Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)

Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbu ”să fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbu ”să fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 507. Marți 22 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (8)

Preambulul Simonei Modreanu are o misiune clară: echilibrarea calităților poetice incontestabile ale lui Cezar Ivănescu cu acea infamantă și prea mult speculată etapă din viața sa – calitatea de informator al Securității timp de un an și o lună de zile. Cât de grea a fost această povară pe umerii poetului o dovedește din plin textul echilibrator care conține multe rânduri de superlaude: ”și-a purtat demn crezul și harul în pieptul despuiat, înfruntând cu mâinile goale și sufletul plin un regim opresiv care nu i-a putut veni de hac” (p. 9). (Asta aduce aminte, celor mai ”vechi”, de superlaudele aduse eroilor comuniști ilegaliști: Vasile Roaită, Donka Simo, I.C. Frimu care-și purtau ”demn crezul și harul în pieptul despuiat” etc. etc.).  Despre hidra securistică policefală postdecembristă și, probabil, actuală (SRI) autoarea subliniază, în clar, modul cum continuatoarea Securității (SRI) a luptat cu Poetul și după ciudata și grăbita sa moarte (2008): ”… după plecarea lui din această lume, …, insidios și perfid cum îi e obiceiul, hidra și-a întins capetele hîde, umbrind neîntemeiat o viață răstignită pe crucea libertății. Nu a fost deajuns că i s-a hărăzit o moarte brutală și stupidă, ci a mai trebuit să îndure și numeroase semne de întrebare și netrebnice îndoieli, șușoteli cu aer conspirativ și presupuse revelații, ba chiar și din partea unor declarați prieteni și admiratori, ai unora pe care îi ajutase să iasă din anonimat și îi binecuvîntase cu prezența și cuvintele sale…! (ibidem). Sigur, prietenul apropiat care l-a acuzat de colaboraționism a fost Mircea Dinescu, dar acesta nu a avut curajul să publice documentele care probează acuzația (cum face acum Ioana Diaconescu). Ne putem întreba: care a fost rostul unei acuzații neprobate? Îmi permit un răspuns posibil: se dorea recunoașterea ”crimei” de către ”criminalul” însuși, autoacuzarea sa publică și autorecuzarea din orice funcție publică (era campanie electorală pentru președinția Uniunii Scriitorilor). Nu (mai) contestă nimeni că Securitatea / SRI ul s-a hrănit și se hrănește cu sufletele oamenilor/ scriitorilor, dar la ospăț participă scriitorii înșiși, avizi de suflete scriitoricești concurente. Spunea Nicolae Dabija despre obiceiurile alimentare total nesănătoase ale scriitorilor români: se mănâncă între ei.

