liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Emil Cioran

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 624. Vineri 14 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (5)


Motto: ”Regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre paradis.” Milan Kundera

Este convingerea mea că o carte poate fi mai bine/ corect înțeleasă dacă este cunoscut contextul în care a scris autorul acea lucrare. De asemenea, contează și contextele din timpurile în care este receptată respectiva lucrare. În cazul pseudorecenziei de față este bine să cunoaștem cum a fost primită cartea lui Benda în România primei apariții a traducerii ei, în anul 1928, dar și în condițiile prezentului, la exact 90 de ani distanță.

În România, cartea lui Julien BendaTrădarea cărturarilor”, a fost imediat luată în discuție, analiză și critică, (http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian),  anul apariției cărții în Franța coincizând cu anul înființării Mișcării legionare/ Legiunea Arhanghelului Mihail  în România (germeni ai acestei doctrine au apărut încă în anul 1920, noul curent autodefinindu-se, perfect încadrat în trendul ideologic european postbelic, într-o publicație apărută la Iași, drept socialism național-creștin) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83). După părerea mea, doctrinele care s-au autodenumit: național-socialiste, fasciste, legionare etc. (fals numite de dreapta sau de extremă dreapta) fac parte din grupul doctrinelor de extremă stângă, alături de sau – mai corect spus – suprapuse peste doctrinele de esență marxistă: socialism, bolșevism, comunism. Clasificarea propusă de mine are drept criteriu ”schimbarea”, respectiv atitudinea unei structuri partidice față de schimbare și modalitățile prin care se încearcă producerea schimbării: în cazul stângii militante extreme forța și nu inteligența este modul de convingere a electoratului. Reamintesc esența modului de schimbarea mentalităților în dictaturile comuniste: uz de abuz și convingere prin constrângere. Apar drept rizibile încercările multora de a disocia Mișcarea legionară de la noi de nazism, fascism și socialism. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, a susținut și istoricul Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.  În primul rând nu avea cum să fie o copie pentru că ML a apărut înaintea nazismului fundamentat și implementat de Hitler. În schimb, victoria socialiștilor bolșevici în Rusia a oferit un model apetisant de preluare a puterii, numit, desigur, tot socialist (în cazul lui Hitler național-socialist și ni internațional socialist ca la Lenin și urmașii săi. Faptul că bolșevicii au scos religia din cadrul doctrinei lor, iar naziștii, legionarii și fasciștii nu, nu este de natură să opună cele două doctrine: nazismul și bolșevismul. Bolșevismul a scos religia doar pentru a se transforma el însuși într-o religie.

Am spus/ scris de la început că cuvântul cheie al cărții lui Benda este ”pasiunea politică”, mai exact critica modului pasional, romantic, materialist de a face politică. Modul în care pasiunile politice au definit perioada interbelică poate fi considerat unul cu totul aparte, prin intensitatea, duritatea și lipsa de umanitate a acțiunilor politice. Este o perioadă rarissimă în istoria omenirii relativ civilizate, fiind marcată de cele două războaie mondiale, de apariția ideologiei de stânga,  și dominarea de către aceasta a vieții politice europene, în două variante (esențialmente identice și ușor interșanjabile): nazismul (roșu brun)/ fascismul și bolșevismul (roșu aprins)/ socialismul. (Voi insista, ulterior, asupra acestei noi taxonomii pe care am propus-o de mai mulți ani, dar care este greu acceptată de mediile mai mult sau mai puțin intelectuale ale lumii contemporane, încremenite în dihotomia stânga – drepta pe criteriul pe care l-a criticat Benda: pasiunea pentru avere și putere (și nu cucerirea și păstrarea rațională a puterii pentru a obține mai multă putere). Totodată, voi insista și asupra recrudescenței actuale/ contemporane/ postdecembriste a fenomenului de tip legionar în România).

Câteva considerații pe marginea modului cum s-au plasat, în epocă, intelectualii români față de socialismele potențiale (naționaliste sau internaționaliste, adică naziste sau bolșevice) ar merita făcute și, desigur, dezbătute. Cred că mulți cititori au găsit texte/ informații în care o parte a intelectualității noastre interbelice a fost (în perioada dictaturii comuniste, dar și după aceea) pusă la index (total sau parțial) pe motive de simpatii sau activități legionare, după cum, la indigo, o parte a intelectualității din perioada comunistă este pusă acum în umbră pe motiv de participare la viața politică din timpul dictaturii. Să aruncăm împreună o privire asupra unor personalități din interbelic care au avut simpatii sau activități legionare. Astfel, structura politico-partidică legionară, de esență salvaționist-mesianică, a atras simpatii din partea unor intelectuali de marcă (Emil Cioran – https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran,  Mircea Eliade – https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade,  Vintilă Horia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintil%C4%83_Horia, Petre Țuțea – https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea, Constantin Noica – https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica, Radu Gyr – https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr,  Nechifor Crainic – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic  ș.a.), dar tot legionarii au și asasinat intelectuali de marcă (Nicolae Iorga – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga, Virgil Madgearu – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga ) sau oameni politici (I. G. Duca – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Duca). (Vezi și ”Rădăcinile intelectuale ale legionarismului” de Emanuel Iavorenciuc: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/radacinile-intelectuale-ale-legionarismului).

Un element care a fost oarecum ignorat atunci când s-a ”acuzat” o parte a intelectualității românești de legionarism este vârsta acestor intelectuali în momentul apariției Mișcării Legionare. Astfel, în 1928, Emil Cioran avea 16 ani, Mircea Eliade 20, Vintilă Horia, 12 ani, Petre Țuțea 25 de ani, Constantin Noica 18 ani, Radu Gyr 22 ani. Doar câțiva dintre ei erau mai ”maturi”, cel mai cunoscut dintre ei, Nechifor Crainic având 38 ani. Dacă tot am amintit vârstele simpatizanților în anul apariției Mișcării legionare, să le amintesc și pe acelea ale victimelor din rândul intelectualilor și politicienilor în momentul asasinării lor de către legionari. Astfel, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat în 1940 când avea 56 de ani, economistul Virgil Madgearu 40 de ani, iar omul politic I.G. Duca avea 48 de ani. Am făcut precizarea legată de vârsta intelectualilor români simpatizanți ai ML pentru a aminti că tinerețea (vezi și imnul Ml: ”Sfântă tinerețe legionară”) a fost mereu asociată cu idealurile stângii: ”Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Conformându-se acestui dicton, Petre Țuțea a fost marxist înainte de a deveni legionar, adică tot de stânga.  Identitatea de esență dintre socialismul național creștin numit Mișcarea legionară și socialismul național(ist) promovat de Dej și Ceaușescu era, în epocă, bine subliniat prin sintagma lansată de Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel): ”Căpitane nu fi trist, Garda merge înainte prin Partidul comunist”. Conceptul de om nou a fost definit pentru prima dată de legionari și preluat apoi de comuniști. Iar similitudinile sunt mult mai multe decât diferențele pentru a trimite cele două doctrine la extreme, una fiind Raiul și cealaltă Iadul (și invers, din celălalt unghi de vedere).

Conform Wickipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83),  ”În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari[18] Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari (anticomunismul legionarilor i-a făcut pe americani să îi recruteze pentru subminarea țărilor din blocul comunist). Penetrarea elementelor comuniste în ML a început puțină vreme după înființare, în 1927. „Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist din România (PCdR) un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului. Competiția devine evidentă în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”. Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCdR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului“[25].  ciudatele relații dintre Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza („unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”) care, cu protecția și aprobarea lui Horia Sima, urma să reorganizeze și să conducă Corpul Muncitoresc Legionar (CML). Conform documentelor din arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. În arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii se atestă că, între Horia Sima și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi[27], fapt care ar putea explica discrepanța dintre fulminanta propagandă legionară anticomunistă și lipsa de activitate anticomunistă marcantă, în fapte”.

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Academia-Romana-Miscarea-Legionara-nu-a-fost-fascista.-75-din-detinutii-politici-erau-legionari-120590 Parlamentul RO a decis că Mișcarea legionară a fost o organizație de tip fascist. Alții contestă.  Legionarii ortodocși luptau împotriva comunismului pentru că acest curent era ateu.  Foarte interesant de urmărit depoziția unui legionar la emisiunea ”Profesioniștii”, a dnei Eugenia Vodă din Februarie 2011.  (https://www.youtube.com/watch?v=7cqTeNd3TI8). Puțini își imaginează că legionarismul mai este posibil, în zilele noastre, în România. Pentru a se convinge de contrariu vezi: https://www.youtube.com/watch?v=bmWUjFwWXxM Cele mai IMPORTANTE GRUPĂRI NAȚIONALISTE DIN ro. Legionarii noi ortodocși Filmat la 30 noiembrtie 2016. Salvaționiști și mesianici. Acum mai sunt câteva sute de adepți. Vezi și https://www.youtube.com/watch?v=5u3Si3VlC3w Legionarii își fac partid, 2006.Șerban Suru.

Pentru a ajunge în chiar anul 2018, anul în care cartea lui Julien Benda este larg difuzată și recenzată, coaliția aflată acum la putere, autodefinită drept social-liberală, de stânga sau de stânga-centru, nu este, în realitate, nici social-democrată, nici liberală, nici de stânga, ci populist iliberală, de dreapta, autoritarianistă, autocrată și tot mai îndepărtată de exigențele democrației europene. Evident, intelectualii adevărați nu fac politică și, adesea, nici nu critică măcar politica, cu riscurile și consecințele de rigoare pentru România. Am alocat mai mult spațiu descrierilor legionarismului și similitudinile sale esențiale cu bolșevismul pentru a arăta că ambele au încă ecouri în România de azi, tot mai îndepărtată de democrație și de statul de drept bazat pe justiție independentă, și tot mai apropiată de autoritarianism, xenofobie și chiar ruptură cu lumea occidentală.  În esență, viața politică din România (și din destul de multe alte state ale lumii – Ungaria, Polonia, SUA, Rusia etc.) este foarte foarte asemănătoare cu cea descrisă de Julien Benda la mijlocul perioadei interbelice: mult naționalism, multă politică pasională și irațională, multă minciună, ignorarea statului de drept și a fundamentelor democrației occidentale. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 548. Duminică 1 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (4)


