic),avangarda ține de cultură, de mentalitate și de contexte (favorabile sau nu schimbării, dar nu în sens unic, determinist). Există avangardă în gândirea filosofică, politică, economică, sociologică, tehnică etc. Aș îndrăzni să spun că oriunde este gândire (liberă) apare și avangarda. Prin antiteză, lenea gândirii favorizaează conservatorismul, tradiționalismul și paseismul. Cea mai clară și succintă expresie antiavangardistă (anti-gândire) în cultura română este ”merge și-așa” (chair dacă nu merge nimic…). Curentul antiavangardist românesc este, așadar, reprezentat de ”mergeșiașaiști”, dar și de încremeniții în diverse proiecte fără viitor ce vin din trecut.
În istoria cunoașterii umane (doar ceva peste două milenii de cultură europeană) a început cu cunoașterea globală, holistă, integrală. Doar 7 discipline erau pe vremea lui Aristotel, dar și în secolul 14. ”Progresul” a însemnat o explozie a numărului de discipline, toate revendicându-se de la iluminista și renascentista ”știință”. Așa se face că în 1975 aveam cca 2000 de ”științe” iar în 2006 ”știința” are nu mai puțin de 8000 de progenituri. Cred că astăzi vor fi deja peste 10000. Toți se revendică a fi ”științifici”! AmericanulTaylor ne-a lăsat managementul științific, iar Marx a întemeiat comunismul științific! Filosofia însăși este prezentată și demonstrată de unii în mod științific (știința filosofiei ne învață că…). Dar nu vi se pare că avem de-a face cu prea multă știință, că mie mi se cam pare… Foamea de noi feude în cunoaștere (un termen mai adecvat pentru disciplinele ”științifice” a spart granițele fostelor feude și, cu marfa preluată de la două feude s-a construit o nouă feudă, construită pe vastele câmpii ale interdisciplinarității. Astfel, la interesecția dintre biologie și chimie a apărut biochimia, la interesecția dintre etică și practica medicală a apărut bioetica iar numărul interdisciplinelor crește exponențial (ultima de care am auzit se numește psihocardiologie). Interdisciplinaritatea a fost o avangardă ce s-a clasicizat deja, deși ea rodește continuu. Înavangarda interdisciplinarității s-a instaurat transdisciplinaritatea.Transdisciplinaritatea a fost avangardă cu patru decenii în urmă, deși unii vor afla despre noul demers undeva în viitor… Jean Piaget este unul dintre co-autorii conceptului de transdisciplinaritate lansat la un colocviu despre interdisciplinaritate (sic!) la Geneva sub patronajul OECD. Titlul exact al colocviului era ”Interdisciplinarity – Teaching and Research Problems in Universities”. În fruntea transdisciplinarității mondiale s-a instalat (se putea altfel?) un român de la Paris, fostul fizician Basarab Nicolescu. Se verifică zicerea că nimeni nu e profet în țara lui… (Lista românilor care au devenit celebri doar prin emigrare este luuuungă…). ”Mergeșiașaiștii” au învins și vor învinge mereu orice avangardă în scumpa noastră patrie. Mai mult, ”mergeșiașaiștii” s-au instalat în fruntea ariergărzii, având, în sfârșit!, și noi, avangardiștii noștri. Ei sunt avangarda ariergărzii conservatoare.
Concret, transdisciplinaritatea, departe de a fi o modă, este o necesitate pentru educție și (îndeosebi) cercetare. Evaluarea transdisciplinară a pătruns și în textul viitoarei legi a educației. Cel mai mult se opun profesorii și (eventual) părinții. Motivul este cât se poate de clar: ”da’ ce nu merge și-așa”?. Dacă aș adresa o întrebare celor care ar fi obligați (prin lege) să adopte stilul transdisciplinar de predare și de evaluare, cred că răspunsul majoritar ar fi unul dadaist avangardist: daaa.., daaa…
Liviu Drugus
Profesor de management la Universitatea “George Bacovia” din Bacău
liviu.drugus@ugb.ro
http://www.liviudrugus.ro
liviusdrugus@yahoo.com

Criza ca moment al dreptei judecăţi şi decizii


Acest articol a fost publicat in blogul Fara Filtru la data de 13 noiembrie 2010 (http://www.farafiltru.net/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii.html)

Frecvenţa cu care apare cuvântul criză în discursurile politice, economice, etice, juridice, manageriale, financiare, familiale, comunitare, statale, multinaţionale sau globale m-a incitat să-i găsesc sensurile sale prime, fundamentale şi clarificatoare. Sper ca după lecturarea acestui articol analiştii sau oamenii politici care mai folosesc sintagma ”măsuri/ plan anticriză” să folosească mult mai adecvatele expresii ”măsuri reparatorii” sau ”opţiuni strategice politice/ economice/ etice/ etc. ”. ”Decizii de criză” sau ”decizii anticriză” sunt pleonastice şi eludează sensul prim şi pozitiv al crizei, acela de judecare/ judecată/ sentinţă/ condamnare.

Criza înseamnă, anticipând puţin argumentaţia de mai jos, un plus de reflecţie asupra unei stări de fapt neplăcute, dar care impune cu necesitate o (re)judecare a acesteia, o condamnare a cauzelor generatoare şi o opţiune majoră, radicală chiar, de remediere a situaţiei. Decizia juridico-managerială este momentul cheie al oricărei situaţii din care dorim să ieşim. Această decizie face trimitere la conceptul de criză (krisis). Concret, situaţia cu care ne confruntăm este una neplăcută, are deci conotaţii negative. În schimb ieşirea din situaţie necesită o criză, o decizie bazată pe o judecată corectă şi generatoare de consecinţe pozitive.

Etimologia cuvântului criză ne duce la grecescul ”krisis” care face referire la un întreg proces de natură juridică începând cu Curtea judecătoare şi continuând cu ideea de judecată/ judecare/ justiţie/ raţionament şi încheind cu partea de acuzare/ condamnare/ pedepsire/ conchidere. Starea de krisis este o cumpănă, dar şi o dreaptă cumpănire a cauzelor şi soluţiilor. Este o alegere majoră, o separare a apelor, a grâului de neghină, a maleficului de benefic. Prin extrapolare, ideea de krisis sugerează un proces intens de gândire, de evaluare şi de decizie practică imediată. Krisis este esenţa însăşi a actului managerial, potenţat juridic, motivat politic, făcut posibil prin activitate economică şi acceptat sau impus prin considerente etice. Starea de krisis presupune multă cunoaştere, determinare, asumare de responsabilitate şi abilitate de a impune un curs al acţiunilor umane viitoare. În limba chineză, cuvântul criză este asociat cu ideea de oportunitate.

Dacă raportăm acest lucru la ceea ce se numeşte, la noi şi aiurea, de cca doi-trei ani, criză financiară şi economică atunci se poate spune cu temei că momentele de gândire, de evaluare şi de decizie practică imediată au lipsit de vreme ce situaţiile financiare şi economice nedorite se perpetuează indefinit. Cu alte cuvinte, starea de krisis nu a fost conştientizată şi parcursă în etapele ei fireşti. Adică nu am avut parte de ”criză”/ decizie corectă, ci doar de momente tensionate care nu au primit deciziile adecvate. Criza autentică ar fi însemnat şi ieşirea din situaţie.

Transpunând acest sens al cuvântului criză la afirmaţia preşedintelui şi premierului francez Raymond Poincare în anii 1912 – 1929, afirmaţie conform căreia ”România este o ţară într-o criză continuă”, ar însemna că noi doar reflectăm/ cugetăm/ medităm asupra situaţiilor economice şi sociale precare, dar nu găsim soluţia, nu ieşim din situaţie. Diferenţa dintre inteligenţă şi deşteptăciune este tocmai momentul numit criză.

Un inteligent are capacitate predictivă şi nu ajunge la momente/ situaţii tensionate, deci nici nu ajunge la criză, adică la necesitatea luării unei decizii menite să detensioneze situaţia. În schimb, deşteptul este mereu în criză, el trebuie să ia decizii majore pentru ieşirea din situaţia în care nu ar fi intrat dacă ar fi fost inteligent. Pe scurt, deşteptul ştie să iasă din situaţii dificile, inteligentul nu intră în situaţii dificile. Deşteptul este mereu în criză, inteligentul nu.

Starea de krisis implică, aşadar, formularea clară a unei opinii, efectuarea unei selecţii valorice şi urmărirea obţinerii normalităţii general acceptate. Criza presupune refacerea stării de drept şi a dreptăţii/ (co)rectitudinii, fapt care atrage în mod insistent atenţia asupra componentei justiţiare a conceptului de criză/ krisis. Încheierea procesului de krisis se face prin hotărâre judecătorească, prin decizie a forurilor de autoritate publică cărora li s-a delegat această putere. Perpetuarea stării de criză echivalează cu o slăbiciune criminală a celor împuterniciţi să repare imediat răul produs, ba chiar şi înainte ca răul să se manifeste dureros.

România are, de cel puţin două decenii, o problemă majoră numită generic ”justiţie”. Este capitolul la care România riscă să rămână repetentă la examenul unional european şi nu numai. Riscul şi mai mare (conex stării de injustiţie) se numeşte disoluţie socială, apariţia de conflicte şi tensiuni de care vor profita, eventual, pescuitorii în ape tulburi. Odată conștientizată conexiunea dintre tensiunile sociale şi criza aferentă acestora se va crea, sper, masa critică necesară pentru a repune educaţia în general şi educaţia juridico-managerială în special pe locul de prim rang ce li se cuvine. Starea de indecizie (unii o numesc lălăială politică sau prosteală naţională) agravează krisis-ul, respectiv face ca măsurile reparatorii să fie, ulterior, excesiv de dureroase şi costisitoare.

Un alt termen pentru neştiinţa luării deciziilor adecvate este acela de ”bad management”, ceea ce transferă responsabilitatea nefinalizării procesului de krisis şi asupra managerilor de firme şi de instituţii publice, asupra statului în ansamblu. Rezumând, decizia sentenţioasă care urmează să încheie criza este un act juridico-managerial. Din păcate, în loc de justiţie avem justificări, în loc de management performant avem o performare a corupţiei şi a egoismului criminal.

Am folosit deja de două ori cuvântul ”criminal”. Se impune o explicaţie etimologică şi pentru acest cuvânt grecesc, iniţial cu o conotaţie pozitivă. ”Krima” este esenţa cauzală a ”krisis”-ului, cauză eliminată prin sentinţă. Odată crima identificată, criza este ca şi soluţionată în sensul că se va decide imediat şi fără ocol extirparea răului criminal. Krima este climaxul crizei, este punctul de inflexiune al tranziţiei de la anormalitate la normalitate, de la inadecvări la adecvări; este momentul în care scopul de urmat devine clar şi mijloacele aferente sunt adecvat alocate. O indolenţă kriminală a justiţiei şi a politicului rezidă în faptul că nu se implică imediat şi total în închiderea cât mai rapidă a procesului juridic şi justiţiar numit krisis.