Simona Modreanu afirmă despre cei doi ”păcătoși” ieșeni care au căzut în ”păcat” cu ”mătușa Varavara” (nume dat Securității) că ei au făcut asta chipurile pentru a putea eroda sistemul din interior, din păcate însă afirmația rămâne fără dovezi sau argumente: ”Cezar Ivănescu, la fel ca Mihai Ursachi, a sfârșit prin a accepta aparent colaborarea, doar pentru a începe imediat să-și bată joc de sistem” (p. 11). Sau: ”Părînd a fi colaboratorul perfect, poetul reușește să aplice o impecabilă strategie de manipulare a recrutorului său” (p. 12) Nu cred asta, dar pot să înțeleg slăbiciuni umane sau pur și simplu momente proaste în care lucrurile iau alte forme decât în condiții normale. Tușele groase ale ”albirii” dosarului a doi mari scriitori trase de cuplul Ioana Diaconescu și Simona Modreanu (ultima în calitate de redactor colaborator al Editurii Junimea) riscă să genereze chiar efectul invers: evidențierea că cei doi n-au fost, de fapt, eroi fără prihană, sfinți pătimitori sau soldați în Armata Salvării literaturii române, ci au fost oameni care s-au luptat omenește pentru propriile lor idei și interese. Tentația mitizării ar trebui să dispară din aceste temerare încercări de documentare a realităților dintr-o epocă aparent apusă. (această tentație se observă cu ușurință atunci când S.M. nuanțează datele istorice. Astfel, deși durata statutului de colaborator al lui Cezar Ivănescu a fost de un an și o lună, S.M. scrie că ”luna (sic!) de miere nu a ținut nici un an” (p. 12). Mai departe, dorind să toarne cât mai repede fundația pentru statuia poetului rebel și greu de strunit, S.M. scrie că ”Damaschin Ștefan (L.D.: numele de cod al informatorului Cezar Ivănescu)  nu numai că își încheie prematur activitatea de colaborator, dar se mai și procopsește cu urmărirea informativă de către agentul Dorel, lui însuși atribuindu-i-se numele de cod Ivanov” (p. 13). Sigur, aceasta este doar o interpretare a ”Raportului cu propuneri de excludere din rețeaua informativă a agentului ”Damaschin Ștefan” cu numele real Ivănescu Cezar” din data de 11 ianuarie 1963, publicat de Ioana Diaconescu la pagina 42. Redau aici încheierea acestui ”Raport”: ”Față de cele de mai sus rugăm aprobați excluderea din rețeaua informativă a agentului Damaschin Ștefan fără anagjament de abandonare și urmărirea lui informativă cu agentul Dorel”. (O observație en passant: agentul Dorel nu era un securist hidos al hidrei, ci doar un alt informator, posibil prieten/ coleg cu Cezar Ivănescu). Nu rezultă deloc de aici că se propune ”începerea” urmăririi informative (cum sugerează S.M.), dar nici ”continuarea” urmăririi informative (cum îmi închipui eu că s-a întâmplat). Într-o discuție cu un colonel de justiție (Tribunalul Militar) acesta mi-a spus că orice informator/ colaborator are – simultan – și dosar de urmărire. Mi se pare logic acest lucru, deoarece informatorii nu pot fi crezuți pe cuvânt, ci trebuie verificați în permanență. În consecință, formularea dată de S.M. trebuie privită cu un semn de întrebare sau cel puțin cu o rezervă până se vor oferi date oficiale în acest sens (adică dacă s-a ”început” sau s-a ”continuat” urmărirea lui Cezar Ivănescu și cu ce dată a primit Dorel informația că urmăritul nu mai are calitatea de colaborator). Misterul este ”dezlegat” de Ioana Diaconescu care începe, în primul capitol al cărții intitulat ”Obiectiv I”, publicarea documentelor despre urmărirea lui Cezar Ivănescu cu unul datat în anul 1975! Din acest document reiese clar că ”Urmărirea informativă începe la data de 27 IX 1973” (p. 43). Așadar, poetul nu s-a ales cu urmărire informativă expresă decât peste zece ani de la propunerea de excludere din rețeaua informativă și urmărirea sa informativă cu agentul informator Dorel. Ce s-a întâmplat în cei zece ani (nedocumentați în carte) Ioana Diaconescu nu ne spune (deși se impunea o explicație, așa cum ”autoarea” cărții o face în legătură cu încetarea primirii de documente după anul 1987). Pentru corectitudine amintesc că în prima secțiune a cărții intitulată ”Obiectiv I” (pp. 43 – 211) există doar copii ale câtorva  scrisori și rapoarte din anii 1970, 1971 și  1972 (câteva pagini). Orice cititor de bună credință se va întreba: ce semnifică această perioadă ”albă” din dosarul poetului Cezar Ivănescu? Lipsa unor precizări din partea ”autoarei” obligă cititorul să avanseze scenarii posibile: a) propunerea de excludere din rețeaua informativă a lui Damaschin Ștefan/ Cezar Ivănescu nu a fost aprobată, iar agentul Damaschin a continuat să existe (cel puțin în acte) cu calitatea de informator/ colaborator; b) pentru deceniul 1963-1973 nu s-au găsit niciun fel de documente, acestea fiind scoase din dosar după 1989; c) documentele găsite pentru această perioadă sunt nerelevante pentru cunoașterea imaginii poetului în ochii Securității.

Tentativa de ”albire” a dosarului poetului apare din nou la orizont atunci când comparăm cele scrise de Simona Modreanu despre numărul de note informative scrise de poet în perioada de când a fost racolat și până la propunerea de excludere din rețea și cele precizate de Ioana Diaconescu pentru aceeași perioadă. Astfel, Simona Modreanu scrie că în acea ”lună de miere care n-a ținut nici un an” ”recrutul nu a furnizat decât două biete note informative” (p. 12), în timp ce poeta-cercetător Ioana Diaconescu scrie că ”agentul nu a furnizat materiale informative și … nu au existat ”întâlniri de lucru” ” (p. 42), deși în Documentul nr 4 de la 11 ian. 1963, care conține motivarea propunerii de excludere din rețeaua informativă se scrie că agentul Ivănescu Cezar ”a furnizat două note informative fără importanță operativă” (p. 41).. O asemenea neconcordanță (plus lipsa din arhive, fără explicații, a zece ani importanți din viața poetului, unii fiind chiar jaloane istorice: de ex., anul venirii la putere a lui Ceaușescu și declarația acestuia din august 1968 sigur au umplut mapele anexă ale dosarului de urmărire informativă) poate pune sub semnul întrebării onestitatea demersului și ”științificitatea” comentariilor și a notelor de subsol ale ”autoarei”. De asemenea, de dragul adevărului ar fi trebuit spus că ”urmărirea profesionistă” de care vorbește/ scrie Ioana Diaconescu (la pagina 42) era realizată, majoritar, tot cu informatori și colaboratori ai Securității, adică cu poeți, scriitori, personal administrativ, vecini etc.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)

Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 505. Duminică 20 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (6)