Cap de listă (dar și cap de aromân ambițios și doritor de celebritate) este deja foarte renumitul Neagu Djuvara (https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara) dispărut dintre cei vii chiar în acest an la respectabila vârstă de 102 ani. Nu a cunoscut direct cei 45 de ani de comunism în care a existat România, dar celebrul istoric susține că această perioadă ”a schimbat profilul etnic al românilor” (p. 14). La plecarea sa din țară, ”Profilul adevărat al românului era al celui de la țară”, dar la revenire, în 1991, ”cel puțin jumătate din burghezia română a dispărut” (ibidem), majoritatea dintre aceștia luând calea Australiei și Americii la a căror dezvoltare au contribuit. După 1989, plecarea românilor din țara lor s-a accentuat, motivul principal fiind ”lipsa de încredere a noilor generații în soarta acestei țări”. Mai mult, afirmă istoricul aproape jumătate din tânăra generație (14-15 ani) nu are alt vis decât să plece în Occident. Precizez că interviul a fost făcut în anul 2005 (cu 13 ani în urmă), iar adolescenții de atunci sunt maturii de cca 30 de ani care sunt deja în Occident și a căror lipsă se simte acum dureros în țară (ca forță de muncă, dar și ca structuri familiale și societale puternic fracturate). Viziunea cultural-istorică a lui Neagu Djuvara îi permite acestuia să facă analize comparate din care rezultă că nouă românilor ne lipsește vocația rezistenței constructive și ambiția de a urca pe scara bunăstării. În 1945, Germania era o ruină; azi este o putere economică de prim rang în lume! Germanii, spunea Djuvara, ”nu au emigrat, nu au spus ”nu ne vindem țara”, ba dimpotrivă au vîndut-o, au așteptat capital american și, în cîțiva ani, au ajuns să-i ajute ei pe americani” (p. 16).  Cu tristețe savantul constată că emigrarea și depopularea slăbesc lumea occidentală. Dramatic, dar cu speranța că dramatizarea va trezi niște conștiințe, istoricul afirmă tranșant: ”Cred că rasa albă vrea să moară! De vreo sută de ani încoace, rasa albă se sinucide mai întâi prin războaie, mai apoi prin lipsa dorinței de a se perpetua… Peste o sută de ani Franța va fi metisă. Franța – modelul Europei de cînd s-a născut civilizația occidentală, locul în care s-a conturat legătura între germanici și romani, în care au început feudalitatea, monarhia organizată, revoluțiile, republicile!” (pp 16-17). Andrei Pleșu intervine amintindu-l pe românul Cioran care, și el constatase la Paris: ”Sînt în metrou și sînt singurul francez” (p. 17). Încercând o infuzie de optimism Marius Chivu amintește că ”dinamismul societății americane este dat tocmai de energia degajată de acest mare amalgam” (p. 18). Transformat, la cerere, în analist politic al vremilor noi Neagu Djuvara constată că din 200 de parlamentari câți avea în 1990 România exista doar o singură femeie. ”Românii sînt misogini” conchide istoricul. Mai mult, veteranul istoricilor români nu-și putea închipui că la conducerea statului nostru ar putea veni prea curând o femeie. Miracolul s-a întâmplat, dar doar sub raport statistic… Partidic vorbind, Djuvara era stupefiat de faptul că un liberal ca Radu Cîmpeanu credea că se putea face politică doar alături de Ion Iliescu! De fapt Iliescu s-a jucat cu el, constată intervievatul, promițându-i postul de prim-ministru. Obișnuit cu civilitatea și regularitatea din Occident, Djuvara se întreba retoric: ”Nu înțeleg și mă deranjează foarte tare faptul că această țară, această nație românească, nu i-a cerut încă socoteală, nici acum, după 15 ani, lui Ion Iliescu, în legătură cu modul în care a ajuns la putere.” (p. 20) Eu unul nu înțeleg cum de dl Pleșu – care a fost ministrul Culturii în primul guvern Petre Roman, nu i-a explicat invitatului cum mâna lungă a Moscovei, Gorby & comp. au acționat prin structurile vechi și noi ale puterii din România întru preluarea și consolidarea puterii economice și politice a eșalonului doi al pcr…  În planul politicii internaționale Djuvara s-a dovedit un vizionar. Întrebat dacă vom intra în UE la 1 ianuarie 2007, savantul a decretat: ”Este imposibil să nu intrăm!”. Totodată, s-a arătat sceptic față de rațiunile de acceptare a Turciei în Europa ceea ar împinge granițele continentului nostru până în Irak și Iran, plus că musulmanii ar deveni majoritari în Europa! … ”Repet, dacă va intra Turcia în UE nu va mai exista Europa!” (p. 23).  Delicata și dura problemă a terorismului (musulman în special) este văzută de marele istoric drept un conflict între civilizații. Soluția ar fi adoptarea civilizației occidentale așa cum au făcut japonezii. Andrei Pleșu precizează că ”Musulmanii nu suportă la europeni nesinceritatea, viciu la fel de mare cum este orgoliul la creștini”. (p. 24) Neagu Djuvara continuă, și el să șocheze afirmând că ”creștinismul  nu s-a născut odată cu Isus, ci abia la cca 200 de ani după Hristos!” (p. 24). Precizez, în final, că interviul cu Neagu Djuvara a fost publicat la 13 octombrie 2005.

O ultimă și nevinovată mirare: dacă tot sunt iubitori de cultură și doritori de emancipare culturală a nației române, oare de ce onor echipa redacțională  a revistei Dilema veche nu a ales o altă cale de difuzare a acestor interviuri: CD ul și internetul? În fond, costurile cu aceste interviuri au fost amortizate deja prin publicarea lor în revistă. Banii vorbesc?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 487. Miercuri 2 mai 2018. Tâmpit să fii, noroc să ai (3).


Motto: ”Înțelepciunea crește odată cu recunoașterea propriei ignoranțe” cu varianta: ”Ești tot mai deștept doar în măsura în care realizezi cât ești de prost”.

La 27 aprilie 2015 Paul Cătălin a scris pe blogul său un articol intitulat ”Fericirea este a oamenilor proști”. Îl reproduc aici (împreună cu adresa/ linkul la care poate fi citit acest articol).

”Nu degeaba circulă vorba aia din popor conform căreia doar proștii sunt fericiți. Taică-miu are o zicală pe care o rostește destul de des, ”prost să fii, noroc să ai”. Probabil așa se consolează el pentru că nu a câștigat niciodată la loto. Dar nu e vorba doar de noroc. Dacă analizăm puțin situația vedem că proștii nu sunt doar norocoși, ci și fericiți. E un paradox, oarecum, o nedreptate. Dacă ești atât de prost încât să crezi că scopul tău în viață e să-ți cumperi un BMW la mâna a patra, vechi de zece ani și să te îmbârligi cu o artificială din plastic, atunci chiar vei fi fericit când le vei avea. Bineînțeles, o să-ți dorești mai mult, dar tot fericit o să fii. Fiindcă ești prost.

În cartea “Pe culmile disperăriiEmil Cioran afirmă că viața este un privilegiu al oamenilor mediocri. Și spune Cioran că dacă ești măcinat de întrebări și frământări, fiind în căutarea mult așteptatelor răspunsuri, atunci ești menit prăbușirii.

Viața nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frământați, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obișnuită, sunt meniți prăbușirii. Este un aspect al demonismului vieții, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobișnuite, dar și un aspect al insuficienței ei, care explică de ce viața este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieții; ceilalți se consumă la temperaturi unde viața nu rezistă, unde nu pot respira decât fiind cu un picior dincolo de viață.

Filosofând la o bere pe bordură, acum câteva zile, i-am împărtășit unui prieten convingerea că cea mai simplă cale spre fericire este ignoranța. Alege să fii ignorant și vei fericit. Alege drumul spre cunoaștere și te vei pârpăli la foc constant până când vei fi cenușă. Iar Emil Cioran a ilustrat foarte bine acest aspect.

Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiți decât oamenii care nu gândesc nimic, adică aceia care gândesc numai cât trebuie vieții. Căci a gândi numai cât trebuie vieții nu înseamnă a gândi. Adevărata gândire seamănă unui demon care tulbură sursele vieții, sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieți.

Mai departe Cioran redă într-o frază teribilă destinul celui care nu se împacă cu condiția sa și își pune probleme capitale. Bineînțeles că Cioran se și victimizează puțin, în mod indirect, dar asta e deja o altă socoteală.

A gândi în fiecare clipă și a-ți pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conștiință îndoiala asupra propriului tău destin, a simți oboseala de a trăi, a fi obosit de gânduri și de existența ta până dincolo de orice rezistență, a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit în așa măsură, încât ți-e scârbă de tot fenomenul acesta al gândirii și te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului.

Din păcate prostia nu doare, ci e chiar bine să fii prost. E calea cea mai simplă spre fericire. Dacă ne-ar fi învățat chestia asta la școală, nu ar mai fi avut ai mei motiv să mă bată când luam note mici. Vorba filosofului Cheloo, dacă eram puțin mai prost, eram fericit.” (Text preluat de pe  http://blogdecititori.ro/fericirea-este-a-oamenilor-prosti/ ).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!