Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 562. Duminică 15 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (18)

Sub titlul ”Istoria României este compusă din mai multe straturi de tristețe” apare în Dilema veche nr 145/ 2006 dialogul cu umanistul istoric Denis Deletant (n. 1946), (http://www.lapunkt.ro/2014/12/dennis-deletant-si-romania/) un englez trăitor pentru destul timp în România pentru a o putea cunoaște și a se pronunța pertinent în privința problemelor cu care s-a confruntat și se (mai) confruntă.

”… m-au intrigat întotdeauna România și prezența ei în acest spațiu geografic” (p. 190)

”Prin vara lui 1989, m-a chemat Ion Rațiu care mi-a spus că aflase că a fost trimisă o echipă să-l omoare și mi-a spus că în același mesaj s-a transmis că, deși eu nu sînt o țintă a ”echipei morții”, eram numărul 7 pe lista Securității” (p. 193)

Despre pregătirea ”Revoluției române” de către ”organe” Denis Deletant vorbește ca și cum nu ar ști că acei membri ai aparatului de securitate și miliție care îl înjurau pe Ceaușescu o făceau cu voie de la superiorii lor (dacă nu cumva chiar cu ordin). La modul cum se făceau supravegherile în România deceniului nouă era imposibil ca aceste acte de nesubordonare să rămână nedescoperite și nepedepsite. Deci erau bine organizate și ”îngropate” în hârtii. Iată două cazuri pe care D.D. le povestește cu o candoare copilărească: a) la întoarcerea dintr-o excursie în Maramureș mașina prietenului care organizase excursia este oprită de un milițian (D.D. a fost sfătuit să tacă pentru a nu se deconspira că este cetățean străin). Acesta (milițianul) a motivat rugămintea de a fi luat cu mașina pentru că terminase cota de benzină… Apoi, tot drumul l-a înjurat pe Ceaușescu… b) vizita la dl Coposu este de antologie. Coposu era vizitat de un colonel de securitate care îi spunea lui Coposu cum este supravegheat. Apoi, reprezentatul de la Academia de Științe Sociale și Politice îi transmitea lui D.D. ce aflase de la securistul care îl urmărea, pentru ca apoi să-l avertizase că va fi percheziționat la plecarea din țară. Așa s-a și întâmplat, dar maiorul care l-a controlat i-a spus: ”Bine, scoateți dumneavoastră din geantă niște hîrtii, indiferent ce, ca să am ce să raportez...” (p. 195).

Prelungirea modului în care a fost pregătită ”Revoluția română” de către securitate se regăsește și în modul în care sunt gestionate informațiile din dosarele transferate (desigur, doar o parte, nu și cele legate de pregătirea loviturii de stat) către CNSAS. Într-adevăr, dacă ar fi existat o revoluție adevărată, cu înlăturarea completă a clasei politice creată de dictatură, lustrația era ceva firesc și necesar. Iată constatarea tristă a lui D.D., la nivelul anului 2006, despre acest proces: ”Eu sînt pentru un proces de lustrație, dar unul care să se desfășoare în parametrii legii. Este îngrijorător că se scurg tot soiul de informații de la CNSAS privindu-i pe anumiți oameni, fără să se explice contextul în care s-a făcut dosarul respectiv, fără să se explice presiunile și șantajul la care foarte mulți informatori au fost supuși; oamenii se grăbesc să judece fără să țină cont de atmosfera epocii respective. Cred că este foarte important ca românii să-și cunoască propriul trecut.  … Nu e sigur, dar bănuim că s-a distrus foarte mult în timpul Revoluției.” (p. 197)

Demne de apreciat pentru modul contextual cum analizează D.D. realitățile românești de dinainte de 1990: ”… este foarte important să înțelegem contextul acelei epoci, în care unii turnători au fost obligați să informeze, alții au făcut asta de bunăvoie. Trebuie să facem o departajare și să înțelegem contextul. …. Să nu uităm că există o perioadă din 1938 pînă în 1989 în care delațiunea era o practică zilnică.” (p. 198) Apropos de această invitație la distincția dintre turnătorii voluntari și cei constrânși la delațiune îmi amintesc momentul de sinceritate al unui fost ministru (provenit, evident, din eșalonul II al PCR și UTC) care mi-a mărturisit că m-a turnat la securitate pentru oarece abateri de la linie… Mai mult, mi-a povestit cum, având o funcție importantă în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști), o studentă i s-a strecurat în patul de la cămin și i-a șoptit: ”vreau să mă fac spioană!”. Amintesc asta pentru a confirma și susține ideea lui D.D. de a face distincție între cei strânși cu ușa să toarne, și cei care foloseau, printre altele, patul ca să poată apoi turna.

Ca unul care m-am pronunțat în dese rânduri pentru reducerea numărului de ore de istorie din școli atâta timp cât la aceste ore se face, în continuare, propagandă politică și se oferă minciuni pe post de adevăruri (de ex. minciuna cu Revoluția română pregătită și desfășurată de masele largi populare exploatate la sânge de partidul comunist și securitate) nu pot decât să mă bucur să văd un istoric care pune punctul pe i în privința ”științei” istoriei: ”Există însă o istorie selectivă: în momentul în care ai de-a face cu persoane care iau din istorie doar ce le convine, doar ceea ce le corespunde stărilor lor de spirit, e mai rău decît să nu cunoști deloc istoria, pentru că astfel de persoane aduc propriile preconcepții și construiesc o imagine falsă despre trecut. Situația din România e mai dureroasă tocmai datorită istoriei tragice. Istoria României este compusă din multe straturi de tristețe. … Este normal ca oamenii să nu vrea să cunoască aspectele negative ale propriei lor istorii.” (p. 201) Hmm: eu cred că este normal ca oamenii să cunoască întreaga istorie, cu negative și cu pozitive deopotrivă! Peste un număr de rânduri, D.D. pune punctul pe i: ”… în sinea lui, o parte a publicului din România vrea să știe despre aceste evenimente. Dar dacă explicăm contextul, le poate accepta.  …. Pervertirea istoriei s-a făcut în toate țările comuniste.” (p. 202) Ei, aici intervine rolul profesorului de istorie onest și prob. Iar profesorul Denis Deletant este unul dintre aceștia. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 560. Vineri 13 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (16)

Invitatul Divanului (de la sfârșitul lunii august 2006) este Toni Grecu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Toni_Grecu), inginerul ieșean umorist, artistul român nonconformist și interlocutorul ideal pentru orice interviewer (pentru că are răspunsuri – glumețe – la orice întrebare mai mult sau mai puțin provocatoare). Un interviu (ușor spumos) cu Toni Grecu (noiembrie 2015) găsiți aici: https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/toni-grecu-umorist-liderul-grupului-divertis-In-comunism-cenzura-ne-a-facut-servicii-colosale-1_5645b6997d919ed50e2bffda/index.html . Acum, Toni Grecu este bucureștean (Ubi bene, ibi patria) confirmând legea conform căreia Bucureștiul (acolo sunt banii!) este un aspirator de talente.

Umorul a fost (și este) un bun mod de a trece prin perioade grele ale vieții, iar grupul Divertis (ca și altele de acest gen) a apărut tocmai ca o supapă de refulare a presiunilor și nemulțumirilor sociale. Orice regim dictatorial care se respectă stimulează și acceptă ironiile controlate, sarcasmele dirijate și glumele bine fabricate. Securitatea este/ a fost, cred, locul unde se râde(a) cel mai mult pentru că, nu-i așa, râsul este apanajul oamenilor cu intelligence. Toni Grecu susține că nu a fost contactat direct de vreun securist. Deduc de aici că doar indirect. Despre intenția sa de a-și vedea dosarul de la CNSAS Toni Grecu are două variante: a) odată că acolo se lucra vinerea doar până la 14 și el a fost cu cererea în mână la ora 16; b) a doua variantă este că acolo se lucra până la 16, iar el a ajuns cu dosarul la 16.10. Mai poate apărea și varianta c) că a fost într-o duminică fără să-și dea seama că duminica nu se lucrează… Oricum, e bine să ne despărțim de trecut râzând. Problema actuală este însă că și cheful de râs a cam trecut, iar libertatea deplină de a râde de proștii care se succed la conducerea scumpei noastre patrii echivalează cu moartea umorului.