Voi comenta volumul Ioanei Diaconescu ”Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed Junimea, Iași, 2017, 296 pagini. Subiectul este de o delicatețe extremă, riscurile derapajelor hermeneutice fiind și ele însemnate. Mai exact, un subiect sensibil nu poate fi tratat ”la general”, sau folosind expresii aproximative generatoare de noi interpretări posibil deformate, posibil exact în direcția în care s-a gândit (dar n-a scris) autoarea. Voi extrage acele pasaje care ar merita mai multă atenție, fie pentru o viitoare ediție, fie pentru prezentarea, în anii ce vin, a altor dosare de scriitori ”iubiți” de Securitate, sau chiar ”iubitori” de Securitate. Spre exemplu, despre Marin Sorescu nu s-a scris nimic documentat în legătură cu potențiala sa calitate de informator (de care de altfel, a și fost, adesea, acuzat, ca de altfel și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Doar o solicitare expresă în acest sens din partea cercetătorilor de la CNSAS ar putea lămuri cum au stat (de fapt) lucrurile. Tudor Nedelcea (în deja pomenitul articol publicat în ”Lumina” (Pancevo, Serbia) pledează, categoric în favoarea tezei că Marin Sorescu nu a semnat nimic cu instituția represivă, ci a fost mereu-mereu urmărit ”până la sfârșitul vieții sale” (în 1996).  La fel au stat lucrurile și în privința celorlalți doi poeți (prezenți în acest miniserial). Totul a fost OK până când cercetarea documentară a Ioanei Diaconescu și-a spus cuvântul.

După cum calitatea de legionar a lui Noica nu l-a scos pe filosof din rândul intelectualilor de marcă ai României, tot astfel posibila calitate de informator (pentru scurt timp, cu sau fără relevanță pentru viețile colegilor și apropiaților săi) a lui Marin Sorescu nu ar putea șterge cu buretele poezia și dramaturgia sa. Dar adevărul este mai important decât scuzele și explicațiile. Redau aici autoprezentarea cărții lui Sorin Lavric, din 2007, ”Noica și Mișcarea Legionară” (care a primit, în 2009, Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române): „Autorul acestei cărți știe că nu e o cale mai sigură de a-ți atrage oprobii din toate direcțiile decât să scrii o carte despre legionari în cuprinsul căreia vrei să încerci, fără prejudecăți și fără polițe secrete de plătit, să dai răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită.
Problema cu pricina poate fi înfățișată printr-o suită de trei întrebări:
1. Cum s-a putut ca atâția oameni de o stofa intelectuală incontestabila să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rândurile unei mișcari totalitare?
2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopopescu să scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniți zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată?
3. În sfarșit, cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ‘băieți buni’, să fi trecut de partea unei mișcari care, judecată cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebari nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești.
Cartea de față, urmărind felul în care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns să se întretaie cu evoluția Mișcării Legionare, încearcă sa dea o lămurire acestei probleme.”  Am redat in extenso această prezentare pentru că ar fi suficient să punem firescul semn egal între legionarism/ fascism/ nazism și fratele său siamez sovietism/ bolșevism/ comunism pentru a înțelege că dacă eliminăm operele tuturor intelectualililor care au fost ”contaminați” de aceste idei atunci trebuie să scoatem din istoria culturii române moderne o bună parte din ea.

Revin la textul cărții Ioanei Diaconescu. În ”Argument” (pp. 5-8) ni se oferă o nouă mostră de sugerare a faptului că nici vorbă despre dispariția regimului comunist în urma presupusei Marii Revoluții Socialiste din Decembrie, ci dimpotrivă, o consolidare a acestuia (e adevărat, unul cu o față nouă, democratică, umanistă etc.): ”Cezar Ivănescu va rămâne toată viața sub lupa serviciilor secrete comuniste” (p.5). Știind că viața poetului s-a curmat în 2008, iată avem o dezvăluire despre o incredibilă prelungire a vieții serviciilor secrete comuniste (cel puțin) până la această dată. Autoarea vine cu un bemol la afirmația de mai sus și ne comunică, deconcertant, că există documente despre urmărirea lui Cezar Ivănescu de către servicii doar până în anul 1987. Și atunci cum probează cercetătoarea Ioana Diaconescu afirmația că poetul a fost urmărit până în 2008? Am mai emis această ipoteză pe care o repet aici, în context: neaccesul la arhivele Securității, respectiv la dosarele care conțin documente scrise după 1985, dar în special după 1987, are ca posibilă explicație pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989, proces în care au fost implicate foarte multe persoane, majoritatea fiind dintre cei aflați azi în funcții de conducere în statul român.

Limbajul ”în proză” nu este chiar la îndemâna poetei Ioana Diaconescu, stilul poetic prea ”metaforic” generând, involuntar desigur, confuzii exact acolo unde avem nevoie de clarități de cristal: ”Racolarea din anii 60 eșuată și scoaterea lui din rețeaua informativă nu-i oprește pe capii Securității să-l mențină în cartoteca generală, având tentative de asemeni (sic!) eșuate (neexprimate) de a-l atrage de partea lor”. A vorbi despre ”o racolare eșuată” înseamnă a avea documente că Cezar Ivănescu nu s-a lăsat racolat și nu a semnat actul de colaborare. Or, în carte este documentat tocmai faptul că a existat calitatea de informator a poetului în perioada 13 decembrie 1961 – 12 ianuarie 1963. Chiar dacă, aproape imediat după racolare, Cezar Ivănescu s-a lăudat (adică s-a desconspirat) cu legătura lui cu ofițerul de securitate și a ridicat semne de întrebare ofițerilor în legătură cu buna sa credință, nu se poate afirma că ”racolarea a eșuat”. Mai mult, dacă racolarea ar fi eșuat nu mai putea avea loc ”scoaterea lui din rețeaua informativă”. În schimb, se poate vorbi despre o colaborare eșuată/ întreruptă între poet și instituția de represiune.

