liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Amos Oz, Cum sa lecuiesti un fanatic. Pace voua!


Pax vobiscum! Salam alecum! Shalom aleichem! Pace voua!

Habitatie pentru toti!

Fanaticii nu se pot lecui: doar fanatismul este posibil de prevenit (si, rareori, de lecuit)

 

 

Amos Oz a intrat in raza mea de interes doar după ce acesta a fost in Romania, in februarie – martie 2012, urmarind indeosebi Radio Romania Cultural si TVR Cultural, posturi care au mediatizat intens personalitatea, prezenta si prestanta celebrului scriitor israelian. Interviurile difuzate pe aceste posturi mi-au proiectat in mintea mea nu atat un scriitor, utilizator de tehnici de seducție a cititorilor, ci un ganditor profund, incomod prin radicalitatea ideilor avansate, deschis la dialog si mare iubitor de oameni. Pacea este punctul terminus și altius al oricarei reflecții despre oameni si despre umanitatea din ei, la fel cum marii filosofi (rationalisti, existentialisti, gnoseologi sau ontologi) isi incheie preocuparile de o viata in reflecții etice, adica despre cum ar trebui să se poarte oamenii intre ei astfel încat sa-si traiasca viata in bucurie si nu in suferinta.

M-am simtit atras de meditatia pe teme umanist-existentialiste inca din copilarie. Eram incapatinat, iar primele corectii primite (localitatea Carlibaba, jud. Suceava) mi-au nascut in minte posibilitatea interogativa ca altcineva sa se fi nascut in locul meu. Lecturile recomandate de scoala (localitatea Sarul Dornei – 1956-1959 – si apoi Gramesti – 1960-1963 -, tot din jud. Suceava) si de mama mea au fost centrate (cum altfel?) pe ”Oameni de seamă” (modelul ales de mine fiind Fritjorf Nansen, descoperitorul de noi teritorii necunoscute si prim ministru al Norvegiei, fiica acestuia numindu-se Liv). Am avut, ulterior, un fior memorabil la intalnirea cuvantului ”social”, cuvant explicat de mama mea prin metafora ”padurea este formata din copaci, iar societatea este formata din oameni”. Acest cuvant – uzitat inca de atunci si pana azi in exces – este acum, pentru mine, total lipsit de conținut, nociv chiar in intelegerea omului. Ramanerea mea în Iasi a fost abil motivata de profesorul de economie politică Vasile Cozma: ”Liviule, ai vrea să ramai cercetator la Iasi, unde se va infiinta un Institut al Omului?”. Cand am inceput sa predau economie politica la Medicina din Iasi, un student mi-a recomandat cartea din 1935 a lui Alexis Carrel, Omul ființa necunoscuta, carte recitita de-a lungul anilor. O am si acum in biblioteca, alaturi de ”Explicarea omului” a lui Mihail Ralea. Ca alte ”probe” in argumentarea preocuparii mele mai vechi fata de oameni, umanitate, umanioare/ umanistica si omenie stau: prima mea admitere (ratata) la filologia din Bucuresti, ratare compensata apoi prin frecventarea cursurilor si conferintelor pe teme filo-umaniste la filologia din Iasi, alegerea temei de doctorat despre gandirea radicala americana (la ASE Bucuresti),  amicitia cu Anghel Rugina care scria si vorbea adesea despre ”omenia romanilor” ca un etnospecific al nostru. Si nu in ultimul rand, subliniez preocuparea mea din ultimele doua decenii de a concentra tot ce se refera la om intr-un demers unic, integrator, pe care l-am denumit Antropologica/ Anthropologics (spre desosebire de antropologie, o disciplina ingusta, specializata pe o feliuta de cunoastere si cu un nume inadecvat). Antropologica inseamna o sinteza coerenta si concentrata a tuturor informatiilor sistematizate despre om si existenta sa. Alte nume pentru acest demers eminamente umanist sunt: Metodologia Scop-Mijloc, Management, Continuumul Politic-Economic-Etic, sau Teoria Generala a existentei/ actiunii umane. Transdisciplinaritatea, holismul, transcendentul si sincretismul sunt dimensiuni inerente oricarui demers uman(ist) integrator. Dupa parerea mea, tot ceea ce inseamna neimplinire umana provine din modul in care a fost conceputa si efectuata educarea copiilor, adolescentilor si adultilor (lasand deoparte defectele genetice, accidentele si ofensivele fanatizante de succes). Oamenii nu sunt, de regula, buni sau rai, ei se nasc doar capabili de a deveni (datorita contextelor si educatiei) buni sau rai. Educatorii (de toate felurile: profesori de la clasa zero pana la postdoctorat, parintii, ong-urile profilate pe educatie, mass media cu asa numitii ”formatori de opinie” etc.) ar trebui sa fie superelita oricarei societăti, supervizata si controlata permanent in demersurile ei pentru a justifica rasplata maxima pe care educatorii de elita ar merita-o din plin. Toti criminalii, coruptii, infractorii, mincinosii si inadecvatii au avut educatori si evaluatori, vecini sau sefi care le-au permis sa creada ca sunt chiar educati, titrati, adecvati si pregatiti pentru a trai printre oameni fara a le face acestora viata mai grea. Am facut acest excurs in propriile mele formari si convingeri (trecute si actuale) pentru ca acestea sunt lentilele prin care am citit mărturisirile de credința ale unui om (Amos Oz) pe care il apreciez in primul rand pentru curajul opiniei (Oz este pseudonimul ales de autor, iar cuvantul ”oz”, am aflat, inseamna in ebraica ”indrăzneala”), sinceritate, buna credinta si onestitate.