Amintirile din vremea cenzurii comuniste sunt la fel de vesele ca și întâmplările care le-au produs. Un exemplu: sugerând să nu se folosească cuvântul dolar într-un text, ci să fie invocată orice altă monedă, băieții divertisioniști au spus textual ”orice altă monedă”, ca și cum asta însemna o fentare a cenzurii. Inteligent fiind, Toni Grecu recunoaște că ”ne-au dat senzația că am reușit să-i fentăm” (p. 160).

Inevitabil, a apărut și întrebarea (Magdalena Boiangiu) legată de proștii și deștepții de pe scenă și cei din sală: ”În cazul acestui tip de emisiune, spectatorul nu trebuie să se simtă superior? Uite ce tîmpit e ăla, eu sînt mai deștept.” Iată răspunsul lui Toni Grecu: ”Asta e obligatoriu în cazul umorului. Niciodată (spectatorul) nu o să zică ”eu sînt la fel de prost ca ăla”. Eu sînt mai deștept, deși poate fi la fel de prost sau poate chiar despre el este vorba. E șmecheria umorului aici. Cînd făceam spectacole la sală era fascinant. Fixam diverși oameni în sală. Unii se distrau de cădeau pe spate, în timp ce alții tăceau mîlc. Și nu înțelegeam. Oare de ce? Dacă toată sala rîde, de ce sînt trei-patru-cinci-șase care nu rîd? N-au înțeles gluma. Sau poate nu le arde să rîdă. Nu vor să fie văzuți de de către vecini, de către cei din jur. Pentru că dacă rîzi laolaltă cu plebea… trebuie să ai…. trebuie să fii sobru… Fixat fiind pe un asemenea personaj, rămîneam cu ochii pe el și îl urmăream pînă la sfîrșitul spectacolului. Unii se lăsau molipsiți de rîs. Rîsul e molipsitor, asta e. Alții, ori nu înțelegeau nimic, ori îi enerva ce vedeau, ori aveau un rîs interior, inteligent. Deși m-aș cam îndoi…” (p. 163).

Constatare cvasigenerală despre umorul actual, o face și specialistul în umor, Toni Grecu: ”Calitatea umorului a scăzut după Revoluție. Umorul practicat înainte de 1989 era mult mai subtil. Pentru că se baza pe aluzie. Nu aveai voie să spui nume proprii. Nu puteai să te exprimi în clar, în nici un fel. Or, aluzia, în mod automat, poate fi codificată doar de oameni subtili. După Revoluție, dacă nu spuneai ”Jos Iliescu” nu se uita nimeni la tine. N-avea rost să spui ”Jos acel domn cu zîmbet larg” (p. 164). Legat de această regulă a umorului aluziv îmi aduc aminte de o glumă făcută de un student de la brigada umoristică ”Seringa” (Medicină), prin 1988 sau chiar 1989, cred: pe scena absolut goală intră un personaj, bine făcut fizic dar … clătinându-se. După un moment de tăcere (sala deja râdea, se aștepta la ceva foarte foarte aluziv…), ”actorul” (Radu se numea) duce degetul la buze și pronunță ”Șșșșșș…””. Sala se prinde că e vorba de ceva ce nu trebuie spus cu glas tare… Rîde sala. Apoi, din nou: ”Șșșșș…!”.  Adică, aveți grijă să rămână între noi! După cîteva secunde de suspans, Radu mimează un șut… (plin de dezgust), ca și cum ar vrea să tragă un șut la o minge într-o poartă imaginară. Apoi, iar ”Șșșșș…” dar arătând cu degetul înspre el însuși. După alte cîteva momente se vede că vrea să pronunțe un nume, dar alcoolul îi încleștase fălcile. După alte încercări, în care mai adăuga numelui câte o literă, sporind tensiunea: ”Șșșșuuuu”, apoi ”Șșșșuuummmm”, apoi – arătând cu degetul înspre sine – pronunță, împleticit, tot textul: ”Șșșșșuuummmaher. Eu sînt Șu-ma-her?”. Asta a fost tot. Sala se tăvălea pe jos de rîs. Poanta era simplă doar pentru cei din acea vreme: în Germania era un portar de fotbal renumit, pe numele său Schumacher, nume propriu care înseamnă ”Cizmaru”. Aluzia era directă la cizmarul statului, Ceaușescu: gestul de a trage la poartă era imediat decriptat ca fiind, de fapt, un șut în fund, un gest de dispreț față de conducătorul statului, care trebuia alungat, luat în șuturi. Totul era redus la un nume și un gest! Asta da calitate! Probabil, în alte condiții (să zicem, anii 50) un asemenea spectacol era imposibil, ”actorul” fiind trimis direct la Canal (eventual împreună cu cei care au râs). De data asta însă, în momentele de pregătire de către ”Securitate și ai săi” a Revoluției române, acest text/ monolog a fost elogiat aproape pe față. Ca să știi!

La întrebarea lui Andrei Pleșu dacă se poate glumi despre orice, Toni Grecu susține că ”Trebuie să faci glume cu proști. Omul se uită și spune: ”Uite! Ăla-i mai prost decît mine.” După aceea, glumele cu politicieni.” (p. 168). Apoi tot el povestește o întâmplare pe care am savurat-o, atunci, în direct: ”În 1984, la Costinești, la o gală a tînărului actor, la o sală foarte specială, cu lume bună, am spus gluma cu programul tipărit al televiziunii române, care încape pe un bilet de tramvai: telejurnalul de seară, telejurnalul de mijloc și telejurnalul de noapte. Ce s-a mai rîs!” (p. 169). Cu riscul să fiu aspru diagnosticat, reiterez aici teza mea că atacul la adresa comunismului dictatorial începuse deja din 1982, anul venirii la putere a lui Iuri Andropov, protectorul și susținătorul lui Gorbaciov. În vara lui 84, Andropov deja murise de aproape jumătate de an (asasinat? https://adevarul.ro/cultura/istorie/a-fost-iuri-andropov-asasinat-1_502a0ccc8a396968668d213c/index.html) dar ”dezlegarea” la atacarea din interior a sistemului dictatorial era deja dată și aplicată. Doar așa îmi explic faptul că un atac direct, de genul celui povestit de Toni Grecu nu era pedepsit, ci apreciat, promovat și răsplătit. La fel (țin minte foarte bine!) a prins bine la public gluma lui Toni Grecu cu cei doi eroi de poveste. Dar să-i dau cuvântul chiar povestitorului de pe Divan: ”Basmul cu Făt Frumos și Ileana Cosînzeana se termina așa: Și uite-așa, cei doi bătrîni au trăit mulți ani fericiți, reconfirmînd vorba proverbului: viață lungă, sărăcia poporului. Întîi s-a lăsat o liniște de mormînt. Erau 2000 de oameni în fața noastră. Mi-am dat seama că e ceva straniu în sala aia. Eram la Iași la Festivalul de umor, în 1983, cu Octavian Cotescu președinte de juriu. Mi-am dat seama că plutea ceva în aer din momentul cînd am rostit titlul basmului. Ne-au interzis numele Ileana Cosînzeana, nu aveam voie să spunem acest nume. Și am spus: Făt Frumos și Mariana Cosînzeana. În sală – delir. Și ne-am zis: Bă e nasol rău. Ăștia înțeleg tot. Doru Antonesei a spus finalul: reconfirmăm vorba proverbului: viață lungă sărăcia poporului. Mormînt. Toată lumea încremenită… Trei secunde a durat liniștea. Mie îmi tremurau genunchii. După aia au început să bată din picioare, să tropăie, aplauzele păreau prea puțin. Nu mai puteau aplauda. Și a ținut așa trei minute. Asta e reacție la o glumă? Oricît de bună ar fi gluma, nu poți să bați din picioare atîta timp.” (p. 170). Capisci? Gluma devenise program politic!

