liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Engels

Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente


Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente

 

 

Larry L. Watts, ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”, Traducere din limba engleza de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucuresti, 2011, 795 pagini. Originalul, ”With friends like These” a aparut in anul 2010, in SUA, intr-o editura nespecificata in caseta editoriala a cartii.

 

 

Scurta prezentare a cartii si a autorului

Scriitorul istoric american L.L. Watts are datele necesare unei personalitati pe cat de straine/ stranii pe atat de apropiate/ comune Romaniei. American casatorit cu o romanca (Gabriela), vorbitor si (evident!) cititor de limba romana, specializat pe servicii de informatii si pe managementul acestora, Larry Watts (LW) se prezinta cititorului roman ca un cercetator dezinteresat, dar totusi interesat de adevar si prietenos cu trecutul recent al Romaniei, acesta fiind vazut prin prisma unor documente proaspat desecretizate, dar si printr-o grila de evaluare aparte.

Daca ar fi sa ne jucam numerologic, atunci LL Watts are o putere/ energie mare, de exact o suta de watts/ wati putere (daca socotim pe latineste L + L = C sau pe arabeste 50 + 50 = 100). Este adevarat, un ”bec de o suta” era expresia comuna, ”pe vremea aialalta”, a unei puteri de cumparare (a energiei) mult peste media la nivel de tara care folosea(u) becuri  mai ieftine si mai putin consumatoare de energie (de 60 si chiar 40 W).

(Intr-un text destinat spatiului tipografic, digresiunea de mai sus ar incapea cel mult la subsol sau la Note finale. In spatiul virtual asigurat de acest blog nu am gasit solutia de a separa pe niveluri de importanta diveresele digresiuni, completari, amintiri, puncte de vedere etc., de textul principal care pierde, inevitabil, din fluenta si coerenta. Recunosc, acest tip de ”recenzii” facute de mine cere multa rabdare, citire printre randuri, conexiuni de la un capitol la altul sau chiar un spirit critic care sa selecteze cu discernamant ceea ce este logic si ce este emotional/ atitudinal/ opinie contextuala etc. Pentru mine, ”recenzarea” este un exercitiu critic de autoclarificare si de reflexie mai consistenta in comparatie cu o lectura rapida si superficiala a unei carti. Pentru cititorul interesat, aceste ”recenzii” pot fi surse de informatii, acces la carti adesea prea scumpe pentru un buget mediu, dar si o invitatie sincera la dialog, la dezbateri chiar. Tonul, uneori prea didactic, prea dur sau prea autoritar poate genera o retinere a cititorilor de a reactiona. Un lucru interesant, pe care nu-l pot cataloga din ce directie ar veni, este faptul ca unele persoane ”vizate” in unele ”recenzii” mi-au scris personal, fara critici de fond insa.)

Apropierea lui LW de generalul Ioan Talpes si stransa cooperare cu acesta – in primul rand profesionala, ca istorici si ca specialisti in servicii de informatii – atenueaza totusi ideea de presupusa impartialitate absoluta a unui autor american, idee totusi imperios necesara pentru asigurarea unei credibilitati substantiale a continutului lucrarii de fata. In lumea tenebroasa a serviciilor problema credibilitatii, veridicitatii si sinceritatii nu poate sta decat sub semnul dubitativului, a bemolului adaugat aproape instinctiv fata de tot ceea ce vine din aceasta lume vazuta, probabil, prin prisme care adesea rastoarna realitatea perceputa de majoritatea ”civila”. Filmele, buletinele de stiri si romanele de profil subliniaza ca regula de conduita – nu doar a actantilor ilegalisti, ci si a manipulatorilor lor din umbra – este indoiala, suspiciunea, neincrederea. Cred ca acest sentiment nu poate fi reprimat nici de catre cititorul obisnuit, marcat de curiozitate, dar si doritor de macar cateva certitudini. La o prima lectura a cartii ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cititorul onest si modest ramane cu convingerea ca Romania are un destin geopolitic inexorabil: suntem un perpetuu spatiu de manevra si de partajare intre marile imperii (roman, otoman, tarist, austriac, francez, britanic, american etc.). Una dintre certitudinile pe care LW ni le insufla, in subsidiar si poate chiar neintentionat, este ca integrarea europeana este solutia unica la acest destin aparent implacabil. De altfel, solutia la marea majoritate a conflictelor inter-natiuni este internalizarea acestora printr-o integrare cat mai profunda si durabila. O alta imagine – cu valente de veridicitate – este ca Romania comunista a avut o pozitie si o atitudine eroica in fata numeroaselor tentative de desfiintare a sa ca stat, desi a avut la indemana o miscare si mai curajoasa: apropierea de SUA de o maniere mai ferma si mai clara. In context, imaginea dictatorului roman Ceusescu apare, in carte, mult imbunatatita, aparand ca fiind un erou national ce si-a sacrificat viata si familia pe altarul interesului statului roman si a poporului roman. Masura in care aceste concluzii pot aparea si altor cititori este, evident, diferita si cred ca se poate rescrie aceasta carte, cu folos, pornind tocmai de la mesajele pe care autorul le transmite, voit sau fortuit.

La peste doi ani de la scrierea acestei carti in limba engleza si la peste un an de la aparitia versiunii romanesti in tiraj ”de masa”, interesul pentru cartea lui LW este relativ constant si librariile continua sa ofere noi si noi tiraje. Ar fi un indiciu important pentru masurarea gradului de patrundere a noilor adevaruri despre ”prietenii” nostri din defunctul lagar socialist sovietic daca am cunoaste volumul si dinamica vanzarii acestei carti realmente deosebite si utile. Am scris ”adevaruri”? Cred ca nu am gresit, adevarul fiind adesea unul multiplu, cu multe fatete, adesea discret si foarte rar cunoscut in integralitatea si complexitatea lui. Spre mirarea mea, eu fiind un adversar al ”stiintei” numita ISTORIE, am citit, in ultima vreme mai multa istorie decat in multe decenii anterioare, explicatia interesului pentru acest delicat si criticat domeniu fiind curiozitatea de ”audiatur et altera pars”. Poate tocmai de aici vine si interesul unui mare numar de cititori pentru acest gen de scriitura, ignorand iluzia – abil intretinuta – ca serviciile secrete si istoricii acestora nu isi devoaleaza niciodata in public principiile de organizare, sursele de informare si de finantare etc., adica ADEVARUL in esenta sa intima. Sub raportul volumului de informatii oferit de autor, ma raliez si eu acelor recenzenti care au clamat excesul de informatii, nu intotdeauna relevante, in sublinierea ideii ca Romania a fost tinta represaliilor sovietice si asta nu numai pentru pozitia de independenta si de actor autonom pe arena internationala. Sugerez publicarea (si a) unei editii prescurtate si bine compactate, esentializate si chiar fara pretentia de a spune adevaruri ultime si definitive. Traim, totusi, in era eseului, nu in aceea a romanelor fluviu… Multi dintre cunoscutii care au achizitionat cartea au marturisit ca n-au reusit sa o parcurga integral, evident in defavoarea lor insisi.

Intr-un interviu cu Ioan Talpes (IT), ziaristul interviewer l-a rugat pe interlocutor sa confirme daca in presa romaneasca contemporana exista in presa ziaristi care sunt surse directe de informare pentru servicii, iar raspunsul a fost categoric ”da”. La intrebarea cum sunt platite sursele jurnalistice, IT a spus ca nu sunt platiti, acestia actionand in virtutea unui sentiment al datoriei si … bla bla bla. Ziaristul interviewer, istet, nu se lasa si revine cu intrebarea: ”Sa presupunem ca eu ca ziarist prezint interes pentru unul dintre serviciile noastre de informatii. Cu cat credeti ca as putea fi platit?”. La care IT cade in facila capcana si raspunde: ”Depinde! Sunt situatii si situatii…”. Asadar, povestea cu patriotismul si datoria civica a cazut rapid si a ramas concluzia fireasca ca informatia este o marfa care se vinde si se cumpara pe o piata (tot mai) globala. Am inserat aici acest dialog cu scopul relativizarii  ideii de adevar, concept ideal si care ar trebui tratat si acceptat ca atare. Mereu vom citi si auzi ca avem, in sfarsit, adevarul-adevarat cu privire la ceva (revolutia romana, serviciile secrete ale tarilor prietene, lista lui Severin etc.) dar vom avea, intotdeauna, doar franturi si segmente de adevar. Precizarea de fata este valabila si pentru declaratiile lui Larry Watts referitoare la faptul ca in cartea sa este expus ADEVARUL despre cum ne-au lucrat ”prietenii” in trecutul relativ recent. Expresia latineasaca ”cum grano salis” este adecvata, cred, si acestui context.

Daca adevarul este unul contextual si complicat de comunicat, in schimb modul de transmitere a acestuia trebuie sa fie unul impecabil. De aceea, voi continua sa atrag atentia asupra multor erori de formulare, de logica, de gramatica etc., toate acestea fiind translate si asupra autorului si prefatatorului. Si editia engleza a avut parte de critici similare (vezi recenzia din revista ”Parameters”, inclusa mai jos), dar tocmai de aceea, editia romaneasca ar fi trebuit sa fie foarte bine ingrijita si redactata. Revin cu propunerea ca, in conformitate cu legislatia romana si europeana cu privire la calitate, si editurile sa fie obligate – ca si oricare alt producator –  sa treaca in caseta redactionala numele ingrijitorului de editie/ carte, al tehnoredactorului si corectorului tocmai pentru a individualiza responsabilitatea editurii, care va trebui sa angajeze personal calificat si verificat. In ultima instanta, corectitudinea unui text se instituie ca act de educatie, de model cultural. Nu voi ezita sa fac acest serviciu de ”sanitar” al textelor (unii spun ca doar caut noduri in papura) in speranta ca, prin cumulare de efecte negative scoase la iveala, sa se ajunga la masa critica necesara pentru ca factorul legislativ sa intervina si sa oblige la minime reguli de calitate si corectitudine profesionala.

In fine, o mica observatie cu referire la titlu si subtitlu. Dupa parerea mea, titlul este metaforic  si sugestiv doar in contextul subtitlului. Dar subtitlul are o mica problema de ”adevar” atunci cand face referire la ”Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania”. Indiferent cat de ”oaie neagra” ar fi fost Romania comunista in cadrul Tratatului de la Varsovia si al Blocului sovietic in ansamblul sau, nu se poate considera ca Romania nu a fost parte integranta a acestui Bloc. Mai mult, Romania a fost perfect motivata ideologic, geopolitic, militar etc., sa faca parte din acest sistem, bloc, lagar sau ce alte descrieri s-ar putea da. Acest subtitlu porneste, din start cu o ipoteza falsa, aceea ca Romania s-a luptat si cu ea insasi, pe langa lupta sa cu celelalte componente ale blocului sovietic. Un subtitlu de genul ”Rezistenta Romaniei la atacurile prietenilor din Blocul Sovietic” ar fi fost mai corect sub aspectul respectarii adevarului. Si ideea de ”clandestinitate” este una ambigua si confuziva. Se stie ca toate serviciile de spionaj au ca specific al lor nerespectarea legilor din tara straina in care activeaza. Ele sunt antiexemplul suprem atunci cand vorbim (cu ipocrizie) in sustinerea suprematiei absolute a legii. Reluand titlul si subtitlul impreuna, atunci apare banuiala ca lucrarea de fata are ca prim obiectiv nu atat restabilirea adevarului unei perioade recente, cat construirea unui nou trecut recent, mai pozitiv si mai usor de suportat, acela in care eroul roman Ceausescu a pus bazele actualei apartenente NATO a Romaniei, a construirii scutului de la Deveselu si a perceperii Rusiei ca inamicul potential numarul 1 pentru tara noastra, acum si in perspectiva. In fine, titlul (fara subtitlu) are si un mare risc: scrisa de pe pozitiile unei tari aliate si prietene (SUA), indemnul la rezerva si la precautie in raport cu prietenii nostri actuali ramane la fel de viu ca si acela sugerat de subtitlul cartii. Evident, nu compar democratia americana cu dictatura sovietica, cultura occidentala cu cea orientala si nici traditiile culturale ale celor doua tari, dar, in opinia mea, autorul are perfecta dreptate sa fim atenti la valentele prieteniilor mai ales cand interesele au dimensiuni existentiale globale.

Ciudatenii legate de locul unde a aparut originalul american in 2010

Mr Google ma ajuta sa aflu ca, inainte de a aparea la Editura rao, cartea lui LW a aparut la o alta editura romaneasca in 2010, si anume la Editura Militara (unde Ioan Talpes a lucrat in perioada 1985 – 1990, in ultimii ani 1988 – 1990 fiind chiar redactor sef al editurii, la fel ca un alt celebru director de editura, Ion Iliescu de la Editura Tehnica). Epuizarea stocului acestei prime editii, dar si rolul urias pe care il poate juca cunoasterea continutului cartii in remodelarea mentalului romanilor a generat decizia de a incredinta Editurii rao publicarea, in 2011, a acestei lucrari care incepe cu o alta curioziate/ ciudatenie: cuvantul inainte este semnat de Ioan Talpes si datat 2010, fara a se preciza ca aceasta prefata fusese scrisa si pentru originalul american aparut tot in 2010. (In lipsa acestei precizari orice cititor va crede ca este o prefatare facuta strict pentru editia romaneasca, facuta de un specialist roman in domeniu). De retinut ca Editura rao mentioneaza ca an al aparitiei originalului american tot anul 2010. Rezumand, originalul apare in 2010, prima editie in limba romana apare tot in 2010, Cuvant-Inainte la editia romana din 2011 este scris tot in 2010, iar acelasi cuvant inainte (Foreword) a fost semnat tot de I. Talpes si pentru editia americana din 2010.

Misterul numelui editurii americane care a publicat originalul acestei lucrari ramane, dupa parerea mea, o scapare ce putea fi evitata, desigur in afara de cazul in care ratiuni foarte inalte ar fi impus incalcarea acestei norme elementare referitoare la sursa originalului. In mod curios, un recenzor de rang inalt (http://www.ziaristionline.ro/2012/05/30/with-friends-like-these-by-larry-l-watts-in-parameters-us-armys-senior-professional-journal-this-work-is-more-than-just-an-expose-of-cold-war-intelligence-secrets/) care a facut o prezentare sintetica a lucrarii lui Watts in revista americana ”Parameters” nu face nicio trimitere la editura care a lansat cartea  in limba engleza, mentionand totusi faptul ca aceasta (cartea, adica) este ”poorly edited” (adica a avut parte de o redactare nu prea grozava) lucru la care subscriu. O ipoteza pe care o avansez aici referitoare la editura care a lansat editia americana este ca aceasta editura ar putea sa fie una ”de uz intern”, respectiv o editura proprie a vreunui institut de informatii american.

Este generalul Talpes co-autor al cartii?

Cele de mai sus imi sugereaza/ genereaza ipoteza ca aceasta carte sa fi fost scrisa in paralel, in engleza si romana, eventual in ”laboratoarele SIE”, tocmai pentru a da posibilitatea partii romane (probabil SIE, dar si altor institutii interesate) sa verifice si sa livreze in timp util informatiile redactate apoi de LW. Nu exclud, in acest caz, chiar o co-productie romano – americana, respectiv Talpes – Watts, dar cu retragerea generalului Talpes din calitatea de coautor, tocmai pentru a oferi continutului cartii o credibilitate sporita. O opinie similara referitoare la ideea ca un autor strain este mai credibil decat unul roman o avanseaza, intr-unul din emisiunile de la TVR ale Monicai Ghiurco, si istoricul Ioan Scurtu.

Postura generalului Talpes de  consilier (1 iulie 1990 – 9 aprilie 1992) pe probleme de informatii al presedintelui Iliescu  – presedinte perceput in popor drept autorul moral al dublului asasinat al cuplului Ceausescu –, urmata de aceea de director al SIE (9 aprilie 1992 – 31 iulie 1997), dupa directoratul controversatuluilui (spion) Mihai Caraman, contravine destul de evident cu postura lui LW de persoana care incearca o ”reabilitare” a imaginii dictatorului roman, indeosebi prin prisma rezistentei acestuia in fata incredibilelor incercari ale tuturor serviciilor ”prietene” de a pune Romania cu botul pe labe, daca nu chiar sa o pedepseasca cu disparitia pentru indrazneala de a nu se supune tzarilor rosii. Tot la ”negativul” imaginii generalului si istoricului militar Talpes se pot aminti si urmatoarele posturi ale acestuia: in perioada ian. 1999 – dec. 2000 a fost consilier personal al presedintelui PDSR Ion Iliescu, apoi (21 dec 2000 – 10 martie 2004) a fost consilier prezidential si sef al administratiei prezidentiale a presedintelui Ion Iliescu, apoi membru PSD din 2004 pana in 2005, senator PSD etc. Or, imagina lui Ion Iliescu, aceea de ”om al rusilor”, de favorizant si aparator al vechilor nomenclaturisti comunisti nu putea crea in jurul lui Ioan Talpes o aura de anticomunist sau de promotor al relatiilor cu Occidentul. Desigur, urmatoarea postura a generalului Talpes (istoric, absolvent de Bucuresti, promotia 1970), aceea de reformator al serviciilor de informatii externe si de integrare a acestora in sistemul NATO, apoi de prezidentiabil independent (desi isi crease si un partid – Uniunea Populara Social Crestina) si de candidat la Senat pe listele PD-L in 2008  ar fi justificat un co-autorat, dar, probabil, prima postura a umbrit-o pe secunda, astfel incat autorul unic al cartii a ramas istoricul american LW.

Asadar, IT nu putea aparea drept co-autor, chiar daca in realitate asa ar fi, dar apare in calitate de prefatator al lucrarii si de colaborator direct cu serviciile occidentale in operatiunea de cosmetizare a serviciilor romanesti dupa chipul si asemanarea acestora.

In Cuvant-inainte IT isi face mai mult siesi un autoportret, exagerand – poate ca o compensare a faptului ca nu a putut deveni co-autor, sau chiar autor al unor asemenea dezvaluiri ”scandalos de incitatnte” (expresia ii apartine) – cu implicarea personala in aparitia lucrarii de fata. Stilul alambicat si usor incifrat al lui IT, dorinta de epatare printr-o manevrare riscanta a limbii romane, ii joaca feste tocmai in prima fraza a acestui Cuvant inainte: ”Indeobste, istoricii isi si iti propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare si – nu de putine ori – analizeaza interpretari care contribuie la perceperea si intelegerea mai profunda a unor perioade si evolutii din istoria unei comunitati, popor sau chiar a umanitatii”. Constructia ”istoricii … isi …  propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare…” este, vizibil cu ochiul liber, una incorecta. Personal, fara pretentia ca ar fi singura varianta mai buna, as propune urmatoarea formulare: ”Istoricii au misiunea de a aduce mereu informatii suplimentare despre trecut si de a oferi semnificatiile posibile ale acestora celor din prezent”. Daca finalitatea/ adresantul scrierii primei fraze dintr-un Cuvant-inainte ar fi fost cititorul si nu autorul insusi, atunci cred ca o fraza de 20 de cuvinte este preferabila uneia de 45 de cuvinte, cu un castig sensibil sub raportul claritatii. Evident, IT scrie cum vorbeste (eventual dicteaza unei secretare care va verifica apoi si corectitudinea gramaticala), iar cand vorbeste ii place sa se asculte/ auda si sa se autoincante de limbajul diplomatic-avocatesc sucit si rasucit pentru a puncta la ”impresie artistica”. Din pacate, frazele kilometrice pierd din claritate, precizie si eleganta.  Inca un exemplu de kilometraj lingvistic – evident, cu erorile inevitabile aferente: ”De aceasta data si odata cu citirea scandalos de incitantei abordari ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania” ne aflam in fata unei provocari ce se rosteste ca raspuns obligatoriu tuturor formelor de propaganda stiintifica, a tuturor formelor de manipulare ce ni s-au prezentat ritos a fi drept adevaruri romanesti pe parcursul a zeci si zeci de ani, in perioada comunista si – dezolant – in cei douazeci de ani ce s-au scurs de la lamentabila sa prabusire”. In locul celor 80 de cuvinte as propune doar 8: ”Este o carte-replica la neadevarurile din comunism”. Erorile usor de depistat in cele 80 de cuvinte sunt: a) trei puncte in loc de punct intre titlul si subtitlul cartii; b) abordarile nu se citesc, ele se practica, se preiau, se imbunatatesc; doar textele se citesc (nici metaforic nu merge sa ”citim o abordare”); c) provocarea lui LW nu ”se rosteste ca raspuns”, ci ”este un raspuns”; d) ”forme de propaganda stiintifica” este inca o ciudatenie: propaganda comunista era doar mincinoasa, nicidecum ”stiintifica”; e) ”formele de manipulare” nu aveau cum sa fie prezentate drept adevaruri, in schimb manipularile da; f) ”perioada comunista si … lamentabila sa prabusire” nu merge deloc; cel mult regimurile politice se prabusesc, perioadele istorice nu se prabusesc niciodata. Cel mult, acestea se pot incheia lamentabil; g) adejectivele ”ritos”, ”scandalos”, ”dezolant”, ”lamentabil” sunt briz-brizuri inutile, ba chiar daunatoare claritatii textului.  Urmatoarea fraza este nu doar prolixa si greu de urmarit, ci este una ciudata care reuseste sa se incheie cu inceputul. Dand deoparte balastul informational continut in cele cca 60 de cuvinte, invit cititorii sa urmareasca aceasta constructie: ”Decembrie 1989 … ne apare, in sfarsit, in retrospectiva si perspectiva determinarilor sale istorice de la cucerirea independentei romanesti in 1878 pana la anul de gratie si dizgratie 1989”. Esentializand, in continuare, rezulta ca ”Decembrie 1989 …. ne apare … in retrospectiva … determinarilor sale istorice pana la anul … 1989”. Perfect ”logic” si circular! Continuarea este halucinanta ca sa nu spun de-a dreptul aiuritoare: ”Si – ce este, in sfarsit, ferm angajat – preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice nu din si prin viziunea pe care ti-o ofera documentele si declaratiile publice oficiale sau lucrarile dedicate slujirii unor optiuni politice sau a varii interese, ci prin dezvaluirea proiectelor, actelor si faptelor din umbra”.  S-ar putea declansa un concurs de ghicit: oare ce a vrut IT sa spuna in propozitia de mai sus? Ce este ferm angajat? Dar insiruirea de cuvinte ce ar putea comunica oare? Caragiale ar exploata cu mult folos expresile ”preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice… prin viziunea…”. Nu mai insist asupra limbajului imbarligat si inutil baroc. Cititorii vor decide daca le place sau nu. Pentru mine, cele peste trei pagini de de ”Cuvant-inainte” sunt doar o proba practica a persistentei limbajului de lemn, o incercare de a impresiona cititorul mediu, chiar cu riscul de a nu-i transmite acestuia NIMIC. Finalul este unul ce se vrea curajos, promitator si optimizant. Intr-o maniera diabolic avocateasaca si as zice chiar smechereasca IT subliniaza ”cat de mult si-a dorit acelasi lucru (intrarea Romaniei in NATO – nota mea) si un profesor american, captivat de provocarea unui proiect ce ne va reconfigura chiar determinarile geografice”. Ce vrea oare sa ne comunice IT prin proiectul (intrarea Romaniei in NATO) al carui  rezultat va insemna reconfigurarea noastra sub aspectul determinarilor geografice? O prima varianta de traducere ar fi ca, oricat de departe geografic ar fi armata americana – principala componenta a NATO, tot mai aproape de interesele existentiale ale Romaniei ar fi. O alta varianta de traducere ar fi ca intrarea Romaniei in NATO ar putea schimba chiar conturul geografic al Romaniei, prin reintregirea cu teritoriile pierdute in iuresul ultimului razboi global. Dar indiferent care dintre variante ar fi cea gandita de IT (sau chiar ambele, impreuna), raman la ideea ca istoricii (mai ales aceia care sunt si profesori universitari) ar trebui sa se exprime limpede, concis, corect si clar pentru un numar cat mai mare de cititori.

Ce au retinut alti recenzori din cartea lui Larry Watts?