Criza şi critica sunt indisolubile. Atitudinea critică înseamnă conştientizarea crizei, respectiv a elementelor ce trebuie eradicate prin decizii (juridice şi manageriale) majore. Spiritul critic este doar semnalarea iminenţei apariţiei crizei sau a agravării consecinţelor stării de injustiţie. Critica socială este mai mult decât necesară pentru preîntâmpinarea stării de comă socială. Critica poate co-recta înţelegerea lucrurilor favorizând multiplicarea lucrurilor co-recte/ drepte. Co-rectarea este o îmBUNĂtăţire a situaţiei, o inducere a stării de BINE. Orice critică este eminamente morală în comportament şi etică în premisele sale. Cu alte cuvinte, o critică fără scopuri clare (dimensiunea politică) şi care nu îşi adecvează mijloacele (dimensiunea economică) este o critică etică (vizează adecvarea scopuri-mijloace în plan teoretic), dar care generează imoralitate în plan practic. Criza este trecerea de la imoralitate la moralitate, este krisis şi krima (judecata şi sentinţa).

Am scris aceste rânduri cu bucuria sesizării faptului că discipline aparent distincte cum sunt Dreptul şi Managementul, Etica, Economica şi Politica au o intimă apropiere, iar elementul comun unificator îl constituie decizia managerială/ hotărârea judecătorească/ buna judecată. Or, decizia, hotărârea, determinarea, buna judecată etc. sunt momente cheie ale acţiunii umane. Crizele apar aproape firesc în sensul că nicio acţiune umană nu deţine informaţie suficientă pentru a înlătura orice incertitudine privind consecinţele viitoare ale acţiunii. Dar, lipsa deciziei de a (re) adecva scopurile şi mijloacele face ca starea de anomie, de disoluţie a comunităţii să devină inacceptabile. Fenomenul deciziei este unul eminamente transdisciplinar şi apare ca factor integrator al dimensiunilor (devenite discipline şi, ulterior, ”ştiinţe”) politic, economic, etic, juridic, informatic, matematic, logic, cognitiv, psihologic, sociologic etc.

La începutul anilor 90 termenul de ”adecvare” era o raritate. La graniţa dintre milenii corectoarele de texte Word nu cunoşteau termenul ”adequate” (tocmai ca urmare a rarei utilizări). Metodologia Scop Mijloc l-a promovat obstinant, de cca trei decenii, iar astăzi este un termen comun, firesc. Mai puţin clar pentru toţi utilizatorii este înţelesul acestui termen. Latinescul ”ad equatio” sugera refacerea egalităţii, a echilibrului. Or, ce este mai important pentru procesul decizional (managerial, juridic, politic, economic, etic etc.) decât adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri? Oare sunt suficient de bine cunoscute fundamentele comune raţional-emoţionale ale luării unei decizii indiferent de domeniul în care se vor aplica acestea? Logica juridică este, de fapt logică aplicată la procesul de luare a deciziilor, iar luarea unei decizii este un proces de adecvare între scopuri şi mijloace.

Starea de criză este de dorit doar în cazul în care răul s-a produs. Avem mult rău în jurul nostru, dar starea de criză nu se face simţită încă, respectiv deciziile salvatoare nu apar, sau apar cu multă întârziere. Am convingerea că multe interese meschine ale unor grupuri împiedică apariţia crizei, respectiv a luării deciziei adecvate. Dar oare noi, ceilalţi, trăitorii situaţiilor tensionate ştim care ar fi deciziile ce se impuneau demult?

Să fie oare tulburarea actuală (mondială, continentală, naţională şi locală) momentul benefic/ astral al unificării cunoştinţelor despre om, despre decizii şi acţiuni umane (politice, economice, etice, juridice, psihologice, sociologice, manageriale, financiare etc.)? Mai este oare tăcerea singurul răspuns doct al specialiştilor din aşa numitele ştiinţe socio-umane la Metodologia Scop – Mijloc oferită ca factor de unificare teoretică şi practică a gândirii, simţirii şi acţiunii umane? Sunt necesare cataclisme sociale pentru a revedea temeinic faptul că una dintre cauzele acestora au constat în segmentarea kriminală a cunoaşterii? Şi totuşi, kriza şi krima nu s-au produs. În planul cogniţiei sociale adevărata kriză (decizie majoră) va avea loc atunci când reunificarea cunoaşterii (îndeosebi a aceleia despre OM) nu va mai fi amânată. În mod imperativ, viitoarea kriză a cunoaşterii socio-umane va fi precedată de analiza kritică a Metodologiei Scop Mijloc oferită ca mijloc cognitiv integrator. Cuvintele cheie ale noii atitudini cognitive sunt: interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Tranziţia de la mono la inter şi trans chiar merită o kriză de proporţii.

Liviu Drugus
Profesor de management la Universitatea “George Bacovia” din Bacău
liviusdrugus@yahoo.com

 

Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice


Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice

RECENZIE CARTE ”Istoria Generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si a Moldovei ” de Dionisie Fotino, Ed Valahia, 2008. Traducere din limba greaca de George Sion. Ingrijitorul Colectiei EUXIN in care a aparut aceasta traducere, Marian Munteanu, precizeaza ca ”Editia de fata reprezinta transcrierea in grafie latina a primei si – dupa stiinta noastra – singurei traduceri romanesti a Istoriei Daciei, lucrare intocmita de serdarul Dionisie Fotino la inceputul secolului al XIX – lea si tiparita la Viena in anul 1818” (p. XIV).

De la bun inceput, unele texte sau denumiri intalnite in carte mi-au provocat nedumeriri si chiar confuzii (si nu numai mie!), motiv pentru care am gasit util sa aloc timp si efort pentru a le semnala in scopul obtinerii unor clarificari, fie din partea editorului (caruia ii voi trimite acest text), fie a unor istorici care s-au specializat pe istoria noastra veche vazuta dupa cca 18 – 20 secole de la cucerirea Daciei de catre romani. Marian Munteanu (MM) – ingrijitorul editiei – constientizeaza si el existenta unor inadvertente, a unor texte netraduse din volumul original sau grafieri incorecte ale denumirilor de localitati sau persoane, dar se rezuma la o comentare sumara a acestora sub precizarea expresa ”Nota redactiei – N.r” scrise in paranteze drepte sau in ”Note de subsol”. La patru ani de la aparitia acestei editii, speranta lui MM de a se proceda la o ”editie critica propriu-zisa” (p. XIV) nu este inca implinita. Observatiile si sugestiile mele cuprinse in aceasta recenzie, la care se pot adauga si comentariile la recenzie sau la carte facute pe blog de cunoscatori mai buni ai istoriei sau de catre observatori mai fini ai unor conexiuni cu actualitatea ar putea stimula aceasta intreprindere facuta in primul rand in numele ADEVARULUI. Consider ca orice ”ajustare” a unor date, texte, nume sau chiar a unor interpretari facute in numele unui presupus ”adevar istoric” cunoscut doar de persoane care isi asuma dreptul de a vorbi in ”interesul Romaniei”, in ”interesul generatiilor viitoare de romani/ romini” etc. este impardonabila si trebuie aruncata la ”lada de gunoi a istoriei” impreuna cu prea multele manuale sau tratate de istorie a romanilor sau a Romaniei scrise la comanda, ingust interesat si fara respect fata de adevar. Pentru a nu induce si eu inexactitati sau nedumeriri explic aici ca, dupa incercari de a scrie ”corect romaneste/ romineste” (adica de a folosi mostenirile culturale turcesti care ne-au ”imbogatit” limba cu diacritice) am renuntat la aceasta pretentie (cel putin pentru uzul acestui blog) dat fiind faptul ca exista cititori care au un soft ceva mai vechi si care nu recunoaste diacriticele, transformand literele respective in patratele sau in siruri de litere si semne care fac textul ilizibil. Din respect fata de acesti cititori am renuntat sa mai fiu ”corect” grafic, dar m-am confruntat cu alta dificultate: scriind despre Imperiul roman si despre Tarile Romane, respectiv despre romani si romani/ romini am gasit de cuviinta sa scriu cuvantul care ne defineste etnia in ambele forme grafice: iliesciana si ceausiana, departajate de o linie oblica (slash): roman/ romin. Cand progresul informatic si puterea de cumparare a cititorilor vor permite accesul la softuri ceva mai inteligente, voi scrie, bucuros, cu diacritice. Si inca o precizare ce ar putea starni interesul lingvistilor de la Academia Romana. Am scris mai sus ”corect grafic” si nu ”corect ortografic” ceea ce ar fi fost un pleonasm (intalnit adesea!). De asemenea, excesiv de frecventa sintagma ”greseli de ortografie” ar trebui amendata de forul academic suprem ca fiind incorecta, deoarece ”greseli de scriere corecta” (asta ar insemna ”greseli de ortografie”) este un nonsens.
Am mai spus-o – desi aveam (pana in 1990) un anume interes fata de dimensiunea istorica a aparitiei, devenirii si evolutiei romanilor/ rominilor – odata cu rescrierea istoriei noastre la fiecare schimbare de regim politic sau de administratie partidica am devenit reticent fata de rostul unor ”reevaluari” de natura sa amplifice (uneori sa hiperbolizeze) valorile pozitive/ negative ale natiunii romane/ romine, una dintre cele mai controversate ”reveniri la adevarul istoric” fiind actul de la 23 august 1944, inclusiv rolul regalitatii si al regelui Mihai I in istoria Romaniei. Reactia mea fata de aceste mereu schimbatoare ”adevaruri” a fost si este ca nu putem vorbi despre ”istorie” ca o ”stiinta” ce ar garanta veridicitatea unor fapte deja petrecute si chiar previzibilitatea unora ce stau sa vina… Nu exista o ”stiinta” a istoriei (la fel cum nu exista si nu pot exista ”stiinte economice”, ”stiinte politice” sau ”stiinte sociale”, ca sa nu mai repet afirmatia mea din multe alte articole, conform careia cuvantul ”stiinta” este in totalitate compromis, fiind necesar a fi inlocuit cu cuvintele ”cercetare” si respectiv ”cunoastere”, dupa caz), ci exista doar povestiri din trecut, mai mult sau mai putin coafate, comasate, retusate, simplificate sau amplificate ca semnificatii, pline de erori – intentionate sau nu – de transcriere, de datare sau de interpretare. Documentele au disparut, au fost modificate sau chiar confectionate pentru a proba presupuse adevaruri in numele carora au murit milioane de oameni sau au fost deformate culturi, credinte sau chiar civilizatii intregi. As fi tentat sa dau crezare doar arheologiei si arhivelor ce pot aduce documente ce pot fi probate ca autentice, dar in rest cred ca avem de-a face mai mult cu actiuni propagandistice de stimulare a unor patriotisme de parada, atat de dragi politicienilor de duzina care alcatuiesc – majoritar! – actuala clasa politica romaneasca/ romineasca. Desigur, nici arheologia nu este lipsita de suspiciuni. Iata o opinie: ”Arheologia, cu stiintele conexe, nu poate sa ofere certitudini, ci interpretari. Pe care le poti accepta sau respinge, ele nu se pot impune ”de la sine” ”. (Preot Constantin Sturzu in: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/in-cine-cred-ce-care-nu-cred~ni8dvh). Propaganda patriotica desantata este cu atat mai agresiva si ostentativa cu cat mai este ceva de ascuns, ceva de furat sau ceva (personal, desigur!) de aparat sau de castigat. Crizele economice mondiale au dat apa la moara nationalistilor si extremistilor de tot soiul, mai toate tarile din Balcani sau Estul Europei avand cate o structura partinica ce pregateste ”reintregirea”/ ”marirea”/ restabilirea granitelor ”firesti”, a adevarului ”stiintific” referitor la denumirea ”corecta” a unei limbi, a unei populatii etc., ca teren al viitoarelor posibile actiuni militare sau a unor motive/ pretexte de abandonare a dialogului firesc, uman, civilizat. Unul dintre argumente este ceva de genul: ”daca ei mint, noi de ce sa ramanem pasivi? (adica, ce? Noi nu stim minti?). Discutia despre holocaust este inca un motiv (istoric!) de controversa, national-socialismul ceausist facand, nu demult, proba rezistentei in timp prin gura purtatorului de cuvant al PSD Dan Sova, care a negat existenta pogromului de la Iasi, primind si un premiu din partea sefului PSD Victor Ponta – o excursie la New York pentru a mai citi si alte surse decat cele editate de PCR si Partidul Romania Mare. Toate granitele actuale ale statelor europene au fost, odata, la alte dimensiuni, la alte coordonate geografice, aveau alte vecinatati, amintindu-se, desigur, doar variantele care avantajeaza un stat sau altul. ”Specialisti” care de care mai ”documentati”, siguri pe adevarul celor afirmate de ei sau de ”alti specialisti”, ne bombardeaza -tot mai insistent in ultima vreme – cu ”noi adevaruri” conform carora limba latina era, de fapt, limba daca, caci altfel nu s-ar explica rapiditatea cu care dacii ocupati au invatat latina ocupantilor… ”Savanti” rusi/ sovietici ”argumenteaza” si ei asertiunile despre originea slavona a limbii si etnicilor romani/ romini, fapt pentru care – in periada postbelica si pana la caderea Zidului Berlinului si a Imperiului sovietic, limba romana/ romina era studiata in SUA la ”Departament of Slavonic Languages”. Iar exemplele pot continua indefinit. Se afirma adesea ca istoria este scrisa mereu de invingatori si cred ca acesta este singurul adevar istoric pe care il invatam din istorie (fie ea ”stiintifica” sau nu). De fapt, istoria ne invata ca nimeni nu invata, niciodata, nimic din istorie… Si atunci, de unde atata zel pentru rescrierea continua si interminabila a Istoriilor? Evident, zelul vine din interesele de moment ale conducatorilor (unele chiar coincizand cu interesul majoritatii populatiei), dar pana la urma totul se reduce la TERITORII/ POSESIUNI. Dupa atata relativizare din parte-mi a ceea ce ar mai insemna Istoria pentru mine, cineva se poate intreba: si atunci la ce bun sa mai recenzam o carte de istorie, si inca una controversata si nu prea exacta? Raspunsul se afla in dorinta de a apara ideea de corectitudine, de conformitate si de evidenta logica din diversele texte ”istorice”, de a semnala inadvertente sau chiar erori departe de a fi nevinovate… Desigur, nu in ultimul rand, speranta, fie si infima, de a contribui la cunoasterea unor adevaruri irefutabile ramane mobilul principal al citirii si recenzarii acestei carti.
Cu gandul la marele psiholog Jean Piaget cu a sa carte ”Judecata morala la copil” (1932) publicata relativ recent la Editura Cartier (2006), am facut o paralela intre modul cum reproduc copiii cele auzite si modul cum o fac oamenii ”mari”. Chiar cu cateva zile in urma, un copil de trei ani si jumatate, rugat de ”cei mari” sa spuna o poveste, a reprodus pe nerasuflate un melanj de ”Capra cu trei iezi” si ”Scufita rosie”, convins fiind ca face o reproducere ”exacta”, ”corecta” si ”veridica” a celor intamplate undeva, candva… Cred ca povestirile celor ”mari” catre cei ”mici” (fie ca este vorba despre persoane sau despre formatiuni statale) reproduc aidoma mecanismul povestirii ”dupa ureche” si cu interesul clar de a fi credibili si de necombatut….
Ar mai fi de discutat daca istoria trebuie sa fie a statelor sau a etniilor, a populatiilor sau a migratiilor, a evenimentelor sau a statisticilor, a conducatorilor sau a condusilor, a specificitatilor nationale sau a specificului uman, a tuturor acestora la un loc sau doar a combinarii a catorva dintre ele etc. In ce ma priveste (vezi si recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea, Romanii, un viitor previzibil?) observ ca suntem foarte atenti la ceea ce crede si zice exteriorul/ strainatatea despre noi. Nu stiu daca nu cumva imaginea strainilor despre noi este chiar opera noastra (ambasade, servicii de informatii, centre culturale etc.) dar strainatatea retine ca specificitati in dreptul romanilor/ rominilor cateva nume proprii cu calitati usor de retinut: Dracula (”Vlad – vampirul voievod valah/ varcolacul roman/ romin”), Ceausescu (”dictatorul comunist”), Comaneci ”prima gimnasta de nota 10 din lume”), Hagi (la rand cu Maradonna, Messi etc.). Reproduc cateva pasaje din recenzia facuta de Codrin Liviu Cutitaru (in Ziarul de Iasi din 18 aprilie 2012 (Opinii: ”Bampirul” national) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/bampirul-national~ni8djk) la cartea Elizabethei Kostova, The Historian (2005), tradusa si la noi, la RAO, cu titlul Colectionarul de istorie (2006). Pasionatii de filosofia istoriei vor fi castigati citind aceasta carte. De retinut sintagma ”onestitate ferma” din textul de mai jos, o calitate absolut obligatorie pentru toti cei care se ocupa de cunoasterea trecutului si transmiterea/ comunicarea unor imagini din trecut catre prezent si viitor.

