liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ana Blandiana

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)


Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 541. Luni 25 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (5)


Hedonismul părea a deveni, în ultimele decenii, doctrina care definea cel mai bine umanismul postmodern. Teorii despre fericire: ce este, cum se obține, cum se păstrează, cum se amplifică și cum trăiești în continuare după ce o pierzi, se publică pe tot mapamondul pe bandă rulantă. Rețete despre obținerea fericirii găsești la tot pasul. Mai exact, nu ducem lipsă de sfătuitori, sfetnici, consultanți și traineri. Mai toți ne spun că fericirea se poate învăța, că se poate preda și se poate asimila după dorință. Pe scurt, doar proștii care nu învață cum să fie fericiți nu sunt fericiți.

Dar știm ce este fericirea, înainte de a ne-o dori cu ardoare? Cu siguranță există grade de fericire: de la simpla satisfacție, la extaz și frenezie; de la simpla stare de bine la beatitudine; de la lipsa răului/ a nefericirii/ a durerii la plutire în imponderabilitate… Dar tot nu știm ce este fericirea. În anii de facultate (pe la început) am citit în revista ”Amfiteatru” o poezie semnată de Ana Blandiana intitulată ”Atât de puțin” și în care fericirea era generată de mici gesturi, de simple fapte sau chiar de nevinovate vorbe/ cuvinte. Nu știu dacă chiar așa era formulată fericirea în acea poezie (pe care am păstrat-o, decupată din revistă, multe decenii…) dar despre asta era vorba.

Am invocat hedonismul (ca teorie despre fericire) și fericirea (ca posibil scop al vieții) în contextul discuției despre învățare/ învățătură și viață deoarece ”plăcerea” este cuvântul cheie în majoritatea discuțiilor despre școală, viitor, alegeri, obiecte preferate etc. Chiar mica introducere a Adinei Popescu din Dosarul Dilema Veche este intitulată ”A învăța de plăcere”, iar Monica Patriciu, în articolul ”Punct și de la capăt” conchide: ”ești liber doar atunci cînd faci ceea ce-ți place”. Nelipsitele dialoguri dintre părinți și copii cu privire la viitor au, de regula, forma: ”Ce ți-ar plăcea să fii/ faci când vei fi mare?”. De asemenea, cred că mulți au auzit/ participat la un dialog de acest fel: ”De ce nu înveți la matematică/ fizică/ latină etc.?” – ”Pentru că nu-mi place!”. Eu unul am învățat limbi străine strict din plăcere, fără vreun calcul rațional privind utilitatea cunoașterii limbilor străine. De asemenea, în studenție am făcut mult sport și participam la Concertele lecție de la Palatul culturii. De ce? Din plăcere! Nu exclud intervenția mamei mele în formularea opțiunilor pentru un curs al vieții sau altul, unul axat pe plăcere. Prin clasa VI-a mama făcea eforturi de a-mi inocula plăcerea pentru citit, pentru cărți și pentru scriitori (mi-a mărturisit o dată că i-ar plăcea să mă vadă scriitor!). Pentru a mă motiva, îmi sugera că ea știe că îmi place un lucru sau altul. Mă chema de la joacă cu argumentul: ”Vino repede că este la radio emisiunea literară care îți place ție. Azi vorbește Sadoveanu!”. Atunci aflam și eu că îmi plăcea literatura și chiar Sadoveanu (operele sale complete au umplut mulți ani biblioteca părinților).

Am perorat pe tema plăcerii pentru a sugera că ar fi un lucru extraordinar ca oamenii să acționeze majoritar din plăcere și nu din obligație, teamă, coerciție etc. Da, dar ce te faci cu cei cărora le place să nu facă nimic, să nu învețe, să nu muncească, ci doar să se distreze pe banii babacilor? Ca orice lucru fundamental în existența noastră și plăcerea are două tăișuri și se transformă adesea în opusul ei.

Revenind la învățatul din plăcere, Oana Țepeș-Greuruș, în același dosar dilematic, scrie despre un șir lung de cursuri pe care le-a urmat din curiozitate (făcutul pâinii, bătutul la tobe, caligrafie, actorie, dans etc.). Cum a ales autoarea doar acele cursuri și nu altele, iată răspunsul clar: ”am ales doar ce-mi place. Nu m-am dus  să fac prezență și să mă laud amicilor cu noi îndeletniciri. Am mers pur și simplu să mă îmbogățesc, să aflu noutăți, să pun întrebări și să cunosc oameni diferiți”. Cam aceste argumente ar trebui să se găsească în motivarea unui tânăr de a merge la o anumită școală, de a studia anumite obiecte, de a se pregăti pentru o anumită meserie. Pe care să o facă de plăcere. Cred că preocuparea principală a părinților și a pedagogilor ar fi doar aceasta: cum să le insufle copiilor plăcerea de a cunoaște, de a învăța mereu, de a se adapta la schimbare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)


Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfareaPrimăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto:Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Decebal Traian Remeș – economist prin formație, ministru și deputat prin situație, scriitor prin vocație.


 

Pseudorecenzie pe marginea cărții lui Decebal Traian Remeș, ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Jurnalul, București, 2014, Baia Mare 2014, 361 pagini

 

                                Motto: ”Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie!” (DTR)

Cine ești dumneata, domnule Remeș?

La o asemenea întrebare (calchiată după un celebru film de pe vremea studenției noastre) nu trebuie făcute demersuri investigative jurnaliere de cine știe ce rafinament și durată pentru a oferi un răspuns acceptabil. Nu. Pentru că autorul (DTR) are vocație autobiografică; este o vocație naturală, liberală, firească, nescremută și neostentativă, dar pornită din îndârjirea de a nu lăsa să se creadă despre sine doar ceea ce spun unii și/ sau alții. Cartea, un set de amintiri despre locuri și oameni de pe vremea primilor patru președinți ai României (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) este scrisă în penitenciar, ca un mijloc de reducere a pedepsei, fiind și un mod de descărcare psihică față de unii dintre ”colegii” din clasa politică din România care, este el convins, l-au ”înfundat” din motive strict personale și de luptă inter-partinică. ”Mi s-a spus în toate felurile. Le-am considerat picanteriii. Mi s-a picurat în toate felurile, mai mult decât picant. N-am murit, dar mi-am otrăvit sufletul” (Dedicație pe cartea/ cărțile oferită/ oferite colegilor de facultate la întâlnirea care a marcat 43 de ani de la absolvire, Durău, 2014). Să scrii o carte având sufletul otrăvit înseamnă să-ți asumi riscul de a transmite și cititorului o parte din această suferință psihică, existând riscul ca cititorul să refuze porția de otravă oferită de autor. Iar autorul nu-și ascunde deloc năduful, unele fraze, chiar la a doua sau a treia șlefuire, rămânând încărcate cu venin și obidă, iar pe alocuri cu ură în stare pură. Ceea ce i s-a întâmplat, spre finalul carierei sale politice, este considerat de către DTR o formă de injustiție. Chiar acesta (”Injustiție”) este și titlul unei poezii postate pe coperta a IV-a a cărții, ca o explicație a deciziei de a vorbi lumii despre ultima izbitură primită, generatoare de întrebări fără răspuns. Iată poezia: ”Spre încotro și dinspre unde/ Ne macină-ntrebări duium?/ Știm toți că bezna stele-ascunde,/ Dar nu găsim spre ele drum//  Purtăm poveri, de gânduri grele,/ Clăi adunate-n ani și ani,/ Iar ispitiți de iele rele/ Călcăm pe spini sau bolovani.//  Orbecăim pe o cărare/ Către înaltul cer nestins/ Aflat la marginea vederii.//  De nicăieri, nici o chemare!/ La orizont? Un necuprins/ Buchet de flori ale durerii!” (D.T.R.)

 

Aș spune chiar că Decebal Traian Remeș are o ușoară înclinație spre supraexpunere, spre autodezvăluire și destăinuire – spovedania fiind parcă mai sinceră și mai credibilă când este publică, verificabilă și liber consimțită. Să nu ne amăgim, totuși. Spovedania este una parțială, selectivă și strict în favoarea autorului. Iluzia cititorului de a afla și ”păcate grele” rămâne… iluzorie. Lipsa presupusei propensiuni creștinești spre iertarea dușmanilor săi este doar un alt mod de a nu întoarce și obrazul celălalt. Mai mult chiar, dorința sinceră de răzbunare și de speranță a autorului cărții că și dușmaii săi vor suferi cel puțin cât a suferit el iese complet din zona pioșeniei creștine, în pofida amintirii numelui Domnului cam în fiecare dintre cele 21 de povestiri. Unii ar fi tentați să exclame: ”Păi noi știm cine este Remeș! A  fost ministru și a luat șpagă niște caltaboși!”. Rezist tentației de a face un sondaj de opinie și să caut confirmarea acestei posibile imagini publice asupra unui om pe care l-au elogiat – sub aspect profesional – deopotrivă  dușmanii și prietenii. Rostul acestei mini-discuții nu este de a încerca să schimb o percepție deja consolidată după verdictul cu privare de libertate (de trei ani, reduși la un an) pe care l-au stabilit judecătorii. Nici nu cred că un asemenea demers ar avea rost sau că ar avea ceva șanse de reușită, și nici autorul cărții nu ar fi interesat în redeschiderea unui dialog care nu ar mai avea o utilitate cât de cât mai mare în comparație cu costurile realizării sondajului. În schimb, mini-discuția declanșată de întrebarea retorică din (sub)titlu îmi permite să amintesc cititorului că are în față (mă refer la cartea în discuție) partea bună a lucrurilor rele care se pot întâmpla unui om în decursul vieții. Mai exact, cartea a fost scrisă în detenția suferită de fostul ministru pentru o vină pe care o știu cel mai bine doar procurorii, judecătorii și … autorul acestei cărți. Nu voi reveni asupra acestui aspect și mă voi concentra nu doar asupra conținutului cărții în sine, dar și asupra stilului/ omului deorece ”le style c’est l’homme meme” (Buffon). Trebuie spus de la început că fostul om politic și demnitar public (deputat și ministru) Decebal Traian Remeș face –  prin această spovedanie ofuscată – și o radiografie a clasei politice românești (o analiză parțială și axată îndeosebi asupra celor cu care DTR a avut dialog), atât din dictatură cât și din frageda și fragila noastră democrație. DTR însuși își devoalează (parțial) motivația intrării sale în politica mare: ”Deșertul, care m-a îngrozit, m-a determinat să aleg drum prin cel mai instabil teren: politica! Cu o singură pregătire, însușită ca o meserie la locul de muncă: suferința îndurată! Cu un imbold: să o împuținez pentru alții. Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din listă cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul.” (p. 168)