La o asemenea avalansa de editii, tiraje, prezentari in ziare, reviste, emisiuni de radio si TV era firesc sa apara si un numar mare de recenzii, incepand cu simple prezentari de carte si continuand cu descrieri sintetice ale ideilor principale, ceva mai rar intalnind analize detaliate si profunde, cu ipoteze si concluzii elaborate. Cei intersati ar putea sa caute pe Google sau pe alte motoare de cautare asemenea prezentari si analize, dar cum timpul tuturor este limitat, voi incerca sa sintetizez opiniile gasite pe internet, insotindu-le de comentarii si conexiuni cu alte teme de interes. In final voi scrie propriile mele concluzii la care am ajuns pe parcursul lecturarii cartii si apoi voi face o scurta trecere in revista a ideilor pe care le consider relevante si demne de urmarit si in viitor. Inainte de aceasta gasesc interesanta, dar ciudata reactia celor care sunt bine familiarizati cu serviciile de informatii si care au manifestat fie dezinteres fata de orice discutie pe marginea cartii (fiind convinsi ca cineva vrea sa le extraga opiniile, chiar pe acelea ascunse sau cu care nu ar dori sa se afiseze). O alta posibila explicatie ar fi ca nu ar dori sa deranjeze pe colegii lor rusi, oricum mai prezenti si mai apropiati geografic decat colegii lor americani pe teritoriul Romaniei. Tot ciudata mi s-a parut discutia dintre Emil Hurezeanu (EH) si (pe atunci) ministrul de externe Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni ”Compas” (The Money Channel) din luna mai. EH dorea sa obtina o pozitionare a proaspatului ministru pe tema lansata de Larry Watts, intrebandu-l despre o carte al carui titlu ii scapa, ”with friends like these”, parca… Ministrul a raspuns tot evaziv si fara entuziasm, poate si datorita functiei oficiale care ii restrictiona arealul de libera exprimare. Cred ca totusi, date fiind dezvaluirile din carte, o dezbatere serioasa, cu participarea unor istorici si analisti militari ar putea lamuri si orienta lucrurile spre o cunoastere benefica si care sa descurajeze pozitiile extreme intr-o lume care deja este cu tensiunea (prea) ridicata.

La adresa http://www.libris.ro/politica/fereste-ma-doamne-de-prieteni–larry-watts-RAO978-606-8255-95-8–p370518.html gasim: FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA

O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA ISTORIEI NATIUNII ROMANE

Fereste-mã, Doamne, de prieteni dezvãluie amãnunte senzationale din culisele spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a tine in frau aspiratiile de independentã ale Romaniei.
Fereste-mã, Doamne, de prieteni examineazã interesele strategice aflate in spatele relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rãsãrit, motivatiile incredibilei sfidãri a tãrii noastre la adresa Moscovei, metodele de „eliberare“ militarã si de securitate din jugul sovietic, scopurile opozitiei fatã de politicile de la Kremlin si, mai ales, reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti militari si de organe ale securitãtii statului.
Adevãruri dureroase rostite acum pentru prima datã despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare importanta: Cum de mai existãm ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei?

Consultant al Corporatiei RAND la momentul revolutiei, LARRY WATTS a cãlãtorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Apãrare si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apãrãrii si sefi de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991 a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar panã in 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe langã consilierul prezindential pentru securitate nationalã din Romania.

O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI ROMAN!

 

Thursday, April 26th, 2012  Ziaristi Online publica la adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/04/26/larry-watts-a-vrut-sa-l-asasineze-pe-ceausescu-o-noua-emisiune-bomba-la-tvr-1-cu-dr-watts-despre-terorism-si-contra-terorism-azi-la-22-40-mostenirea-clandestina-v-video/ se afla articolul si inregistrarile video referitoare la istoria comunista a Romaniei in context international Larry Watts a vrut sa-l asasineze pe Ceausescu. O noua emisiune-bomba la TVR 1 cu dr Watts, despre terorism si contra-terorism: Mostenirea Clandestina (I-V). VIDEO

Dupa lansarea de la Craiova a primului volum al lucrarii sale, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“, prof Larry Watts a continuat dezbaterea inceputa in Sala Albastra a Universitatii din Craiova, intr-un cadru restrans, cu profesori, cercetatori si jurnalisti. Prezent la eveniment, reporterul Ziaristi Online a fost martorul unor confesiuni si dezvaluiri de senzatie. Discutand despre anii sai de bursa in Romania, ’82-’84, si hartuielile la care erau supusi de catre Securitate cei cu care se intalnea in scopuri stiintifice, de la Corneliu Coposu la Dinu Giurescu si, poate, chiar si Liviu Maior, Larry Watts a marturisit ca nu o data a fost tentat sa aplice un plan pe care-l concepuse pentru asasinarea lui Ceausescu. Conform calculelor istoricului american, chiar daca atentatul nu ii reusea, stia ca zorii sfarsitului comunismului sunt aproape si, dupa cativa ani in puscariile romanesti, avea sa fie eliberat ca un erou national, ba chiar international, odata cu caderea regimului. Tanarul student Larry Watts planuiese atacul asupra fostului dictator comunist ori la una dintre manifestatiile de 23 august ori la alta iesire publica a lui Ceausescu, cand spera sa poata ajunge in apropierea sa, inzestrat cu un pistol. Din fericire pentru el, planul a ramas doar in mintea sa. Cu toate acestea, studiile sale in domeniul terorismului si contra-terorismului stau la baza noului episod al serialului temerarei jurnaliste Monica Ghiurco despre Razboiul Secret contra Romaniei Moştenire clandestină (V) – Terorismul în războiul rece şi implicarea României, care va fi difuzat in aceasta seara, la TVR 1, de la 22.40(VR)

UPDATE: Vedeti aici cele cinci episoade difuzate pana acum:

(pe weblink se afla 5 ore de interviuri cu Larry Watts realizate exceptional de Monica Ghiurco).

Interviuri cu Larry Watts

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/03/16/pacepa-a-recunoscut-in-fata-directorului-cia-ca-a-fost-agent-kgb-interviu-bookiseala-cu-larry-watts-am-dat-de-perete-cu-usa-secretelor-dar-mai-sunt-multe-incaperi-si-coridoare-intunecate/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

Interviu BOOKiseala cu Larry Watts: Am dat de perete cu usa secretelor dar mai sunt multe incaperi si coridoare intunecate

Cum se explica succesul cartii lui Larry Watts?, se intreba, recent, portalul BOOKiseala.ro. Intr-adevar, lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, aparuta anul trecut la Editura Rao, a depasit asteptarile editorului si observatorilor de specialitate: cinci editii la rand, in mai putin de un an! Ceea ce o situeaza deja in varful topului celor mai bine vandute carti din Romania. Prezentata la lansarile din Capitala si din tara de nume prestigioase, de la academicienii Dinu C Giurescu si Florin Constantiniu la actualul director al SRI, George Maior si fostul sef al SIE, Ioan Talpes – care se va afla si la lansarea de la Timisoara -, cartea nu a beneficiat totusi si de recenzii in presa “mare”, pe masura interesului cititorilor romani. Mai precis, a fost masiv ignorata de presa centrala si de ziaristii de toate calibrele care o populeaza. Cu cateva exceptii notabile, cum ar fi Monica Ghiurco de la TVR, Ion Cristoiu de la B1 si Stelian Turlea din fosta echipa Lumea. Ceea ce releva, din nou, discrepanta crasa dintre interesul cetateanului si cel al proprietarilor de trusturi media din Romania. Dar cartea a beneficiat, totusi, de o pseudo-recenzie mai cu mot in presa scrisa, respectiv in publicatia elitista de tiraj confidential “22”, a Grupului pentru Dialog Social, cat si de o critica mai speciala in revista “Vitralii”, venita din partea unor rezervisti ai Securitatii care continua sa-i sustina legendarea americana a cartitei sovietice Ion Mihai Pacepa. Articolasul din revista GDS, care trata o lucrare stiintifica intr-un mod bascalios lamentabil, a fost preluat apoi, “cum laude”, de site-ul institutului guvernamental IICCMER administrat de bloggerul post-comunist Vladimir Tismaneanu. Blogger care incepuse sa injure cartea in aceeasi postare in care recunostea ca nu a citat-o inca. Cu toate acestea si in pofida lor, “omerta” a fost sparta. Stirile online despre cartea lui Larry Watts, raspandite din om in om, la fel ca pe vremea comunismului, au facut ca exceptionala lucrare de istorie secreta a Romaniei sa se vanda ca painea calda, aproape pe sub tejghea. De ce? Raspunsul este simplu: istoricul american ofera pentru prima oara romanilor adevarurile ascunse ale vietii lor sub comunism. Cine nu ar vrea sa inteleaga mai bine ce s-a intamplat cu viata lui? Cine ii sunt, cu adevarat, prietenii? Care dintre oaspetii cazuti de pe cai vrea sa-l alunge din propria-i casa? Ce lupte nestiute s-au dus pentru soarta lui, a Carpatilor, Gurilor Dunarii si Marii Negre? Cine este el, romanul, de ce s-au conceput planuri de stergere a identitatii lui nationale si care este rolul lui pe acest pamant? Tot ceea ce a fost ocultat si falsificat pana acum in diverse rapoarte amatoristice si toxice cu pretentii oficiale este scos la lumina, cu putere, aproape orbitor, pentru unii, in cele mai mici amanunte, documentate cu acribie de Larry Watts in arhivele CIA, ale NATO si ale fostului Pact de la Varsovia aflat sub controlul KGB. Tineti cont: din cele 800 de pagini ale volumului, doldora de documente, numai bibliografia si indicele de nume ocupa 80 de pagini. Si acesta este doar primul volum… Alte doua sunt in lucru. Dar despre acestea şi despre succesul primului volum ne vorbeşte chiar autorul, în exclusivitate pentru BOOKiseala.ro:

V-ati asteptat sa aiba un asemenea succes editorial cartea Dvs?

Nu, nu m-am asteptat. Cartea a fost destinata in primul rand publicului american si european, pentru a explica razboiul clandestin si rolul remarcabil pe care l-a avut Romania in aceasta lupta, pentru Statele Unite si Europa.

Si cum va explicati acest succes?

Ei bine, este vorba despreRomania, pana la urma. Dar popularitatea unei carti, sper, academice, cu mii de note lungi de subsol, spune de asemenea ceva despre nivelul sofisticat, in sensul de rafinat, al publicului roman. Carti cum este aceasta a mea in mod normal nu ating un astfel de succes in Statele Unite.

Care au fost cele mai frecvente intrebari cu care v-au abordat romanii la lansarile Dvs?

“Cand urmeaza sa apara volumul urmator?” O multime de oameni m-au intrebat, de asemenea, ce s-a intamplat in 1989, desi aceasta carte merge pana la anul 1978. In general am raspuns ca inca nu am scris – sau, cel putin, nu am terminat de scris –  volumul care trateaza anul 1989. Cu toate acestea, ce urmeaza se va concentra pe dinamica dintreRomaniasi amico-dusmanii sai aliati – acesti “frenemies” -, si nu atat de mult pe planurile, intentiile si actiunile jucatorilor nationali. Sper sa pot oferi un context care lipseste si care va ajuta la promovarea unei mai bune intelegeri a acestuia, nu o foaie de acuzare impotriva unor pretinsi vinovati.

La ce trebuie sa ne asteptam in volumul urmator?

Ei bine, vor fi, de exemplu, sectiuni destinate „defectarii” lui Pacepa, atacului asupra identitatii romanesti, implicarea in terorismul international. Si multe altele.

Recenziile negative venite din partea unor ofiteri ai fostei Securitati si din grupul de interese al dlui Tismaneanu v-au influentat in vreun fel?

Sper sincer ca lucrarea mea nu este ultimul cuvant cu privire la diversele teme pe care le-am ridicat, ci mai degraba o sursa de inspiratie si un ghid pentru continuarea cercetarii. In ce priveste unele probleme sper ca am reusit sa dau cuusade perete printr-o lovitura cu piciorul pentru a lasa lumina sa se reverse; in altele doar am indicat cateva zone intunecate dar care duc spre niste coridoare potential foarte interesante. In ansamblu, cred ca aceasta carte este doar o zgarietura pe peretele in spatele caruia se afla ascuns adevarul; o zgarietura prin care ajungi putin mai aproape de el. Comentariile critice, atat cele bazate pe  amintiri si experienta directa dar si cele originare din diferite paradigme, sunt intotdeauna utile. Uneori, ele chiar iti pot schimba perceptia. Comentariile de acest gen aproape intotdeauna dezvaluie ceva din interpretarile pre-existente si din prejudecatile cognitive ale celor care le fac. Si, uneori, te pot ajuta sa ti le dezvaluie pe ale tale. Scopul meu este de a obtine adevarul, chiar daca nu se intampla intotdeauna.

Din cate cunoasteti, fostul general comunist Ion Mihai Pacepa, pe care l-ati definit adeseori drept un agent sovietic pe deplin conspirat, a avut vreo reactie pana in prezent, alta decat cea exprimata prin criticile domnului Tismaneanu?

Permiteti-mi sa explic, pentru a „n”-a oara – nu pentru Dvs, dar pentru multi, multi altii: eu incerc sa fiu foarte clar in diferentierea intre opiniile mele si un fapt stabilit deja. Nu este „opinia” lui Larry Watts ca Pacepa a fost un agent sovietic. Acesta este un fapt stabilit clar, fara putina de tagada. Dupa cum Pacepa foarte precis a declarat intr-un cadru public, in fata fostului director CIA, James Woolsely, si a lui Vladimir Bukovski, el a fost “un agent KGB timp de 27 de ani”. Cu alte cuvinte, el a fost un agent sovietic pe toata durata serviciului sau in Securitatea romana. Nu vad nici un motiv sa-i contest pretentia. De fapt, exista o abundenta de dovezi care o confirma. Daca altii doresc sa-i conteste revendicarea ar trebui sa-l ia pe domnul Pacepa la intrebari.

Vedeti unele similitudini cu perioada trecuta si operatiunile secrete impotriva  Romaniei studiate de Dvs si situatia prezenta a Romaniei?

Ei bine, as putea sa va raspund… dar apoi ar trebui sa va impusc. Si inteleg ca trebuie sa stau la coada…

A consemnat Victor Roncea / BOOKiseala.ro

Larry L. Watts si Editura Rao vă invită la lansarea volumului Fereşte-mă, Doamne, de prieteni vineri, 16 martie, ORA 18.00, la Bookfest Timişoara, Centrul Regional de Afaceri Timiş (CRAFT), Sala Polivalentă (B-dul Eroilor de la Tisa, nr. 22, Timişoara).

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/05/08/interviu-larry-watts-din-1960-pana-in-septembrie-1989-romania-a-fost-incadrata-in-grupul-statelor-ostile-urss-alaturi-de-sua-rfg-si-israel/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

 

“Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile U.R.S.S., alături de SUA, R.F.G. şi Israel”

Un interviu de Melania CINCEA

Volumul istoricului american Larry Watts“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, editat de RAO, a fost lansat, recent, şi la Timişoara, la Targul de Carte Bookfest (foto sus). Cartea, despre care Larry Watts spune că tratează doar chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia României ca actant în context internaţional, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte –, a dat, însă, naştere unor controverse. Sunt voci care acuză că volumul propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada comunistă – documentele selectate insistând asupra statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lipsesc pasajele referitoare la represiunile asupra elitei interne româneştiCe spune, însă, Larry Watts?

Nota Ziaristi Online: Istoricul american urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.

“România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de controlul sovietic”

De ce a avut nevoie fostul Bloc Sovietic să poarte un răz boi clandestin cu România?

Potrivit arhivelor sovietice şi do cumentelor aferente Pactului de la Var şovia, acest război clandestin a fost mo tivat de faptul că, spre deosebire de alţi membri ai Pactului, România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de contro lul sovietic – şi economic, şi militar, şi informaţional, şi politic – şi a început să implementeze politici pe care Moscova le considera contrare intereselor sale.

Sunt voci care afirmă că dum neavoastră propuneţi o viziu ne unilaterală asupra politicii externe a României în perioa da comunistă – documentele selectate insistând asupra in dividualităţii, a statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lip sesc pasajele referitoare la re presiunile asupra elitei inter ne româneşti. Cum comentaţi?

Voi comenta mai întâi prima parte a întrebării. Cartea mea abordează chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia Ro mâniei ca actant în context interna ţio nal, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte. După ce am observat modul în care practic orice sursă din România a fost consi de rată nesigură sau lipsită de credibilitate în Occident, am decis să centrez cer ce tarea mea, pe cât posibil, pe surse din exteriorul României, utilizând în primul rând sursele provenind de la alţi mem bri ai Pactului, pe care le-am conside rat ca un indicator mai credibil al evaluării României şi al relaţiilor cu Statul ro­mân.

Pe perioada acoperită de cartea mea, niciunul dintre documentele din cadrul Pactului nu reflecta vreo preo cupare legată de represiunea internă din România. În schimb, ceilalţi mem bri ai Pactului de la Varşovia reclamau sprijinul popular acordat regimului de la Bucureşti, sprijin care făcea ca ope raţiunile împotriva acestuia să fie mai greu de implementat. În orice caz, eu nu cred că poate fi considerat surprin zător faptul că o carte cu titlul “Războ iul clandestin al blocului sovietic cu Ro mânia” nu a abordat pe larg un subiect care a avut foarte puţin (sau nimic) de a face cu relaţiile româno-sovietice.

În ceea ce priveşte lipsa unei in terpretări “multilateral dezvoltate”, am examinat sute de documente de arhi vă sovietice şi aparţinând statelor sem na tare ale Pactului de la Varşovia, cu ex cepţia României. Imaginea care reiese în mod constant din aceste documente este una ce denotă antagonism, osti lita te şi un adevărat război clandestin. Am citat aceste documente, în notele de sub sol, şi am inclus la multe dintre ele link-uri către documentele în limba originală de pe site-ul meu – http://www.larrylwatts.com. Am tradus, de asemenea, unele docu mente care au intrat în posesia mea du pă publicarea cărţii, acestea fiind pos tate pe site-ul Woodrow Wilson Inter national Center dinWashingtonDC. Îi invit pe toţi cei interesaţi să verifice ei înşişi documentele în cauză. Aş dori să subliniez, însă, că, în general începând din 1989, s-a vorbit despre perioada aco perită de carte doar din prisma repre siu nii interne a regimului comunist. Cred că unele persoane au început  să consi dere această stare de fapt anormală nu doar ca fiind normală, ci şi dezirabilă.

“Moscova a considerat «pierderea» Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu”

Opinaţi că plecarea României din Pactul de la Varşovia ar fi putut ameninţa inclusiv exis tenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală, ce ea ce reprezenta un coşmar pen tru U.R.S.S., în perioada comu nistă. O părere opusă o are is toricul Adrian Cioroianu care declară, în Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comu nismului românesc, că “devie rea naţional-comunistă româ nească nu a reprezentat nici o dată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic”. Cum aţi ajuns dumneavoastră la concluzia pe care o susţi neţi?

Concluziile mele se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor diferitelor state membre ale Pactului de la Varşo via. De exemplu, Hruşciov i-a declarat, în august 1964, liderului cehoslovac Antonin Novotny că o posibilă plecare a României din Pactul de la Varşovia ar fi fost “catastrofală” şi trebuia oprită de către ceilalţi membri ai Pactului. Sau declaraţia ministrului sovietic al Apă rării, mareşalul Grechko, care, în mai 1968, le transmitea liderilor comunişti sovietici, polonezi, est-germani, ma ghiari şi bulgari că plecarea României ar putea provoca prăbuşirea Pactului de la Varşovia. Sau notele din orga nizaţiile K.G.B. din U.R.S.S., Repu blica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică SocialistăMoldovacu privire la influenţa nocivă asupra populaţiei a exemplului românesc şi a “activităţilor subversive” ale Bu cu reştiului.

De fapt, din 1960 şi până în sep tembrie 1989, structura K.G.B. din Republica Sovietică SocialistăMoldovaşi conducerea comunistă a R.S.S. Moldova încadrau România în grupul statelor ostile, în care se regăseau, în ordine : SUA, R.F.G.,Israelşi Româ nia. Şi ştim din documentele arhivei K.G.B. ale lui Mitrohin că România nu a mai fost încadrată de către K.G.B.-ul sovietic în grupul de state socialiste partenere cu care coopera, ci în grupul ţărilor N.A.T.O., considerate ostile. Desigur, Moscova a considerat “pier derea” Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre membrii Pactului au reclamat în mod repetat că Ro mânia rămăsese singurul obstacol din calea integrării economice în cadrul Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi continuarea integrării mi litare – adică, subordonarea totală, sub comanda U.R.S.S. – în cadrul Pactului de la Varşovia. Şi politica de la Kremlin a fost ameninţată în mod semnificativ de apropierea chino-americană, în pri vinţa căreia sovieticii (şi chinezii), atribuiau României un rol semnificativ. Las la aprecierea cititorilor dum nea voastră cât de “reale” au fost aceste ameninţări.

“România nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ‘80”

Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pen tru Analiza Dictaturii Comu nis te, “simulacrul de destalini zare din 1968 nu a condus, ca în Po lonia sau Ungaria, în perioa da de după moartea lui Sta lin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali”. Cum explicaţia linia aceasta pe care a mers Bucureştiul?

Nu am citit Raportul Final, astfel încât nu cunosc contextul acestei declaraţii şi ezit să mă pronunţ asupra ei. Aş remarca, însă, că o comparaţie între România anului 1968 şi perioada de după moartea lui Stalin, în Polonia sau în Ungaria, este ca o comparaţie între mere şi portocale.

“După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. (…) Mitul funda mental pe care s-a bazat ideo logia P.C.R. în toate aceste pa tru decenii şi jumătate a fost imaginea fortăreţei asedia te”, se arată în acelaşi docu ment al Comisiei Preziden ţia le pentru Analiza Dictaturii Co muniste. A fost sau nu a fost România o “fortăreaţă ase dia tă” în timpul comu nismului?

Răspunzând la întrebarea dum nevoastră, fără a mă pronunţa în pri vinţa Raportului Final al Comisiei Pre zidenţiale pentru Analiza Dicta turii Comuniste pe care, repet, nu l-am citit, aş preciza că în mod clar Româ nia nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ’80.

În 1985, şeful Statului Major al Armatei Statelor Unite, generalul John Vessey Jr., a vizitat România, unde a discutat scenarii de război cu omologii săi români. Era uimitor faptul că o asemenea vizită ar fi putut avea loc într-un stat din Blocul comunist – doar România a beneficiat de o astfel de vizită în timpul Războiului Rece. Dar la fel de uimitor este că s-au discutat astfel de scenarii, şi acest fapt subli niază cât de apreciată era România. În anul următor, în 1986, ministrul ro mân al Apărării a fost invitat la Penta gon, pe care l-a vizitat. Acesta este, de asemenea, un eveniment singular în istoria Războiului Rece. Dar dacă m-aţi întreba dacă România a fost în mod constant vizată de operaţiuni ostile coordonate ale aliaţilor săi în perioada anilor ’80, răspunsul ar fi diferit.

“Dezinformarea sovietică cum că România ar fi fost «calul troian» al U.R.S.S. a fost transmisă autorităţilor americane din 1956”

Faceţi o incursiune în culisele spionajului şi politicii internaţionale. Cum au influenţat aces tea Revoluţia din ‘89?

Lucrez la un volum care abordează acest subiect. Vom putea vorbi despre acest lucru vara viitoare.

Spuneaţi că “în perioa da Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiu nilor de dezinformare timp de mai bine de do uă decenii”. Mai precis, la ce perioadă faceţi referire? De către cine a fost dezinformată Ro mânia şi cu ce scop?

Mă refeream la perioada de după 1968. Toate statele membre ale Pactului au fost implicate în această dezinfor mare, descrisă foarte bine de către Georg Herbstritt în lucra rea sa “Eine fiendliches Bru derland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit”, Halbjahresschrift südosteuro päische für Geschichte, Lite ratur und Politik (Berlin), nr. 1 (mai 2004).

Cu toate acestea, aş fi putut spune, pentru o mai mare acura teţe, “pentru mai bine de trei decenii”, pentru că dezinfor ma rea sovietică legată de faptul că România ar fi fost “calul tro ian” al U.R.S.S. a fost pentru pri ma dată transmisă autorităţi lor americane în 1956, la doar câteva luni după ce românii au solicitat plecarea trupelor sovie tice din România. Dezinforma rea a fost relansată de Anatolyi Golitsyn, în 1963, în aceeaşi pe­rioadă în care presa internaţio nală relata despre tentative de lovituri de stat coordonate de sovietici împotriva lui Gheor ghiu Dej. Şi dezinformarea a fost re suscitată de Ion Mihai Pacepa care, după ce a fugit din ţară, în 1978, a recunoscut în mod public în faţa fostului director C.I.A., James Woolsey, şi al lui Vladimir Bukovski că a fost “un agent K. G.B.”, pe perioada întregii sale cariere, în Securitatea română, informaţia fiind din nou vehicu lată în cartea sa din 1987. Unul dintre obiectivele principale ale acestei dezinformări a fost dis trugerea relaţiilor româno-ame ricane, autorităţile de la Wa shing ton fiind încurajate să crea dă că România era inamicul SUA, după cum autorităţilor de la Bucureşti li se inocula ideea că Statele Unite ale Americii ar fi inamicul României.