”In cartea lui Kostova, Dracula a supravietuit (ca vampir) cinci sute de ani pentru a stringe carti(din toate epocile si culturile). Il rapeste pe istoricul Rossi (din biroulsau elegant, de universitar in America) tocmai din pasiune pentru lectura. …Misiunea lui Rossi nu va fi una obisnuita: „Vei lucra cu unele dintre cele mai stralucite – si mai profunde – carti scrise vreodata. …” Ca bonus, profesorului i se ofera si fericirea suprema – nemurirea….. Continua, persuasiv, maleficul domnitor valah: „Vei avea parte de o viata eterna, la care putine fiinte pot spera. Esti liber sa dispui cum vrei de cea mai stralucita arhiva de felul ei, din cite exista pe fata pamintului. Opere rare iti stau la dispozitie, opere care acum nu mai exista nicaieri altundeva. Toate acestea sint ale tale. /…/. Cu onestitatea ta ferma, poti deslusi lectiile istoriei /…/. Istoria ne-a invatat ca omul e rau din fire, de o rautate sublima. Binele nu e perfectibil; maleficul e. De ce sa nu-ti folosesti atunci calitatile in slujba a ceea ce este perfectibil? /…/. Impreuna vom duce munca de istoric dincolo de orice limite cunoscute azi. Nu exista puritate mai mare decit cea a chinurilor istoriei. Tu vei avea ceea ce-si doreste orice istoric: pentru tine, istoria va fi realitate.” Dracula propune o mutatie istoriografica, in cel mai autentic sens al termenului, revolutionara: aceea de transferare a timpul istoriei catre timpul istoricului. El vrea adevarul total in istoriografie, transformarea istoriei insasi – pentru istoric – intr-o realitate continua, imposibil de falsificat sau fragmentat. Astfel, Tepes rezolva, printr-o muscatura vampirica pe gitul unui istoric exceptional, toate disperarile, toate neputintele filozofilor istoriei, de la Platon pina la Hegel si de la Husserl pina la Hayden White, fiind, in ochii Kostovei, un veritabil Iluminat. (Autoarea cartii, Elizabeth Kostova, este o scriitoare relativ tinara (nascuta in 1964), cu studii la Universitatea Yale)”.

