liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Gellu Naum

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 550. Marți 3 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (6)


Cel de-al treilea invitat al dialogurilor dilematice pe divanuri democratice, în decembrie 2005, a fost regretatul Alexandru Tocilescu, mare și recunoscut regizor de teatru (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Tocilescu) – primul regizor român care a primit o stea pe aleea celebrităților. Inteligent și nonconformist, instinctual și debordant de sincer, Tocilescu a făcut din arta regizorală un mod de exprimare a ceea ce vor și ceea ce nu vor oamenii să vadă, dar care ar fi trebuit văzut. Ludicul, ironicul și sarcasticul om de creație a fost dublat de un spirit vizionar, dar și de o preocupare permanentă de cunoaștere și de înțelegere (critică) a trecutului recent. Titlul ales pentru acest interviu este, și el, unul jucăuș (extras din răspunsurile regizorului) și menit să șocheze: ”Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi” (pp. 43-58). Din prima parte a dialogului dintre regizor și membrii redacției ”Dilema veche” cititorul descoperă un om ferm, aparent rigid, dar sensibil la nuanțe și schimbări de tonalitate: ”nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceaușescu. Nu mi-a fost frică” (p. 45).  Spectacolul montat de el, ”O zi din viața lui Ceaușescu” a stârnit controverse, critici, mult râs și… un proces cu (cavsieternul) Paul Everac, director general la TVR între anii 1993-1994. Piesa a apărut în 1994-1995, pe un text de Denis Dinulescu, la comanda regizorului. Amintirile despre ”iepoca” Ceaușescu erau prea calde, și oamenii erau prea … aceeași pentru ca să nu apară… refuzuri la propunerea de a fi montată și jucată o piesă cu un conținut politic anticeaușist și antidictatorial clar. Probabil, principiul de la care a pornit regizorul în demersul său a fost ”Să ne despărțim de trecut râzând”, dar trecutul era încă foarte prezent în sălile teatrelor și în instituții pentru ca lucrurile să poată merge firesc. Interesant este că pe vremea aceea Andrei Pleșu era ministru al Culturii. Despre despărțirea de trecut, regizorul face o paralelă între cum s-au eliberat germanii de Hitler și cum ne-am despărțit noi de Ceaușescu (regizorul având și cetățenia germană, locuind în Germania un timp): ”Am trăit atâția ani în Germania și tineretul nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar cînd îi apuca, se rădeau în cap, își puneau șireturi albe, tricouri albe și o făceau pe rasiștii” (p. 46). Cine dorește să facă o comparație/ paralelă între aceste manifestații și cămășile albe ale mitingiștilor pesediști ai lui Dragnea este chiar invitat să o facă. Dar Tocilescu vorbea despre un trecut german vechi de jumătate de secol, iar trecutul ceaușist nu avea, pe atunci, decât câțiva anișori… Interesant este că nemții nu au manifestat un interes imediat față de un regizor valoros, un străin venit la ei acasă: ”Pînă în 1993 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Și e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să-și dorească să-și dezvolte cultura cu ajutorul meu” (p. 47) conchide ironic regizorul. Rezistența la a-l biciui pe Ceaușescu postmortem avea însă și o explicație, una formulată de Mircea Vasilescu: ”trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele și ideologia lui încă mai bîntuie” (p. 49). Dacă acest trecut încă nu este mort nici astăzi, ba chiar tinde să fie resuscitat prin autoritarismul pseudojustițiar de tip iliberal al ideologilor partidului care vrea să se eternizeze la guvernare, atunci nu trebuie să ne mirăm că la doar doi ani de la dispariția URSS și a hegemoniei bolșevice rezistența la schimbare era foarte mare. Cu finețea nuanțelor, caracteristică marelui regizor, acesta conchide: ”În felul lui e totuși mort, ”destul de mort”” (p. 49).

Dar cum se manifestă românii atunci când vor să-și manifeste nemulțumirea? Râd, ca și pe vremea ”aialaltă”, cu deosebirea că este posibil să alegi nuanțe de râs. La întrebarea Magdalenei Boiangiu de ce unii spectatori nemulțumiți de ce vedeau pe scenă pur și simplu plecau din sală, dar nu huiduiau, regizorul are ocazia să facă o analiză comparată a psihologiei consumatorului de teatru la noi și în alte colțuri ale Europei: ”La noi nu se huiduie! Nu poți să huidui în costum!… Sigur! Mi-ar plăcea un climat teatral mai violent și mai hotărît. Un public mai hotărît. … În Germania se aplaudă cu religiozitate pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat și cu bătăi din picioare, în Franța se aplaudă orice căcat cu condiția să fie chiar un căcat.” (pp. 50-51).

Discuția a continuat pe tema potențialului conflict despre un text prost și o regie bună, concluzia regizorului, bazată pe propria sa experiență, fiind aceea că ”nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel” (p. 51).

Albanez după bunicul său, nu se sfiește să poarte o amuletă în memoria acestuia, după cum nu a pierdut nici ocazia de a lăuda genialitatea poetului aromân Gellu Naum. Alegând să nu facă paradă de patriotisme ieftine, regizorul declară că ”Întotdeauna m-am simțit european și atât. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamț (cum sînt după pașaport). M-am simțit un european în Europa. … Dar n-am spus vreodată că sînt portughez , ca nu cumva să se creadă că sînt român.  … Dar vreau să spun că în aceeași măsură în care mă simt european mă simt și japonez. Receptez cultura japoneză într-un mod extrem de natural” (p. 53-54).

Inevitabil, spre sfârșitul taifasului, apare, printre altele, și întrebarea: ”Cum stăm cu teatrul? Stăm bine?” (Andrei Pleșu). Răspunsul maestrului merită reținut și gândit: ”Da. Eu cred că da. Am observat că au început să apară iar piesele rusești. De astea cu fuck, cu porcării, s-a săturat lumea… S-au terminat. E vărsat de vînt. Dacă te scarpini lasă urme. Lumea se duce la piesa rusească care este baza teatrului frumos. Și la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Și actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus problemele tineretului american nu sînt și ale noastre.  … noi am inventat Teatrul absurd. Eu sînt foarte fericit de abundența de telenovele românești, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieși din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta.” (p. 56).

Inevitabil, discuția trebuia să conțină și ceva despre regizorul Alexandru Tocilescu însuși, despre al său modus operandi, adică despre specificul creării unui spectacol marca Tocilescu. Iată o bijuterie de răspuns: ”Au fost zile de repetiții cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. … Și la Harms m-am gîndit să scriu pe afiș ”spectacol interzis tuturor”. E ceva care se întîmplă acolo atît de special și de deosebit că nu-ți vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriți pe fată. … Regizorul-dictator e o specie scîrboasă. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproșîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat și mă port întotdeauna cît se poate de gentil. Urli la ăia care sînt departe și trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu știu cum să spun, astea le-am simțit în timp. Îndrăgostiții îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. … Instinctul, pur și simplu, te duce așa. Nu e nevoie să elaborezi ori să gîndești” (p. 57-58).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 522. Miercuri 6 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (23)


Ca să fac o trecere relativ lină de la episoadele care l-au avut ca personaj principal pe Cezar Ivănescu la episoadele care îl vor avea ca personaj principal pe Marin Sorescu (în principiu, toate aceste episoade au ca numitor comun relația scriitorilor din dictatura comunistă cu Securitatea ceaușistă) voi reda câteva opinii ale primului față de opera și ținuta morală a celui de-al doilea. ”Marin Sorescu: nimic din tot ce a scris el, poate doar anumite piese de teatru, care prin structura lor dramatică se țin încă în picioare, dar vorbesc de poezie că la poet mă refer, nimic nu stă în picioare. Este absolut nul. Toți acești inși, ce fac la clipa de față? Ca să nu se năruie ca valori, pentru că ei dacă ar asista la o confruntare a valorilor, ar trebui să dispară. Fac ce făceau și pe vremea lui Ceaușescu, bat Cotroceniul, au devenit artiști de curte. Cu asta vor să se țină pe picioare, dar n-o să se poată ține. Regret, dar un Adrian Păunescu are mai mari șanse să se mențină în literatura română, sau în orice caz să participe la literatura română, pentru că cel puțin el scrie ca un galerian, scrie mult, e robace, decît ăștia care sînt și leneși pe lîngă că sînt autori proști”. Cassian Maria Spiridon: ”A propos de Marin Sorescu, Laurențiu Ulici afirmă că este un viitor laureat Nobel. Cezar Ivănescu: Poate să și fie, dar ce se întîmplă, una este valoarea reală a unui autor și alta valoarea lor comercială sau valoarea lor publicitară. Marins Sorescu este din acesi autori care numai cînd mă gîndesc la el și-mi dispare cheful de a scrie literatură. Este tipul de autor vid, care toată viața și-o ocupă cu cariera lui de autor, cred că cel mai puțin timp  din viața lui l-a investit în a medita la literatură și a scrie. Cel mai mult timp la l-a investit în relații, în călătorii, în a-și face publicitate. Genul acesta de autor sigur că ajunge la o notorietate oarecare, europeană sau chiar mondială. Premiul Nobel nu-i garanție de valoare, știm atîția care au luat și care sînt autori fără valoare, dar și invers.  …. Eu sînt unul din susținătorii lui Labiș, indiferent de conjunctura în care această poezie a fost scrisă. … fac apel și acum către Securitatea din Iași să scoată la lumină poeziile antisovietice și anticomuniste ale lui Labiș pe care le țineau ei de pe vremea cînd Labiș era aici la Iași elev. Eu știu pentru că mi le-a arătat un onorabil securist pe vremuri la Securitate… Gellu Naum, care-i un mare poet, e ultimul mare poet al generației suprarealiste, n-are gloria pe care o merită”. (în: Cassian Maria Spiridon, Cezar Ivănescu, omul Nirvanei, Ed Junimea, Iași, 2016, pp 50-52) (este vorba despre o culegere de interviuri publicate în varii reviste, cel de față fiind publicat în revista ”Poesis”, anul V, 1994, nr. 2 (50), Satu Mare).

Doar câteva precizări și comentarii: 1) Cezar Ivănescu era convins că el merită Premiul Nobel; pe parcursul timpului s-a convins și el că un premiu (fie și Nobel) nu are neapărat legătură cu meritele și cu valoarea; 2) Tind să-i dau dreptate poetului Cezar Ivănescu în caracterizarea comportamentală făcută lui Marin Sorescu: în 1990, plecând din țară pe calea aerului m-am reîntâlnit cu Marin Sorescu la aeroportul de lângă București. Aeronava cu care trebuia să plecăm s-a defectat și cursa s-a amânat; brusc au mai apărut niște locuri într-o variantă cu escală. Domnul Marin Sorescu a fost invitat să plece cu acea variantă. L-am rugat să intervină și pentru mine. Nu a acceptat sub nici o formă. Inițial m-am mirat cum personalul aeroportului cunoaște poeții patriei atât de bine, dar după ce a ajuns și Ministrul Culturii am construit o explicație care nu excludea deloc o colaborare cu serviciile secrete. Poate și ca urmare a acestei întâmplări am inclus în miniserialul de față trei scriitori despre care este deja public faptul că doi dintre ei (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) au avut colaborare cu Securitatea (chiar dacă pentru scurt timp). În interviul din care am extras citatul de mai sus poetul Ivănescu vorbește despre ”un onorabil securist de la Securitate” cu care s-a întâlnit (și) după 1989. Despre posibila/ presupusa colaborare cu Securitatea a lui Marin Sorescu nu am găsit nimic în acest sens, dar pare foarte dubioasă insistența cu care apar articole despre suferințele dramaturgului oltean din cauza urmăririi sale de către Securitate. Ba am întâlnit și petarda lansată de craioveanul  Tudor Nedelcea conform căreia nu Sorescu ar fi avut vreo colaborare cu securitatea, ci Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau agenți ai Securității și l-au monitorizat pe Sorescu în străinătate (am scris despre această incredibilă ipoteză în episoade anterioare ale miniserialului). Repet: publicarea integrală a tot ce înseamnă Arhivele Securității este singurul mod în care putem cunoaște trecutul nostru relativ recent. 3) am reprodus și afirmația lui Cezar Ivănescu cu privire la Gellu Naum și ca posibil criteriu foarte subiectiv de gratulare reciprocă: ambii erau machedoni și avea strămoși comuni (ceea ce nu exclude valoarea realmente deosebită a lui Gellu Naum).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 518. Sâmbătă 2 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (19)


Cezar Ivănescu – român/ machedon/ armân/ aromân/ grec?

Din seria documentelor prezentate (selectiv) în cartea semnată de Ioana Diaconescu reține atenția cel referitor la scoaterea de sub urmărirea informativă a poetului Cezar Ivănescu în anul 1983, după opt ani de supraveghere informativă. Evident, apare întrebarea: s-a ”cumințit” Ivănescu? A trecut (din nou) în tabăra delatorilor în schimbul promisiunii de a fi publicat și sprijinit pentru obținerea premiului Nobel? Sau poate supravegherea informativă nu a fost decât cea care asigura buna cunoaștere a oricărui colaborator al Securității? Nu am un răspuns la aceste întrebări, dar devoalările în cascadă despre scriitorii-delatori permit plasarea ipotetică în orice situație a aproape oricărui scriitor. Mulți preopinenți au considerat că era mai bine să nu se fi deschis această cutie a Pandorei, plină de miasme și care a generat mai multe suspiciuni decât înainte de deschidere. Părerea mea este că starea de permanentă suspiciune față de aproape orice personalitate vizibilă a regimului trecut trebuie stopată prin publicarea INTEGRALĂ, pe internet, a tuturor documentelor existente în arhive. Lipsa oricăror documente pentru anii 1987-1989 este greu de explicat numai prin arderea unor documente în cele două (celebre) gropi de gunoi.

Locotenentul major de securitate Theodor Răpan scria, într-o Notă din 1984: ”… Cezar Ivănescu nu e român, e grec și grecul e logic ca Esop.” (p. 235). O asemenea scoatere a poetului în afara ethosului (pur?) românesc (dar și în afara emoționalului poetic, înlocuit brusc cu raționalul esopian) merită studiată mai atent. (Autoarea, I.D. nu comentează deloc acest aspect). Cu ajutorul lui Mr. Google am aflat că mama lui Cezar Ivănescu, Xantipa Naum (căsătorită Ivănescu) era ”dotată cu temperament și cu o personalitate puternică”. Sub aspectul originilor, ”Xantipa avea ca loc de naștere orășelul Korcea din estul Albaniei, nu departe de Ohrid, locul de proveniență al unei alte ramuri a familii Naum, tot aromâni, cea a poetului Gellu Naum. La Korcea, Cezar Ivanescu a ținut neapărat să ajungă, împlinind o promisiune făcută mamei sale, în toamna anului 1973, în cadrul unei delegații a Uniunii Scriitorilor din Romania (din care a mai făcut parte prozatorul Augustin Buzura), în răstimp de aproape trei săptămîni. …. Cezar Ivănescu, într-un interviu, a spus: ”bunicii din partea mamei aveau sînge grecesc și albanez, după opinia lor, de aceea studiaseră la școli grecești și albaneze. În momentul în care au venit în România, ca arendași, nu știau limba română. Buni­ca mea dinspre mamă, de exemplu, nu știa deloc și nici mama nu cunoștea bine limba română. În casă, vorbeau albaneza și greaca”.  (cf http://www.alar.ro/n96/literatura-c734/cezar_ivanescu_sau_poezia_ca_oculta_prezenta_a_mortii-s1383.html). Așadar, afirmația securistului avea ceva acoperire în fapte reale, respectiv în declarații ale însuși ”împricinatului”. De fapt, Cezar Ivănescu avea o ascendență aromână sau macedoromână. După cum se poate vedea mai jos (din textul din Wikipedia) identificarea macedoromânilor/ aromânilor cu grecii (cum a făcut securistul Theodor Răpan) înseamnă recunoașterea de către statul român (din acea vreme) a poziției oficiale a statului grec care considera aromânii ca fiind etnici greci. Nu sunt adeptul rasismelor, etnocentrismelor, ierarhizărilor pe criterii etnice și alte bazaconii inventate în scopuri de dominare/ supraviețuire, dar nu putem eluda complet unele trăsături fiziologice și cultural-morale ce derivă dintr-o modalitate contextuală de a exista a unor comunități umane bine definite. Interesant de știut este faptul că aromânii (unii dintre ei doar dintr-un părinte aromân, de regulă mama) au ocupat locuri de frunte în cultura română, lista care-i cuprinde fiind una foarte-foarte lungă. De la Nicolae Milescu – Spătaru, Emanoil Gojdu, Mihai Viteazu, George Călinescu, I.L. Caragiale, Constantin Noica, Lucian Blaga, Camil Ressu, Andrei Șaguna, Nicolae Iorga, Toma Caragiu și sora sa Matilda Caragiu, Ion Caramitru, Ion Coja, Neagu Djuvara, Cristian Teodorescu (cel de la Cațavencii) și până la excelențele lor sportive Gică Hagi și Simona Halep și la omul de afaceri Gigi Becali – toate aceste nume fruntașe în cultura românilor au drept numitor comun dârzenia, radicalismul și dorința de a fi în vârful ierarhiilor (intelectuale, economice, sportive etc.), trăsături parcă mai prezente la aromâni decât la românii din alte zone etno-culturale. Cu mici excepții, acum, aromânii din România se consideră etnici români și sunt, de regulă, foarte patrioți și promotori ai excelenței în domeniile în care activează. Aromânul român (sau românul aromân) Cristian Teodoresu de la Cațavencii scrie, la rubrica Futilități literare, un articol intitulat ”Ce sînt, de fapt, armânii?” (Cațavencii, nr 22 din 6-12 iunie 2018, p. 23). Profesoara sa de dialectologie, Matilda Caragiu, foarte interesată de genealogia aromânilor i-a demonstrat tânărului student Cristian Teodorescu, în 1986, că el este aromân și a susținut că aromâna este un dialect al românei. După 1989 însă, dna Matilda Caragiu a ajuns la o altă concluzie: aromânii sunt o minoritate națională, au o limbă proprie, diferită de română și au nevoie de grup parlamentar distinct. Iată până unde poate duce radicalismul și dorința aromânilor de a fi în fruntea trebilor! Ion Caramitru a negat vehement teoria (interesată) a dnei Caragiu și lucrurile au rămas cum au fost: aromâna este un dialect al limbii române. În concluzie, ”grecul” Cezar Ivănescu era pe jumătate un aromân (machedon sau macedo-român) care și-a prețuit originile greco-albaneze, dar a fost un vârf al poeziei românești, din păcate insuficient cunoscut și prețuit (poate și datorită atitudinilor sale dure, intransigente, radicale). Sinonimia aromân = machedon este astfel explicată de Wikipedia: ”Aromânii (numiți în România și „‘români macedoneni”, macedoromâni, macedoneni latini, macedono-vlahi[6] sau, mai popular, machedoni)[7] sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. În Grecia, în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept „greci antici latinizați”, adică parte a poporului grec. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la 100.000 [8] pana la 250.000 [9]. Ei nu trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai restrâns al cuvântului.” (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arom%C3%A2ni).  După cum se poate vedea/ citi, Wiki afirmă că ar exista o limbă aromână și nu un dialect al limbii române, numit aromână. În România zilelor noastre există o Societate Macedo-Română (cu sediul în București) și care se preocupă, recent, pentru a face cunoscută, prin film, ”Lupta aromânilor pentru supraviețuire” (vezi http://scmr.ro).  Nu închei aceste false dileme etno-lingvistice fără a aminti insistența cu care Dan Alexe (despre care am scris pe acest blog) face paralele și conexiuni lingvistice puternice între albaneză și română.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!