“Au ieşit la iveală extrem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramilitare sau ale serviciilor de informaţii, de la Revoluţie”

Într-un interviu pe care l-aţi acordat (Karadeniz Press), aţi declarat : “În România de după ’89 a existat linia gorbacio vistă care nu a vrut inter venţie militară, a fost linia GRU, care a fost pregătită pentru inter venţia militară şi para militară, şi a fost linia KGB-istă, de aseme nea, pregătită pentru inter venţia militară sau para militară. Puterea a fost acaparată de vechii agenţi sovietici înlăturaţi de Ceauşescu”. Pu terea instalată în Decembrie 1989 cărei linii a aparţinut?

Mă refeream în special la perioada generalului Nicolae Militaru – de fapt, a existat un tandem Nicolae Militaru – Silviu Brucan, după cum puteţi vedea într-un celebru interviu acordat de cei doi. Militaru s-a auto pro clamat în mod unilateral şeful Forţelor Armate Române, în toiul Revoluţiei, chiar înainte de înfiinţarea oficială a Frontului Salvării Naţionale. Brucan a făcut apoi lobby pentru ca nou-înfiinţatul F.S.N. să confirme poziţia auto-proclamată a lui Militaru. Ulterior, Militaru a re activat sau promovat peste 20 de ofiţeri – dintre care majori ta tea beneficiaseră de pregăti re în U.R.S.S., fiind pensionaţi de mai bine de un deceniu – şi i-a postat în cele mai înalte poziţii de conducere din cadrul For ţelor Armate şi Ministerului de Interne. Când el şi ofiţerii numiţi de el au fost destituiţi, începând din partea a doua a lunii fe bruarie 1990, situaţia a devenit şi mai complicată. Dar aceasta e o cu totul altă poveste…

Cum vă explicaţi faptul că România a fost sin gu ra ţară fostă comunis tă unde regimul a fost înlăturat prin vărsare de sânge şi unde con du cătorii au fost executaţi, în urma unui simula cru de proces, în care so ţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid, res pectiv de moartea a 60.000 de oameni, în condiţiile în care, până în 22 Decembrie, fu se se ră 162 de morţi? Cine şi de ce s-a temut, gră bind astfel procesul şi executarea celor doi, ingnorând dreptul de apel şi recurs al condam naţilor şi girând astfel o imensă minciună ofi cială?

Mă voi opri asupra acestor aspecte în următoarea carte pe care o pregătesc. Cu toate aces tea, este puţin probabil că voi putea oferi răspunsul la între ba rea pusă de dumneavoastră. În noul meu volum m-am concen trat asupra atitudinilor, reac ţiilor şi operaţiunilor celorlalte state membre ale Pactului, le gate de România în perioada în cauză, în ceea ce priveşte po li ticile internaţionale şi acţiunile aferente. Au ieşit la iveală ex trem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramili tare sau ale serviciilor de infor maţii – planurile şi procedurile operaţionale sunt, de fapt, la nivel global, cele mai bine păs trate informaţii. Numai în Arhi vele STASI, care au devenit disponibile deoarece partidul şi statul în sine au fost destruc tu rate atât de repede şi apoi au dispărut – ceea ce reprezintă o circumstanţă unică –, sunt dez văluite astfel de informaţii, în orice cantitate. De obicei, cea mai bună sursă la care se poate spera sunt solicitările de colec tare de informaţii, care pot sau nu pot indica intenţiile reale, precum şi deciziile politice şi măsurile de implementare, aici exemplificând documentele structurii K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova, care au devenit disponibile, putând fi consultate.

1.104 morţi au fost în registraţi în timpul Re voluţiei din Decembrie 1989; 942 au fost din 22 până în 27 decembrie. Din sursele pe care le-aţi cercetat, cine şi cu ce scop a ucis aceşti oa meni, după căderea re gimului comunist?

Răspunsul anterior este valabil şi în cazul acestei întrebări.

CV Larry Watts

A fost consultant al Corporaţiei RAND, în momentul Revoluţiei din Decembrie 1989.

După 1990, a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de Stat Major la reforma în domeniul Armatei, la cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi la integrarea României în N.A.T.O.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX, din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între anii 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

“With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms with Romania’s Warsaw Past legacy”

With Friends Like These:

by Larry L. Watts

Reviewed by Colonel Charles W. Van Bebber, Ph.D.,
Director of National Security Policy and Strategy,
US Army War College

During the Cold War, American diplomats, intelligence specialists, and scholars viewedRomaniaunder the leadership of Communist dictator Nicolae Ceausescu as something of a paradox. On one hand, it was a harsh, Stalinist regime that clearly fell within the Soviet orbit. On the other hand, it behaved internationally as a maverick state that often defied the foreign policy positions ofMoscowand even withdrew from the Warsaw Pact command structure after the invasion ofCzechoslovakiain 1968. Conventional wisdom asserted that such defiance could be tolerated byMoscowbecause Ceausescu’s firm Stalinist control over the country gave the Soviets no expectation thatRomaniawould deviate from communism. With the defection in 1978 of Romanian intelligence chief Ion Mihai Pacepa, the idea thatRomania’s autonomous foreign and security policy was actually a Moscow-orchestrated conspiracy to deceive the West (known as Red Horizon) became widely circulated and accepted by many. In fact, the idea thatBucharestwas not a Warsaw Pact maverick but rather a “Trojan Horse” would become a contentious issue within theUSpolicy community in the 1980s. In 1987, formerUSambassador to Romania David Funderburk asserted in his book Pinstripes and Reds that the US Department of State had been deceived into givingRomaniaMost-Favored-Nation status and thatUSdiplomats had been hoodwinked by Ceausescu to believe the false pretense ofRomania’s independence fromMoscow.

In With Friends Like These, historian Larry L. Watts provides the historical “coda” to the question ofRomania’s geostrategic orientation during the communist era. Using evidence gleaned from recently opened intelligence and defense archives of the Warsaw Pact, Watts examinesRomania’s strategic behavior during the Cold War and explains why this country earned a reputation from scholars and diplomats of the era as a so-called “maverick” and why some believedRomania’s seemingly autonomous behavior was really a sham. By tracingRomania’s relationships withMoscow and its Warsaw Pact satellites through the dimensions of intelligence and defense relationships, Watts confirms thatRomania was at the very least a reluctant if not defiant member of the Warsaw Pact. Watts demonstrates thatRomania never enthusiastically embraced its inclusion in the Soviet bloc and that its relationships with its nominal allies deteriorated from the early 1950s onward. Watts documents the clandestine disinformation campaign (beginning in the 1950s and heightening after the events of 1968) orchestrated byMoscow to discredit and isolateBucharest. The archival evidence Watts reveals indicates that this premeditated effort to discreditRomania met with a large degree of success and Ceausescu’sRomania would consequently become increasingly isolated both from the West as well as from its fellow Soviet bloc “friends.”

This work is more than just an exposé of Cold War intelligence secrets. The author has written a geopolitical history ofRomaniaand not, as the title implies, simply an examination ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact. This lengthy first volume specifically spans a period from the early 19th century to 1978 and highlights the turbulent relationship Bucharest experienced with its allies—particularly its problematic historical relationships with Moscow and Budapest. The author takes the reader through this history in five of the first six chapters which are best skipped if the reader’s focus is on the Cold War. Although the background provides an insightful context for Romania’s subsequent defiance of Moscow, this book’s real merit lies not in the breadth of the author’s treatment of Romania’s struggle for national autonomy from the region’s great powers and irredentist neighbors, but in its particular focus on Romania’s status within the Eastern bloc of communist states after World War II. It is Watts’s detailed narrative ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact that captures the reader’s attention and justifies the title.

The author is well qualified to examine the topic of Romanian strategic culture and history. He has authored a biography ofRomania’s controversial Second World War leader Marshal Ion Antonescu, and has written extensivel on contemporary Romanian military and intelligence affairs. He also served intermittently as an advisor to the Romanian government on defense and intelligence issues. Most notably, he was an advisor to General Ioan Talpeş, a former director of the Romanian foreign intelligence services and national security advisor to President Ion Iliescu, who penned the foreword to this work.

With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms withRomania’s Warsaw Past legacy. Although it is poorly edited and somewhat lengthy—at times it becomes mired in the details of covert activity—it is nonetheless a worthwhile read for those who wish to understand contemporaryRomania. In particular, Watts’s understanding of Romanian strategic culture and his access to communist-era archives combine to make this volume a must read for those interested in Cold War history and the Warsaw Pact.

Parameters Book Reviews

http://www.larrylwatts.com/comments.php Opinii ale unor personalitati romanesti si straine despre aceasta carte

http://www.larrylwatts.com/news.php  „The Clandestine Legacy/Moştenirea clandestină” Trailer for Episode I, TVR1, Produced and Directed by Monica Ghiurco VIDEO [Romanian]

„Moştenirea clandestină,” Episodul I

Un film despre ultimii 70 de ani de istorie, despre România necunoscută. Alta decât cea pe o ştim din manuale. Opiniile unui american (prof. dr. Larry Watts) despre istoria României şi a Blocului Estic, completate, confirmate sau contestate de istoricii noştri (acad. Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurescu, prof. dr. Mihai Retegan, prof. dr. Ioan Scurtu, prof. dr. Cristian Troncotă, lector dr. Laurenţiu Constantiniu). Un documentar despre adevăruri incendiare, despre dizidenţă şi dezinformare, despre un război clandestin care a avut ca ţintă România. Adevăruri incomode despre spioni, defectori, agenţi dubli, operaţiuni secrete şi figuri controversate: Caraman, Pacepa, Bodnăraş. Despre oamenii Cominternului.

Americanul Larry Watts ne propune o reconsiderare a ultimului secol de istorie, în baza documentelor desecretizate din ţările Pactului de la Varşovia. Cartea intitulată „Fereşte-mă Doamne de prieteni” scoate la lumină un adevărat război clandestin al blocului sovietic împotriva României, bazându-se pe arhivele serviciilor secrete. Deseori românii s-au întrebat de ce nu mai vin americanii… Documentarul „Moştenirea clandestină” oferă câteva răspunsuri….

http://www.youtube.com/watch?v=N0y-yQPwXNE&feature=relmfu Larry L Watts, la RRCultural in dialog cu Dan Manolache 3 iunie 2011: LLW: ”Romanii sunt maestrii celei de a treia alternative” – de unde se poate conchide ca transdisciplinaritatea este specific romanesc in politica de supravietuire si ca nu intamplator Romania este un important pol mondial de promovare a transdisciplinaritatii.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=R17yOM7nDlw&NR=1 Larry Watts in dialog cu Victor Roncea: Atacul maghiar si rusesc prin KGB asupra Romaniei (I) mai 2011

 Ideile principale rezultate din structurarea pe capitole a cartii

In partea I–a (Introducere) si la inceputul capitolului 1 se insista pe exceptionalismul romanesc rezultat din caracterul de singura tara izolata in cadrul Pactului de la Varsovia si de modul cu totul specific in care a avut loc asa numita Revolutie Romana (in comparatie cu revoltele de catifea din celelalte tari satelite ale Moscovei). Este capitolul care probeaza faptul ca schimbarea de la Bucuresti s-a facut cu o implicare substantiala a Moscovei. Decembrie 1989 este momentul in care presiunea clandestina a Moscovei asupra Bucurestiului iese la iveala si devine un modus operandi care avea drept obiect executia Ceausestilor, instalarea unui regim obedient Moscovei, reactivarea fostilor spioni pro-rusi si instalarea lor in fruntea institutiilor statului. Urmeaza (in partea a II-a, Cap. 2) descrierea modului in care au evoluat relatiile ruso-romane in perioada de la obtinerea independentei (1877) si pana la sfarsitul primului razboi mondial. Ca o continuare a discutiei incepute de mine in recenzii anterioare pe seama denumirii (corecte? uzuale? semnificative?) a unuia dintre principatele romane, mentionez aici ca in hartile prezentate in carte provincia numita, de regula la noi, Tara Romaneasca, este trecuta in hartile de la pp. 62 si 63 cu denumirea de Valahia. Cred ca este aici si o problema de traducere (nu am gasit in niciun text strain sa se vorbeasca despre Romanian Count(r)y/ Principate. Ca un necunoscator intr-ale istoriei si geopoliticii imi este greu sa ma pronunt asupra faptului daca aceasta folosire alternativa de denumiri pentru unul si acelasi teritoriu este benefica pentru noi. Sau poate nu este vorba chiar exact de acelasi teritoriu? O fi aceeasi problema de non identitate intre denumirile de Basarabia si actuala Republica Moldova? Daca locuitorii Valahiei era firesc sa se numeasca valahi, atunci care este legatura dintre valahii nostri si vlahii de la sud de Dunare? Este doar o problema de pronuntie, au o alta limba si alte trasaturi etno-culturale? La p. 314, intr-o nota de subsol LW face referire la ”comunitatea etnicilor vlahi. Mai ales din zona Dunarii si din Valea Timocului”.

Cap 3 cuprinde analiza trecerii de la tarism la comunism in Rusia si descrierea modus operandi al Cominternului in perioada interbelica in zona de interes a Rusiei, Romania fiind, evident, inclusa. Partea a III-a a cartii este sugestiv intitulat ”Stalin se foloseste de problema transilvana”, iar cap. 4 se ocupa de reprimarea identitatii romanesti in Basarabia, purificarea etnica in Transilvania, iar cap. 5 si 6 sunt dedicate in intregime  problemelor transilvanene (pp. 141 – 166  si pp. 167 – 188).  Partea a IV-a este intitulata ”Iesirea de sub tutela Moscovei in perioada Hrusciov” (pp. 189 – 255).  Punctul de vedere al omului politic Hrusciov fata de realitatea politica romaneasca este redat de urmatoarea  afirmatie a conducatorului imperiului sovietic, Hrusciov, in anul 1960: ”In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa, nationalista si antisovietica, care trebuie taiata de la radacina…. Mamaligarii nu sunt o natiune, ci o curva”. (LW face precizarea, intr-o nota de subsol, ca denumirea peiorativa de ”mamaligari” era data de rusi romanilor din Moldova si Ucraina, incepand cu sec. al XIX-lea, vezi p. 189). Partea a V-a face arc peste timp intre primavara de la Bucuresti (1964) si primavara de la Praga (1968). Contraatacul sovietic la independenta afisata de Romania, plus sprijinirea de catre Romania a afirmarii Cehoslovaciei independente a constat in lansarea ideii ca ”mitul” independentei Romaniei a fost creat chiar de sovietici pentru a penetra, in favoarea URSS, secretele Occidentului. Aceasta tactica de subminare a independentei de stat a Romaniei dusa de KGB si  de catre alte servicii sovietice de contrainformatii, si la care s-au raliat si celelalte servicii din tarile obediente Moscovei – oficial, mai putin cele din Romania, desi tradari au existat permanent: cazul Pacepa este graitor – a avut destul succes, astfel incat aud si astazi ironii si critici la ”presupusa” lupta de independenta dusa de Romania ceausista fata de Moscova. La aceasta legendare se aduga promovarea ”mitului de mediator” al lui Kadar, (tocmai pentru punerea in umbra a rolului real de mediator al lui Ceausescu) obtinand prin aceasta abila lovitura nu doar subminarea regimului Ceausescu, ci si tensionarea relatiilor cu Ungaria, tensionare ce a fost utilizata din plin ca detonator al miscarilor din decembrie 1989 (Laszlo Tokes). Partea a VI-a a cartii este intitulata ”1968: ”turisti”, prieteni si dezamagiri” parte in care se probeaza ca fiind un modus operandi tipic sovietic trimiterea de ”turisti” sovietici in locurile unde urma sa aiba loc o rezolvare armata a unor tensiuni, ”turistii” fiind, in fapt, angajati ai serviciilor sovietice militare sau de contrainformatii. Rostul acestui capitol este acela de a proba inca o data ca Uniunea Sovietica, chiar in varianta sa reformista a lui Gorbaciov, a aplicat in decembrie 1989 exact aceeasi tactica ca si cea aplicata cehoslovacilor in august 1968. De asemenea, si in 1968 si in 1989 URSS era pregatita sa invadeze militar Romania, inclusiv sa ”reorganizeze” viata politica a romanilor dupa modelul propus/ impus de ”eliberatori”. Partea a VII-a a cartii este intitulata ”Dupa invazie – tirul pe Romania”, titlu care sugereaza si continutul capitolelor care sunt subsumate acestei parti: presiunea uriasa a Moscovei asupra Bucurestiului. Capitolul VIII vorbeste documentat despre ”Angajarea in razboiul clandestin” respectiv evolutia relatiilor romano-sovietice in perioada post-Praga. Citirea cu atentie a acestor capitole explica in buna masura – celor care au trait in acele timpuri – modul in care se resimtea in interiorul Romaniei ofensiva Moscovei de supunere neconditionata a Bucurestiului, fapt reusit pe deplin in decembrie 1989. Esentializand, acesta ofensiva este excelent sintetizata intr-un subtitlu din cap 24: ”Asalturile interne asupra resurselor, asalturile externe asupra perceptiilor occidentale” (p. 591). Ultima parte a cartii (cea de a IX-a)  este intitulat ”Dusmanul din <Casa Comuna>”, acest dusman fiind, desigur, Romania, iar ”Casa Comuna” fiind comunitatea statelor comuniste aservite Moscovei. Nu este lipsit de interes sa amintesc aici aparitia, incepand cu decembrie 1989, se pare la Galati sau la Iasi, a publicatiei ”Casa Comuna” condusa de prof univ dr C.Ghe Marinescu, fostul sef al colectivului de Stiinte Sociale de la Institutul de Medicina si Farmacie din Iasi (actualmente, UMF Gr T Popa), persoana care a afirmat, prin anii 90, ca folosirea denumirii de ”Casa Comuna” pentru o publicatie ce se dorea ”foarte romaneasca” a fost o eroare a sa. Chiar daca prof Marinescu a fost sau nu a fost ofiter al Securitatii pana in 1989 – asa cum se clama de catre studenti (?!) in ianuarie 1990 -, este dificil sa ma pronunt in privinta faptului daca i s-a ordonat/ sugerat aceasta denumire sau a fost o initiativa personala. Am amintit aici acest episod, ca o continuare a unei idei anterioare referitoare la dificultatea si riscurile la care se supune orice agent de informatii, respectiv riscul de a deveni tradator al intereselor tarii fara sa realizeze imediat acest lucru (vezi eroarea autoasumata de prof Marinescu). Cred ca acest lucru se intampla deopotriva in dictatura si in democratie. Asadar, ultima parte a cartii este dedicata analizelor relatiilor externe ale Romaniei pana in anul 1978. Ultimul capitol al cartii (cap 28) este dedicat, simbolic, ”Parteneriatului strategic SUA – Romania 1974 – 1978”. Probabil ca un al doilea volum al acestei carti ar putea sa analizeze ultimul deceniu al rezistentei Romaniei in fata presiunilor Moscovei, rezistenta ce ar fi fost absolut imposibila fara deschiderea Romaniei catre SUA, China si Europa Occidentala. Intarzierea aparitiei acestui volum nu poate fi motivata, cred, decat de faptul ca majoritatea personajelor implicate in derularea evenimentelor din Romania in ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceausescu se afla nu numai in viata, ci si in plina activitate de conducere a destinelor Romaniei contemporane. Imi amintesc de o vizita, in Lituania, la Vilnius, inainte de anul 2000, la un muzeu al KGB ului din acea tara (de la infiintarea acestui serviciu si pana la fatidicul an 1991). Muzeul era amenajat chiar in sediul KGB ului din Vilnius, iar documentele erau cat se poate de convingatoare si emotionante. Ghidul muzeului a prezentat cu lux de amanunte modul cum erau arestati, torturati, impuscati si disparuti (in apele unui rau care trecea prin apropiere) a oricaror persoane cu activitate ”neconforma” (eufemistic vorbind). L-am intrebat, naiv, daca se mai stie ceva despre tortionarii care au facut posibile aceste crime. ”Cum sa nu se stie?! Toti sunt parlamentari, la Vilnius sau la Moscova!”. Cu acest raspuns in minte, inclin sa inteleg ca publicarea unui al doilea volum care sa trateze pregatirea revolutiilor (catifelate sau sangeroase) din 1989, va mai avea de asteptat, poate chiar mai mult de un deceniu. Oricum, modul de abordare din acest volum ne sugereaza foarte mult despre continutul volumului urmator.

Marturisesc ca m-as fi asteptat, lecturand cartea lui LW, sa aflu mai multe aprecieri/ comentarii dincolo de simpla factologie, evident interesanta. Sunt de interes, presupun ca nu doar pentru mine, conceptiile strategice globale ale vremii. Fara descrierea acestui context global, multe fapte  (aparent) marunte pot aparea ca total nesemnificative. I-as sugera lui LW sa dedice un capitol din urmatorul volum teoriilor care au invaluit actiunile politice, diplomatice si militare. Spre ex. teoria convergentei sistemelor a lui W.W. Rostow ar putea explica mult mai bine aparitia lui Gorbaciov, dar indeosebi misiunea acestuia in contextul mondial al anilor 80. Au fost revolutiile din 1989 un exercitiu de aplicare a acestor teorii? S-a renuntat la teoria convergentei pe plan global? Aplica China in interiorul tarii aceasta teorie tocmai pentru a nu se expune riscurilor la care s-a expus Gorbaciov? Acestea nu sunt doar simple intrebari, ci posibile teme de analiza si de utilizare a acestor analize la mai buna intelegere a evolutiilor contemporane. Ideologiile nu au disparut, ci doar unele forme ale acestora s-au atenuat pe alocuri.

Personal, am avansat ideea ca destramarea comunismului cu uriasele piete flamande/ flaminde si rapid absorbante de produse cu calitati doar ceva mai sus fata de ceea ce produceau fostele industrii comuniste, a fost un mijloc bine ales si a carui finalitate era evitarea unei crize uriase de supraproductie. Eterna problema a lipsei pietelor a generat doua conflagratii mondiale si caderea unui sistem (comunist dictatorial) ce risca sa devina mondial si periculos pentru democratiile occidentale. Marx si Lenin au oferit – ca solutie la aceasta imposibilitate de crestere a capacitatii de absorbtie a pietelor – trecerea la economia planificata. Occidentul a gasit, ca paliativ la o iminenta rabufnire a crizei pietelor, in anii 80, destramarea sistemului planificat si expansiunea spre rasarit (Drang nach Osten, varianta americana). In 2008 a rabufnit criza bulelor speculative, cu implicatii majore asupra structurilor economice, somajului, inflatiei, puterii de cumparare si sigurantei zilei de maine. Finalul crizei nu se intrevede la orizont; cel mult, se constata lesne a crestere a tensiunii pe plan mondial, investitii sporite pentru inarmare si iminenta unor conflicte regionale si globale. Am facut aceasta digresiune in dimensiunea economica a conflictelor internationale pentru a sublinia ca lupta pentru teritorii, pentru aserviri si dominari este unica ratiune de a fi a serviciilor secrete (de stat, particulare, ale unor organizatii economice, religioase etc.). Cele descrise in cartea lui LW demonstreaza constant, desi in subtext, aceasta motivatie si impletire pana la indistinctie dintre domenii doar aparent distincte: politic, economic, etic, juridic, militar etc.