Eseul ”Cum sa lecuiesti un fanatic” deschide cartea cu acelasi nume publicata de Humanitas fiction (de ce ”fiction”?!) in 2011 (traducere din engleza de Dana-Ligia Ilin, dupa originalul din 2002), cu o scurta Introducere semnată de Nadine Gordimer. La un deceniu dupa scrierea ideilor din acest eseu, lucrurile vizate nu par a se fi schimbat deloc, daca nu cumva s-au inrautatit. Aceasta spune multe despre puterea de influenta a scrisului militant, cu mesaj educational deschis si clar. Cat despre puterea de influenta si de educare a recenziilor la carțile mai mult sau mai putin celebre rezultatul este lesne de imaginat. Si atunci, cui prodest? Avansez aici cateva ipoteze de raspuns: aceste scrieri (eseuri si contraeseuri) sunt, inainte de toate, exercitii intelectuale de autolamurire si de autopozitionare, la fel cum viitorii manageri simuleaza jocuri manageriale inainte de a se prezenta la un concurs pentru un post de manager. In cazul scriitorilor, formularea de ipoteze de lucru si de propuneri de solutionare a starilor de lucruri ce provoacă durere si suferinta umana are drept posibil scop intrarea in dialog cu lumea reala, obtinerea de noi imagini si date despre oameni concreti si situatii concrete, acestea fiind substanta viitoarelor scrieri romanesti. O alta posibila motivatie a scrierilor de acest (nou) gen o constituie si dorinta apropierii de un bun de lux, rarissim si tocmai de aceea valoros, iesirea din minciuna si apropierea de adevar. Minciuna este contaminanta si cu posibilitati nebanuite de autoconservare si autodezvoltare. Realitatea ne-a dovedit mereu ca se poate trai si in minciuna, fie aceasta prin omisiune sau prin deformarea voita si interesata a adevarului. Totalitarismul ceausist ar fi primul exemplu ce imi apare in minte, continuat imediat cu deceniile de minciuna postdecembrista in legatura cu modul in care s-a reusit rasturnarea unui regim dictatorial si instaurarea, treptata si anevoioasa, a unui regim democratic dar bazat tot pe minciuni, fie cu privire la trecut, fie cu privire la realitatea inconjuratoare. Forma suprema a minciunii in democratia pasunist-mioritica de la noi cred ca o constituie coruptia cvasigeneralizata a clasei politice (legislativă, executiva si judecatoreasca), intim conexata cu coruptia clasei economice (frauda fiscala, inselaciuni, datorii neonorate, nedeclararea veniturilor etc.). Presiunile externe asupra Romaniei (SUA, UE) sunt singurele mijloace pentru a incepe sa iesim din minciuna institutionalizata. Campaniile electorale sunt, in mare masura, torente de minciuni (fie referitoare la presupuse realizari marete, fie la promisiuni fara acoperire). Daca si adevarul istoric de doar un sfert de secol este greu de afirmat si de demonstrat, ce sperante sa mai fie pentru cunoasterea limbii si civilizatiei dacilor? (un exemplu recent prin care se cauta o cale de renastere a protocronismului). In consecinta, cum s-ar putea lecui romanii de fanatismele etnocentriste, nationaliste, ortodoxiste dacă nu se lecuiesc de minciuna institutionalizata? Amos Oz este, probabil, un bun profesor de ”Teoria generală a păcii” si cred ca ar merita – in contextul globalizarii tot mai intense – sa se acorde mijloacele necesare pentru ca polemologii lumii sa se pronunte in mod distinct si liber asupra solutiilor la conflicte pe termen lung, mediu si scurt. Asemenea strategii ar putea fi doar puncte de reper – total independente de partile implicate – pentru democratizarea unei păci mondiale durabile. Gradul de utopie al acestor ganduri este (auto)asumat implicit, dar ceva bun/ adecvat/ util tot se poate intampla: demonstrarea faptului ca solutii exista, ca durabilitatea acestora poate fi probata si demonstrata, factorul lipsa fiind doar vointa politica de a nu mai sacrifica oameni de dragul unor campanii si mandate electorale sau a unor glorii efemere. Chiar autoarea extrem de scurtei Introduceri (Nadine Gordimer) subliniaza ca Amos Oznu ofera un panaceu” (p. 5) si ca ”este vocea bunului-simt care se inalta peste confuzia, peste balmajeala mincinoasa si isterica a vorbariei mondiale din jurul conflictelor actuale” (p. 5). As putea extrage din aceasta minidescriere a pozitiei lui Oz in materie de conflicte ca ”minciuna + confuzie + isterie + incontinenta verbala + balmajeala + conflict violent” este chiar lista de ingrediente sau reteta fanatismului. Eliminarea, rand pe rand, a acestor ”ingrediente” poate fi continutul unei strategii de atenuare a fanatismului din lume.  Descriind conflictul israelo-palestinian, la care a si luat parte, Oz elimina explicatiile oficiale si ajunge la cauza prima a conflictului: ”Nu razboi religios, nu razboi intre culturi, nu nepotrivirea a doua traditii, ci pur si simplu o disputa legata de proprietatea funciara, a cui este casa” (p. 5).

Parafrazand, esenta problemei este una de ordin imobiliar, iar dreptul de proprietate asupra casei si cel de locuire in ea (habitatie) este o problema de drept civil, penal, international etc.. Adica ajungem la ideea de drept si la cea de dreptate. Dar deciziile luate in conformitate cu dreptul agreat de o parte nu se potrivesc cu deciziile juridice luate in conformitate cu dreptul agreat de cealalta parte. Adica, devreme ce dreptul nu este altceva decat expresia voinței politice (legislative) nici nu este de mirare ca nu soluția juridica a uneia dintre parti poate sta la baza aplanarii conflictului, ci compararea celor două ”dreptati” pe care fiecare parte si-o imagineaza. Prin urmare, solutia pe care o ofera Oz este una in afara ”stiintei” dreptului. Asa cum am facut si in privinta celorlalte ”stiinte sociale”  consider ca toate aceste discipline nu pot avea sub nicio forma pretentia de ”stiintificitate” (in sensul de oferire a unor adevaruri ultime, durabile si verificabile prin experiment), iar termenul de ”social” este – prin suprauz – un termen lipsit de continut si de semnificatii reale si general impartasite de catre aceia care il utilizeaza. Ca si politologia, economia, etica etc., si dreptul este o disciplina bazata pe o suma de afirmatii facute in baza unor principii general umane, dar care, pe durata elaborarii legilor se dilueaza, iar consecintele aplicarii acestora au forme de exprimare diferite si perceptii individuale ce pot genera noi si noi conflicte.

Asadar, nici Amos Oz nu face apel la institutii de drept international, la institutii globale ale omenirii (ONU, UNESCO, Banca Mondială, FMI etc.), ci ofera o solutie pe cat de inedita, pe atat de realista: punerea fața in fața a celor doua dreptati. Este un fel solomonic de a judeca lucrurile: si tu ai dreptate – si tu ai dreptate! Problema e doar cum armonizam coexistenaa celor două dreptati in asa fel incat aceasta coexistenta sa nu genereze sau sa acutizeze conflicte, sa nu distruga locuinte si oameni. Nu intimplator am intitulat acest articol cu urarea ”Pace voua/ tie” in latina, araba si idis.

Mi-as permite aici o digresiune (a ”n”-a!). Cele două dreptati coexista la un nivel de realitate, dar solutia se afla pe nivelul urmator (oricum, pe altul), ceea ce face trimitere la transdisciplinaritatea promovata asiduu la nivel planetar si cu rezultate tot mai palpabile de Basarab Nicolescu care implinete la 25 martie 2012, adică la ora scrierii acestor randuri (nu si a terminarii acestei recenzii de carte) 70 de viata dedicata cunoasterii de varii genuri: poetica, fizica, filosofica, metodologica etc. Asadar, transdisciplinaritatea cu cei trei piloni ai sai: logica tertului inclus, complexitatea si nivelurile de realitate ar putea deveni abordarea de baza in orice incercare de cunoastere a omului si indeosebi de prevenire si solutionare a conflictelor inter-umane.  Deloc intamplator si fara a face doar un gest de marcare a trecerii domniei sale an al 70-lea an de viața consider ca transdisciplinaritatea are o implicare directa in problemele pacii mondiale, drept pentru care am adresat acad. Basarab Nicolescu urarea de a primi un Premiu Nobel pentru pace, ca o recunoastere a meritelor sale in promovarea transdisciplinaritatii. Iata această propunere, prezenta și pe site ul www.it4s.ro : ”Daca TERTUL INCLUS si (indeosebi cel) ASCUNS inseamna (si) IMPACARE, IMPACIUIRE si IMPREUNA fiintare creatoare, oare nu este firesc pentru Comitetul Nobel pentru Pace sa retina numele BASARAB NICOLESCU in vederea acordarii premiului PACIFICATORULUI GLOBAL al TUTUROR FORMELOR de CUNOASTERE? Dupa PAX ROMANA, PAX AMERICANA si alte sisteme mondiale de pacificare, cred ca a sosit timpul ca orice forma de pace sa fie rezultatul firesc al unei solide si consistente PAX COGNITIVA, la intemeierea careia profesorul Basarab Niculescu a contribuit din plin”.

Amos Oz recunoaste, in chiar debutul eseului său ”Cum să lecuiești un fanatic” ca una este sa lupti cu fanaticii, eventual sa-i distrugi prin război armat, si altceva este să lupti cu fanatismul fanaticilor real existenti sau a celor ce pot deveni astfel. Ca si in lupta impotriva coruptiei, nici fanatismul nu poate fi eliminat, eradicat, ci doar ”tinut in frau” (p. 9).

Imi aduc aminte de ziua atacului suferit de America pe 11 septembrie 2001. Am corelat fara sa vreau reactiile autoritatilor de la noi cu cele din alte tari, cunoscute din stiri sau din filmele ce n-au intarziat sa apara pe aceasta tema. In seara in care scriu aceste randuri (25 martie 2012) am urmărit la TVR Cultural filmul ”Yasmin”, dedicat modului (nefericit aa zice) in care autoritatile britanice au reactionat asupra suspectilor (pakistanezi in primul rand, musulmani in general) in zilele imediat următoare atacului. Prin abordarea clasică/ invechita a acestui conflict, pe langă prinderea unor teroristi fanatizati de idealul luptei impotriva ”americanilor asupritori”, un numar important de tineri au fost radicalizati si li s-a indus, neintentionat desigur, nevoia de a fi solidari in fata unei suspiciuni crescande din partea autoritatilor. Si acum, povestea reactiei autoritatilor romane si perceptia mea asupra acestui eveniment dar si asupra acestei reactii. Lucram la Casa de Asigurari de Sanatate din Iasi, era o zi calduroasa si am plecat de la serviciu pe la orele 17. Am intrat intr-un magazin sa cumpar materiale de construcție (cuie, cred). Nu urmărisem stirile si – la fel ca Yasmin! –  habar nu aveam de ce se intamplase in America. Evident, serviciile noastre secrete (nu si de intelligence) intrasera deja in alerta si luau pulsul perceperii evenimentului de catre populatie, evident pe segmente neintamplator alese. In magazinul de materiale de constructii, o doamna blonda, cu privire agera si trup de karateka, intra in vorba cu oamenii, culegand comentariile si reactiile acestora. Evident, am fost si eu abordat (nu sustin ca doar eu eram ”tinta”), i-am spus ca habar nu aveam de stire, s-a uitat la mine dur cu semnificatia clara a privirii ca: ”las că stim noi ce stii, terorist ce esti”. Iritat de acest stil de abordare, cred ca am spus ceva de genul ”toate imperiile au avut un sfarsit”, desi acest gen de abordare (apocaliptic) nu mă caracteriza. Spre deosebire de Yasmin si familia ei, nu am fost arestat, desi cred ca agenta respectiva ar fi facut-o cu placere dacă discuția ar fi continuat (la fel de provocator) si daca  aprecierile si evaluarile salariale ale agentilor secreti ar fi fost strict corelate cu numarul de arestari. Banuiala mea este că figurez pe lista suspecților de terorism inca de prin anii 73-74. Lucram la Academie, aveam copil mic si spatiu locativ ZERO (locuiam cu socrii). Sindicatul a anuntat ca s-a eliberat un apartament  din cota celor repartizate Academiei. Firesc, am solicitat si eu apartamentul cu doua camere. Am aflat ca se trageau, prin Academie, sfori ca un prieten al sefului de sectie urma sa primeasca acest apartament. Iritat si supărat pe situatie am amenințat ca ”daca nu se vor respecta criteriile de ierarhizare a solicitantilor voi pune o bomba sa rasune in tot Iasul!”. Evident, totul se consemna si se raporta, eu aveam insa in vedere o stire-bomba care sa apara in presa (sfanta naivitate!), mai ales ca aveam un antecedent in acest sens (adica eram deja recidivist) inca din liceu. De atunci, la orice vizita oficiala majora, am constatat, fara urma de indoiala, verificarea (ostentativa!) a pozitiei mele ”in dispozitiv”, ce program si traseu am in ziua respectiva etc. Iar cand spun ”de atunci” inseamnă chiar din anii 70 si pana in zilele noastre. M-am convins, astfel, mereu ca avem servicii secrete, dar că nu aveam Inteligence. Am inserat aici acest aspect personal pentru a-i da dreptate lui Amos Oz care sugereaza ca intoxicarea cu fanatism se face, adesea, tocmai de catre  cei platiti sa-l combata.  Incerc sa fiu mai explicit: faptul ca nu aveam locuinta nu ma iritase si nu ma nemultumea atat de mult cat m-a nemultumit nedreptatea, minciuna și fariseismul din imediata apropiere. Supravegherea in forma continuata nu putea sa aiba drept urmare decat o indepartare si mai accentuata a mea fata de tot ceea ce reprezenta autoritate, partide, organizatii de varii interese etc. Fanatismul naste fanatism, la fel cum violenta naste violenta. Si inca un aspect legat de violentul atac asupra turnurilor gemene din New York. Dupa cateva zile de la eveniment, un coleg de la una dintre facultatile la care predam atunci m-a intrebat, simplu si nevinovat, ce parere am despre 11 septembrie si ce solutii as intrevedea pentru pedepsirea drastica a vinovatilor. Am raspuns imediat ca acesta este doar inceputul, unul mic in comparatie cu ce va urma. Vad si acum ochii bulbucati de uimire ai colegului (probabil, mirarea sa se referea la ”de unde stiu eu asta?”), mirare amplificata si de ”solutia” oferita de mine. ”Nu se pune problema pedepsirii. Cum sa-l pedepsesti pe terorist daca el asteapta moartea in lupta ca pe o izbavire? Solutia este de natura educationala si diplomatica”. Cu aceasta cred ca am probat suficient faptul ca sunt adeptul pacifismului si nu al violentei pedepsitoare. Nu intamplator, caut in varii contexte orice urmă de contributie la pacificarea lumii, dovada fiind si propunerea mea pentru acordarea unui Nobel pentru pace academicianului Basarab Nicolescu. Adaug aici si propunerea de a imparti acest premiu cu Amos Oz.

Amos Oz vede conflictul palestiniano-israelian ca o lupta intre doua categorii de fanatici si pe care ii defineste (surprinzator, dar placut surprinzator pentru mine) prin intermediul binomului scop-mijloc. Dat fiind ca sunt autorul Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) voi reproduce aceste doua definitii ale celor doua clase de ultraradicali fanatizati. Prima tabara de fanatici sunt cei ”care cred că scopul – orice scop – scuza mijloacele”; a doua tabara de fanatici este alcătuita din cei ”care credem ca viata este un scop, nu un mijloc” (p. 10), lasand sa se inteleaga ca prima tabara se refera la palestinieni, iar a doua la israelieni. Și A.O. nuanțează, în continuare, simplificand si esentializand: cei din prima categorie cred ca valoarea suprema este dreptatea, in timp ce cei din a doua cred ca valoarea suprema este viata insasi.  Cum sa alegi intre dreptate si viata? Adica, unii si-ar da viata pentru dreptate, convingeri si credinte (fanatismul de tip modern care a generat multa nedreptate), iar altii ar da dreptatea pentru viata, pentru supravietuire macar. Curios lucru, eu cred ca ambele tabere au dreptatea lor, cu condițta sa existe suficienta transparenta in formularea scopurilor si alegerea mijloacelor. Apeland la metodologia transdisciplinara a lui Basarab Nicolescu, afirm aici ca cele doua tabere nu sunt opuse decat daca le lasam pe fiecare la nivelul ei de realitate. Dar daca ne ridicam la un nivel superior de realitate, observam ca cele doua asertiuni care definesc cele doua tabere nu sunt contradictorii, ci congruente si complementare. Dreptatea nu poate fi contrapusa vietii. Mai mult decat atat, dreptatea este o parte a unei vieti armonioase, echilibrate si, de ce nu, fericite?  Revenind la definirea esentei fanatismului prin apelul la scopuri si mijloace – singurele elemente esentiale si definitorii fentru fiinta umana, cum cred eu de peste trei decenii – atunci vedem ca esenta diferendului dintre tabere este intim legata de formularea si urmarirea atingerii unor scopuri propuse sau induse de catre membrii fiecareia dintre cele doua parti, sau de catre terte parti. Daca  A.O. ar fi aplicat MSM, atunci ar renunta la propunerea sa, esentialmente reductionista, prin compararea doar a dreptatilor (scopurilor) a doua entitati aflate in confruntare directa, si ar accepta sa creionam tabloul integral/ complet al scopurilor care se confrunta in lume si care se folosesc, pentru atingerea lor, de utilizarea – pe post de mijloace – a unor stari conflictuale intre scopurile unor microentitati. Aceasta este contrapropunerea mea (de natura transdisciplinara, holista, integratoare, postmoderna, complexa) fata de propunerea lui A.O. (care iese putin din modernitate, dar nu ridica problema la un nivel superior de realitate, pentru a-i oferi o solutie credibila, aplicabila si durabila. Fanatismul nu este „o componenta omniprezenta a firii omenesti, o gena maligna” (p. 11), cum sustine Amos Oz autodefinit ca expert in fanatism comparat, ci este rezultatul educatiei milenare, care nu numai ca a permis oamenilor sa-si manifeste pornirile agresive, animalice, ci a amplificat aceste porniri in numele unor adevaruri supreme (patria, partidul, religia/ confesiunea/ secta, culoarea, cartierul, organizatia din care faci parte etc.). Competitia nu este doar esenta capitalismului, ci a tururor organizarilor umane cunoscute de-a lungul timpurilor. Chiar si in comunismul totalitar competia cu capitalismul era un tel suprem, iar „intrecerea socialista” intre intreprinderi (firme) era un (palid) mijloc de stimulare a productivitatii si beneficitatii unor actiuni umane. Dar intreaga lume este teatrul unei „lupte” sau a unei competitii fara sfarsit. Incepand cu premierea (nu intotdeauna axiologic motivata) a fruntasilor la invatatura – un lucru benefic in sine –, continuand cu intrecerile sportive si pana la cursa inarmarilor (inclusiv nucleare) intre gigantii lumii, avem de-a face cu o stimulare fara sfarsit a agresivitatii umane. Utopia comunista si-a propus sa inlature concurenta de piata, ca o modalitate de obtinere a armoniei sociale, dar rezultatele sunt deja infirmate de realitatile triste generate de agresivitatea fanatica a satrapilor totalitari, lipsisti de educatie si de umanism. Cred ca aici ar fi interesant de aflat opinia inteleptului Oz: exista alternativa la mecanismul competitiei? Poate fi cooperarea indusa si generalizata la scara mondiala doar prin educatie? Eu unul, ca adept al gandirii libertariene utilitare, predau de cca 17 ani Dilema Detinutilor (Prisonners’ Dilemma), intr-o adaptare personala, ca pe un model logic de atenuare a conflictelor, revanselor si a lacomiei („mai binele este dusmanul binelui”). Intotdeauna se poate gasi un teren comun pe care un numar de parteneri sa castige un cuantum de beneficii estimate si agreate de toate partile.

Sindromul Ierusalim” descris de A.Oz este, in fapt, o proba patologica de fanatisme, majoritatea imbracate in haine religioase, manifestate prin faptul ca „toti racnesc, nimeni nu asculta” (p.12). Este, in realitate, un fals dialog, un dialog al surzilor sau o multitudine de monologuri, o poli-loghie fara sfarsit. Din aceste discursuri propagandistice paralele, nu poate aparea convergenta si coerenta. Copilul Amos a fost „intru totul un mic fanatic intoxicat de propaganda” (p.13) vindecat apoi prin relativism, ambivalenta, toleranta si „capacitatea de a se lepada de gandirea de tipul <laie ori balaie>”. Pentru amatorii de clasificari ideologice, doctrinare sau doar ideatice lepadarea lui Oz de tipul de gandire bivalent si trecerea la tipul de gandire ambivalent este, de fapt, trecerea de la modernitate la postmodernitate, de la logica tertului exclus la logica tertului inclus, de la disciplinaritate la transdisciplinaritate. Dar, o asemenea atitudine, numita si la noi „lalaiala”, adica un fel de versatilitate comportamentala, are, in mintile unora un nume: tradare! Cine nu gandeste ca noi este tradator, cine nu urla ca lupii este alungat din haita lupilor. Oz  citeaza din romanul sau „Pantera din subterane”, oferindu-ne reactia tatalui sau la acuza adresata lui Amos insusi, de catre copiii fanatizati si care nu au cunoscut inca relativismul, ca este „un tradator josnic”. (Prietenia lui cu ocupantul britanic, ca orice prietenie cu ocupantul, este, automat, definita ca relatie de tradare. Eventual, omorarea a cat mai multi din neamul ocupantului ar fi un gest de onoare, o fapta de profunda omenie si demna de o glorificare eterna). In concluzie, „sindromul Ierusalim” poate fi vindecat prin educatie transdisciplinara, prin comportament incluziv  si nu excluziv, prin gandire ternara si nu binara. Simplificand la maximum, solutia istorica a isteriei discursive de la Ierusalim este cat se poate de simpla: prin trecerea de la doi la trei! Jamais deux sans trois! Aici e cheia pacii si a internalizarii conflictelor. Luam doi care se bat. Nimeni nu castiga, ambii sunt la fel de slabi sau de tari. Solutia? Aducem un al treilea care ii linistetste, integrandu-i la un nivel superior de realitate. Aceasta este, de fapt, istoria nasterii Uniunii Europene si a viitorului stat federal european. De ce nu s-ar putea integra Palestina cu Israelul? Oz spune ca se poate, cu conditia sa lasam fiecaruia dreptatea lui. La fel face si UE, lasa moravurile fiecaruia la locul lor, dar implementeaza moravuri noi, prin forta legii si a interesului comun. Deci, se poate!

Revenind la problema tradarii cu care a fost gratulat de mic Amos Oz, ma simt onligat sa vin si eu cu o marturisire peronala. Si asta nu in copilarie, ci in plina maturitate, mai exact prin anii 1994 – 1995, pe cand lucram la Chisinau. Daca ar fi sa explic tradarea mea in limbajul ziaristului care prezinta la B1TV „Lumea lui Banciu”  as spune cam asa: …. Stateam eu intr-o seara in redactia unuia dintre ziarele la care lucram. Aveam capul plin de opinii, pareri si idei salvatoare ale mai multor tabere ce isi promovau propria lor dreptate, toate facute in numele unui adevar istoric stiut de fiecare dintre preopinenti din niste terfeloage pe care scria „Istorie. Manual pentru liceele agrozootehnice”, sau „Curs scurt de istorie a PCUS” sau din „Istoria Romaniei in date”, editia 1978, ma rog fiecare cu ce apucase si cand apucase. Unii vroiau ca limba oficiala a tanarului si fragilului stat independent Republica Moldova sa fie neaparat limba moldoveneasca, ca doar asa se cheama statul. Cand s-o chema tara altfel, atunci o sa schimbam si denumirea limbii oficiale. Altii tineau mortis ca doar limba rusa poate fi limba oficiala a statului devreme ce este cunoscuta de toti. Desigur, era si o parte a populatiei, intelectualitatea indeosebi care au spus ca sub raport istoric si lingvistic limba se numeste romana. Unii au persiflat acest punct de vedere si, aparand, limba moldoveneasca, au definit-o ca fiind ”limba romana vorbita la Chisinau”. In ce ma priveste, am simtit un puternic impuls interior de a trada, de a insela asteptarile alor mei si sa ma situez de partea dusmanului de clasa. Zis si facut: scriu un articol in care nu eram de acord cu niciuna dintre pareri si propuneam ca, tranzitoriu, denumirea oficiala a limbii statului moldovenesc sa fie „limba moldo-romana”. Evident, ca orice tradator josnic aveam si tupeul de a argumenta si de a sustine ca vreau binele patriei, respectiv al Romaniei si al Moldovei pe care le consideram deopotriva patria mea. Profesorul meu de doctrine economice de la Universitatea Cuza din Iasi, Mihai Todosia, un apropiat al eternului presedinte Ion Iliescu, m-a implorat sa promovez la Chisinau romanismul si limba romana. Argumentele mele erau prea simple si naive ca sa nu se vada ca eram un tradator josnic si odios: spuneam sa punem „moldo” in fata pentru ca este firesc sa respectam orgoliul populatiei locale care se numeste moldoveana, dupa numele statului, iar glotonimul romana va fi scris in intregime, pentru ca asta este limba care se vorbeste si se va vorbi la Chisinau. Mai mult, am avertizat eu cu toata mizeria morala de care eram in stare, ca orice fortare a re-romanizarii Moldovei, dupa foarte multi ani de dominatie rusa si sovietica, va arunca Moldova inspre un moldovenism bine gestionat de influenta rusa si care va fi directionat impotriva Romaniei.  Am considerat (vai, cata perfidie si tupeu de titirez ce se invartea cum batea vantul…) ca este si in binele Moldovei si in binele Romaniei sa aiba aceasta denumire tranzitorie. Obisnuirea cu termenul de „roman/a” va face lina si usoara trecerea la limba romana, chiar la cererea populatiei Moldovei. Dar tradarea nu poate fi ascunsa de vigilenta celor care aveau alte scopuri: pastrarea Moldovei in zona de influenta a Rusiei, obiectiv care astazi pare mai aproape ca oricand, dupa esuarea lamentabila a revolutiei portocalii din Ucraina. Josnicia tradarii mele a fost evidenta pentru politrucii de la Bucuresti care au decis ca nu mai pot ramane in Chisinau si sa tradez in continuare. Adica, voi putea trada in continuare, dar nu de la Chisnau, ci doar de la Iasi, orasul marilor uniri. Dar, indiferent de toate parerile formulate (cele patru, daca includem si moldo-romana care a fost evident trecuta sub tacere de partizanii moldovenismului si ai rusismului si atacata cel mai dur de cei care ar fi trebuit sa fie beneficiarii ei: romanii din Romania si din Republica Moldova), asadar partidul aflat la putere a consfintit, in Constitutia adoptata la 29 iulie 1994, ca „Limba de  stat  a Republicii Moldova este  limba  moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”. Ce a urmat era previzibil pentru orice tradator josnic, odios si nerusinat care si-a vandut tara natala pentru o idee: in decembrie 1995, dupa incercari delicate de a-mi baga mintile in cap (incendierea apartamentului, intreruperea contractelor la universitatile unde predam si la ziarele la care lucram, amenintari cu bataia pe strada, articole injurioase la adresa mea in presa de la Chisinau si Iasi, intimidarea familiei, ma rog tot arsenalul stalinist mostenit de serviciile aflate in tranzitie excesiv de lenta spre modernitate) am fost readus in tara, lasand discutia despre schimbarea articolului din Constitutie referitor la denumirea limbii pentru secolele viitoare. Pana atunci, oficial, in Republica Moldova se vorbeste limba moldoveneasca, denumire de care nu s-a atins niciunul dintre cele zece amendamente aduse legii fundamentale din 1994 si pana in prezent. Bravos natiune, fericit popor! Fanatismul national-comunist ceausist a mai cunoscut o rabufnire, cele mai destoinice cadre ale acestei minunate traditii culturale fiind Partidul Romania Mare si mana sa militarizata numita eufemistic „doi si-un sfert”. Din cand in cand, rabufnesc in presa din Chisinau amintiri despre gunoaiele si tradatorii care au fost „trimisi” la Chisinau sa promoveze adevarul si numai adevarul, iar ei au tradat. Am citat cateva surse ale unor „oameni de bine” din presa chisinauiana care m-au ”mangaiat” cu epitete ca gunoi, neica nimeni etc., in recenzia facuta cartii lui N. DabijaTema pentru acasa”. Deci, cam asta este problema tradarii mele, tradare excelent explicata de cine altcineva decat de alt tradator, numitul Amos Oz: „... doar cel care iubeste poate deveni tradator. Tradarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei optiuni. Eu cred ca tradatorul este cel care se schimba, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, si nu vor sa se schimbe, si urasc schimbarea, si nu pot accepta schimbarea, cu exceptia faptului ca vor sa te schimbe pe tine. Cu alte cuvinte, in ochii fanaticului tradator este oricine se schimba. Si asta este o alegere tare grea, intre a deveni fanatic si a deveni tradator. Se poate spune ca pentru fanatic a nu fi fanatic, inseamna intr-o oarecare masura si intr-un anumit fel, a fi tradator” (pp. 16-17).   Eu as aduce vorbire – ca un fel de traducere a ceea ce am citat mai sus din A.Oz –  despre incremenirea in proiect a fanaticului, care va ramane fanatic de teama de a nu deveni tradator. Altfel spus, fanaticul este un fel de prost care este prea prost ca sa realizeze ca este prost. Cand iti dai seama ca esti prost, deja esti pe drumul desteptarii.

Gama fanaticilor este incrdibil de larga: vegetarieni si pacifisti cu orice pret, ecologisti, rasisti, sexisti, militantisti religiosi (teroristi chiar), antifumatori/ antidroguri etc, ne avertizeaza Oz. Dar mai interesant de aflat (si de aplicat in strategia de descurajare a fanatismului) este cauza aparitiei fanatismelor si a fanaticilor lor militanti. In opinia sa „samanta fanatismului zace intotdeauna in sentimentul superioritatii categorice, pacostea multor secole” (p. 18).  Prin acest diagnostic dur Oz ne trimite in zona abisala a psihopatologiei si a complexelor de superioritate. As adauga ca acestea sunt sadite cu grija de catre parinti, pedagogi, preoti si propagandisti de varii interese si motivatii. Daca mai adaugi si preocuparile pentru lamurirea in amanunt a continutului si semnificatiei „vietii de apoi” ai si motivatia usurintei cu care unii tineri accepta sa moara – „pentru o cauza dreapta”, desigur. Lor le este totul extrem de clar, nu au nicio indoiala referitoare la dreptatea lor absoluta, iar relativismul le este strain. Fanatismul este, cred eu, propriu modernistilor rationalisti care argumenteaza si manipuleaza logic si matematic sentimentele semenilor lor, demonstrandu-le ca exista un adevar absolut, iar acesta se afla „dincolo”, adica pe lumea cealalta. O sansa  de atenuare a elanurilor fanaticilor modernisti ar fi, pe cale de consecinta, promovarea relativismului postmodern cu conditia de a nu face din acesta o noua religie, promovata fanatic de „relativisti absolutisti”… Oz considera ca disparitia certitudinilor modernitatii de acum 150 de ani ar fi o cauza a zdruncinului mental la care unii sentimentali cad usor prada si care isi gasesc apoi linistea in terorism. Cele trei certitudini ale modernitatii erau, conform Oz, ”unde voi trai, cum am sa-mi castig painea, si ce se va petrece cu mine dupa moarte” (p. 22).  Acestea s-au spulberat insa in secolul XX, iar locul lor a fost luat, crede autorul, de ”o jumatate de secol indopata de ideologie, urmata de o jumatate de secol cumplit de egoista, hedonista si dominata de dispozitive ingenioase” (p. 23). Aici apare o alta  despartire a mea de rezultatul analizei lui Amos Oz, sau cel putin de termenii folositi de acesta in analiza sa. El spunea/ scria ca are chiar ”o obsesie de a cerceta cuvintele” (p. 15). Aici iar ne asemanam. Orice cuvant are, pentru mine, o istorie (etimologie), o semnificatie (semiotica), o interpretare (hermeneutica), o combinatorica generatoare de texte (sintactica si pragmatica), o logica interna a combinarii (gramatica), o grafiere anume (ortografia), o pronuntie anume (ortoepia) etc. Toate fac parte din filologie si din lingvistica, domenii pentru care si eu manifest un interes maxim. Tocmai acest interes m-a ajutat sa construiesc Metodologia Scop Mijloc, sa redefinesc Managementul, Etica, Politica, Economica, Juridica etc. si sa reconstruiesc corpul cunoasterii umane (despre om) (Antropologica). In demersurile si abordarile efectuate pentru mai buna cunoastere a omului nu se poate face deloc abstractie de ideologie, de psihologie, de sociologie etc. Toate aceste domenii ale cunoasterii umane nu au conotatii bune sau rele, ci contin doar teorii care pot fi acceptate ca utile sau adecvate si teorii/ opinii neadecvate unor contexte date. De aceea, pentru mine, conceptul de ideologie este unul neutru, dar care poate fi agreat ca pozitiv sau negativ, de anumite scoli de gandire, de anumite persoane, de anumite contexte umane. Prin urmare, ideologia nu este o eroare de judecata sau un interes malefic, eventual bine ascuns si scos la iveala doar prin analize laborioase. Pledez de multi ani (indeosebi dupa 1990) pentru ca termenul de ideologie sa nu fie neaparat asociat cu ideologia comunista sau fascista, asa cum fac majoritatea autorilor de la noi. Exista ideologie umanista, razboinica, revansarda, pacifista, conjuncturista etc. Tot ceea ce scrie Oz este rodul/ rezultatul unei ideologii, fie aceasta definita sau nu, iar ceea ce scriu eu este, la fel, circumscris unei ideologii, unui mod de gandire si unor interese personale manifeste sau latente. De aceea, resping formula ”jumatate de secol indopata cu ideologie” pentru simplul motiv ca de la aparitia omenirii si pana la (posibila) disparitie a speciei umane, toata gandirea umana este… (indopata cu) ideologie ( = idei inter-conexate intr-un sistem coerent). Modernitatea a avut ideologiile sale (dominante sau marginale, cunoscute sau nu, acceptate sau nu, diseminate sau nu), in timp ce postmodernitatea are si ea ideologii mai mult sau mai putin noi, mai mult sau mai putin vizibile etc. Fanatismul este o suma de ideologii ultraradicale si considerate ca forme unice de adevar. Cei care se pronunta impotriva fanatismului isi definesc si ei propria lor ideologie. De aici apare, cred, si sansa concilierii: cunoscand ideologiile diverselor tabere/ parti/ partide (interese mascate in cuvinte) exista o sansa ca sa apara numitori comuni, punti de comunicare si de intelegere. Repudierea unei ideologii este, de fapt, o repudiere a gandirii altora si a dreptului celuilalt de a avea o opinie diferita de a ta. Evident, aceasta repudiere este si ea parte a unei ideologii.  ”Esenta fanatismului, subliniaza Oz, este dorinta de a-i sili pe ceilalti sa se schimbe” (p. 23). Aceasta este, de fapt, definitia data si ideologiilor totalitare, care pot sa se impuna doar prin schimbarea fortata a modului de gandire a majoritatii, prin reeducare fortata, prin ”formarea omului nou” etc. Dar ideologia in sine nu poate fi acuzata de nimic. Totalitarismul (ideologia totalitara) – da!

Asa cum ii sta bine unui profesor de fanatism comparat, Amos Oz vine cu solutii si cu propuneri de strategii de atenuare si descurajare a fanatismelor de tot soiul. Pornind de la constatarea ca “fanatical are o fire foarte sentimentala si, in acelasi timp, complet lipsita de imaginatie” (p. 21), solutia este una cat se poate de fireasca: “injectarea unui strop de imaginatie” (p. 21). Iar relativismul funciar care l-a vindecat pe adolescentul Oz de fanatism urmeaza imediat: “nu e un leac rapid, nu e un tratament rapid, dar poate fi de folos” (ibidem). Desigur, administrarea leacurilor/ remediilor/ solutiilor presupune cunoasterea/ descrierea/ definirea celor mai frecvente forme de fanatism, unele bine cunoscute, altele presupuse doar a fi cunoscute, iar altele foarte greu de recunoscut si de descries. Printre cele mai raspandite forme de fanatism A. Oz numeste, conformismul si uniformitatea (cu trimitere directa, cred eu, la fascism si bolsevism,  dar si la dictaturi regale, prezidentiale sau religioase), la care mai adauga si ”nevoia de a-si avea locul in societate si dorinta de a-i face pe toti ceilalti sa aiba acelasi loc”, apoi ”cultul personalitatii, idealizarea conducatorilor politici si religiosi, adorarea persoanelor in voga” (autorul citeaza aici nume ca Madonna sau Maradona) (p. 21).

Portretul robot al fanaticului

De regula, observam fanatismul doar cand acesta este in plina desfasurare si manifestare. Adica prea tarziu pentru a mai putea evita consecintele. Fanatismul este un mijloc pentru intretinerea si dezvoltarea fanatismului. Adica fanaticul ceva mai calculat si cu scopuri ”supreme” de asanare a modurilor de organizare a oamenilor cultiva fanatismul in randul maselor (”largi populare!” – pleonasm drag propagandei comuniste bolsevice si maoiste), transforma tinerii creduli in instrumente de alimentare a scopurilor lor fanatice cu mijloace ieftine si surprinzatoare pentru modul de gandire comun. Toti liderii tuturor revolutiilor au avut doze mai mici sau mai mari de fanatism, stil de viata continuat apoi si dupa victoria revolutiei pentru ca in mintea lui corelatia ”fanatism – succes la mase” este deja instituita. Religiile au avut grade mai mari sau mai mici de fanatism in functie de riscurile pe care le estimau liderii ca ar exista la adresa existentei si permanentei religiei in cauza. Religiile care nu au dezvoltat suficient fanatism au disparut sau au ramas marginalizate si insignifiante. Cruciadele crestine au fost un varf al fanatismului crestin, dar metodele de sporire a zelului si a atractivitatii au vartii si interesante forme. Spre exemplu, fanatismul ceausist a nascuta Casa Poporului, iar fanatismul ortodox este la originea Catedralei Neamului. Lideri politici de genul Vadim Tudor, Gigi Becali sau Dan Diaconescu vor aparea mereu ca rezultat al existentei unei predispozitiei zonelor mai putin educate spre fanatism si actiune ultraradicala. Nici liderii partidelor zise ”normale” nu pot sa renunte la fanatizarea maselor prin actiuni de excitare a unor gusturi si inclinatii care aflate la granita normalului si dezirabilului. Extrag cateva mostre de stimulare a fanatismului electoral culese aleatoriu de pe scena noastra politica: Traian Basescu: ”bai de multime”, sloganele provocatoare (”la tzepe!”). Mircea Geoana si Dan Diaconescu: promisiuni desantate (fiecare cetatean va primi cate 20. 000 de euro daca venim noi la putere). Dan Diaconescu: cuvinte cu incarcatura peiorativa adresate nediferentiat oricui nu este de partea partidului  – ”ciocoi”, ”exploatatori” etc. Victor Ponta si Crin Antonescu: limbaj suburban la adresa presedintelui si a adversarilor politici: ”nesimtit”, ”lipsit de gandire”, ”popor umilit”. Evident, s-ar putea face cel putin o teza de doctorat pe tema incitarilor la fanatism facute de actorii politici aflati intr-o lupta acerba pentru putere (de fapt, pentru ”ciolan”, pentru sinecuri si avantaje materiale pentru clanul de unde provin si care au sustinut financiar promovarea la putere intr-un clasic stil medieval). Este de mare notorietate fanatismul postdecembrist prin care ”fan”-ii lui Ion Iliescu si ai lui Petre Roman incercau sa-si convinga apropiatii ca celalalt este ”raul”, iar ”binele” se afla la ”fan”, ajungandu-se la o situatie tragic-hilara cand o familie aparent sanatoasa si unita s-a destramat pentru ca unul din soti era pro-Iliescu, iar celalat era pro-Roman. Fanatismul ceausist a fost continuat – firesc si cu masiva sustinere din partea maselor fanatizate de perspectiva libertatii depline si totale – prin simulacrul de proces si executarea cuplului dictatorial (proces in stil pur stalinist in care apararea era la fel de acuzatoare ca si acuzarea, la fel cum tot dupa tipic bolsevic a fost si revolutia romana). Minciuna sau omiterea adevarului despre cauzele si actorii principali ai revolutiei a grevat intreaga perioada ilesciana, iar in anii recenti s-au sugerat doar cateva posibile scenarii, ca si cum probele nu ar exista, ca si cum nu ar exista documente istorice concrete. Am amintit aici toate aceste spicuiri din viata politica democratica romaneasca pentru ca ele prezinta riscuri de fanatizare a populatiei si de distrugere a ultimelor ramasite de solidaritate, de incredere si de cooperare ale romanilor.

Voi reproduce, in continuare, viziunea lui Amos Oz referitoare la trasaturile de personalitate si de activitate care ne pot ajuta sa vedem fanaticul chiar dincolo de masca bonomiei, iubirii de popor si de semeni afisata de propagandisti bine pregatiti (neuromarketingul, neoropolitica si neurofinantele fiind forme de fanatizare a consumatorilor de bunuri si de servicii in total dispret fata de ideea de libertate a deciziei). In ultima instanta, credulitatea, naivitatea si lipsa de informare/ educare constituie terenul excelent pregatit pentru dezvoltarea de varii fanatisme. Iata portretul robot al fanaticului rational si profitor de aceste naivitati existente din plin aproape pretudindeni in lume: ”Fanaticul este o faptura care debordeaza de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decat de el insusi. Vrea sa-ti salveze sufletul, vrea sa te mantuiasca, vrea sa te scoata din robia pacatelor, greselilor, fumatului, credintei sau lipsei de credinta, vrea sa-ti imbunatateasca alimentatia sau sa te vindece de naravul bauturii ori al votarii cu cine nu trebuie. Fanaticului ii pasa foarte mult de tine; fie ca sta atarnat gatul tau, pentru ca te iubeste la nebunie, fie iti sare la beregata, in cazul in care se dovedeste ca nu poti fi mantuit.  … fanaticul este mai interesat de tine decat de sine, pentru simplul motiv ca sinele lui este foarte redus, sau chiar inexistent” (p. 24). Exercitiu pentru acasa: luati orice politician, prelat religios sau sindicalist de profesie si verificati cate dintre aceste trasaturi li se potrivesc. Din pacate, adevarul vine dupa alegeri, dupa convertire, sau dupa ce propagandistul in cauza te-a robit intr-un fel sau altul si ai devenit si tu un fanatic sau, in cel mai bun caz, un fost fanatic.

De unde incepe fanatismul?

 

Daca chiar dorim sa nu cadem prada diverselor forme de fanatism cel mai indicat este sa cunoastem cum si unde apare acesta, care sunt primele cedari in fata fanatismului, adesea benigne si greu de decelat ca atare. ”Foarte des, asta incepe in familie. Fanatismul incepe acasa. Incepe exact cu foarte raspandita dorinta fierbinte de a face o ruda iubita sa se schimbe pentru binele ei. Incepe cu dorinta fierbinte de a se sacrifica pentru un vecin adorat; … De foarte multe ori incepe cu nevoia de a trai prin intermediul altcuiva. De a renunta la tot, ca sa te dedici infloririi depline a altcuiva sau bunastarii generatiei urmatoare. Sacrificiul de sine implica de cele mai multe ori culpabilizarea oribila a beneficiarului si duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui” (pp. 25-26) .  Este si convingerea mea ca ceea ce se intampla la nivel micro este reprodus si amplificat la nivel macro sau chiar mondo. In dogmatica regimului totalitar era si o dogma ”buna”: nu aveau acces la functii de conducere daca erai divortat, daca unul dintre soti ”calca stramb” sau avea alte convingeri religioase decat cele oficial acceptate. Adica, daca nu esti in stare sa conduci o familiei sau sa ai o conduita decenta in familie, cum ai putea conduce o firma, o organizatie, o armata etc.? Managementul se aplica la fel (adica folosind aceleasi principii adanc sadite in propria gandire) atat la nivel de individ si de familie, cat si la nivel de macroorganizatii (firma, stat, multinationala, federatie de state etc.). Politicile nu sunt altceva decat formulari de scopuri (dorinte, intentii, obiective etc.) si de alegeri ADECVATE a mijloacelor apte sa duca la indeplinirea lor pe termen scurt, mediu si lung. Oz vizeaza politicile la nivel de state, acele macroorganizatii care nu mai sunt, in postmodernitate, create eminamente pe criterii etnice, lingvistice sau religioase. Un melanj de asemenea criterii duce la aparitia si disparitia unor astfel de macroorganizatii, sau a modurilor lor de conducere.

Dupa deslusirea teoretica a conceptului de fanatism si a originilor sale, Oz ne invita la un seminar practic de aplicare a celor afirmate pana acum, desigur pentru a veni si cu solutia manageriala pe care domnia sa o considera ca fiind adecvata pe termen mediu si lung. ”Haideti sa vedeti acum rolul sinistru al fanaticilor si al fanatismului in conflictul dintre Israel si Palestina, dintre Israel si i mare parte din lumea araba. Lupta dintre Israel si Palestina este, in esenta, altceva decat un razboi civil dintre doua segmente ale aceleasi populatii, ale aceluiasi popor sau ale aceleiasi culturi” (p. 27). Practic, Oz propune internalizarea conflictului subsumandu-l aceleasi culturi, aceluiasi popor si aceluiasi segment de populatie. ”Nu este un conflict intern, ci unul international”, scrie Oz. Dar, dupa parerea mea, Oz cade in capcana termenilor lansati in modernitate: ma refer la termenul de ”international”, cuvant care inseamna ”intre natiuni”. Exista diferente majore intre cuvantul ”popor” si cuvantul ”natiune”?  Adica o data avem un conflict intern in cadrul aceleiasi culturi, populatii si aceluiasi popor, si imediat ni se ofera si varianta contrarie care ne spune ca de asta data nu este un conflict intern, ci unul international. Intr-adevar, evreii israelieni si arabii palestinieni sunt natiuni diferite, Dar nu sunt si popoare, culturi si religii diferite? Ba da, ne-o spune chiar Oz, dar speranta lui este ca internationalizarea conflictului inseamna, de fapt globalizarea confliuctului, implicata fiind intreaga planeta. Asadar, daca nu ar fi vorbit despre internationalizare, ci de globalizare, propunerea lui Oz are sens si este chiar consonanta cu ideea transdisciplinara a ridicarii la un nivel superior de realitate pentru a putea intrezari o solutie. Practic, ideea de globalizare ne mai sugereaza ceva. Pana a mai popula alte planete si galaxii, la ora actuala nu mai exista o alta posibilitate reala de solutionare a conflictelor decat ridicandu-ne la nivelul global/ planetar, loc de unde putem intrezari solutii la conflictele dintre comunitati de oameni care revendica ”spatiu vital” pentru ei si urmasii lor.  Fiecare dintre parti are dreptatea sa in a pretinde un spatiu de securitate, nu doar camere de locuit. Solutia oferita de Oz este una de tip managerial, nu diplomatic sau militar. Managementul de buna calitate nu se mai poate reduce la calcule matematice si rationaliste de tip modern, la cantarirea raportului de forte militare, la urmarirea obstinata a ratei profitabilitatii, sau la diminuarea riscului de piata, ci atingerea acelorasi scopuri atragand noi mijloace, specifice postmodernitatii: inspiratia, intuitia si imaginatia. Oz vizeaza direct doar imaginatia, dar si acesta este un bun inceput: ”imaginatia poate sluji ca leac partial si limitat al fanatismului” (p. 27). Literat fiind, profesorul de fanatism comparat Amos Oz sugereaza ca si ”literatura este solutia, pentru ca ea contine un antidot al fanatismului, injecteaza imaginatie in cititori” (p. 28), desigur, mai putin literatura de promovare a intereselor proprii in detrimentul altora. Fascismul si bolsevismul au apelat la propaganda prin arta si au sadit ura, sete de razbunare si cultul conducatorului omnipotent si omniscient  Mi-as permite sa-l completez pe A.Oz cu precizarea ca arta in general, artele plastice indeosebi, constituie un mijloc excelent de stimulare a imaginatiei, iar scolile adevarate de management stiu si aplica acest lucru.  Alaturi de imaginatie, un alt ingredient de descurajare a fanatismului este cultivarea simtului umorului. ”Umorul este capacitatea de a rade de tine insuti. Umorul este relativism, umorul este capacitatea de a te vedea asa cum s-ar putea sa te vada ceilalti, umorul este capacitatea de a intelege ca, indiferent de cata dreptate ai si cat de crunt ai fost nedreptatit, exista o latura a vietii care e totdeauna amuzanta” (p. 30). Si mai recomanda A.Oz un ingredient psihomanagerial: empatizarea, termen nenumit de Oz, ci doar indus: ”Nu predic un relativism moral total, departe de mine acest gand. Incerc doar sa amplific capacitatea de a ne imagina in locul celuilalt” (p. 31). Cel mai util lucru in planul empatizarii ar fi sa ne imaginam ca suntem unul dintre dusmanii nostri. ”As putea fi oricine. As putea fi unul dintre dusmanii mei. Faptul ca imi inchipui aceasta este intotdeauna util” (p. 33). Ce am face, ce argumente am avea in motivarea faptelor noastre, daca am fi celalalt? Acestea sunt intrebari care pot tempera pornirile belicoase. Intrebarea mea este insa cati dintre absolventii de studii superioare, de la noi sau de aiurea, au aceasta capacitate empatica sau pot sa o induca si altora. Sigur foarte putini, daca ne gandim ca lumea devine tot mai conflictuala, nu mai pacifica.

Concluzia acestui eseu despre fanatism suna ca un clopot ce anunta lumii ca mai exista sperante de impacare si de pacificare: ”Simtul umorului, capacitatea de a ne pune in locul celuilalt, capacitatea de a recunoaste calitatea de peninsula a fiecaruia dintre noi ne pot apara cel putin partial de gena fanatismului care zace in fiecare dintre noi” (p. 35). Trecerea de la starea de insula la starea de peninsula a fiecaruia dintre noi este preluata de A. Oz de la foarte postmodernul medieval, britanicul insular John Donne (1572 – 1631), scriitor, teolog, om politic si multe alte melanjuri de abilitati specifice si iluminismului si postmodernismului. Pledoaria acestuia pentru o umanitate globala si interconectata este demna de orice discurs actual sau viitor in Adunarea Generala  a ONU. Iata-l in original, traducerea avand inerentele riscuri: ”No man is an island, entire of itself; every man is a piece of the continent, a part of the main; if a clod be washed away by the sea, Europe is the less… any man’s death diminishes me, because I am involved in mankind…” (Textul integral se gaseste la http://isu.indstate.edu/ilnprof/ENG451/ISLAND/). Un asemenea rationament facut in plina Renastere este nu doar unul poetic si profetic, ci indeosebi unul practic si permanent valabil intr-o lume tot mai interconectata (nu neaparat interdependenta). Practic, reteta lui Donne este una  completa si la care cu greu s-ar mai putea adauga ceva. De aceea, completarea pe care pretinde A.Oz ca o face nu este intrutotul originala. Iata textul ozian: ”Nici un om nu e o insula, spunea John Donne, dar eu indraznesc sa adaug, cu sfiala: nici un barbat si nici o femeie nu sunt insule, ci suntem cu totii peninsule, pe jumatate legati de continent, pe jumatate intorsi spre ocean – o jumatate legata de familie, prieteni, cultura, traditie, popor, sex, limba si multe altele, si cealalta jumatate dorind sa fie lasata in pace sa se uite la ocean. Cred ca ar trebui sa ni se ingaduie sa ramanem peninsule. Orice sistem social si politic care ne transforma intr-o insula donneana, prefacand restul omenirii in dusman sau rival este monstruos” (p. 34). Propunerea lui Oz ca oamenii sa fie lasati sa fie peninsule si nu insule se regaseste pe deplin in textul donnean: ”every man is a piece of the continent, o part of the main” (fiecare om este o bucata a continentului, o parte a intregului). Sintagma ”insula donneana”, folosita de A.Oz cu trimitere la o stare de izolare nedorita de nimeni este total neavenita si in contrasens cu textul lui John Donne. Dupa parerea mea, textul donnean spune ca oamenii nu sunt si nu pot fi izolati, devreme ce cu totii suntem parte integranta a umanitatii.

Dincolo de micile mele observatii, eseul prezentat aici are meritul de a invita decidentii politici ai tarilor aflate in conflict la reflectii suplimentare inainte de a gasi scuze si explicatii pentru atacuri armate si contraatacuri de raspuns. Cartea ”Cum sa lecuiesti un fanatic”, pe langa eseul cu acelasi titlu mai contine eseul ”Intre dreptate si dreptate” (pp. 39 – 64), conferinta ”Placeri secrete” (pp. 67 – 98) si interviul acordat in 2005 de Amos Oz intitulat ”Ordinul linguritei” (pp. 101 – 117).  Voi incerca sa le comentez in partea a II-a a acestei recenzii intitulate ”Pace voua!”.

Liviu Drugus,      1 Aprilie 2012

www.liviudrugus.ro, https://liviudrugus.wordpress.com liviusdrugus@yahoo.com

Valea Adanca, Miroslava, Iasi

Anunțuri

Un răspuns la „Amos Oz, Cum sa lecuiesti un fanatic. Pace voua!

  1. electrofishings 24/03/2013 la 9:25 AM

    I am sure this post has touched all the internet people,
    its really really pleasant article on building up new weblog.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: