liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mona Muscă

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 526. Duminică 10 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (27)


Dan Lupescu, directorul Direcţiei Judeţene Dolj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, prin hotărâre judecătorească declarat în anul 2013 colaborator al Securității, (vezi https://adevarul.ro/locale/craiova/dan-lupescu-directorul-directiei-judetene-dolj-cultura-culte-patrimoniu-colaborat-securitatea-1_512daef300f5182b85abd4bb/index.html dar și:  http://www.cnsas.ro/documente/hotarari/definitive/Lupescu%20Dan.pdf). este recenzorul laudativ al cărții Adei Stuparu intitulate ”Marin Sorescu în postume”. Articolul lui Dan Lupescu este publicat inițial (11 ianuarie 2018) pe site ul Revistei online ”Omniscop” (http://www.omniscop.ro/dan-lupescu-despre-marin-sorescu-portret-stroboscopic-marginalii-la-volumul-marin-sorescu-in-postume-de-ada-stuparu/) apoi este găzduit cu generozitate în mai multe numere ale publicațiai ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, începând cu nr 19 (25 mai – 1 iunie 2018) în pagina doua a săptămânalului. Evident, dintre elogiile aduse nu putea lipsi episodul cu premiul Nobel: ”… a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori. Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși”. Articolul din Omniscop merită citit integral deoarece face o bună sinteză a vieții și operei soresciene. Faptul că autorul acestui studiu, Dan Lupescu, este declarat de instanță colaborator al Securității nu poate fi o dovadă a faptului că și Marin Sorescu ar fi fost astfel, dar în atmosfera de suspiciune și de neîncredere generată de ”desconspirările cu pipeta” făcute de CNSAS, bănuiala că tânărul Sorescu ar fi fost convins să semneze un angajament de colaborare cu Securitatea sporește în intensitate. Doar publicarea integrală a documentelor aflate în Arhiva CNSAS ar putea vindeca această suspicionită cronică față de scriitorimea română de dinainte și de după fatidicul an 1989.

Închei aici acest miniserial dedicat celor trei mari poeți români care au fost în mod incontestabil anticanonici în poezie și antisistem în gândirea lor față de lumea înconjurătoare. Ca și în cazul Monei Muscă, nu atât calitatea de colaborator în sine a deranjat opinia publică și clasa politică românească, ci faptul că nu a recunoscut, din start, această calitate pasageră și – dovedit – nedăunătoare intereselor României sau culturii române. Cu cât prietenii și admiratorii lui Marin Sorescu vor continua să susțină (în afara studierii dosarelor din Arhive) că acesta nu a avut niciun fel de legătură cu Securitatea, cu atât suspiciunea va crește. În ultimă instanță, ca și în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni), și în cazul operei soresciene calitatea de colaborator sau de necolaborator nu împietează și nu trebuie să împieteze asupra receptării corecte a operei poetice. Cu siguranță, istoria literaturii scrisă în deceniile viitoare va consemna mai mult ca fapt divers dacă unul sau altul dintre poeți a fost păcălit, la tinerețe, să semneze o hârtie cu serviciul secret al societății de atunci. Pe de altă parte, nici calitatea lor de urmăriți (cu ajutorul colegilor și prietenilor rămași încă anonimi) nu este în măsură să sporească valoric opera celor trei literați. De reținut din cărțile doamnei Ioana Diaconescu, lipsa unei preocupări exprese de a se edifica asupra numelor turnătorilor. O excepție notabilă (valabilă pentru toți scriitorii ieșeni): numele lui Alexandru Pascu, publicist la revista Cronica din Iași, în a cărui companie m-am aflat adesea. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 517. Vineri 1 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (18)


Despre nocivitatea și maleficitatea serviciilor secrete comunisto-dictatoriale s-a scris mult. Despre urmărirea scriitorilor și a oamenilor care lucrau (în trecut) în greu definibilul domeniu al culturii, de asemenea. Evident, despre toate astea nu s-a scris atunci, ci abia după (1989), adică după instalarea democrației noastre originale, neaoșe, gorbacioviste, social democrate, neoleniniste. În schimb, despre activitatea celor mai mulți decât înainte nu se scrie, acum, nimic, deși toți ziariștii au deplina libertate să o facă. De ce oare? Poate pentru că serviciile nostre nu mai vizează cazurile de conștiință, ci îndeosebi pe cele de terorism. Asta ar însemna că România este mult mai expusă terorismului decât Germania. Sau poate cifra atât de mare de oameni plătiți din bugetul public asigură (și) bunul trai al acoperiților din justiție, armată, presă, biserici, parlament, guvern, partide politice, sindicate, ONG uri, familii, universități, spitale, primării, consilii locale, firme ale statului, firme străine care acționează pe teritoriul României, firme românești care acționează pe teritoriul României etc. etc. Atunci totul se explică și chiar se justifică. Dacă, prin absurd, decidenții de nivel macro ar hotărî să se renunțe la ”acoperiți”, atunci șomajul va crește, iar poporul o va duce mai rău. În consecință, pentru binele poporului român, numărul acoperiților din toate domeniile de activitate ar trebui să crească la un maximum care se poate apropia de cifra care reprezintă populația adultă din patria noastră. Deocamdată se cunoaște doar reducerea cu o persoană a numărului acoperiților din presă (Robert Turcescu), dar – conform legii compensației – numărul acoperiților din Parlament a crescut tot cu o persoană (la PMP).

Publicația Cotidianul din 30 mai 2016 precizează că, pe ansamblu, România zilelor noastre are de șase ori mai mulți angajați în serviciile secrete decât avea Securitatea lui Ceaușescu. https://www.cotidianul.ro/angajatii-din-serviciile-secrete-de-6-ori-mai-multi-ca-securitatea-lui-ceausescu/ ). Teoretic ar trebui să avem cel puțin de șase ori mai multe arhive. O pâine (bună) de mâncat pentru cercetătorii din deceniile ce urmează. La doi ani după această dezvăluire, Marius Chivu de la Dilema Veche reduce cifra de cca 55.000 de angajați în serviciile secrete la un maximum de 15.000. Diferența dintre cele două cifre mi se pare prea mare pentru a nu compromite veridicitatea ambelor cifre. În decembrie 1989, conform articolului din Cotidianul, toate direcțiile Securității Statului, inclusiv cele de la Interne și Armată organizate în cele 6 direcții ale Securității, aveau un total de 14.500 de angajați. Comparând această cifră cu cea avansată de Marius Chivu (vezi citatul de mai jos) pentru zilele noastre (cca. 15.000) putem conchide că, deși populația țării a scăzut, numărul supervizorilor angajați să vegheze la somnul nostru (cel de moarte, conform Imnului național) a crescut, ceea ce denotă o îngrijorare suplimentară a statului român față de riscurile interioare care-i subminează existența și opulența. (vezi un studiu comparativ la http://www.romaniacurata.ro/cat-de-mare-este-sri-fata-de-serviciile-din-alte-tari/).

Iată ce scrie Marius Chivu cu doar două luni în urmă: ”România are o duzină de servicii secrete: SRI, SIE, SPP, STS, DIPI, DGIA, probabil și altele, ceea ce înseamnă undeva între 10 – 15.000 de angajați (mai mulți decît are Germania). Bugetele primelor patru însumează peste trei miliarde de lei adică de două ori mai mult decît se cheltuiește pe cercetare și inovație, de pildă. Cu acest surplus de informații & spionaj, toți marii infractori ai patriei, aflați în curs de condamnare, fug din țară la pas. Nu doar că avem un ministru al Justiției analfabet funcțional și un prim ministru gîngav, dar avem și servicii neinformate, trîndave ori corupte, că nici nu știu ce-ar fi de preferat, dată fiind situația”. (M.C.) Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018 p. 24. (Nota mea: de regulă ”duzină” înseamnă 12, dar dacă acum avem și sejururi (sept jours) de trei-patru zile, putem accepta că și duzina nu mai înseamnă, ca pe vremuri, 12, ci doar șase).

Am făcut această digresiune pe tema serviciilor secrete românești foste și actuale pentru a mai ridica o dată întrebarea referitoare la cât de mare este vinovăția celor care au colaborat cu Securitatea (mult, puțin) și care au fost hăituți de presă parcă ceva mai rău decât criminalii de război naziști (deocamdată despre criminalii de război ai Armatei roșii învingătoare nu vorbește/ scrie nimeni). Îmi aduc aminte despre articolele demascatoare și condamnatoare la adresa unor scriitori ca Ioan Groșan, Ioan Es Pop, Andrei Marga (inclusiv Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi și nu în ultimul rând Mona Muscă) etc. în timp ce securiștii adevărați, cu activitate bogată în regimul ceaușist au fost în dese rânduri decorați și promovați de ”noile” structuri social-democrate pregătite înainte de 89 și instalate în fruntea bucatelor țării după asasinarea dictatorilor. O lectură atentă a acestei liste (http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-serviciile-secrete-ii.html)  poate produce o minimă explicație referitoare la marasmul moral în care se scaldă lumea românească a acestor prime trei decenii de după ieșirea din marasmul moral comunist (Pentru a vedea cum a fost și mai este infestată presa cu ”mentalități” departe de democrație vezi: http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-media-i.html). Desigur, scrierea mincinoasă a ”istoriei” din perioada așa numitei ”revoluții” din decembrie 1989 își are originea și explicația tot în această continuitate nedorită despre care am scris în episoade anterioare ale acestui miniserial. Interesant de remarcat și faptul că lovitura de stat din decembrie (benefică în esență, malefică doar prin unele consecințe nefaste) se numește sec ”revoluția română din 89” fără vreo altă precizare conotativă. Putea fi continuată această sintagmă cu epitete ca: ”anticomunistă”, ”antisocialistă”, ”anticeaușistă”, ”antidictatorială”, ”antisecuristă” etc. Da, putea, dar cum se justifica apoi conducerea țării de către partide socialiste, de persoane securiste, de tentative de a instaura dictatura prin îngenuncherea independenței justiției și a puterii prezidențiale? Despre modus operandi al Securității (regăsibil, concret, în Arhivele Securității) se poate citi cu folos și https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/24/scurta-istorie-a-securitatii/  Aplicând acest modus operandi la cazul lui Cezar Ivănescu găsim și internarea la psihiatrie sau cel puțin consemnarea unor tratamente psihiatrice ca un mod de ”calmare” a spiritelor insurgente. În martie 1978 găsim (în cartea Ioanei Diaconescu) un document emis de unul dintre supraveghetorii (profesioniști) care îl avea în atenție pe poetul Cezar Ivănescu: ”Cezar Ivănescu, poet, este lucrat pentru Supravegherea Informativă Generală. Are tulburări nervoase, fiind și în tratament la Spitalul 9”. (p. 192).

Toate aceste adevăruri (rezultate și din arhive) sunt de natură să cristalizeze adevăratele caracteristici ale societății românești care a trecut (în 1989) de la un feudalism (medievalism) construit și întreținut cu mijloace moderne, capitaliste la un neofeudalism (medievalism târziu) construit cu mijloace postmoderne, postcapitaliste. Baronetul neofeudal bine instalat în scaunele puterii va uza de toate mijloacele pentru a-și atinge scopul suprem: perpetuarea la putere sine die.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 501. Miercuri 16 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (2).


Pentru ca nu cumva să uit și să trec sub tăcere, involuntar, titlul cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu (titlu foarte sugestiv) îl amintesc aici, deși voi vorbi, despre această carte în episoade ulterioare. Titlul cărții este: ”Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în Arhivele Securității”, carte apărută în colecția ”memoria clepsidrei” la Editura Junimea din Iași, 2017. Din titlu (dar și din carte) reiese un adevăr nu prea mult diseminat: din lumea scriitorilor poeții sunt cei mai sensibili la opresiune, cei mai doritori de schimbare, de altceva, de mai bine. Deci, nu întâmplător cei invocați în acest miniserial dedicat modului cum au ”rezistat”/ ”colaborat” scriitorii cu regimul politic dictatorial comunist și cu brațul ei mușchiulos, Securitatea (înainte și după 1989), sunt majoritar și preponderent poeți. Probabil și acum tot de la (unii) poeți ar trebui să așteptăm mai multă luare de poziție/ atitudine față de mersul prea poticnit al lucrurilor de la noi.

Dar atenționez de la bun început asupra riscului care planează, mereu, asupra acestor restituiri/ albiri/ reconsiderări: subiectivismul și partizanatul nu dispar integral din aceste evaluări și reevaluări de ordin istoric. Mai mult, prin acuze diferențiate, scuze conjuncturale și reconsiderări posibil interesate asupra unor persoane se ajunge la o relativizare, la o schimbare de atitudine față de Big Brother-ul bolșevic român (Securitatea): de la o atitudine de desconsiderare publică totală față de primele nume ”mari” devoalate ca ”amici” sau chiar colaboratori ai Securității (vezi Mona Muscă, Ioan Groșan, Ioan S. Pop, Andrei Marga etc.), se ajunge, treptat-treptat, la o bagatelizare (prin supradoză) a temei și la o relaxare suspectă a atitudinilor față de turnătorii de vocație. Formula nouă este lansată de cititorul ”intoxicat” cu prea multe devoalări (inevitabil incomplete): ”lasă bre că știm; toți au/ ați turnat; nu vă mai emoționați atâta…”.

Dar lucrurile nu stau chiar așa. Mai mult, prin lecturi succesive pe această teamă se degajă imaginea unui aisberg ce navighează pe apele culturii/ societății române actuale, aisberg ce simbolizează ”vinovații principali” (în ordinea descrescândă a vizibilității) și care sunt: 1) vârful aisbergului: colaboratorii/ turnătorii (unii forțați să o facă, alții din simplă vocație și oportunism mizerabil); 2) baza vizibilă a aisbergului: securiștii (scuzați din când în când că ”ce să facă și ei; asta le era meseria”); 3) baza invizibilă a aisbergului: politrucii (adică șefii de partid comunist de varii niveluri, inteligențe, implicări și durități) – cel mai puțin invocați ca fiind vinovați de ororile cunoscute, ei fiind, actualmente, în marea lor majoritate, fie prosperi oameni de afaceri, fie deputați în Parlament sau persoane cheie în funcții de decizie (justiție, SRI etc.). Despre activitatea lor nu am citit mai nimic până acum: în schimb, colaboratorii și securiștii sunt mereu sub reflector, devin personaje principale în noua literatură. Pe măsură ce vor fi devoalate noi și noi personalități care ”au pus botul” la propaganda comunistă, cu atât se vor dilua tot mai mult reponsabilitățile celor mai vinovați de tot ce s-a întâmplat, adică cei din  nomenclatura comunistă. Nici la ora actuală nu avem o Chartă cu numele tuturor celor trecuți în acest Nomenclator de funcții al sistemului monopartidic ceaușist. (Dar nici o listă alfabetică a tuturor colaboratorilor Securității, pe perioade și nivel de angajament, nu avem încă). Oricine intra în acel nomenclator al statului totalitar bolșevic era absolvit din start de orice pedeapsă pentru orice fel de derapaje, abateri sau chiar crime (mai puțin cele care erau direcționate împotriva sistemului nomenclaturist). Închei cu regretul că Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara nu a fost acceptat de societatea românească. Îmi permit o presupunere cauzală: pentru că marea majoritate a elitei era prinsă mai mult sau mai puțin în acest păienjeniș totalitar.

Departe de a nega utilitatea discuțiilor și dezvăluirilor despre (scriitori) turnători și torționari, cele de mai sus au menirea de a invita cititorii de a nu se lăsa duși de valul interesului detectivistic asupra părții (încă) nevăzute a sistemului dictatorial comunist. Sunt de acord cu ceea ce susținea poeta-cercetător Ioana Diaconescu: nu atât numele turnătorilor sunt importante acum (oricum foarte mulți fiind ieșiți din activitate sau chiar din viață), ci înțelegerea mecanismului prin care caracatița totalitară poate sufoca/ strangula viața liberă a unei societăți. Mai mult, imperfecțiunea legii referitoare la accesul publicului la ORICE dosar pune sub semnul întrebării onestitatea și buna intenție a legiuitorului de a asigura liberul acces la documente. Dincolo de această imperfecțiune voită mai există și caracterul discriminatoriu al aprobării (de către SRI) la un dosar sau altul. De ex. pentru cartea sa despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu nu a primit informații decât până în anul 1987, și alea din ce în ce mai puține, deși după 1985 activitatea Securității s-a intensificat ca urmare a presiunilor de schimbare venite de la Moscova. Voi reveni asupra acestui aspect atunci când voi face prezentarea cărții sus-amintite. De asemenea, voi încerca să comentez și recenziile/ prezentările (asupra) acestei cărți, deja apărând puncte de vedere interesa(n)te, diverse și chiar contradictorii față mesajul cărții. Voi ”dialoga”, indirect, și cu poeta-cercetător Ioana Diaconescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Diaconescu) pe marginea interviului acordat de acesata petului-realizator TV Adi Cristi. (http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/cristi-adi-rosentzveig-adrian/) .

(va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!