Acum, Toni Grecu îmi pare vetust, depășit. Îmi place Dragoș Pătraru. Pentru că nu-i de râs! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 526. Duminică 10 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (27)

Dan Lupescu, directorul Direcţiei Judeţene Dolj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, prin hotărâre judecătorească declarat în anul 2013 colaborator al Securității, (vezi https://adevarul.ro/locale/craiova/dan-lupescu-directorul-directiei-judetene-dolj-cultura-culte-patrimoniu-colaborat-securitatea-1_512daef300f5182b85abd4bb/index.html dar și:  http://www.cnsas.ro/documente/hotarari/definitive/Lupescu%20Dan.pdf). este recenzorul laudativ al cărții Adei Stuparu intitulate ”Marin Sorescu în postume”. Articolul lui Dan Lupescu este publicat inițial (11 ianuarie 2018) pe site ul Revistei online ”Omniscop” (http://www.omniscop.ro/dan-lupescu-despre-marin-sorescu-portret-stroboscopic-marginalii-la-volumul-marin-sorescu-in-postume-de-ada-stuparu/) apoi este găzduit cu generozitate în mai multe numere ale publicațiai ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, începând cu nr 19 (25 mai – 1 iunie 2018) în pagina doua a săptămânalului. Evident, dintre elogiile aduse nu putea lipsi episodul cu premiul Nobel: ”… a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori. Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși”. Articolul din Omniscop merită citit integral deoarece face o bună sinteză a vieții și operei soresciene. Faptul că autorul acestui studiu, Dan Lupescu, este declarat de instanță colaborator al Securității nu poate fi o dovadă a faptului că și Marin Sorescu ar fi fost astfel, dar în atmosfera de suspiciune și de neîncredere generată de ”desconspirările cu pipeta” făcute de CNSAS, bănuiala că tânărul Sorescu ar fi fost convins să semneze un angajament de colaborare cu Securitatea sporește în intensitate. Doar publicarea integrală a documentelor aflate în Arhiva CNSAS ar putea vindeca această suspicionită cronică față de scriitorimea română de dinainte și de după fatidicul an 1989.

Închei aici acest miniserial dedicat celor trei mari poeți români care au fost în mod incontestabil anticanonici în poezie și antisistem în gândirea lor față de lumea înconjurătoare. Ca și în cazul Monei Muscă, nu atât calitatea de colaborator în sine a deranjat opinia publică și clasa politică românească, ci faptul că nu a recunoscut, din start, această calitate pasageră și – dovedit – nedăunătoare intereselor României sau culturii române. Cu cât prietenii și admiratorii lui Marin Sorescu vor continua să susțină (în afara studierii dosarelor din Arhive) că acesta nu a avut niciun fel de legătură cu Securitatea, cu atât suspiciunea va crește. În ultimă instanță, ca și în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni), și în cazul operei soresciene calitatea de colaborator sau de necolaborator nu împietează și nu trebuie să împieteze asupra receptării corecte a operei poetice. Cu siguranță, istoria literaturii scrisă în deceniile viitoare va consemna mai mult ca fapt divers dacă unul sau altul dintre poeți a fost păcălit, la tinerețe, să semneze o hârtie cu serviciul secret al societății de atunci. Pe de altă parte, nici calitatea lor de urmăriți (cu ajutorul colegilor și prietenilor rămași încă anonimi) nu este în măsură să sporească valoric opera celor trei literați. De reținut din cărțile doamnei Ioana Diaconescu, lipsa unei preocupări exprese de a se edifica asupra numelor turnătorilor. O excepție notabilă (valabilă pentru toți scriitorii ieșeni): numele lui Alexandru Pascu, publicist la revista Cronica din Iași, în a cărui companie m-am aflat adesea. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 525. Sâmbătă 9 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (26)

Statutul de funcționare al CNSAS este unul care lasă desconspirarea la ”cheremul” unei cereri individuale/ sociale concrete. Dacă nu cere nimeni să-ți vadă dosarul, atunci rămâi în incertitudinea călduță în care se scaldă majoritatea celor care au intrat în vizorul Securității (ca ”prieteni” sau ca ”dușmani”). Poetul Liviu Ioan Stoiciu a scris despre imensa sa dezamăgire că numărul scriitorilor care au colaborat cu Securitatea crește necontenit (http://www.liviuioanstoiciu.ro/sunt-foarte-dezamagit-creste-lista-scriitorilor-acuzati-de-catre-cnsas-ca-au-colaborat-cu-securitatea-vreti-bani/  ).

Poeta cercetătoare de la CNSAS a ”evoluat” și ea în atitudinea sa referitoare la poeții colaboratori-urmăriți. Astfel, în cartea sa publicată tot la Editura Junimea intitulată ”O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității” (2016) nu amintește deloc, în substanțiala sa introducere la această voluminoasă carte, despre calitatea lui Mihai Ursachi de colaborator al Securității, ci insistă strict pe cei trei ani de pușcărie politică făcuți de poet și pe urmărirea sa informativă, fiind selectată doar perioada 1972- 1982 (desigur fără să ni se spună de ce sutele de pagini au fost umplute cu Note și Rapoarte din acest deceniu, lăsând complet albe perioade foarte interesante și demne de atenția istoricilor cum ar fi perioada în care a locuit în SUA apoi revenirea sa la Iași, unde nu exclud deloc o colaborare cu ”noile servicii democratice” sub șantajul cu publicarea acordului de colaborare). După cei trei ani de pușcărie, la șapte ani de la ieșire, în 1971, Mihai Ursachi este racolat de Securitate ca informator. Despre acest moment autoarea cărții nu comentează nimic, lasă doar Raportul să vorbească despre racolarea sa și… atât. În următoarea sa carte însă, cea despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu găsește o nouă cheie de prezentare: atât Mihai Ursachi cât și Cezar Ivănescu au acceptat colaborarea doar pentru a-și bate joc de securiști și pentru a-i manipula inteligent… Dacă așa stau lucrurile, oare de ce nu ar fi procedat și Marin Sorescu (și foarte mulți alți scriitori) exact la fel? Adică să devină mai întâi colaboratori și apoi să fie urmăriți prin DUI timp de decenii. Eu înclin spre această ipoteză și i-aș sugera doamnei Ioana Diaconescu să mai amâne Dosarul presupusei Mari Revoluții din 14 Decembrie de la Iași (”un fâs” după expresia lui Liviu Antonesei) și să caute documente despre Marin Sorescu în special din anii tinereții, atunci când racolările se fac cu mult mai multă ușurință. Sigur, aceasta se va face cu un comentariu al poetei prin care se va sublinia cum a gândit Sorescu să-i ducă de nas pe securiști semnând un angajament de colaborare cu aceștia. Și încă un lucru care ar merita lămurit de istoriografia perioadei: dacă tot s-au dat publicității documentele securiștilor despre aceste racolări de scriitori, de ce nu se dau publicității măcar câteva note informative semnate de proaspeții colaboratori din anii 70? Să fi dispărut acestea din dosare, sau ar fi dăunat aurei de eroi ai neamului și de salvatori ai literaturii române, aură pe care poeta Ioana Diaconescu cu osârdie o conturează în cărțile semnate de domnia sa.

