liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice


Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice

RECENZIE CARTE ”Istoria Generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si a Moldovei ” de Dionisie Fotino, Ed Valahia, 2008. Traducere din limba greaca de George Sion. Ingrijitorul Colectiei EUXIN in care a aparut aceasta traducere, Marian Munteanu, precizeaza ca ”Editia de fata reprezinta transcrierea in grafie latina a primei si – dupa stiinta noastra – singurei traduceri romanesti a Istoriei Daciei, lucrare intocmita de serdarul Dionisie Fotino la inceputul secolului al XIX – lea si tiparita la Viena in anul 1818” (p. XIV).

De la bun inceput, unele texte sau denumiri intalnite in carte mi-au provocat nedumeriri si chiar confuzii (si nu numai mie!), motiv pentru care am gasit util sa aloc timp si efort pentru a le semnala in scopul obtinerii unor clarificari, fie din partea editorului (caruia ii voi trimite acest text), fie a unor istorici care s-au specializat pe istoria noastra veche vazuta dupa cca 18 – 20 secole de la cucerirea Daciei de catre romani. Marian Munteanu (MM) – ingrijitorul editiei – constientizeaza si el existenta unor inadvertente, a unor texte netraduse din volumul original sau grafieri incorecte ale denumirilor de localitati sau persoane, dar se rezuma la o comentare sumara a acestora sub precizarea expresa ”Nota redactiei – N.r” scrise in paranteze drepte sau in ”Note de subsol”. La patru ani de la aparitia acestei editii, speranta lui MM de a se proceda la o ”editie critica propriu-zisa” (p. XIV) nu este inca implinita. Observatiile si sugestiile mele cuprinse in aceasta recenzie, la care se pot adauga si comentariile la recenzie sau la carte facute pe blog de cunoscatori mai buni ai istoriei sau de catre observatori mai fini ai unor conexiuni cu actualitatea ar putea stimula aceasta intreprindere facuta in primul rand in numele ADEVARULUI. Consider ca orice ”ajustare” a unor date, texte, nume sau chiar a unor interpretari facute in numele unui presupus ”adevar istoric” cunoscut doar de persoane care isi asuma dreptul de a vorbi in ”interesul Romaniei”, in ”interesul generatiilor viitoare de romani/ romini” etc. este impardonabila si trebuie aruncata la ”lada de gunoi a istoriei” impreuna cu prea multele manuale sau tratate de istorie a romanilor sau a Romaniei scrise la comanda, ingust interesat si fara respect fata de adevar. Pentru a nu induce si eu inexactitati sau nedumeriri explic aici ca, dupa incercari de a scrie ”corect romaneste/ romineste” (adica de a folosi mostenirile culturale turcesti care ne-au ”imbogatit” limba cu diacritice) am renuntat la aceasta pretentie (cel putin pentru uzul acestui blog) dat fiind faptul ca exista cititori care au un soft ceva mai vechi si care nu recunoaste diacriticele, transformand literele respective in patratele sau in siruri de litere si semne care fac textul ilizibil. Din respect fata de acesti cititori am renuntat sa mai fiu ”corect” grafic, dar m-am confruntat cu alta dificultate: scriind despre Imperiul roman si despre Tarile Romane, respectiv despre romani si romani/ romini am gasit de cuviinta sa scriu cuvantul care ne defineste etnia in ambele forme grafice: iliesciana si ceausiana, departajate de o linie oblica (slash): roman/ romin. Cand progresul informatic si puterea de cumparare a cititorilor vor permite accesul la softuri ceva mai inteligente, voi scrie, bucuros, cu diacritice. Si inca o precizare ce ar putea starni interesul lingvistilor de la Academia Romana. Am scris mai sus ”corect grafic” si nu ”corect ortografic” ceea ce ar fi fost un pleonasm (intalnit adesea!). De asemenea, excesiv de frecventa sintagma ”greseli de ortografie” ar trebui amendata de forul academic suprem ca fiind incorecta, deoarece ”greseli de scriere corecta” (asta ar insemna ”greseli de ortografie”) este un nonsens.
Am mai spus-o – desi aveam (pana in 1990) un anume interes fata de dimensiunea istorica a aparitiei, devenirii si evolutiei romanilor/ rominilor – odata cu rescrierea istoriei noastre la fiecare schimbare de regim politic sau de administratie partidica am devenit reticent fata de rostul unor ”reevaluari” de natura sa amplifice (uneori sa hiperbolizeze) valorile pozitive/ negative ale natiunii romane/ romine, una dintre cele mai controversate ”reveniri la adevarul istoric” fiind actul de la 23 august 1944, inclusiv rolul regalitatii si al regelui Mihai I in istoria Romaniei. Reactia mea fata de aceste mereu schimbatoare ”adevaruri” a fost si este ca nu putem vorbi despre ”istorie” ca o ”stiinta” ce ar garanta veridicitatea unor fapte deja petrecute si chiar previzibilitatea unora ce stau sa vina… Nu exista o ”stiinta” a istoriei (la fel cum nu exista si nu pot exista ”stiinte economice”, ”stiinte politice” sau ”stiinte sociale”, ca sa nu mai repet afirmatia mea din multe alte articole, conform careia cuvantul ”stiinta” este in totalitate compromis, fiind necesar a fi inlocuit cu cuvintele ”cercetare” si respectiv ”cunoastere”, dupa caz), ci exista doar povestiri din trecut, mai mult sau mai putin coafate, comasate, retusate, simplificate sau amplificate ca semnificatii, pline de erori – intentionate sau nu – de transcriere, de datare sau de interpretare. Documentele au disparut, au fost modificate sau chiar confectionate pentru a proba presupuse adevaruri in numele carora au murit milioane de oameni sau au fost deformate culturi, credinte sau chiar civilizatii intregi. As fi tentat sa dau crezare doar arheologiei si arhivelor ce pot aduce documente ce pot fi probate ca autentice, dar in rest cred ca avem de-a face mai mult cu actiuni propagandistice de stimulare a unor patriotisme de parada, atat de dragi politicienilor de duzina care alcatuiesc – majoritar! – actuala clasa politica romaneasca/ romineasca. Desigur, nici arheologia nu este lipsita de suspiciuni. Iata o opinie: ”Arheologia, cu stiintele conexe, nu poate sa ofere certitudini, ci interpretari. Pe care le poti accepta sau respinge, ele nu se pot impune ”de la sine” ”. (Preot Constantin Sturzu in: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/in-cine-cred-ce-care-nu-cred~ni8dvh). Propaganda patriotica desantata este cu atat mai agresiva si ostentativa cu cat mai este ceva de ascuns, ceva de furat sau ceva (personal, desigur!) de aparat sau de castigat. Crizele economice mondiale au dat apa la moara nationalistilor si extremistilor de tot soiul, mai toate tarile din Balcani sau Estul Europei avand cate o structura partinica ce pregateste ”reintregirea”/ ”marirea”/ restabilirea granitelor ”firesti”, a adevarului ”stiintific” referitor la denumirea ”corecta” a unei limbi, a unei populatii etc., ca teren al viitoarelor posibile actiuni militare sau a unor motive/ pretexte de abandonare a dialogului firesc, uman, civilizat. Unul dintre argumente este ceva de genul: ”daca ei mint, noi de ce sa ramanem pasivi? (adica, ce? Noi nu stim minti?). Discutia despre holocaust este inca un motiv (istoric!) de controversa, national-socialismul ceausist facand, nu demult, proba rezistentei in timp prin gura purtatorului de cuvant al PSD Dan Sova, care a negat existenta pogromului de la Iasi, primind si un premiu din partea sefului PSD Victor Ponta – o excursie la New York pentru a mai citi si alte surse decat cele editate de PCR si Partidul Romania Mare. Toate granitele actuale ale statelor europene au fost, odata, la alte dimensiuni, la alte coordonate geografice, aveau alte vecinatati, amintindu-se, desigur, doar variantele care avantajeaza un stat sau altul. ”Specialisti” care de care mai ”documentati”, siguri pe adevarul celor afirmate de ei sau de ”alti specialisti”, ne bombardeaza -tot mai insistent in ultima vreme – cu ”noi adevaruri” conform carora limba latina era, de fapt, limba daca, caci altfel nu s-ar explica rapiditatea cu care dacii ocupati au invatat latina ocupantilor… ”Savanti” rusi/ sovietici ”argumenteaza” si ei asertiunile despre originea slavona a limbii si etnicilor romani/ romini, fapt pentru care – in periada postbelica si pana la caderea Zidului Berlinului si a Imperiului sovietic, limba romana/ romina era studiata in SUA la ”Departament of Slavonic Languages”. Iar exemplele pot continua indefinit. Se afirma adesea ca istoria este scrisa mereu de invingatori si cred ca acesta este singurul adevar istoric pe care il invatam din istorie (fie ea ”stiintifica” sau nu). De fapt, istoria ne invata ca nimeni nu invata, niciodata, nimic din istorie… Si atunci, de unde atata zel pentru rescrierea continua si interminabila a Istoriilor? Evident, zelul vine din interesele de moment ale conducatorilor (unele chiar coincizand cu interesul majoritatii populatiei), dar pana la urma totul se reduce la TERITORII/ POSESIUNI. Dupa atata relativizare din parte-mi a ceea ce ar mai insemna Istoria pentru mine, cineva se poate intreba: si atunci la ce bun sa mai recenzam o carte de istorie, si inca una controversata si nu prea exacta? Raspunsul se afla in dorinta de a apara ideea de corectitudine, de conformitate si de evidenta logica din diversele texte ”istorice”, de a semnala inadvertente sau chiar erori departe de a fi nevinovate… Desigur, nu in ultimul rand, speranta, fie si infima, de a contribui la cunoasterea unor adevaruri irefutabile ramane mobilul principal al citirii si recenzarii acestei carti.
Cu gandul la marele psiholog Jean Piaget cu a sa carte ”Judecata morala la copil” (1932) publicata relativ recent la Editura Cartier (2006), am facut o paralela intre modul cum reproduc copiii cele auzite si modul cum o fac oamenii ”mari”. Chiar cu cateva zile in urma, un copil de trei ani si jumatate, rugat de ”cei mari” sa spuna o poveste, a reprodus pe nerasuflate un melanj de ”Capra cu trei iezi” si ”Scufita rosie”, convins fiind ca face o reproducere ”exacta”, ”corecta” si ”veridica” a celor intamplate undeva, candva… Cred ca povestirile celor ”mari” catre cei ”mici” (fie ca este vorba despre persoane sau despre formatiuni statale) reproduc aidoma mecanismul povestirii ”dupa ureche” si cu interesul clar de a fi credibili si de necombatut….
Ar mai fi de discutat daca istoria trebuie sa fie a statelor sau a etniilor, a populatiilor sau a migratiilor, a evenimentelor sau a statisticilor, a conducatorilor sau a condusilor, a specificitatilor nationale sau a specificului uman, a tuturor acestora la un loc sau doar a combinarii a catorva dintre ele etc. In ce ma priveste (vezi si recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea, Romanii, un viitor previzibil?) observ ca suntem foarte atenti la ceea ce crede si zice exteriorul/ strainatatea despre noi. Nu stiu daca nu cumva imaginea strainilor despre noi este chiar opera noastra (ambasade, servicii de informatii, centre culturale etc.) dar strainatatea retine ca specificitati in dreptul romanilor/ rominilor cateva nume proprii cu calitati usor de retinut: Dracula (”Vlad – vampirul voievod valah/ varcolacul roman/ romin”), Ceausescu (”dictatorul comunist”), Comaneci ”prima gimnasta de nota 10 din lume”), Hagi (la rand cu Maradonna, Messi etc.). Reproduc cateva pasaje din recenzia facuta de Codrin Liviu Cutitaru (in Ziarul de Iasi din 18 aprilie 2012 (Opinii: ”Bampirul” national) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/bampirul-national~ni8djk) la cartea Elizabethei Kostova, The Historian (2005), tradusa si la noi, la RAO, cu titlul Colectionarul de istorie (2006). Pasionatii de filosofia istoriei vor fi castigati citind aceasta carte. De retinut sintagma ”onestitate ferma” din textul de mai jos, o calitate absolut obligatorie pentru toti cei care se ocupa de cunoasterea trecutului si transmiterea/ comunicarea unor imagini din trecut catre prezent si viitor.