Spuneam ca insusi MM s-a declarat nemultumit de faptul ca a trebuit (oare chiar a trebuit?) sa nu mai astepte o noua si mai buna traducere a lucrarii grecului romanizat/ rominizat Fotino, dar – pe langa notele redactiei si cele de subsol – mai sunt necesare imbunatatiri care nu tin doar de traducere. Voi prezenta propunereile mele de imbunatatire a prezentei editii – chiar in lipsa traducerii mai bune – pe masura inaintarii cu lectura dinspre Cuvantul inainte semnat de dr Alexandru V. Dita si pana la ultima pagina de text (741). Inaintarea culturii romane/ romine actuale spre standarde occidentale de rigoare academica se face anevoie si cu preluarea unor modalitati de trimitere bibliografica ce intretin o stare de incertitidine, neclaritate si imprecizie specifice altor ”stiluri”. Spre ex., in chiar Cuvantul inainte respectul fata de cititor nu pare a fi grija suprema a lui Al. Dita, prin lipsa trimiterilor din citatele folosite in text (N. Iorga, Victor Papacostea, George Sion) la sursa, prejudidiciul nefiind doar lipsirea cititorului de posibilitatea de a verifica corectitudinea citatelor, ci si pierderea oportunitatii de a cunoaste titlurile si anii de aparitie a lucrarilor din care s-a citat. Unii vor spune ca acesta este un fapt minor, dar rigoarea academica sau lipsa acesteia se transmite lesne tinerilor cititori, care vor prelua acest model de ”citare” si nu pe cel occidental cu trimiteri exacte la opera, an si pagina.
Precizez, pentru cititorii care nu-mi cunosc back ground ul academic ca nu am studii de istorie, ba chiar am o reticenta fata de acestea in privinta onestitatii intelectuale a istoricilor, dar nu voi ezita sa preiau idei sau modele care pot fi benefice, prin utilizare, realitatilor romanesti/ rominesti si europene actuale. Astfel, textul acestei Istorii a Daciei a fost publicat la mijlocul secolului 19, in Principatele Unite intr-o limba romana/ romina cu o grafie ciudata, mixta, latino-chirilica, de tranzitie spre dezideratul construirii unei limbi cu grafie integral latina. Cred ca acest lucru a fost unul benefic si ca prin aceasta s-a facut o ”eliberare” diplomatica si lina de sub dominatia culturii si limbii ruse, evident impusa prin forta armelor. Desi acest lucru nu-mi era cunoscut in momentul in care am propus ca denumirea de tranzitie a limbii oficiale folosite in Republica Moldova sa fie ”moldo-romana”, acest model ”mixt” putea fi unul de succes, chiar si in anii 90 ai secolului trecut, dar politica Bucurestiului din acei ani facea presiuni excesive pentru glotonimul ”limba romana”, cu rezultatul (dorit oare si de politrucii bucuresteni ai vremii? caci cei rusi o doreau in mod cert!) ca limba oficiala este ”limba moldoveneasca”, fapt consfintit in Constitutia din 1992, iar despre limba romana mai vorbesc acum doar scriitorii si unii absolventi care au terminat studiile in Romania. Eforturile educationale de promovare a respectului neconditionat fata de legile in vigoare vin in contradictie cu folosirea (in scoli, in presa) a glotonimului ”limba romana/ romina” creand confuzii in mintea celor care vor sa construiasca un stat de drept, bazat pe corectitudine, onestitate si valori perene. Acesta este pretul platit acum de cei care nu au dorit sa tina cont de realitatile din noul stat, dar nici de interesele generatiilor viitoare. Evident, politruci/ analisti de carton vor interpreta si aceasta constatare a mea (referitoare la utilizarea neconstitutionala a glotonimului ”limba romana”/ romina in institutii ale statului vecin) ca fiind un nou atac la adresa eforturilor de revenire la normalitatea de dinaintea raptului (istoric!).
Dr. Dita nu gaseste de cuviinta sa explice cititorilor de ce Anton Pann, elevul lui Dionisie Fotino ”vorbeste” (licenta apartine dr Dita) in scrierile sale (care? Nu ni se spune…) despre ”Istoria Tarii Romanesti” si nu despre ”Istoria Daciei…” asa cum si-a intitulat grecul crescut in Tara Romaneasca opera sa in trei volume. Oare Dr Dita chiar lasa intentionat sa se creada ca Dacia = Tara Romaneasca? O lamurire din partea domniei sale se impune, cred. Altfel, chiar daca egalitatea presupusa de mine nu a fost avuta in vedere cu adevarat, atunci ramane doar gustul amar al lipsei de preocupare pentru adevarul istoric, pentru precizie, pentru claritate…
In pofida acestei scaderi, la care se adauga si lipsa de precizie a trimiterii (ma refer la fondul de carte unde se poate gasi si consulta aceasta scriere) facute de dr. Dita la ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816, dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. Daca in paragraful anterior am pus sub semnul intrebarii posibilitatea ca dr Dita sa creada ca Dacia = Tara Romaneasca, acelasi ”inainte cuvantator” dr Dita afirma ca ”a trata istoria celor trei Principate Romanesti inseamna de fapt a prezenta istoria Daciei” (p. XII) ceea ce duce la o alta egalitate de spatii: Tara Romaneasca = Principatele Romane/ Romine. Inteleg de aici ca denumirea de Tara Romaneasca pe care o dau alti istorici Munteniei nu exista in constiinta ganditorilor din sec 19, desi manualele de istorie pe care le-am invatat in liceu si facultate puneau semnul egal intre Muntenia si Tara Romaneasca… Imi asum orice eventuala eroare de logica sau de intelegere, dar cred ca lucrurile sunt prea importante pentru a fi lasate la voia unor deductii, fara a se proceda la explicatii clare de genul: cand a aparut denumirea de Tara Romaneasca ca sinonim pentru Muntenia, care erau suprafetele/ spatiile geografice vizate etc. Confuzia creste in finalul Cuvantului inainte, cand dr Dita afirma ca Dionisie Fotino este ”Martor ocular al evenimentelor politice petrecute in Tara Romaneasca in primele doua decenii ale veacului al XIX-lea…”. Aici, cred, Tara Romaneasca inseamna Muntenia, dar asta contrazice chiar ipoteza de inceput, respectiv ca Dacia = Tara Romaneasca, adica spatiul locuit de romanii/ rominii din toate cele trei provincii: Transilvania, Tara Munteneasca si Moldova, asa cum le numeste Fotino in subtitlul lucrarii sale. Acum se observa ca grecul romanizat/ rominizat Fotino nu a vorbit deloc despre Tara Romaneasca in sens de Muntenia, pe care o denumea Tara Munteneasca (Tiera Muntenesca, in editia romaneasca/ romineasca originala). Si mai interesant este faptul ca George Sion traducatorul a dedicat traducerea lucrarii semnate de Dionisie Fotino ”Deputatilor Romani din Moldova si Tiera Muntenesca carii cu votulu loru din 5-24 ianuariu 1859 au unitu Tierile Romane alegandu un singur domnitoriu pe maria sa Alessandru Ioan I” (p. XVII). Dar, chiar in anul de gratie 1859, la Bucuresci/ Bucuresti apare cartea lui Fotino sub titlul ”Istoria generala a Daciei, sau a Transilvaniei, Terei Muntenesci si a Moldovei”, pentru ca in editia din 2008 sa avem ca titlu ”Istoria generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si Moldovei”. Dar, merita retinut si faptul ca, in editia vieneza, publicata in limba greaca, ”Tiera Muntenesca” era ”Vlahia” (gr. Βλαχίας ), fapt care explica de ce romanii din Timocul din Serbia se numesc ”vlahi”, desi nu toti acestia accepta, acum, etnonimul de ”roman/ romin”. In treacat fie spus, denumirea editurii care publica traducerea lucrarii lui Fotino este ”Valahia”. Cum s-a transformat ”vlah” in ”valah”, iata o tema intersanta pentru lingvisti. Cu acest stufaris de denumiri, echivalente sau cvasiechivalente cred ca intelegerea corecta a istoriei noastre este chiar dificila si lasata la voia interpretarilor mai mult sau mai putin interesate ale unor actori politici straini. Propun, asadar, o Tabela de echivalare a informatiilor referitoare la fostele principate romane/ romine, care sa contina cel putin trei rubrici: a) denumirea spatiului/ statului/ principatului; b) intervalul in care a existat si s-a folosit denumirea; c) spatiul geografic la care se referea fiecare denumire in parte. Evident, rolul lingvistilor, acela de a explica trecerile de la o grafie la alta (”Tiera Mentenesca” si ”Terei Muntenesci”) este unul important. Un lucru demn de apreciat si de admirat este precizarea de catre MM ca Editura Valahia asigura publicarea si descarcarea textului integral al editiei din 1859 de pe pagina web a editurii. Nu stiu daca acest lucru a fost posibil vreodata, dar la ora scrierii acestei recenzii, la patru ani de la aparitia cartii, nici vorba de asa facilitate…. Dezinteresul fata de cititori este perfect compatibil cu dezinteresul fata de adevarul istoric nud. Propun ca toate editurile din Romania sa se supuna unor reguli foarte clare de activitate, ele fiind institutii de interes public si nu doar centre de profit prin simpla multiplicare a unor texte. La fel cum universitatile private respecta LEN, la fel si editurile (de regula, private) ar trebui sa respecte niste rigori de corectitudine si exactitate. Amintesc aici Editura Antet care, in majoritatea cazurilor nu trecea anul aparitiei lucrarii sau il trecea cu litere extrem de mici undeva pe penultima pagina… Lipsa tehnoredactorilor si a redactorilor de carte (sau prezenta acestora doar cu numele, fara nicio responsabilitate si fara raspundere materiala in caz de erori), agraveaza derapajul cultural pe care s-a inscris Romania in ultimele doua decenii. Practic, s-a inlocuit cenzura cu impostura, propaganda partidului totalitar cu totalitarismul transpartinic al profitului bazat pe pacaleala cititorului de buna credinta, iar lista ”lipsurilor” ar putea continua…
Lucrarea propriu-zisa a grecului roman/ romin Fotino este alcatuita din trei ”tomuri” si noua ”parti”. Chiar de la inceput, se definesc termenii folositi si se face delimitarea geografica a teritoriilor. Astfel, ”Sub denumirea de Dacia se cuprinde Moldova de astazi, Tara Munteneasca, Transilvania si o parte din Ungaria” (pp. 13 – 14). Interesant de retinut (dar si destul de confuz) este faptul ca se vorbeste despre spatii geografice ale caror denumire nu mai are relevanta pentru cititorul de azi. (De altfel, caracterul eminamente comercial al modus ului operandi al Editurii Valahia este evident. Publicarea unei editii ne-critice a unui autor iesit deja din schema drepturilor de autor, la un pret de 63 lei probeaza interesul comercial major, peste cel informational-cultural). De ex. in carte se vorbeste despre ”Rusia Poloniei (pe care) unii o numesc Blonda altii Neagra, spre deosebire de Rusia Alba sau Moscovia”, denumiri ce ar fi putut fi explicate de catre editor/ ingrijitor. Aceste aduceri la zi necesita, cu grabire, publicarea unei editii critice a acestei lucrari. Noroc de Fotino insusi care explica, in alt loc, ca Rusia Neagra este ceea ce stim si noi ca se numeste Galitia. De asemenea, tot autorul ne lamureste ca vechii elini ii spuneau Nistrului de astazi Tiras, de unde si numele de Tiraspol (orasul de pe Nistru). Merita semnalat si faptul ca daca sursele actuale de informare precizeaza ca teritoriul dinspre Prut si Nistru a fost botezat de cuceritorii rusi, in 1812, cu numele de Basarabia, acelasi nume este folosit si de Fotino, la doar cativa ani de la ”botez”.
Nefiind istoric, documentarist sau arhivist nu voi comenta exactitatea datelor si numelor utilizate in carte (las asta celor care se considera specialisti, cunoscatori etc.) si ma voi limita doar la a atrage atentia asupra semnificatiilor unor precizari. Astfel, este interesanta explicatia care pune rezistenta dacilor in fata puternicelor armate romane pe seama factorului demoscopic (nu demografic): ”Catre secolul intai al lui Hristos, era atat de populat pamantul Daciei, incat s-au opus cu tarie si chiar invingatoarelor osti ale romanilor, care au supus mai toata lumea” (p. 15). As fi tentat sa cred ca acest text a fost cunoscut lui Nicolae Ceausescu care, la doar cativa ani de la instalare a dat o importanta imensa cresterii accelerate a populatiei Romaniei (care urma sa aiba acum peste 30 de milioane de locuitori, daca proiectul politic ar fi fost continuat si dupa 1990. Abandonarea, imediat dupa Marea Revolutie Bolsevica din Decembrie 1989, a oricaror preocupari pentru dimensiunea demoscopica/ demografica a romanilor/ rominilor face ca, peste cativa ani, sa atingem minime istorice dramatice (15 milioane si chiar mai putin) cu perspectiva disparitiei romanilor/ rominilor ca natiune, mai ales daca invederam si aducerea de forta de munca ieftina din Asia si indeosebi ratele superioare de crestere a natalitatii inregistrate in randul minoritarilor tigani/ rromi, adica indieni adusi de armatele romane direct de la Roma, fapt consemnat si de catre Fotino: ”Traian, petrecand la Roma, oranduia coloniile romane in Dacia, si primea solii Indiilor si ai altor popoare ce veneau sa-l felicite pentru fericitul succes al razboiului dacic, si pentru supunerea Arabiei pietroase prin Corneliu Palma” (p. 54). Din acest text se poate deduce, simultan, explicatia referitoare la denumirile alternative date tiganilor (denumire de origine greaca): indieni (veniti/ adusi din India), rromi (veniti/ adusi de la Roma), si ”gypsy” (de la denumirea data de englezi arabilor egypteni si care au ajuns la noi tot via Roma).
Desi suna sumbru si dureros, ”studii” lansate in ultimul an (nu le-am notat, dar, la rigoare pot fi gasite pe net. Chiar daca autorii pot fi cunoscuti, mai important ar fi de aflat cine a ”dirijat” aceste ”studii”) ”profeteau” viitorul trist al unor tari din intreaga lume ale caror cresteri demografice negative a permis autorilor sa prevada chiar disparitia lor pe termen lung. Romania era printre ele… Amintesc, in context, ”ajutorul” pe care ni l-au dat K. Marx si F. Engels care scriau despre miscarea revolutionara de la 1848, inclusiv despre sansa romanilor de a progresa sau nu. Iata opinia lui F. Engels pe aceasta tema: ”Romanii sunt un popor fara istorie. … destinati sa piara in furtuna revolutiei mondiale. …Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevolutiei si vor ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national, la fel cum propria lor existenta, in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice. … Disparitia lor de pe fata pamantului va fi un pas inainte” (cf. Friedrich Engels, ”Lupta maghiarilor”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1949, In: Karl Marx si Friederich Engels, Opere complete, vol 8, Moscova, Editura Progres, 1977, p. 229, apud: Larry L. Watts, Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania; Ed Rao, 2011, p. 31, traducere de Camelia Diaconescu dupa originalul american With Friends like These, aparut in 2010. Precizez pentru cei interesati ca in anul 1964 a aparut la Bucuresti la Editura Academiei cartea Marx si Engels despre romani unde se gaseau multe aprecieri deloc elogioase ale clasicilor marxismului la adresa poporului roman, dar si contraziceri la adresa istoriografiei sovietice, respectiv precizarea ca Basarabia era teritoriu romanesc. Evident, din motive lesne de inteles, cartea a fost retrasa repede de pe piata si din bibliotecile publice). Ce am retinut eu din aceste caracterizari? In primul rand, faptul ca romanii erau natiune la mijlocul secolului XIX. Asta este o apreciere si nu o depreciere. In al doilea rand, articolul se referea la revolutia maghiara, respectiv la cea de a doua natiune a Imperiului Austro-Ungar, indubitabil cu un nivel de informare, de educare si de gandire mult mai avansat decat principatele romane aflate sub dominatie otomana, rusa si austro-ungara. Lipsa de atasament fata de iuresul revolutionar pasoptist, cu alte cuvinte conservatorismul si lipsa unor initiative modernizatoare constituia(u) o frana in succesul revolutiilor care urmau sa deschida calea modernismului, masinismului, industrialismului si capitalismului care, in viziune marxista era mediul ideal pentru trecerea la socialism si comunism. Nu intamplator Marx spera ca revolutia socialista sa invinga in SUA sau in tarile cele mai dezvoltate. Rusia si Estul European feudal inapoiat nu se potriveau pentru victoria comunismului, de unde si dispretul acestora fata de tot ceea ce era ”inapoiat” si ”departe de progresul istoric”. In context si prin comparatie, Engels se baza mai mult pe maghiari, cu un nivel de dezvoltare superior romanilor in acea perioada revolutionara. Pentru Marx si Engels, toti aceia care nu se incadrau in schemele lor de evolutie a societatilor spre comunism, trebuiau sa dispara, sa fie sterse de pe fata pamantului. Desigur, afirmatia ca ”romanii sunt un popor fara istorie” este defaimatoare si total lipsita de fundament. Mai mult, cred ca exista si o contradictie logica aici: afirmatia per contrario ca romanii sunt o natiune, arata ca a existat o dezvoltare istorica reala ce a permis atingerea statutului de natiune. Daca adaugam la afirmatia lui Engels din 1849, citata mai sus, afirmatia Comisariatului extern sovietic din noiembrie 1918 (inspirata probabil de Lenin) conforma careia ”Romania este centrul contrarevolutiei din Sud” (Larry Watts, op. Cit. P. 59), idee ce este o continuare a ideii engelsiene conform careia ”romanii sunt sustinatori fanatici ai contrarevolutiei”, atunci apare si mai clara ideea utilizarii argumentului ideologic (revolutie – contrarevolutie) ca pretext pentru eliminarea statelor care nu conveneau marilor puteri, in cazul de fata, Rusia. Ca o concluzie (de natura istorica) la succesiunea de atitudini antiromanesti in momente de turnura istorica (revolutia de la 1848; revolutia bolsevica rusa din 1917) nu ramane sa adaug decat confirmarea acestui trend la momentul revolutionar 1989, cand s-a reconfirmat ideea ca Romania avea deja o strategie de aparare fata de Rusia: ori de cate ori are loc un eveniment major la noi sau in preajma noastra (ex. vezi si momentul 1968) Romania este vizata spre supunere, dezmembrare, minimalizare si desconsiderare, iar varianta optima de aparare este pastrarea unei distante cat mai mari fata de initiatorul evenimentelor, in cazul 1989 tot Rusia (gorbaciovista), in colaborare cu Occidentul. Mai precizez aici ca apare ca solutie ”optima” pentru aceia care considera romanii/ rominii ca un impediment major in calea aspiratiilor lor de marire teritoriala ca se poate observa ca ”firul rosu” al acestor visatori/ aspiranti este nu slabirea sau stramtorarea Romaniei, ci ”solutia finala”: disparitia intregii populatii. Asa credea Engels, la 1849, asa credeau bolsevicii lui Lenin la 1918, asa credea si Stalin la vremea sa, si tot asa credeau si unii extremisti unguri la 1932: ”Daco-romanii trebuie sa dispara de pe acest teritoriu” (cf. Ziarul Budapesta populara, aprilie 1932; apud Larry Watts, op. cit. p. 60). Acelasi excelent si prob istoric, Larry Watts, explica sursa acestei fobii antiromanesti, vechi de peste (cel putin) un secol si jumatate: ”Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si mai stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in revolutiile din 1848. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels , …. Romanii au fost prezentati ca un ”popor degenerat!, ”neviabil”, ”un popor fara istorie”, fara vreo ”capacitate de supravietuire” si fara vreo speranta de a obtine ”vreun mod de independenta”, destinat numai asimilarii” (L. Watts, op cit pp. 87-88).
Se spune (dar doar istoricii/ documentaristii/ arhivistii pot documenta asta), ca programata rasturnare a familiei Ceausescu in 1989 trebuia urmata de razboi civil si de dezmembrarea de facto a statului roman pentru aplicarea neabatuta a planului lui Petru cel Mare de transformare a Marii Negre in lac rusesc, respectiv de unificare a lumii slave. Implicarea Occidentului in aceasta operatiune de distrugere a comunismului a impiedicat extinderea acestei operatiuni si la distrugerea statalitatii romanesti existente. Am scris aceste randuri bazat doar pe amintirea faptului ca in Decembrie 89 circulau, difuzate de ”persoane de incredere”, copii ale testamentului lui Petru cel Mare. Atunci eram confuz in privinta semnificatiei acestui efort. Prima impresie a fost ca acesta era ”un balon de incercare” pentru a vedea cine ar fi dispus sa se inroleze in tabara pro-rusa. Ulterior am banuit ca era o diversiune a securitatii romane, pentru a lansa, din nou, tema pericolului rus si a nevoii de a face front comun in fata acestui pericol. La peste doua decenii de la acest eveniment am o confirmare a faptului ca preocuparea Rusiei de a implini visul tarist este la fel de vie. Iata ce scrie Larry Watts in ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”: ”De la predecesorii taristi a fost mostenit un resentiment strategic din cauza ca romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intinde din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si nici un fel de simpatie intre cele doua tari” . (cf Larry Watts, op. cit. P. 87). In context, inca o amintire din prima jumatate a ultimului deceniu al secolului trecut, de la Chisinau: un profesor de economie, care imi marturisea ca ar fi dispus sa pledeze pentru unirea cu Romania, dar ca, odata ce s-a obisnuit sa traiasca intr-o tara uriasa, i-ar veni foarte greu sa se obisnuiasca sa traiasca intr-o tara mica, numita Romania, fie si reintregita. La precizarea mea ca nu exista sanse de integrare a Romaniei in CSI ul postsovietic – o forma de resuscitare a URSS – dat fiind resentimentul funciar antirusesc al romanilor la nivel de masa, pe care eu il cunoasteam cel putin din 1964, a replicat, mirat, ca nu crede ca ar exista asa ceva in Romania… Era clar ca fiecare citise alte manuale de Istorie…
Dar, ceea ce nu s-a putut face cu forta armelor se poate face cu ajutorul fortelor din interior (nu le numesc tradatoare, ci doar inconstiente si/ sau incompetente). Modul in care s-a facut privatizarea si ideosebi de-colectivizarea era menit sa distruga suportul unei vieti decente in Romania. Plecarea a 2-3 milioane de romani/ romini in afara tarii a depopulat sate, a distrus specificitati si dilueaza ratiunile si capacitatile de a exista si rezista ca stat, emigrarea fiind solutia la problema lipsei locurilor de munca si a traiului decent. Transformarea, in prezent, a teritoriului Romaniei in loc de investire pentru finanta rusa si occidentala, teritoriu bun pentru viitoare posibile teatre de razboi, a fost ”judicios” gestionata si prin modul in care s-a ”jucat” tema basarabeana si transnistreana. Basarabia trebuia si ea slabita si decimata. Trimiterea a zeci de mii de tineri la studii in Romania si in Occident sub motivatia invatarii limbii si civilizatiei romanesti/ occidentale a slabit mult capacitatea intelectuala a Basarabiei de a se impune influentei ruse, majoritatea tinerilor luand drumul Occidentului. Au ramas pe pozitii structurile securiste si pro-ruse care au facut si fac posibil avansul civilizatiei ruse spre gurile Dunarii. Caderea Ucrainei ca stat potential viitor membru in UE a slabit si mai mult capacitatea Republicii Moldova de a se opune ofensivei ruse. Cand am formulat prima oara riscul rusificarii masive a Basarabiei ca urmare si a modului in care Bucurestiul a inteles sa reaprinda constiinta de roman in sufletul moldovenilor mancurtizati (era prin anii 94-95) am fost obligat sa suport acuzatiile de tradare lansate de fortele care faceau (subliniez: inconstient sau nu) jocul proiectului panslavist. Ce va urma este usor de imaginat. Basarabia va redeveni zona de influenta rusa (inclusiv cultural), iar partidul socialist democrat roman/ romin (condus acum de un jovial june jucaus victorios si pontos), partid construit de gorbaciovistul Iliescu, va extinde cooperarea romano-rusa pana la o dependenta care nici nu va mai face necesara invazia armata. Asa se va incheia, probabil, si se va aneantiza amintirea fostei Dacii, cucerita de Prima Roma la inceputurile crestinismului, jefuita apoi de reprezentantii celei de a Doua Rome (Bizantul), si care are acum toate sansele sa stea la picioarele celei de a treia viitoare Rome (Moscova). Cele mai eficiente metode de cucerire sunt acum incultura clasei politice romanesti si incapacitatea acesteia de a trece de la sloganele nationalist-patriotarde la o forma de management al unei situatii de criza politica regionala fara precedent. Jocul de-a istoria si de-a dreptul primilor veniti pe un pamant sau altul va continua, desi datele istoriei sunt adesea rod al imaginatiilor, al unor deductii de moment sau a unor interese pe termen lung.
Documentarea (istorica) pare a fi punctul cel mai slab al preocuparii intelectuale numita istorie (cunoasterea trecutului). Astfel, Fotino, preluand modelul biblic, de listare a numelor si a descendentilor unor familii, ajunge la concluzii din care…. fiecare trage ce concluzie vrea. Iar ”adevarurile” furnizate (necritic) de cartea lui Fotino se aseaza peste multele straturi de ”adevaruri” istorice furnizate de diversele regimuri politice pe care le-am cunoscut de cca 50 de ani incoace (Gheorghiu-Dej, Ceuasescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu). Aflu acum, din cartea istoricului grec Fotino, ca ”si dacii erau sarmati, adica slavi” (p. 22). Nu ne ramane decat sa deducem ca daca noi suntem urmasii dacilor, atunci suntem de origine slava… Dar traducatorul Istoriei dacilor (George Sion) se ia la intrecere cu Fotino in a furniza informatii care mai de care mai eronate si ciudate. Astfel daca autorul grec trage concluzia ca ”De la Zamolxis getii au capatat trei secte”. Cea de a treia, numita ”a batranilor sau a comitilor, care se numeau si octapozi fiindca aveau cate un car cu doi boi: de la aceasta mai pe urma s-au numit si boieri, fiindca dupa limba sarmatica inseamna proprietari de boi, de la boiare” (p. 23). Asadar, grecul ne invata ca ”boier” inseamna ”proprietar de boi”. George Sion, traducatorul nu este de acord cu asta si vine cu o explicatie de cu totul alta natura. Iat-o: ”Nu stiu daca autorul nu se inseala: caci nu cred ca aceasta supozitie sa o fi gasit in vreun autor vechi, ci a inventat-o insusi spre a deduce originea numelui boier. Dupa asemenea etimologie, se poate zice mai curand ca cuvantul este roman, caci zicerile boi si are sunt de origine latina”. (Nota trad.) La fel ca si ”stiintificitatea” istoriei, ”stiintificitatea” etimologiei ne duce pe toate directiile, singurul castig informational fiind legat de varietatea mare a variantelor si originilor. Astfel, sursele romanesti (DEX) spune ca ”boier” vine de la slavonul ”boljaru”, fara a sugera semnificatia initiala a etimonului slavon. In schimb Wikipedia ne ofera un noian de informatii pentru englezescul ”boyar” (vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Boyar) cu trimitere la radacini turcesti si sarbe. Dincolo de etimologii insa este de retinut dimensiunea economico-politica a termenului, respectiv ”proprietar de pamant” (echivalent al titlului de ”baron” sau de ”luptator liber” care era rasplatit cu proprietati funciare. Aceasta pozitie sociala este similara, daca nu chiar sinonima cu germanul ”frei herr”, adica ”om/ domn liber” improprietarit cu pamant si scutit de impozite, sintagma care a ajuns la noi sub forma ”fraier”. Interesant, acest ultim cuvant (”fraier”) are o semnificatie total diferita in Romania si in Republica Moldova. Astfel, daca ”fraierul” romanesc inseamna prost, naiv, usor de pacalit, ”fraierul” moldovean inseamna destept, descurcaret, stapan pe sine, hatru (adica inteligent, nu ”glumet” ca la noi). Asadar, boier poate proveni din latina, turca, slavona, sarba, sarmatica etc. O teza de doctorat despre unitatea culturala europeana pornind de la cuvantul ”boier” ar proba faptul ca circulatia ideilor si cuvintelor era chiar mai libera in evul mediu decat astazi. Si inca o propunerea: o asemenea intreprindere va putea fi incununata de succes in plan cognitiv doar daca va fi o abordare transdisciplinara, culturala, umana, complexa si postmoderna.
Intr-o nota la Capitolul VI Fotino aduce inca o nota de neclaritate si chiar de confuzie, dorind, probabil, sa lamureasca lucruruile cat mai bine. Citand mai multi autori (Bonfiniu, Bissing) si presupunerea lor ca ”getii erau traci”, el critica asertiunea acestora ca ”romanii/ (rominii – LD) (vlahii) de astazi erau frati locuitorilor de peste Dunare, si stranepoti ai vechilor traci. Dar se inseala in aceasta: cat pentru cuvantul frati, Bissing adevarat vorbeste, fiindca bulgarii si sarbii se trag din Sarmatia si Scitia Asiatica; bulgarii de la raul Bolga sau Volga, si sarbii de la Media persiana, ce se numea in comun Serban sau Shirban; de aceea slavii toti sunt frati. Iar despre cuvantul stranepoti ai vechilor traci, se inseala: ca getii ce s-au stramutat din Scitia Tracica (dupa Strabon) sau din Scitia Pontica (dupa Plutarh) erau frati intr-adevar cu getii si dacii de peste Dunare, nu insa cu tracii” (pp. 25 – 26). Deducem ca toti getii erau frati intre ei, dar nu si frati cu tracii. Or, noi stiam de la scoala ca grecul Herodot, ”parintele Istoriei” a zis ca geto-dacii erau o ramura a tracilor: ”Getii (carora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Deci, daco-getii erau traci. Ca neistoric, nu-mi ramane decat sa astept rezultatul expertizelor ”stiintifice” care sa transeze povestea rubedeniilor, fratietatii si originilor noastre.
Nu pot sa nu ma opresc pret de cateva secunde asupra ”stramosului” meu (cvasiomonim….) Livius Drusus, (consulul) pe care si D. Fotino il aminteste: ”getii si dacii sub numele de daci si sciti, trecand printre orase, au ajuns la Marea Adriatica… facand pradaciuni. Pina in fine Marc Didius i-a alungat in tara lor proprie, si apoi Livius Drusus i-a infruntat mai mult si i-a oprit de a mai trece Dunarea. Atunci si romanii incepura a vorbi despre ei, numindu-i daci”. (p. 30). Avem de-a face aici cu o demistificare a pacifismului dacic pe care l-am mostenit si in cadrul statului roman/ romin, respectiv a minciunii ca noi, ca popor dacic, nu am cucerit nimic niciodata… Peste doar cateva pagini, Fotino scrie despre viteazul Burebista (”domn asupra dacilor”) ca ”atat si-a intarit puterea incat a supus si toate popoarele vecine ale getilor” (p. 32), consolidand ideea ca dacii erau si ei, ca atatia altii, cuceritori. De asemenea, nici Decebal nu mai apare ca un tip casnic, pacifist si defensiv. Iata cum il descrie Fotino: ”Acesta era un barbat cunoscut pentru agerimea lui in stratageme, experimentat pentru ca sa le puna in lucrare, maestru pentru ca sa se poarte cu dusmanii, sa le puna curse, sa se lupte, sa fuga la timp, intelept la triumfuri si la nenorociri; despre toate calitatile acestea a dat si dovada, caci inainte de a pleca asupra romanilor, a facut consiliuri secrete de alianta cu Paroc, domnul partilor, cu sarmatii si cu cattii” (pp. 40 – 41).
Interesante pentru cititorul de astazi sunt relatarile despre relatiile dacilor cu imperialistii romani, indeosebi relatia dintre Decebal si Traian, in cadrul careia Decebal folosea din plin viclenia, juramintele false, nesupunerea si stratagemele de inducere in eroare a soldatilor romani. Aici cred ca ne recunoastem cel mai bine in descendenta noastra dacica, versatilitatea romanilor/ rominilor fiind deja recunoascuta (si) in secolele recente, ”intoarcerea armelor” (un fel de ”traseism partidic” la scara nationala si statala) fiind o (stra)veche indeletnicire daca, inca foarte actuala…
Aflam si povestea aparitiei celor trei principate romane/ romine, consecinta directa a ”obrazniciei” decebaliene, care nu s-a lasat pana nu a cunoscut infrangerea totala. Cred ca merita redata aceasta descriere, cu atat mai mult cu cat este data si o explicatie referitoare la folosirea termenului Valahia. ”Imparatul Traian, supunand toata tara dacilor, a impartit-o in trei: Ripensa, Alpestra, si Centrala (Mediterana); cea Ripensa, care mai pe urma s-a numit si Panodacia de catre panoni, sau unguri si daci, este parte din Ungaria de astazi care se numeste si Banatul Timisoarei, cuprinde si o parte din Tara Romaneasca, si se atinge de Tisa si Dunare, care curg spre sud; cea Alpestra care se numeste si Muntana, sau Munteana, este Valahia de astazi si o parte din Moldova ce se afla intre cea Ripensa si cea Centrala; si in fine cea Centrala, sau Mediterana, care s-a numit si Gepidia, este Transilvania de astazi si o parte din Moldova, intre Ungaria de dincolo de Dunare despre apus si sud, si Moldova si Valahia despre rasarit, intinzandu-se spre nord, si ca in amfiteatru inchisa de Muntii Carpati” (pp. 52 – 53). Iata si explicatia traducatorului G. Sion referitoare la utilizarea cuvantului Valahia: ”Am intrebuintat aici cuvantul de Valahia pentru ca sa ma tin de termenul autorului, iar in cele mai multe locuri m-am servit de cuvantul Tara Romaneasca, precum au luat datina de traduc mai toti scriitorii de dincoace de Milcov. Moldovenii insa se servesc de cuvantul Tara Munteneasca, si mai cu drept cuvant, caci ei socotesc si tara lor de romaneasca; si iarasi cu drept cuvant zic romanilor(/ rominilor – LD) de dincoace de Milcov munteni, caci aceasta denumire le-o dau inca de cand partea aceasta se numea Dacia Munteana, si o conserva si pana astazi, atat ei cat si ardelenii, fratii lor”. (pp. 52 – 53).
Revenind la trecutul nostru dacic, Fotino da si o prima explicatie formarii poporului roman/ romin: ”Coloniile aduse din tot Imperiul Roman, au umplut Dacia, si corcindu-se intre sine romanii si dacii, s-a format un popor amestecat si distinct precum se vede si din inscriptii ce poarta denumiri bastarde, precum: ….”. Nu mai completez acele denumiri, irelevante pentru noi. In schimb, cateva observatii se impun: Nu colonii(le) au fost aduse din Imperiul Roman, ci coloni(i), iar corcirea s-a produs nu intre romanii de la Roma si daci, ci intre colonii adusi de la Roma si daci, ceea ce este cam cu totul altceva… Cu siguranta, atunci au fost adusi sclavi si colonisti din toata lumea cucerita de romani, amestecul fiind unul sui generis, fapt ce continua si azi (si nu numai la noi, ci in toata lumea, cu exceptia spatiilor inchise). De altfel, Italia insasi, Roma fiind inclusa, este un melanj populational in care predomina vizual ”importurile” africane si asiatice. Precizez ca aceste nuantari nu se doresc a fi defaimatoare fata de o etnie sau alta. Pur si simplu aceste realitati pot si trebuie sa fie corect explicate. Iata si explicatia data de Fotino formarii limbii romane/ romine: ”Dupa ce s-au statornicit atatea colonii in Dacia, romanii s-au numit daci si dacii romani, incat si un nume si altul tot una inseamna. Asemenea si pamantul lor tara romana, sau provincie, cu guvernatori si patroni din romani. Pe langa acestea, unind si dialectele lor, adica cel dacic sau slavon si cel roman sau latin, au format o a treia limba”. (pp. 55 – 56). O surpriza apare la Fotino, cel putin una legata de ”adevarurile” invatate sau aflate de mine pana acum. Aflam ca termenul de roman/ romin era deja utilizat cam pe la anul 200. (Si eu unul credeam ca numele de romin si Rominia au aparut abia la 1859). Astfel, pe vremea lui Caracala (intemeietorul orasului Caracal, fost Buridava, in judetul Romanati, adica al colonistilor romani) ”(s-)a facut si inscrierea locuitorilor liberi daci, si le-a dat si privilegiul de cetateni romani; dupa care in loc de daci s-au numit romini sau romani, si tara lor, Tara Romaneasca, adica Provincie Romana”. (p. 67). Ce mandrie pe locuitorii care sunt cunoscuti mai mult prin povestea ”rasturnarii carului cu prosti” si a locului de nastere a lui DDD (Dan Diaconescu Direct) sa afle ca ei sunt primii purtatori ai mandrului nume de romin! Daca acum stim de unde vine denumirea de Romanati, peste cateva pagini aflam si de unde vine numele orasului Roman. In Nota V (p. 74) se spune ca ”Istoria universala franceza, a treia editie, zice ca Claudiu dupa invingerea gotilor, aducand la supunere si pe daci, a mai adus popor roman, pe care l-a asezat (dupa istoricul Bissing) pe langa Siret in Moldova; dupa care colonia si-a luat numele de Roman, si a facut si o cetate…”.

O specificitate ciudata a Istoriei Daciei scrisa de Fotino este lipsa – aproape in totalitate – a anilor, lucru ”reparat” catusi de putin de editor, prin publicarea, la finalul cartii, a 444 de note. Imi inchipui ce sentimente poate trezi o astfel de istorie unui istoric a carui credinta este ca istoria este alcatuita din evenimente si date precise… Insa, daca anii lipsesc din textul original, in schimb suntem coplesiti cu … orele, ca masura a distantei dintre localitati. De ex. ”Piurenii, cu jumatate de ora departe de Ocna Mare, aproape de Olt” (p. 77). Dar nu se precizeaza daca este vorba despre o jumatate de ora de mers pe jos, calare sau cu caruta… In incheierea Partii a II-a autorul face o lista cu 36 de orase/ localitati de pe vremea romanilor si cum se numesc ele in zorii secoului 19, cand a fost scrisa cartea. Cred ca specialistii pot veni cu precizari daca Sucidava = Husi, Napoca = Buzau sau Buridava = Caracal. Este mentionat si orasul Iasi cu urmatoarea descriere: ”Iasi, care se vede ca a fost capitala de astazi a Moldovei, fiindca in Auraria guvernatorului s-a gasit o inscriptie continand acestea: M (unicipis/ ilitum) Dacorum Iassiorum, adica cetatea militara a dacilor iassieni. Cantemir zice ca acest nume este mai modern, lucru ce nu este tocmai probabil, fiindca numele Iasului este vechi” (p. 78). Expresii ca ”Iasi a fost capitala de astazi a Moldovei”, ”acest nume este mai modern” si ”numele Iasului este mai vechi” ridica serioase dubii referitoare la logica si la semnificatia termenului ”modern” (nou?) si vechi la scara istoriei fara sa precizezi niste date concrete.
In partea a III-a a cartii lui Fotino apare o a doaua referire la crestinism, de data aceasta ceva mai ancorat in timp. Autorul ne transmite ca ”Pe la inceputul secolului al III-lea se vede ca daco-romanii au primit crestinismul, fiindca si Tertulian, vorbind despre iudei spune despre aceasta” (p. 83). Expresia ”au primit crestinismul” inseamna oare ca daco-romanii din Dacia au fost crestinati (ca bulgarii si rusii) sau au devenit crestini in mod lin, firesc? Opinia regretatului istoric Florin Costiniu, consemnata intr-un interviu pentru Radio Romania Cultural, era ca ”rominii au asimilat crestinismul de jos, fara a li se impune asa ceva”. Contextul religios al lumii anilor 600 este redat de Fotino, prin descrierea intalnirii dintre romani si persani, respectiv dintre crestini si persanii mahomedani/ musulmani. Imparatul roman Heraclius, intorcandu-se din Persia spre Constantinopole s-a intalnit cu Mahomed, capul sracinilor (vezi p. 102 si 105). Autorul descrie stramosii si familia profetului, dar si viata sa de cuceritor de teritorii in Arabia. Mahomed nu stia carte, spune Fotino, dand astfel crezare unor surse conform carora autorul Coranului nu este Mahomed. ”Dar sectatorii Coranului sustin ca originalul acestei carti exista inaintea secolelor in cer, si ca un inger aducea Profetul lor in toate zilele cate un capitol. Dar cei mai multi critici afla ca este chiar a lui” (p. 103). Este descrisa, pe cca doua pagini viata lui Mahomed de comerciant, razboinic si profet. ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume” (104), dar tocmai a ceasta ciudatenie a facut ca lumea sa creada ca el comunica cu arhanghelul Gabriel, fapt ce a dus la cresterea popularitatii sale. Mohamed a murit la 63 de ani si jumatate. Este interesanta descrierea cresterii si reformarii mahomedanismului (pp. 103 – 109). Dar mai interesant de descoperit ar fi de ce grecul (crestin?) Fotino aloca pagini bune istoriei mahomedanismului, dar – pana la aceste pagini – nu scoate un cuvant despre istoria crestinismului. Facand o citire paralela a opiniei formulate de Pr. Constantin Sturzu (vezi citatul si citarea mai sus) pot constata cel putin o similitudine intre modul initial de propagare a celor doua religii: femeile (Cherchez la femme!). Iata descrierea facuta de Fotino in legatura cu mijlocul principal de inducere si de transmitere a adevarurilor profetului Mahomed: ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume; patima sa o acoperea zicand ca atunci vedea pe arhanghelul Gabriel descoperindu-i evenimentele viitoare ale lumii, de care se inspaimanta si se infricosa. Dar sotia si doamna lui necrezand ziselor sale, il mustra si plina de rusine se caia ca s-a maritat cu un om sarac si indracit. Atunci, vicleanul Sergiu o ruga sa nu se intristeze, cautand ca sa o incredinteze ca semnele sotului ei vin dupa inspiratia cereasca si dupa infatisarea ingerului, lucru ce trebuia sa o faca a se bucura. Hatige pana la final ajunse a crede zisele lui Sergiu, mai mult decat ale barbatului ei, apoi spunand si altor femei ca el era intr-adevar profet, popularitatea lui Mahomed crescu printre femei, si ignorantii si superstitiosii se facura prozelitii sai” (p. 104). In crestinism, vestea despre invierea lui Iisus a fost raspandita de cativa apostoli (mai putin Toma) si de catre femeile mironosite (purtatoarele de mir). Iata inca o tema demna de studiu: rolul femeilor in raspandirea informatiilor/ credintelor/ ideologiilor in lume. Eventual, se poate incepe chiar cu Eva cea curioasa si neascultatoare care a facut ca lumea sa-si provoace propria sa nimicire prin (sete infinita de) cunoastere.
Dupa ce am aflat ca dacii erau slavi, Fotino ne mai furnizeaza cateva informatii despre slavi, dar dacii nu mai apar printre semintiile slave sau slavizate: ”Cuvantul slav dupa limba sarmatica, inseamna gloria. Popoarele Sarmatiei Asiatice sau Sauromatiei, coboratoare de la stranepotii lui Iafet, s-au numit sclavi, slavini, slavoni si slavi, din cauza ca inmultindu-se si ajungand la mare putere, se socoteau slavici (gloriosi) si faptele lor slavite sau glorioase.” (p. 111) si inca o nota (de subsol) interesanta: ”Germanul Bissing zice ca toate popoarele slavonice, adica bulgarii, serbii, croatii, dalmatii, rusii, si altii, numeau pe romani, latini si italieni, vlahi, latineste vallachi, si nemteste valah; chiar pana astazi ungurii ii numesc flac si turcii eflac” (ibidem). Dar mai avem o informatie despre vlahi: ”…Istoria Bisericeasca … spune ca spre inceputul secolului VII, multi daco-romani s-au intors in Dacia; si Martin Smaintul adevereste ca spre inceputul secolului VII a trecut peste Dunare multime de popor sub numele de bulgari, pe care grecii ii numeau vlahi” (p. 112). Probabil, denumirea de bulgari venea de la faptul ca veneau de la sud de Dunare (Bulgaria), iar vlahi se numeau pentru ca ei plecasera din vechea Dacie, dar fusesera izgoniti inapoi de slavii bulgari. Si mai aflam ca denumire de ”ban” (Banul Craiovei) insemna in slavona ”domn”, ceea ce imi permite sa speculez, in continuare ca banul conducea o banie sau un banat (dupa modelul regele conduce un regat, voievodul un voievodat. Si tot Fotino ne precizeaza ca fiul/ mostenitorul banului se numea banovat, echivalentul lui beizadea, mostenitorul bei ului. In fine, cu riscul sa abuzez de citate, dupa ce ani in sir am cautat originea cuvantului voievod (inspirat fiind in aceasta cautare de opera ”Voievodul Tiganilor” de Lehar) aflu o opinie despre aceasta origine: ”Dacii dupa limba sarmatica numeau pe domn voievod, ca si pana astazi; iar dupa limba slavona se numeau gospodari. Dar romanii de la Constantinopole subjugandu-i ii numeau despoti, precum numeau si pe domnii Peloponesului”. (p.111).
Parca dorind sa ofere urmasilor sai de peste secole o lectie de ”Sic transit gloria mundi”, Fotino ne ofera date despre imperiul rus, pe care il descrie astfel: ”Imperiul Rus astazi este cel mai mare de pe pamant. Intinderea lui este de peste 1700 mile in lungime si peste 675 in latime. El cuprinde jumatate din Europa, impreuna cu Polonia si cu o parte din Turcia, pana la raul Prut; se intinde peste Rusia Europeana, posedand toata Asia Nordica si mare parte din America Nordica. Se socoteste de trei ori mai mare decat Europa si de treizeci de ori decat Turcia Europeana; prin urmare cuprinde a zecea parte din tot pamantul.” (p. 115). Pentru amatorii de statistici, Uniunea Sovietica (sau altfel spus Imperiul sovietic) se latise peste a sasea parte a Planetei si viza noi si noi mariri. Daca adugam si lumea subordonata odata Rusiei (China, Coreea, Vietnam, Europa de Est, cred ca devine mult mai explicabil efortul facut de Occident pentru a stopa aceasta expansiune prin aplicarea strategiei Dilema Detinutilor, cu consecintele asumate.
La fel ca in 1001 de nopti, Sheherezada/ Fotino a continuat sirul povestilor cu parfum de vechime, numite si istorioare, istorii sau, mai noi, stiinta istoriei. Fotino ne ofera inca o lectie despre cum sunt romanii/ rominii, fara a o numi ca atare. Nu stiu daca este vorba despre lene, asumarea in exces a principiului Carpe diem sau pur si simplu dezinteresul fata de viitor si de urmasi, dar – ne spune Fotino ”Romanii/ rominii insa n-au avut istorici pamanteni ca sa insemneze multe din faptele lor demne de istorie; nici alti istorici straini nu erau pe atunci in tarile acestea, care sa fi scapat de uitare toate cele urmare intre ei si imparatia otomana.” (p. 138).
Grecul Fotino nu uita nici traditia greaca de a indulci auzul ascultatorilor si a slabi exigentele cititorilor laudandu-ne, asa cum, probabil, a observat ca le place romanilor/ rominilor: ”Dar acelea cate din intamplare s-au insemnat si exista, si acelea cate traditia nu le-a pastrat sunt de ajuns ca sa caracterizeze poporul acesta ca viteaz, iubitor de libertate, si demn de soarta mai buna” (p. 139). Iata si o explicatie a coruptiei endemice care ne caracterizeaza si care ne situeaza, din pacate, si azi pe locuri fruntase in Europa si in lume: ”Daco-romanii, dupa ce si-au pierdut primitiva lor organizare, si-au stricat si limba prin contactul si amestecarea cu alte natiuni. Cu toate acestea exista pana astazi inca multe ramasite si probe de datinile romane, care ne arata atat originea lor, cat si coruptiunea care au primit prin slavi, a caror limba o si intrebuintau, neavand literele lor proprii. … se poate zice ca limba vlaho-moldoveneasca de astazi este mai mult fiica a limbii italiene decat a celei latine” (fapt contrazis de catre Fotino cu exemple) (pp. 139-140). O fi oare vlaho-moldoveneasca stramoasa ”romano/ romino-moldovenestei” pe care am propus-o eu la Chisinau ca limba oficiala a statului moldav? O fi, dar ”coruptiunea slava” si-a spus cuvantul si a facut in asa fel incat procesul de rusificare a Basarabiei sa continue, via Bucuresti, chiar la ora la care scriu aceste nevinovate randuri. Problema corectitudinii vorbirii si scrierii limbii noastre nu este de azi de ieri, desi au mai fost naivi care sa creada ca se poate avea o limba bazata pe reguli clare: ”Cu toate ca de cativa ani unul din cei dintai boieri pamanteni, marele ban Ienachita Vacarescu….., a compus o gramatica in limba aceasta, cu reguli pentru diftongi, cu tehnologie, cu exemple pentru sintaxa si cu ortografie, dar din cauza acelora care au putere ca sa lucreze insa nu si zel patriotic, aceasta gramatica n-a servit la nimic; si mai toti astazi invata a citi si scrie numai prin practica” (p. 141). Fac aici o paranteza generata de respectul pe care il port profesorului meu de limba romana din clasele V – VII, Constantin Maximiuc de la Scoala generala a comunei Gramesti, jud Suceava, actualmente pensionar (inca activ si militant pentru o limba romana corecta si frumoasa) la Vatra Dornei, si profesorului meu de romana/ romina din Liceul nr 2 din Radauti, Neculai Hlinschi, ambii pasionati de cultivarea unei limbi romane corecte si armonioase.
Tomul al doilea al Istoriei Daciei incepe cu Partea a IV-a, in a carui prim capitol se face o trecere in revista a domnilor Tarii Muntenesti, incepand cu Radu Negru Basarab, continuand cu fratele lui Mihai I Basarab, apoi fiul lui Radu Negru, Dan I Basarab, continuand cu Stefan I Mailat Basarab, Ioan Basarab I, Vlad I Basarab, Alexandri I Basarab, Nicolae I Basarab, Radu II Basarab, Dan II Basarab, Mircea I Basarab, Vlad I Tepes Basarab si tot asa pana la un numar de 78 de domni care au condus tara pana la 1817. Am facut o listare a primilor domni pentru a sublinia ca majoritatea dintre ei se numeau Basarab, ceea ce ar fi putut genera ca supranume pentru Muntenia, Basarabia. Faptul ca acest lucru l-au facut rusii pentru teritoriul dintre Prut si Nistru il consider o proba a faptului ca ei au recunoscut romanitatea/ rominitatea moldovenilor basarabeni, numindu-i cu un nume ce tinea de Tara Romaneasca/ Muntenia/ Valahia. Descrierile scurte si colorate ale domniilor de pana la 1817 sunt savuroase si adesea ai impresia ca sunt descrieri ale Romaniei ”moderne” din zilele noastre. Probabil asa va arata Romania si peste o suta de ani… desigur, caeteris paribus!
Pentru Moldova sunt descrise domniile a 70 de domni, incercand a se da caracterizari, etimologii si explicatii lingvistice interesante pentru Iasi si Suceava, dar considerate ca improbabile chiar de catre autor.
Partea a V-a este intitulata ”Descrierea geografica si politica a Tarii Romanesti”. In capitolul VIII gasesc, din nou, o asemanare cu prezentul ce merita consemnata: ”Este intristator lucru ca o tara atat de buna si frumoasa, un pamant atat de productiv si un climat atat de sanatos sa fie atat de putin locuita. Sunt sigur ca el ar putea sa nutreasca cu imbelsugare o populatie de cinci si sase ori mai mare decat cea de astazi; si ce e mai trist este ca din zi in zi tara mai mult se devasteaza” (p. 534). Subscriu!
In capitolul IX Despre datini, se scrie: ”Romanii(/ rominii) in genere se arata lenesi, fiinca nu ingrijesc sa munceasca mai mult decat le trebuieste ca sa-si plateasca darea si sa-si procure ale vietuirii. Acesta nu e un defect natural la ei; ei nu cauta a se imbogati, vazand ca tot ce dobandesc li se rapeste sub diverse pretexte. Ei din natura sunt betivi si simtuali. Femeile si fetele lor nu le tin ascunse, ca in celelate parti ale Turciei” (p. 536).
Sper ca alti cititori ai acestei Istorii a Daciei (dar si ai excelentei lucrari a lui Larry Watts) sa intervina pe marginea lucrarii/ lucrarilor, dar si a ”provocarilor” la dialog lansate de mine cu convingerea ferma ca dialogul si comunicarea sunt ingrediente obligatorii ale unei civilizatii postmoderne cu ”iz” democratic si occidental.

Liviu Drugus 18 – 22 aprilie 2012, Valea Adanca, Miroslava, Iasi
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com

PS La cateva luni de la publicarea acestei recenzii (mai 2012) am primit cateva raspunsuri la unele dintre nedumeririle formulate de mine in textul recenziei. Pentru cititorii curiosi si insetati de istorii le ofer urmatoarele link uri lamuritoare intr-o oarecare masura:

Despre vlahi, valahi, Walahia si Tara Romaneasca (Muntenia + Oltenia)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_cuv%C3%A2ntului_vlah

http://ro.wikipedia.org/wiki/Valahi

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aara_Rom%C3%A2neasc%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiuni_istorice_rom%C3%A2ne%C8%99ti Regiuni istorice romanesti

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=717

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_termenilor_rom%C3%A2n_%C8%99i_Rom%C3%A2nia

 

Florin Constantiniu http://www.jurnalul.ro/interviuri/ultimul-interviu-al-academicianului-florin-constantiniu-politicienii-postdecembristi-au-facut-romanilor-mai-mult-rau-decat-mongolii-ungurii-turcii-nemtii-si-rusii-610240.htm

(n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București)
Istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române.
În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Acad. Florin Constantiniu – „Clasa politica postdecembrista este cea
mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei”

20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania
arata ca un animal bolnav si haituit.
Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de
sperante zadarnice.
Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc
stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara,
cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un
proiect national de salvare.
Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer.

Au creat-o politicienii si romanii insisi.

Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget.

Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european,

ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim,

ne vom afla poate izbavirea.

„Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in
decembrie 1989 au fost ratate”

– Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din
viata noastra, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista
evenimente cruciale, care inaugureaza
o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie ’89 a fost un astfel de
eveniment: crucial, innoitor, fondator.
Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost
ratate si, astfel, Romania imparte cu
Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din
viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment,
comparatiile cu alte intervale de timp ale
istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de
doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist.

Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938.

In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea
Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern,
la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui
Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864, si politica de modernizare

promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga
din inapoierea determinata – in principal – de dominatia otomana, si
sa se modernizeze rapid.
Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic,
social, cultural.
Sa nu uitam ca, in acest interval, apar „Junimea” si Eminescu! A doua
perioada: 1919-1938.
Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o
duritate nemiloasa (1929-1933),
Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in
toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

– Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se
intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

– Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt
cele mai potrivite spre a fi comparate.
In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale:

in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern;
in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor;

la 22 decembrie 1989, se inchide „paranteza” comunista,
deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul
dezvoltarii firesti a societatii romanesti.
Veti fi de acord – sper – ca la cea mai sumara comparatie, perioada
postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate.
Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania ?
Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care
sa-i mobilizeze pe romani?
In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat
infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

„Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se
imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o”

– De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa
repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit? – Parerea
mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea
eforturilor elitei politice
si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect
national, mobilizator si stimulator.
In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu),
cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti,
s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si
independenta. In 1918, generatia Marii Uniri ( Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga)
s-a aflat la unison cu societatea care voia ” Romania Mare” si afirmarea ei pe plan european.
Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi „Piata Universitatii”),
lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica

sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania.

Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure
inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunista a Romaniei?

– Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a
intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra
Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea
ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa.
Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps,
invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta.
Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o.
Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit.
Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera.
Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele),
vile in tara si strainatate, masini de lux etc., s-au strans in proprietatea clasei politice.
Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

„Un popor de oi naste un guvern de lupi”

– Cine este vinovat de aceasta situatie?

– Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman!
El ilustreaza perfect observatia ca „un popor de oi naste un guvern de lupi”.
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis
clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara.
Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20
de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa „tempereze” setea ei de inavutire.

Pe roman nu-l intereseaza situatia generala.
Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde!
Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica.
Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine
si nu la binele comun!?
Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca – din
nevoia de castig – sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan.

Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine.
Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat
pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

– Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

– Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al
Aliantei, au vrut-o.
Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de
zgomotoasa, pe atat de inutila,
SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid.

In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina,

fara a obtine nici un folos.
Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical.

In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO.
A fost o decizie americana , nu un merit al guvernantilor romani.

O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana.
Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est.
Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la
nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.
Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere,
si atunci, la gramada – iertati-mi expresia! – am intrat si noi.

„Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa”

– Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

– O „mare idee”, un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost
Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii.
Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada
interbelica, Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului
Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni.
Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic , Romania a
devenit o piata de import.
Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un
fel de colonie.
In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei.
In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare,
Nobelul… In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi
putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific.
Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de
invatamantul romanesc, supus la tot felul de „reforme” si „programe” inepte si distructive.
Daca, din randul elevilor sau studentilor,
au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au
disparut in mediocritatea din tara .
Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la
periferia Europei.

– Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate
sustrage Romania acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage,
dar caruia ii poate rezista.
Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o
afirmare a identitatii nationale.
In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a
initiat o dezbatere despre identitatea nationala.
La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci
care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc.
Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa.
Americanii – ii am in vedere pe cetatenii SUA – ne ofera cel mai
frumos exemplu de patriotism.
Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la
minunata lor pilda.

– Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

– Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am
aderat la principiul atat de sanatos al „Junimii”:
„Patriotism in limitele adevarului”. Sa-mi iubesc tara si poporul, dar
sa nu le ascund niciodata defectele.
Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala
are o componenta esentiala: memoria istorica.
Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei.
Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria
istorica e pe cale de disparitie.

– Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de
peste o suta de ani?

– Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a
istoricilor, va fi foarte severa.
Anii astia de dupa 1989 vor fi considerati o perioada de declin.