Idei si fapte prezentate in carte si pe care eu le-am perceput ca fiind semnificative si demne de comunicat si celor care nu au acces la continutul cartii (din motive financiare sau temporale)

Cu siguranta, daca inceputul cartii lui LW nu ar fi fost dedicat evenimentelor din 1989, cititorul nu ar fi avut motivatia necesara sa parcurga peste 700 pagini de carte, format mare, pentru a citi o istorie a relatiilor romano-ruse si apoi romano-sovietice, foarte bine documentate, dar poate tocmai de aceea nu suficient de apetisante pentru un public mai larg. Asadar, si sub raport comercial, dar si sub raportul tacticii editoriale de a comunica cititorilor niste adevaruri socante, altfel usor de renuntat la ele in momentul actual cand grijile cotidiene ale romanilor sunt preponderent materiale. Desi extrem de scurt (pp. 32 – 57) acest prim capitol cu rost de captatio benevolente contine informatii care doar ele insele ar putea lamuri o parte a ”misterelor” asa numitei (inclusiv de LW) ”revolutii romane”. Intentia Moscovei de a acorda ”o asistenta masiva satului vecin si prieten” (cuvantul ”asistenta” este luat intre ghilimele, ca si cuvintele ”vecin” si ”prieten”, ceea ce sugereaza din start ideea ca era vorba despre aceeasi ”eliberatori” din 1944, cu aceleasi intentii fratesti si prietenesti) deschide clar ochii celor care nu vor nici astazi sa vada in pornirea si continuarea evenimentelor din 1989 mana lunga si neprietenoasa a Moscovei. Mai mult decat simplele declaratii oficiale, in ideea ca fortele loiale lui Ceausescu ar fi opus rezistenta, calea armata a eliberarii era una deja foarte pregatita si foarte probabila. Viitorii raniti din Romania urmau sa primeasca ajutor intr-un spital cu 6000 de de paturi la fratii moldoveni, peste Prut, adica pe teritoriul de atunci al URSS. La acestea se adauga 60 de echipe mobile de chirurgi si personal medical, acestea aflandu-se deja pe teritoriul Romaniei (cu acordul cui??). Budapesta era pe faza si astepta ca evenimentele sa ia o turnura favorabila Ungariei. Acestea masuri si foarte multe altele luate impotriva Romaniei l-au determinat pe LW sa afirme ca actiunile de dezinformare ale serviciilor sovietice erau ”una dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele Blocului Sovietic din timpul Razboiului Rece” (p. 32). Din pacate, fraza care constituie esenta acestei descoperiri este gresit formulata, astfel incat efectul scontat este mult diminuat. Iata fraza cu pricina: ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii” (p.32). Posibil sa se fi schimbat un cuvant: (probabil ”incepute” in loc de ”timp”). Altfel, propozitia nu are sens. Continuarea este insa clarificatoare: ”inca de la sfarsitul anilor 50 Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un teritoriu ostil” (p. 32). (Si aici, formularea este ambigua: de regula, teritoriile nu pot fi ostile sau prietenoase; in schimb, organizarile politice DA). In 1962, Hrusciov restrictiona cooperarea serviciilor de spionaj romane cu cele ale celor 6 tari socialiste europene din Pactul de la Varsovia, fapt continuat imediat, in 1963 de ”cateva tentative de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorge Gheorghiu-Dej” (p. 33).

In acest punct fac o ”digresiune” pe seama destinului nefast al conducatorilor Romaniei, in raport cu marele stat de la rasarit. Dupa executia maresalului Ion Antonescu in anul 1946, la ordin sovietic, urmatorul conducator roman (Gheorghiu Dej) se pare ca a avut aceeasi soarta nefasta, tot din ordin sovietic, iar cel de-al treilea conducator roman (Nicolae Ceausescu) a fost executat in mod mai mult decat cert, tot la ordin sovietic. Speculand, in continuare, se poate spune ca primul sef de stat roman de dupa al doilea razboi mondial neexecutat de sovietici este Ion Iliescu. Emil Constantinescu, cel care preluase conducerea Romaniei de la Ion Iliescu, s-a declarat infrant/ ”executat” de sistemul bolsevic dominant, de origine sovietica, si s-a retras, posibil sub amenintari, locul sau fiind luat din nou de Ion Iliescu, omul sovieticilor/ rusilor.  Traian Basescu a fost suspendat tot de o camarila iliesciana, fiind insa reconfirmat popor, dar cu scaderi rapide de popularitate dupa aceasta. Acum, Traian Basescu este pe cale, in aceste zile fierbinti de iulie 2012, sa repete gestul lui Emil Constantinescu, sub presiunile crescande ale tripletei bolsevice Ion Iliescu (presedinte onorific PSD) – Adrian Nastase (fost presedinte PSD, fost prezidentiabil, infrant de T. Basescu, condamnat la doi ani de inchisoare si autorul unui simulacru de sinucidere pentru a se sustrage executarii pedepsei) – Victor Ponta (liderul actual al PSD, copresedinte al USL, premierul Romaniei, plagiator dovedit cu o teza de doctorat condusa de Adrian Nastase). Aceasta punctare in timp a soartei conducerii Romaniei in ultimele sapte decenii sugereaza, daca mai era nevoie, faptul ca mersul politicii romanesti este influentat in mod fatal, masiv si mereu, de Moscova. Prin prisma acestei concluzii sintetice, apare nu numai ca justificata, ci si oarecum disperata, lansarea pe scena politicii romanesti, in calitate de premier, a unui sef in functiune al serviciului de informatii externe (SIE), Mihai Razvan Ungureanu, nu doar un cunoscator direct al jocurilor Moscovei in context european si mondial, ci si, probabil, unul care nu a fost prins in clenciurile serviciilor rusesti, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati ale vietii politicii romanesti postdecembriste. Presiunile pentru debarcarea lui Ungureanu au fost mai mari decat cele pentru debarcarea fostului premier Boc. In mod cert, la inceput de iulie 2012, serviciile romanesti si europene lucreaza febril. Dincolo de partide, oameni, scaune, interese personale, mize financiare uriase si fuga de justitie, se joaca pozitionarea euro-atlantica a Romaniei. Din pacate, la nivelul electoratului deciziile se iau pe baza de simpatii generate de idealuri masculine sau feminine, de promisiuni desarte sau de clamarea interesului general si nu pe baza de asemenea pozitionari geostrategice. Cei care vor citi cu multa atentie cartea lui Larry Watts pot decela multe situatii actuale similare cu cele din istoria recenta a Romaniei. Din pacate, ca o concluzie a acestei scurte perioade de democratie din istoria Romaniei (o buna parte din aceasta fiind una foarte ”originala”, iliesciana, numita si democratura sau capitalism de cumetrie) se observa ca influenta rasariteana este mai puternica decat cea occidentala, iar sperantele romanilor in americani s-au tocit si sub propaganda politica directa a fortelor stangii roamnesti actuale de a juca jocul facut de Ceausescu si anume: Romania fiind in Tratatul de la Varsovia (deci aliata Rusiei sovietice) Ceausescu cocheta cu NATO, acum, Romania fiind in NATO, cocheteaza cu Rusia si acolitii ei. Cred ca lipsa de interes (sau manifestarea unui interes formal din partea SUA fata de Romania) va putea duce, in viitor la redesenari geopolitice, poate nu chiar dintre cele imaginate de Ioan Talpes. Astazi, 4 iulie 2012, cand scriu aceste randuri, este ziua nationala a SUA, moment in care ar fi motive mai serioase sa-l felicit pe Larry Watts pentru dezvaluirile facute, decat sa felicit guvernul SUA pentru modul in care sprijina democratia in Romania. Sa fie oare venirea socialistilor la putere in Franta, concomitent cu prezenta social democratului Obama la carma SUA doi factori conjuncturali de care a profitat masiv partida rusa? Oricum, piesa este cam aceeasi. Doar personajele s-au mai schimbat. Daca in citatul de mai jos vom schimba Ceausescu cu Basescu si Brejnev cu Putin putem conchide ca in ultima jumatate de secol nimic semnificativ nu s-a schimbat in relatiile ruso-romane: ”Ceausescu a mers prea departe. Conduce lupta impotriva noastra si constituie principalul obstacol in calea liniei noastre… Noi am avut rabdare in privinta comportamentului Romaniei. Trebuie sa incercam sa exercitam influenta asupra evolutiilor din interiorul tarii” – Leonid Brejnev, august 1971 (citat de Larry Watts la pagina 529). Revolutia romana – editia II-a – pare sa se repete… Forma poate diferi usor (fara sange!) si continutul pare a avea o alta coloratura. De la bolsevismul prosovietic al lui Iliescu din 1989 s-a ajuns la nazismul prorus al lui Ponta, Antonescu si Constantin . Sunt dator cu o justificare a utilizarii conceptului de nazism  cu referire la USL. Imbinarea dintre Nationalismul liberal al lui Antonescu si Socialismul bolsevic/ mensevic al lui Ponta creeaza sintagma National Socialism, prescurtat Nazism, concept folosit insistent de actuala coalitie cu trimitere la Traian Basescu cu ceva timp inainte de alegerile locale. Vorba aia: cine spune, ala e…! In fine, tot simptomatic si semnificativ este concluzia dialogului dintre Ponta si Blaga de dinaintea destituirii (nelegale!) a acestuia din fruntea Senatului: fiecare dintre noi are un alt stapan…

Istoria izolarii Romaniei in cadrul Pactului de la Varsovia culmineaza cu ”eliminarea cu totul a Romaniei din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia” la mijlocul anului 1965, adica imediat dupa venirea la putere a lui Ceausescu. De aici si pana la eliminarea fizica a acestuia au mai trecut 25 de ani, ani de presiuni si ingerinte de tip imperial, suportate cu stoicism de un popor saracit, dezinformat si care nu avea cum sa simpatizeze cu agresorii istorici ai statului roman. Politica rusa si sovietica a tintit mereu la varful conducerii Romaniei, unul dintre obiectivele  si totodata metodele KGB fiind ”izolarea Romaniei pe plan international si … divizarea conducerii interne” (p. 34). Incepand cu 1971, precizeaza LW, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar ”sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor”. Probabil nu mai este nevoie de subliniat ca aceste persoane au preluat conducerea Romaniei in decembrie 1989. Incepand cu 1967, URSS avea doua ”probleme” mari de rezolvat: China si Romania. Nu intamplator, apropierea romano-chineza s-a realizat atat de rapid si de intens.

Contraatacul sovietic a constat in ironizarea si minimalizarea disidentei romanesti fata de Moscova si supralicitarea unor presupuse sau fabricate ”disidente” ungare sau polone. De aici si mereu dezbatuta tema a rolului ”calului troian” jucat de Romania in favoarea Moscovei si in defavoarea Occidentului, in timp ce in realitate, ne asigura LW, lucrurile stateau exact pe dos. Aici, ca peste tot in cazul activitatii serviciilor secrete, care isi construiesc adesea legende false pentru acoperirea directiilor reale de actiune, este dificil de separat actiunile ”fumigene”, de acoperire, si actiunile reale desfasurate in spatele cortinei de fum… In acest context, merita citite cu atentie doua pasaje ale acestui prim capitol introductiv. Astfel, la p. 44 se scrie: ”Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact, aspecte care pana atunci erau atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legenda ”calului troian” si a ”dependentei ascunse”, probabil ar fi impins si mai mult Romania spre tabara occidentala…”. Trecand peste derutanta folosire alternativa a denumirilor de Pact si Tratat, cu sanse mari de a crea confuzii in mintea cititorilor, aflam, la p. 46, ca Romania insasi dorea ca adevarata dimensiune a miscarii de independenta a Romaniei sa fie ascunsa cat mai mult. LW citeaza el insusi din documentele (secrete!) ale Romaniei anului 1964: ”…cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei cu atat mai bine. … Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est-europene. Aspiratiile noastre de independenta ar putea fi mult mai bine atinse nu prin publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si cu Occidentul”. Asadar, avem, pe de o parte, legenda rolului de cal troian jucat de Romania contra occidentului si, pe de alta parte, dorinta reala a Romaniei de a fi perceputa astfel de catre serviciile sovietice, inamice. Aceasta aparenta contradictie este foarte bine relevata de constatarea, intr-un film, a unui spion care se simtea urmarit: ”Acesti gunoieri seamana prea mult a gunoieri pentru a fi chiar gunoieri… Deci, cred ca sunt urmaritorii mei!”. Concomitent, rusificarea populatiei romanesti din Moldova si Ucraina viza contopirea acestora cu statul rus, urmand ca Romania sa fie si ea eliminata din calea apropierii fizice si comunicationale a Rusiei de ”Balcanii puternic rusofili” (p. 39). Calitatea Romaniei de stat inamic s-a intensificat dupa venirea lui Gorbaciov la putere. Toate acestea ridica o justificata intrebare: dupa trecerea a 70 de ani de opresiune sovietica si rusa asupra intereselor Romaniei este la fel de actuala si penetranta imaginea odiosului dictator Ceausescu, nimicitorul romanilor, in timp ce americanul LW si cartea sa demonstraza contrariul: dincolo de ideologii si represiuni staliniste interne, Ceausescu a pastrat Romania in afara rusificarii si aservirii tarii intereselor Moscovei. Evident, costurile nu sunt deloc invocate aici. Viitorul indeosebi, va decanta aceste doua imagini si o va pastra pe cea mai utila ca exemplu de urmat in probleme existentiale majore ale Romaniei. In fond, si Stefan cel Mare s-a aliat, prin una dintre sotiile sale, cu Curtea imperiala rusa, pentru a-si asigura spatele in lupta sa cu turcii, desi, inainte de a muri a lasat cu limba de moarte vointa sa in privinta atarnarii sau neatarnarii Moldovei fata de unul sau altul dintre cele doua imperii, tarist si otoman: ”mai bine turcilor, decat rusilor!”. De asemenea, informatiile despre nivelul de trai al taranilor de pe vremea lui Stefan cel Mare sunt absolut irelevante in raport cu meritele sale de luptator pentru independenta. LW constata el insusi aceste contradictii dintre politica ”la vedere” si politica ”de transee” dusa de Ceausescu si conchide: ”Combinatia dintre secretul autoimpus si masurile active externe, alaturi de irationalitatea crescanda a regimului intern au condus la obscurizarea comportamentului Romaniei si a facut plauzibile chiar si cele mai extravagante acuzatii” (p. 47). In pastrarea acestei imagini de dictator odios si lipsit de iubire fata de poporul sau, un rol important l-au jucat serviciile de informatii sovietice care, dupa 1990, au avut acces oficial la arhivele tarilor foste socialiste aliate, distrugand dosare si selectand informatiile dupa propriile interese. Agentii dubli sovietici (Brucan, Militaru, Caraman) au perorat activ pe tema Ceausescu – dusmanul romanilor, construindu-si, sustine LW, piedestaluri de patrioti, disidenti, aparatori ai cauzei romanilor etc. Este demna de retinut nota de subsol 2 de la p. 48, care, corelata cu nota de subsol 1 de la pagina 49 vorbesc mai mult decat intregul capitol 1:

”Brucan a recunoscut ca a complotat cu autoritatile sovietice in anii 1970-1980 (in: Silviu Brucan, Generatia irosita, Bucuresti, Universal & Calistrat Hohas, 1992, p. 188). Brucan si prim ministrul Petre Roman au luptat cu tenacitate pentru numirea lui Caraman, care a ramas subordonat prim-ministrului din ian. 1990 pana la adoptarea  Legii securitatii nationale, in iulie 1991. Dupa demiterea sa, in aprilie 1992, Caraman a devenit consilierul pe probleme de securitate al lui Roman. (in: Armaghedonul spionilor: Reteaua Caraman, Ziua din 7 februarie 2005). Efectul numirii lui Brucan a fost enorm. Militaru a reactivat 30 de ofiteri in retragere, majoritatea instruiti in URSS si a transferat altii astfel incat, din ianuarie 1990, agentii GRU demascati in anii 70 au fost numiti ministru de interne, seful informatiilor militare, seful statului major general. Caraman a reactivat fosti adjuncti la Securitate, dintre cei mai notabili fiind Constantin Silinescu care a incercat sa blocheze negocierile pentru integrarea in NATO in 1996-1997, si Ristea Priboi, partener al teroristului condamnat Omar Haysam. Silinescu si Priboi au devenit consilierii prim-ministrului Adrian Nastase. Vezi ”Un grup, cu o clara dependenta estica, a incercat impiedicarea integrarii Romaniei in NATO!”, interviu cu senatorul Ioan Talpes, fost coordonator al Comunitatii romane de informatii, in: Independent, 18 ianuarie 2008, pp. 6-7, www.independent.ro ; O.C. Hogea, ”Generalul Silinescu, fost spion, consilier special al prim ministrului”, in: Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2001; L.P., ”Nastase: L-am aparat si il mai apar pe Priboi, in: Evenimentul Zilei, 20 noiembrie 2002”.   (p. 48)

Si nota de la p. 49:

”… Brucan a fost ”nashul” Grupului pentru Dialog Social (GDS), organizatia pentru drepturi civile care a operat ca un paznic ce a determinat cine erau interlocutorii cuveniti pentru Vest si cine nu. Din februarie 1990 comunitatea de informatii americana considera deja acest grup ca o autoritate legitima (”caine de paza”) in democratizarea Romaniei. …Cativa dintre membrii fondatori ai GDS au fost demascati drept colaboratori ai Securitatii si ai spionajului sovietic, iar alti cativa au fost complici la acoperirea legaturilor cu securitatea ai colegilor din GDS. Vezi Deleanu (1995), pp. 279-280; www.civicmedia.ro. Pentru o descriere a rezultatelor dezamagitoare inregistrate de ”US aid” cu GDS, vezi Thomson Carothers, Assessing Democracy Assistance: The Case o Romania, Washington, Carnegie Endowment, 1996. GDS – ul si membrii sai au ramas principalii beneficiari ai sprijinului societatii civile occidentale”. (p. 49)

Am copiat aproape complet cele doua note de subsol pentru ca ele contureaza mai bine si ne ajuta sa intelegem actuala (2012) si viitoarea politica externa a Romaniei – prin noul guvern USL condus de Victor Ponta – de apropiere de Rusia si de indepartare de Occident. In treacat fie spus, am incercat – data fiind concentratia intelectuala de exceptie pe care o afisa GDS ul – sa-mi prezint Metodologia Scop Mijloc in fata membrilor acesteia pentru a avea un feed back direct si dur de la oameni cu orizont larg. Am mers, pentru aceasta, inainte de anul 2000, la sediul GDS, am solicitat o intrevedere cu cineva din conducere, a iesit dna Sandra Pralong dintr-o sedinta, m-a ascultat, m-a privit cu suspiciune intrebandu-ma de ce am ales GDS ul pentru acest ”test”, apoi, in final mi-a retinut cartea de vizita si a spus ca-mi va comunica decizia lor. O astept si astazi…

Deloc intamplator, ci, dimpotriva, ca o continuare fireasca a masivei infiltrari sovietice in structurile politice ale Romaniei, tara noastra a avut, din nou, soarta unei tari cucerite si in care se decid, si dupa 1990, prin gura acolitilor locali/ nationali, directii de actiune, orientari politice externe si atitudini fata de ”marele prieten de la Rasarit”. Sub acest aspect, este mai mult decat graitor titlul unui subcapitol: ”Negocierea revolutiei, asigurarea continuitatii”. Evident, negocierile (si continuitatile) au avut loc cu si in tarile vasale, unde nu s-a varsat deloc sange, in timp ce in Romania s-a mers pe varianta caii armate, a uciderilor in masa, ca un mijloc adecvat de decimare a structurilor de rezistenta fata de Moscova. Observatia lui LW este convingatoare: ”Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal, in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor” (pp. 49-50).  Pledoaria facuta de LW pentru continuitate, mod in care au facut tranzitia Polonia, Bulgaria, Ungaria este, cred, usor ciudata pentru cititorul roman. Si argumentul pare unul straniu: chipurile, serviciile occidentale au putut vedea la lucru mai bine si la vedere pe ofiterii din tarile satelite scoliti la Moscova, cunoscandu-le astfel stilul si metodele. Un asemenea argument poate fi sustinut de dl Talpes, dar imi vine greu sa cred ca LW ar fi (fost) in favoarea mentinerii vechiului personal, si in defavoarea insertiei de noi generatii, cu o mentalitate democratica si cu finalitati noi.

O pozitie, din nou, curioasa este aceea referitoare la semnarea noului Tratat cu Rusia, semnare care il are drept ”erou” pe presedintele Ion Iliescu, nume ignorat de LW, ca si cum acesta nu ar fi avut lipsa de inspiratie sa semneze, in 1991, un Tratat cu URSS ul, cu cateva luni inainte de prabusirea statului sovietic. Acest ”amanunt” ar putea explica reticenta ulterioara a Rusiei de a semna imediat un Tratat romano-rus, cu acelasi presedinte roman care a semnat cu putin timp in urma un Tratat cu statul sovietic aflat in disolutie (vezi amanunte la adresa http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456). Se pare ca ”mana” dlui Talpes a pus aici ”piciorul” in prag si l-a absolvit pe fostul sau sef de o critica binemeritata. Iata formularea lui LW: ”Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica – conditie asupra careia nu a insistat (mult timp) in tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia” (pp. 56 – 56). Ceva este exagerat aici. LW scrie ca Rusia nu a insistat mult timp asupra clauzei anti NATO cu Cehoslovacia. Daca ne reamintim ca Federatia Rusa a aparut abia in decembrie 1991, iar Cehoslovacia se destrama la mijlocul anului 1992, inseamna ca acest ”mult timp” a durat cca sase luni…. Dar impreciziile continua: ”Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor 1990” (p. 57).  Dar, reamintesc, Rusia nu a existat de-a lungul anilor 1990, ci doar … opt ani ai acestui ultim deceniu al secolului XX. Si pentru ca imprecizia sa fie pe deplin la ea acasa, LW scrie despre incheierea unui tratat intre Rusia si Cehoslovacia. Poate intre Rusia si Cehia, dar in acele 6 luni in care au coexistat Rusia si Cehoslovacia nu s-a semnat un asemenea tratat.

La pagina 61 sunt amintite cele trei principate romanesti, printre care si ”…Muntenia (Valahia)” (desi pe harti este scrisa doar denumirea de Valahia). Ridic din nou aceeasi intrebare: denumirea de Tara Romaneasaca nu a fost cunoscuta de strainatate cu aceasta denominatie? Sau este doar o autodenumire in scopul argumentarii esentei etnice comune a populatiei din cele trei principate (romanesti). Lipsa informatiilor relevante si pertinente pe aceasta tema nu favorizeaza deloc istoria ca disciplina teoretica.

LW insista convingator asupra motivatiei care sta in spatele atitudinii antiromanesti a politicilor si strategiilor Moscovei de-a lungul istoriei. In opinia sa (si citez pe larg, mai jos):

”romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intindea initial din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si niciu un fel de simpatie intre cele doua tari”. (ultimele ghilimele se refera la trimiterea facuta de LW la cartea din 1991 semnata de C.R.M.F. Cruttwell, A history of the Great War 1914 – 1918, Academy Chicago, p. 292). Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in sovinismul justificat ideologic nascut in revolutiile din 1948. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels, intre est-europeni numai polonezii si maghiarii erau ”purtatorii standard ai progresului” si, mai important, popoare ”revolutionare” care ”joaca un rol activ in istorie”.

Acesta este citatul din cartea lui LW. Ar fi meritat citate chiar mai multe pagini, dar cei interesati o vor face, cu siguranta. Concluzia este simpla: pozitia geopolitica a Romaniei este una care obliga la atitudini prudente, reticente chiar fata de vecinii cu potential ofensiv si chiar agresiv, dincolo de faptul ca aceasta pozitie geopolitica poate fi atentuata sau amplificata de jocul aliantelor, al criteriilor de apropiere fata de centrele de putere mereu schimbatoare, fie contextual (inediat), fie intr-o dinamica presupusa si prognozata a avea loc (in viitor).

Nu este lipsita de interes baza ideologico-politica a neagrearii Romaniei de catre asa numitele forte revolutionare/ progresiste/  marxist-leniste si staliniste, stangiste/ bolsevice. Dupa caracterizarile negative facute de Marx si Engels la adresa romanilor ca popor, a venit apoi randul lui Lenin si Stalin de a pretexta lipsa de apetit pentru schimbare revolutionara a romanilor (vezi paginile 87 – 89). De la acest dispret generalizat la adresa unui popor si pana la politicile sovietice de deznationalizare si/ sau de subordonare a romanilor nu a mai fost decat un pas, o continuitate al carui final nu se intrevede inca… Mentinerea tensiunilor la zonele de granita constituie deja un modus operandi de tip imperial, cu o continuitate evidenta chiar pana la ora scrierii acestor randuri. Problema basarabeana, intretinuta mai abil (cred eu) de catre Moscova in raport cu balbaiala si inabilitatea (voita?) damboviteana, si problema transilvana, gestionata mult mai eficient, fiind o problema strict interna (iar Budapesta, nu este, totusi, Moscova), sunt la fel de actuale azi ca si la inceputul secolului trecut. (LW: ”Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana Ungaria Mare si factiunea anexionista bulgaro-basarabeana” p. 116). In incheierea capitolului 4 LW conchide: ”Sovinismul antiromanesc incurajat de monarhia duala a fost exacerbata de propaganda revizionista, efortul educational intreprins de regimul Horthy in perioada interbelica creand un mediu permisiv pentru abuzurile antiromanesti. In mod similar, sovinismul rusesc a fost mentinut de autoritatile sovietice, inca furioase ca Romania se situa pe pozitia sa le combata si sa le ameninte. Alaturi de interesul comun ruso-maghiar in reanexarea teritoriilor romanesti si in modificarea componentei etnice prin realocarea populatiei, asimilare fortata si executii in masa, sovinismul antiromanesc pare sa fi fost un element de unitate si nu de controverse ideologice intre cele doua state” (p. 140).

Cele doua zone tensionate au inca un element comun, pe care doar il semnalez, lasand specialistii in geopolitica, lingvistica si etnologie sa se pronunte in mod argumentat. M-am intrebat (si am intrebat) de ce se folosesc, pentru etnicii maghiari/ (unguri?) doua glotonime pentru una si aceeasi limba: ungara si maghiara. Mai adug doar ca antiunionistii de la Chisinau isi aleg(eau) ”argumentele” prin exemple preluate indeosebi din zona relatiilor si realitatilor romano-maghiare.

Ideologia internationalista bolsevica venea ca o manusa idealurilor imperiale ruse, munca ideologica fiind o buna motivare (si acoperire) a activitatii de spionaj: ”Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitati de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau de la o organizatie la alta” (pp. 106 – 107).  Fara a intenta un cap de acuzarea la adresa descendentilor Petre Roman si Vladimir Tismaneanu, LW subliniaza, intr-o nota de subsol, ca ”Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leonid Tismaneanu, cominternisti romani, au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul Tismaneanu statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman” (p. 106).  Tot pe linia continuitatii ar fi de semnalat ca ziarul interbelic Adevarul era de orientare socialista, iar transformarea oficialului PCR Scanteia in Adevarul in decembrie 1989 nu este nicidecum intamplatoare. De retinut, pentru cititorii care nu cunosc limba rusa, ca in limba rusa Adevarul se traduce prin Pravda. In timp ce lucram ca ziarist la Chisinau am glumit, intr-un articol in care faceam o referire la ziarul Adevarul de la Bucuresti, numindu-l (recunosc, cu intentie, Pravda), a generat proteste energice de la colegii angajati la Adevarul. Intr-adevar, adevarul supara, dar si pravda…

Capitolul 7 al lucrarii este consacrat mecanismului de control sovietic 1953 – 1959 precum si inceputul rezistentei fatise a Romaniei fata de Moscova. La doar doua zile dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953) Gheorghe Gheorghiu Dej incepe dezvaluirea publica a relatiilor de subordonare pe care Moscova le impusese Romaniei in decursul perioadei imediat postbelice, cand La Yalta se hotarase ca 90%  din influenta externa asupra Romaniei revenea URSS. Iata formularea lui LW referitor la acest debut al eliberarii de sub jugul eliberatorilor sovietici:

”La 7 martie 1953, Gheorghe Gheorgiu Dej informa Comitetul Central ca consilierii sovietici care controlau economia ”trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum, unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghe Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. In decurs de un an, Gheorgiu Dej a abordat Occidentul, s-a oferit sa rezolve pretentiile britanicilor si a sporit comertul cu Statele Unite. La mijlocul anului 1954, Romania a devenit primul membrul al Blocului care si-a ”rascumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau de extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957)” (p. 191). In continuare, Dej s-a pozitionat clar impotriva Moscovei in privinta construirii zidului Berlinului (p. 213), iar in contextul revoltei de la Budapesta din 1956, ”Bucurestiul a trecut rapid la restrictionarea posibilitatilor sovietice de recrutare a personalului din armata si serviciul de informatii, pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii”. (p. 214). LW descrie astfel noua situatie: ”Asa cum remarca un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962, cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din Blocul Sovietic a inceput sa ”degenereze pana cand s-a rezumat doar la contacte oficiale formale, dar neproductive” (p. 218). Dar serviciile sovietice au reactionat adecvat si au lansat celebra legenda a ”calului troian”, respectiv faptul ca presupusa independenta a Bucurestiului fata de Moscova era doar una de fatada, fiind direct si total orchestrata de Moscova. Efectul a fost total, serviciile americane fiind perfect intoxicate cu aceasta legenda: ”Paradoxal, cu cat disidenta romaneasca era mai deschisa si mai evidenta, cu atat se considera mai putin ca reflecta dezacorduri reale si importante” (p. 223). Si peste cateva pagini: ”Paradoxal, Statele Unite, Marea Britanie si Germania au cazut in aceeasi cursa in perioada in care a precedat revolutia din decembrie 1989 si in perioada de tranzitie, bazandu-se pe persoane care se declarau anticeausiste, disidenti si reformisti plasati de Moscova si de o aripa prosovietica din fosta Securitate, in loc sa se angajeze in discutii directe cu conducerea postcomunista (singura etichetata in continuare ca fiind ”ex-” sau ”neocomunista”. Aceasta a mentinut Romania izolata de Vest mai mult decat orice alt regim postcomunist (care nu se afla in razboi) pana in 1993” (p. 232). Discreditarea Romaniei de catre serviciile sovietice a fost substantial intretinuta de situatia interna precara a populatiei romanesti sub raportul conditiilor de viata si a libertatii de expresie. Pe de alta parte, serviciile americane erau si ele penetrate la varf de etnici unguri, naturalizati in SUA, in special in perioada revolutiilor din 1989 si dupa acestea (vezi pp. 224 – 225). Si pozitia lui Ion Mihai Pacepa este relevanta pentru meciul informativ sovieto – roman. Citandu-l pe Markus Wolf, LW incearca sa lamureasca  (utilizand si explicatiile lui Ioan Talpes) statutul post-defectare a sefului Securitatii romane, slovacul de origine, Pacepa: ”Dezertorul roman Ion Pacepa sustine ca abia in decembrie 1964 a fost retras contactul sau sovietic. Daca este adevarat, contactul sau facea posibil parte dintr-una din subcategoriile de ”experti” care au ramas pe loc sub control strict pana la plecare. Totusi, deoarece Pacepa a recunoscut ca de-a lungul carierei sale in DSS a fost agent sovietic, contactul s-ar putea sa fi fost clandestin. …Ioan Talpes, sef al SIE in perioada 1992-1997, sustine ca Pacepa a avut motive sa pretinda ca nu era tradator pentru ca el isi pastreaza statutul de ofiter de informatii sovietic in cadrul Securitatii, inca din momentul cand Moscova ii finantase studiile, chiar inainte de recrutarea sa formala in aparatul de securitate, nou-creat de oficialii sovietici. De aceea el poate fi mai bine descris prin termenul de ”cartita”  decat prin acela de ”tradator”. Vezi Ioan Talpes, In umbra marelui Hidalgo, Bucuresti, Vivaldi, 2009, pp. 77 – 107”. (p. 228).  Ar fi interesanta lamurirea diferentei dintre ”cartita” si ”tradator” in mintea lui Ioan Talpes. In mintea mea, orice cartita este si tradator.

Modul in care Moscova a inteles sa reia controlul asupra Romaniei, in 1989, este sugerat cat se poate de clar de LW, indiferent de perioada istorica pe care o analizeaza: ”De exemplu, este semnificativ faptul ca Kremlinul si-a extins protectia asupra lui Silviu Brucan, in 1989, instruindu-l pe corespondentul Pravda, Stanislav Petuhov, sa il viziteze periodic. … Acelasi tip de protectie a fost extins si asupra poetului Mircea Dinescu, care acceptase oferta sovietica de a vizita URSS ul, unde l-a atact pe Ceausescu, dar nu si regimul comunist, la Radio Moscova” (p. 198). La p. 240 se face referire la scrisoarea celor cinci ”comunisti din vechea garda” (Apostol, Barladeanu, Brucan, Parvulescu si Raceanu) plus C. Manescu, cu precizarea ca toti, in afara de primul si ultimul din aceasta lista de sase nume, fusesera cominternisti si cetateni sovietici (p. 240).

Revenind la binomul Basarabia-Transilvania, intr-un capitol dedicat ”dreptului de proprietate in Transilvania” LW precizeaza: ”Traditionalul sovinism antiromanesc a realimentat politicile nationaliste sovietice si rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova (eu stiam de o denumire care punea accentul pe adjectivarea substantivului Moldova, respectiv, pe acea vreme denumirea oficiala era de RSS Moldoveneasca – LD), unde limba ”moldoveneasca” a fost redusa la statutul de ”limba de bucatarie” (p. 243). De aici rezulta, cred eu, aversiunea romanilor si a uniunistilor moldoveni fata de ideea denumirii limbii oficiale a statului independent Republica Moldova cu glotonimul ”limba moldoveneasca”. Amintirea acestui statut de mana a doua in argumentarea denumirii ”corecte” a limbii oficiale a statului moldav este, cred, inoportuna si inadecvata. Tocmai pe baza fostului statut de ”limba de bucatarie”, indepedentistii moldoveni considera ca au facut o reparatie istorica prin ridicarea fostei ”limbi de bucatarie” la statutul de limba oficiala. Memoria relativ recenta se dovedeste mai tare decat memoria indepartata…

In context, apare ca utila, interesanta si lamuritoare precizarea facuta de LW (in textul capitolului 11 si apoi intr-o nota de subsol, ambele la p. 292) pe tema denumirii de Basarabia (problema ridicata de mine si in alte postari anterioare, indeosebi in Istoria Daciei de Dimitrie Fotino):

”Moscova folosise o singura data denumirea de Basarabia pentru intreg teritoriul dintre Prut si Nistru, in 1812, atunci cand tarul il utilizase pentru a emite pretentii asupra sa si a anexa intreaga regiune. In realitate, majoritatea regiunii facuse parte din Moldova romaneasca, cele trei tinuturi sudice corespunzand mai mult sau mai putin Republicii Autonome Gagauze de astazi, parte a Basarabiei istorice. Ulterior, diplomatia sovietica a insistat in capitalele occidentale ca Basarabia reprezenta numai partea sudica a teritoriului dintre Prut si Nistru – parte pe care Stalin o transferase Ucrainei simultan cu impunerea Regiunii Autonome Maghiare in 1952 – si acuza Romania ca extinde termenul asupra intregului teritoriu asupra RSS Moldova, dovedind astfel iredentismul ei agresiv. (Nota de subsol 4: Aceasta confuzie intentionata, promovata initial de Moscova, domina chiar si in mediile academice si politice romanesti in care, din diverse motive, denumirea de Basarabia continua sa fie folosita pentru a desemna intreg teritoriul dintre Prut si Nistru. A devenit standardul academic in Vest si este utilizata astfel si de acest autor)” (p. 292).

Care autor? Nu cumva aceasta nota a fost redactata de I. Talpes si ”acest autor” este chiar Larry Watts? Sau este o nota a redactiei, dar in acest caz trebuia asumata ca atare sub semnatura N(ota) red. Din nou, aruncarea pe piata a acestei carti pare a fi facuta sub semnul grabei si a unei superficialitati ce poate fi pusa pe seama volumului urias de informatii, nuante, reluari, accentuari, sublinieri etc.

Dupa cum am mai afirmat si la inceputul acestei prezentari, abundenta materialului si lipsa unei ordonari tematice mai riguroase sunt punctele slabe ale lucrarii. O sinteza, facuta de autor, si publicata separat ar fi o idee buna, urmand ca partea extinsa si cu multe amanunte sa faca obiectul altor tipuri de lucrari, destinate in primul rand istoricilor si documentaristilor. Astfel, faptul ca KGB ul avea informatori, agenti sau/ si spioni cu solda platita regulat, recrutati din toate nivelurile de competente si pozitii in administarea unor state nu ar fi o veste prea socanta, dar atunci cand ai fost contemporan cu sefi de state – altfel, figuri onorabile si agreabile la nivelul publicului larg – si citesti ca acestia erau aflati in slujba serviciului sovietic de informatii, atunci vestea este chiar nuacitoare. Sa afli ca marele luptator pentru pace, seful statului finlandez Urho Kekkonen si conducatorul partidului si statului ungar Janos Kadar erau simpli executanti ai ordinelor unor ofiteri KGB este cu adevarat o rasturnare si o bulversare de valori, asa cum au fost acestea inseminate, timp de decenii, in mintile noastre. LW noteaza in cadrul unui capitol dedicat ”Puterii distructive a dezinformarilor” (pp. 317 – 324): ”Atat Kekkonen cat si Kadar erau prezentati drept mediatori importanti intre Est si Vest, dar acestia au lansat dezinformari si au cules  informatii din alte tari, la Comanda Moscovei. Kekkonen urma instructiunile unui ofiter de caz al KGB si, in cadrul unor discursuri si conversatii private, a transmis informatii denaturate si teme de dezinformare < pregatite de catre Departamentul International al Comitetului Central si inmanate lui de catre rezidentul [KGB]>”, cu trimitere la literatura de specialitate de dupa 1994. Daca orice serviciu de informatii activeaza eminamente la limita legii sau chiar mult dincolo de ea, atunci serviciile de informatii ale statelor totalitare nu au chiar niciun fel de limita in privinta NERESPECTARII legii,  a adevarului istoric si a drepturilor omului, fapt inca (prea) vizibil intr-o tara iesita partial din mrejele bolsevismului estic cum este Romania.

Asta sugereaza si o slabiciune a sistemelor educationale (in cazul de mai sus, cel finlandez, azi, cel mai performant din lume!, si ungar). Mai mult ca sigur, recrutarile s-au facut in frageda copilarie, cu mici si ”nevinovate” santaje, cu promisiuni sau cu idealuri sincere ale unor puberi, ajungand sa nu mai aiba taria sa nu accepte functii publice la maturitate. LW prezinta aceste fapte de tradare in stilul sec al rapoartelor informative, lasand emotiile sa se dezvolte in sufletul fiecarui cititor… Atat de puternice sunt (inca) infipte in mintile unora ideile de corectitudine si de loialitate ale celor doi aflati in fruntea statelor lor incat, atunci cand le-am spus despre tradarile lui Kadar si Kekkonen, replica a fost: ”ai vazut tu documente sau doar ai citit undeva?”… Acest mod de a reactiona este oarecum justificat, date fiind utilizarea istoriei si a unei literaturi pe teme de istorie ca simple unelte de propaganda mincinoasa, clamand ”obiectivitatea”, ”stiintificitatea” si ”respectul fata de adevar”. Daca aceste manipulari vor continua, daca istoria – ca disciplina scolara – va avea mereu alte ”adevaruri” de dezvaluit tinerilor, atunci credibilitatea acestor cronici va fi mereu sub semnul intrebarii.

Tehnicile ofiterilor si agentilor KGB de persuadare din om in om, cu repetarea acelorasi informatii in varii locuri (cu sansa ca fiecare cetatean care, sincer, auzind o informatie si care se bucura atunci cand primeste o ”confirmare” sa spuna: ”da, am auzit si eu, cred ca este adevarat…”) au dat, de-a lungul timpului, roade, influentand voturi, politici, strategii, respectiv intorcand virtutile democratiei (transparenta, deschiderea, increderea in semeni etc.) impotriva ei insasi. Americanii si occidentalii in general au fost victime usoare ale acestui mod de intoxicare, generat de propriile sisteme culturale si educationale, aspecte subliniate cu amaraciune de LW.  Conform unor studii CIA, citate la p. 334, LW sintetizeaza ca ”Moscova era maestra in <dezinformarea politica>, tocmai datorita <controlului complet pe care il detinea asupra presei si a caracterului secret al procesului decizional>”.  In strategia acestor dezinformari se aflau si atacurile asupra rolului real jucat de Romania in crearea unei atitudini anti-Bloc, minimalizand si trecand in derizoriu aceste eforturi. Cuplarea acestor dezinformari cu campania (usor de motivat in plan intern) impotriva lui Ceausescu le-a potentat pe ambele, concomitent cu ridicarea de piedestaluri false de mari mediatori cu sistemele nesovietice tocmai celor care serveau cel mai bine Moscova (Gomulka, Kadar, Jivkov etc.). De retinut afirmatia transanta ca  ”In timp ce administratia SUA incerca sa imbunatateasca relatiile cu Bucurestiul, ceea ce necesita o imagine publica acceptabila pentru a obtine sprijinul si aprobarea Congresului, redactorii de la sectia romana a REL (Radio Europa Libera / nota LD) il tratau pe Ceausescu ca pe <Inamicul Numarul Unu>” (p. 338). Acum apare ceva mai explicabil tonul extrem de rezervat al lui Emil Hurezeanu in dialogul cu (pe atunci minstru de externe) Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni Compas de la The Money Channel, mai ales daca continuam cu precizarea de la pagina urmatoare, unde se spune limpede ca, ”volens nolens, politica diversilor sefi ai sectiei romane a servit scopurilor sovietice de izolare a Romaniei si de creare a unei brese intre conducerea ei si populatie” (p. 339). Iar asta se intampla in timp ce sectia maghiara a REL era instruita, de directorul acesteia, sa nu-l critice pe Kadar, iar directorul sectiei poloneze facea acelasi lucru in privinta lui Gomulka (pp. 339 – 340).

Un loc aparte il ocupa in cartea lui LW anul 1968, anul invadarii Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varsovia (mai putin Romania si Cehoslovacia), precum si iminenta invadare a Romaniei de trupele sovietice concentrate masiv la Prut (realitatea pe care am vazut-o cu ochii studentului total neinitiat in meandrele politicii in momentul in care, aflandu-ne in vizita la familia tatalui meu, am primit cu totii ordin de parasire imediata a teritoriului URSS, a doua zi dupa celebrul discurs al lui Ceausescu de la balcon). LW aminteste ca numarul militarilor concentrati la granita de nord-est a Romaniei se ridica la 235 000 de soldati (vezi p. 382 si p. 427).

Desi nu voi insista cu citate din aceste capitole dedicate anului 1968  cred ca el merita citit si recitit, dat fiind rolul crucial al acelui an in cadrul relatiilor romano-sovietice, respectiv pregatirea debarcarii lui Ceausescu, indeosebi dupa 1985.  Mai mult, tehnica trimiterii de ”turisti” in Cehoslovacia, inainte de invazie, ca avangarada a armatei, a fos reeditata cu mare succes in Romania anului 1989. Posibil ca paralelismul 1968/ 1989 sa se fi continuat si dupa 1989. Astfel, merita retinuta formularea transanta a avertismentului dat de SUA URSS ului de a nu invada Romania in 1968, avertisment relatat, ca o ironie a soartei chiar de Dobrinin, ambasadorul URSS in SUA: ”Dobrinin isi aminteste ca Rusk (secretarul american pentru externe – nota LD) si-a exprimat ingrijorarea in termeni emotionali: In numele omenirii, va cerem sa nu invadati Romania, deoarece consecintele vor fi imposibil de prevazut si vor fi dezastruoase pentru relatiile sovieto-americane si pentru intreaga lume” (p. 407). Vor fi fost atentionari asemanatoare si catre Gorbaciov in anul de gratie 1989? Posibil DA.

Importanta cruciala a anului 1968 pentru Romania este subliniata de LW si prin alocarea a inca patru capitole perioadei postinvazie. Toate initiativele mai deosebite ale Romaniei au fost criticate, minimalizate si subminate de serviciile sovietice de (contra)informatii. Reminiscente ale ofensivei antiromanesti au dainuit, oficial si la vedere, multi ani dupa 1989, inclusiv dupa prabusirea URSS si transformarea KGB in FSB, iar actualmente s-ar parea ca singura deosebire este ca aceasta ofensiva este neoficiala si mai putin vizibila, fara a insemna ca ea nu exista. LW face, in acest context, dar intr-o nota de subsol, un denunt destul de curajos si rasunator prin rezonanta numelor si prin pozitiile personajelor (presupun, din nou, ca aceasta nota de subsol nu este contributia lui Ioan Talpes…): ”Dupa 1989, primul director postcomunist al spionajului intern (SRI), Virgil Magureanu, si primul premier, Petre Roman, au repetat aceasta propaganda, mai degraba unica, in favoarea unui agent sovietic anti-NATO. Roman, de exemplu, afirma ca Mihai Caraman a fost <cu adevarat, unul dintre cei mai straluciti spioni pe care ii cunoscuse lumea vreodata>, Ziua, 23 august 2008; Realitatea TV, 21 august 2008, 22.58. Roman si Silviu Brucan se luptau pentru numirea lui Caraman ca sef al Serviciului de Informatii Externe postcomunist, sub coordonarea lui Roman, din ianuarie 1990 pana la adoptarea Legii Securitatii Nationale din iulie 1991, prin care a fost resubordonata Presedintiei Romaniei” (p. 504). Doar o observatie: dupa ce il critica pe Roman, in momentul in care vine vorba despre Ion Iliescu, fostul pesedinte al Romaniei, despre acesta nu se afirma nimic, ca si cum nu Ion Iliescu ar fi cel scolit la rusi si coleg cu Gorbaciov la facultatea din Moscova… LW aminteste (p. 514) ca au fost pe lista celor ce urmau sa fie recrutati ca agenti sovietici Ceausescu, Maurer, Bodnaras, Mizil, Corneliu Manescu (spion sovietic dovedit), adica varful conducerii tarii. Nu au rezistat la tentatiile tradarii Alexandru Draghici (”slav sudic” in formularea lui LW), fost sef al Securitatii, Nicolae Doicaru, Ion Stanescu (fost Szilagy) sef al Securitatii, Dumitru I. Dumitru (tigan) si Ion Mihai Pacepa (slovac, dar dupa propria marturie era slovaco-maghiar) (vezi nota de subsol de la p. 515).  Mai adaug ca Emil Bodnaras era ucraineano-german si spion deconspirat al URSS, iar Ion Gheorge Maurer provenea din tata francez si mama romanca. Sa fie oare neapartenenta la etnia majoritara o preconditie si o facilitate in a trada fara prea multe remuscari? Dar, la rigoare, melanjul etnic este atat de pronuntat (la noi) incat a cauta romani puri este la fel de temerar cu a cauta politicieni cinstiti…

Lista tradatorilor din preajma lui Ceausescu este una lunga si surprinzatoare (oare care o fi fost continutul Listei lui Severin?). La paginile 517-518 gasim trimiteri clare la inamicii interni ai lui Ceausescu. Astfel, Brucan a recunoscut colaborarea cu Kremlinul pentru rasturnarea lui Ceausescu si instalarea unui regim prosovietic la Bucuresti. Sergiu Celac fiul unui Cominternist, translator la ambasada Romaniei la Washington, era in atentia unitatii anti KGB. Corneliu Bogdan, ambasador in SUA intre 1967 si 1978 era casatorit cu o fosta cominternista si fasta sotie a unui ofiter sovietric de informatii. Victor Dumitriu, ambasador in Franta, se pare ca a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris si a promovat la propaganda sovietica de discreditare a lui Ceausescu si respectiv a Romaniei. Multi tradatori care au servit la sovietici au aparut, dupa 1989, ca eroi, ca reformisti sau ca salvatori ai natiunii (vezi nota 1 de la p. 521). LW pune aceasta cohorta de tradatori pe seama lipsei mecanismelor democratice de verificare a colaboratorilor politici ai lui Ceausescu. Parerea mea este ca aceasta este doar partial adevarat, dovada infiltrarile de spioni spioni sovietici in multe guverne occidentale.

Cartea lui LW se incheie circular, cu pregatirea caderii lui Ceausescu. Citez un pasaj foarte graitor care zugraveste conceptia Moscovei (neschimbata nici azi) in raporturile sale cu Bucurestiul:

”Strategia Moscovei pentru inlocuirea lui Ceausescu si a tovarasilor lui, sustinatori ai politicii nationale independente a incercat sa exploateze vulnerabilitatile externe (”contradictiile” existente cu diversi parteneri), sa eaxacerbeze vulnerabilitatile interne (tensiuni, insatisfactii) si sa recruteze o conducere alternativa. Succesul inregistrat in prima etapa ar fi taiat sprijinul economic si de politica externa acordat Romaniei si ar fi demoralizat conducerea si opinia publica. Succesul in a doa faza ar fi sporit tensiunile economico-sociale si insatisfactia generala. In timp ce ambele ar fi creat un mediu propice pentru recrutarea unei conduceri alternative, trebuiau sa fie create si oportunitatile pentru asemenea recrutari (precum si identificarea si / sau crearea acelei conduceri alternative)”. (p. 547).

Nu trebuie uitata si relatia mereu buna dintre Franta socialista si URSS, situatie ce pare a se repeta acum, in 2012, intre Franta socialista si Rusia, cu implicatii si asupra Romaniei. (vezi paginile 566 si 567).

Finalul cartii este dedicat relatiilor Romaniei cu alte zone de interes major (China, Orientul Mijlociu, statele nealiniate, SUA, Israel etc.). Concluzia este, conform intentiilor autorului, una faorte pozitiva, si o redau in intregime:

”Cel putin de la sfarsitul anilor 1960, Romania fusese de departe cel mai constructiv actor international din Blocul Sovietic si a devenit cunoscuta pentru capacitatile de mediere si realizarile in comunitatea internationala. Nu numai ca guvernul ei participase la rezolvarea pasnica a conflictelor internationale si blocase expansiunea influentei disruptive sovietice, dar refuzase si sa participe la traficul de droguri, la sprijinirea terorismului si a operatiunilor antioccidentale in care serviciile si conducerile partidelor loiale Moscovei se angajasera, la comanda Kremlinului. Dar, in numai cativa ani, ”partenerii apropiati” aveau sa transforme imaginea Romaniei si a guvernului sau din cea a unui partener apreciat in Occident, intr-una de paria international, ”nu numai in fata comunitatii internationale, dar si a propriului popor” (cf Barnes, 1990, p. 4). Cu astfel de prieteni, Romania nu avea nevoie sa-si caute dusmani mai inversunati in afara aliantei Pactului de la Varsovia”. (Larry Watts, Fereste-ma Doamne de prieteni, pagina 714.

Erori (probabil) de tehnoredactare, de traducere sau de logica ce necesita remediate la o proxima reeditare

p. 32:  ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii”

p. 36:   ”dezinformarea la o asemenea scala” (este vorba, evident, de ”scara”)

p. 378: George Apostol in loc de Gheorghe Apostol

p. 393: Anwar As Sadat, in loc de Anwar El Sadat

p. 503: Romania ca si partener…, in loc de Romania ca partener

p. 503: Felix Dierjinschi in loc de Felix Dzerjinski

p. 513: La plenara partidului din 1961 (lipseste ”lui”) Pirvulescu li s-a alaturat tovarasilor agenti sovietici Miron Constantinescu si Iosip Chisinevschi, pentru a-l ataca pe Gheorgiu-Dej dupa ce acesta denuntase teroarea si controlul stalinist asupra partidului

p. 710: la nota 2 se face referire la …. Standford University Press, desi o asemenea institutie nu exista. Exista doar Stanford University Press. S-ar parea ca dna rector Corina Dumitrescu de la Univ Dimitrie Cantemir a citit aceasta carte inainte de a-si redacta CV ul, de unde si increderea ca o traducatoare nu poate gresi in grafierea corecta a numelor proprii….

Liviu Drugus,                                            4 IULIE 2012 Ziua nationala a SUA

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com

Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice


Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice

RECENZIE CARTE ”Istoria Generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si a Moldovei ” de Dionisie Fotino, Ed Valahia, 2008. Traducere din limba greaca de George Sion. Ingrijitorul Colectiei EUXIN in care a aparut aceasta traducere, Marian Munteanu, precizeaza ca ”Editia de fata reprezinta transcrierea in grafie latina a primei si – dupa stiinta noastra – singurei traduceri romanesti a Istoriei Daciei, lucrare intocmita de serdarul Dionisie Fotino la inceputul secolului al XIX – lea si tiparita la Viena in anul 1818” (p. XIV).

De la bun inceput, unele texte sau denumiri intalnite in carte mi-au provocat nedumeriri si chiar confuzii (si nu numai mie!), motiv pentru care am gasit util sa aloc timp si efort pentru a le semnala in scopul obtinerii unor clarificari, fie din partea editorului (caruia ii voi trimite acest text), fie a unor istorici care s-au specializat pe istoria noastra veche vazuta dupa cca 18 – 20 secole de la cucerirea Daciei de catre romani. Marian Munteanu (MM) – ingrijitorul editiei – constientizeaza si el existenta unor inadvertente, a unor texte netraduse din volumul original sau grafieri incorecte ale denumirilor de localitati sau persoane, dar se rezuma la o comentare sumara a acestora sub precizarea expresa ”Nota redactiei – N.r” scrise in paranteze drepte sau in ”Note de subsol”. La patru ani de la aparitia acestei editii, speranta lui MM de a se proceda la o ”editie critica propriu-zisa” (p. XIV) nu este inca implinita. Observatiile si sugestiile mele cuprinse in aceasta recenzie, la care se pot adauga si comentariile la recenzie sau la carte facute pe blog de cunoscatori mai buni ai istoriei sau de catre observatori mai fini ai unor conexiuni cu actualitatea ar putea stimula aceasta intreprindere facuta in primul rand in numele ADEVARULUI. Consider ca orice ”ajustare” a unor date, texte, nume sau chiar a unor interpretari facute in numele unui presupus ”adevar istoric” cunoscut doar de persoane care isi asuma dreptul de a vorbi in ”interesul Romaniei”, in ”interesul generatiilor viitoare de romani/ romini” etc. este impardonabila si trebuie aruncata la ”lada de gunoi a istoriei” impreuna cu prea multele manuale sau tratate de istorie a romanilor sau a Romaniei scrise la comanda, ingust interesat si fara respect fata de adevar. Pentru a nu induce si eu inexactitati sau nedumeriri explic aici ca, dupa incercari de a scrie ”corect romaneste/ romineste” (adica de a folosi mostenirile culturale turcesti care ne-au ”imbogatit” limba cu diacritice) am renuntat la aceasta pretentie (cel putin pentru uzul acestui blog) dat fiind faptul ca exista cititori care au un soft ceva mai vechi si care nu recunoaste diacriticele, transformand literele respective in patratele sau in siruri de litere si semne care fac textul ilizibil. Din respect fata de acesti cititori am renuntat sa mai fiu ”corect” grafic, dar m-am confruntat cu alta dificultate: scriind despre Imperiul roman si despre Tarile Romane, respectiv despre romani si romani/ romini am gasit de cuviinta sa scriu cuvantul care ne defineste etnia in ambele forme grafice: iliesciana si ceausiana, departajate de o linie oblica (slash): roman/ romin. Cand progresul informatic si puterea de cumparare a cititorilor vor permite accesul la softuri ceva mai inteligente, voi scrie, bucuros, cu diacritice. Si inca o precizare ce ar putea starni interesul lingvistilor de la Academia Romana. Am scris mai sus ”corect grafic” si nu ”corect ortografic” ceea ce ar fi fost un pleonasm (intalnit adesea!). De asemenea, excesiv de frecventa sintagma ”greseli de ortografie” ar trebui amendata de forul academic suprem ca fiind incorecta, deoarece ”greseli de scriere corecta” (asta ar insemna ”greseli de ortografie”) este un nonsens.
Am mai spus-o – desi aveam (pana in 1990) un anume interes fata de dimensiunea istorica a aparitiei, devenirii si evolutiei romanilor/ rominilor – odata cu rescrierea istoriei noastre la fiecare schimbare de regim politic sau de administratie partidica am devenit reticent fata de rostul unor ”reevaluari” de natura sa amplifice (uneori sa hiperbolizeze) valorile pozitive/ negative ale natiunii romane/ romine, una dintre cele mai controversate ”reveniri la adevarul istoric” fiind actul de la 23 august 1944, inclusiv rolul regalitatii si al regelui Mihai I in istoria Romaniei. Reactia mea fata de aceste mereu schimbatoare ”adevaruri” a fost si este ca nu putem vorbi despre ”istorie” ca o ”stiinta” ce ar garanta veridicitatea unor fapte deja petrecute si chiar previzibilitatea unora ce stau sa vina… Nu exista o ”stiinta” a istoriei (la fel cum nu exista si nu pot exista ”stiinte economice”, ”stiinte politice” sau ”stiinte sociale”, ca sa nu mai repet afirmatia mea din multe alte articole, conform careia cuvantul ”stiinta” este in totalitate compromis, fiind necesar a fi inlocuit cu cuvintele ”cercetare” si respectiv ”cunoastere”, dupa caz), ci exista doar povestiri din trecut, mai mult sau mai putin coafate, comasate, retusate, simplificate sau amplificate ca semnificatii, pline de erori – intentionate sau nu – de transcriere, de datare sau de interpretare. Documentele au disparut, au fost modificate sau chiar confectionate pentru a proba presupuse adevaruri in numele carora au murit milioane de oameni sau au fost deformate culturi, credinte sau chiar civilizatii intregi. As fi tentat sa dau crezare doar arheologiei si arhivelor ce pot aduce documente ce pot fi probate ca autentice, dar in rest cred ca avem de-a face mai mult cu actiuni propagandistice de stimulare a unor patriotisme de parada, atat de dragi politicienilor de duzina care alcatuiesc – majoritar! – actuala clasa politica romaneasca/ romineasca. Desigur, nici arheologia nu este lipsita de suspiciuni. Iata o opinie: ”Arheologia, cu stiintele conexe, nu poate sa ofere certitudini, ci interpretari. Pe care le poti accepta sau respinge, ele nu se pot impune ”de la sine” ”. (Preot Constantin Sturzu in: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/in-cine-cred-ce-care-nu-cred~ni8dvh). Propaganda patriotica desantata este cu atat mai agresiva si ostentativa cu cat mai este ceva de ascuns, ceva de furat sau ceva (personal, desigur!) de aparat sau de castigat. Crizele economice mondiale au dat apa la moara nationalistilor si extremistilor de tot soiul, mai toate tarile din Balcani sau Estul Europei avand cate o structura partinica ce pregateste ”reintregirea”/ ”marirea”/ restabilirea granitelor ”firesti”, a adevarului ”stiintific” referitor la denumirea ”corecta” a unei limbi, a unei populatii etc., ca teren al viitoarelor posibile actiuni militare sau a unor motive/ pretexte de abandonare a dialogului firesc, uman, civilizat. Unul dintre argumente este ceva de genul: ”daca ei mint, noi de ce sa ramanem pasivi? (adica, ce? Noi nu stim minti?). Discutia despre holocaust este inca un motiv (istoric!) de controversa, national-socialismul ceausist facand, nu demult, proba rezistentei in timp prin gura purtatorului de cuvant al PSD Dan Sova, care a negat existenta pogromului de la Iasi, primind si un premiu din partea sefului PSD Victor Ponta – o excursie la New York pentru a mai citi si alte surse decat cele editate de PCR si Partidul Romania Mare. Toate granitele actuale ale statelor europene au fost, odata, la alte dimensiuni, la alte coordonate geografice, aveau alte vecinatati, amintindu-se, desigur, doar variantele care avantajeaza un stat sau altul. ”Specialisti” care de care mai ”documentati”, siguri pe adevarul celor afirmate de ei sau de ”alti specialisti”, ne bombardeaza -tot mai insistent in ultima vreme – cu ”noi adevaruri” conform carora limba latina era, de fapt, limba daca, caci altfel nu s-ar explica rapiditatea cu care dacii ocupati au invatat latina ocupantilor… ”Savanti” rusi/ sovietici ”argumenteaza” si ei asertiunile despre originea slavona a limbii si etnicilor romani/ romini, fapt pentru care – in periada postbelica si pana la caderea Zidului Berlinului si a Imperiului sovietic, limba romana/ romina era studiata in SUA la ”Departament of Slavonic Languages”. Iar exemplele pot continua indefinit. Se afirma adesea ca istoria este scrisa mereu de invingatori si cred ca acesta este singurul adevar istoric pe care il invatam din istorie (fie ea ”stiintifica” sau nu). De fapt, istoria ne invata ca nimeni nu invata, niciodata, nimic din istorie… Si atunci, de unde atata zel pentru rescrierea continua si interminabila a Istoriilor? Evident, zelul vine din interesele de moment ale conducatorilor (unele chiar coincizand cu interesul majoritatii populatiei), dar pana la urma totul se reduce la TERITORII/ POSESIUNI. Dupa atata relativizare din parte-mi a ceea ce ar mai insemna Istoria pentru mine, cineva se poate intreba: si atunci la ce bun sa mai recenzam o carte de istorie, si inca una controversata si nu prea exacta? Raspunsul se afla in dorinta de a apara ideea de corectitudine, de conformitate si de evidenta logica din diversele texte ”istorice”, de a semnala inadvertente sau chiar erori departe de a fi nevinovate… Desigur, nu in ultimul rand, speranta, fie si infima, de a contribui la cunoasterea unor adevaruri irefutabile ramane mobilul principal al citirii si recenzarii acestei carti.
Cu gandul la marele psiholog Jean Piaget cu a sa carte ”Judecata morala la copil” (1932) publicata relativ recent la Editura Cartier (2006), am facut o paralela intre modul cum reproduc copiii cele auzite si modul cum o fac oamenii ”mari”. Chiar cu cateva zile in urma, un copil de trei ani si jumatate, rugat de ”cei mari” sa spuna o poveste, a reprodus pe nerasuflate un melanj de ”Capra cu trei iezi” si ”Scufita rosie”, convins fiind ca face o reproducere ”exacta”, ”corecta” si ”veridica” a celor intamplate undeva, candva… Cred ca povestirile celor ”mari” catre cei ”mici” (fie ca este vorba despre persoane sau despre formatiuni statale) reproduc aidoma mecanismul povestirii ”dupa ureche” si cu interesul clar de a fi credibili si de necombatut….
Ar mai fi de discutat daca istoria trebuie sa fie a statelor sau a etniilor, a populatiilor sau a migratiilor, a evenimentelor sau a statisticilor, a conducatorilor sau a condusilor, a specificitatilor nationale sau a specificului uman, a tuturor acestora la un loc sau doar a combinarii a catorva dintre ele etc. In ce ma priveste (vezi si recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea, Romanii, un viitor previzibil?) observ ca suntem foarte atenti la ceea ce crede si zice exteriorul/ strainatatea despre noi. Nu stiu daca nu cumva imaginea strainilor despre noi este chiar opera noastra (ambasade, servicii de informatii, centre culturale etc.) dar strainatatea retine ca specificitati in dreptul romanilor/ rominilor cateva nume proprii cu calitati usor de retinut: Dracula (”Vlad – vampirul voievod valah/ varcolacul roman/ romin”), Ceausescu (”dictatorul comunist”), Comaneci ”prima gimnasta de nota 10 din lume”), Hagi (la rand cu Maradonna, Messi etc.). Reproduc cateva pasaje din recenzia facuta de Codrin Liviu Cutitaru (in Ziarul de Iasi din 18 aprilie 2012 (Opinii: ”Bampirul” national) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/bampirul-national~ni8djk) la cartea Elizabethei Kostova, The Historian (2005), tradusa si la noi, la RAO, cu titlul Colectionarul de istorie (2006). Pasionatii de filosofia istoriei vor fi castigati citind aceasta carte. De retinut sintagma ”onestitate ferma” din textul de mai jos, o calitate absolut obligatorie pentru toti cei care se ocupa de cunoasterea trecutului si transmiterea/ comunicarea unor imagini din trecut catre prezent si viitor.

”In cartea lui Kostova, Dracula a supravietuit (ca vampir) cinci sute de ani pentru a stringe carti(din toate epocile si culturile). Il rapeste pe istoricul Rossi (din biroulsau elegant, de universitar in America) tocmai din pasiune pentru lectura. …Misiunea lui Rossi nu va fi una obisnuita: „Vei lucra cu unele dintre cele mai stralucite – si mai profunde – carti scrise vreodata. …” Ca bonus, profesorului i se ofera si fericirea suprema – nemurirea….. Continua, persuasiv, maleficul domnitor valah: „Vei avea parte de o viata eterna, la care putine fiinte pot spera. Esti liber sa dispui cum vrei de cea mai stralucita arhiva de felul ei, din cite exista pe fata pamintului. Opere rare iti stau la dispozitie, opere care acum nu mai exista nicaieri altundeva. Toate acestea sint ale tale. /…/. Cu onestitatea ta ferma, poti deslusi lectiile istoriei /…/. Istoria ne-a invatat ca omul e rau din fire, de o rautate sublima. Binele nu e perfectibil; maleficul e. De ce sa nu-ti folosesti atunci calitatile in slujba a ceea ce este perfectibil? /…/. Impreuna vom duce munca de istoric dincolo de orice limite cunoscute azi. Nu exista puritate mai mare decit cea a chinurilor istoriei. Tu vei avea ceea ce-si doreste orice istoric: pentru tine, istoria va fi realitate.” Dracula propune o mutatie istoriografica, in cel mai autentic sens al termenului, revolutionara: aceea de transferare a timpul istoriei catre timpul istoricului. El vrea adevarul total in istoriografie, transformarea istoriei insasi – pentru istoric – intr-o realitate continua, imposibil de falsificat sau fragmentat. Astfel, Tepes rezolva, printr-o muscatura vampirica pe gitul unui istoric exceptional, toate disperarile, toate neputintele filozofilor istoriei, de la Platon pina la Hegel si de la Husserl pina la Hayden White, fiind, in ochii Kostovei, un veritabil Iluminat. (Autoarea cartii, Elizabeth Kostova, este o scriitoare relativ tinara (nascuta in 1964), cu studii la Universitatea Yale)”.