”In cartea lui Kostova, Dracula a supravietuit (ca vampir) cinci sute de ani pentru a stringe carti(din toate epocile si culturile). Il rapeste pe istoricul Rossi (din biroulsau elegant, de universitar in America) tocmai din pasiune pentru lectura. …Misiunea lui Rossi nu va fi una obisnuita: „Vei lucra cu unele dintre cele mai stralucite – si mai profunde – carti scrise vreodata. …” Ca bonus, profesorului i se ofera si fericirea suprema – nemurirea….. Continua, persuasiv, maleficul domnitor valah: „Vei avea parte de o viata eterna, la care putine fiinte pot spera. Esti liber sa dispui cum vrei de cea mai stralucita arhiva de felul ei, din cite exista pe fata pamintului. Opere rare iti stau la dispozitie, opere care acum nu mai exista nicaieri altundeva. Toate acestea sint ale tale. /…/. Cu onestitatea ta ferma, poti deslusi lectiile istoriei /…/. Istoria ne-a invatat ca omul e rau din fire, de o rautate sublima. Binele nu e perfectibil; maleficul e. De ce sa nu-ti folosesti atunci calitatile in slujba a ceea ce este perfectibil? /…/. Impreuna vom duce munca de istoric dincolo de orice limite cunoscute azi. Nu exista puritate mai mare decit cea a chinurilor istoriei. Tu vei avea ceea ce-si doreste orice istoric: pentru tine, istoria va fi realitate.” Dracula propune o mutatie istoriografica, in cel mai autentic sens al termenului, revolutionara: aceea de transferare a timpul istoriei catre timpul istoricului. El vrea adevarul total in istoriografie, transformarea istoriei insasi – pentru istoric – intr-o realitate continua, imposibil de falsificat sau fragmentat. Astfel, Tepes rezolva, printr-o muscatura vampirica pe gitul unui istoric exceptional, toate disperarile, toate neputintele filozofilor istoriei, de la Platon pina la Hegel si de la Husserl pina la Hayden White, fiind, in ochii Kostovei, un veritabil Iluminat. (Autoarea cartii, Elizabeth Kostova, este o scriitoare relativ tinara (nascuta in 1964), cu studii la Universitatea Yale)”.