Închei această primă parte a prezentării cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu prin ochii Securității cu (încă) o opinie (ce va putea fi documentată DOAR după cunoașterea ÎNTREGII arhive a Securității cu referire la intelectualii mai importanți ai țării) și anume faptul că ABSOLUT TOȚI intelectualii au fost urmăriți, fie cu DUI (Dosar de Urmărire Informativă), fie în calitatea lor de aflători în cercul unor persoane care aveau DUI, fie pur și simplu pentru a se vedea de ce nu ies prin nimic în evidență sau de ce afișează strident iubire față de partid și conducător. Așadar, o societate totalitară cum a fost dictatura comunistă are în firea și în esența ei supravegherea întregii populații. Chiar cei din nomenclatura de partid erau urmăriți pentru a nu-i lăsa să provoace fisuri sau devieri ”de la linia politică a partidului”. Alcătuirea unui DUI era, cred, un fel de pregătire a unui iminent act de acuzare în urma căruia se puteau da pedepse (nu neapărat în instanță, schimbarea sau pierderea locului de muncă fiind o metodă de ”liniștire” a insurgenților/ rebelilor/ nemulțumiților).  Ca o consecință a acestei ipoteze, clamarea statutului de urmărit de către Securitate – ca un fel de gest eroic și demn de răsplată – devine una superfluă, nerelevantă și chiar jenantă. Rămâne însă de documentat modul cum Securitatea ”pedepsea” sau ”promova” – după caz – pe cei cu care intra în contact (în cazul nostru întreaga intelectualitate română). Dar asta va fi, probabil, peste niște decenii.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 504. Sâmbătă 19 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (5)

Citirea pe episoade a informațiilor legate de viața celor trei scriitori în dictatura stalinist- securistică și în cea imediat instalată la putere în 1989 are un (destul de mare) neajuns. Cei care nu au urmărit chiar de la primul episod al acestui miniserial (început cu episodul 500) pot să nu înțeleagă ce rost are acest demers prin care unii vor vedea doar acuzația de colaboraționism adusă celor trei poeți, alții vor vedea o laudă deșănțată la adresa teribilei rezistențe în fața Securității a celor trei, iar alții vor înțelege că ambele sunt adevărate, fără ca prin asta valoarea literară a operei celor trei să scadă cu ceva. Faptul că regimul politic s-a schimbat nu în 1989 (așa cum cred încă destul de mulți), ci abia în 1996 (după prăbușirea ireversibilă a URSS în decembrie 1991) explică în bună măsură faptul că intelectualitatea română a fost și mai intens supervizată, urmărită și invitată să colaboreze cu brațul militar al noii puteri numit SRI. Într-un articol despre ”Doina Cornea și cultul autenticității” autorul Adrian Mureșan afirmă că cunoscuta militantă anticomunistă, după decembrie 89 ”va continua să fie urmărită, iar corespondența îi va fi interceptată în continuare, timp de câțiva ani, deși astăzi ni s-ar părea incredibil acest fapt” (Dilema Veche, an XV, nr 743/ 17 – 23 mai 2018, p. 23). Cât despre mult discutata problemă a colaboraționismului și anticomunismului multor intelectuali din anii dictaturii am găsit un elegant și omenesc răspuns în afirmația Doinei Cornea: ”Toți am fost la fel de lași, la fel de fricoși. Eu am fost la fel ca și ceilalți, poate mai mare lașă…” (Cornel Jurju, ”Doina Cornea – dincolo de zid: individualitate, autenticitate, opoziție în comunism”, Ed Argonaut, 2017). Ca foarte mulți alți intelectuali români, și Doina Cornea, dar și cei trei scriitori care fac obiectul acestui miniserial au avut (folosesc aici cuvintele lui Andrei Mureșan din articolul dilematic citat mai sus): ”admirația sinceră și autentică pe care i-a(u) purtat-o lui Ceaușescu, mai cu seamă în urma discursului său contestatar la adresa invaziei Cehoslovaciei din august 68”. Conchid: faptul că unii l-au admirat pe Ceaușescu (cel care abia împlinise 50 de ani), că unii au căzut în plasa vorbelor mieroase, patriotarde și lingușitoare ale securiștilor anilor de dictatură dejistă și ceaușistă și apoi ale celor din perioada iliesciană a anilor 90, sau că unii au preferat să se izoleze față de tot ce se întâmpla în juru-le – toate acestea nu sunt decât simple fapte umane: nici merite ce trebuiau răsplătite cu bănoase Certificate de ”revoluționar”, nici țintuiri la stâlpul infamiei pentru că au fost sensibili și au cedat cântecelor de sirenă ale securiștilor special pregătiți să cânte această partitură. Faptul că gândirea bolșevică (cea care a reprezentat esența așa numitei revoluții din decembrie 89) s-a concretizat, în anii 90 în numiri pe funcții administrative doar pe bază de dosar (model sovietic clasic) și nu pe bază de valoare a însemnat un mare deserviciu făcut celor numiți, dar și celor administrați. Este și cazul lui Mihai Ursachi, (valoros poet, dar fără har managerial) numit, postdecembrist, director al Teatrului Național din Iași (primul său loc  de muncă în România) directoratul său fiind apreciat de actori ca unul ”catastrofal” (motiv pentru care a și fost demis după mai puțin de doi ani de ”activitate” managerială, mai exact în 1992). Tot dintre ”urmăriții” Securității ceaușiste predecembriste au fost selectați să servească patria în mandatele iliesciene ale lui Petre Roman, Andrei Pleșu la Cultură (28 dec 1989 – 16 oct. 1991), apoi la Externe în guvernul Radu Vasile (dec 1997 – oct 1992) și Marin Sorescu la Cultură (1993-1995). În final (adică la urma urmelor), se va vorbi despre scriitori doar în legătură cu ceea ce au lăsat fiecare în urmă (scrisul vorbește!). Probabil punctul 8 de la Timișoara – pus corect în aplicare – ar fi limpezit, mai din timp, apele pentru ceva timp. Am scris aceste rânduri și ca urmare a dialogului  cu doi prieteni care s-au declarat iubitori necondiționați ai lui Cezar Ivănescu, declamând poezii ale acestuia, considerându-l printre primii trei poeți geniali ai României dar neacceptând faptul că poetul ar fi semnat ceva, vreodată, fie și pe termen scurt, ca turnător al Securității. Doar cartea Ioanei Diaconescu îi va convinge, deoarece acolo se scrie negru pe alb că poetul a semnat ”pactul cu diavolul”.  După cum nimeni din lume nu a comis exclusiv fapte bune sau exclusiv fapte rele, trebuie să ne consolăm cu condiția noastră terestră și să ne amintim de adagiul latin ”sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin!”   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 503. Vineri 18 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (4)

Cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității are o structură interesantă pe care o voi prezenta și comenta imediat. Menționez și eu, ca și autoarea, că aceste cărți dedicate celor doi scriitori (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) școliți și lansați la Iași, au un ”factor cauzal” în persoana poetului Lucian Vasiliu, în calitatea acestuia de director al Editurii Junimea (piața cere!). Conținutul propriu-zis al cărților dedicate urmăririi celor doi poeți de către Securitate îl reprezintă transcriptul unor documente și rapoarte ale ofițerilor și note informative ale delatorilor (colaboratori, informatori, persoane de sprijin). Sub acest aspect (strict tehnic) această carte putea apărea ca fiind un produs al CNSAS, contribuția autoarei rezumându-se la a face comentarii pe marginea documentelor prezentate, venind cu o sinteză a perioadei la care făceau referire documentele. Sunt utile și notele biografice despre numele care apar în documente. (Nu le contest utilitatea, dar Mr. Google conferă date mai complete despre aceste persoane. În plus, de fapt un minus, unele note biografice sunt ”pieptănate” de unele informații pe care, cel puțin eu, le consider relevante pentru înțelegerea climatului cultural al Iașului din ziua de azi. Două exemple: la numele lui Petru Enache (1934-1987) se scrie doar atât: ”Om politic comunist. Profesia de bază strungar. A fost secretar al CC cu probleme de propagandă.” (p. 253). Dar se eludează cel puțin două fapte relevante pentru economia cărții: faptul că a fost prim secretar al județenei de partid Iași între anii 1979-1980 și că moartea sa violentă a survenit în urma unei altercații verbale cu Elena Ceaușescu. Era un apropiat al lui Ion Iliescu și al lui Ilie Dodea (cei care au contestat clanul Ceaușeștilor și pregăteau preluarea puterii – fapt care a avut loc în 1989). De asemenea, la Virgil Cuțitaru se scrie: ”În perioada 1970-1990 lucrează ca redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Debutează publicistic în ”Iașul literar” (1963) și editorial în 1972 la Editura Junimea cu volumul ”Cărți și idei” (p. 217). Din această prezentare deducem că Virgil Cuțitaru a fost un intelectual rafinat al epocii sale. Ar fi fost util pentru cititorul cărții să se menționeze că acesta a fost ofițer de securitate, fiind infiltrat în cenaclurile literare din Iași în scop informativ. Această informație o oferă chiar Ioana Diaconescu în articolul din Convorbiri literare, aprilie 2018, p 159-161, intitulat ”Un alt dosar artă-cultură” (III). ”O supraveghere generală în bune condițiuni”, unde se scrie despre cenaclurile literare din județul Iași: 1. Cenaclul Ion Creangă condus de Rusu Ioan, fost ofițer de securitate; 2. Cenaclul M Eminescu, condus de tov. Cuțitaru Virgil, fost ofițer de securitate;”.  Nu e în intenția mea să scad meritele autoarei în a selecta, a comenta și a oferi note bio(biblio)grafice, dar mă alătur și eu lui Ion Papuc care, în recenzarea/ prezentarea cărții  în Convorbiri literare, intitulată ”Corecțiile Ioanei Diaconescu”, aprilie 2018, p. 136-138, scrie: ”Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii”. Nu doar criteriile de selecție lipsesc, ci și o notă de prezentare a ÎNTREGULUI dosar Cezar Ivănescu primit de la SRI: câte pagini au fost primite, câte documente și câte note informative conține dosarul în totalitatea lui. Apoi, se putea preciza, în carte, cam câte procente dintre aceste documente au fost redate în carte. În cazul în care selecția a fost făcută din motive de spațiu tipografic (probabil ar fi rezultat o carte prea voluminoasă) restul documentelor puteau fi fotocopiate/ fotografiate și postate pe un website. De asemenea, ar fi fost utile documentele și comentariile din perioada apariției lui Gorbaciov pe scena politică externă, documente care nu putea lipsi dintr-un dosar al unui nemulțumit în căutare de soluții alternative. Din interviul acordat lui Adi Cristi la Tele M Iași s-a înțeles că SRI ul nu oferă tot ceea ce cer cercetătorii, dar – din nou – pentru mai buna înțelegere a stării de fapt erau utile precizări în legătură cu ce s-a cerut și ce (nu) s-a primit.  În episodul următor voi face o prezentare a principalelor informații relevate de inimoasa cercetătoare-poet Ioana Diaconescu.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 502. Joi 17 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (3)

Reiau puțin afirmația lui Tudor Nedelcea (de la care am pornit în acest miniserial) despre faptul că Securitatea l-a urmărit pe Marin Sorescu până în anul 1996. Dacă adăugăm însă alte două opinii despre ce s-a întâmplat cu Securitatea sistemului dictatorial comunist după înlăturarea vechilor stăpâni de la conducere (doar clanul Ceaușescu) atunci parcă se conturează o realitate ce contravine acut afirmațiilor oficiale. Iată aceste două opinii. Prima. Ioana Diaconescu, în Convorbiri literare, martie 2018, pp. 152 – 155, scrie un articol intitulat: ”Un alt ”Dosar artă-cultură” (II). ”Reinstruirea întregii rețele informative la nivelul tuturor cenaclurilor literare din județul Iași”.

Iată opinia poetei Ioana Diaconescu despre ”dispariția” Securității în 1989: ”În cazul Iașului  … urmărirea informativ-operativă precum și măsurile de represiune față de mediul scriitoricesc au fost sporite mai cu seamă după anii 80′ . În acești ani serviciile secrete ale României Socialiste sporesc numărul rețelelor informative ”de calitate” deoarece se constată ”lipsuri în ce privește munca informativă” (p. 152)”. Prin aceasta înțeleg că măsurile sporite de represiune s-au intensificat începând cu anii 90‘ , deși referirea se face la ”serviciile secrete ale României socialiste”. Pot presupune, ca și în cazul anterior (Tudor Nedelcea) că este vorba despre o exprimare neatentă (că, de fapt autoarea Ioana Diaconescu ar fi vrut să scrie ”în anii 80′ ”  nu ”după anii 80′ ”). Dar asta ar fi o ofensă la adresa poetei ieșene: de ce să presupun(em) că a vrut să scrie altceva decât ceea ce a scris? Mai ales că publicarea textului în revista ”Convorbiri literare” presupune trecerea textului pe sub destule perechi de ochi.

Cea de a doua opinie, este formulată de Ion Papuc, în prezentarea cărții Ioanei Diaconescu ”Poezia ca insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității” (Junimea, 2017) prezentare intitulată  ”Corecțiile Ioanei Diaconescu” și publicată în Convorbiri literare, aprilie 2018, p. 136-138. Iată opinia scriitorului Ion Papuc: ”Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluția din 1989 activitatea securității, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă…..”. Mai poate fi, acum, vreo îndoială că și Tudor Nedelcea dar și Ioana Diaconescu nu au greșit în ceea ce au scris? Practic ei au afirmat că Securitatea – ca sistem nedemocratic și clar orientat antipopulație – și-a continuat existența de facto, după desființarea sa formală, până într-o perioadă pe care doar analiștii consacrați, scriitorii neîncovoiați și comentatorii onești o vor putea observa, stabili și defini cu claritate.