Revenind la articolul lui Liviu Ioan Stoiciu (LIS) din 7 aprilie 2011, acesta se declară stupefiat de posibilitatea ca poetul Cezar Ivănescu să fi fost colaborator (fiica adoptivă a lui Ivănescu, Clara Aruștei văzuse dosarul și a transmis lumii teribila știre, dar confirmarea n-am avut-o decât abia acum prin cartea Ioanei Diaconescu). Probabil la fel se va declara LIS (stupefiat) și dacă se va găsi și angajamentul semnat de Sorescu și de foarte mulți alți scriitori, deveniți, ulterior, disidenți sau apărători ai regimului. Oare n-ar trebui ca toți șefii de filiale ale Uniunii Scriitorilor să aibă publicate integral dosarele lor (de colaboratori și/ sau de urmăriți). Atunci să te ții surprize, dezamăgiri, contestații și procese interminabile care – sub acoperirea prezumției de nevinovăție – vor exonera de orice responsabilitate pe cei declarați ca fiind colaboratori de către CNSAS. Redau aici un comentariu la articolul lui LIS semnat Octavian Mihăiescu, un comentariu care conturează mai bine portretul/ tabloul cultural al scriitorimii și intelighenței românești (cu compenetele sale de minorități etnice): ”Fara sa fac vreo specualtie cu conotatie oculta, ma mai bate un gând privitor la desconspirarea asta pipetata. Bun, avem toate datele că românii au avut si au vocatie de ciripitori, sunt inventivi mai ales în a face rau aproapelui, iar de li se ofera ocazia sa te fereasca Dumnezeu de un astfel de caracter ajuns „împarat”. Dar din ce am vazut io aici in fostul DDR, nici nemti nu au fost mai breji decât români, cel putin la acest capitol români cu nemti sunt pe aceeasi treapta, ba pe alocuri as zice ca nemti au fost si mai si decât români. Unde bat io; Vad ca minoritatilor nu prea li se gasesc dosarele, doar nemtilor li s-a gasit in acelasi procent cu al românilor, pe când unguri, ovrei, armeni, par avea cel mai redus (procentual vb, pastrând proportiile), de parca acestia au fost fete mari.. sau poate ca acestia fiind sefi,cordonatori sistemului comunsit, este logic sa nu intre in categoria sobolanilor, categorie rezervata doar românilor. Intreb si io asa sa nu mor prost, oare Norman Manea este fata mare la acest capitol? Asta asa ca sa ramânem in ograda scriitorilor ca tot suntem in aleia lor… Iar cum ovrei nu duc lipsa de scriitori nici in ograda româna, la acest capitol sunt superbogati, ca nu degeaba ne zice Hristos feri de scribi, iar Pavel de basmele ovreiesti, stiau ei ce le poate pielea la acest capitol, in fine,cinste lor ca au vâna, ce este al lor este al lor, sunt demn de respect la acest capitol, vb stricit cultural, ca religios le gasim mintenasi ac de cojoc, l-am si bagat, pai se putea altfel…. Ok, scriitorimea româna a fost si ea colbaorationista in procent destuld e mare, dar colegi ovrei , ca sunt multi scriitori ovrei si in Ro, acestia nu au ciripit? Colegi unguri, armeni, ca de nemti auziram, cu astia care-i daraveaua? Nu de alta insa un analist strain poate concluziona ca români astia sunt tare ai dracului de rai, iar celelate neamuri sunt ingeri cazuti in iadul românesc”.

Un caz aparte îl reprezintă și scriitorul Nicolae Breban: CNSAS îi oferă cu generozitate o adeverință de colaborator, iar după trei ani de procese în instanță, acesta obține ”albirea” oficială: n-a fost colaborator! Argumentul a fost acela că Breban a fost urmărit de Securitate și deci nu avea cum să fie și colaborator și urmărit. Dar cărțile Ioanei Diaconescu tocmai asta dezvăluie: că toți colaboratorii au fost și urmăriți (deși, este adevărat, nu toți urmăriții au fost și colaboratori). „Sunt bucuros că după trei ani de zile a fost luată această decizie. Eu am rămas uimit acum trei ani de decizia CNSAS, pentru că eu n-am dat în viaţa mea Securităţii un rând, dimpotrivă, eram urmărit. Mă bucur că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie m-a reabilitat”, a declarat pentru MEDIAFAX, scriitorul Nicolae Breban. (http://www.contemporanul.ro/noutati-editoriale/nicolae-breban-nu-a-fost-colaborator-al-securitatii-a-decis-irevocabil-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-iccj.html).  Să fie acest exemplu un motiv pentru CNSAS de a face publice doar dosarul celor decedați (care nu mai au cum să conteste)? Oricum ar fi, CNSAS a reușit să-și atragă multe suspiciuni în legătură cu modul de gestionare a dosarelor și cu ”desconspirarea pipetată” pe care o practică cu consecvență.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 520. Luni 4 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (21)

Încheiam episodul anterior cu o sinteză a ceea ce au sugerat cercetători ai Arhivelor Securității de la instituția numită CNSAS (Ioana Diaconescu included, dar și Simona Modreanu, Tudor Nedelcea și foarte mulți alții): ”răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității biruitoare” nu ar fi fost posibilă în afara acțiunii unor politruci din eșalonul superior al partidului comunist, a unor colaboratori ai Securității, a ofițerilor Securității racolați (și aceștia!) întru bascularea puterii absolute a olteanului din Scornicești, dar și a unor ”nebuni de legat” (adică idealiști pur sânge care nu au suportat umilințele dictaturii așa cum au făcut majoritatea românilor timp de multe decenii și s-au raliat instant celor care au inițiat și executat planul de eliminare fizică a dictatorului). ”Dosarul Revoluției” – aflat, din nou, pe rol – ajută la dezvăluirea și consolidarea acestui adevăr. În mod cât se poate de firesc, Securitatea, (mai exact, o parte a acesteia) în calitatea sa de autor principal al coordonării eforturilor gorbacioviste de schimbare a indezirabilului lider comunist român – obișnuită să acționeze doar din umbră – și-a consolidat victoria și poziția în noile structuri ale puterii postceușiste și postdecembtriste, penetrând și dominând marea majoritate a instituțiilor statului. Mai mult, colegii care erau dedicați trup și suflet ”comandantului suprem” au fost recuperați și au pus, împreună cu securiștii complotiști,  bazele noului serviciu numit SRI. Marele merit al unui serviciu secret este… să rămână secret, să ia, în mod cameleonic, orice chip dorește, și să influențeze deciziile politice majore.

Toate aceste afirmații de mai sus ar părea simple alegații paranoide și conspiraționiste. Dacă, însă, dăm cuvântul și altor ”analiști”, atunci tabloul cultural al Intelligence ului românesc începe să prindă un contur tot mai apropiat de realitatea imposibil de ascuns sub preș. La un recent miting organizat de PSD-ALDE, la București, liderul ALDE, președintele Senatului, multpreaînsuratul dar mereu fericitul Călin Popescu Tăriceanu și-a amintit acest adevăr, care, întâmplător, pare a conveni acum coaliței aflate la guvernare (de fapt un nou USL, urmaș al PCR): ”Securitatea nu a murit, ci doar s-a transformat, pas cu pas”. Într-adevăr, și pe vremea dictaturii ceaușiste Securitatea se ocupa de depistarea crimei organizate, a delapidatorilor din avutul obștesc (adică al statului), a încălcătorilor legilor comuniste etc.,  funcție partajată acum de noua Securitate (SRI) cu o nouă instituție numită Direcția Națională Anticorupție. Nu doar că este foarte plauzibil ca și DNA să aibă, în interiorul său, urmași zeloși ai fostei Securități (mai exact a intereselor economice ale noilor magnați ai zilei), dar la fel de plauzibil este că și SRI ul are interese comune cu DNA ul. (De aici și zecile de protocoale prin care instituțiile statului deveneau informatori ai SRI, protocoale în afara ideii de transparență și independență a justiției. Pe scurt, al doilea om în stat (C.P. Tăriceanu) are perfectă dreptate în a devoala adevărul că Securitatea nu a murit. Dar asta este doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate o spune presa independentă. Citez opinia lui Valeriu Nicolae, colaborator la Dilema Veche: ”Cei mai mulți foști securiști au fost sau sînt în PSD-ALDE. Domnul Meleșcanu, probabil în capul domnului Tăriceanu, a luptat în munți împotriva Securității, în timpul liber, împreună cu Gheorghe Turda, meșterul care a cîntat imnul național la finalul mitingului. Instanța a dovedit că domnul Turda a fost colaborator al Securității”. (Dilema Veche, an XV, nr. 747, 14-20 iunie 2018, p. 4). Pe scurt, metodele și metehnele Securității nu dispar prin simple declarații, iar supravegherea populației în general și a celor care prezintă amenințări potențiale (eventual imaginare) la adresa statului în special nu are cum să dispară din panoplia oricărui serviciu secret bazat, în continuare, pe informatori/ colaboratori/ turnători. Iar CNSAS este, și ea, o instituție românească din democrația noastră originală în care se află – exact ca în lumea scriitorilor – securiști, nesecuriști și antisecuriști.

Cu precizarea că acest episod este scris cu întârziere (adică pe 18 iunie) redau câteva dintre ideile unei interesante dezbateri ale celor de la GDS (Grupul pentru Dialog Social) dezbatere consemnată de Răzvan Brăileanu și publicată de Revista 22 nr 23 din 12 iunie-3 iulie sub titlul ”Lista lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani”. (vezi textul la: https://revista22.ro/70271758/listele-lui-hodor-deconspirarea-securitii-dup-30-de-ani.html ). Personajul central al dezbaterii este Mădălin Hodor, fost cercetător la CNSAS, actualmente rămas fără acreditare la CNSAS. Tema discuției a fost tocmai credibilitatea conducerii instituției numită CNSAS și riscul ca aceasta să se transforme într-un Minister al Adevărului dirijat din umbră sau chiar din interior în scopul ascunderii unor adevăruri supărătoare pentru elita culturală a României. Mădălin Hodor a ”călcat pe bec” oferind Parchetului Militar documente din Arhiva Securității în cazul ”Dosarului revoluției” ”participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini” (Tereza Brândușa Palade). Nu peste mult timp Mădălin Hodor a ”recidivat” publicând pe site-ul Revistei 22 o listă cu 200 de colaboratori aflați în legătură cu Securitatea (printre ei nume ca: Radu Țeposu, Cornel Nistorescu, Zaharia Sângeorzan, Ioan Caproșu, Dolphi Drimer, Ștefan Costea, Ion Coja, Mihai Milca, Ștefan Cazimir, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române) drept pentru care i s-a suspendat acreditarea la CNSAS. Deoarece textul poate fi citit online, voi reda aici doar un pasaj din cuvântul introductiv al moderatoarei Tereza-Brîndușa Palade (GDS): ”Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să desconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip” (p. 10). Problema credibilității procesului de detașare de metehnele vechii Securități este intens relansată dacă amintim că dl acad Ioan Aurel Pop are adeverință de necolaborare cu Securitatea din anul 2009. Așadar, CNSAS exonerează și responsabilizează deopotrivă una și aceeași persoană! Am dedicat acest episod rolului CNSAS în ruperea României de trecutul dictatorial deoarece – pe parcursul acestui miniserial – au apărut semne de întrebare legate de calitatea celor trei scriitori invocați în titlu: au fost colaboratori, au fost luptători împotriva Securității și a regimului ceaușist sau au fost doar muște nevinovate prinse în vârtejul viforos al istoriei noastre nu prea îndepărtate? Am atras deja atenția asupra riscului de a rescrie istoria cu documente atent selectate și cu comentarii care să ducă atenția cititorului într-o lume sau alta. Nu o acuz pe poeta Ioana Diaconescu că ar răspunde unor comenzi absconse dintr-un scenariu conspiraționist în care se urmărește ”albirea” cu orice preț a unor dosare și transformarea unor scriitori-colaboratori-securiști în corifei ai rezistenței anticomuniste, dar semnele de întrebare au existat și continuă să existe până când instituția numită CNSAS se va democratiza și va publica TOATE documentele din Arhivă. Modul de acces la Arhive mi se pare dubios și generator de noi și noi suspiciuni (unele formulate chiar de către Ioana Diaconescu).

O binevenită precizare este făcută chiar de Mădălin Hodor care subliniază că ”au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare”.  Dar Securitatea atrăgea personalitățile vremii și la modul insidios, fără contracte scrise. Istoricul Mădălin Hodor spune că majoritatea celor din lista de 200 de persoane erau istorici: unii (majoritatea) scriau istoria după cum dictau interesele partidului, respectiv cele ale regimului dictatorial. Povestea cu ”agenturile străine” se repetă astăzi cu ”oamenii lui Soros”. Naționalismul de doi bani reapare și este agreat de masele largi populare… nostalgice. Dl Ioan Aurel  Pop are azi un discurs nu foarte diferit de atunci… Nu pot să fiu decât de acord cu Vlad Alexandrescu (GDS) care  susține că între activitatea Securității și cea a SRI și a altor instituții este ”o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii 80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure” (p. 11). La rândul său, istoricul Mihai Demetriade spune/ scrie că ”există în interiorul CNSAS un monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?” Au fost verificate dosarele celor 200 de personalități din ”lista lui Hodor”? Evident că nu, deși CNSAS ar fi trebuit să ceară dosarele de la SIE. Andreea Pora (GDS) a anunțat că ”Revista 22  a cerut verificarea a două personaje de pe această listă: dl Cornel Nistorescu și dl Ioan Aurel Pop” (p.11).

Acestea fiind scrise, conchid și sper ca Ioana Diaconescu să continue să dea publicității documente din Arhivele Securității, cu nuanța pecuniară că ne aflăm într-o dilemă financiar-morală: este oare firesc ca un cercetător într-o bibliotecă/ arhivă să transcrie documente, minim comentate și să se considere scriitor, cu toate drepturile de autor aferente? Dacă mi-ar cere cineva părerea aș zice că CNSAS ar trebui să apară cel puțin în calitate de co-autor al acestor categorii de cărți. Dar asta este deja mai puțin important decât faptul că cititorii pot vedea cum se făceau dosarele, care erau consecințele posibile, care erau limitele de represiune ale Securității și gradele de duritate cu care se acționa etc. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)

Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637 ”De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 505. Duminică 20 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (6)

Voi comenta volumul Ioanei Diaconescu ”Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed Junimea, Iași, 2017, 296 pagini. Subiectul este de o delicatețe extremă, riscurile derapajelor hermeneutice fiind și ele însemnate. Mai exact, un subiect sensibil nu poate fi tratat ”la general”, sau folosind expresii aproximative generatoare de noi interpretări posibil deformate, posibil exact în direcția în care s-a gândit (dar n-a scris) autoarea. Voi extrage acele pasaje care ar merita mai multă atenție, fie pentru o viitoare ediție, fie pentru prezentarea, în anii ce vin, a altor dosare de scriitori ”iubiți” de Securitate, sau chiar ”iubitori” de Securitate. Spre exemplu, despre Marin Sorescu nu s-a scris nimic documentat în legătură cu potențiala sa calitate de informator (de care de altfel, a și fost, adesea, acuzat, ca de altfel și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Doar o solicitare expresă în acest sens din partea cercetătorilor de la CNSAS ar putea lămuri cum au stat (de fapt) lucrurile. Tudor Nedelcea (în deja pomenitul articol publicat în ”Lumina” (Pancevo, Serbia) pledează, categoric în favoarea tezei că Marin Sorescu nu a semnat nimic cu instituția represivă, ci a fost mereu-mereu urmărit ”până la sfârșitul vieții sale” (în 1996).  La fel au stat lucrurile și în privința celorlalți doi poeți (prezenți în acest miniserial). Totul a fost OK până când cercetarea documentară a Ioanei Diaconescu și-a spus cuvântul.

După cum calitatea de legionar a lui Noica nu l-a scos pe filosof din rândul intelectualilor de marcă ai României, tot astfel posibila calitate de informator (pentru scurt timp, cu sau fără relevanță pentru viețile colegilor și apropiaților săi) a lui Marin Sorescu nu ar putea șterge cu buretele poezia și dramaturgia sa. Dar adevărul este mai important decât scuzele și explicațiile. Redau aici autoprezentarea cărții lui Sorin Lavric, din 2007, ”Noica și Mișcarea Legionară” (care a primit, în 2009, Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române): „Autorul acestei cărți știe că nu e o cale mai sigură de a-ți atrage oprobii din toate direcțiile decât să scrii o carte despre legionari în cuprinsul căreia vrei să încerci, fără prejudecăți și fără polițe secrete de plătit, să dai răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită.
Problema cu pricina poate fi înfățișată printr-o suită de trei întrebări:
1. Cum s-a putut ca atâția oameni de o stofa intelectuală incontestabila să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rândurile unei mișcari totalitare?
2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopopescu să scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniți zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată?
3. În sfarșit, cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ‘băieți buni’, să fi trecut de partea unei mișcari care, judecată cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebari nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești.
Cartea de față, urmărind felul în care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns să se întretaie cu evoluția Mișcării Legionare, încearcă sa dea o lămurire acestei probleme.”  Am redat in extenso această prezentare pentru că ar fi suficient să punem firescul semn egal între legionarism/ fascism/ nazism și fratele său siamez sovietism/ bolșevism/ comunism pentru a înțelege că dacă eliminăm operele tuturor intelectualililor care au fost ”contaminați” de aceste idei atunci trebuie să scoatem din istoria culturii române moderne o bună parte din ea.

Revin la textul cărții Ioanei Diaconescu. În ”Argument” (pp. 5-8) ni se oferă o nouă mostră de sugerare a faptului că nici vorbă despre dispariția regimului comunist în urma presupusei Marii Revoluții Socialiste din Decembrie, ci dimpotrivă, o consolidare a acestuia (e adevărat, unul cu o față nouă, democratică, umanistă etc.): ”Cezar Ivănescu va rămâne toată viața sub lupa serviciilor secrete comuniste” (p.5). Știind că viața poetului s-a curmat în 2008, iată avem o dezvăluire despre o incredibilă prelungire a vieții serviciilor secrete comuniste (cel puțin) până la această dată. Autoarea vine cu un bemol la afirmația de mai sus și ne comunică, deconcertant, că există documente despre urmărirea lui Cezar Ivănescu de către servicii doar până în anul 1987. Și atunci cum probează cercetătoarea Ioana Diaconescu afirmația că poetul a fost urmărit până în 2008? Am mai emis această ipoteză pe care o repet aici, în context: neaccesul la arhivele Securității, respectiv la dosarele care conțin documente scrise după 1985, dar în special după 1987, are ca posibilă explicație pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989, proces în care au fost implicate foarte multe persoane, majoritatea fiind dintre cei aflați azi în funcții de conducere în statul român.

Limbajul ”în proză” nu este chiar la îndemâna poetei Ioana Diaconescu, stilul poetic prea ”metaforic” generând, involuntar desigur, confuzii exact acolo unde avem nevoie de clarități de cristal: ”Racolarea din anii 60 eșuată și scoaterea lui din rețeaua informativă nu-i oprește pe capii Securității să-l mențină în cartoteca generală, având tentative de asemeni (sic!) eșuate (neexprimate) de a-l atrage de partea lor”. A vorbi despre ”o racolare eșuată” înseamnă a avea documente că Cezar Ivănescu nu s-a lăsat racolat și nu a semnat actul de colaborare. Or, în carte este documentat tocmai faptul că a existat calitatea de informator a poetului în perioada 13 decembrie 1961 – 12 ianuarie 1963. Chiar dacă, aproape imediat după racolare, Cezar Ivănescu s-a lăudat (adică s-a desconspirat) cu legătura lui cu ofițerul de securitate și a ridicat semne de întrebare ofițerilor în legătură cu buna sa credință, nu se poate afirma că ”racolarea a eșuat”. Mai mult, dacă racolarea ar fi eșuat nu mai putea avea loc ”scoaterea lui din rețeaua informativă”. În schimb, se poate vorbi despre o colaborare eșuată/ întreruptă între poet și instituția de represiune.

Închei această primă parte a prezentării cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu prin ochii Securității cu (încă) o opinie (ce va putea fi documentată DOAR după cunoașterea ÎNTREGII arhive a Securității cu referire la intelectualii mai importanți ai țării) și anume faptul că ABSOLUT TOȚI intelectualii au fost urmăriți, fie cu DUI (Dosar de Urmărire Informativă), fie în calitatea lor de aflători în cercul unor persoane care aveau DUI, fie pur și simplu pentru a se vedea de ce nu ies prin nimic în evidență sau de ce afișează strident iubire față de partid și conducător. Așadar, o societate totalitară cum a fost dictatura comunistă are în firea și în esența ei supravegherea întregii populații. Chiar cei din nomenclatura de partid erau urmăriți pentru a nu-i lăsa să provoace fisuri sau devieri ”de la linia politică a partidului”. Alcătuirea unui DUI era, cred, un fel de pregătire a unui iminent act de acuzare în urma căruia se puteau da pedepse (nu neapărat în instanță, schimbarea sau pierderea locului de muncă fiind o metodă de ”liniștire” a insurgenților/ rebelilor/ nemulțumiților).  Ca o consecință a acestei ipoteze, clamarea statutului de urmărit de către Securitate – ca un fel de gest eroic și demn de răsplată – devine una superfluă, nerelevantă și chiar jenantă. Rămâne însă de documentat modul cum Securitatea ”pedepsea” sau ”promova” – după caz – pe cei cu care intra în contact (în cazul nostru întreaga intelectualitate română). Dar asta va fi, probabil, peste niște decenii.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 503. Vineri 18 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (4)

Cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității are o structură interesantă pe care o voi prezenta și comenta imediat. Menționez și eu, ca și autoarea, că aceste cărți dedicate celor doi scriitori (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) școliți și lansați la Iași, au un ”factor cauzal” în persoana poetului Lucian Vasiliu, în calitatea acestuia de director al Editurii Junimea (piața cere!). Conținutul propriu-zis al cărților dedicate urmăririi celor doi poeți de către Securitate îl reprezintă transcriptul unor documente și rapoarte ale ofițerilor și note informative ale delatorilor (colaboratori, informatori, persoane de sprijin). Sub acest aspect (strict tehnic) această carte putea apărea ca fiind un produs al CNSAS, contribuția autoarei rezumându-se la a face comentarii pe marginea documentelor prezentate, venind cu o sinteză a perioadei la care făceau referire documentele. Sunt utile și notele biografice despre numele care apar în documente. (Nu le contest utilitatea, dar Mr. Google conferă date mai complete despre aceste persoane. În plus, de fapt un minus, unele note biografice sunt ”pieptănate” de unele informații pe care, cel puțin eu, le consider relevante pentru înțelegerea climatului cultural al Iașului din ziua de azi. Două exemple: la numele lui Petru Enache (1934-1987) se scrie doar atât: ”Om politic comunist. Profesia de bază strungar. A fost secretar al CC cu probleme de propagandă.” (p. 253). Dar se eludează cel puțin două fapte relevante pentru economia cărții: faptul că a fost prim secretar al județenei de partid Iași între anii 1979-1980 și că moartea sa violentă a survenit în urma unei altercații verbale cu Elena Ceaușescu. Era un apropiat al lui Ion Iliescu și al lui Ilie Dodea (cei care au contestat clanul Ceaușeștilor și pregăteau preluarea puterii – fapt care a avut loc în 1989). De asemenea, la Virgil Cuțitaru se scrie: ”În perioada 1970-1990 lucrează ca redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Debutează publicistic în ”Iașul literar” (1963) și editorial în 1972 la Editura Junimea cu volumul ”Cărți și idei” (p. 217). Din această prezentare deducem că Virgil Cuțitaru a fost un intelectual rafinat al epocii sale. Ar fi fost util pentru cititorul cărții să se menționeze că acesta a fost ofițer de securitate, fiind infiltrat în cenaclurile literare din Iași în scop informativ. Această informație o oferă chiar Ioana Diaconescu în articolul din Convorbiri literare, aprilie 2018, p 159-161, intitulat ”Un alt dosar artă-cultură” (III). ”O supraveghere generală în bune condițiuni”, unde se scrie despre cenaclurile literare din județul Iași: 1. Cenaclul Ion Creangă condus de Rusu Ioan, fost ofițer de securitate; 2. Cenaclul M Eminescu, condus de tov. Cuțitaru Virgil, fost ofițer de securitate;”.  Nu e în intenția mea să scad meritele autoarei în a selecta, a comenta și a oferi note bio(biblio)grafice, dar mă alătur și eu lui Ion Papuc care, în recenzarea/ prezentarea cărții  în Convorbiri literare, intitulată ”Corecțiile Ioanei Diaconescu”, aprilie 2018, p. 136-138, scrie: ”Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii”. Nu doar criteriile de selecție lipsesc, ci și o notă de prezentare a ÎNTREGULUI dosar Cezar Ivănescu primit de la SRI: câte pagini au fost primite, câte documente și câte note informative conține dosarul în totalitatea lui. Apoi, se putea preciza, în carte, cam câte procente dintre aceste documente au fost redate în carte. În cazul în care selecția a fost făcută din motive de spațiu tipografic (probabil ar fi rezultat o carte prea voluminoasă) restul documentelor puteau fi fotocopiate/ fotografiate și postate pe un website. De asemenea, ar fi fost utile documentele și comentariile din perioada apariției lui Gorbaciov pe scena politică externă, documente care nu putea lipsi dintr-un dosar al unui nemulțumit în căutare de soluții alternative. Din interviul acordat lui Adi Cristi la Tele M Iași s-a înțeles că SRI ul nu oferă tot ceea ce cer cercetătorii, dar – din nou – pentru mai buna înțelegere a stării de fapt erau utile precizări în legătură cu ce s-a cerut și ce (nu) s-a primit.  În episodul următor voi face o prezentare a principalelor informații relevate de inimoasa cercetătoare-poet Ioana Diaconescu.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 502. Joi 17 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (3)

Reiau puțin afirmația lui Tudor Nedelcea (de la care am pornit în acest miniserial) despre faptul că Securitatea l-a urmărit pe Marin Sorescu până în anul 1996. Dacă adăugăm însă alte două opinii despre ce s-a întâmplat cu Securitatea sistemului dictatorial comunist după înlăturarea vechilor stăpâni de la conducere (doar clanul Ceaușescu) atunci parcă se conturează o realitate ce contravine acut afirmațiilor oficiale. Iată aceste două opinii. Prima. Ioana Diaconescu, în Convorbiri literare, martie 2018, pp. 152 – 155, scrie un articol intitulat: ”Un alt ”Dosar artă-cultură” (II). ”Reinstruirea întregii rețele informative la nivelul tuturor cenaclurilor literare din județul Iași”.

Iată opinia poetei Ioana Diaconescu despre ”dispariția” Securității în 1989: ”În cazul Iașului  … urmărirea informativ-operativă precum și măsurile de represiune față de mediul scriitoricesc au fost sporite mai cu seamă după anii 80′ . În acești ani serviciile secrete ale României Socialiste sporesc numărul rețelelor informative ”de calitate” deoarece se constată ”lipsuri în ce privește munca informativă” (p. 152)”. Prin aceasta înțeleg că măsurile sporite de represiune s-au intensificat începând cu anii 90‘ , deși referirea se face la ”serviciile secrete ale României socialiste”. Pot presupune, ca și în cazul anterior (Tudor Nedelcea) că este vorba despre o exprimare neatentă (că, de fapt autoarea Ioana Diaconescu ar fi vrut să scrie ”în anii 80′ ”  nu ”după anii 80′ ”). Dar asta ar fi o ofensă la adresa poetei ieșene: de ce să presupun(em) că a vrut să scrie altceva decât ceea ce a scris? Mai ales că publicarea textului în revista ”Convorbiri literare” presupune trecerea textului pe sub destule perechi de ochi.

Cea de a doua opinie, este formulată de Ion Papuc, în prezentarea cărții Ioanei Diaconescu ”Poezia ca insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității” (Junimea, 2017) prezentare intitulată  ”Corecțiile Ioanei Diaconescu” și publicată în Convorbiri literare, aprilie 2018, p. 136-138. Iată opinia scriitorului Ion Papuc: ”Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluția din 1989 activitatea securității, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă…..”. Mai poate fi, acum, vreo îndoială că și Tudor Nedelcea dar și Ioana Diaconescu nu au greșit în ceea ce au scris? Practic ei au afirmat că Securitatea – ca sistem nedemocratic și clar orientat antipopulație – și-a continuat existența de facto, după desființarea sa formală, până într-o perioadă pe care doar analiștii consacrați, scriitorii neîncovoiați și comentatorii onești o vor putea observa, stabili și defini cu claritate.

În ce mă privește, am scris în dese rânduri despre mine și despre nenumăratele încercări (nereușite) de racolare atât de către SRI cât și despre odiosul ”doi și-un sfert” cunoscut ca serviciul secret al lui Ion Iliescu, toate acestea fiind fapte/ scrieri de natură să confirme cele trei opinii de mai sus, doar aparent eronate/ ciudate și neverosimile. Am vaga bănuială că numărul recrutărilor făcute de SRI din rândul scriitorilor, supă decembrie 89, l-a depășit pe cel realizat, din mediul ”artă-cultură”, de instituția care până în 1989 purta alt nume. Cei care au avut cât de mici tangențe cu ”organele” înainte de 1989 au fost, cred, primele ”victime” în acest proces ”furibund”, ca să folosesc cuvintele lui Ion Papuc. Apoi au picat naivii că ”trebuie consolidată democrația”, ”apărată țara de corporațiile străine” etc., sporind masiv numărul ”prietenilor” acestei instituții. ”Victime” este, desigur un eufemism. Aceste ”victime” au conturile pline, funcții de conducere și … mereu gata la datorie! Mă abțin să calific aceste realități pentru simplul motiv că nu știm niciodată cum ar fi fost (acum) dacă ar fi fost altfel (atunci). Istoria contrafactuală nu este acceptată (și pe bună dreptate).  Deci, privirea înainte! Se pare că ideea continuității fără fisură între regimu predecembrist și cel postdecembrist este deja o constantă a presei culturale din România. Iată ce scrie cunoscutul scriitor Ștefan Cazimir în nr 20-21/ 2018, p. 4 al României literare despre o întâmplare din vara anului 1990 când epigramistul devenise parlamentar (în prealabil, profesorul Șt.C. a descris, pe parcursul unei lungi scrisori adresată CNSAS, cum a avut repetate întâlniri cu un securist care îl chestiona despre starea de spirit a mediului în care lucra). Deși era deja parlamentar (în 1990), securistul l-a contactat din nou și i-a sugerat să-l mai sune. Cum unde? La același număr. Concluzia lui Șt Cazimir: ”Am avut pe loc revelația unei continuități organice și fecunde. Numeroase exemple din istoria culturii, de forme vechi simulând conținuturi noi sau de forme noi conservând conținuturi vechi, păleau în fața faptului viu….”.