 

Cititorul nu trebuie să se aștepte la ”obiectivitate” din partea autorului (fie și pentru simplul motiv că subiecții sunt întotdeauna subiectivi și niciodată obiectivi). O spune chiar autorul: ”Îmi impun ca aceste amintiri să nu fie deloc subiective! N-am auzit să-i fi reușit cuiva o asemenea performanță...” (p. 138).  DTR, fruntaș al Partidului Național Liberal era, inclusiv la data scrierii cărții, în luptă directă cu Partidul Democrat Liberal – pe atunci – al președintelui Traian Băsescu. Unificarea prin fuziune a PNL și PDL (grea misie!) ar fi, acum, un bun motiv pentru autor să iasă complet și definitiv din zona acuzațiilor la adresa competitorilor săi democrat-liberali. Dar ținta pamfletelor care încheie cartea este, în primul rând, președintele Traian Băsescu (și a amicilor săi) căruia autorul îi poartă o pică nedisimulată (ca să folosesc un eufemism). Este dovada cea mai puternică a faptului că ceea ce vedem noi, cei din afara partidelor și a vieții politice, este, adesea, mult diferit față de ceea ce se petrece în spatele ușilor închise. O observație: subtitlul cărții este ”Confesiuni și pamflete”. Rostul acestei precizări poate fi dedus doar la sfârșitul lecturării cărții: confesiunile sunt, îndeosebi, amintiri din Epoca Ceaușescu și regimul Emil Constantinescu, pamfletele sunt îndeosebi amintiri vitriolante cu referire la personaje care definesc sau descriu Epoca Traian Băsescu. Deși cartea este dedicată, decent și firesc familiei sale (”Soției Steliana, Fiilor Răzvan și George, Nepotului Cezar”), cartea ar fi putut avea foarte bine și următorul motto: ”Lui Traian Băsescu, cu multă ură”. Ironia soartei, Traian Remeș este născut (26 iunie 1949) în satul Băsești din Maramureș (vezi mai multe despre autorul cărții la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal_Traian_Reme%C8%99 ) fapt care l-a apropiat, inițial, pe lângă identitatea prenumelor, de șeful statului. Traian Remeș de Băsești s-a ”încontrat”, ulterior, cu Traian Băsescu de Basarabi (azi Murfatlar), tensiune din care au rezultat critici acerbe, contre și amenințări reciproce. Rosturile ”încontrărilor” – în afară de presupusa concurență între două partide (mai mult sau mai puțin) liberale (PNL și PDL) – nu sunt devoalate suficient în carte. Impresia mea este că disputele între cei doi demnitari erau/ sunt lupte ale orgoliilor, orgolii stârnite mai ales din limbajul mai slobod al ambilor (chipurile, glumițe și ironii colegiale) și care au degenerat în atitudini de respingere reciprocă. Într-o perioadă în care a vorbi neinjurios despre un adeversar politic putea genera suspiciuni de colaborare, supunere sau măcar pactizare cu dușmanul, este de înțeles că și mediul partidic a întreținut flacăra vie a disputelor verbale. Mai clar spus, cine nu-l înjura suficient de vocal și de virulent pe Traian Băsescu era, probabil, un potențial trădător și un actor disimulat al fuziunii partidelor de dreapta, cu toate consecințele care decurg de aici (și care fac, în continuare, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă fuziunea forțelor de dreapta): reducerea numărului posturilor de conducere la toate nivelurile, reducerea posibilităților de influențare a electoratului – prin aparenta detașare față de acțiunile/ inițiativele/ politicile partidului de dreapta concurent, reducerea posibilităților de combinatorică politică în formarea majorităților parlamentare sau chiar a guvernelor de coaliție. Și încă un lucru, ignorat cu grație de analiștii politicii românești: electoratul de stânga este format, majoritar din nostalgicii socialismului (”toată lumea avea de lucru”, ”toți primeau locuințe” etc.). Și care este ponderea acestor nostalgici în total electorat (mai ales la vreme de criză)? Majoritară!  Cu cât ideologii dreptei clamează că PSD și aliații lor sunt urmașii fostului PCR cu atât electoratul se îndreaptă spre stânga. Chiar acuzele de plagiat/ furt la adresa președintelui PSD și a premierului Victor Ponta au generat reacții de genul: ”ei și, da cine n-a furat în țara asta?!” Am făcut acest intermezzo în biografia autorului/ demnitarului/ politicianului Traian Remeș pentru a sublinia că acțiunile impulsive și înalt concurențiale în însăși interiorul ”sectorului Dreapta” au ajutat masiv la orientarea electoratului spre stânga. Și încă un ”amănunt”: căderea brutală a nivelului și calității educației face și mai puțin penetrantă ideologia dreptei, care este, fatalmente, una mediată, indirectă, elevată și teoretizantă, în contrast cu ideologia stângii care este una imediată, directă, coborâtă la nivelul primar al nevoilor și al înțelegerii, cu pretenții de pragmatism și umanism. Oricum am lua-o, cartea lui Traian Remeș este o contribuție destul de consistentă la păstrarea divizării sine die a  forțelor de dreapta (sau care se revendică la o asemenea ideologie), fiind, până la urmă, un nesperat cadou făcut adeversarului politic principal: PSD (cuplul prezidenția(bi)l Iliescu – Ponta). Și o ultimă observație din partea unui observator, nemembru al vreunui partid politic: Alianța USL (cu PNL pe post de vioara doua) a fost o lovitură puternică dată coeziunii forțelor de dreapta, iar retragerea PNL din USL fiind tardivă și care, oricum, va lăsa pe fruntea PNL eticheta de partid colaboraționist, de parte componentă a ”monstruoasei coalizări” cu bolșevismul leninist-gorbaciovist revopsit și rebotezat – postdecembrist – în FSN, PDSR și apoi PSD. O mare dezamăgire pentru ideea de unificare a forțelor liberei inițiative liberale (de dreapta) o reprezintă recenta declarație a venerabilului Quintus (un amic și un susținător al lui Traian Remeș) care a deplâns ieșirea PNL din coaliția bolșevică actuală. Concurența economică (un element esențial al ideologiei de dreapta) este înalt benefică în planul strict economic, dar este catastrofală atunci când este aplicată în însuși corpul doctrinar politic de dreapta. (În treacăt fie spus, liberalismul românesc postdecembrist a fost mereu în fierbere, în clocote vulcanice chiar, generând mereu ”aripi”, ”inițiative” sau ”grupări” care mai de care mai ”autentic” liberale dar cu două consecințe certe: a) decredibilizarea ideii de liberalism și b) slăbirea posibilităților ca principiile liberale să ajute cu adevărta la o relansare economică sănătoasă. Recenta ”inițiativă” a fostului penelist Tăriceanu, aceea de a nu accepta unificarea dreptei este grăitoare în acest sens). Din partea unui fost fruntaș liberal (DTR)mă așteptam ca – sub pretextul povestirilor și pamfletelor – să se facă și o explicitare/ prezentare/ apărare a unor principii liberale. În lipsa – neașteptată, pentru mine – a acestor lecții de liberalism, autorul oferă un lung șir de exemple de politicianism, de luptă pentru obținerea unui minister sau altul, a unui număr cât mai mare de mandate în parlament sau a obținerii a cât mai multor dregătorii de către membrii de partid ai PNL. Și evident, concomitent, înjurarea și criticarea adversarilor politici… În ”Remaniere remaniată” (povestire în care este redat momentul și contextul în care DTR a fost uns ministru de finanțe) autorul nu ocolește adevărul că lumea nu umbla după principii, ci după ”gheșăfturi”: ”La Oradea era gâlceavă, în regulă, între liberalii bihoreni. Aveau un deputat în Parlament. Bot se numea. Alții voiau și ei să-și vâre botul în troaca cu bunătăți. Troacă mică și bunătăți pe sponci. Puținul naște multă concurență. Ascute teribil economia. Se perindaseră misiuni de împăciuire prin Bihor. Eu cu încă doi colegi ai mei mai încercasem altădată. Gâlceava la partide, și sus și jos, este o stare de normalitate! Noi, fiind liberali, trăiam normal” (p. 125).

 

Dar un răspuns la întrebarea ”Cine ești dumneata, domnule Remeș” cred că poate fi oferit cititorilor acestei pseudorecenzii și prin prisma formării noastre ca economiști. DTR este economist de Iași, promoția 1971 (vezi www.iseco.50.net). ”Is” și ”eco” din denumirea link ului chiar asta înseamnă: economist de Iași, sau, pe scurt, is-eco-ist. Promoția 1971 (promoție dublă: ultima de cinci ani și prima de patru ani) este, cred, una aparte. Nu am făcut o statistică despre absolvenții acestei duble promoții, dar nu cred că (mai) există promoții din care să se fi ”recrutat” 18 profesori universitari, miniștri, rectori și președinți de universități, directori de mari întreprinderi, ziariști, businessmeni, oameni cu biografii care de care mai interesante. Ca să-l parafrazez pe premierul Ion Ghica (https://www.google.ro/#q=ion+ghica), unul dintre primii modernizatori ai României, care spunea, atunci, că ”Acum totul este de făcut”, la fel se putea spune și despre perioada în care am studențit noi (între anii 1966/ 1967 – 1971). Era o perioadă de mare deschidere în comparație cu ceea ce știau părinții noștri că s-a întâmplat după 1944. Ceaușescu era abia de unul–doi ani la domnie, iar gesturile de mărinimie, de câștigare a încrederii prin măriri de salarii și pensii, și de mimare a libertăților cetățenești și de stimulare a exprimării libere a opiniilor, au fost la apogeul întregii Epoci Ceaușescu. Promoția noastră a fost cea care a trăit din plin anul 1968 – anul libertăților studențești din întreaga lume, dar și din România, libertăți privite cu circumspecție și teamă de către regimurile dictatoriale comuniste. Pentru mine a fost anul în care Ana Blandiana, o tânără și drăgălașă poetesă, scria în revista ”Amfiteatru” poezia ”Atât de puțin” (am păstrat mereu tăietura de ziar cu aceast superb poem despre libertate). Promoția noastră a fost realmente marcată de profesorul Mihai Todosia (ulterior rector al UAIC Iași) care vorbea liber (în rest, majoritatea dictau…), iar liber însemna și a vorbi fără restricții ideologice. În amintirea profesorului nostru conducerea Universității ”George Bacovia” din Bacău (formată în majoritate din absolvenți promoția 1971) a dat numele de ”Mihai Todosia” bibliotecii universității. De la profesorul Todosia cred că toți absolvenții își amintesc de sloganul liberal ”Laissez faire, laissez passer – le monde va par lui meme”, iar așa zisa critică a doctrinelor ”burgheze” era mai mult un fel de lamentație că nu le putem aplica și (la) noi. Cu riscul să plictisesc, mai aduag ceva în contul admirației noastre cvasiunanime pentru profesorul Todosia (amfiteatrul era mereu neîncăpător!) și anume faptul că la unul dintre cursuri acesta a invitat un ”grande” de la București, pe dr. Nicolae Belli și alte câteva persoane cu funcții de răspundere. Sala a încremenit cînd dr Belli a povestit despre negocierile delegației române (din care făcea parte) cu reprezentanții URSS la Moscova pe teme de relații economice bilaterale. Esența discursului său era că URSS este un stat imperialist care nu urmărește decât să jefuiască popoarele mai mici și cărora dorește să le dicteze linii de conduită. România nu va accepta asemenea tratamente niciodată! (vezi cum se vede azi această fostă relație: la fel! http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-urss-gradul-supunere-al-romaniei-fata-colosul-sovietic-venirea- ). Aplauzele studenților nu mai conteneau, mai puțin din partea unor profesori mai ”experimentați” (unii dintre aceștia fiind proaspăt eliberați din pușcării, cum era de ex. prof Augustin Tătaru, fost guvernator al BNR – o mare conștiință românească) și care ne-au atras atenția că lucrurile sunt … ”mișcătoare”, adică ”cu dus și-ntors”). Ceea ce s-a și întâmplat, din păcate… Deschiderea se referea îndeosebi la aspectele ideologice: Lenin era (ușor) criticat pentru că se abătuse de la Marx iar Marx era criticat pentru că a lăsat probleme teoretice neclare… Anul 1971 a fost sfârșitul liberalizării ceaușiste și începutul nopții și domniei dogmatismului dictatorial ceaușist. Una peste alta, promoția ISECO 71 a pășit în lume cu un hiperoptimism pe care viața ni l-a temperat în scurt timp… Abia peste 10 ani (în 1981) ne-am reîntâlnit, apoi după încă 5 ani (1986), iar de atunci ne întâlnim în fiecare an… Promoția noastră are un site propriu http://www.is71eco.site50.net unde colegii pot comunica liber și direct: http://www.is71eco.site50.net/carteo/readbook.php  Cu colegul Traian m-am revăzut abia după 1996 (anul în care s-a încheiat mica mea ”deportare” benevolă de aproape șase ani la Răsărit de Prut…). A fost chiar în perioada în care RDT era ministru de finanțe, iar eu eram implicat major în proiectul de reformare a sistemului de sănătate: mă aflam într-un grup de colegi, la una dintre reîntâlnirile noastre anuale, iar Traian povestea ceva despre colegul Druguș de la Chișinău, ca și cum eu nu eram de față… Nu ne recunoscusem…

 

O carte aparte scrisă de un om cu carte

 

Probabil prezentarea de mai sus are (doar) oarece valoare sentimentală pentru iseco-iști, dar are și o valoare documentară pentru descrierea unui mod de gândire și de acțiune cu care generația noastră a pornit la drum, precum și metamorfozele acestuia sub varii regimuri politice. După această prezentare ambientală, ”Nota autorului” (pp. 7-8) vine să ofere câteva tușe groase și simple la un posibil autoportret. Părinți, profesori, interlocutori, autori, personaje din cărți – fiecare a contribuit cu câte ceva la plămada, coacerea/ ”arderea” autorului cărții, personaje amintite, fie și en passant, în carte. Pentru că am vorbit despre profesori mai sus, notez și opinia lui DTR  despre profesorii săi: ”Profesorii, cu una sau două excepții, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau și pot mai mult, m-au îngrădit în șablon.” (p. 7).  Dilema etică este axul care va parcurge, obsesiv, întreaga carte: ”Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: ”Fă bine și așteaptă rău! Voi trăi oare să aflu ce așteaptă cel ce face rău?!”  (p. 8).  În cele 21 de povestiri care alcătuiesc carnea cărții, cuvintele ”bine” și ”rău” se repetă obsesiv. Evident, relativitatea celor două concepte este una care frizează absolutul… Ideal ar fi ca cititorii acestei pseudorecenzii să fi citit deja cartea și să citească, după aceea, aceste rânduri. Nu exclud că poate fi ok și invers. Depinde de cititor.

 

Limbajul folosit în carte este unul care trimite la ”cine-verite”, la neorealism, fiind unul direct, frust (uneori foarte ”buruienos” după unele standarde de pension…), dar unul real, credibil, trăibil, memorabil, uneori aproape detestabil (prin prisma limbajului licențios…).  Este unul brutal pe alocuri, fără artificii și filosofări savante inutile. Înjurătura este, adesea, cel mai bun argument logic, concentrat și receptat (pe) direct de ”beneficiari”. După cum voi mai arăta, spre finalul acestei pseudorecenzii, limba română este respectată în cel mai înalt grad, folosindu-i-se l largă palete de cuvinte…

 

Metodologia Scop Mijloc se aplică și la literatură

 

Dacă n-aș ști că sintagmele bine înșurubate în tinerețe (împreună cu sensurile lor stricte) n-ar dăinui suav peste decenii, aș spune că cele 21 de povestiri și pamflete sunt capitole (cu explicații și aplicații) disparate din varii volume ale unui tratat infinit de… Economică politică. Las o (binevenită?) notă de suspans înainte de a-mi argumenta comparația. Cine a (mai) citit câte ceva despre Metodologia Scop Mijloc (MSM), s-a prins deja (în joc)… (Doar o mică sinteză a MSM: Politicul = scopurile; Economicul = mijloacele; Eticul = adecvarea dintre scopuri și mijloace. Astfel, orice carte este rezultatul utilizării – adecvate sau nu – a unui set de mijloace în vederea atingerii unui scop dinainte definit). Am mai amintit (aproape în toate pseudorecenziile mele) faptul că MSM a intrat deja în uzul larg al politicienilor, ca discurs public, dar nu am deloc dovezi că în elaborarea strategiilor politico-economice aplicarea MSM este făcută corespunzător, sistematic și coerent. Și nu doar la noi… La 7 iunie, la Bruxelles, președintele în exercițiu al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a folosit (aproape în exces) într-un discurs despre Starea Uniunii, cuvintele mijloace și scopuri, existând riscul real ca acestea să-și piardă sensurile și conotațiile lor reale. Dar despre scopurile scrierii acestei cărți și mijloacele alese de autor  (adică despre Economica politică a cărții) pentru atingerea lor, voi mai reveni pe parcursul acestei pseudorecenzii. Chiar DTR face proba că gândește în termeni de scopuri și mijloace. Descriindu-și (doar la modul generic) imboldurile de a intra în politică, autorul scrie că ”Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din lista cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul” (p. 168). Care erau aceste ținte… nu ni se spune. Pot bănui că printre ele se afla și ingredientul numit ”bani”… Tot ca o probă de aplicare avant la lettre a MSM este și lista țintelor/ scopurilor pe care am scris-o eu în clasa VII-a: mapă, servietă, stilou, bibliotecă, casă, autoturism…  Le-am îndeplinit pe toate cam la 10 ani după absolvirea facultății…

 

Mijloacele folosite de autor pentru a-și atinge scopul său de a transmite plăcut, convingător și memorabil propriile sale amintiri și convingeri de viață sunt: 1. apelul la cuvinte neapelabile/ greu apelabile/ rar apelabile (în fond, raritatea creează valoarea!); 2. apelul la dialoguri vii, spontane, iuți (unele și picante…); 3. dacă nu se poate face trimitere la ceva sexos, se face trimitere la lipsa ingredientului cu pricina; oricum imagini, cuvinte, metafore, paronime, aluzii – unele foarte străvezii – , jocuri de cuvinte erotice sunt utilizate în foarte mare apropiere de limita obsesiei; 4. filosofii ad hoc, vorbe de duh mai rar întâlnite, grai local, personaje politice de rang înalt plasate în poziții ridicole/ inedite/ greu cognoscibile mă trimit cu gândul la scrisul lui Marin Preda; 5. pentru că cenzură nu mai e, Ceaușescu este țintuit la stâlpul infamilor, ori de câte ori apare prilejul, dar nici Ion Iliescu, Petre Roman Emil Constantinrescu, Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Radu Vasile și alți mulți demnitari (majoritatea fiind în viață) nu scapă aprecierilor și chiar criticilor dure; invocarea personalităților este o tehnică de seducție a cititorilor, numele mari generând automat curiozitatea de a afla câte ceva dincolo de morga oficială. Deoarece exista riscul ca unele dintre personajele în cauză să reclame faptul că au fost calomniate și acuzate de fapte greu dovedibile, autorul alege stilul pamfletar, schimbând ușor numele proprii, dar de o manieră care nu permite cititorului să dea greș în identificarea acestor persoane cu funcții și demnități în statul român. Așadar, autorul face apel la o gamă largă de mijloace stilistice, mijloace care – conform MSM – fac parte integrantă din sfera de cuprindere (cvasiinfinită) a economicului. Dar nu mijloacele stilistice utilizate sunt chestionabile, ci, mai ales, scopurile urmărite prin scrierea acestei cărți. Cititorul neutru din punct de vedere politico-ideologic suportă cu destulă greutate partizanatul politic și ideologic al autorului, aprecierile sale pozitive la adresa majorității liberalilor și cele eminamente negative formulate la adresa adversarilor partinici. Ce să mai spun despre cititorul care are puternice simpatii față de formațiunile de stânga? Un asemenea cititor va deveni, automat, unul foarte critic la adresa fostului demnitar român, plătind cu aceeași monedă partizanatul politic și propagandistic la vedere.

 

Le style c’ est l’ homme meme!

 

DTR a transpus, în carte, cu exactitate, stilul său personal de a vorbi/ glumi/ argumenta/ înțepa/ critica/ înjura/ ironiza/ mângâia/ amenința/ rememora/ povesti/ mulțumi (sau de a nemulțumi…), pleda, omite, scrie etc. Citind cartea am mereu în minte vorba sa rară, apăsată, ardelenească, măsurată, cumpătată, monotonă și subtilă uneori, sau foarte directă și colorată alteori. Impresionează capacitatea de a rememora cu lux de amănunte discuții purtate cu decenii în urmă, chiar dacă acestea au mai suferit oarece cosmetizări ficționale.

 

Analiza – în stilul meu! – a celor 21 de povestiri  va fi făcută și tematic, stilistic și anecdotic. Pasager, voi interveni cu unele opinii personale, dat fiind că am trăit aceleși vremuri și am frecventat, uneori, aceleași medii. După o lectură în diagonală s-ar putea spune că întreaga carte este scrisă sub genericul ”Cum (nu) se muncea și cum se fura în comunism și cum (nu) se mai muncește și cum se fură acum în România?”, cu concluzia nu prea încurajatoare că… românul e cam hoț… indiferent de regimul politic. Acțiunile amintirilor și pamfletelor se desfășoară, în principal, în ”câmpul muncii”, acolo unde se (și) muncea, bea, mânca, regula, filosofa etcetera. Viața petrecută de autor la pușcărie (un an) este o interesantă copie – în micro – a vieții macrosocietății românești. Clanurile/ găștile/  partidele se refac aidoma și în mediul penitenciar, stabilindu-se ierarhii sau modalități de supraviețuire la fel ca ”afară”. Furatul, ascunsul, minciuna, ipocrizia, folosirea forței, lăudăroșenia, limbajul injurios și sexos – toate au corespondent și în ”viața civilă” de unde proveneau toți aceeia care populau/ populează stabilimentele penitenciare, în pofida unor posibile și/ sau reale erori judiciare. (Vezi: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/decebal-traian-remes-basescu-mi-a-spus-ca-nu-ma-va-ierta-664954.html)

 

Sportul preferat al autorului, pe parcursul întregii cărți este jocul de cuvinte, joaca cu cuvântul, jocurile cuvântătorilor cu cuvintele (ca să intru și eu în acest joc sportiv…). Aliterația este jocul cel mai drag al autorului. Câteva titluri de povestiri (ca să nu mai spun de chiar titlul cărții – ”Izbituri și izbutiri”) dovedesc asta: ”Împrejmuiri și împrejurări”, ”Solidar și solitar”, ”Remaniere remaniată”, ”Tolomac de Potomac”.  Oximoronimia face și ea parte din arsenalul de mijloace stilistice remeșiene: de ex. ”Paralele încrucișate” – un alt titlu de poveste…

 

Personajele povestirilor acoperă o gamă foarte largă de meserii/ profesii/ ocupații: directori de bancă, directori de firmă de construcții, șeful Miliției municipale dintr-un oraș din Oaș, prim-secretarul județenei de partid, șeful sindicatului, un preot, un turnător dovedit, o prietenă săsoaică, soția, copiii, chelneri, șoferi, bodyguarzi, securiști și parlamentari (personaje identice în destule cazuri), miniștri, premieri, președinți de partide, președinți de țară. Desigur, lista este cu mult mai lungă, dar am dorit doar să subliniez că autorul se autodescrie tocmai prin multiplele sale interacțiuni cu oameni de toate soiurile, gradele și ocupațiile posibile…

 

Spuneam că această carte de amintiri și pamflete stă semnificativ sub semnul relației cu ideea de proprietate și cu disprețuirea frecventă a acesteiea de către români, dispreț concretizat în cuvântul ”furt” și derivatele sale (furat, transferat, luat, ciugulit, fraudat, neplata impozitelor și a accizelor etc.). Nu întâmplător – la una dintre negocierile României cu FMI -, un reprezentant al acestei bănci a observat că toți demnitarii români fumau țigări… netimbrate! (episod descris de DTR în carte). Pe vremea lui Ceaușescu, în toiul heirup–ului pentru construirea Casei Poporului  și în numele acestui ”ideal măreț” se furau pe rupte materiale de construcții (cărămizi, ciment etc.) care s-au transformat subit în garduri la instituții publice importante (Miliție, Bancă) dar și la o casă parohială… Totul fără acte, sau cu acte false, cu minciună și cu senzația că toți fură, singura nuanță care mai rămânea de stabilit fiind cantitățile, modalitățile și consecințele. Legea tăcerii (în comunismul feudal românesc) era respectată și tot așa s-a întâmplat – masiv – timp de cel puțin un deceniu postdecembrist (în capitalismul de cumetrie românesc). Povestea cu gardurile construite din materiale furate poartă titlul – inspirat! – de ”Împrejmuiri și împrejurări”. Își poate închipui cineva, cu suficientă rațiune și bună credință, că obiceiul (strămoșesc?) de a fura (cu acte sau nu) a crescut în proporții uriașe după așa zisa Revoluție? Devalizarea întreprinderilor (a nu se uita: în primul rând a casieriilor care – în iureșul revoluționar al maselor bine îndrumate de oameni specializați – au rămas goale-goale…) a fost urmată de privatizări cu cântec, iar traficul de influență era un lucru adesea considerat ca fiind …normal. De aici și neprimirea României în Schengen, de aici și volumul (impresionant, cred) de resurse financiare alocate, în ultimii ani, din bani publici, pentru destructurarea unor clanuri și rețele, majoritatea dintre acestea fiind, inițial, protejate partidic și transpartinic.

 

21 de povestiri

 

Parcă dorind să atenueze jena de a fi fost participant oficial la aceste ”transferuri” de proprietate, evident ilegale, din comunismul ceaușist, (devoalate în povestirea ”Împrejmuiri și împrejurări”) Decebal Traian Remeș vine imediat cu o poveste duioasă (”Mama copiilor”), poveste reală trăită intens de majoritatea dintre noi, absolvenții din 1971, poveste în care familiile erau supuse la chinuri existențiale greu de imaginat astăzi. Autorul povestește cu un haz amar despre viața la bloc (frig, lipsă de apă caldă, lipsă de alimente, lipsă de sens…), dar și despre ”adaptabilitatea” românilor la situații constrângătoare. Mulți apelau la șpăgi date vâzătorilor, la miturea celor care aveau puterea de a aproviziona, pe scurt legea era încălcată atât de demnitari cât și de omul de rând. Să ne mai mire faptul că diminuarea fenomenului corupției în România actuală s-a lovit de rezistența nu doar a celor prinși la furat, ci și a unor persoane cu funcții de răspundere din justiție, administrația publică, sau chiar din partea partidelor parlamentare?

 

Pentru cei născuți după 1989 absurdul situațiilor din societatea românească atingea paroxismul: vizite oficiale ale cuplului dictatorial la care salariații erau obligați să-și strige ”Ura!” față de conducătorul iubit, oferirea de locuri de muncă în care ocupația de bază era ”tăierea frunzelor la câini” (pentru a nu exista șomaj, desigur), urcarea pe scara ierarhică doar a celor cu dosar bun, cu tupeu și cu ”știința” de a mitui sau de a-ți oferi oarece servicii etc. Toate acestea și altele asemenea, sunt povestite cu umor, în ”Fără o doagă”. Autorii din literatura absurdului ar avea o bogată materie primă luată din viața cotidiană a românilor din feudalismul capitalizat de comuniști. În această povestire se observă una dintre ”calitățile” autorului: rău de gură, ”spurcat la vorbă”, nerezistent la ispita interioară de a da replici, de a da peste nas, de a se răcori pe un personaj oarecare prin cuvinte și atitudini fruste, dar surprinzătoare atât pentru personajul în cauză cât și pentru cititorul puțin obișnuit cu asemenea comportamente. Atât în ”Fără o doagă” cât și în ”Bocitul mortuluiDTR face proba că nu-i este deloc în fire iertarea. Dimpotrivă! Răcorirea prin răzbunări este trăsătura de caracter care, probabil, i-a asigurat un număr crescând de ”prieteni”, în pofida unor servicii (cu bani publici) oferite unor potențiali sau reali susținători electorali. În ”Solitar și solidar” se face aluzie transparentă la solitarul cârmaci/ cârpaci (Ceaușescu) și la Șeful sindicatului ”Solidaritatea” venit în România postdecembristă să facă noi breșe în ”monolitul” monopolului unicului și aparent de neînlocuitului partid conducător. Departe gândul autorului de a discuta ideologie sau principii ale constiturii și dărâmării regimurilor politice! Nota dominantă a povestirii sunt femeile (”iepe”) văzute, cum altfel? prin ochii masculilor (”măgari”) la fel de înfierbântați și dornici să încal(e)ce Codul eticii socialiste, în lipsa altor idealuri, desigur….

 

Structural vorbind, cartea este partajată între amintiri din trecutul comunist (primele 100 de pagini, încheiate cu o perlă a cărții – povestirea ”Săsoaica” – cea mai reușită ”bucată”, dat fiind că locul limbajului licențios este luat de cel amoros, dar … virtuos) și amintiri din tranziție, încheierea fiind un pamflet împotriva ”regimului Băsescu”, evident, pentru DTR, un regim mult mai ”rău” decât regimul Ceaușescu...

 

Revin la povestirile care compun cartea. După cum spuneam, cea mai reușită dintre toate, cel puțin pentru un romanitic incorigibil ca mine, este  povestirea ”Săsoaica”. Dacă nu ar fi ținut neapărat să sublinieze lipsa oricăror idei rasiste/ etniciste/, respectiv multiculturalismul pe care l-a practicat avant la lettre, în comunismul ceaușist, această povestire mișcătoare putea fi intitulată ”Dragoste și durere”. ”Dragoste” – pentru că era vorba chiar despre o frumoasă poveste de dragoste, și ”durere” pentru că toate iluziile și înălțătoarele sentimente au fost întrerupte brusc și dureros de întâlnirea eroului nostru – DTR – cu ”organili” de Miliție care i-au înscenat și un dosar ”civil” pentru a putea justifica (penal) o eventuală acuzație nedovedită de colaborare cu dușmanul din străinătate, respectiv nemții României care optau pentru plecarea din România. Unul dintre protagoniștii milițieni – ”tovarășul căpitan Calotă” – călăul său adică, va deveni, nu peste multă vreme coleg de Parlament cu DTR. Nu știu dacă am mai povestit prin pseudorecenziile mele, dar cred că ar merita o investigație referitoare la criteriile care au stat la alegerea primilor noștri deputați în primul – după decenii – Parlament ales în urma unor alegeri (relativ) libere. Dintr-o eroare a ”organizatorilor” primelor alegeri am fost și eu inclus pe lista candidaților la un loc de deputat, pe locul 7 în județul Iași, calitatea mea proaspăt dobândită de ziarist (la ”Neamul românesc”) fiind, probabil, un argument. Ceva s-a întâmplat însă la ”Cadre” pentru că după alegerea primilor 24 de viitori deputați de pe lista FSN un grup de tovarăși a ”lucrat” (eficient!) pentru plecarea mea de urgență la Chișinău, ca ziarist la ziarul Parlamentului Republicii Moldova, ”Sfatul Țării”. (Era un vis al tinereții mele…acela de a deveni ziarist profesionist). Unul dintre motivele ”mazilirii” a fost, probabil, și refuzul meu de a accepta rolul de ”scriitor de legi”… Un ”tovarăș parlamentar” m-a invitat, imediat după alegeri, la București și a început să mă laude pentru talentul meu jurnalistico-scriitoricesc propunându-mi să mă ocup cu redactarea legilor în prima legislatură liber aleasă. Am acceptat imediat, mândru că pot fi util în momentele de răscruce istorică trăite… ”Știți cum se redactează o lege, nu?…” vrea să se asigure interlocutorul meu. ”Cum să nu!”, răspund eu pe loc, având convingerea că pot aplica nestingherit și benefic Metodologia Scop Mijloc... ”Mai întâi trebuie expus cu maximă claritate scopul inițierii și, eventual, al adoptării unei legi. Apoi, trebuie precizate mijloacele (coercitive sau nu) de atingere a scopului propus. În caz că practica demonstrează că acele mijloace nu sunt adecvate, legea poate suferi amendamente/ îmbunătățiri sau legea poate fi abrogată…”. Eram chiar entuziasmat că aș putea fi implicat în aplicarea concretă a ceea ce scriam că trebuie să întronăm la noi (în zecile de articole publicate săptămânal): ”dictatura legii”. Interlocutorul meu, ușor fâstâcit de cantitatea imensă de naivitate pe care o avea în față, încearcă să mă aducă pe drumul cel ”bun”: ”Aaaa…, nu chiar așa, știți… NOI am vrea ca textele să nu fie chiar atât de clare, ci, dimpotrivă mai alambicate, mai cu multe înțelesuri..Știți dumneavoastră cum…”. Am luat această dorință a interlocutorului meu drept un atentat direct la adresa MSM, concepută la sfârșitul anilor 70 și pentru care am fost monitorizat neîncetat. Așadar, am spus un NU hotărât! Peste ani, unul dintre deputații (țărănist, deci de dreapta!), fost coleg la Academie, mi-a spus că a reușit să facă o lege despre retrocedările funciare care vor ”da o pâine bună de mâncat” la multe generații viitoare de avocați și judecători. Am înțeles atunci mai bine ce dorea, de fapt, acel ”purtător de cuvânt” al intereselor noii clase de potentați ai vremii….

 

Ajuns deputat în Parlamentul României, DTR a devenit coleg cu ”tovarășul căpitan Calotă” –  și acesta tot parlamentar. ”Cum era o modă aproape generală, am încercat să-mi văd un eventual dosar. Mi s-a dat în scris, că nu ar exista. Să-i ia dracul cu dosarele lor cu tot!” (p. 97).  Pe lângă eventuala investigație referitoare la structura primului Parlament al României, ar mai fi de investigat și ”dispariția” dosarelor…

Dacă aceste investigații ar fi avut loc, iar rezultatele ar fi fost făcute publice, atunci nu ar mai fi fost lumea atât de surprinsă să afle că președintele Constantinescu a fost ”învins de sistem”. Cine era ”sistemul” dacă nu înlănțuirea de funcții publice și cumetrii/ încuscriri de interese economice rezolvate din bani publici ale foștilor politruci și securiști care au revigorat sistemul feudal pe care lumea îl credea apus în 1989.  DTR spune/ scrie că ”Guvernarea Constantinescu a fost o încropire împiestrițată din cioburi a mai multor oluri. Chiar liberalii și țărăniștii erau din luturi diferite” (p. 138). ”Mai cred și azi că în vara lui 2000 a murit un Făt Frumos nenăscut al României!” (p. 139), deplânge DTR învingerea de către sistemul securistic postceaușist a președintelui Constantinescu. De fapt, tot autorul recunoaște că nici el nu s-a putut sustrage de la regulile sistemului clientelar moștenit de la feudalii comuniști. Din primele zile ale nominalizării sale ca ministru de finanțe au tot curs cererile prietenilor, colegilor de partid, ale  premierilor și ale președintelui țării însuși. Iată descrierea celor întâmplate doar la câteva ore de la nominalizare: ”Prieteni vechi și candidați de prieteni noi! Se impune să sărbătorim! Sfaturi. Rugăminți. Pâre. Invidii. Aduceri aminte. Proiecte de urgență maximă. … Toată lumea din jur este pe deplin convinsă. S-a terminat cu toate necazurile. Va curge lapte și miere! Eu o să le distribui. Lor, după necesități. Așa se cuvine. Suntem prieteni. Prietenia moare nealimentată. Nu pot lăsa eu să moară prieteni, atât de sincer atașați. Eu îi percepeam, sincer, interesați.” (p. 130). Desigur, nu toți erau recunoscători… ”Toți cărora le-am dat uitau și mă uitau! Își aduceau aminte abia la o nouă nevoie. De fiecare dată a lor, niciodată a mea!” (p. 140). Blestemat, probabil, de un coleg de partid care nu a reușit să devină ministru de finanțe, DTR își rupe piciorul în chiar prima zi de mandat. La spital, fiind țintuit la pat, nu putea refuza nicio vizită. Aproape toate erau însă pentru obținerea de fonduri. Dacă nu ar fi triste, aceste momente descrise de autor ar fi savuroase, delicioase (dpdv literar, desigur). Înainte de a citi lista personajelor care sunt țintuite de DTR pentru ”calitățile” lor de fripturiști și ariviști, cred că merită citite aceste două fragmente din Eminescu: “Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”  și: “Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.” (Cf. Mihai Eminescu, Timpul, 12 noiembrie 1880)

 

L-au vizitat, atunci, Mircea Sandu, Cornel Dinu (”Venise cu un scop anume. I-am zis da! Îndepărtându-se… l-am auzit rostind amar: – Mi-a promis. Toți promit. Nu sper!” (p. 145), Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie (”venit să-mi ceară bani pentru șușanele private în provincie” (p. 146), Nicolae Sabău (”venit pentru bani” (p. 146), dr. Bartoș (”nu v-am cerut bani pentru mine” (p. 147),  Mitropolitul Blajului, două măicuțe de la Mânăstirea Habra (”disperate că vine iarna și plouă ori ninge în trapeză și chilii” (p. 147), Crin (Antonescu, ministrul de la Sport, zis Pleată) (”i-am promis lui Crin că, împotriva zgârceniei mele proverbiale, semnez oricând propunerea lui de dublare a premiilor pentru cei merituoși la viitoarea olimpiadă” (p. 153), Ion Țiriac (președintele Comitetului Olimpic Român (”bre, rumâne, ministrule! Aici e vorba de bani!” (p. 154), președintele Constantinescu (”Mă sună. Tot premiile. Mai trebuiesc rotunjite!” (p. 158)  etc.

 

DTR a fost numit director, în toamna anului 1991, la o întreprindere din Baia Mare de către Victor Atanasie Stănculescu, în ultima lui zi de mandat. I-a urmat, ca premier, Theodor Stolojan. Iată cum este acesta descris de către DTR: ”Un zgârie brânză când trebuia să dea și un târâie brâu, când era să facă” (p. 164); ”Domnul Stolojan, rutinat cu banii securității, știind numai el ce și cum cu valuta, transformase toate disponibilitățile din valută în lei, leuți și bănuți de două parale. Au intrat în bancă mărci. Banca mi-a descărcat mărcile în contul de lei la cursul dictat de Stolojan. Dictatul lui Stolojan avea o portiță, te lăsa să faci leii valută la alt curs, zis liber. Atât de liber că pierdeai dintr-un foc jumătate banii! Unii i-au zis confiscare. Eu am avut convingerea că-i furt! De atunci și până astăzi, hoțul i-a zis soluție” (p. 165). Și încă: ”Așa am ajuns să-i dau o masă, într-o seară de început de octombrie 1998, lui Stolojan. La Washington! Recunoștință târzie că mi-a confiscat valuta întreprinderii și că s-a înconjurat și de boi în guvernul de tristă amintire. Era simbriaș la Fondul Monetar, trimis acolo ca să nu mai încurce prin țară! Apreciat după valoare, i-au dat sarcină să ronțăie ceva dolari, afundând Moldova dintre Prut și Nistru și mai adânc în sărăcie decât sovieticii de care se desprinseseră doar prin vorbă, nu și prin fapte!” (p. 168). În acea perioadă, Geoană era ambasadorul României în SUA, dar DTR l-a văzut și descris după cum urmează: ”întindea plasă de relații ca un păianjen fără a-i folosi la nimic până la urmă” (p. 168). Deloc bântuit de modestie, DTR trage o concluzie în urma dineului la care a participat Th. Stolojan și premierul Radu Vasile: ”Cu o vreme în urmă, … , mă mirasem cum am ajuns ministru. În seara aia mi-a trecut mirarea! Dar nu mi-a trecut de atunci și până azi o altă mirare: cum au ajuns companionii mei premieri! Lista celor de care mă tot mir a crescut. Adăugați-i pe cei de care vă mirați și voi!” (p. 169). Această descriere a celor doi companioni ai săi, dar și a întregii clase politice românești de la sfârșitul secolului trecut i-a permis lui DTR să mai răsucească o dată cuțitul în… tablou: pe Stolo l-a dezmierdat Tolo, iar pentru că se aflau pe Potomac, DTR i-a spus… Tolomac! Și pentru că și premierul umbla la poezie (sub pseudonimul Mischiu) DTR i-a găsit și lui o rimă: Fistichiu.  Cât despre cartea de poezii a fostului premier, DTR a notat: ”Poezie a uitat să treacă în pagini” (p. 171). După ”Tolomac pe Potomac”, încep povestirile stropite din belșug cu acid ironic. În ”Două fețe” acidul este larg distribuit: ”ne-am împiedicat de un general. Că în țara asta este cel mai răspândit dăunător în armată, poliție și servicii. Poate doar puricii sunt mai mulți” (p. 174). Inevitabil, apare și Traian Băsescu în colimator: ”Ținea de coarne un berbec pe care îl mulgea Băsescu. Două blonde din suită râdeau ca proastele. Râdeau cu lacrimi de ciudă. L-ar fi muls și ele. Pe berbec, că pe mulgător îl sleiseră de ultimul strop de vlagă” (p. 175). Vine la rând Marko Bela: ”Marko Bela mi-a fost întotdeauna ”drag”. Prea seamănă cu Lenin, leit, ca două boli incurabile între ele!” (p. 176). Premierul Radu Vasile s-a adresat mulțimii cu un mesaj pe care românii l-au înțeles, fiecare cum a vrut. Mesajul era: ”În țara asta nu a mai rămas nimic de furat” (p. 190). Iată și hermeneutica românească în acțiune, expusă de DTR: ”S-a comentat în fel și chip! Că-i hoțul hoților, olteanul! Că prin afirmația respectivă le spune altor hămesiți: ”Dați-vă de rând, nu-i la ce vă înghesui, că totu-i gol și secat. Lăsați-ne pe noi, facem treburile țării pe gratis”! Părerea altora, mai răutăcioasă, bătea în sensul că premierul era dus de nas de cei dedați la rele, convingându-l că de unde nu-i, n-au ce împărți cu domnia sa…. Nu a avut dreptate. Mai era ce fura! Și s-a mai furat! Se mai fură! Chiar și ”biet român săracul” fură! Își fură mereu-mereu căciula, prostit și orbit de chiori! (pp. 190-191). Cred că răspunsul, adresat de Eminescu direct politicienilor, cu peste un secol în urmă, este perfect valabil și azi: “Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură.“ (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pp.111-120).  Despre consecințele corupției a scris tot Mihai Eminescu: “Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”  (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.124)  S-ar părea că, în zilele noastre, fibra corupției, care a cotropit masiv și în primul rând educația, are toate șansele să se dezvolte, nu să se reducă…

Nici Andrei Pleșu nu scapă caracterizărilor evaluative ale lui DTR: ”…Pleșu, care, deși dormea la externe, era activ în plan intern și făcea niște incantații bahice la Păltiniș.” (p. 205)

 

În povestirea ”Lovitură sub centură” (iscată de amintirea unor negocieri crunte cu FMI) atacurile cu acid ironic din ce în ce mai concentrat – la adresa politicaștrilor vremii, dar și a ”fondiștilor” – se succed cu intensitate și frecvență crescânde. Ținta cap și ținta piept poartă același nume: Băsescu. Celelalte ținte primesc porții mai reduse de acid, tocmai pentru a nu distrage atenția de la direcția loviturii principale, care, până la finalul cărții, se transformă în obsesie, sugerând, nu prea argumentat, că președintele Băsescu este unicul vinovat de toate relele existente și persistente în România ultimelor două decenii. La întâlnirea FMI – Guvernul României din ”ultimii ani ai mileniului al doilea” (p. 195) (probabil anul 1998 – LD) au reprezentat România patru persoane: ”premierul Radu Vasile și talonerii Remeș, Athanasiu, Băsescu” (p. 195). Primul trosnit, evident Băsescu: ” … sticle cu apă și sucuri pe masă, sticle cu alte lichide și frapiere la îndemâna lui Băsescu. Era însărcinatul special cu turnarea, având bune referințe de la serviciu!” (p. 195) (Citititorii atenți vor înțelege de aici că unii demnitari ai statului român au avut acces la dosarul de turnător la Securitate al lui Băsescu – dosar acum dispărut, împreună cu dosarele altor demnitari – și chiar vorbesc, în consecință, în deplină cunoștință de cauză).

 

O posibilă explicație a transformării lui Traian Băsescu în ținta cea mai uzitată de un șir(ag) lung-lung de politruci o dă Laurențiu Ciocăzan într-un recent articol analitic, echilibrat și veridic: http://www.paginadepolitica.ro/toti-impotriva-lui-psd-si-opozitia-unite-de-jos-basescu/  Dar, dacă lupta împotriva hoției a fost mereu asociată cu regimul Băsescu care – chipurile – comandă justiției pe cine și când să aresteze, atunci este cât se poate de firesc ca cei cu musca pe căciulă să arate și să strige chiar de unde vine pericolul asupra libertății deputaților și a altor demnitari puși pe furat: de la Băsescu!. Și nu numai clasa politică este nemulțumită de combaterea hoției în România, ci și maramureșanul badea Pătruț care – ca și guvernanții care preferă să fumeze țigări neaccizate – este supărat că este obligat să accizeze producția sa de pălincă. Și cum partidul liberal este nu doar liberal, ci și național/ românesc, atunci este firesc ca liberalii naționali să gândească ca Ponta, recte să nu vrei UE și să nu vrei să pupi licurici americani. Cu alte cuvinte,  cum să te aliezi cu niște intruși (euroatlantici) care au un obicei foarte urât: urăsc hoții!? (Cred că nu mai trebuie precizat că această carte de memorialistică a fost scrisă pe vremea când înfrățirea politico-partidică dintre bolșevicii lui Iliescu – PSD – și menșevicii lui Voiculescu – PC – și Oprea (UNPR)  era garantată de frăția de arme dintre cei doi buni camarazi și prieteni: socialistul Ponta și liberalul Antonescu (zis Pleată, cu ceva ani în urmă). În deplin consens cu acest mod de gândire național-socialist amestecat cu cel național-liberalist, eroul povestirii ”Pruna și acciza” – nea Pătruț – sintetizează, la final, într-o manea ad hoc, întreaga filosofie național-liberală, pe care autorul cărții pare a o împărtăși pe deplin: ”Foaie verde și-o gutuie/ Eu m-am săturat de UE!/ …/ Bine-a fost și rău amu e!/ ” (p. 254). O fi fost binele lui nea Pătruț cel de pe vremea lui Ceașcă, sau cel de pe vremea Iliescului de dinaintea intrării în NATO și UE?!

 

Penultimele trei povestiri sunt bazate pe exemple din viața autorului aflat în penitenciar. ”O altă lume? Nu! Aceeași lume, românească, într-un alt loc! Cu oameni cuminți, cumințiți sau chiar …cu minte!” (p. 256). Corect! Literatura pe care am citit-o în copilărie mi-a creat un sentiment special pentru ideea de libertate, fiind probabil păcălit și eu – ca mulți alții – de lozinca iacobină: ”Liberte! Fraternite! Egalite!” pe care ne-au fluturat-o și bolșevicii pe la nas, timp de decenii. Trăiam cu iluzia că pentru toate ființele umane libertatea este valoarea supremă. Iar lipsirea de libertate – pedeapsa supremă! Așa am ajuns să cred că doar politicile liberale pot face o societate dacă nu una foarte prosperă, atunci măcar una liberă. Abia mai târziu am realizat că nu tot ce are ”liberal” în titulatură chiar produce politici liberale. Despre PNL am auzit, chiar și de la membri ai acestui partid, că are, în rândurile sale, cei mai mulți securiști și secretari PCR dintre toate partidele din România. Cred că cel mai bine o știu liberalii înșiși… Dacă așa stau lucrurile cu adevărat, atunci ce s-ar putea spune oare despre PSD, urmașul PCR? În fine, considerându-mă nu doar liberal, ci chiar libertarian, am ales libertatea de a nu mă înregimenta niciunui partid politic (mai exact sunt unicul membrul al celui mai important partid politic din România: PCFP = Partidul Celor Fără de Partid). Dar am cunoscut și ce înseamnă lipsa libertății. În cele cca trei luni de armată (la Focșani) am primit trei zile de arest pentru că… nu eram încheiat regulamentar la veston! (asta după ce aveam la activ multe alte abateri, dar greu de probat…).  Dacă la penitenciarul descris de autor aglomerația de persoane și paturi pe metrul pătrat era nota dominantă (lipseau doar mesele), loc unde ”se poate mânca precum caii, fie într-o rână tolăniți pe paturi” (p. 256), în arestul meu patul (alcătuit din scânduri) se ridica la 6 dimineața și se încuia la perete. Coborârea patului (botezat ”țambal”), după o zi de stat în picioare, avea loc la ora 21, iar scândurile goale păreau o saltea de vis…  Dar nu chinul de a sta atâtea ore în picioare (la 21 de ani era totuși mai ușor de suportat) cât ideea de injustiție era chinuitoare… Am amintit acest episod pentru a avansa ipoteza că și în cazurile unor demnitari pedepsele sunt date nu doar pentru rizibila faptă pentru care s-a dispus privarea de libertate (primirea de caltaboși, de exemplu), ci pentru altele – cunoscute dar neprobate – cât și pentru scoaterea din circuitul politic/ public a unor persoane incomode…  Oricum, mi se pare mai mult decât instructivă lecția de real(ism) politik dată unui deținut, mare amator și jucător de șah: ”Se zice partid și partide la gașca și haitele care pradă în numele unui instinct politic. Când o fac țigănește (dar când n-o fac!) se zice partidă și partide! Când o tăvălești pe una… se zice partidă și partide…” (p. 264). Analogia partidicului politic cu partidele de amor este foarte relevantă… Pentru toți pușcăriașii – guvernanții sunt de vină. Și pentru că pușcăria este chiar țara în mic,  la pușcărie lumea se împarte și pe afinități partidice: gașca Băsesu-Boc, haita lui Iliescu, partida romilor, și, desigur, partide de amor… Povestirea ”Raport de incident” este redare parabolizată și hermeneutizată ideologic după un concurs de creație artistică (pictură) cu tema ”Oameni politici de ieri și de azi” cu concluzia că cei mai detestați dintre toți politicienii, după Ceaușescu, erau cel de la PDL: Băsescu, Boc, Macovei, Udrea…  ”Dintre caricaturi două erau mai scule, și anume: Ceaușescu – mânuitor de sulă la bază și Băsescu – creator de hulă prin excelență” (p. 280). Decizia pentru stabilirea premiantului era alcătuită din doi (foști) primari, simbolic botezați Lefter și Pagubă: ”Fiecare îl slujise și pe primul, fiecare trecuse dintr-o parte în alta de repetate ori, ca ”românul imparțial”, doar că unul avea convingerea că Băsescu l-a băgat la zdup, iar celălalt nutrea speranța că Băsescu îi va scoate” (p. 280). Acest citat mi se pare a fi o excelentă frescă ce poate caracteriza sintetic întreaga clasă politică românească postdecembristă: a) oameni puși în slujba cetățeanului și pentru aplicarea legilor, încalcă legile și ajung la închisoare; b) duplicitatea, ipocrizia și bigotismul – caracteristici pentru funcționarul public ales pe criterii de partide; c) traseismul politic – trecerea cu ușurință de la un ”stăpân” la altul și înapoi; d) cei care își încheie cariera politică în pușcărie se împart, iremediabil, în două tabere: cei care așteaptă clemență de la ”șeful cel mare” (Băsescu, în cazul de față), și cei care acuză nesmintit că sunt victime ale ”dictatorului” (același Băsescu); e) după ce au probat calitățile de mai sus, incompatibile cu ideea de justiție, actanții în cauză se erijează în apărători și garanți ai ideii de justiție acceptând să facă parte dintr-un juriu de două persoane (sistemul bipartit) care – oricum s-ar judeca lucrurile – ajungeau la concluzii partinice și părtinitoare. (O altă formă de ipocrizie, încheiată, în povestea remeșiană, cu ”o ciomăgeală în toată regula”, urmată de intervenția mascaților care și-au făcut cu sârg datoria de a-i ”burduși pe toți”. Morala ar fi că inexistența unei legislații clare, a unei aplicări corecte a legilor și a criteriilor de împărțire a cetățenilor în ”buni” (liberi) și ”răi” (închiși), generează întronarea forței ca mijloc eficient de (re)stabilire a ”ordinii”. Pe scurt, democrația prost înțeleasă și prost aplicată poate lesne genera dictatură. Lipsa dictaturii legii, naște democrația forței brute… mascată de o falsă justiție (identică cu cea aplicată cuplului dictatorial ceaușist). Așa că Lefter și Pagubă au ajuns să aibă un nou proces, instrumentat de avocatul Chilipir și judecați de judecătorul Frigerău. Descrierea a tot ce a urmat (repartizarea nealeatorie a dosarelor, prietenia avocat-judecător transformată în pârghie de influențare din partea celor care dispun de bani suficienți, cumpărarea sau ascunderea de probe la dosar etc.). Lucrurile nici nu putea fi altcumva devreme ce judecătorul Frigerău era un ”fost activist utecist, sindicalist și școlit la ”fanegheorghiu”, cu diferențe luate la primele facultăți private deschise de foștii lui profesori de socialism științific, cu doctorat trecut la Chișinău, după îndemnul: Să ne ținem de neamuri! Noi vă dăm titluri de doctori, voi ne faceți europeni dându-ne cetățenie!” (p. 283). Povestirea în cauză (”Raport de incident”) mi se pare una dintre cele mai reușite și veridice tablouri ale sistemului politic și juridic din România (faptul că alături de oameni politici sunt prinși cu ”ocaua mică” și procurori, avocați și judecători confirmă cele de mai sus). Bună țară, ră tocmală! Doar ieșirea la pensie mai putea împrospăta sistemul justiției din România. Și iată că – la fel cum politrucii comuniști și securiști au împrospătat și întinerit Parlamentul trimițându-și acolo copiii, nepoții, amantele (tinere, cum dreaq?…) – la fel s-a întâmplat și în justiție: ”Între timp, Frigerău fusese pensionat cu oarecare grabă, că, oricât ”sirop de tuse” ingurgita, nu se vindeca de neamprostie, lene și nepotisme, iar în locul lui a fost adusă o nepoată a unuia deosebit de activ, pe motiv că este locțiitor de nevastă consensuală a unui prieten de familie și, mai ales, de sex în grup. Pensia lui Frigerău – nesimțită! Ca să poată trăi până crapă în sentimentul nutrit de foștii lui colegi față de muritorul de rând” (pp. 300 – 301). Povestirea ”Raport de incident” merită citită și recitită, publicată pe site uri și bloguri, apreciată atât sub raport literar artistic (o reușită!) cât și sub raport de parabolă a vieții politice românești (o caricatură!). Povestirea următoare, ”Scrisoare netrimisă”este o continuare firească a celei anterioare, doar că textul este unul explicit, cu trimiteri la personaje reale. Concret, este o acuzație directă (neprobată, desigur) la adresa președintelui Băsescu, cel unic și suprem vinovat de câte se mai întâmplă în țărișoară… ”Am ajuns la ”pensiune” spre finalul lui februarie! Casă, masă, papa, dracu-lacu. Lux a-ntâia! M-a sponsorizat unul Băsescu, o să-l mai laud că merită, cu condiția să stau cel puțin un an…  numai că ăsta cu sponsorizarea e plin de datorii față de mine că, nici eu, nici el, nu mai știm socoteala exactă. Îi cam rău la plată, îi cam rar la pleată, mincinos fără pereche! Pe mine m-a mințit, pe alții i-a mințit, de fapt pe toți i-a mințit și, pentru a fi drept cu el, s-a mințit și pe sine. De ce? Așa-i făcut!” (p. 318). Bănuiesc că acest mic text acuzator ar putea fi semnat deopotrivă de A. Năstase, C. Voicu, R. Fenechiu etc. etc.  Viitorul va confirma sau nu această acuzație. ”Scrisoarea netrimisă” este adresată mamei, fiind plină de amintiri legate de viața grea a familiei pe vremea … Celuilalt (dictator), asezonată cu descrieri din viața din penitenciar. Din când în când, DTR face trimiteri directe, însoțite de amenințări cu răzbunarea către Actualul..., iar finalul este identic cu începutul scrisorii: ”Sunt Paștele, nu plânge mamă…!” (p. 317 și p. 332).

 

Ultima povestire (a 21-a!) este intitulată ”Upercut” și continuă celelalte povestiri axate pe acuzații la adresa președintelui Băsescu. Din motive insuficent de clare personajele acestei povestiri poartă pseudonime foarte clare, transparente, dar codificate din motive care îmi scapă… Povestirea începe cu un citat din ardeleanul Coșbuc, întâmplător același rostit de olteanul Ceaușescu la ultimul Congres al PCR: ”O luptă-i viața, deci te luptă…”. (p. 333). Ca fost boxer care a jucat inclusiv în liga națională DTR utilizează termeni din box: upercut, antrenor, sparring partner, (înlocuit mai jos cu inventata expresie ”starring partner”, cu trimitere la Băsescu) corzile ringului, lotul național, nume de scenă, arbitru de ring etc. Sub terminologia sportivă preluată din box, DTR aparent își sintetizează viața politică, marcată de personaje binecunoscute, lansate și ele în acest sport de către ”antrenori” bine acoperiți…dar, de fapt, îl descrie mereu pe președintele Băsescu și anturajul lui de la PD(L):  ”Am evoluat drept ”Traian din Băsești”, antrenat de către Valerian Scoita (alias Valeriu Stoica – LD), bun să păcălească cântarul oficial și să-l încurajeze pe ”starring partner”, cel mai adesea Traian Hăhăescu, antrenat de Pedro Romano, care-și îmboldea elevul cu ”ole! ole!” în momentele de năuceală, când se uita ca vițelul la poartă nouă, prăvălit între corzile ringului. Arbitrii din ring au fost, la început, Radu Mischiu Vâlceanu ( alias Radu Vasile, sprijinit de Mugur Isărescu de la Drăgășani, Vâlcea – LD), iar apoi Nepos Patriarhae Vâlceanu (alias Mugur Isărescu, patriarhul financiar al României – LD), secondați de echipa de numărare din anonimi trecători prin lotul național, numit pompos guvern!” (p. 333).  Sunt invocați, în partidele de box care au urmat Radu Cerbeanu (alias Radu Berceanu – LD), descris ca ”purtător de prosop” al lui Băsescu, Anca Bobagiu (alias Anca Boagiu – LD) ”care, cu o batistă parfumată, îi tampona ce-i văzuse ei pe vremuri când se juca în nisip”. (p. 333).  Din motive neclare mie, brusc DTR renunță la pseudonimele/ poreclele acordate oamenilor politici și trece la stilul direct, invocându-i pe Meleșcanu, Flutur, Hașotti, Stroe și Tăriceanu. Despre Stroe aruncă doar un cuvânt, după ce afirmă că ”l-a citit”: ”maculatură” (p. 335). Cu Flutur nu se putea suporta deloc! Acțiunea se petrecea la Vila Lac, iar după un număr de ani DTR se reîntâlnește, în același loc cu președintele Băsescu: ”m-am zburlit la pirat, spunându-i că nu vom accepta decât morți rebotezarea Grădinii Tronurilor Regale (alias Palatul Cotroceni – LD) în ”Zbiruința” (aluzie la vasul ”Biruința” comandat de Băsescu – LD), … Auzind de Zbiruința a luat foc și mi-a precizat: – O iau ca pe o provocare! Urcăm iar în ring, dar… ha, ha, ha,… acum eu dictez regulile. Tizule… nu uit. Zbiruința ai zis, zbir voi fi” (p. 336). Apoi, cu ocazia depunerii jurământului în Guvernul Tăriceanu, Băsescu i-ar fi spus: ”Tizule, am acceptat meciul decisiv. Vei afla când, unde, cum! ”(p. 337).  În pregătirea meciului decisiv este atrasă în joc Rodi Kc Ulcer (alias Rodica Culcer – LD) ”în mod sigur nume de cod primit de la securitate când au aruncat-o să tragă cu urechea la mediul anglo-saxon” (p. 338). Inevitabil, în presupusul atac final la adresa lui DTR este invocată și Donica Dac-o Vrei (alias Monica Macovei – LD). Apoi se face referire la Tristian Bouleanu (alias Cristian Boureanu – LD) și Blădescu (alias Cristian Vlădescu – LD), ”tusea și junghiul” (p. 340) sistemului financiar românesc. Primul este descris ca fiind autorul înscenării cu trimiterea caltaboșilor. Meciul se joacă, cu trimiterea lui DTR în colțul galben. Arbitrii judecători (Dăniel Mojar – alias Daniel Morar și Taura Lotruța Cap de Piatră – alias Laura Codruța Kovessi – LD) fac corp comun cu Bleji-n-ar (alias Blejnar – LD) și Dracomir (alias Dragomir). După ce a fost făcut KO, DTR este trimis la mânăstirea unde a și scris cartea ”Izbituri și izbutiri”.

 

Finalul cărții se vrea apoteotic în a face o paralelă (încrucișată) între Fleașcă (alias Nicolae Ceaușescu) și Pleașcă (alias Traian Băsescu). Cele 9 pagini ale acestui Epilog intitulat ”Paralele încrucișate” conțin nu mai puțin de 61 de ”aforisme” (afurisisme…) prin care se pun față în față, într-o antiteză dură,  primul și ultimul președinte al României. Las plăcerea cititorilor amatori de calambururi politice să le savureze. Sper ca și alți cititori să cuteze să facă o prezentare/ recenzie a acestei cărți pentru a revela și alte mesaje posibile ale autorului Decebal Traian Remeș. Ideal ar fi ca timpul să-mi permită să revin asupra acestei recenzii după alegerile din noiembrie, mai exact după întronarea noului președinte al României asupra căruia mi-am permis să fac o predicție (promit că nu mai fac…!) în decembrie 2012, pe vremea când toată lumea știa/ credea/ presupunea că alesul românilor va fi liberalul Crin Antonescu (zis Pleată, după porecla dată pe vremea când era ministrul al Tineretului și Sportului). Mi-am încordat capacitățile mele analitico-predictive (în decembrie 2012) și rezultatul – pe care l-am comunicat de mai multe ori pe Facebook – a fost că viitorul președinte al României se va numi Victor Viorel Ponta, iar acesta îl va numi (cu scandalul aferent) ca premier pe Traian Băsescu. Un consilier al premierului Ponta m-a asigurat că greșesc, respectiv că Ponta nici măcar nu va candida, USL ul având deja desemnat un candidat (Crin Antonescu). Vom trăi și vom vedea. Dar indiferent de rezultatul alegerilor cred că cititorii (inclusiv eu) așteaptă de la proaspătul scriitor român Remeș, noi cărți, cu noi dezvăluiri, poate pe un ton mai analitic și mai puțin vindicativ. Avem nevoie de o frescă a clasei politice românești, spre buna creștere a celor care se vor încumeta, în viitor, să se arunce în această vâltoare ale cărei vârtejuri te pot urca pe culmi sau te pot coborî în abisuri… Și o remarcă finală: cartea este scrisă într-o limbă română foarte corectă gramatical, ceea ce este o reală raritate în România celui de-al doilea deceniu al mileniului trei. Ținuta grafică impecabilă onorează un debut editorial de mare ținută. Aștept, încrezător, continuarea.

 

ANEXE (extrase tematice din cartea ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Baia Mare, 2014)

 

Sintagme sexoase

 

–          ”Oricât de frigide erau, de rupt o rupeau și vibrau la greu de frica berzei, în lipsa anticoncepționalelor” (p. 9)

–          conjugarea verbului ”a se rupe”: ”mie mi se rupe; ție ți se rupe; ea o rupe; nouă ni se rupe; vouă vi se rupe; ele o rup” (p. 9)

–          ”toți bărbați și femei la unison, trăiau într-un orgasm comunitar permanent” (p. 9)

–          ”își freacă dosul de tocul ușii și țâțele de ușă” (p.10)

–          ”Asta-i și soarta ta, fetițo! O primă ieșire pe piață și numai tu știi câte altele ți s-au întâmplat. Vei trece și prin mâinile mele.” (p. 11)

–          ”decolteul prea îndrăzneț, în care îmi poposise privirea” (p. 11)

–          ”Îți aduc ceva? – Pe tine! Cu toate cele. – Deja…pretențios? – Numai felul de bază. Trei porții! Mai apoi o luăm pe îndelete cu tot tacâmul” (p. 11)

–          ”un sfârc obraznic îmi atinse umărul, iar apoi obrazul…” (p. 11)

–          ”Miruna se voia și ea îngrădită, îngrămădită, înghesuită” (p. 15)

–          ”Nu pot, dacă-ți spun îl fuți! El se plânge iarăși și trebuie să te fut eu pe tine. Nu mă mai fute la cap! Uită!” (p. 54).  (dialog cu secretarul de partid care n-a vrut să divulge numele turnătorului care a dat referințe proaste la partid despre DTR).

–          ”Când discutăm, între noi bărbații, despre femei, le catalogăm pe toate deasupra cărora n-am gâfâit, curve!” (p. 57)

–          ”Și ne-am angrenat. Agreat. Împreunat. Ordonat. Regulat. …. Care pe masă, care-n dulap, pe ce scară, la care cotitură a holului, mai pe fugă, mai pe mestecate, în picioare pe fugă, ori într-o rână cu râvnă” (p. 58)

–          ”Una-i curva cu știaf, alta-i curva de duzină. Dumnezeu să le țină, că-i rău cu rău, dar…” (p. 59)

–          ”Va, Gina!… Bine puicuțo, hai la mine și o facem în picioare” (p. 60)

–          ”Iepei nu-i pusese nimeni căpăstru, deși n-ar fi refuzat niciun măgar” (p. 61)

–          ”Gina, pe rândul din față. La mijloc. Sorbea, că era toată burete, nu doar sutienul, iar la supt învățătură, ca la supt în general, avea chemare. Își făcea vânt. Cu fusta. Se încinsese. De căldură. La cur, că ăla a ajutat-o mereu, nu capul!” (p. 65)

–          ”Șefa de birou, cu ochii pe mine. Eu frumușel și tânăr aveam impresia că din aceste motive. Ea cam trecută și de-a binele ciufută, din motive de creion! Nu se născuse acea chimie bărbat-femeie care îngăduie știți voi ce. Iscasem o antipatie hormonală…. ” (p. 102)

–          ”Fără a evita privirea de scorpie a șefei, dau cu ochii de Hajnalka. Ce gură! Ce buze! Ce dantură! Ce gropițe în obraji! Ce ochi frumoși! Parcă îmi face cu unul?! Sigur îmi face… Unguroaică, unguroaică, o înțeleg că vorbea pe muțește în spatele șefei. Sâc. Șefei. Mie pupici!” (p. 103)

–          ”- Servus dragule, ce faci? – Umblu după pizdă, da de tine-i numai gura! (p. 156)

–          ”…mă holbam iar la desenele Indirei. Dar gândurile sunt parșive. Fug și se furișează. Oare și sub sâni sunt desene? Statuie nemișcată, ar fi depins cum pun lumina pe indiancă. Așezând-o în poziții diverse (ho, păcătoșilor!), nici mie nu-mi trecea prin cap altceva decât vouă!  …. Avea pe picior un desen, căruia i-am dat de tâlc abia când l-a ridicat. Un desen lung! … Începea de la labă și se termina la pradă!” (p. 198)

–          ”Băsescu, mai umblat prin lume, apucase să vadă negri de departe, când trecea prin dreptul Somaliei. La momentul acela pirații erau duși la futut, că, dacă era de lucru, Ceaușescu nu l-ar fi răscumpărat, fiind preocupat cu lichidarea datoriei externe. Și uite-așa, pe sula altora, țara asta a dat de dracul!” (p. 199).

–          ”... ideea fixă că are o misiune pe uscat: să i-o sugă licuriciului” (p. 206)

–          ”Adriana Săftoiu, încă tânără și cu sâni țepeni, în poziție puțin oblică spre față” (p. 207)

–          ” – Ce ai tu? – Nefutută, mă! – No, păi…! – Ia-ți gândul… la lipsa mea ar trebui să mă facă poștă un tren de stătuți” (p. 339)

 

 

Filosofie economică socialistă:

 

–          .”.. planurile pe care le gândim înadins mici: să le putem depăși vârtos și să facem lucrurile prost, pentru a ne rămâne loc să ne propunem un mai bine la viitorul plan!” (p. 15)

–          ”Cărămida o aducem noi. Și celelalte materiale necesare. Nu mai trebuie acte însoțitoare” (p. 16)

–          ”Ce furau ei nu rămânea de furat pentru alții” (p. 18)

–          ”… atunci când nu iese planul putem drege busuiocul din hârtii, însă întotdeauna împreună” (p. 24)

–          ”Fostul dumitale coleg este prieten bun al meu. Mi-a spus că l-ai servit domnește. Ți-a rămas dator” (p. 24)

–          ”Am trăit parcurgând câteva cincinale! Zic, am trăit, însă nu le-am trăit că mă sleiau. Îmi furau anii din viață și mă țintuiau locului. … Deși aveam un singur gând pe care-l urmăream cu tenacitate, nu puteam să-i dau viață. Turma însăși din care încercam să scap mă reclama și mă trăgea înapoi, iar zăvozii de pază, prin puzderie de abuzuri, perorând că o fac în binele meu propriu, mă reîncolonau” (p. 27)

–          ”... îi selectau pentru colaborare doar pe slugoii plini de râvnă” (p. 27)

–          ”socialismul era iadul” (p. 28)

–          -”Coada crește. Numai în față!  Laptele nu vine. Gerul se întețește” (p. 30)

–          ”Nu mă suferea partidul. Aveam dosar cu bube: origine socială nesănătoasă!. …Posturile grase le luau neamurile. Restul de posturi, absolvenți de ”Ștefan Gheorghiu” și cu școala neterminată” (p. 37)

–          ”Produceam pe bandă rulantă ace, brice și carice într-o întreprinderea situată la marginea a două orașe, fiind localizați cu sediul în cel mai mic pentru a-i întrema economic indicatorii. În fapt, eram răsfirați în șase județe și puzderie de localități. Mințeam încrucișat. Pe fiecare prim-secretar, pe seama celorlalți cinci. Știam și noi, știau și ei și ne prefăceam, deopotrivă, că nu știm! La centrală aranjam cifrele cu miel și cozonac de Paști, cu castane toamna, cu pom și porc de Crăciun și cu țuică… tot timpul. Ba o bomboană pe colivă, ba câte o piatră de mormânt pentru cei aflași în slijba dracului, chemați la judecata lui Dumnezeu”. (p. 63)

 

 

Cum ne-au apreciat străinii în perioada de tranziție și după

 

–          Martin Kraus de la Ambasada Germaniei: ”Nu s-au prea limpezit lucrurile aici. Sunteți într-o mare întârziere față de majoritatea celorlate țări cu același trecut…

–          DTR : Din păcate, da! Datorită nouă, datorită altora… Simțim… eu am deja experiențe proprii… o anumită izolare… suntem cap de listă la… cum ar veni o listă de așteptare. Nu pare a ne fi decisă soarta de marile curți europene… de americani… Între ciocan și nicovală… Una din cele două unelte este Rusia, neapărat. Ne zbatem… sperăm… avem totuși încredere… Am mai pățit-o din încredere oarbă… Blestem pe un neam mic, strivit între altele mult mai mari…

–          Martin Kraus: Am totuși convingerea că dorința voastră coincide cu interesele mari ale Europei. Veți primi undă verde, dar veți plăti pentru asta! Când, cât, cum? Depinde mai ales de voi!

–          DTR: Martine, îmi permit să-ți spun că așteptările mele, ale multor altora, dinspre partea voastră erau mult mai mari. Nu pomană. Investiții! Sunt prea mici în comparație cu altele. Prea mici în comparație cu puterea voastră financiară. Probabil, fără exodul numeric al plecărilor, era o altă situație.

–          Martin Kraus: În mod cert! Cu aproape un milion de etnici germani, câți am fi putut fi în alte condiții… Dar…” (p. 98 – 99).  (Vezi detalii ale vânzării șvabilor și alte consecințe ale vânzărilor de persoane de etnie germană la: http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html )

 

Din convingerile economico-politice ale ministrului și deputatului DTR:

–          ”… eram ministru și eram hăcuit în Parlamentul reunit cu Legea Bugetului. Ordinul de mărime era cea mai sfântă lege. În ea credeam, cu ea mp apăram de taote poftele și neghiobiile. Dârz, respingeam orice ar fi afectat ordinul de mărime pe care îmi fundamentasem corelațiile” (p. 110)

–          ”A da în ruși era o întrecere națională, dragă tuturor. Patriotism curat. Între timp a devenit contraproductiv” (p. 157)

–          ”Băsescu a încercat cu scuipat! A scuipat extrem de mult, dar n-a umplut Marea Neagră. Învins, a recunoscut spășit că ”Marea Neagră este lac rusesc!” Adânc din cale afară, că nu i se vede fundul și nici epavele flotei, moștenite de la răposatul” (p. 157)

–––––––––––––

Liviu Druguș, 13 iunie 2014, Valea Adâncă – Miroslava, jud. Iași

www.liviudrugus.wordpress.com                                    www.facebook.com/liviu.drugus