Spuneam ca insusi MM s-a declarat nemultumit de faptul ca a trebuit (oare chiar a trebuit?) sa nu mai astepte o noua si mai buna traducere a lucrarii grecului romanizat/ rominizat Fotino, dar – pe langa notele redactiei si cele de subsol – mai sunt necesare imbunatatiri care nu tin doar de traducere. Voi prezenta propunereile mele de imbunatatire a prezentei editii – chiar in lipsa traducerii mai bune – pe masura inaintarii cu lectura dinspre Cuvantul inainte semnat de dr Alexandru V. Dita si pana la ultima pagina de text (741). Inaintarea culturii romane/ romine actuale spre standarde occidentale de rigoare academica se face anevoie si cu preluarea unor modalitati de trimitere bibliografica ce intretin o stare de incertitidine, neclaritate si imprecizie specifice altor ”stiluri”. Spre ex., in chiar Cuvantul inainte respectul fata de cititor nu pare a fi grija suprema a lui Al. Dita, prin lipsa trimiterilor din citatele folosite in text (N. Iorga, Victor Papacostea, George Sion) la sursa, prejudidiciul nefiind doar lipsirea cititorului de posibilitatea de a verifica corectitudinea citatelor, ci si pierderea oportunitatii de a cunoaste titlurile si anii de aparitie a lucrarilor din care s-a citat. Unii vor spune ca acesta este un fapt minor, dar rigoarea academica sau lipsa acesteia se transmite lesne tinerilor cititori, care vor prelua acest model de ”citare” si nu pe cel occidental cu trimiteri exacte la opera, an si pagina.
Precizez, pentru cititorii care nu-mi cunosc back ground ul academic ca nu am studii de istorie, ba chiar am o reticenta fata de acestea in privinta onestitatii intelectuale a istoricilor, dar nu voi ezita sa preiau idei sau modele care pot fi benefice, prin utilizare, realitatilor romanesti/ rominesti si europene actuale. Astfel, textul acestei Istorii a Daciei a fost publicat la mijlocul secolului 19, in Principatele Unite intr-o limba romana/ romina cu o grafie ciudata, mixta, latino-chirilica, de tranzitie spre dezideratul construirii unei limbi cu grafie integral latina. Cred ca acest lucru a fost unul benefic si ca prin aceasta s-a facut o ”eliberare” diplomatica si lina de sub dominatia culturii si limbii ruse, evident impusa prin forta armelor. Desi acest lucru nu-mi era cunoscut in momentul in care am propus ca denumirea de tranzitie a limbii oficiale folosite in Republica Moldova sa fie ”moldo-romana”, acest model ”mixt” putea fi unul de succes, chiar si in anii 90 ai secolului trecut, dar politica Bucurestiului din acei ani facea presiuni excesive pentru glotonimul ”limba romana”, cu rezultatul (dorit oare si de politrucii bucuresteni ai vremii? caci cei rusi o doreau in mod cert!) ca limba oficiala este ”limba moldoveneasca”, fapt consfintit in Constitutia din 1992, iar despre limba romana mai vorbesc acum doar scriitorii si unii absolventi care au terminat studiile in Romania. Eforturile educationale de promovare a respectului neconditionat fata de legile in vigoare vin in contradictie cu folosirea (in scoli, in presa) a glotonimului ”limba romana/ romina” creand confuzii in mintea celor care vor sa construiasca un stat de drept, bazat pe corectitudine, onestitate si valori perene. Acesta este pretul platit acum de cei care nu au dorit sa tina cont de realitatile din noul stat, dar nici de interesele generatiilor viitoare. Evident, politruci/ analisti de carton vor interpreta si aceasta constatare a mea (referitoare la utilizarea neconstitutionala a glotonimului ”limba romana”/ romina in institutii ale statului vecin) ca fiind un nou atac la adresa eforturilor de revenire la normalitatea de dinaintea raptului (istoric!).
Dr. Dita nu gaseste de cuviinta sa explice cititorilor de ce Anton Pann, elevul lui Dionisie Fotino ”vorbeste” (licenta apartine dr Dita) in scrierile sale (care? Nu ni se spune…) despre ”Istoria Tarii Romanesti” si nu despre ”Istoria Daciei…” asa cum si-a intitulat grecul crescut in Tara Romaneasca opera sa in trei volume. Oare Dr Dita chiar lasa intentionat sa se creada ca Dacia = Tara Romaneasca? O lamurire din partea domniei sale se impune, cred. Altfel, chiar daca egalitatea presupusa de mine nu a fost avuta in vedere cu adevarat, atunci ramane doar gustul amar al lipsei de preocupare pentru adevarul istoric, pentru precizie, pentru claritate…
In pofida acestei scaderi, la care se adauga si lipsa de precizie a trimiterii (ma refer la fondul de carte unde se poate gasi si consulta aceasta scriere) facute de dr. Dita la ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816, dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. Daca in paragraful anterior am pus sub semnul intrebarii posibilitatea ca dr Dita sa creada ca Dacia = Tara Romaneasca, acelasi ”inainte cuvantator” dr Dita afirma ca ”a trata istoria celor trei Principate Romanesti inseamna de fapt a prezenta istoria Daciei” (p. XII) ceea ce duce la o alta egalitate de spatii: Tara Romaneasca = Principatele Romane/ Romine. Inteleg de aici ca denumirea de Tara Romaneasca pe care o dau alti istorici Munteniei nu exista in constiinta ganditorilor din sec 19, desi manualele de istorie pe care le-am invatat in liceu si facultate puneau semnul egal intre Muntenia si Tara Romaneasca… Imi asum orice eventuala eroare de logica sau de intelegere, dar cred ca lucrurile sunt prea importante pentru a fi lasate la voia unor deductii, fara a se proceda la explicatii clare de genul: cand a aparut denumirea de Tara Romaneasca ca sinonim pentru Muntenia, care erau suprafetele/ spatiile geografice vizate etc. Confuzia creste in finalul Cuvantului inainte, cand dr Dita afirma ca Dionisie Fotino este ”Martor ocular al evenimentelor politice petrecute in Tara Romaneasca in primele doua decenii ale veacului al XIX-lea…”. Aici, cred, Tara Romaneasca inseamna Muntenia, dar asta contrazice chiar ipoteza de inceput, respectiv ca Dacia = Tara Romaneasca, adica spatiul locuit de romanii/ rominii din toate cele trei provincii: Transilvania, Tara Munteneasca si Moldova, asa cum le numeste Fotino in subtitlul lucrarii sale. Acum se observa ca grecul romanizat/ rominizat Fotino nu a vorbit deloc despre Tara Romaneasca in sens de Muntenia, pe care o denumea Tara Munteneasca (Tiera Muntenesca, in editia romaneasca/ romineasca originala). Si mai interesant este faptul ca George Sion traducatorul a dedicat traducerea lucrarii semnate de Dionisie Fotino ”Deputatilor Romani din Moldova si Tiera Muntenesca carii cu votulu loru din 5-24 ianuariu 1859 au unitu Tierile Romane alegandu un singur domnitoriu pe maria sa Alessandru Ioan I” (p. XVII). Dar, chiar in anul de gratie 1859, la Bucuresci/ Bucuresti apare cartea lui Fotino sub titlul ”Istoria generala a Daciei, sau a Transilvaniei, Terei Muntenesci si a Moldovei”, pentru ca in editia din 2008 sa avem ca titlu ”Istoria generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si Moldovei”. Dar, merita retinut si faptul ca, in editia vieneza, publicata in limba greaca, ”Tiera Muntenesca” era ”Vlahia” (gr. Βλαχίας ), fapt care explica de ce romanii din Timocul din Serbia se numesc ”vlahi”, desi nu toti acestia accepta, acum, etnonimul de ”roman/ romin”. In treacat fie spus, denumirea editurii care publica traducerea lucrarii lui Fotino este ”Valahia”. Cum s-a transformat ”vlah” in ”valah”, iata o tema intersanta pentru lingvisti. Cu acest stufaris de denumiri, echivalente sau cvasiechivalente cred ca intelegerea corecta a istoriei noastre este chiar dificila si lasata la voia interpretarilor mai mult sau mai putin interesate ale unor actori politici straini. Propun, asadar, o Tabela de echivalare a informatiilor referitoare la fostele principate romane/ romine, care sa contina cel putin trei rubrici: a) denumirea spatiului/ statului/ principatului; b) intervalul in care a existat si s-a folosit denumirea; c) spatiul geografic la care se referea fiecare denumire in parte. Evident, rolul lingvistilor, acela de a explica trecerile de la o grafie la alta (”Tiera Mentenesca” si ”Terei Muntenesci”) este unul important. Un lucru demn de apreciat si de admirat este precizarea de catre MM ca Editura Valahia asigura publicarea si descarcarea textului integral al editiei din 1859 de pe pagina web a editurii. Nu stiu daca acest lucru a fost posibil vreodata, dar la ora scrierii acestei recenzii, la patru ani de la aparitia cartii, nici vorba de asa facilitate…. Dezinteresul fata de cititori este perfect compatibil cu dezinteresul fata de adevarul istoric nud. Propun ca toate editurile din Romania sa se supuna unor reguli foarte clare de activitate, ele fiind institutii de interes public si nu doar centre de profit prin simpla multiplicare a unor texte. La fel cum universitatile private respecta LEN, la fel si editurile (de regula, private) ar trebui sa respecte niste rigori de corectitudine si exactitate. Amintesc aici Editura Antet care, in majoritatea cazurilor nu trecea anul aparitiei lucrarii sau il trecea cu litere extrem de mici undeva pe penultima pagina… Lipsa tehnoredactorilor si a redactorilor de carte (sau prezenta acestora doar cu numele, fara nicio responsabilitate si fara raspundere materiala in caz de erori), agraveaza derapajul cultural pe care s-a inscris Romania in ultimele doua decenii. Practic, s-a inlocuit cenzura cu impostura, propaganda partidului totalitar cu totalitarismul transpartinic al profitului bazat pe pacaleala cititorului de buna credinta, iar lista ”lipsurilor” ar putea continua…
Lucrarea propriu-zisa a grecului roman/ romin Fotino este alcatuita din trei ”tomuri” si noua ”parti”. Chiar de la inceput, se definesc termenii folositi si se face delimitarea geografica a teritoriilor. Astfel, ”Sub denumirea de Dacia se cuprinde Moldova de astazi, Tara Munteneasca, Transilvania si o parte din Ungaria” (pp. 13 – 14). Interesant de retinut (dar si destul de confuz) este faptul ca se vorbeste despre spatii geografice ale caror denumire nu mai are relevanta pentru cititorul de azi. (De altfel, caracterul eminamente comercial al modus ului operandi al Editurii Valahia este evident. Publicarea unei editii ne-critice a unui autor iesit deja din schema drepturilor de autor, la un pret de 63 lei probeaza interesul comercial major, peste cel informational-cultural). De ex. in carte se vorbeste despre ”Rusia Poloniei (pe care) unii o numesc Blonda altii Neagra, spre deosebire de Rusia Alba sau Moscovia”, denumiri ce ar fi putut fi explicate de catre editor/ ingrijitor. Aceste aduceri la zi necesita, cu grabire, publicarea unei editii critice a acestei lucrari. Noroc de Fotino insusi care explica, in alt loc, ca Rusia Neagra este ceea ce stim si noi ca se numeste Galitia. De asemenea, tot autorul ne lamureste ca vechii elini ii spuneau Nistrului de astazi Tiras, de unde si numele de Tiraspol (orasul de pe Nistru). Merita semnalat si faptul ca daca sursele actuale de informare precizeaza ca teritoriul dinspre Prut si Nistru a fost botezat de cuceritorii rusi, in 1812, cu numele de Basarabia, acelasi nume este folosit si de Fotino, la doar cativa ani de la ”botez”.