Deoarece ”doi și-un sfertul” și-a pierdut acum autonomia și are alte coordonate existențiale, dar știut fiind că metodele securistice de intimidare, șantaj, amenințare (”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”) au fost aplicate cu asupră de măsură după înființarea sa (câteva exemple personale: incendierea apartamentului de la Chișinău unde locuiam, încercarea de racolare în numele unor servicii străine etc.) adresez întrebarea retorică: oare care dintre forțele politice actuale va avea curajul să înscrie în programul politic electoral ”necesitatea accesului liber la dosarele poliției politice efectuate de instituția numită 0215 din perioada 1990 – … ? ”.

Mai mult, cred că implicarea serviciilor secrete în luptele politice de la noi a fost una semnificativă. Cât de semnificativă? Atât de semnificativă încât caracterul democratic al alegerilor, al guvernărilor și al apropierii noastre de civilizația europeană să apară ca evidente. Este o realizare similară celei din 1989 prin care s-a subliniat că ”organizarea (de către securitate) a fost atât de bună încât caracterul spontan, revoluționar al evenimentelor a fost evident”. Aștept cu interes rezultatul promisiunii făcute de Ioana Diaconescu (în emisiunea TV pe care am citat-o deja) aceea că va căuta să facă public adevărul despre Revoluția de la 14 decembrie de la Iași (cum am fost ”implicat” și eu în această ”revoluție” am mai scris).

Am scris aceste rânduri și mirarea că dosarul lui Cezar Ivănescu se oprește în 1987, adică în toiul pregătirilor – cu sprijin extern și cu elan intern – pentru detronarea cuplului dictatorial, adică în momentul în care TOATE serviciile (românești și străine) activau intens. Cu cine activau? Cu elitele noastre nemulțumite care trebuiau să devină elite mulțumite. Și au devenit.

Pentru că am invocat actul important în istoria României (lovitura de palat din 1989, numită eufemistic ”revoluție”) amintesc un răspuns celebru la eterna întrebare: ”Cine a tras în acel moment istoric?”.  Un răspuns care s-a dat: ”Toată lumea a tras: armata – în unii, securitatea – în alții, justiția – de timp, nomenclatura – foloase, poporul – nădejde”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Petru Romoșan face, în revista ”Tribuna”, fuziunea ideatică și ideologică între doi foști: Mircea Arman și Andrei Marga

Petru Romoșan (vezi Tribuna nr. 259/ 16-30 iunie 2013, p. 5) îl elogiază, în revista condusă de managerul Mircea Arman, pe necoloboratorul oficial cu securitatea ca poliție politică Andrei Marga, verdictul de necolaborare fiind dat de instituția securistică (cf. P.R.) numită CNSAS. Așadar, neosecuriștii de la CNSAS îl apără pe presupusul paleosecurist Andrei Marga de acuza că ar fi colaborat cu securiștii. Dacă un mincinos spune că nu minte, atunci sigur minte. Așadar, cu opinia lui Petru Romoșan că Andrei Marga nu a fost și nu este securist, se argumentează/ motivează aducerea în miezul publicisticii liberale clujene a unui fost universitar și fost rector al UBB, fost ministru de externe și fost director al ICR, adică un multiplu ex- , cu evidente semne ale unor ex- convingeri național-comuniste ușor de transformat și de afișat ca fiind convingeri național-liberaliste (crinantonesciene). Voi prezenta, în curând, pe acest blog recenzii ale ultimelor patru articole semnate în revista ”Tribuna” de Andrei Marga, precum și câteva comentarii pe marginea acestora.

Din articolul lui Petru Romoșan intitulat ”Andrei Marga și atelierele Securității nemuritoare” cititorul onest și încrezător în opinia scrisă într-o revistă de cultură cu lungi tradiții află că actuala guvernare USL este una falimentară și demnă de a fi înlocuită. Iată argumentele oferite mai direct sau mai voalat de Petru Romoșan: a) securitatea se află, în continuare, la conducerea (instituțiilor) țării, una dintre instituțiile securiste fiind chiar (câtă ipocrizie!) Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS); b) tot securitatea conduce și DNA și ANI; c) România este o țară nedemocratică ea fiind condusă de serviciile secrete și nu de instituțiile democratice; d) presa este subordonată serviciilor secrete, un exemplu fiind ”Evenimentul Zilei”, ziarul care îl acuză mereu pe dl Marga de securism; e) România este pusă pe butuci de ”vreo nouă ani”; f) ”O țară plină de gunoaie, țara noastră” scrie cu năduf P.R.; g) Azi se face în România poliție politică, iar ”Cei care fac azi poliție politică din spatele birourilor prea impozante vor plăti cu siguranță într-o zi” (evident, viitoarele anchete deschise împotriva celor care fac azi poliție politică nu se vor numi poliție politică, ci ”reașezarea valorilor”; h) ”Sîntem conduși de pigmei corupți, vânduți străinătății, fără mamă, fără tată și fără Dumnezeu”. Asupra acestui aspect legat de vânzătorii de neam și țară atrăgea în mod foarte serios atenția și tovarășul Nicolae Ceaușescu atunci când se referea la agenturile din Est și din Vest care complotau, împreună cu uneltele lor din interiorul patriei noastre socialiste, împotriva intereselor național-comuniste ale României; i) În final, se conchide că schimbarea ”prea controversatului H. –R. Patapievici” de la conducerea ICR cu deloc controversatul Andrei Marga și scandalul generat de aceeastă schimbare ”dovedește cu prisosință cît de neașezată și nedemocratică e România de azi”.

Cu precizarea că articolul semnat de Petru Romoșan nu este publicat în vadimista ”România Mare”, ci în ”Tribuna” cea revoluționată de Mircea Arman, iată concluzia autorului susamintitului articol: ”Securitatea, interlopii, instrumentele lor din mass media și cele mai abjecte interese străine dănțuiesc sinistru pe plaiul românesc”… Aflăm și cine sunt dușmanii democrației românești, originale: Ion Cristoiu, Dan Andronic, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconschi, Violeta Fotache, Simona Ionescu. Evident, singurul personaj pozitiv, democratic, nesecurist, necolaborator și nevândut străinătății este, ați ghicit, Andrei Marga, proaspătul debarcat de către USL de la conducerea ICR.

Am utilizat, în titlu, sintagma ”doi foști” deoarece: Mircea Arman este fost membru PSD, fost avocat, fost membru USR și, probabil, în curând, fost manager al revistei de cultură ”Tribuna”. Andrei Marga este un fost profesor universitar de la Cluj, fost rector al UBB, fost ministru de externe, (proaspăt) fost director al ICR.

 

Articole pe teme similare

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (postat la 27 iunie 2013)

Liviu Drugus 21 iunie 2013
Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus