liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: USR

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 553. Vineri 6 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (9)


Cel de-al șaselea invitat al divanului de la Dilema veche este scriitorul și profesorul universitar Mircea Cărtărescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu), unul dintre râvnitorii la Premiul Nobel pentru literatură. Deoarece în acest an premiul nu se va acorda, nu ne rămâne decât să așteptăm toamna anului 2019. Dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de moda optzecismului postmodern (practicat de scriitor) șansele sale de a fi laureat Nobel scad. Înainte de a intra în corpul propriu-zis al dialogurilor cu scriitorul bucureștean țin să fac câteva precizări: a) în lumea scriitorilor Mircea Cărtărescu este mai mult invidiat pentru succesele sale de librărie decât iubit pentru ceea ce și cum scrie; b) pentru mine, Mircea Cărtărescu este un mare naiv, atât în ce privește evaluarea clasei nostre  politice, cât mai ales, în privința aprecierilor sale concrete și exprese pentru oamenii politici ai zilei. Voi face o abatere de la modelul deja folosit pentru pseudo-cvasi-mini-recenziile deja făcute până acum și voi da spațiu pentru a proba cu propriile sale cuvinte ceea ce am afirmat la punctul b). Iată ce scria poetul și prozatorul Cărtărescu la începutul anilor 90 despre ”corifeii” noi ai clasei politice românești în articolul ”Fiziognomie…”, publicat de revista: ”Contrapunct”, nr. 3/1990:

În ultimul timp mă cam deprimă unele supoziţii ale Europei libere, apelurile Doinei Cornea şi, fireşte, în alt plan, comentariile agramate ale câte unui «om de pe stradă», care deja văd în Front o conspiraţie a comuniştilor. (…) Cele ce voi spune, în continuare, vor părea, poate, frivole. Dar a gândi politicul doar în termeni politici mi se pare insuficient. Omul obişnuit nu gândeşte numai aşa. Sau nu doar gândeşte, mai şi simte. Oricum, profit de condiţia mea de «poet» (adică de naiv, în limbajul familiar) ca să spun că îmi plac, îmi sunt simpatici câţiva membri ai actualei conduceri. Fiziognomia e o ştiinţă veche şi cu implicaţii profunde (…). Îmi plac, deci, expresia feţelor şi felul de a fi ale lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Intuiţia îmi spune să merg pe mâna lor. Mi-e absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voinţă de dictatură personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ţi dai seama că sunt extrem de inteligenţi şi că au o competenţă politică indiscutabilă. Petre Roman (a cărui expresie îmi aduce, uneori, vag, aminte de cea a lui N. Manolescu) a ieşit excelent din clenciul atent şi viclean construit al televiziunii franceze. Despre Ion Iliescu auzisem deja de câţiva ani tot felul de legende. Mi-e neclar prin ce mecanism a ajuns în locul unde se află acum, dar mi se pare omul cel mai potrivit.” Arc peste timp, probând o evoluție sinusoidală (era cât pe ce să scriu solenoidală) ce exprimă trecerea de la naivitatea juvenilă din 1990 la maturitatea experimentată din anul de grație 2018, an în care Mircea Cărtărescu afirmă, la fel de tranșant și fără să clipească vreun pic: ”Din 1950, n-am avut o clasă politică mai abisală-n prostia ei”. Mircea Cărtărescu devine, în sfârșit critic față de actuala putere, continuatoarea directă a celei cocoțată în copacul politicii românești în anul 1990: ”În ce priveşte peisajul politic actual, scriitorul crede că din anii ’50 încoace România n-a mai trăit ceva similar şi că, „dacă prostia ar durea, parlamentul ar deveni un cor măreţ, wagnerian, care ţi-ar zbârli părul de pe braţe“. (am citat din introducerea la interviul luat de Daniel Tronaru și publicat de ziarul ”Adevărul” la data de 1 iunie 2018). (vezi https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mircea-cartarescuscriitor-la-moment-dat-avut-fel-epifanie-1_5b0fc429df52022f75a0f1ab/index.html). Această apreciere tranșantă vine la doar un an după ce scriitorul declarase aceluiași Daniel Tronaru că ”N-am nicio dorință de a fi un ”guru național” priceput la toate” (iulie 2017) (vezi https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mirceacartarescu-scriitor-n-am-nicio-dorinta-de-a-guru-national-priceput-toate-1_595f973c5ab6550cb8e3379f/index.html). În interviul acordat ziaristului de la ”Adevărul” pe tema lansării volumului său ”Peisaj după istorie” scriitorul se detașează, oarecum, de neinspiratele sale analize politico-ideologice: ”nu există în „Peisaj după isterie“ articole politice, nici ideologice. Nu e vorba despre o carte angajată în acest sens. Am scris destule astfel de articole, dar nu le-am inclus aici şi nici nu simt vreo nevoie de-a le publica vreodată. În definitiv, trebuie omul să aibă şi ceva postume”. În încheierea acestei introduceri la dialogul de la Dilema veche amintesc doar că după ce a fost fan FSN (Ion Iliescu și Petre Roman), Cărtărescu a devenit fan Băsescu, apoi fan USR (dezamăgit și de acest pseudopartid). Concluzia mea este că scriitorul poate și uneori trebuie să se pronunțe în treburile Cetății, dar mocirla noastră politică și (non)ideologică mânjește urât de tot pe orice individ care are naivitatea să se apropie de ea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).


Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 462. Sîmbătă 7 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (13)


Orice critică neînsoțită (și) de laude/ aprecieri pozitive este văzută, de regulă, ca rău voitoare/ demolatoare sau persiflatoare la adresa efortului real și deloc mic de a face ceva, de a adăuga un plus de informații și emoții la cele pre-existente. În cazul meu nu este vorba despre așa ceva deoarece sunt ”pe cont propriu”, nu cânt melodii impuse și nu ”bat” selectiv vreo persoană sau vreo contribuție auctorială la vreo presupusă comandă. Cu siguranță va veni și vremea punctărilor pozitive, dar agricultorul din mine nu se poate bucura de trandafirii dintr-o grădină plină de bălării. Am convingerea că orice produs cultural de bună calitate și receptat ca atare lasă urme și contribuie la buna simțire și trăire a cititorului/ privitorului, drept pentru care nu am niciun motiv să ”demolez”/ ”detractez” tot ce mișcă din pură și prostească plăcere. Dar să revin la ideea de radiografiere tematică a revistei (anunțată la finalul episodului anterior).

Revista ”Scriptor” publică poezie și proză scurtă, eseu, comentarii și critici literare, confesiuni, dialoguri și, foarte important, artă. Cred că partea de artă este singura care o scoate în evidență față de celelalte reviste ieșene (care au cam aceeași structură, cam aceeași colaboratori – nu și aceeași finanțare). În fond, și arta este o formă de scriere/ comunicare/ emoționare. Dimensiunea comercială a revistei este vizibilă prin faptul că se practică un management integrat, adică revista este construită, în bună parte, din fragmente extrase din viitoarele cărți care se vor vinde la Librăria Junimea (proprietar privat Sedcomlibris), iar cărțile apărute la Editura Junimea (proprietarul fiind unul privat ) sunt prezentate și criticate (adică lăudate) tot în paginile revistei. Cercul se închide și … toată lumea (se pare că) câștigă. Da, niște firme private câștigă pe bani publici. Din câte știu legea cu privire la parteneriatul public-privat nu a fost adoptată încă. Acest sistem de management (integrat) îmi amintește de o discuție cu un viitor miliardar de carton, la începutul anului 90, care se trezise cu pământuri luate mai pe nimica și nu prea știa ce să facă cu ele. Întâmplător, mi-a cerut părerea: ce ar trebui să facă pentru a câștiga mai mult? Răspunsul meu a fost: sistem integrat – adică faci zootehnie și cultură furajeră. Hrănești animalele din ceea ce produc ogoarele, iar banii câștigați de pe animale îi investești în agricultură pentru a te ajuta mai bine la zootehnie și tot așa. Scapi de adaosul comercial plătit în cazul în care proprietarii acestei ”suveici” ar fi diferiți. Acest sistem de ”proces circular activ” în care inputul devine output și outputul devine input pentru alt sistem este un model cibernetic clasic și care dă roade în producția materială. În producția spirituală însă apar unele complicații care duc la scăderea calității sau cel puțin a preocupărilor pentru calitatea produselor culturale. Recenziile la carte sunt făcute tot în sistem integrat, astfel că nu se pretind onorarii, ci se practică reciprocitatea. Eu te recenzez pe tine tu mă recenzezi (pozitiv!) pe mine. Dacă coteria devine prea vizibilă și deranjantă atunci recenzarea se face în cerc, astfel încât e greu să mai facă cineva (cititorul) o conexiune cu această afacere în ”familie” în care orgasmul financiar are loc cu cheltuieli minime. (Am preluat expresia ”orgasm financiar” de la doi autori care publică proză în acest număr de primăvară martie – aprilie 2018. Radu Părpăuță scrie despre ”orgasm olfactiv” (p. 18), iar Radu Negrescu – Suțu scrie despre ”orgasm culinar și bahic” – p. 14).

Scriam în episodul anterior că, după părerea mea, boala mortală a culturii ieșene actuale este PASEISMUL, trăirea din amintiri, din enumerarea personalităților pe ale căror urme de pași călcăm, al căror aer îl (mai) respirăm și ale căror cărți (nu) le citim. A fi implicat în cultura urbei echivalează, din păcate, cu afirmarea obstinată și repetitivă a primatului Iașului în cultura română. Se mai repetă adesea, zicala post-unire prin care se lăsa ieșenilor iluzia acestei întâietăți: ”politica se face la București și cultura la Iași”. Semnificativ este dialogul dintre Nicolae Busuioc (79 de ani) și primarul Iașului, Mihai Chirica publicat în numărul 3-4 din martie – aprile 2018 (pp. 56 – 58). Titlul autolaudativ (cu motivații exclusiv din trecut) și cu trimitere la un viitor incert chiar oglindește și confirmă diagnosticul pus de mine mai sus: paseism maladiv și fugă de prezent. Ce altceva poate însemna acest titlu: ”…cultura va ocupa locul pe care îl merită”? (citat din dom primar). În preambulul interviului autorul aplică tactica afirmațiilor repetitive oferite pe post de argument forte pentru demonstrarea presupusului adevăr că Iașul este nr 1 în cultură. Voi reproduce integral acest text cu speranța ca cititorul să se detașeze de cuvinte și să se raporteze la starea de fapt a culturii municipiului (care are nu doar a doua filială USR, ca mărime, după București, ci este și al doilea oraș al țării ca populație – peste 370 mii locuitori): ”Iașul își dorește neatinsă aura de ”oraș cultural”, onorantă efigie autoasumată chiar și în vremuri mai puțin prielnice (L.D.: adică este o autoasumare de pe vremea când Iașul a pierdut capitala administrativă în favoarea Bucureștiului). A lansat mereu valori în plan național și european, a știut să-și prețuiască figurile ilustre. Ne plimbăm pe străzile Cetății și ne acomodăm ochii cu imagini desprinse parcă dintr-un superb album de artă. Unii istorici s-au oprit mai mult la orașul medieval surprinzându-l ca pe un veritabil microcosmos: arheologii au dat mărturii care îi atestă vechimea cu mult mai mare decât cea știută oficial, iar arhitecții, cu știința și fantezia lor, au proiectat construcții cu valoare de simbol. Iașul artei? O expresie aproape tautologică, fără cultura lui și-ar pierde mult din identitate, așa cum ieșeanul  fără bagajul de emoții, sentimente și trăiri, fără aspirații și idealuri ar ieși din condiția normală”. Acest text poate fi bun pentru un ghid turistic pentru străini, poate fi inclus într-un manual de Istorie locală, dar nu are nici o legătură cu cultura Iașului actual, la care autorul nu se referă DELOC. Totul este despre trecut, iar extazul mi(s)tic în fața celor care au contribuit, pe vremuri, cu ceva la cultura română echivalează cu negarea prezentului (pe bună dreptate) și cu privirile pline de speranță îndreptate către… ”păstrarea”/ conservarea aurei de ”oraș cultural”. Aură – da, realitate – mai puțin…     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!