Spuneam ca insusi MM s-a declarat nemultumit de faptul ca a trebuit (oare chiar a trebuit?) sa nu mai astepte o noua si mai buna traducere a lucrarii grecului romanizat/ rominizat Fotino, dar – pe langa notele redactiei si cele de subsol – mai sunt necesare imbunatatiri care nu tin doar de traducere. Voi prezenta propunereile mele de imbunatatire a prezentei editii – chiar in lipsa traducerii mai bune – pe masura inaintarii cu lectura dinspre Cuvantul inainte semnat de dr Alexandru V. Dita si pana la ultima pagina de text (741). Inaintarea culturii romane/ romine actuale spre standarde occidentale de rigoare academica se face anevoie si cu preluarea unor modalitati de trimitere bibliografica ce intretin o stare de incertitidine, neclaritate si imprecizie specifice altor ”stiluri”. Spre ex., in chiar Cuvantul inainte respectul fata de cititor nu pare a fi grija suprema a lui Al. Dita, prin lipsa trimiterilor din citatele folosite in text (N. Iorga, Victor Papacostea, George Sion) la sursa, prejudidiciul nefiind doar lipsirea cititorului de posibilitatea de a verifica corectitudinea citatelor, ci si pierderea oportunitatii de a cunoaste titlurile si anii de aparitie a lucrarilor din care s-a citat. Unii vor spune ca acesta este un fapt minor, dar rigoarea academica sau lipsa acesteia se transmite lesne tinerilor cititori, care vor prelua acest model de ”citare” si nu pe cel occidental cu trimiteri exacte la opera, an si pagina.
Precizez, pentru cititorii care nu-mi cunosc back ground ul academic ca nu am studii de istorie, ba chiar am o reticenta fata de acestea in privinta onestitatii intelectuale a istoricilor, dar nu voi ezita sa preiau idei sau modele care pot fi benefice, prin utilizare, realitatilor romanesti/ rominesti si europene actuale. Astfel, textul acestei Istorii a Daciei a fost publicat la mijlocul secolului 19, in Principatele Unite intr-o limba romana/ romina cu o grafie ciudata, mixta, latino-chirilica, de tranzitie spre dezideratul construirii unei limbi cu grafie integral latina. Cred ca acest lucru a fost unul benefic si ca prin aceasta s-a facut o ”eliberare” diplomatica si lina de sub dominatia culturii si limbii ruse, evident impusa prin forta armelor. Desi acest lucru nu-mi era cunoscut in momentul in care am propus ca denumirea de tranzitie a limbii oficiale folosite in Republica Moldova sa fie ”moldo-romana”, acest model ”mixt” putea fi unul de succes, chiar si in anii 90 ai secolului trecut, dar politica Bucurestiului din acei ani facea presiuni excesive pentru glotonimul ”limba romana”, cu rezultatul (dorit oare si de politrucii bucuresteni ai vremii? caci cei rusi o doreau in mod cert!) ca limba oficiala este ”limba moldoveneasca”, fapt consfintit in Constitutia din 1992, iar despre limba romana mai vorbesc acum doar scriitorii si unii absolventi care au terminat studiile in Romania. Eforturile educationale de promovare a respectului neconditionat fata de legile in vigoare vin in contradictie cu folosirea (in scoli, in presa) a glotonimului ”limba romana/ romina” creand confuzii in mintea celor care vor sa construiasca un stat de drept, bazat pe corectitudine, onestitate si valori perene. Acesta este pretul platit acum de cei care nu au dorit sa tina cont de realitatile din noul stat, dar nici de interesele generatiilor viitoare. Evident, politruci/ analisti de carton vor interpreta si aceasta constatare a mea (referitoare la utilizarea neconstitutionala a glotonimului ”limba romana”/ romina in institutii ale statului vecin) ca fiind un nou atac la adresa eforturilor de revenire la normalitatea de dinaintea raptului (istoric!).
Dr. Dita nu gaseste de cuviinta sa explice cititorilor de ce Anton Pann, elevul lui Dionisie Fotino ”vorbeste” (licenta apartine dr Dita) in scrierile sale (care? Nu ni se spune…) despre ”Istoria Tarii Romanesti” si nu despre ”Istoria Daciei…” asa cum si-a intitulat grecul crescut in Tara Romaneasca opera sa in trei volume. Oare Dr Dita chiar lasa intentionat sa se creada ca Dacia = Tara Romaneasca? O lamurire din partea domniei sale se impune, cred. Altfel, chiar daca egalitatea presupusa de mine nu a fost avuta in vedere cu adevarat, atunci ramane doar gustul amar al lipsei de preocupare pentru adevarul istoric, pentru precizie, pentru claritate…
In pofida acestei scaderi, la care se adauga si lipsa de precizie a trimiterii (ma refer la fondul de carte unde se poate gasi si consulta aceasta scriere) facute de dr. Dita la ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816, dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. Daca in paragraful anterior am pus sub semnul intrebarii posibilitatea ca dr Dita sa creada ca Dacia = Tara Romaneasca, acelasi ”inainte cuvantator” dr Dita afirma ca ”a trata istoria celor trei Principate Romanesti inseamna de fapt a prezenta istoria Daciei” (p. XII) ceea ce duce la o alta egalitate de spatii: Tara Romaneasca = Principatele Romane/ Romine. Inteleg de aici ca denumirea de Tara Romaneasca pe care o dau alti istorici Munteniei nu exista in constiinta ganditorilor din sec 19, desi manualele de istorie pe care le-am invatat in liceu si facultate puneau semnul egal intre Muntenia si Tara Romaneasca… Imi asum orice eventuala eroare de logica sau de intelegere, dar cred ca lucrurile sunt prea importante pentru a fi lasate la voia unor deductii, fara a se proceda la explicatii clare de genul: cand a aparut denumirea de Tara Romaneasca ca sinonim pentru Muntenia, care erau suprafetele/ spatiile geografice vizate etc. Confuzia creste in finalul Cuvantului inainte, cand dr Dita afirma ca Dionisie Fotino este ”Martor ocular al evenimentelor politice petrecute in Tara Romaneasca in primele doua decenii ale veacului al XIX-lea…”. Aici, cred, Tara Romaneasca inseamna Muntenia, dar asta contrazice chiar ipoteza de inceput, respectiv ca Dacia = Tara Romaneasca, adica spatiul locuit de romanii/ rominii din toate cele trei provincii: Transilvania, Tara Munteneasca si Moldova, asa cum le numeste Fotino in subtitlul lucrarii sale. Acum se observa ca grecul romanizat/ rominizat Fotino nu a vorbit deloc despre Tara Romaneasca in sens de Muntenia, pe care o denumea Tara Munteneasca (Tiera Muntenesca, in editia romaneasca/ romineasca originala). Si mai interesant este faptul ca George Sion traducatorul a dedicat traducerea lucrarii semnate de Dionisie Fotino ”Deputatilor Romani din Moldova si Tiera Muntenesca carii cu votulu loru din 5-24 ianuariu 1859 au unitu Tierile Romane alegandu un singur domnitoriu pe maria sa Alessandru Ioan I” (p. XVII). Dar, chiar in anul de gratie 1859, la Bucuresci/ Bucuresti apare cartea lui Fotino sub titlul ”Istoria generala a Daciei, sau a Transilvaniei, Terei Muntenesci si a Moldovei”, pentru ca in editia din 2008 sa avem ca titlu ”Istoria generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si Moldovei”. Dar, merita retinut si faptul ca, in editia vieneza, publicata in limba greaca, ”Tiera Muntenesca” era ”Vlahia” (gr. Βλαχίας ), fapt care explica de ce romanii din Timocul din Serbia se numesc ”vlahi”, desi nu toti acestia accepta, acum, etnonimul de ”roman/ romin”. In treacat fie spus, denumirea editurii care publica traducerea lucrarii lui Fotino este ”Valahia”. Cum s-a transformat ”vlah” in ”valah”, iata o tema intersanta pentru lingvisti. Cu acest stufaris de denumiri, echivalente sau cvasiechivalente cred ca intelegerea corecta a istoriei noastre este chiar dificila si lasata la voia interpretarilor mai mult sau mai putin interesate ale unor actori politici straini. Propun, asadar, o Tabela de echivalare a informatiilor referitoare la fostele principate romane/ romine, care sa contina cel putin trei rubrici: a) denumirea spatiului/ statului/ principatului; b) intervalul in care a existat si s-a folosit denumirea; c) spatiul geografic la care se referea fiecare denumire in parte. Evident, rolul lingvistilor, acela de a explica trecerile de la o grafie la alta (”Tiera Mentenesca” si ”Terei Muntenesci”) este unul important. Un lucru demn de apreciat si de admirat este precizarea de catre MM ca Editura Valahia asigura publicarea si descarcarea textului integral al editiei din 1859 de pe pagina web a editurii. Nu stiu daca acest lucru a fost posibil vreodata, dar la ora scrierii acestei recenzii, la patru ani de la aparitia cartii, nici vorba de asa facilitate…. Dezinteresul fata de cititori este perfect compatibil cu dezinteresul fata de adevarul istoric nud. Propun ca toate editurile din Romania sa se supuna unor reguli foarte clare de activitate, ele fiind institutii de interes public si nu doar centre de profit prin simpla multiplicare a unor texte. La fel cum universitatile private respecta LEN, la fel si editurile (de regula, private) ar trebui sa respecte niste rigori de corectitudine si exactitate. Amintesc aici Editura Antet care, in majoritatea cazurilor nu trecea anul aparitiei lucrarii sau il trecea cu litere extrem de mici undeva pe penultima pagina… Lipsa tehnoredactorilor si a redactorilor de carte (sau prezenta acestora doar cu numele, fara nicio responsabilitate si fara raspundere materiala in caz de erori), agraveaza derapajul cultural pe care s-a inscris Romania in ultimele doua decenii. Practic, s-a inlocuit cenzura cu impostura, propaganda partidului totalitar cu totalitarismul transpartinic al profitului bazat pe pacaleala cititorului de buna credinta, iar lista ”lipsurilor” ar putea continua…
Lucrarea propriu-zisa a grecului roman/ romin Fotino este alcatuita din trei ”tomuri” si noua ”parti”. Chiar de la inceput, se definesc termenii folositi si se face delimitarea geografica a teritoriilor. Astfel, ”Sub denumirea de Dacia se cuprinde Moldova de astazi, Tara Munteneasca, Transilvania si o parte din Ungaria” (pp. 13 – 14). Interesant de retinut (dar si destul de confuz) este faptul ca se vorbeste despre spatii geografice ale caror denumire nu mai are relevanta pentru cititorul de azi. (De altfel, caracterul eminamente comercial al modus ului operandi al Editurii Valahia este evident. Publicarea unei editii ne-critice a unui autor iesit deja din schema drepturilor de autor, la un pret de 63 lei probeaza interesul comercial major, peste cel informational-cultural). De ex. in carte se vorbeste despre ”Rusia Poloniei (pe care) unii o numesc Blonda altii Neagra, spre deosebire de Rusia Alba sau Moscovia”, denumiri ce ar fi putut fi explicate de catre editor/ ingrijitor. Aceste aduceri la zi necesita, cu grabire, publicarea unei editii critice a acestei lucrari. Noroc de Fotino insusi care explica, in alt loc, ca Rusia Neagra este ceea ce stim si noi ca se numeste Galitia. De asemenea, tot autorul ne lamureste ca vechii elini ii spuneau Nistrului de astazi Tiras, de unde si numele de Tiraspol (orasul de pe Nistru). Merita semnalat si faptul ca daca sursele actuale de informare precizeaza ca teritoriul dinspre Prut si Nistru a fost botezat de cuceritorii rusi, in 1812, cu numele de Basarabia, acelasi nume este folosit si de Fotino, la doar cativa ani de la ”botez”.
Nefiind istoric, documentarist sau arhivist nu voi comenta exactitatea datelor si numelor utilizate in carte (las asta celor care se considera specialisti, cunoscatori etc.) si ma voi limita doar la a atrage atentia asupra semnificatiilor unor precizari. Astfel, este interesanta explicatia care pune rezistenta dacilor in fata puternicelor armate romane pe seama factorului demoscopic (nu demografic): ”Catre secolul intai al lui Hristos, era atat de populat pamantul Daciei, incat s-au opus cu tarie si chiar invingatoarelor osti ale romanilor, care au supus mai toata lumea” (p. 15). As fi tentat sa cred ca acest text a fost cunoscut lui Nicolae Ceausescu care, la doar cativa ani de la instalare a dat o importanta imensa cresterii accelerate a populatiei Romaniei (care urma sa aiba acum peste 30 de milioane de locuitori, daca proiectul politic ar fi fost continuat si dupa 1990. Abandonarea, imediat dupa Marea Revolutie Bolsevica din Decembrie 1989, a oricaror preocupari pentru dimensiunea demoscopica/ demografica a romanilor/ rominilor face ca, peste cativa ani, sa atingem minime istorice dramatice (15 milioane si chiar mai putin) cu perspectiva disparitiei romanilor/ rominilor ca natiune, mai ales daca invederam si aducerea de forta de munca ieftina din Asia si indeosebi ratele superioare de crestere a natalitatii inregistrate in randul minoritarilor tigani/ rromi, adica indieni adusi de armatele romane direct de la Roma, fapt consemnat si de catre Fotino: ”Traian, petrecand la Roma, oranduia coloniile romane in Dacia, si primea solii Indiilor si ai altor popoare ce veneau sa-l felicite pentru fericitul succes al razboiului dacic, si pentru supunerea Arabiei pietroase prin Corneliu Palma” (p. 54). Din acest text se poate deduce, simultan, explicatia referitoare la denumirile alternative date tiganilor (denumire de origine greaca): indieni (veniti/ adusi din India), rromi (veniti/ adusi de la Roma), si ”gypsy” (de la denumirea data de englezi arabilor egypteni si care au ajuns la noi tot via Roma).
Desi suna sumbru si dureros, ”studii” lansate in ultimul an (nu le-am notat, dar, la rigoare pot fi gasite pe net. Chiar daca autorii pot fi cunoscuti, mai important ar fi de aflat cine a ”dirijat” aceste ”studii”) ”profeteau” viitorul trist al unor tari din intreaga lume ale caror cresteri demografice negative a permis autorilor sa prevada chiar disparitia lor pe termen lung. Romania era printre ele… Amintesc, in context, ”ajutorul” pe care ni l-au dat K. Marx si F. Engels care scriau despre miscarea revolutionara de la 1848, inclusiv despre sansa romanilor de a progresa sau nu. Iata opinia lui F. Engels pe aceasta tema: ”Romanii sunt un popor fara istorie. … destinati sa piara in furtuna revolutiei mondiale. …Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevolutiei si vor ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national, la fel cum propria lor existenta, in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice. … Disparitia lor de pe fata pamantului va fi un pas inainte” (cf. Friedrich Engels, ”Lupta maghiarilor”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1949, In: Karl Marx si Friederich Engels, Opere complete, vol 8, Moscova, Editura Progres, 1977, p. 229, apud: Larry L. Watts, Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania; Ed Rao, 2011, p. 31, traducere de Camelia Diaconescu dupa originalul american With Friends like These, aparut in 2010. Precizez pentru cei interesati ca in anul 1964 a aparut la Bucuresti la Editura Academiei cartea Marx si Engels despre romani unde se gaseau multe aprecieri deloc elogioase ale clasicilor marxismului la adresa poporului roman, dar si contraziceri la adresa istoriografiei sovietice, respectiv precizarea ca Basarabia era teritoriu romanesc. Evident, din motive lesne de inteles, cartea a fost retrasa repede de pe piata si din bibliotecile publice). Ce am retinut eu din aceste caracterizari? In primul rand, faptul ca romanii erau natiune la mijlocul secolului XIX. Asta este o apreciere si nu o depreciere. In al doilea rand, articolul se referea la revolutia maghiara, respectiv la cea de a doua natiune a Imperiului Austro-Ungar, indubitabil cu un nivel de informare, de educare si de gandire mult mai avansat decat principatele romane aflate sub dominatie otomana, rusa si austro-ungara. Lipsa de atasament fata de iuresul revolutionar pasoptist, cu alte cuvinte conservatorismul si lipsa unor initiative modernizatoare constituia(u) o frana in succesul revolutiilor care urmau sa deschida calea modernismului, masinismului, industrialismului si capitalismului care, in viziune marxista era mediul ideal pentru trecerea la socialism si comunism. Nu intamplator Marx spera ca revolutia socialista sa invinga in SUA sau in tarile cele mai dezvoltate. Rusia si Estul European feudal inapoiat nu se potriveau pentru victoria comunismului, de unde si dispretul acestora fata de tot ceea ce era ”inapoiat” si ”departe de progresul istoric”. In context si prin comparatie, Engels se baza mai mult pe maghiari, cu un nivel de dezvoltare superior romanilor in acea perioada revolutionara. Pentru Marx si Engels, toti aceia care nu se incadrau in schemele lor de evolutie a societatilor spre comunism, trebuiau sa dispara, sa fie sterse de pe fata pamantului. Desigur, afirmatia ca ”romanii sunt un popor fara istorie” este defaimatoare si total lipsita de fundament. Mai mult, cred ca exista si o contradictie logica aici: afirmatia per contrario ca romanii sunt o natiune, arata ca a existat o dezvoltare istorica reala ce a permis atingerea statutului de natiune. Daca adaugam la afirmatia lui Engels din 1849, citata mai sus, afirmatia Comisariatului extern sovietic din noiembrie 1918 (inspirata probabil de Lenin) conforma careia ”Romania este centrul contrarevolutiei din Sud” (Larry Watts, op. Cit. P. 59), idee ce este o continuare a ideii engelsiene conform careia ”romanii sunt sustinatori fanatici ai contrarevolutiei”, atunci apare si mai clara ideea utilizarii argumentului ideologic (revolutie – contrarevolutie) ca pretext pentru eliminarea statelor care nu conveneau marilor puteri, in cazul de fata, Rusia. Ca o concluzie (de natura istorica) la succesiunea de atitudini antiromanesti in momente de turnura istorica (revolutia de la 1848; revolutia bolsevica rusa din 1917) nu ramane sa adaug decat confirmarea acestui trend la momentul revolutionar 1989, cand s-a reconfirmat ideea ca Romania avea deja o strategie de aparare fata de Rusia: ori de cate ori are loc un eveniment major la noi sau in preajma noastra (ex. vezi si momentul 1968) Romania este vizata spre supunere, dezmembrare, minimalizare si desconsiderare, iar varianta optima de aparare este pastrarea unei distante cat mai mari fata de initiatorul evenimentelor, in cazul 1989 tot Rusia (gorbaciovista), in colaborare cu Occidentul. Mai precizez aici ca apare ca solutie ”optima” pentru aceia care considera romanii/ rominii ca un impediment major in calea aspiratiilor lor de marire teritoriala ca se poate observa ca ”firul rosu” al acestor visatori/ aspiranti este nu slabirea sau stramtorarea Romaniei, ci ”solutia finala”: disparitia intregii populatii. Asa credea Engels, la 1849, asa credeau bolsevicii lui Lenin la 1918, asa credea si Stalin la vremea sa, si tot asa credeau si unii extremisti unguri la 1932: ”Daco-romanii trebuie sa dispara de pe acest teritoriu” (cf. Ziarul Budapesta populara, aprilie 1932; apud Larry Watts, op. cit. p. 60). Acelasi excelent si prob istoric, Larry Watts, explica sursa acestei fobii antiromanesti, vechi de peste (cel putin) un secol si jumatate: ”Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si mai stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in revolutiile din 1848. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels , …. Romanii au fost prezentati ca un ”popor degenerat!, ”neviabil”, ”un popor fara istorie”, fara vreo ”capacitate de supravietuire” si fara vreo speranta de a obtine ”vreun mod de independenta”, destinat numai asimilarii” (L. Watts, op cit pp. 87-88).
Se spune (dar doar istoricii/ documentaristii/ arhivistii pot documenta asta), ca programata rasturnare a familiei Ceausescu in 1989 trebuia urmata de razboi civil si de dezmembrarea de facto a statului roman pentru aplicarea neabatuta a planului lui Petru cel Mare de transformare a Marii Negre in lac rusesc, respectiv de unificare a lumii slave. Implicarea Occidentului in aceasta operatiune de distrugere a comunismului a impiedicat extinderea acestei operatiuni si la distrugerea statalitatii romanesti existente. Am scris aceste randuri bazat doar pe amintirea faptului ca in Decembrie 89 circulau, difuzate de ”persoane de incredere”, copii ale testamentului lui Petru cel Mare. Atunci eram confuz in privinta semnificatiei acestui efort. Prima impresie a fost ca acesta era ”un balon de incercare” pentru a vedea cine ar fi dispus sa se inroleze in tabara pro-rusa. Ulterior am banuit ca era o diversiune a securitatii romane, pentru a lansa, din nou, tema pericolului rus si a nevoii de a face front comun in fata acestui pericol. La peste doua decenii de la acest eveniment am o confirmare a faptului ca preocuparea Rusiei de a implini visul tarist este la fel de vie. Iata ce scrie Larry Watts in ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”: ”De la predecesorii taristi a fost mostenit un resentiment strategic din cauza ca romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intinde din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si nici un fel de simpatie intre cele doua tari” . (cf Larry Watts, op. cit. P. 87). In context, inca o amintire din prima jumatate a ultimului deceniu al secolului trecut, de la Chisinau: un profesor de economie, care imi marturisea ca ar fi dispus sa pledeze pentru unirea cu Romania, dar ca, odata ce s-a obisnuit sa traiasca intr-o tara uriasa, i-ar veni foarte greu sa se obisnuiasca sa traiasca intr-o tara mica, numita Romania, fie si reintregita. La precizarea mea ca nu exista sanse de integrare a Romaniei in CSI ul postsovietic – o forma de resuscitare a URSS – dat fiind resentimentul funciar antirusesc al romanilor la nivel de masa, pe care eu il cunoasteam cel putin din 1964, a replicat, mirat, ca nu crede ca ar exista asa ceva in Romania… Era clar ca fiecare citise alte manuale de Istorie…
Dar, ceea ce nu s-a putut face cu forta armelor se poate face cu ajutorul fortelor din interior (nu le numesc tradatoare, ci doar inconstiente si/ sau incompetente). Modul in care s-a facut privatizarea si ideosebi de-colectivizarea era menit sa distruga suportul unei vieti decente in Romania. Plecarea a 2-3 milioane de romani/ romini in afara tarii a depopulat sate, a distrus specificitati si dilueaza ratiunile si capacitatile de a exista si rezista ca stat, emigrarea fiind solutia la problema lipsei locurilor de munca si a traiului decent. Transformarea, in prezent, a teritoriului Romaniei in loc de investire pentru finanta rusa si occidentala, teritoriu bun pentru viitoare posibile teatre de razboi, a fost ”judicios” gestionata si prin modul in care s-a ”jucat” tema basarabeana si transnistreana. Basarabia trebuia si ea slabita si decimata. Trimiterea a zeci de mii de tineri la studii in Romania si in Occident sub motivatia invatarii limbii si civilizatiei romanesti/ occidentale a slabit mult capacitatea intelectuala a Basarabiei de a se impune influentei ruse, majoritatea tinerilor luand drumul Occidentului. Au ramas pe pozitii structurile securiste si pro-ruse care au facut si fac posibil avansul civilizatiei ruse spre gurile Dunarii. Caderea Ucrainei ca stat potential viitor membru in UE a slabit si mai mult capacitatea Republicii Moldova de a se opune ofensivei ruse. Cand am formulat prima oara riscul rusificarii masive a Basarabiei ca urmare si a modului in care Bucurestiul a inteles sa reaprinda constiinta de roman in sufletul moldovenilor mancurtizati (era prin anii 94-95) am fost obligat sa suport acuzatiile de tradare lansate de fortele care faceau (subliniez: inconstient sau nu) jocul proiectului panslavist. Ce va urma este usor de imaginat. Basarabia va redeveni zona de influenta rusa (inclusiv cultural), iar partidul socialist democrat roman/ romin (condus acum de un jovial june jucaus victorios si pontos), partid construit de gorbaciovistul Iliescu, va extinde cooperarea romano-rusa pana la o dependenta care nici nu va mai face necesara invazia armata. Asa se va incheia, probabil, si se va aneantiza amintirea fostei Dacii, cucerita de Prima Roma la inceputurile crestinismului, jefuita apoi de reprezentantii celei de a Doua Rome (Bizantul), si care are acum toate sansele sa stea la picioarele celei de a treia viitoare Rome (Moscova). Cele mai eficiente metode de cucerire sunt acum incultura clasei politice romanesti si incapacitatea acesteia de a trece de la sloganele nationalist-patriotarde la o forma de management al unei situatii de criza politica regionala fara precedent. Jocul de-a istoria si de-a dreptul primilor veniti pe un pamant sau altul va continua, desi datele istoriei sunt adesea rod al imaginatiilor, al unor deductii de moment sau a unor interese pe termen lung.
Documentarea (istorica) pare a fi punctul cel mai slab al preocuparii intelectuale numita istorie (cunoasterea trecutului). Astfel, Fotino, preluand modelul biblic, de listare a numelor si a descendentilor unor familii, ajunge la concluzii din care…. fiecare trage ce concluzie vrea. Iar ”adevarurile” furnizate (necritic) de cartea lui Fotino se aseaza peste multele straturi de ”adevaruri” istorice furnizate de diversele regimuri politice pe care le-am cunoscut de cca 50 de ani incoace (Gheorghiu-Dej, Ceuasescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu). Aflu acum, din cartea istoricului grec Fotino, ca ”si dacii erau sarmati, adica slavi” (p. 22). Nu ne ramane decat sa deducem ca daca noi suntem urmasii dacilor, atunci suntem de origine slava… Dar traducatorul Istoriei dacilor (George Sion) se ia la intrecere cu Fotino in a furniza informatii care mai de care mai eronate si ciudate. Astfel daca autorul grec trage concluzia ca ”De la Zamolxis getii au capatat trei secte”. Cea de a treia, numita ”a batranilor sau a comitilor, care se numeau si octapozi fiindca aveau cate un car cu doi boi: de la aceasta mai pe urma s-au numit si boieri, fiindca dupa limba sarmatica inseamna proprietari de boi, de la boiare” (p. 23). Asadar, grecul ne invata ca ”boier” inseamna ”proprietar de boi”. George Sion, traducatorul nu este de acord cu asta si vine cu o explicatie de cu totul alta natura. Iat-o: ”Nu stiu daca autorul nu se inseala: caci nu cred ca aceasta supozitie sa o fi gasit in vreun autor vechi, ci a inventat-o insusi spre a deduce originea numelui boier. Dupa asemenea etimologie, se poate zice mai curand ca cuvantul este roman, caci zicerile boi si are sunt de origine latina”. (Nota trad.) La fel ca si ”stiintificitatea” istoriei, ”stiintificitatea” etimologiei ne duce pe toate directiile, singurul castig informational fiind legat de varietatea mare a variantelor si originilor. Astfel, sursele romanesti (DEX) spune ca ”boier” vine de la slavonul ”boljaru”, fara a sugera semnificatia initiala a etimonului slavon. In schimb Wikipedia ne ofera un noian de informatii pentru englezescul ”boyar” (vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Boyar) cu trimitere la radacini turcesti si sarbe. Dincolo de etimologii insa este de retinut dimensiunea economico-politica a termenului, respectiv ”proprietar de pamant” (echivalent al titlului de ”baron” sau de ”luptator liber” care era rasplatit cu proprietati funciare. Aceasta pozitie sociala este similara, daca nu chiar sinonima cu germanul ”frei herr”, adica ”om/ domn liber” improprietarit cu pamant si scutit de impozite, sintagma care a ajuns la noi sub forma ”fraier”. Interesant, acest ultim cuvant (”fraier”) are o semnificatie total diferita in Romania si in Republica Moldova. Astfel, daca ”fraierul” romanesc inseamna prost, naiv, usor de pacalit, ”fraierul” moldovean inseamna destept, descurcaret, stapan pe sine, hatru (adica inteligent, nu ”glumet” ca la noi). Asadar, boier poate proveni din latina, turca, slavona, sarba, sarmatica etc. O teza de doctorat despre unitatea culturala europeana pornind de la cuvantul ”boier” ar proba faptul ca circulatia ideilor si cuvintelor era chiar mai libera in evul mediu decat astazi. Si inca o propunerea: o asemenea intreprindere va putea fi incununata de succes in plan cognitiv doar daca va fi o abordare transdisciplinara, culturala, umana, complexa si postmoderna.
Intr-o nota la Capitolul VI Fotino aduce inca o nota de neclaritate si chiar de confuzie, dorind, probabil, sa lamureasca lucruruile cat mai bine. Citand mai multi autori (Bonfiniu, Bissing) si presupunerea lor ca ”getii erau traci”, el critica asertiunea acestora ca ”romanii/ (rominii – LD) (vlahii) de astazi erau frati locuitorilor de peste Dunare, si stranepoti ai vechilor traci. Dar se inseala in aceasta: cat pentru cuvantul frati, Bissing adevarat vorbeste, fiindca bulgarii si sarbii se trag din Sarmatia si Scitia Asiatica; bulgarii de la raul Bolga sau Volga, si sarbii de la Media persiana, ce se numea in comun Serban sau Shirban; de aceea slavii toti sunt frati. Iar despre cuvantul stranepoti ai vechilor traci, se inseala: ca getii ce s-au stramutat din Scitia Tracica (dupa Strabon) sau din Scitia Pontica (dupa Plutarh) erau frati intr-adevar cu getii si dacii de peste Dunare, nu insa cu tracii” (pp. 25 – 26). Deducem ca toti getii erau frati intre ei, dar nu si frati cu tracii. Or, noi stiam de la scoala ca grecul Herodot, ”parintele Istoriei” a zis ca geto-dacii erau o ramura a tracilor: ”Getii (carora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Deci, daco-getii erau traci. Ca neistoric, nu-mi ramane decat sa astept rezultatul expertizelor ”stiintifice” care sa transeze povestea rubedeniilor, fratietatii si originilor noastre.
Nu pot sa nu ma opresc pret de cateva secunde asupra ”stramosului” meu (cvasiomonim….) Livius Drusus, (consulul) pe care si D. Fotino il aminteste: ”getii si dacii sub numele de daci si sciti, trecand printre orase, au ajuns la Marea Adriatica… facand pradaciuni. Pina in fine Marc Didius i-a alungat in tara lor proprie, si apoi Livius Drusus i-a infruntat mai mult si i-a oprit de a mai trece Dunarea. Atunci si romanii incepura a vorbi despre ei, numindu-i daci”. (p. 30). Avem de-a face aici cu o demistificare a pacifismului dacic pe care l-am mostenit si in cadrul statului roman/ romin, respectiv a minciunii ca noi, ca popor dacic, nu am cucerit nimic niciodata… Peste doar cateva pagini, Fotino scrie despre viteazul Burebista (”domn asupra dacilor”) ca ”atat si-a intarit puterea incat a supus si toate popoarele vecine ale getilor” (p. 32), consolidand ideea ca dacii erau si ei, ca atatia altii, cuceritori. De asemenea, nici Decebal nu mai apare ca un tip casnic, pacifist si defensiv. Iata cum il descrie Fotino: ”Acesta era un barbat cunoscut pentru agerimea lui in stratageme, experimentat pentru ca sa le puna in lucrare, maestru pentru ca sa se poarte cu dusmanii, sa le puna curse, sa se lupte, sa fuga la timp, intelept la triumfuri si la nenorociri; despre toate calitatile acestea a dat si dovada, caci inainte de a pleca asupra romanilor, a facut consiliuri secrete de alianta cu Paroc, domnul partilor, cu sarmatii si cu cattii” (pp. 40 – 41).
Interesante pentru cititorul de astazi sunt relatarile despre relatiile dacilor cu imperialistii romani, indeosebi relatia dintre Decebal si Traian, in cadrul careia Decebal folosea din plin viclenia, juramintele false, nesupunerea si stratagemele de inducere in eroare a soldatilor romani. Aici cred ca ne recunoastem cel mai bine in descendenta noastra dacica, versatilitatea romanilor/ rominilor fiind deja recunoascuta (si) in secolele recente, ”intoarcerea armelor” (un fel de ”traseism partidic” la scara nationala si statala) fiind o (stra)veche indeletnicire daca, inca foarte actuala…
Aflam si povestea aparitiei celor trei principate romane/ romine, consecinta directa a ”obrazniciei” decebaliene, care nu s-a lasat pana nu a cunoscut infrangerea totala. Cred ca merita redata aceasta descriere, cu atat mai mult cu cat este data si o explicatie referitoare la folosirea termenului Valahia. ”Imparatul Traian, supunand toata tara dacilor, a impartit-o in trei: Ripensa, Alpestra, si Centrala (Mediterana); cea Ripensa, care mai pe urma s-a numit si Panodacia de catre panoni, sau unguri si daci, este parte din Ungaria de astazi care se numeste si Banatul Timisoarei, cuprinde si o parte din Tara Romaneasca, si se atinge de Tisa si Dunare, care curg spre sud; cea Alpestra care se numeste si Muntana, sau Munteana, este Valahia de astazi si o parte din Moldova ce se afla intre cea Ripensa si cea Centrala; si in fine cea Centrala, sau Mediterana, care s-a numit si Gepidia, este Transilvania de astazi si o parte din Moldova, intre Ungaria de dincolo de Dunare despre apus si sud, si Moldova si Valahia despre rasarit, intinzandu-se spre nord, si ca in amfiteatru inchisa de Muntii Carpati” (pp. 52 – 53). Iata si explicatia traducatorului G. Sion referitoare la utilizarea cuvantului Valahia: ”Am intrebuintat aici cuvantul de Valahia pentru ca sa ma tin de termenul autorului, iar in cele mai multe locuri m-am servit de cuvantul Tara Romaneasca, precum au luat datina de traduc mai toti scriitorii de dincoace de Milcov. Moldovenii insa se servesc de cuvantul Tara Munteneasca, si mai cu drept cuvant, caci ei socotesc si tara lor de romaneasca; si iarasi cu drept cuvant zic romanilor(/ rominilor – LD) de dincoace de Milcov munteni, caci aceasta denumire le-o dau inca de cand partea aceasta se numea Dacia Munteana, si o conserva si pana astazi, atat ei cat si ardelenii, fratii lor”. (pp. 52 – 53).
Revenind la trecutul nostru dacic, Fotino da si o prima explicatie formarii poporului roman/ romin: ”Coloniile aduse din tot Imperiul Roman, au umplut Dacia, si corcindu-se intre sine romanii si dacii, s-a format un popor amestecat si distinct precum se vede si din inscriptii ce poarta denumiri bastarde, precum: ….”. Nu mai completez acele denumiri, irelevante pentru noi. In schimb, cateva observatii se impun: Nu colonii(le) au fost aduse din Imperiul Roman, ci coloni(i), iar corcirea s-a produs nu intre romanii de la Roma si daci, ci intre colonii adusi de la Roma si daci, ceea ce este cam cu totul altceva… Cu siguranta, atunci au fost adusi sclavi si colonisti din toata lumea cucerita de romani, amestecul fiind unul sui generis, fapt ce continua si azi (si nu numai la noi, ci in toata lumea, cu exceptia spatiilor inchise). De altfel, Italia insasi, Roma fiind inclusa, este un melanj populational in care predomina vizual ”importurile” africane si asiatice. Precizez ca aceste nuantari nu se doresc a fi defaimatoare fata de o etnie sau alta. Pur si simplu aceste realitati pot si trebuie sa fie corect explicate. Iata si explicatia data de Fotino formarii limbii romane/ romine: ”Dupa ce s-au statornicit atatea colonii in Dacia, romanii s-au numit daci si dacii romani, incat si un nume si altul tot una inseamna. Asemenea si pamantul lor tara romana, sau provincie, cu guvernatori si patroni din romani. Pe langa acestea, unind si dialectele lor, adica cel dacic sau slavon si cel roman sau latin, au format o a treia limba”. (pp. 55 – 56). O surpriza apare la Fotino, cel putin una legata de ”adevarurile” invatate sau aflate de mine pana acum. Aflam ca termenul de roman/ romin era deja utilizat cam pe la anul 200. (Si eu unul credeam ca numele de romin si Rominia au aparut abia la 1859). Astfel, pe vremea lui Caracala (intemeietorul orasului Caracal, fost Buridava, in judetul Romanati, adica al colonistilor romani) ”(s-)a facut si inscrierea locuitorilor liberi daci, si le-a dat si privilegiul de cetateni romani; dupa care in loc de daci s-au numit romini sau romani, si tara lor, Tara Romaneasca, adica Provincie Romana”. (p. 67). Ce mandrie pe locuitorii care sunt cunoscuti mai mult prin povestea ”rasturnarii carului cu prosti” si a locului de nastere a lui DDD (Dan Diaconescu Direct) sa afle ca ei sunt primii purtatori ai mandrului nume de romin! Daca acum stim de unde vine denumirea de Romanati, peste cateva pagini aflam si de unde vine numele orasului Roman. In Nota V (p. 74) se spune ca ”Istoria universala franceza, a treia editie, zice ca Claudiu dupa invingerea gotilor, aducand la supunere si pe daci, a mai adus popor roman, pe care l-a asezat (dupa istoricul Bissing) pe langa Siret in Moldova; dupa care colonia si-a luat numele de Roman, si a facut si o cetate…”.

O specificitate ciudata a Istoriei Daciei scrisa de Fotino este lipsa – aproape in totalitate – a anilor, lucru ”reparat” catusi de putin de editor, prin publicarea, la finalul cartii, a 444 de note. Imi inchipui ce sentimente poate trezi o astfel de istorie unui istoric a carui credinta este ca istoria este alcatuita din evenimente si date precise… Insa, daca anii lipsesc din textul original, in schimb suntem coplesiti cu … orele, ca masura a distantei dintre localitati. De ex. ”Piurenii, cu jumatate de ora departe de Ocna Mare, aproape de Olt” (p. 77). Dar nu se precizeaza daca este vorba despre o jumatate de ora de mers pe jos, calare sau cu caruta… In incheierea Partii a II-a autorul face o lista cu 36 de orase/ localitati de pe vremea romanilor si cum se numesc ele in zorii secoului 19, cand a fost scrisa cartea. Cred ca specialistii pot veni cu precizari daca Sucidava = Husi, Napoca = Buzau sau Buridava = Caracal. Este mentionat si orasul Iasi cu urmatoarea descriere: ”Iasi, care se vede ca a fost capitala de astazi a Moldovei, fiindca in Auraria guvernatorului s-a gasit o inscriptie continand acestea: M (unicipis/ ilitum) Dacorum Iassiorum, adica cetatea militara a dacilor iassieni. Cantemir zice ca acest nume este mai modern, lucru ce nu este tocmai probabil, fiindca numele Iasului este vechi” (p. 78). Expresii ca ”Iasi a fost capitala de astazi a Moldovei”, ”acest nume este mai modern” si ”numele Iasului este mai vechi” ridica serioase dubii referitoare la logica si la semnificatia termenului ”modern” (nou?) si vechi la scara istoriei fara sa precizezi niste date concrete.
In partea a III-a a cartii lui Fotino apare o a doaua referire la crestinism, de data aceasta ceva mai ancorat in timp. Autorul ne transmite ca ”Pe la inceputul secolului al III-lea se vede ca daco-romanii au primit crestinismul, fiindca si Tertulian, vorbind despre iudei spune despre aceasta” (p. 83). Expresia ”au primit crestinismul” inseamna oare ca daco-romanii din Dacia au fost crestinati (ca bulgarii si rusii) sau au devenit crestini in mod lin, firesc? Opinia regretatului istoric Florin Costiniu, consemnata intr-un interviu pentru Radio Romania Cultural, era ca ”rominii au asimilat crestinismul de jos, fara a li se impune asa ceva”. Contextul religios al lumii anilor 600 este redat de Fotino, prin descrierea intalnirii dintre romani si persani, respectiv dintre crestini si persanii mahomedani/ musulmani. Imparatul roman Heraclius, intorcandu-se din Persia spre Constantinopole s-a intalnit cu Mahomed, capul sracinilor (vezi p. 102 si 105). Autorul descrie stramosii si familia profetului, dar si viata sa de cuceritor de teritorii in Arabia. Mahomed nu stia carte, spune Fotino, dand astfel crezare unor surse conform carora autorul Coranului nu este Mahomed. ”Dar sectatorii Coranului sustin ca originalul acestei carti exista inaintea secolelor in cer, si ca un inger aducea Profetul lor in toate zilele cate un capitol. Dar cei mai multi critici afla ca este chiar a lui” (p. 103). Este descrisa, pe cca doua pagini viata lui Mahomed de comerciant, razboinic si profet. ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume” (104), dar tocmai a ceasta ciudatenie a facut ca lumea sa creada ca el comunica cu arhanghelul Gabriel, fapt ce a dus la cresterea popularitatii sale. Mohamed a murit la 63 de ani si jumatate. Este interesanta descrierea cresterii si reformarii mahomedanismului (pp. 103 – 109). Dar mai interesant de descoperit ar fi de ce grecul (crestin?) Fotino aloca pagini bune istoriei mahomedanismului, dar – pana la aceste pagini – nu scoate un cuvant despre istoria crestinismului. Facand o citire paralela a opiniei formulate de Pr. Constantin Sturzu (vezi citatul si citarea mai sus) pot constata cel putin o similitudine intre modul initial de propagare a celor doua religii: femeile (Cherchez la femme!). Iata descrierea facuta de Fotino in legatura cu mijlocul principal de inducere si de transmitere a adevarurilor profetului Mahomed: ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume; patima sa o acoperea zicand ca atunci vedea pe arhanghelul Gabriel descoperindu-i evenimentele viitoare ale lumii, de care se inspaimanta si se infricosa. Dar sotia si doamna lui necrezand ziselor sale, il mustra si plina de rusine se caia ca s-a maritat cu un om sarac si indracit. Atunci, vicleanul Sergiu o ruga sa nu se intristeze, cautand ca sa o incredinteze ca semnele sotului ei vin dupa inspiratia cereasca si dupa infatisarea ingerului, lucru ce trebuia sa o faca a se bucura. Hatige pana la final ajunse a crede zisele lui Sergiu, mai mult decat ale barbatului ei, apoi spunand si altor femei ca el era intr-adevar profet, popularitatea lui Mahomed crescu printre femei, si ignorantii si superstitiosii se facura prozelitii sai” (p. 104). In crestinism, vestea despre invierea lui Iisus a fost raspandita de cativa apostoli (mai putin Toma) si de catre femeile mironosite (purtatoarele de mir). Iata inca o tema demna de studiu: rolul femeilor in raspandirea informatiilor/ credintelor/ ideologiilor in lume. Eventual, se poate incepe chiar cu Eva cea curioasa si neascultatoare care a facut ca lumea sa-si provoace propria sa nimicire prin (sete infinita de) cunoastere.
Dupa ce am aflat ca dacii erau slavi, Fotino ne mai furnizeaza cateva informatii despre slavi, dar dacii nu mai apar printre semintiile slave sau slavizate: ”Cuvantul slav dupa limba sarmatica, inseamna gloria. Popoarele Sarmatiei Asiatice sau Sauromatiei, coboratoare de la stranepotii lui Iafet, s-au numit sclavi, slavini, slavoni si slavi, din cauza ca inmultindu-se si ajungand la mare putere, se socoteau slavici (gloriosi) si faptele lor slavite sau glorioase.” (p. 111) si inca o nota (de subsol) interesanta: ”Germanul Bissing zice ca toate popoarele slavonice, adica bulgarii, serbii, croatii, dalmatii, rusii, si altii, numeau pe romani, latini si italieni, vlahi, latineste vallachi, si nemteste valah; chiar pana astazi ungurii ii numesc flac si turcii eflac” (ibidem). Dar mai avem o informatie despre vlahi: ”…Istoria Bisericeasca … spune ca spre inceputul secolului VII, multi daco-romani s-au intors in Dacia; si Martin Smaintul adevereste ca spre inceputul secolului VII a trecut peste Dunare multime de popor sub numele de bulgari, pe care grecii ii numeau vlahi” (p. 112). Probabil, denumirea de bulgari venea de la faptul ca veneau de la sud de Dunare (Bulgaria), iar vlahi se numeau pentru ca ei plecasera din vechea Dacie, dar fusesera izgoniti inapoi de slavii bulgari. Si mai aflam ca denumire de ”ban” (Banul Craiovei) insemna in slavona ”domn”, ceea ce imi permite sa speculez, in continuare ca banul conducea o banie sau un banat (dupa modelul regele conduce un regat, voievodul un voievodat. Si tot Fotino ne precizeaza ca fiul/ mostenitorul banului se numea banovat, echivalentul lui beizadea, mostenitorul bei ului. In fine, cu riscul sa abuzez de citate, dupa ce ani in sir am cautat originea cuvantului voievod (inspirat fiind in aceasta cautare de opera ”Voievodul Tiganilor” de Lehar) aflu o opinie despre aceasta origine: ”Dacii dupa limba sarmatica numeau pe domn voievod, ca si pana astazi; iar dupa limba slavona se numeau gospodari. Dar romanii de la Constantinopole subjugandu-i ii numeau despoti, precum numeau si pe domnii Peloponesului”. (p.111).
Parca dorind sa ofere urmasilor sai de peste secole o lectie de ”Sic transit gloria mundi”, Fotino ne ofera date despre imperiul rus, pe care il descrie astfel: ”Imperiul Rus astazi este cel mai mare de pe pamant. Intinderea lui este de peste 1700 mile in lungime si peste 675 in latime. El cuprinde jumatate din Europa, impreuna cu Polonia si cu o parte din Turcia, pana la raul Prut; se intinde peste Rusia Europeana, posedand toata Asia Nordica si mare parte din America Nordica. Se socoteste de trei ori mai mare decat Europa si de treizeci de ori decat Turcia Europeana; prin urmare cuprinde a zecea parte din tot pamantul.” (p. 115). Pentru amatorii de statistici, Uniunea Sovietica (sau altfel spus Imperiul sovietic) se latise peste a sasea parte a Planetei si viza noi si noi mariri. Daca adugam si lumea subordonata odata Rusiei (China, Coreea, Vietnam, Europa de Est, cred ca devine mult mai explicabil efortul facut de Occident pentru a stopa aceasta expansiune prin aplicarea strategiei Dilema Detinutilor, cu consecintele asumate.
La fel ca in 1001 de nopti, Sheherezada/ Fotino a continuat sirul povestilor cu parfum de vechime, numite si istorioare, istorii sau, mai noi, stiinta istoriei. Fotino ne ofera inca o lectie despre cum sunt romanii/ rominii, fara a o numi ca atare. Nu stiu daca este vorba despre lene, asumarea in exces a principiului Carpe diem sau pur si simplu dezinteresul fata de viitor si de urmasi, dar – ne spune Fotino ”Romanii/ rominii insa n-au avut istorici pamanteni ca sa insemneze multe din faptele lor demne de istorie; nici alti istorici straini nu erau pe atunci in tarile acestea, care sa fi scapat de uitare toate cele urmare intre ei si imparatia otomana.” (p. 138).
Grecul Fotino nu uita nici traditia greaca de a indulci auzul ascultatorilor si a slabi exigentele cititorilor laudandu-ne, asa cum, probabil, a observat ca le place romanilor/ rominilor: ”Dar acelea cate din intamplare s-au insemnat si exista, si acelea cate traditia nu le-a pastrat sunt de ajuns ca sa caracterizeze poporul acesta ca viteaz, iubitor de libertate, si demn de soarta mai buna” (p. 139). Iata si o explicatie a coruptiei endemice care ne caracterizeaza si care ne situeaza, din pacate, si azi pe locuri fruntase in Europa si in lume: ”Daco-romanii, dupa ce si-au pierdut primitiva lor organizare, si-au stricat si limba prin contactul si amestecarea cu alte natiuni. Cu toate acestea exista pana astazi inca multe ramasite si probe de datinile romane, care ne arata atat originea lor, cat si coruptiunea care au primit prin slavi, a caror limba o si intrebuintau, neavand literele lor proprii. … se poate zice ca limba vlaho-moldoveneasca de astazi este mai mult fiica a limbii italiene decat a celei latine” (fapt contrazis de catre Fotino cu exemple) (pp. 139-140). O fi oare vlaho-moldoveneasca stramoasa ”romano/ romino-moldovenestei” pe care am propus-o eu la Chisinau ca limba oficiala a statului moldav? O fi, dar ”coruptiunea slava” si-a spus cuvantul si a facut in asa fel incat procesul de rusificare a Basarabiei sa continue, via Bucuresti, chiar la ora la care scriu aceste nevinovate randuri. Problema corectitudinii vorbirii si scrierii limbii noastre nu este de azi de ieri, desi au mai fost naivi care sa creada ca se poate avea o limba bazata pe reguli clare: ”Cu toate ca de cativa ani unul din cei dintai boieri pamanteni, marele ban Ienachita Vacarescu….., a compus o gramatica in limba aceasta, cu reguli pentru diftongi, cu tehnologie, cu exemple pentru sintaxa si cu ortografie, dar din cauza acelora care au putere ca sa lucreze insa nu si zel patriotic, aceasta gramatica n-a servit la nimic; si mai toti astazi invata a citi si scrie numai prin practica” (p. 141). Fac aici o paranteza generata de respectul pe care il port profesorului meu de limba romana din clasele V – VII, Constantin Maximiuc de la Scoala generala a comunei Gramesti, jud Suceava, actualmente pensionar (inca activ si militant pentru o limba romana corecta si frumoasa) la Vatra Dornei, si profesorului meu de romana/ romina din Liceul nr 2 din Radauti, Neculai Hlinschi, ambii pasionati de cultivarea unei limbi romane corecte si armonioase.
Tomul al doilea al Istoriei Daciei incepe cu Partea a IV-a, in a carui prim capitol se face o trecere in revista a domnilor Tarii Muntenesti, incepand cu Radu Negru Basarab, continuand cu fratele lui Mihai I Basarab, apoi fiul lui Radu Negru, Dan I Basarab, continuand cu Stefan I Mailat Basarab, Ioan Basarab I, Vlad I Basarab, Alexandri I Basarab, Nicolae I Basarab, Radu II Basarab, Dan II Basarab, Mircea I Basarab, Vlad I Tepes Basarab si tot asa pana la un numar de 78 de domni care au condus tara pana la 1817. Am facut o listare a primilor domni pentru a sublinia ca majoritatea dintre ei se numeau Basarab, ceea ce ar fi putut genera ca supranume pentru Muntenia, Basarabia. Faptul ca acest lucru l-au facut rusii pentru teritoriul dintre Prut si Nistru il consider o proba a faptului ca ei au recunoscut romanitatea/ rominitatea moldovenilor basarabeni, numindu-i cu un nume ce tinea de Tara Romaneasca/ Muntenia/ Valahia. Descrierile scurte si colorate ale domniilor de pana la 1817 sunt savuroase si adesea ai impresia ca sunt descrieri ale Romaniei ”moderne” din zilele noastre. Probabil asa va arata Romania si peste o suta de ani… desigur, caeteris paribus!
Pentru Moldova sunt descrise domniile a 70 de domni, incercand a se da caracterizari, etimologii si explicatii lingvistice interesante pentru Iasi si Suceava, dar considerate ca improbabile chiar de catre autor.
Partea a V-a este intitulata ”Descrierea geografica si politica a Tarii Romanesti”. In capitolul VIII gasesc, din nou, o asemanare cu prezentul ce merita consemnata: ”Este intristator lucru ca o tara atat de buna si frumoasa, un pamant atat de productiv si un climat atat de sanatos sa fie atat de putin locuita. Sunt sigur ca el ar putea sa nutreasca cu imbelsugare o populatie de cinci si sase ori mai mare decat cea de astazi; si ce e mai trist este ca din zi in zi tara mai mult se devasteaza” (p. 534). Subscriu!
In capitolul IX Despre datini, se scrie: ”Romanii(/ rominii) in genere se arata lenesi, fiinca nu ingrijesc sa munceasca mai mult decat le trebuieste ca sa-si plateasca darea si sa-si procure ale vietuirii. Acesta nu e un defect natural la ei; ei nu cauta a se imbogati, vazand ca tot ce dobandesc li se rapeste sub diverse pretexte. Ei din natura sunt betivi si simtuali. Femeile si fetele lor nu le tin ascunse, ca in celelate parti ale Turciei” (p. 536).
Sper ca alti cititori ai acestei Istorii a Daciei (dar si ai excelentei lucrari a lui Larry Watts) sa intervina pe marginea lucrarii/ lucrarilor, dar si a ”provocarilor” la dialog lansate de mine cu convingerea ferma ca dialogul si comunicarea sunt ingrediente obligatorii ale unei civilizatii postmoderne cu ”iz” democratic si occidental.

Liviu Drugus 18 – 22 aprilie 2012, Valea Adanca, Miroslava, Iasi
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com

PS La cateva luni de la publicarea acestei recenzii (mai 2012) am primit cateva raspunsuri la unele dintre nedumeririle formulate de mine in textul recenziei. Pentru cititorii curiosi si insetati de istorii le ofer urmatoarele link uri lamuritoare intr-o oarecare masura:

Despre vlahi, valahi, Walahia si Tara Romaneasca (Muntenia + Oltenia)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_cuv%C3%A2ntului_vlah

http://ro.wikipedia.org/wiki/Valahi

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aara_Rom%C3%A2neasc%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiuni_istorice_rom%C3%A2ne%C8%99ti Regiuni istorice romanesti

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=717

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_termenilor_rom%C3%A2n_%C8%99i_Rom%C3%A2nia

 

Florin Constantiniu http://www.jurnalul.ro/interviuri/ultimul-interviu-al-academicianului-florin-constantiniu-politicienii-postdecembristi-au-facut-romanilor-mai-mult-rau-decat-mongolii-ungurii-turcii-nemtii-si-rusii-610240.htm

(n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București)
Istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române.
În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Acad. Florin Constantiniu – „Clasa politica postdecembrista este cea
mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei”

20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania
arata ca un animal bolnav si haituit.
Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de
sperante zadarnice.
Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc
stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara,
cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un
proiect national de salvare.
Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer.

Au creat-o politicienii si romanii insisi.

Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget.

Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european,

ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim,

ne vom afla poate izbavirea.

„Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in
decembrie 1989 au fost ratate”

– Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din
viata noastra, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista
evenimente cruciale, care inaugureaza
o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie ’89 a fost un astfel de
eveniment: crucial, innoitor, fondator.
Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost
ratate si, astfel, Romania imparte cu
Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din
viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment,
comparatiile cu alte intervale de timp ale
istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de
doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist.

Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938.

In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea
Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern,
la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui
Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864, si politica de modernizare

promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga
din inapoierea determinata – in principal – de dominatia otomana, si
sa se modernizeze rapid.
Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic,
social, cultural.
Sa nu uitam ca, in acest interval, apar „Junimea” si Eminescu! A doua
perioada: 1919-1938.
Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o
duritate nemiloasa (1929-1933),
Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in
toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

– Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se
intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

– Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt
cele mai potrivite spre a fi comparate.
In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale:

in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern;
in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor;

la 22 decembrie 1989, se inchide „paranteza” comunista,
deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul
dezvoltarii firesti a societatii romanesti.
Veti fi de acord – sper – ca la cea mai sumara comparatie, perioada
postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate.
Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania ?
Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care
sa-i mobilizeze pe romani?
In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat
infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

„Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se
imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o”

– De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa
repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit? – Parerea
mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea
eforturilor elitei politice
si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect
national, mobilizator si stimulator.
In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu),
cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti,
s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si
independenta. In 1918, generatia Marii Uniri ( Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga)
s-a aflat la unison cu societatea care voia ” Romania Mare” si afirmarea ei pe plan european.
Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi „Piata Universitatii”),
lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica

sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania.

Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure
inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunista a Romaniei?

– Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a
intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra
Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea
ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa.
Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps,
invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta.
Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o.
Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit.
Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera.
Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele),
vile in tara si strainatate, masini de lux etc., s-au strans in proprietatea clasei politice.
Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

„Un popor de oi naste un guvern de lupi”

– Cine este vinovat de aceasta situatie?

– Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman!
El ilustreaza perfect observatia ca „un popor de oi naste un guvern de lupi”.
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis
clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara.
Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20
de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa „tempereze” setea ei de inavutire.

Pe roman nu-l intereseaza situatia generala.
Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde!
Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica.
Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine
si nu la binele comun!?
Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca – din
nevoia de castig – sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan.

Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine.
Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat
pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

– Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

– Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al
Aliantei, au vrut-o.
Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de
zgomotoasa, pe atat de inutila,
SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid.

In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina,

fara a obtine nici un folos.
Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical.

In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO.
A fost o decizie americana , nu un merit al guvernantilor romani.

O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana.
Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est.
Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la
nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.
Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere,
si atunci, la gramada – iertati-mi expresia! – am intrat si noi.

„Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa”

– Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

– O „mare idee”, un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost
Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii.
Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada
interbelica, Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului
Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni.
Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic , Romania a
devenit o piata de import.
Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un
fel de colonie.
In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei.
In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare,
Nobelul… In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi
putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific.
Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de
invatamantul romanesc, supus la tot felul de „reforme” si „programe” inepte si distructive.
Daca, din randul elevilor sau studentilor,
au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au
disparut in mediocritatea din tara .
Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la
periferia Europei.

– Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate
sustrage Romania acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage,
dar caruia ii poate rezista.
Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o
afirmare a identitatii nationale.
In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a
initiat o dezbatere despre identitatea nationala.
La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci
care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc.
Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa.
Americanii – ii am in vedere pe cetatenii SUA – ne ofera cel mai
frumos exemplu de patriotism.
Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la
minunata lor pilda.

– Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

– Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am
aderat la principiul atat de sanatos al „Junimii”:
„Patriotism in limitele adevarului”. Sa-mi iubesc tara si poporul, dar
sa nu le ascund niciodata defectele.
Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala
are o componenta esentiala: memoria istorica.
Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei.
Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria
istorica e pe cale de disparitie.

– Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de
peste o suta de ani?

– Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a
istoricilor, va fi foarte severa.
Anii astia de dupa 1989 vor fi considerati o perioada de declin.