În ce mă privește, am scris în dese rânduri despre mine și despre nenumăratele încercări (nereușite) de racolare atât de către SRI cât și despre odiosul ”doi și-un sfert” cunoscut ca serviciul secret al lui Ion Iliescu, toate acestea fiind fapte/ scrieri de natură să confirme cele trei opinii de mai sus, doar aparent eronate/ ciudate și neverosimile. Am vaga bănuială că numărul recrutărilor făcute de SRI din rândul scriitorilor, supă decembrie 89, l-a depășit pe cel realizat, din mediul ”artă-cultură”, de instituția care până în 1989 purta alt nume. Cei care au avut cât de mici tangențe cu ”organele” înainte de 1989 au fost, cred, primele ”victime” în acest proces ”furibund”, ca să folosesc cuvintele lui Ion Papuc. Apoi au picat naivii că ”trebuie consolidată democrația”, ”apărată țara de corporațiile străine” etc., sporind masiv numărul ”prietenilor” acestei instituții. ”Victime” este, desigur un eufemism. Aceste ”victime” au conturile pline, funcții de conducere și … mereu gata la datorie! Mă abțin să calific aceste realități pentru simplul motiv că nu știm niciodată cum ar fi fost (acum) dacă ar fi fost altfel (atunci). Istoria contrafactuală nu este acceptată (și pe bună dreptate).  Deci, privirea înainte! Se pare că ideea continuității fără fisură între regimu predecembrist și cel postdecembrist este deja o constantă a presei culturale din România. Iată ce scrie cunoscutul scriitor Ștefan Cazimir în nr 20-21/ 2018, p. 4 al României literare despre o întâmplare din vara anului 1990 când epigramistul devenise parlamentar (în prealabil, profesorul Șt.C. a descris, pe parcursul unei lungi scrisori adresată CNSAS, cum a avut repetate întâlniri cu un securist care îl chestiona despre starea de spirit a mediului în care lucra). Deși era deja parlamentar (în 1990), securistul l-a contactat din nou și i-a sugerat să-l mai sune. Cum unde? La același număr. Concluzia lui Șt Cazimir: ”Am avut pe loc revelația unei continuități organice și fecunde. Numeroase exemple din istoria culturii, de forme vechi simulând conținuturi noi sau de forme noi conservând conținuturi vechi, păleau în fața faptului viu….”.

Deoarece ”doi și-un sfertul” și-a pierdut acum autonomia și are alte coordonate existențiale, dar știut fiind că metodele securistice de intimidare, șantaj, amenințare (”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”) au fost aplicate cu asupră de măsură după înființarea sa (câteva exemple personale: incendierea apartamentului de la Chișinău unde locuiam, încercarea de racolare în numele unor servicii străine etc.) adresez întrebarea retorică: oare care dintre forțele politice actuale va avea curajul să înscrie în programul politic electoral ”necesitatea accesului liber la dosarele poliției politice efectuate de instituția numită 0215 din perioada 1990 – … ? ”.

Mai mult, cred că implicarea serviciilor secrete în luptele politice de la noi a fost una semnificativă. Cât de semnificativă? Atât de semnificativă încât caracterul democratic al alegerilor, al guvernărilor și al apropierii noastre de civilizația europeană să apară ca evidente. Este o realizare similară celei din 1989 prin care s-a subliniat că ”organizarea (de către securitate) a fost atât de bună încât caracterul spontan, revoluționar al evenimentelor a fost evident”. Aștept cu interes rezultatul promisiunii făcute de Ioana Diaconescu (în emisiunea TV pe care am citat-o deja) aceea că va căuta să facă public adevărul despre Revoluția de la 14 decembrie de la Iași (cum am fost ”implicat” și eu în această ”revoluție” am mai scris).

Am scris aceste rânduri și mirarea că dosarul lui Cezar Ivănescu se oprește în 1987, adică în toiul pregătirilor – cu sprijin extern și cu elan intern – pentru detronarea cuplului dictatorial, adică în momentul în care TOATE serviciile (românești și străine) activau intens. Cu cine activau? Cu elitele noastre nemulțumite care trebuiau să devină elite mulțumite. Și au devenit.

Pentru că am invocat actul important în istoria României (lovitura de palat din 1989, numită eufemistic ”revoluție”) amintesc un răspuns celebru la eterna întrebare: ”Cine a tras în acel moment istoric?”.  Un răspuns care s-a dat: ”Toată lumea a tras: armata – în unii, securitatea – în alții, justiția – de timp, nomenclatura – foloase, poporul – nădejde”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 501. Miercuri 16 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (2).

Pentru ca nu cumva să uit și să trec sub tăcere, involuntar, titlul cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu (titlu foarte sugestiv) îl amintesc aici, deși voi vorbi, despre această carte în episoade ulterioare. Titlul cărții este: ”Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în Arhivele Securității”, carte apărută în colecția ”memoria clepsidrei” la Editura Junimea din Iași, 2017. Din titlu (dar și din carte) reiese un adevăr nu prea mult diseminat: din lumea scriitorilor poeții sunt cei mai sensibili la opresiune, cei mai doritori de schimbare, de altceva, de mai bine. Deci, nu întâmplător cei invocați în acest miniserial dedicat modului cum au ”rezistat”/ ”colaborat” scriitorii cu regimul politic dictatorial comunist și cu brațul ei mușchiulos, Securitatea (înainte și după 1989), sunt majoritar și preponderent poeți. Probabil și acum tot de la (unii) poeți ar trebui să așteptăm mai multă luare de poziție/ atitudine față de mersul prea poticnit al lucrurilor de la noi.

Dar atenționez de la bun început asupra riscului care planează, mereu, asupra acestor restituiri/ albiri/ reconsiderări: subiectivismul și partizanatul nu dispar integral din aceste evaluări și reevaluări de ordin istoric. Mai mult, prin acuze diferențiate, scuze conjuncturale și reconsiderări posibil interesate asupra unor persoane se ajunge la o relativizare, la o schimbare de atitudine față de Big Brother-ul bolșevic român (Securitatea): de la o atitudine de desconsiderare publică totală față de primele nume ”mari” devoalate ca ”amici” sau chiar colaboratori ai Securității (vezi Mona Muscă, Ioan Groșan, Ioan S. Pop, Andrei Marga etc.), se ajunge, treptat-treptat, la o bagatelizare (prin supradoză) a temei și la o relaxare suspectă a atitudinilor față de turnătorii de vocație. Formula nouă este lansată de cititorul ”intoxicat” cu prea multe devoalări (inevitabil incomplete): ”lasă bre că știm; toți au/ ați turnat; nu vă mai emoționați atâta…”.

Dar lucrurile nu stau chiar așa. Mai mult, prin lecturi succesive pe această teamă se degajă imaginea unui aisberg ce navighează pe apele culturii/ societății române actuale, aisberg ce simbolizează ”vinovații principali” (în ordinea descrescândă a vizibilității) și care sunt: 1) vârful aisbergului: colaboratorii/ turnătorii (unii forțați să o facă, alții din simplă vocație și oportunism mizerabil); 2) baza vizibilă a aisbergului: securiștii (scuzați din când în când că ”ce să facă și ei; asta le era meseria”); 3) baza invizibilă a aisbergului: politrucii (adică șefii de partid comunist de varii niveluri, inteligențe, implicări și durități) – cel mai puțin invocați ca fiind vinovați de ororile cunoscute, ei fiind, actualmente, în marea lor majoritate, fie prosperi oameni de afaceri, fie deputați în Parlament sau persoane cheie în funcții de decizie (justiție, SRI etc.). Despre activitatea lor nu am citit mai nimic până acum: în schimb, colaboratorii și securiștii sunt mereu sub reflector, devin personaje principale în noua literatură. Pe măsură ce vor fi devoalate noi și noi personalități care ”au pus botul” la propaganda comunistă, cu atât se vor dilua tot mai mult reponsabilitățile celor mai vinovați de tot ce s-a întâmplat, adică cei din  nomenclatura comunistă. Nici la ora actuală nu avem o Chartă cu numele tuturor celor trecuți în acest Nomenclator de funcții al sistemului monopartidic ceaușist. (Dar nici o listă alfabetică a tuturor colaboratorilor Securității, pe perioade și nivel de angajament, nu avem încă). Oricine intra în acel nomenclator al statului totalitar bolșevic era absolvit din start de orice pedeapsă pentru orice fel de derapaje, abateri sau chiar crime (mai puțin cele care erau direcționate împotriva sistemului nomenclaturist). Închei cu regretul că Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara nu a fost acceptat de societatea românească. Îmi permit o presupunere cauzală: pentru că marea majoritate a elitei era prinsă mai mult sau mai puțin în acest păienjeniș totalitar.

Departe de a nega utilitatea discuțiilor și dezvăluirilor despre (scriitori) turnători și torționari, cele de mai sus au menirea de a invita cititorii de a nu se lăsa duși de valul interesului detectivistic asupra părții (încă) nevăzute a sistemului dictatorial comunist. Sunt de acord cu ceea ce susținea poeta-cercetător Ioana Diaconescu: nu atât numele turnătorilor sunt importante acum (oricum foarte mulți fiind ieșiți din activitate sau chiar din viață), ci înțelegerea mecanismului prin care caracatița totalitară poate sufoca/ strangula viața liberă a unei societăți. Mai mult, imperfecțiunea legii referitoare la accesul publicului la ORICE dosar pune sub semnul întrebării onestitatea și buna intenție a legiuitorului de a asigura liberul acces la documente. Dincolo de această imperfecțiune voită mai există și caracterul discriminatoriu al aprobării (de către SRI) la un dosar sau altul. De ex. pentru cartea sa despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu nu a primit informații decât până în anul 1987, și alea din ce în ce mai puține, deși după 1985 activitatea Securității s-a intensificat ca urmare a presiunilor de schimbare venite de la Moscova. Voi reveni asupra acestui aspect atunci când voi face prezentarea cărții sus-amintite. De asemenea, voi încerca să comentez și recenziile/ prezentările (asupra) acestei cărți, deja apărând puncte de vedere interesa(n)te, diverse și chiar contradictorii față mesajul cărții. Voi ”dialoga”, indirect, și cu poeta-cercetător Ioana Diaconescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Diaconescu) pe marginea interviului acordat de acesata petului-realizator TV Adi Cristi. (http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/cristi-adi-rosentzveig-adrian/) .

(va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).

Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!