Nefiind istoric, documentarist sau arhivist nu voi comenta exactitatea datelor si numelor utilizate in carte (las asta celor care se considera specialisti, cunoscatori etc.) si ma voi limita doar la a atrage atentia asupra semnificatiilor unor precizari. Astfel, este interesanta explicatia care pune rezistenta dacilor in fata puternicelor armate romane pe seama factorului demoscopic (nu demografic): ”Catre secolul intai al lui Hristos, era atat de populat pamantul Daciei, incat s-au opus cu tarie si chiar invingatoarelor osti ale romanilor, care au supus mai toata lumea” (p. 15). As fi tentat sa cred ca acest text a fost cunoscut lui Nicolae Ceausescu care, la doar cativa ani de la instalare a dat o importanta imensa cresterii accelerate a populatiei Romaniei (care urma sa aiba acum peste 30 de milioane de locuitori, daca proiectul politic ar fi fost continuat si dupa 1990. Abandonarea, imediat dupa Marea Revolutie Bolsevica din Decembrie 1989, a oricaror preocupari pentru dimensiunea demoscopica/ demografica a romanilor/ rominilor face ca, peste cativa ani, sa atingem minime istorice dramatice (15 milioane si chiar mai putin) cu perspectiva disparitiei romanilor/ rominilor ca natiune, mai ales daca invederam si aducerea de forta de munca ieftina din Asia si indeosebi ratele superioare de crestere a natalitatii inregistrate in randul minoritarilor tigani/ rromi, adica indieni adusi de armatele romane direct de la Roma, fapt consemnat si de catre Fotino: ”Traian, petrecand la Roma, oranduia coloniile romane in Dacia, si primea solii Indiilor si ai altor popoare ce veneau sa-l felicite pentru fericitul succes al razboiului dacic, si pentru supunerea Arabiei pietroase prin Corneliu Palma” (p. 54). Din acest text se poate deduce, simultan, explicatia referitoare la denumirile alternative date tiganilor (denumire de origine greaca): indieni (veniti/ adusi din India), rromi (veniti/ adusi de la Roma), si ”gypsy” (de la denumirea data de englezi arabilor egypteni si care au ajuns la noi tot via Roma).
Desi suna sumbru si dureros, ”studii” lansate in ultimul an (nu le-am notat, dar, la rigoare pot fi gasite pe net. Chiar daca autorii pot fi cunoscuti, mai important ar fi de aflat cine a ”dirijat” aceste ”studii”) ”profeteau” viitorul trist al unor tari din intreaga lume ale caror cresteri demografice negative a permis autorilor sa prevada chiar disparitia lor pe termen lung. Romania era printre ele… Amintesc, in context, ”ajutorul” pe care ni l-au dat K. Marx si F. Engels care scriau despre miscarea revolutionara de la 1848, inclusiv despre sansa romanilor de a progresa sau nu. Iata opinia lui F. Engels pe aceasta tema: ”Romanii sunt un popor fara istorie. … destinati sa piara in furtuna revolutiei mondiale. …Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevolutiei si vor ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national, la fel cum propria lor existenta, in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice. … Disparitia lor de pe fata pamantului va fi un pas inainte” (cf. Friedrich Engels, ”Lupta maghiarilor”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1949, In: Karl Marx si Friederich Engels, Opere complete, vol 8, Moscova, Editura Progres, 1977, p. 229, apud: Larry L. Watts, Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania; Ed Rao, 2011, p. 31, traducere de Camelia Diaconescu dupa originalul american With Friends like These, aparut in 2010. Precizez pentru cei interesati ca in anul 1964 a aparut la Bucuresti la Editura Academiei cartea Marx si Engels despre romani unde se gaseau multe aprecieri deloc elogioase ale clasicilor marxismului la adresa poporului roman, dar si contraziceri la adresa istoriografiei sovietice, respectiv precizarea ca Basarabia era teritoriu romanesc. Evident, din motive lesne de inteles, cartea a fost retrasa repede de pe piata si din bibliotecile publice). Ce am retinut eu din aceste caracterizari? In primul rand, faptul ca romanii erau natiune la mijlocul secolului XIX. Asta este o apreciere si nu o depreciere. In al doilea rand, articolul se referea la revolutia maghiara, respectiv la cea de a doua natiune a Imperiului Austro-Ungar, indubitabil cu un nivel de informare, de educare si de gandire mult mai avansat decat principatele romane aflate sub dominatie otomana, rusa si austro-ungara. Lipsa de atasament fata de iuresul revolutionar pasoptist, cu alte cuvinte conservatorismul si lipsa unor initiative modernizatoare constituia(u) o frana in succesul revolutiilor care urmau sa deschida calea modernismului, masinismului, industrialismului si capitalismului care, in viziune marxista era mediul ideal pentru trecerea la socialism si comunism. Nu intamplator Marx spera ca revolutia socialista sa invinga in SUA sau in tarile cele mai dezvoltate. Rusia si Estul European feudal inapoiat nu se potriveau pentru victoria comunismului, de unde si dispretul acestora fata de tot ceea ce era ”inapoiat” si ”departe de progresul istoric”. In context si prin comparatie, Engels se baza mai mult pe maghiari, cu un nivel de dezvoltare superior romanilor in acea perioada revolutionara. Pentru Marx si Engels, toti aceia care nu se incadrau in schemele lor de evolutie a societatilor spre comunism, trebuiau sa dispara, sa fie sterse de pe fata pamantului. Desigur, afirmatia ca ”romanii sunt un popor fara istorie” este defaimatoare si total lipsita de fundament. Mai mult, cred ca exista si o contradictie logica aici: afirmatia per contrario ca romanii sunt o natiune, arata ca a existat o dezvoltare istorica reala ce a permis atingerea statutului de natiune. Daca adaugam la afirmatia lui Engels din 1849, citata mai sus, afirmatia Comisariatului extern sovietic din noiembrie 1918 (inspirata probabil de Lenin) conforma careia ”Romania este centrul contrarevolutiei din Sud” (Larry Watts, op. Cit. P. 59), idee ce este o continuare a ideii engelsiene conform careia ”romanii sunt sustinatori fanatici ai contrarevolutiei”, atunci apare si mai clara ideea utilizarii argumentului ideologic (revolutie – contrarevolutie) ca pretext pentru eliminarea statelor care nu conveneau marilor puteri, in cazul de fata, Rusia. Ca o concluzie (de natura istorica) la succesiunea de atitudini antiromanesti in momente de turnura istorica (revolutia de la 1848; revolutia bolsevica rusa din 1917) nu ramane sa adaug decat confirmarea acestui trend la momentul revolutionar 1989, cand s-a reconfirmat ideea ca Romania avea deja o strategie de aparare fata de Rusia: ori de cate ori are loc un eveniment major la noi sau in preajma noastra (ex. vezi si momentul 1968) Romania este vizata spre supunere, dezmembrare, minimalizare si desconsiderare, iar varianta optima de aparare este pastrarea unei distante cat mai mari fata de initiatorul evenimentelor, in cazul 1989 tot Rusia (gorbaciovista), in colaborare cu Occidentul. Mai precizez aici ca apare ca solutie ”optima” pentru aceia care considera romanii/ rominii ca un impediment major in calea aspiratiilor lor de marire teritoriala ca se poate observa ca ”firul rosu” al acestor visatori/ aspiranti este nu slabirea sau stramtorarea Romaniei, ci ”solutia finala”: disparitia intregii populatii. Asa credea Engels, la 1849, asa credeau bolsevicii lui Lenin la 1918, asa credea si Stalin la vremea sa, si tot asa credeau si unii extremisti unguri la 1932: ”Daco-romanii trebuie sa dispara de pe acest teritoriu” (cf. Ziarul Budapesta populara, aprilie 1932; apud Larry Watts, op. cit. p. 60). Acelasi excelent si prob istoric, Larry Watts, explica sursa acestei fobii antiromanesti, vechi de peste (cel putin) un secol si jumatate: ”Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si mai stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in revolutiile din 1848. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels , …. Romanii au fost prezentati ca un ”popor degenerat!, ”neviabil”, ”un popor fara istorie”, fara vreo ”capacitate de supravietuire” si fara vreo speranta de a obtine ”vreun mod de independenta”, destinat numai asimilarii” (L. Watts, op cit pp. 87-88).
Se spune (dar doar istoricii/ documentaristii/ arhivistii pot documenta asta), ca programata rasturnare a familiei Ceausescu in 1989 trebuia urmata de razboi civil si de dezmembrarea de facto a statului roman pentru aplicarea neabatuta a planului lui Petru cel Mare de transformare a Marii Negre in lac rusesc, respectiv de unificare a lumii slave. Implicarea Occidentului in aceasta operatiune de distrugere a comunismului a impiedicat extinderea acestei operatiuni si la distrugerea statalitatii romanesti existente. Am scris aceste randuri bazat doar pe amintirea faptului ca in Decembrie 89 circulau, difuzate de ”persoane de incredere”, copii ale testamentului lui Petru cel Mare. Atunci eram confuz in privinta semnificatiei acestui efort. Prima impresie a fost ca acesta era ”un balon de incercare” pentru a vedea cine ar fi dispus sa se inroleze in tabara pro-rusa. Ulterior am banuit ca era o diversiune a securitatii romane, pentru a lansa, din nou, tema pericolului rus si a nevoii de a face front comun in fata acestui pericol. La peste doua decenii de la acest eveniment am o confirmare a faptului ca preocuparea Rusiei de a implini visul tarist este la fel de vie. Iata ce scrie Larry Watts in ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”: ”De la predecesorii taristi a fost mostenit un resentiment strategic din cauza ca romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intinde din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si nici un fel de simpatie intre cele doua tari” . (cf Larry Watts, op. cit. P. 87). In context, inca o amintire din prima jumatate a ultimului deceniu al secolului trecut, de la Chisinau: un profesor de economie, care imi marturisea ca ar fi dispus sa pledeze pentru unirea cu Romania, dar ca, odata ce s-a obisnuit sa traiasca intr-o tara uriasa, i-ar veni foarte greu sa se obisnuiasca sa traiasca intr-o tara mica, numita Romania, fie si reintregita. La precizarea mea ca nu exista sanse de integrare a Romaniei in CSI ul postsovietic – o forma de resuscitare a URSS – dat fiind resentimentul funciar antirusesc al romanilor la nivel de masa, pe care eu il cunoasteam cel putin din 1964, a replicat, mirat, ca nu crede ca ar exista asa ceva in Romania… Era clar ca fiecare citise alte manuale de Istorie…
Dar, ceea ce nu s-a putut face cu forta armelor se poate face cu ajutorul fortelor din interior (nu le numesc tradatoare, ci doar inconstiente si/ sau incompetente). Modul in care s-a facut privatizarea si ideosebi de-colectivizarea era menit sa distruga suportul unei vieti decente in Romania. Plecarea a 2-3 milioane de romani/ romini in afara tarii a depopulat sate, a distrus specificitati si dilueaza ratiunile si capacitatile de a exista si rezista ca stat, emigrarea fiind solutia la problema lipsei locurilor de munca si a traiului decent. Transformarea, in prezent, a teritoriului Romaniei in loc de investire pentru finanta rusa si occidentala, teritoriu bun pentru viitoare posibile teatre de razboi, a fost ”judicios” gestionata si prin modul in care s-a ”jucat” tema basarabeana si transnistreana. Basarabia trebuia si ea slabita si decimata. Trimiterea a zeci de mii de tineri la studii in Romania si in Occident sub motivatia invatarii limbii si civilizatiei romanesti/ occidentale a slabit mult capacitatea intelectuala a Basarabiei de a se impune influentei ruse, majoritatea tinerilor luand drumul Occidentului. Au ramas pe pozitii structurile securiste si pro-ruse care au facut si fac posibil avansul civilizatiei ruse spre gurile Dunarii. Caderea Ucrainei ca stat potential viitor membru in UE a slabit si mai mult capacitatea Republicii Moldova de a se opune ofensivei ruse. Cand am formulat prima oara riscul rusificarii masive a Basarabiei ca urmare si a modului in care Bucurestiul a inteles sa reaprinda constiinta de roman in sufletul moldovenilor mancurtizati (era prin anii 94-95) am fost obligat sa suport acuzatiile de tradare lansate de fortele care faceau (subliniez: inconstient sau nu) jocul proiectului panslavist. Ce va urma este usor de imaginat. Basarabia va redeveni zona de influenta rusa (inclusiv cultural), iar partidul socialist democrat roman/ romin (condus acum de un jovial june jucaus victorios si pontos), partid construit de gorbaciovistul Iliescu, va extinde cooperarea romano-rusa pana la o dependenta care nici nu va mai face necesara invazia armata. Asa se va incheia, probabil, si se va aneantiza amintirea fostei Dacii, cucerita de Prima Roma la inceputurile crestinismului, jefuita apoi de reprezentantii celei de a Doua Rome (Bizantul), si care are acum toate sansele sa stea la picioarele celei de a treia viitoare Rome (Moscova). Cele mai eficiente metode de cucerire sunt acum incultura clasei politice romanesti si incapacitatea acesteia de a trece de la sloganele nationalist-patriotarde la o forma de management al unei situatii de criza politica regionala fara precedent. Jocul de-a istoria si de-a dreptul primilor veniti pe un pamant sau altul va continua, desi datele istoriei sunt adesea rod al imaginatiilor, al unor deductii de moment sau a unor interese pe termen lung.
Documentarea (istorica) pare a fi punctul cel mai slab al preocuparii intelectuale numita istorie (cunoasterea trecutului). Astfel, Fotino, preluand modelul biblic, de listare a numelor si a descendentilor unor familii, ajunge la concluzii din care…. fiecare trage ce concluzie vrea. Iar ”adevarurile” furnizate (necritic) de cartea lui Fotino se aseaza peste multele straturi de ”adevaruri” istorice furnizate de diversele regimuri politice pe care le-am cunoscut de cca 50 de ani incoace (Gheorghiu-Dej, Ceuasescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu). Aflu acum, din cartea istoricului grec Fotino, ca ”si dacii erau sarmati, adica slavi” (p. 22). Nu ne ramane decat sa deducem ca daca noi suntem urmasii dacilor, atunci suntem de origine slava… Dar traducatorul Istoriei dacilor (George Sion) se ia la intrecere cu Fotino in a furniza informatii care mai de care mai eronate si ciudate. Astfel daca autorul grec trage concluzia ca ”De la Zamolxis getii au capatat trei secte”. Cea de a treia, numita ”a batranilor sau a comitilor, care se numeau si octapozi fiindca aveau cate un car cu doi boi: de la aceasta mai pe urma s-au numit si boieri, fiindca dupa limba sarmatica inseamna proprietari de boi, de la boiare” (p. 23). Asadar, grecul ne invata ca ”boier” inseamna ”proprietar de boi”. George Sion, traducatorul nu este de acord cu asta si vine cu o explicatie de cu totul alta natura. Iat-o: ”Nu stiu daca autorul nu se inseala: caci nu cred ca aceasta supozitie sa o fi gasit in vreun autor vechi, ci a inventat-o insusi spre a deduce originea numelui boier. Dupa asemenea etimologie, se poate zice mai curand ca cuvantul este roman, caci zicerile boi si are sunt de origine latina”. (Nota trad.) La fel ca si ”stiintificitatea” istoriei, ”stiintificitatea” etimologiei ne duce pe toate directiile, singurul castig informational fiind legat de varietatea mare a variantelor si originilor. Astfel, sursele romanesti (DEX) spune ca ”boier” vine de la slavonul ”boljaru”, fara a sugera semnificatia initiala a etimonului slavon. In schimb Wikipedia ne ofera un noian de informatii pentru englezescul ”boyar” (vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Boyar) cu trimitere la radacini turcesti si sarbe. Dincolo de etimologii insa este de retinut dimensiunea economico-politica a termenului, respectiv ”proprietar de pamant” (echivalent al titlului de ”baron” sau de ”luptator liber” care era rasplatit cu proprietati funciare. Aceasta pozitie sociala este similara, daca nu chiar sinonima cu germanul ”frei herr”, adica ”om/ domn liber” improprietarit cu pamant si scutit de impozite, sintagma care a ajuns la noi sub forma ”fraier”. Interesant, acest ultim cuvant (”fraier”) are o semnificatie total diferita in Romania si in Republica Moldova. Astfel, daca ”fraierul” romanesc inseamna prost, naiv, usor de pacalit, ”fraierul” moldovean inseamna destept, descurcaret, stapan pe sine, hatru (adica inteligent, nu ”glumet” ca la noi). Asadar, boier poate proveni din latina, turca, slavona, sarba, sarmatica etc. O teza de doctorat despre unitatea culturala europeana pornind de la cuvantul ”boier” ar proba faptul ca circulatia ideilor si cuvintelor era chiar mai libera in evul mediu decat astazi. Si inca o propunerea: o asemenea intreprindere va putea fi incununata de succes in plan cognitiv doar daca va fi o abordare transdisciplinara, culturala, umana, complexa si postmoderna.
Intr-o nota la Capitolul VI Fotino aduce inca o nota de neclaritate si chiar de confuzie, dorind, probabil, sa lamureasca lucruruile cat mai bine. Citand mai multi autori (Bonfiniu, Bissing) si presupunerea lor ca ”getii erau traci”, el critica asertiunea acestora ca ”romanii/ (rominii – LD) (vlahii) de astazi erau frati locuitorilor de peste Dunare, si stranepoti ai vechilor traci. Dar se inseala in aceasta: cat pentru cuvantul frati, Bissing adevarat vorbeste, fiindca bulgarii si sarbii se trag din Sarmatia si Scitia Asiatica; bulgarii de la raul Bolga sau Volga, si sarbii de la Media persiana, ce se numea in comun Serban sau Shirban; de aceea slavii toti sunt frati. Iar despre cuvantul stranepoti ai vechilor traci, se inseala: ca getii ce s-au stramutat din Scitia Tracica (dupa Strabon) sau din Scitia Pontica (dupa Plutarh) erau frati intr-adevar cu getii si dacii de peste Dunare, nu insa cu tracii” (pp. 25 – 26). Deducem ca toti getii erau frati intre ei, dar nu si frati cu tracii. Or, noi stiam de la scoala ca grecul Herodot, ”parintele Istoriei” a zis ca geto-dacii erau o ramura a tracilor: ”Getii (carora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Deci, daco-getii erau traci. Ca neistoric, nu-mi ramane decat sa astept rezultatul expertizelor ”stiintifice” care sa transeze povestea rubedeniilor, fratietatii si originilor noastre.
Nu pot sa nu ma opresc pret de cateva secunde asupra ”stramosului” meu (cvasiomonim….) Livius Drusus, (consulul) pe care si D. Fotino il aminteste: ”getii si dacii sub numele de daci si sciti, trecand printre orase, au ajuns la Marea Adriatica… facand pradaciuni. Pina in fine Marc Didius i-a alungat in tara lor proprie, si apoi Livius Drusus i-a infruntat mai mult si i-a oprit de a mai trece Dunarea. Atunci si romanii incepura a vorbi despre ei, numindu-i daci”. (p. 30). Avem de-a face aici cu o demistificare a pacifismului dacic pe care l-am mostenit si in cadrul statului roman/ romin, respectiv a minciunii ca noi, ca popor dacic, nu am cucerit nimic niciodata… Peste doar cateva pagini, Fotino scrie despre viteazul Burebista (”domn asupra dacilor”) ca ”atat si-a intarit puterea incat a supus si toate popoarele vecine ale getilor” (p. 32), consolidand ideea ca dacii erau si ei, ca atatia altii, cuceritori. De asemenea, nici Decebal nu mai apare ca un tip casnic, pacifist si defensiv. Iata cum il descrie Fotino: ”Acesta era un barbat cunoscut pentru agerimea lui in stratageme, experimentat pentru ca sa le puna in lucrare, maestru pentru ca sa se poarte cu dusmanii, sa le puna curse, sa se lupte, sa fuga la timp, intelept la triumfuri si la nenorociri; despre toate calitatile acestea a dat si dovada, caci inainte de a pleca asupra romanilor, a facut consiliuri secrete de alianta cu Paroc, domnul partilor, cu sarmatii si cu cattii” (pp. 40 – 41).
Interesante pentru cititorul de astazi sunt relatarile despre relatiile dacilor cu imperialistii romani, indeosebi relatia dintre Decebal si Traian, in cadrul careia Decebal folosea din plin viclenia, juramintele false, nesupunerea si stratagemele de inducere in eroare a soldatilor romani. Aici cred ca ne recunoastem cel mai bine in descendenta noastra dacica, versatilitatea romanilor/ rominilor fiind deja recunoascuta (si) in secolele recente, ”intoarcerea armelor” (un fel de ”traseism partidic” la scara nationala si statala) fiind o (stra)veche indeletnicire daca, inca foarte actuala…
Aflam si povestea aparitiei celor trei principate romane/ romine, consecinta directa a ”obrazniciei” decebaliene, care nu s-a lasat pana nu a cunoscut infrangerea totala. Cred ca merita redata aceasta descriere, cu atat mai mult cu cat este data si o explicatie referitoare la folosirea termenului Valahia. ”Imparatul Traian, supunand toata tara dacilor, a impartit-o in trei: Ripensa, Alpestra, si Centrala (Mediterana); cea Ripensa, care mai pe urma s-a numit si Panodacia de catre panoni, sau unguri si daci, este parte din Ungaria de astazi care se numeste si Banatul Timisoarei, cuprinde si o parte din Tara Romaneasca, si se atinge de Tisa si Dunare, care curg spre sud; cea Alpestra care se numeste si Muntana, sau Munteana, este Valahia de astazi si o parte din Moldova ce se afla intre cea Ripensa si cea Centrala; si in fine cea Centrala, sau Mediterana, care s-a numit si Gepidia, este Transilvania de astazi si o parte din Moldova, intre Ungaria de dincolo de Dunare despre apus si sud, si Moldova si Valahia despre rasarit, intinzandu-se spre nord, si ca in amfiteatru inchisa de Muntii Carpati” (pp. 52 – 53). Iata si explicatia traducatorului G. Sion referitoare la utilizarea cuvantului Valahia: ”Am intrebuintat aici cuvantul de Valahia pentru ca sa ma tin de termenul autorului, iar in cele mai multe locuri m-am servit de cuvantul Tara Romaneasca, precum au luat datina de traduc mai toti scriitorii de dincoace de Milcov. Moldovenii insa se servesc de cuvantul Tara Munteneasca, si mai cu drept cuvant, caci ei socotesc si tara lor de romaneasca; si iarasi cu drept cuvant zic romanilor(/ rominilor – LD) de dincoace de Milcov munteni, caci aceasta denumire le-o dau inca de cand partea aceasta se numea Dacia Munteana, si o conserva si pana astazi, atat ei cat si ardelenii, fratii lor”. (pp. 52 – 53).
Revenind la trecutul nostru dacic, Fotino da si o prima explicatie formarii poporului roman/ romin: ”Coloniile aduse din tot Imperiul Roman, au umplut Dacia, si corcindu-se intre sine romanii si dacii, s-a format un popor amestecat si distinct precum se vede si din inscriptii ce poarta denumiri bastarde, precum: ….”. Nu mai completez acele denumiri, irelevante pentru noi. In schimb, cateva observatii se impun: Nu colonii(le) au fost aduse din Imperiul Roman, ci coloni(i), iar corcirea s-a produs nu intre romanii de la Roma si daci, ci intre colonii adusi de la Roma si daci, ceea ce este cam cu totul altceva… Cu siguranta, atunci au fost adusi sclavi si colonisti din toata lumea cucerita de romani, amestecul fiind unul sui generis, fapt ce continua si azi (si nu numai la noi, ci in toata lumea, cu exceptia spatiilor inchise). De altfel, Italia insasi, Roma fiind inclusa, este un melanj populational in care predomina vizual ”importurile” africane si asiatice. Precizez ca aceste nuantari nu se doresc a fi defaimatoare fata de o etnie sau alta. Pur si simplu aceste realitati pot si trebuie sa fie corect explicate. Iata si explicatia data de Fotino formarii limbii romane/ romine: ”Dupa ce s-au statornicit atatea colonii in Dacia, romanii s-au numit daci si dacii romani, incat si un nume si altul tot una inseamna. Asemenea si pamantul lor tara romana, sau provincie, cu guvernatori si patroni din romani. Pe langa acestea, unind si dialectele lor, adica cel dacic sau slavon si cel roman sau latin, au format o a treia limba”. (pp. 55 – 56). O surpriza apare la Fotino, cel putin una legata de ”adevarurile” invatate sau aflate de mine pana acum. Aflam ca termenul de roman/ romin era deja utilizat cam pe la anul 200. (Si eu unul credeam ca numele de romin si Rominia au aparut abia la 1859). Astfel, pe vremea lui Caracala (intemeietorul orasului Caracal, fost Buridava, in judetul Romanati, adica al colonistilor romani) ”(s-)a facut si inscrierea locuitorilor liberi daci, si le-a dat si privilegiul de cetateni romani; dupa care in loc de daci s-au numit romini sau romani, si tara lor, Tara Romaneasca, adica Provincie Romana”. (p. 67). Ce mandrie pe locuitorii care sunt cunoscuti mai mult prin povestea ”rasturnarii carului cu prosti” si a locului de nastere a lui DDD (Dan Diaconescu Direct) sa afle ca ei sunt primii purtatori ai mandrului nume de romin! Daca acum stim de unde vine denumirea de Romanati, peste cateva pagini aflam si de unde vine numele orasului Roman. In Nota V (p. 74) se spune ca ”Istoria universala franceza, a treia editie, zice ca Claudiu dupa invingerea gotilor, aducand la supunere si pe daci, a mai adus popor roman, pe care l-a asezat (dupa istoricul Bissing) pe langa Siret in Moldova; dupa care colonia si-a luat numele de Roman, si a facut si o cetate…”.

O specificitate ciudata a Istoriei Daciei scrisa de Fotino este lipsa – aproape in totalitate – a anilor, lucru ”reparat” catusi de putin de editor, prin publicarea, la finalul cartii, a 444 de note. Imi inchipui ce sentimente poate trezi o astfel de istorie unui istoric a carui credinta este ca istoria este alcatuita din evenimente si date precise… Insa, daca anii lipsesc din textul original, in schimb suntem coplesiti cu … orele, ca masura a distantei dintre localitati. De ex. ”Piurenii, cu jumatate de ora departe de Ocna Mare, aproape de Olt” (p. 77). Dar nu se precizeaza daca este vorba despre o jumatate de ora de mers pe jos, calare sau cu caruta… In incheierea Partii a II-a autorul face o lista cu 36 de orase/ localitati de pe vremea romanilor si cum se numesc ele in zorii secoului 19, cand a fost scrisa cartea. Cred ca specialistii pot veni cu precizari daca Sucidava = Husi, Napoca = Buzau sau Buridava = Caracal. Este mentionat si orasul Iasi cu urmatoarea descriere: ”Iasi, care se vede ca a fost capitala de astazi a Moldovei, fiindca in Auraria guvernatorului s-a gasit o inscriptie continand acestea: M (unicipis/ ilitum) Dacorum Iassiorum, adica cetatea militara a dacilor iassieni. Cantemir zice ca acest nume este mai modern, lucru ce nu este tocmai probabil, fiindca numele Iasului este vechi” (p. 78). Expresii ca ”Iasi a fost capitala de astazi a Moldovei”, ”acest nume este mai modern” si ”numele Iasului este mai vechi” ridica serioase dubii referitoare la logica si la semnificatia termenului ”modern” (nou?) si vechi la scara istoriei fara sa precizezi niste date concrete.
In partea a III-a a cartii lui Fotino apare o a doaua referire la crestinism, de data aceasta ceva mai ancorat in timp. Autorul ne transmite ca ”Pe la inceputul secolului al III-lea se vede ca daco-romanii au primit crestinismul, fiindca si Tertulian, vorbind despre iudei spune despre aceasta” (p. 83). Expresia ”au primit crestinismul” inseamna oare ca daco-romanii din Dacia au fost crestinati (ca bulgarii si rusii) sau au devenit crestini in mod lin, firesc? Opinia regretatului istoric Florin Costiniu, consemnata intr-un interviu pentru Radio Romania Cultural, era ca ”rominii au asimilat crestinismul de jos, fara a li se impune asa ceva”. Contextul religios al lumii anilor 600 este redat de Fotino, prin descrierea intalnirii dintre romani si persani, respectiv dintre crestini si persanii mahomedani/ musulmani. Imparatul roman Heraclius, intorcandu-se din Persia spre Constantinopole s-a intalnit cu Mahomed, capul sracinilor (vezi p. 102 si 105). Autorul descrie stramosii si familia profetului, dar si viata sa de cuceritor de teritorii in Arabia. Mahomed nu stia carte, spune Fotino, dand astfel crezare unor surse conform carora autorul Coranului nu este Mahomed. ”Dar sectatorii Coranului sustin ca originalul acestei carti exista inaintea secolelor in cer, si ca un inger aducea Profetul lor in toate zilele cate un capitol. Dar cei mai multi critici afla ca este chiar a lui” (p. 103). Este descrisa, pe cca doua pagini viata lui Mahomed de comerciant, razboinic si profet. ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume” (104), dar tocmai a ceasta ciudatenie a facut ca lumea sa creada ca el comunica cu arhanghelul Gabriel, fapt ce a dus la cresterea popularitatii sale. Mohamed a murit la 63 de ani si jumatate. Este interesanta descrierea cresterii si reformarii mahomedanismului (pp. 103 – 109). Dar mai interesant de descoperit ar fi de ce grecul (crestin?) Fotino aloca pagini bune istoriei mahomedanismului, dar – pana la aceste pagini – nu scoate un cuvant despre istoria crestinismului. Facand o citire paralela a opiniei formulate de Pr. Constantin Sturzu (vezi citatul si citarea mai sus) pot constata cel putin o similitudine intre modul initial de propagare a celor doua religii: femeile (Cherchez la femme!). Iata descrierea facuta de Fotino in legatura cu mijlocul principal de inducere si de transmitere a adevarurilor profetului Mahomed: ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume; patima sa o acoperea zicand ca atunci vedea pe arhanghelul Gabriel descoperindu-i evenimentele viitoare ale lumii, de care se inspaimanta si se infricosa. Dar sotia si doamna lui necrezand ziselor sale, il mustra si plina de rusine se caia ca s-a maritat cu un om sarac si indracit. Atunci, vicleanul Sergiu o ruga sa nu se intristeze, cautand ca sa o incredinteze ca semnele sotului ei vin dupa inspiratia cereasca si dupa infatisarea ingerului, lucru ce trebuia sa o faca a se bucura. Hatige pana la final ajunse a crede zisele lui Sergiu, mai mult decat ale barbatului ei, apoi spunand si altor femei ca el era intr-adevar profet, popularitatea lui Mahomed crescu printre femei, si ignorantii si superstitiosii se facura prozelitii sai” (p. 104). In crestinism, vestea despre invierea lui Iisus a fost raspandita de cativa apostoli (mai putin Toma) si de catre femeile mironosite (purtatoarele de mir). Iata inca o tema demna de studiu: rolul femeilor in raspandirea informatiilor/ credintelor/ ideologiilor in lume. Eventual, se poate incepe chiar cu Eva cea curioasa si neascultatoare care a facut ca lumea sa-si provoace propria sa nimicire prin (sete infinita de) cunoastere.
Dupa ce am aflat ca dacii erau slavi, Fotino ne mai furnizeaza cateva informatii despre slavi, dar dacii nu mai apar printre semintiile slave sau slavizate: ”Cuvantul slav dupa limba sarmatica, inseamna gloria. Popoarele Sarmatiei Asiatice sau Sauromatiei, coboratoare de la stranepotii lui Iafet, s-au numit sclavi, slavini, slavoni si slavi, din cauza ca inmultindu-se si ajungand la mare putere, se socoteau slavici (gloriosi) si faptele lor slavite sau glorioase.” (p. 111) si inca o nota (de subsol) interesanta: ”Germanul Bissing zice ca toate popoarele slavonice, adica bulgarii, serbii, croatii, dalmatii, rusii, si altii, numeau pe romani, latini si italieni, vlahi, latineste vallachi, si nemteste valah; chiar pana astazi ungurii ii numesc flac si turcii eflac” (ibidem). Dar mai avem o informatie despre vlahi: ”…Istoria Bisericeasca … spune ca spre inceputul secolului VII, multi daco-romani s-au intors in Dacia; si Martin Smaintul adevereste ca spre inceputul secolului VII a trecut peste Dunare multime de popor sub numele de bulgari, pe care grecii ii numeau vlahi” (p. 112). Probabil, denumirea de bulgari venea de la faptul ca veneau de la sud de Dunare (Bulgaria), iar vlahi se numeau pentru ca ei plecasera din vechea Dacie, dar fusesera izgoniti inapoi de slavii bulgari. Si mai aflam ca denumire de ”ban” (Banul Craiovei) insemna in slavona ”domn”, ceea ce imi permite sa speculez, in continuare ca banul conducea o banie sau un banat (dupa modelul regele conduce un regat, voievodul un voievodat. Si tot Fotino ne precizeaza ca fiul/ mostenitorul banului se numea banovat, echivalentul lui beizadea, mostenitorul bei ului. In fine, cu riscul sa abuzez de citate, dupa ce ani in sir am cautat originea cuvantului voievod (inspirat fiind in aceasta cautare de opera ”Voievodul Tiganilor” de Lehar) aflu o opinie despre aceasta origine: ”Dacii dupa limba sarmatica numeau pe domn voievod, ca si pana astazi; iar dupa limba slavona se numeau gospodari. Dar romanii de la Constantinopole subjugandu-i ii numeau despoti, precum numeau si pe domnii Peloponesului”. (p.111).
Parca dorind sa ofere urmasilor sai de peste secole o lectie de ”Sic transit gloria mundi”, Fotino ne ofera date despre imperiul rus, pe care il descrie astfel: ”Imperiul Rus astazi este cel mai mare de pe pamant. Intinderea lui este de peste 1700 mile in lungime si peste 675 in latime. El cuprinde jumatate din Europa, impreuna cu Polonia si cu o parte din Turcia, pana la raul Prut; se intinde peste Rusia Europeana, posedand toata Asia Nordica si mare parte din America Nordica. Se socoteste de trei ori mai mare decat Europa si de treizeci de ori decat Turcia Europeana; prin urmare cuprinde a zecea parte din tot pamantul.” (p. 115). Pentru amatorii de statistici, Uniunea Sovietica (sau altfel spus Imperiul sovietic) se latise peste a sasea parte a Planetei si viza noi si noi mariri. Daca adugam si lumea subordonata odata Rusiei (China, Coreea, Vietnam, Europa de Est, cred ca devine mult mai explicabil efortul facut de Occident pentru a stopa aceasta expansiune prin aplicarea strategiei Dilema Detinutilor, cu consecintele asumate.
La fel ca in 1001 de nopti, Sheherezada/ Fotino a continuat sirul povestilor cu parfum de vechime, numite si istorioare, istorii sau, mai noi, stiinta istoriei. Fotino ne ofera inca o lectie despre cum sunt romanii/ rominii, fara a o numi ca atare. Nu stiu daca este vorba despre lene, asumarea in exces a principiului Carpe diem sau pur si simplu dezinteresul fata de viitor si de urmasi, dar – ne spune Fotino ”Romanii/ rominii insa n-au avut istorici pamanteni ca sa insemneze multe din faptele lor demne de istorie; nici alti istorici straini nu erau pe atunci in tarile acestea, care sa fi scapat de uitare toate cele urmare intre ei si imparatia otomana.” (p. 138).
Grecul Fotino nu uita nici traditia greaca de a indulci auzul ascultatorilor si a slabi exigentele cititorilor laudandu-ne, asa cum, probabil, a observat ca le place romanilor/ rominilor: ”Dar acelea cate din intamplare s-au insemnat si exista, si acelea cate traditia nu le-a pastrat sunt de ajuns ca sa caracterizeze poporul acesta ca viteaz, iubitor de libertate, si demn de soarta mai buna” (p. 139). Iata si o explicatie a coruptiei endemice care ne caracterizeaza si care ne situeaza, din pacate, si azi pe locuri fruntase in Europa si in lume: ”Daco-romanii, dupa ce si-au pierdut primitiva lor organizare, si-au stricat si limba prin contactul si amestecarea cu alte natiuni. Cu toate acestea exista pana astazi inca multe ramasite si probe de datinile romane, care ne arata atat originea lor, cat si coruptiunea care au primit prin slavi, a caror limba o si intrebuintau, neavand literele lor proprii. … se poate zice ca limba vlaho-moldoveneasca de astazi este mai mult fiica a limbii italiene decat a celei latine” (fapt contrazis de catre Fotino cu exemple) (pp. 139-140). O fi oare vlaho-moldoveneasca stramoasa ”romano/ romino-moldovenestei” pe care am propus-o eu la Chisinau ca limba oficiala a statului moldav? O fi, dar ”coruptiunea slava” si-a spus cuvantul si a facut in asa fel incat procesul de rusificare a Basarabiei sa continue, via Bucuresti, chiar la ora la care scriu aceste nevinovate randuri. Problema corectitudinii vorbirii si scrierii limbii noastre nu este de azi de ieri, desi au mai fost naivi care sa creada ca se poate avea o limba bazata pe reguli clare: ”Cu toate ca de cativa ani unul din cei dintai boieri pamanteni, marele ban Ienachita Vacarescu….., a compus o gramatica in limba aceasta, cu reguli pentru diftongi, cu tehnologie, cu exemple pentru sintaxa si cu ortografie, dar din cauza acelora care au putere ca sa lucreze insa nu si zel patriotic, aceasta gramatica n-a servit la nimic; si mai toti astazi invata a citi si scrie numai prin practica” (p. 141). Fac aici o paranteza generata de respectul pe care il port profesorului meu de limba romana din clasele V – VII, Constantin Maximiuc de la Scoala generala a comunei Gramesti, jud Suceava, actualmente pensionar (inca activ si militant pentru o limba romana corecta si frumoasa) la Vatra Dornei, si profesorului meu de romana/ romina din Liceul nr 2 din Radauti, Neculai Hlinschi, ambii pasionati de cultivarea unei limbi romane corecte si armonioase.
Tomul al doilea al Istoriei Daciei incepe cu Partea a IV-a, in a carui prim capitol se face o trecere in revista a domnilor Tarii Muntenesti, incepand cu Radu Negru Basarab, continuand cu fratele lui Mihai I Basarab, apoi fiul lui Radu Negru, Dan I Basarab, continuand cu Stefan I Mailat Basarab, Ioan Basarab I, Vlad I Basarab, Alexandri I Basarab, Nicolae I Basarab, Radu II Basarab, Dan II Basarab, Mircea I Basarab, Vlad I Tepes Basarab si tot asa pana la un numar de 78 de domni care au condus tara pana la 1817. Am facut o listare a primilor domni pentru a sublinia ca majoritatea dintre ei se numeau Basarab, ceea ce ar fi putut genera ca supranume pentru Muntenia, Basarabia. Faptul ca acest lucru l-au facut rusii pentru teritoriul dintre Prut si Nistru il consider o proba a faptului ca ei au recunoscut romanitatea/ rominitatea moldovenilor basarabeni, numindu-i cu un nume ce tinea de Tara Romaneasca/ Muntenia/ Valahia. Descrierile scurte si colorate ale domniilor de pana la 1817 sunt savuroase si adesea ai impresia ca sunt descrieri ale Romaniei ”moderne” din zilele noastre. Probabil asa va arata Romania si peste o suta de ani… desigur, caeteris paribus!
Pentru Moldova sunt descrise domniile a 70 de domni, incercand a se da caracterizari, etimologii si explicatii lingvistice interesante pentru Iasi si Suceava, dar considerate ca improbabile chiar de catre autor.
Partea a V-a este intitulata ”Descrierea geografica si politica a Tarii Romanesti”. In capitolul VIII gasesc, din nou, o asemanare cu prezentul ce merita consemnata: ”Este intristator lucru ca o tara atat de buna si frumoasa, un pamant atat de productiv si un climat atat de sanatos sa fie atat de putin locuita. Sunt sigur ca el ar putea sa nutreasca cu imbelsugare o populatie de cinci si sase ori mai mare decat cea de astazi; si ce e mai trist este ca din zi in zi tara mai mult se devasteaza” (p. 534). Subscriu!
In capitolul IX Despre datini, se scrie: ”Romanii(/ rominii) in genere se arata lenesi, fiinca nu ingrijesc sa munceasca mai mult decat le trebuieste ca sa-si plateasca darea si sa-si procure ale vietuirii. Acesta nu e un defect natural la ei; ei nu cauta a se imbogati, vazand ca tot ce dobandesc li se rapeste sub diverse pretexte. Ei din natura sunt betivi si simtuali. Femeile si fetele lor nu le tin ascunse, ca in celelate parti ale Turciei” (p. 536).
Sper ca alti cititori ai acestei Istorii a Daciei (dar si ai excelentei lucrari a lui Larry Watts) sa intervina pe marginea lucrarii/ lucrarilor, dar si a ”provocarilor” la dialog lansate de mine cu convingerea ferma ca dialogul si comunicarea sunt ingrediente obligatorii ale unei civilizatii postmoderne cu ”iz” democratic si occidental.

Liviu Drugus 18 – 22 aprilie 2012, Valea Adanca, Miroslava, Iasi
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com

PS La cateva luni de la publicarea acestei recenzii (mai 2012) am primit cateva raspunsuri la unele dintre nedumeririle formulate de mine in textul recenziei. Pentru cititorii curiosi si insetati de istorii le ofer urmatoarele link uri lamuritoare intr-o oarecare masura:

Despre vlahi, valahi, Walahia si Tara Romaneasca (Muntenia + Oltenia)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_cuv%C3%A2ntului_vlah

http://ro.wikipedia.org/wiki/Valahi

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aara_Rom%C3%A2neasc%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiuni_istorice_rom%C3%A2ne%C8%99ti Regiuni istorice romanesti

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=717

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_termenilor_rom%C3%A2n_%C8%99i_Rom%C3%A2nia

 

Florin Constantiniu http://www.jurnalul.ro/interviuri/ultimul-interviu-al-academicianului-florin-constantiniu-politicienii-postdecembristi-au-facut-romanilor-mai-mult-rau-decat-mongolii-ungurii-turcii-nemtii-si-rusii-610240.htm

(n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București)
Istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române.
În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Acad. Florin Constantiniu – „Clasa politica postdecembrista este cea
mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei”

20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania
arata ca un animal bolnav si haituit.
Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de
sperante zadarnice.
Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc
stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara,
cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un
proiect national de salvare.
Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer.

Au creat-o politicienii si romanii insisi.

Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget.

Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european,

ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim,

ne vom afla poate izbavirea.

„Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in
decembrie 1989 au fost ratate”

– Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din
viata noastra, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista
evenimente cruciale, care inaugureaza
o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie ’89 a fost un astfel de
eveniment: crucial, innoitor, fondator.
Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost
ratate si, astfel, Romania imparte cu
Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din
viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment,
comparatiile cu alte intervale de timp ale
istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de
doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist.

Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938.

In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea
Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern,
la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui
Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864, si politica de modernizare

promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga
din inapoierea determinata – in principal – de dominatia otomana, si
sa se modernizeze rapid.
Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic,
social, cultural.
Sa nu uitam ca, in acest interval, apar „Junimea” si Eminescu! A doua
perioada: 1919-1938.
Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o
duritate nemiloasa (1929-1933),
Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in
toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

– Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se
intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

– Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt
cele mai potrivite spre a fi comparate.
In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale:

in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern;
in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor;

la 22 decembrie 1989, se inchide „paranteza” comunista,
deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul
dezvoltarii firesti a societatii romanesti.
Veti fi de acord – sper – ca la cea mai sumara comparatie, perioada
postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate.
Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania ?
Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care
sa-i mobilizeze pe romani?
In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat
infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

„Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se
imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o”

– De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa
repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit? – Parerea
mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea
eforturilor elitei politice
si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect
national, mobilizator si stimulator.
In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu),
cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti,
s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si
independenta. In 1918, generatia Marii Uniri ( Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga)
s-a aflat la unison cu societatea care voia ” Romania Mare” si afirmarea ei pe plan european.
Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi „Piata Universitatii”),
lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica

sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania.

Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure
inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunista a Romaniei?

– Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a
intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra
Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea
ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa.
Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps,
invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta.
Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o.
Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit.
Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera.
Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele),
vile in tara si strainatate, masini de lux etc., s-au strans in proprietatea clasei politice.
Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

„Un popor de oi naste un guvern de lupi”

– Cine este vinovat de aceasta situatie?

– Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman!
El ilustreaza perfect observatia ca „un popor de oi naste un guvern de lupi”.
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis
clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara.
Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20
de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa „tempereze” setea ei de inavutire.

Pe roman nu-l intereseaza situatia generala.
Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde!
Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica.
Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine
si nu la binele comun!?
Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca – din
nevoia de castig – sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan.

Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine.
Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat
pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

– Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

– Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al
Aliantei, au vrut-o.
Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de
zgomotoasa, pe atat de inutila,
SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid.

In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina,

fara a obtine nici un folos.
Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical.

In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO.
A fost o decizie americana , nu un merit al guvernantilor romani.

O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana.
Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est.
Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la
nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.
Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere,
si atunci, la gramada – iertati-mi expresia! – am intrat si noi.

„Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa”

– Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

– O „mare idee”, un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost
Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii.
Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada
interbelica, Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului
Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni.
Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic , Romania a
devenit o piata de import.
Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un
fel de colonie.
In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei.
In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare,
Nobelul… In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi
putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific.
Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de
invatamantul romanesc, supus la tot felul de „reforme” si „programe” inepte si distructive.
Daca, din randul elevilor sau studentilor,
au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au
disparut in mediocritatea din tara .
Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la
periferia Europei.

– Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate
sustrage Romania acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage,
dar caruia ii poate rezista.
Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o
afirmare a identitatii nationale.
In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a
initiat o dezbatere despre identitatea nationala.
La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci
care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc.
Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa.
Americanii – ii am in vedere pe cetatenii SUA – ne ofera cel mai
frumos exemplu de patriotism.
Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la
minunata lor pilda.

– Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

– Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am
aderat la principiul atat de sanatos al „Junimii”:
„Patriotism in limitele adevarului”. Sa-mi iubesc tara si poporul, dar
sa nu le ascund niciodata defectele.
Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala
are o componenta esentiala: memoria istorica.
Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei.
Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria
istorica e pe cale de disparitie.

– Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de
peste o suta de ani?

– Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a
istoricilor, va fi foarte severa.
Anii astia de dupa 1989 vor fi considerati o perioada de declin.

 

Anunțuri

3 răspunsuri la „Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice

  1. constantin codreanu 19/05/2012 la 3:18 PM

    Dragă Liviu,

    Iată că am reuşit să duc până la capăt recenzia mea la dubla ta recenzie. O ai ataşată. Nu mi-a fost uşor, pentru că am scris-o din prietenie şi nu din datorie complezentă.
    Dacă „recenzie” înseamnă „analiză critică” , atunci e fosrte greu să faci o analiză critică la o altă analiză critică, fără să ai mortul pe masaă, ca să-i poţi face autopsia şi nici măcar de traducere nu dispui, ca şi cum ai avea fotografia mortului.
    Recenzia poate fi de multe feluri şi parfumuri: sobră sau uşuratecă, amicală sau în răspăr, tandră sau morocănoasă, prietenoasă sau duşmănoasă, obiectivă sau subiectivă, esenţială sau chiţibuşară, moale sau dură, netedă sau aspră , la obiect sau împrăştiată etc.etc.În orice caz, chiar mai mult decât în cazul autorului recenzat, recenzia spune mai mult despre recenzent.
    Nu ştiu cum vei recepta tu recenzia mea. O eventuală reacţie ar fo o recenzie, la o recenzie, la o dublă recenzie! Nu uita însă ce ai scris tu în ultimile rânduri: faci o invitaţie la dialog, într-un efort colectiv de a ne apropia de avevăr.

    Cu drag,
    Constantin

    19 mai 2012

    RECENZIE LA O DUBLĂ RECENZIE
    (recenzie de uz intern la o recenzie de uz extern)

    Recenziile postate pe blogul său de neobositul Liviu Druguş (LD) sunt, prin amploarea şi structura lor, mai curând „studii” decât clasice recenzii.
    LD recenzează nu numai „opera”sau „opera şi autorul”, pentru că el lărgeşte aria recenziei şi la „opera recenzentului”.
    În recenziile sale, LD foloseşte, cu pasiune, o „trusă de instrumente” de „borne, jaloane”şi anume:
    1. antimarxism, anticomunism, aplicate nu numai ideologiilor şi doctrinelor de stânga, dar şi reprezentanţilor acestora, de la mic la mare: Marx, Engels, Ceauşescu, Iliescu , Năstase şi, mai nou, Ponta ca sârguincios discipol al „ greilor”.
    2. Ataşament total doctrinelor şi gândirii social-politice de dreapta, declarându-se „libertarian”, adică liberal extrem, adept al statului minimal, până la anularea lui.
    3. „ştiinţa a murit”, trăiască transdisciplinaritatea.
    4. MSM-metodologia scop-mijloace.
    5. idiosincrazie faţă de plagiatură, citări imprecise, bibliografie incompletă, greşeli de ortografie, de tehnoredactare.
    6. Dilema deţinuţilor, în variantă originală.
    Toate aceste valenţe ale discursului recenzent se regăsesc în mai toate recenziile elaborate de Liviu Druguş. De aici şi impresia că LD selectează articolele şi cărţile pentru recenzare după cât de fertil este „terenul”cu privire la posibilitatea de aplicare a trusei instrumentale. Liviu Druguş numeşte aceste ocazii ca „ridicări la fileu”!
    Liviu Druguş elaborează laborioasele, sclipitoarele şi întinsele sale recenzii şi în speranţa, declarată, că ele vor stârni reacţii, feedback-uri, de preferat publice, ceea ce nu se întâmplă. Cred că acest fapt este dezamăgitor pentru LD.
    Eu am „comis” acest preambul înainte de a intra, propriu zis, în analiza recenziei cărţii „ Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei”, scrisă de serdarul Dionisie Fotino, în limba greacă, la începutul secolului 19 şi tipărită la Viena în anul 1818, fiind tradusă în româneşte de George Sion, apărută abia în anul 2008, la Editura Valahia.
    Aşa cum singur o recunoaşte, LD nu este istoriograf/istoric/istorian dar, încă din primele rânduri, în numele adevărului istoric autentic şi nu cel de comandă politică, este gata să arunce la „lada de gunoi a istoriei” pe acestea din urmă.
    Aşa cum era de aşteptat, LD „se încălzeşte” cu teme adiacente şi formale.
    Astfel, folosirea diacriticelor este o problemă politică, pentru că a scrie cu „â” este o scriere „iliesciană”, în timp ce scrierea cu „î” este „ceauşiană”.
    LD condamnă apoi, ca fiind un non sens, expresia „greşeli de ortografie”, după cum expresia „corect ortografic”ar fi un pleonasm, urmând a fi înlocuită cu expresia „corect grafic”. Academia Română este atenţionată în acest sens.
    Eu cred că expresia „greşeli de ortografie” nu este un non sens, întrucât ea se referă la aplicarea incorectă a normelor”orto”. În cazul”corect ortografic”, care spune că scrierea este corectă din punct de vedere al normelor orto, nu pare a fi un pleonasm, iar propunerea de a scrie/spune „corect grafic”ar putea să fie înţeleasă cu referire la forma grafică ( de felul cali-grafie). În fine, nu cred că astfel de teme au vreo semnificaţie pentru istoria Daciei! În schimb, denotă faptul că LD este un perfecţionist!
    Înainte de a intra în fondul problemelor, LD reia tema, atât de dragă lui, că „istoria” nu este o ştiinţă, pentru că adevărurile ei depind de regimurile politice, de administraţia partidică sau de alţi factori care comandă „reevaluări” ale adevărurilor istorice. LD reiterează sentinţa, dragă lui, conform căreia „cuvântul ştiinţă este total compromis”( ca şi expresiile:ştiinţe economice, politice, sociale). LD afirmă, în context, că actuala clasă politică este alcătuită din politicieni de duzină.(Din nou întrebarea: ce legătură are asta cu istoria Daciei?)
    Autorul dublei recenzii acordă mai multă crezare arheologiei în dauna arhivelor, pentru că arheologia cu greu poate modifica probele recoltate. Totuşi, nici arheologia nu este scutită de suspiciuni, afirmaţie susţinută de opinia unui preot(!):” Arheologia cu ştiinţele conexe, nu poate oferi certitudini, ci interpretări. Pe care le poţi accepta sau respinge, ele nu se pot impune de la sine „(Sic!)
    Constantin Daicoviciu, academician (comunist!), spunea:” Noi începem să ne cunoaştem acuma mai bine originile, pentru că plugul, tras de tractor, sapă brazdă mai adâncă” sau „Istoria este o ştiinţă atât de puternică încât ea poate demonstra azi că ne tragem din latini, iar mâine, din slavi”!(Evident, comenzi politice!).
    Recenzentul cărţii speră, ca întotdeauna de altfel, că atât cartea cât şi recenzia ei vor contribui la „ cunoaşterea unor adevăruri irefutabile” ceea ce este şi „mobilul principal al citirii şi recenzării acestei cărţi”.
    Pentru a apăsa şi mai mult pe ideea istoriei ca non-ştiinţă recenzorul recurge la sprijinul a două cărţi. Prima este „Judecata morală la copii” a lui Jean Piaget (1932), iar a doua este”The Historian” a Elisabethei Kostova (2005) în care subiectul principal este Dracula.
    Ideea este că percepţia internaţională a României şi a românilor se reduce la:Dracula, un vampir voievod valah, Ceauşescu (dictator comunist), Nadia Comăneci, Hagi. Se face paralela între” modul cum reproduc copiii cele auzite şi modul cum o fac oamenii mari”, sugerându-se că tot aşa se întâmplă şi cu istoria.
    Recenzia propriu zisă începe abia acum , când autorul „Cuvântului înainte”, Al.Dita, este admonestat că nu respectă pe cititor lipsindu-l de trimiterile bibliografice cu privire la unele citate folosite, ceea ce are efecte educative negative asupra tinerilor cititori (lipsa de respect faţă de rigoarea academică!).
    LD declară că are reticenţă faţă de studiile de istorie, punând sub semnul îndoielii „ onestitatea intelectuală a istoricilor”.
    Publicarea traducerii româneşti a cărţii „Istoria Daciei”, într-o scriere „ciudată, mixtă, latino-cirilică”este un fapt benefic, fiind „un pas spre eliberarea diplomatică şi lină de sub dominaţia culturii şi limbii ruse, evident impuse prin forţa armelor”.La ce se referă oare LD? La ce impunere prin forţa armelor, premergătoare traducerii cărţii, la jumătatea secolului 19? Să fie vorba de războiul ruso-turc, încheiat cu pacea de la Bucureşti, la hanul lui Manuc, când Turcia a dat Rusiei Basarabia românească?
    În acest moment Liviu Druguş reia tema, foarte dragă domniei sale, a denumirii limbii de stat din Republica Moldova şi anume: limba moldo-română. Propunerea a făcut-o în vremea când lucra la Chişinău, ca jurnalist. Această propunere nu convenea politicienilor de la Bucureşti, care susţineau denumirea de „ limba română”, fără a ţine seama de necesitatea de „ a reveni la normalitatea de dinaintea raptului (istoric!)”(Sic!). Alăturarea momentelor 1812 şi 1940, cu efecte similare asupra limbii, în condiţii atât de diferite, ar merita o discuţie aparte, dar nu acum şi aici.
    Liviu Druguş se avântă apoi (aventurează!) într-o dispută asupra denumirilor ţinuturilor locuite de români, aspra datărilor acestora etc. ajungând în final să propună nişte reglementări pentru editurile particulare, care să fie respectate cu stricteţe, aşa cum Universităţile particulare respectă reglementările oficiale (LD este profesor la o universitate particulară). A compara o editură particulară cu o universitate particulară nu convinge. LD constată, în context, că în ultimile două decenii derapajul cultural s-a agravat:”practic, s-a înlocuit cenzura cu impostura, propaganda partidului totalitar cu totalitarismul transpartinic al profitului bazat pe păcăleala cititorului de bună credinţă, iar lista lipsurilor ar putea continua..( Ce legătură are asta cu istoria Daciei?)
    Geto-Daci, Traco-Daci, Valahi, Vlahi, Aromâni, Munteni, Moldoveni, Ardeleni,etc.etc, cu „ţările lor”, Valahia sau Vlahia, Principate române…”teme interesante pentru lingvişti”, „stufăriş de denumiri…,”, care complică „înţelegerea corectă a istoriei noastre…” etc. În acest context, LD propune alcătuirea unei ”tabele de echivalare a informaţiilor referitoare la principatele române”, care să conţină informaţii despre denumiri ale spaţiilor, statului, datări, intervale istorice etc. „ Aceasta ar atenua dezinteresul faţă de cititori, perfect compatibil cu dezinteresul faţă de adevărul istoric nud”.
    Eu cred că importantă ar mai fi şi lămurirea deosebirilor dintre denumirea noastră de către străini, în diferitele lor limbi: Dacă pentru unii denumirea noastră începe cu sunetul „ro”, pentru alţii începe cu sunetul „ru”. Dacă „ro” sugerează latinitatea noastră, „ru” pare a avea legătură cu denumirea „rumân”,cu înţeles de iobag, şerb, prost, adică Rumânia ar fi o ţară de iobagi, şerbi şi proşti.
    Plecând de la aserţiunea, din cartea recenzată,”Către secolul întâi al lui Hristos, pământul Daciei era atât de populat, încât i s-au opus cu tărie chiar şi învingătoarelor oşti ale romanilor, care au supus mai toată lumea”, Liviu Druguş, în loc să observe că în oştile lui Decebal luptau şi detaşamente ale unor triburi barbare, mai apropiate sau mai de departe, cu care Decebal încheiase acorduri de întrajutorare, astfel încât numărul oştenilor nu avea nici o legătură cu numărul populaţiei, domnia sa „construieşte” o demonstraţie, oarecum confuză, asupra realităţii demografice româneşti. Astfel, Ceauşescu, cunoscând probabil aserţiunea din cartea lui Fotino, acordă o atenţie deosebită creşterii populaţiei ţării ( dacă proiectul ceauşist ar fi continuat şi după 1989, azi am fi avut o populaţie de cca. 30 de milioane , aşa cum se spune în diferite ocazii în care se discută, cu îngrijorare, problema demografiei din ţara noastră: dacă nimic nu se întreprinde pentru a schimba evoluţia demografică, în câţiva ani populaţia va scădea sub 15 milioane!.
    Dar, în astfel de circumstanţe, Liviu Druguş îi acuză pe autorii acelor „studii”, elaborate la comandă ( oare cine le-a comandat, se întreabă retoric LD), care susţin astfel de previziuni. Evident, surse ale defăimării poporului român merg până la Marx şi Engels, pentru că nici nu se putea altfel.
    Profeţii sumbre asupra evoluţiei noastre demografice abundă în presa autohtonă scrisă şi vorbită, sau în discursul politicienilor. Dacă se aplică legile unei evoluţii liniare, atunci rata descreşterii populaţiei în ultimile două decenii ne spune că poporul român va dispărea în cca. 130 de ani!( regula de trei simple)…fără vina lui Marx şi Engels.
    Deşi LD îşi propune să scrie o „recenzie de carte” (autor Dionisie Fotino), la un moment dat apare un fel de „afluent”, foarte generos în alimentarea idiosincraziei faţă de Rusia ( ca imperiu ţarist sau sovietic). Mă refer la cartea „ Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, adică de ruşi ţarişti sau sovietici. Cartea este scrisă de Larry L.Watts, un „excelent şi prob istoric”, aşa cum îl evaluează recenzentul.
    Eu nu pot acorda mai mult „spaţiu” acestui generos afluent, nici celor spuse de Marx şi Engels, în secolul revoluţiei de la 1848, pentru că s-au folosit, în mare parte , de informaţii pe care le aveau nu numai din surse româneşti (N.Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu, Papiu Ilarian ş.a.) ci şi, mai ales, din lucrări străine mai ample, cum ar fi „ Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes” a lui Elias Regnault (1801-1868), englez şi istoric al lui Napoleon Bonaparte. Evident, antiromânismul şovin maghiar, implicarea Austro-Ungariei în revoluţia de la 1848 au alimentat, probabil, unele accente antiromâneşti din scrierile lui Marx şi Engels. Pentru obiectivitate, ar fi bine să se citeze şi aprecierile pozitive ale acestora despre români (K.Marx „Însemnări despre români”, Manuscrise inedite, A.Oţetea şi S. Schwann, Editura Acad.RPR, Bucureşti 1964).
    Tot pentru obiectivitate ar trebui să ne răspundem la o întrebare de acută şi jenantă actualitate: ce are Europa cu românii, atât de peiorativ văzuţi acum, la început de secol 21 ? Cine „comandă” această atitudine? Cine este interesat? Tot Rusia? Iată un subiect de reflecţie, nu numai pentru LD!
    A intra în discutarea atât de controversatei probleme a rromilor/românilor/romînilor ar fi o aventură labirintică. Ei înşişi, rromii, susţin că vin din India, via Iran, Turcia, în timp ce Fotino spune că ei au fost aduşi în Dacia de legiunile romane şi lăsaţi aici pentru colonizarea Daciei! Deci şi ei ar fi „latinii” colonizatori şi strămoşi de-ai noştri, de la care am învăţat limba latină!
    Vezi bine, noi românii, dintr-o teamă/grijă exagerată de a nu fi acuzaţi de discriminare etnică, am eliminat denumirea de „ţigan” şi iată-ne acum victime ale confuziei rromi/români. Poate că eram mai inspiraţi scriind „rhom/rohm”! Cuvântul „rrom”, început cu două consoane, pare ciudat!
    Disputa asupra originii noastre este actuală şi nu trebuie să ne ascundem după deget. Mişcarea condusă de dr. Napoleon Săvescu, director fondator al publicaţiei lunare „Dacia magazin”, editată de „ Dacia Revival International Society”, repune în discuţie problema latinităţii noastre, nu pentru a o nega, ci pentru a o interpreta în altfel, revalorificând fondul ei dacic. Dovezile aduse de Napoleon Săvescu în cartea „Noi nu ne tragem de la Roma” nu trebuie desconsiderate.
    Liviu Druguş, în recenzia sa, înclină spre a ironiza încercările de revizuire a originii latinităţii noastre.
    Dacă limba română „se trage” mai mult din latină (latina veche!) sau din slavonă este o temă care nu ar trebui întinată cu ingrediente politice”de acasă” sau „de aiurea”. De curând, pe un post TV autohton s-a făcut o referire la o posibilă modificare a manualelor de istorie a românilor, invocând o dezbatere academică ce a avut loc în Germania, tocmai pe tema latinităţii noastre, în sensul că originea limbii noastre este…tracică!
    În ceea ce mă priveşte, sunt surprins de faptul că în nici una din limbile anglo-saxone, în spaniolă, italiană, franceză nu există sunetul „â”, pe care acei vorbitori nici nu-l pot pronunţa. În schimb el abundă în limbile slave!
    Şi de altfel: de ce ne-ar fi ruşine să admitem că nu avem origine latină? Este ştiut faptul că mulţi nordici îşi caută cu ardoare documentele care să ateste originea lor dacă(dacică!). Se zice că „deutch” şi „dutch” (adică german şi danez) vine de la genericul „daci”!Poate că aşa o fi! Mai ştii?
    Fiind vorba despre limbi vorbite şi origini, aplicând reţeta „limba moldo-română” ar mai fi :olto-româna, banato-româna, maramu-româna, transilva-româna, dobro-româna, munteno-româna, buco-româna şi, în fine, moldo-româna! În acest fel, problema limbii vorbite în Moldova de dincolo de Prut se rezolvă unitar şi elegant!
    Legătura ce se face între” răsturnarea familiei Ceauşescu” şi „aplicarea neabătută a planului lui Petru cel Mare, de a transforma Marea Neagră în lac rusesc, respectiv de unificare a lumii slave”, cu distrugerea statului român, pare a fi o fantasmagorie.
    În Diploma de la Luţk (aprilie 1711), ţarul Petru cel Mare recunoştea Moldovei lui Dimitrie Cantemir frontierele ei străvechi:”Râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, marele Ducat al Transilvaniei şi teritoriul Poloniei după delimitarea făcută”(Istoria care ne doare…, Tudor Cireş, Jurnalul Naţional nr.5919, din 16 mai 2012,pag.17). În 1812, tratatul de pace ruso-turc, după înfrângerea lui Napoleon de către ţarul Alexandru I, nu ţine seama de înscrisul testamentar al lui Petru cel mare şi ne răpeşte Basarabia (ibid.)
    Şi chiar aşa să fie! Astăzi nu participăm şi noi la construcţia unei Europe cu graniţe „ spiritualizate”? Polonezii şi maghiarii nu vor, şi ei, ca ruşii lui Petru cel Mare, să ajungă la Marea Neagră?
    Credeam că LD renunţă de a mai pomeni despre transdisciplinaritate, dar mă pripeam. Aşa că avem o temă: provenienţa cuvântului „boier”, care, „ poate fi încununată de succes în plan cognitiv doar dacă va fi o abordare transdisciplinară, culturală, umană, complexă şi postmodernă”.
    În acest context am şi eu o propunere de abordare TD. Avem două discipline-oi şi boi. Între ele avem „via”, adică vierul, aşa că , din oi, boi şi vier obţinem „boier”, adică o transdisciplină, dincolo de cele mai sus pomenite. Boierul este cu totul altceva pentru că el are putere materială importantă, care îi conferă spiritualitate, putere politică etc. El are iobagi, adică şerbi şi proşti, pe care îi îndoapă pe gât (le bagă) ordine, disciplină şi supunere. Aceştia sunt rumânii!
    Recenzentul mai trimite o săgeată otrăvită,( a câta oară ?) neputincioasei ştiinţe a istoriei şi slujitorilor ei: cum vor putea aceştia să lămurească „povestea rubedeniilor, frăţietăţii şi originilor noastre?… Daci, Traci, Geţi, Sciţi, Sarmaţi ş.a.
    „Omonimul” lui Liviu Druguş, alias consulul Livius Drusus(!), scria aşa:” Geţii şi dacii, sub numele de daci şi sciţi, trecând printre oraşe, au ajuns la Marea Adriatică…făcând prădăciuni”. Se zice că traco-dacii erau consideraţi hoţii din Balcani! Şi azi, ce spun vest-europenii despre noi?
    Până aici suntem doar la pagina 67, ultimile fiind dedicate teoriei grecului Fotino despre formarea poporului român. Recenzentul constată că Fotino greşeşte atunci când spune că Traian a adus în Dacia „colonii” şi nu „coloni”(poate că este doar o greşeală ortografică!). Fotino spune că formarea poporului român s-a făcut prin corcirea între coloni şi daci şi nu între romanii ( de la Roma ) şi daci. Deci: cum stăm cu latinitatea?. În fine, termenul „român” ar fi existat încă din anul 200. Liviu Druguş, având pizmă de dreapta pe DDD (Dan Diaconescu Direct), aminteşte că, în oraşul Caracal, ce poartă numele împăratului Caracala, care a acordat locuitorilor de acolo onoarea de a fi „ cetăţeni romani „…s-a răsturnat carul cu proşti!
    Bietul Fotino! Un grec care scrie 741 de pagini despre istoria Daciei, adică a strămoşilor noştri primari, este admonestat că nu foloseşte datări, că nu precizează dacă distanţele sunt măsurate în ore sau kilometri, dacă erau parcurse pe jos sau în căruţă!
    Între pagina 111 şi 536, LD identifică diferite teme: bulgarii, serbii, dalmaţii, ruşii, trecerea bulgarilor peste Dunăre, în ambele sensuri. Aflăm că „ban” înseamnă „domn”, că de aici vine denumirea de „banat”, denumirea „voievod” fiind sarmatică. Se reţine părerea lui Fotino că mărimea imperiului rus este cât jumătate din Europa. Recenzentul aduce însă o completare: occidentul a făcut efortul de a stopa expansiunea ruso-sovietică, ajunsă până la a şasea parte a planetei, expansiune interpretabilă printr-o strategie a „Dilemei Deţinuţilor”, evident!
    Fotino ne caracterizează, ca neam, aşa: leneşi, dezinteresaţi faţă de viitor şi de urmaşi, viteji, iubitori de libertate, demni de o soartă mai bună, corupţi (endemic!). Îţi vine să zici că Fotino a „nimerit-o bine”, în mare parte!
    Recenzentul se opreşte apoi la problema lingvistică, întrucât Fotino consideră că limba vlaho-moldovenească este mai mult „ fiică a limbii italiene decât a celei latine”. Aici, LD are o minge ridicată la fileu pentru că se întreabă aşa:” O fi oare vlaho-moldoveneasca strămoaşa romano/romino-moldoveneşti, pe care am propus-o eu la Chişinău ca limbă oficială a statului moldav”? ( propunere care i-a adus mari neplăceri, fiind rechemat în ţară din misiunea ce o avea la Chişinău, aşa cum LD mărturiseşte cu alte ocazii).
    Un gest de nobilă generozitate recenzentul îl face omagiindu-şi profesorii de limba română de la Grămeşti ( relaţie cu gramatica limbii?) şi Rădăuţi, de la care a învăţat „ o limbă românească de calitate”. Foarte frumos!
    Liviu Druguş subscrie la :”este întristător lucru că o ţară atât de bună şi frumoasă, un pământ atât de productiv şi un climat atât de sănătos să fie atât de puţin locuită. Sunt sigur că el ar putea să nutrească cu îmbelşugare o populaţie de cinci şi şase ori mai mare decât cea de azi; şi ce e mai trist este că din zi în zi ţara mai mult se devastează”(pag534). Liviu Druguş nu comentează!
    La pag.536 (ultima recenzată) Fotino insistă:” Romano/rominii (sic!) în genere se arată leneşi, fiincă nu îngrijesc să muncească mai mult decât le trebuieşte ca să-şi plătească darea şi să-şi procure ale vieţuirii. Acesta nu este un defect natural la ei; ei nu caută a se îmbogăţi, văzând că tot ce dobândesc li se răpeşte sub diferite pretexte. Ei din natură sunt beţivi şi simţuali. Femeile şi fetele lor nu le ţin ascunse, ca în celelalte părţi ale Turciei (pag.536)…adică noi făceam parte din Turcia! Liviu Druguş nu comentează!
    De la pag.536 până la 741 recenzentul, parcă obosit şi cătrănit , nu mai găseşte nimic demn de semnalat şi comentat, invitând pe alţi cititori ai lui Fotino, Watts şi Liviu Druguş la dialog civilizat, democratic şi occidental, ceea ce am încercat şi eu să fac.
    În încheiere trebuie să-mi spun păerea că a recenza o carte atât de mare, atât de bogată în teme şi probleme, înseamnă a avea puterea de a renunţa la ceea ce nu este necesar, la autocitări, la divagări cu iz partizanal-politice, care nu contribuie la edificarea potenţialului cititor al cărţii. Acestuia trebuie să i se ofere o prezentare a cărţii astfel structurată şi sistematizată, pe direcţii şi aspecte principale, încât cititorului să i se stimuleze dorinţa de a citi cartea şi de a o descifra mai uşor şi eficient.
    Constantin Codreanu
    Cluj Napoca, mai 2012

  2. Pingback:Ioan Holban despre Caragiale sau Ce are geologia cu genealogia si ginecologia? « liviudrugus

  3. marius 25/03/2016 la 2:30 PM

    Cartea a fost publicata si in 1860 – Bucuresci – Imprimeria Nationala a lui Iosif Romanov & Companie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: