liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Liviu Antonesei

Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenței și prostiei românești (un serial infinit) (Episoadele 161 – 180)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 161 (CLXI) Sâmbătă, 10 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

„5. Prostia aristocratică. Evident, nici acest apanaj al spiritelor alese nu lipseşte. Este ilustrată cu patologiile educaţiei româneşti comparativ cu reuşitele occidentale; cu nefericita şi permanenta subfinanţare a învăţământului universitar românesc; cu evidentele carenţe ale noului sistem Bologna, dar şi cu strania reprezentare prezidenţială a filosofilor ca fiind „creaţiile de lux ale şcolii de tâmpiţi”. Campania electorală din 2009 ne-a oferit şi ea cu apreciabilă generozitate, monstre (sic! LD) de prostie aristocratică. Am reţinut în această carte doar exemplul jurământului strâmb, cu mâna pe Biblie, rostit ferm şi apăsat de Mircea Geoană şi Traian Băsescu.”

 

Sper că cititorii nu s-au suprasaturat cu aceste perle profesorale/ academice ale ieşeanului cu (doar) pretenţii de prostolog profesionist. Cuvântul „monstre” apare de mai multe ori în carte, ceea ce ne convinge că nu este vorba doar despre o eroare de dactilografiere. Mostra de prostie probată de utilizarea cuvântului „monstre” pe post de „mostre” este demnă de un Gâgă postmodern.

 

Dar să revin, din nou, la corelaţia dintre titlul paragrafului şi conţinutul acestuia, corelaţie care străluceşte prin lipsă. Că prostia este un „apanaj al spiritelor alese”, aristocratice, conducătoare şi diriguitoare în societate este un adevăr deja probat de N.G. Dacă nu ar comite prostii gramaticale, N.G. nu ar fi un ales spirit aristocratic, nu? După ce şi-a asigurat încadrarea în clasa aristocraţiei româneşti contemporane, autorul vine cu câteva exemple de prostie românească, evident, învăţământul fiind, nu numai pe prim plan, ci şi unicul domeniu vizat.

Pentru că răbdarea cititorilor are limitele ei, voi concentra în acest episod şi celelalte două „chipuri” imaginate de profesorul ieşean. Iată-le:

 

„6. Prostia ca insuficienţă mentală. Este şi ea ubicuuă. Ar putea explica bolile sistemului educativ, dar şi tragedia savuroaselor perle secretate de elevi la recentul bacalaureat”.

 

Aici nu aş adăuga decât faptul că sigur mulţi dintre bacalaureaţii care scriu „monstre” în loc de „mostre” au citit articolaşele savantului profesor publicate de un ziar local. Perla nu sare departe de scoică. Ca şi insuficienţa mentală de aristocraţia ieşeană actuală.

 

„7. Prostia ca încremenire în proiect” (Gabriel Liiceanu). Este specia de prostie care presupune blocarea în limitele unei singure perspective. Este imposibilitatea de a depăşi creativ convenţionalul şi de a gândi nonconformist. Prostul încremenit în proiect, cel despre care a scris pagini admirabile Gabriel Liiceanu, este exemplificat aici prin omul modern incapabil de a gândi metafizic şi simbolic despre pământ, poluare şi educaţie, dar şi despre noile mitologii cotidiene.”

 

Graţie lui G.L., N.G. reuşeşte, chiar la sfârşit, să descrie un chip al prostiei, o categorie care include oameni uniţi printr-un anumit mod (precar) de gândire. Mai mult, expresia autorului bucureştean are şi avantajul de a fi adecvată realităţilor româneşti prin faptul că chiar surprinde un păcat al românilor: acela de a nu termina proiectele începute, dar de a se crampona de ideea că doar acel proiect este viabil, alternativele fiind fie excluse fie extrem de greu acceptate. Pe scurt, încremenirea în proiect este mereu exemplificată de ideile fixe de care nu mai reuşim să scăpăm, de convingerile greu motivate/ justificate pe care le promovăm uneori. Sisif şi Meşterul Manole ar putea constitui embleme ale conceptului liicean. Dogmele ideologige (politice, etice, economice, sociologice, (para)psihologice, estetice etc. ar fi încă un exemplu şi lista ar putea continua. Obsesivitatea cu care N.G. îşi desfăşoară activitatea carieristică în plan academic şi mediatic ar fi, din nou, un posibil exemplu de forţare a intelectului peste limitele sale naturale, piruetele ideologice în care s-a specializat deja fiind notorii şi greu suportabile. Probez această ultimă afirmaţie cu faptul că, în carte, N.G. aduce elogii (fără număr, fără număr!) nou alesului (pe atunci) preşedinte Obama şi ideologiei corectitudinii politice, în timp ce recent, într-o emisiune tv, a acceptat cu entuziasm critica radicală şi totală a multiculturalismului, corectitudinii politice şi neomarxismului cultural american şi european. (vezi: https://youtu.be/UWDLBu0_Jg0 Manipularea. Strategii contemporane. Invitatul lui Vasile Bănescu: Nicu Gavriluţă 29 mai 2017). Cititorul/ vizionatorul atent va observa cum N.G. demolează, împreună cu moderatorul, bazele cartezianismului, ale gândirii ştiinţifice vorbind despre „viermele îndoielii” ca debut al manipulării, nu al obţinerii adevărului („dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”). Marele manipulator este, conform ideologiei creştine, diavolul care reuşeşte să inducă minciuna că el nu ar exista. Diavolul lucrează cu tehnici de manipulare subtile şi dezastruoase pentru oameni. Etc. etc. Această emisiune, respectiv noua producţie „ştiinţifică” a lui N.G. promovată de moderator, explică temeinic de ce N.G., marele specialist în manipulare, nu a fost solicitat să-şi exprime opinia în dosarul realizat de Călin Ciobotari în recentul număr de „Dacia literară”. Deoarece „manipulare” poate fi echivalat şi cu „prosteală” (fiind chiar miezul celor 6 P), voi acorda atenţie, în episoade viitoare, şi opiniilor despre „prosteală” ale unor intelectuali ieşeni publicate de revista condusă de C.C. Evident, la modul critic.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 162 (CLXII) Duminică, 11 iunie 2017  Românii sunt proşti. Conducători. Auto.

 

Despre sentimentul românesc al autosupraaprecierii (de sine) am mai scris. Despre cum au fost conduşi românii de-a lungul istoriei aţi mai citit. Despre modul cum conduc românii maşinile lor (aproape zburătoare) aţi mai văzut şi v-aţi crucit! Despre aceste aparent insignifiante lucruri ar trebui scris/ citit/ comentat mai mult, deoarece ele ne definesc şi ne scurtează vieţile.

 

Deşi inteligenţa şi prostia umană nu se opresc la graniţele ţărilor şi nicidecum la cele ale raselor, religiilor sau genurilor, totuşi „excepţionalismul românesc” continuă să facă ravagii: de la  convingerea în preexistenţa limbii dac(ic)e faţă de cea latină, la România văzută ca marea Grădină a Maicii Domnului (Mare e Grădina Ta, Doamne), dar şi de la campionul/ atletul absolut al antiotomanismului creştin (Ştefan cel Mare) şi până la genialitatea românilor în majoritatea domeniilor de activitate, iată era cât pe ce să uităm de un alt record românesc (unul real, din păcate). Suntem campionii Europei la omorât oameni pe şosele.

 

Date concrete şi triste despre odiseea şoferilor (vinovaţi), pasagerilor şi pietonilor (nevinovaţi) am adunat în cele 11 articole existente pe internet (dintre multe alte milioane) postate la finalul acestui episod, plus un extras dintr-o sinteză a unui articol scris de Vasile Dâncu. Există şi exagerări (cică şoferii bătrâni produc cele mai multe accidente!?), dar toate articolele selectate ar merita deschise, citite şi… memorate. Spun asta pentru că nu toţi autorii accidentelor grave sunt nepărat teribilişti sau agresivi. Cunoaştem cu toţii mii de exemple şi întâmplări care au ca autor real: neatenţia, oboseala, surescitarea, lipsa de experienţă pentru situaţii limită, necunoaşterea sau nereamintirea unor banale reguli de circulaţie. Totul se subsumează unui mod de (ne)gândire.

 

Conducerea auto este un fapt uman specific subscris genului proxim numit management sau manipulare/ manevrare. Cine nu manevrează bine/ corect volanul, pedalele, oglinzile, distanţele şi contextele, imaginaţia, intuiţia şi inspiraţia este un prost şofer. Mai în glumă, mai în serios am numit adesea şoferii drept manageri auto (dat fiind că denumirea de conducător auto s-a cam banalizat). Poate părea o supraestimare, dar fiecare şofer aplică – în mod conştient sau nu, în mod corect sau nu – Metodologia Scop Mijloc (MSM), respectiv managementul acţiuunii umane. Am recomandat întotdeauna viitorilo/ actualilorr manageri să nu uite să-şi analizeze comportamentul lor la volan. Acesta este copia lor, în mic, a modului în care ei gestionează activitatea unor firme. Mai mult, dacă un manager nu are carnet de conducere pe motive de „nu vreau să risc în nebunia asta rutieră”, atunci, în mod cert este şi un prost manager. De asemenea, recomand şoferilor să citească, din când în când, şi câte ceva despre management. Vor conduce, sper, mai bine şi vor salva vieţi, inclusiv vieţile lor. Conducerea vehiculelor presupune antrenarea creierului în luarea miilor de decizii pe secundă necesare bunei conduceri. Poate aceste mici sfaturi să ajute (inclusiv pe decidenţii politici) să ia măsurile/ deciziile necesare pentru a detrona România din ignobila poziţie de campioana morţilor pe şosele. Adică să avem conducători auto inteligenţi. Închei cu strămoşeasca urare: deşteaptă-te, române!

Addenda:

VASILE DÎNCU: “TESTELE ARATĂ CĂ ROMÂNII SUNT MULT MAI PROȘTI DECÎT EUROPENII”

Într-un editorial publicat recent în revista ”Sinteza” și pe blogul propriu atrage atenția asupra faptului că, potrivit testelor din ultimii ani, românii sunt mult mai proști decît restul europenilor, dar se consideră exact invers. (…) Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers” mai punctează fostul vicepremier.

https://www.youtube.com/watch?v=nLsDT6D9Wmw Tarzan la volan

 

https://www.youtube.com/watch?v=IR4dtRefSeA La Măruţă, despre Tarzan, şoferul iadului

http://cyd.ro/masina-care-se-conduce-singura-pe-strazile-din-bucuresti-un-roman-a-platit-140-000-de-dolari-pe-singurul-suv-de-lux-100-electric-tesla-x/ Soluţia pentru şoferii indisciplinaţi: maşina care se autoconduce: http://cyd.ro/masina-care-se-conduce-singura-pe-strazile-din-bucuresti-un-roman-a-platit-140-000-de-dolari-pe-singurul-suv-de-lux-100-electric-tesla-x/

http://romanialibera.ro/stiinta-tehnologie/auto/cum-sa-conduci-defensiv-in-10-pasi-230474 Cum să conduci defensiv în 10 paşi

http://www.gandul.info/auto/bomba-cu-ceas-de-pe-strada-cati-soferi-romani-au-peste-70-de-ani-16235556 Bătrânii şi conducerea auto în Ro   Peste 95% dintre accidente sunt cauzate de soferi apti, cu varste cuprinse intre 18-69 ani. Ei reprezinta adevarata bomba cu ceas……

http://adevarul.ro/news/societate/profilul-soferului-agresiv-tanar-posesor-bolid-dependent-telefonul-mobil-1_569d1d8437115986c6a41fb1/index.html Profilul şoferului agresiv

http://www.erd.ro/invata-sa-sofezi-mai-bine Învaţă să şofezi mai bine

http://adevarul.ro/life-style/auto/Tarile-conduce-dreapta-35-populatia-globuluiconduce-cealalta-parte-drumului-1_56b0ca9b5ab6550cb862780d/index.html conducem pe dreapta sau pe stânga şoselei?

https://www.dcnews.ro/cum-devine-omul-fiara-la-volan-explica-ia-psihologilor-pentru-agresivitatea-oferilor-din-romania-sondaj-exclusiv_491080.html Cum devine omul fiară la volan?

http://www.1asig.ro/Romania-primul-loc-in-UE-dupa-numarul-de-morti-in-accidente-rutiere-articol-3-53535.htm Decese rutiere: România campioană

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 163 (CLXIII) luni, 12 iunie 2017  Românii sunt inteligenţi. Îndeosebi când îşi iau lumea-n cap.

 

Banal să afirm că inteligenţa este o problemă (legată) de cap. Capul face, capul trage (în sensul că orice prostie făcută dă mari dureri de cap). Dar nu este suficient să ai cap. Îţi mai trebuie şi minte (cap să ai, că minte-ţi vine!). Iar aceasta poate să apară sau nu, iar când apare, aceasta se poate întâmpla mai devreme sau mai târziu, în cantităţi şi calităţi mai mari sau mai mici – de la caz la caz.

 

Expresia „A-ţi lua lumea-n cap” trimite la radicala decizie de a-ţi lua soarta în propriile mâini, plecând unde crezi că ar fi mai bine pentru tine şi ai tăi. Asta înseamnă că nimeni nu pleacă de bine de-acasă. Abandonarea a tot ce ai (aproape nimic material, ci doar amintiri, prieteni, confortul de a trăi printre ai tăi etc.) în favoarea unui potenţial bine este, cred, o probă de înţelepciune. „Ubi bene, ibi patria” („Patria este acolo unde-i bine”) spuneau latinii, ca o încurajare a spiritului întreprinzător şi a libertăţii de gândire, simţire şi acţiune (management).  Desigur, patri(h)oţii vor invoca ideea de trădare de patrie, de glie strămoşească etc., uitând că, dacă nu le-ar fi bine, şi ei ar proceda la fel.

 

Despre faptul (surprinzător, la început, pentru mine) că românii se pot realiza mai bine în medii străine şi îndepărtate de ţară am cugetat în momentul în care am descoperit din ce în ce mai multe personalităţi de anvergură mondială care s-au format şi afirmat în străinătate. Unul dintre ei a fost Anghel N. Rugină (fost consilier pe probleme economice a unuia dintre şefii unui stat al SUA, influenţator din umbră al lui Gorbaciov). Apoi a fost Nicholas Georgescu-Roegen (întemeietor al bioeconomiei) – ca să amintesc doar două vârfuri ale gândirii economice româneşti care ar fi putut contribui la propăşirea economică a ţării dacă ar fi fost solicitaţi şi plasaţi în funcţii cheie. Despre o parte a elitei culturale româneşti risipită în lumea largă şi cu recunoaştere mondială nici nu mai trebuie să amintesc, faptul fiind arhicunoscut.

 

Scrierea acestui episod (o contrapondere la anteriorul) mi-a fost sugerată de un articol din „Dilema veche” semnat de Ana Dragu: „Cum să asamblezi un creier uman în laborator. Neurobiomagie” (nr. 693/ 1-7 iunie 2017, p. 23). Citind articolul mi-am adus aminte de zicerea „cap să ai că minte-ţi vine”, zicere ce pare a prinde un incredibil contur practic de interes major şi imediat. Eroul articolului este un român de geniu, unul care şi-a luat lumea în cap la momentul potrivit şi a profitat din plin de acest lucru. Este vorba despre SERGIU PAŞCA, iar aricolul despre domnia sa ar merita citit de cât mai multă lume. Voi, reda, în continuare, doar câteva idei care se subsumează temei noastre. În primul rând, inteligenţa românească există, deşi nu în proporţii de masă cum le place maforităţii românilor să o creadă. Dar… raritatea face valoarea!

 

Despre Sorin Paşca a scris acum trei ani Dorin Ţonea, în Adevărul din 20 ian 2014: „Un tânăr cercetător din Aiud, Sergiu Paşca, desemnat în 2013 cel mai bun student român din străinătate, şi-a înfiinţat propriul laborator de cercetare la Universitatea Stanford din Statele Unite ale Amercii. „Paşca Lab” cercetează mecanismele moleculare şi celulare ale tulburărilor neuropsihiatrice, inclusiv ale autismului. Sergiu Paşca a plecat din România în 2009 şi la doar 31 de ani a reuşit să deţină propriul laborator la una dintre cele mai mari şi mai importante universităţi din SUA. Începând din ianuarie 2014, dr. Sergiu Paşca conduce propriul său grup de cercetare în calitate de membru al corpului profesoral al Universităţii Stanford în California. Scopul laboratorului Paşca de la Stanford este de a descifra mecanismele moleculare şi celulare ale tulburărilor neuropsihiatrice, inclusiv ale autismului. Grupul de cercetători utilizează o abordare multidisciplinară care include elemente de genetică umană şi neurobiologia dezvoltării, modele animale şi neuroni diferenţiati din celule pluripotente reprogramate obţinute de la pacienţi. Obiectivul pe termen lung al grupului condus de Dr Sergiu Paşca la Stanford este de a identifica noi ţinte terapeutice pentru bolile neuropsihiatrice. La 30 de ani, Sergiu Paşca a primit premiul „Cel mai bun student român din străinătate“ la Gala Ligii Studenţilor Români din Străinătate. Tânărul studiază autismul de 10 ani, încă de când era student al Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca. De patru ani este cercetător postdoctoral la Universitatea americană Stanford din SUA, dar şi titular al mai multor articole ştiinţifice pe această temă în reviste internaţionale şi beneficiar al nu mai puţin de trei burse de studiu din străinătate. Sergiu Paşca este, de asemenea, prim autor al unuia dintre cele mai importante studii despre cauzele autismului, publicat în revista Nature Medicine în 2012. Echipa de cercetători condusă de Sergiu Paşca a reuşit să studieze neuronii pacienţilor cu autism şi să testeze o substanţă capabilă să schimbe defectele constatate utilizând o metodă nouă de abordare a patogenezei (mecanismelor) autismului prin derivarea non-invazivă în laborator de neuroni activi de la pacienţi cu autism. Pe scurt, s-au recoltat celule din piele de la pacienţi cu autism şi de la subiecţi sănătoşi şi, cu ajutorul unor factori de transcripţie (gene) purtaţi de viruşi, aceste celule din piele au fost transformate în celule care seamănă foarte mult cu celulele stem.”

 

După trei ani, Ana Dragu scrie despre eminentul cercetător: „O echipă condusă de un cercetător român de la Universitatea Stanford din Statele Unite a reuşit în premieră să genereze din celule stem şi apoi să asambleze în laborator regiuni ale creierului uman. Minicreierele astfel obţinute dezvăluie modul în care se dezvoltă reţelele minţii noastre şi cum comunică la nivel celular şi molecular, oferind oamenilor de ştiinţă o vedere fără precedent asupra celui mai fascinant organ. Cercetătorii speră să înveţe ce se întâmplă cu circuitele mentale ale persoanelor cu diferite boli sau tulburări. De asemenea, minicreierele generate în laborator pot fi folosite pentru a testa potenţialele medicamente, esenţiale pentru îmbunătăţirea mijloacelor terapeutice utilizate de psihiatri sau neurologi”. Articolul merită citit integral din cel puţin două motive: 1) se pregătesc descoperiri epocale în medicină; 2) autorul acestora este un român inteligent şi harnic care a ştiut să profite de oportunitatea şi libertatea de a-şi lua lumea-n cap şi de a-şi urma destinul!

 

Nu sper la eradicarea prostiei în lume, dar sigur inteligenţa unui român va contribui la diminuarea fenomenului. Cred că premiul Nobel pentru medicină este deja rezervat pentru cercetătorul român!

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 164 (CLXIV) Marţi, 13 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (1)

 

Scriam, nu de mult, în acest serial, că manipularea poate fi echivalată şi cu „prosteala”, cu păcăleala, mai exact (şi) cu cei 6P (Prostirea Proştilor cu Prostii Prosteşti de către Proşti Profesionişti). Şi pentru că orice este legat de „prostie”/ „prosteală” fascinează, atrage şi incită, subiectul nu putea fi nicicum ocolit de prostologul ad hoc Călin Ciobotari care a rezolvat rapid subiectul invitându-şi cunoscuţii şi prietenii (mai puţin pe specialistul manipulant Nicu Gavriluţă) să-şi dea cu părerea în legătură cu specificul românesc al prostiei şi prostirii universale. Întreaga revistă poate fi citită şi online la adresa: http://emliasi.ro/wp-content/uploads/2017/06/DaciaLiterara-1-2017-comprimat.pdf  Rezultatul (26 de autori ieşeni, plus excelentul artist conceptual Dan Perjovschi, scriu/ umplu nu mai puţin de 86 de pagini de revistă) este unul interesant şi demn de o analiză metaprostologică. Faptul că va avea loc şi o dezbatere publică pe această temă, organizată de acelaşi CC, demonstrează că material de studiu este din belşug, iar prostiţii şi prostitorii, spectatorii  şi observatorii vor fi prezenţi, cu certitudine, in corpore, la dezbatere.

 

După cum se poate observa, manipularea este văzută preponderent în sens negativ, acela de a-l prosti pe aproapele tău, aşa cum şi aproapele te prosteşte pe tine. Adică, „homo homini lupus” (în traducere liberă: cine atacă primul, ăla-i om adevărat…). Doar pentru ideea de completitudine a definirii conceptului de manipulare mai adaug aici că tot sub semnul manipulării (dar cu aură pozitivă) se află şi acţiuni umane remarcabile, fundamentale chiar pentru existenţa şi evoluţia umană: educaţia copiilor şi tinerilor, seducerea femeilor şi/ sau a bărbaţilor, conducerea organizaţiilor, managementul familiilor/ firmelor/ corporaţiilor, conducerea oricăror vehicule şi aparate, ghidarea turiştilor prin locuri necunoscute acestora etc. Toate acestea, plus acţiunile interumane cu sens negativ dau conţinut abordării teoretico-practice numite management sau Metodologia Scop Mijloc. Dar pentru că pozitivul nu vinde (nimic, inclusiv reviste), dimensiunea pozitivă a acestui concept (manipularea) este trecută în plan secund, ca să nu spun în derizoriu, cu consecinţele fireşti ale obţinerii unei imagini incomplete sau deformate.

 

Dosarul manipulării (publicat de Dacia literară de la Iaşi) intitulat „Manipularea, perspective ieşene” debutează, firesc, cu un mic preambul explicativ („Sentimentul românesc al manipulării”) semnat de redactorul şef al revistei, Călin Ciobotari (CC). Departe de a stabili un cadru rigid, de a da o (singură) definiţie sau de a sublinia îngroşat importanţa problemei în cauză, CC îşi concentrează punctul de vedere şi de plecare doar în prezentarea personajelor „piesei” (ieşeni) şi a publicului spectator (românii): „Chiar şi pentru cei mai simpli români, sentimentul că sunt manipulaţi pare a fi unul ce consolidează stima de sine. Dacă cineva îşi bate capul cu tine să te manipuleze înseamnă că nu eşti un nimeni, înseamnă că până şi tu contezi. De partea cealaltă, agenţii manipulării resimt şi ei satisfacţie, căci acţiunile lor manipulatorii le confirmă o mai veche bănuială: sunt inteligenţi! Există apoi și o a treia categorie, spectatorii manipulării, cei care înțeleg fenomenul și, fascinați de el, îl urmăresc cu interes.” (Dosar DL, primăvara 2017, p. 3). De aici rezultă că românii au o percepţie inversată a lucrurilor: manipularea (ca fapt negativ, antiuman) este percepută de majoritatea românilor ca fiind ceva pozitiv, plăcut chiar… De altfel, chiar asta este definiţia prostului: prostul este unul care se crede inteligent. (Reamintesc aici sondajul conform căruia 80% dintre români se consideră inteligenţi, în timp ce testele chiar arată contrariul). De unde şi (mica) concluzie: românilor le place nu doar să fie păcăliţi (cf. observaţiei lui CC), ci le place şi să se autopăcălească, adică să se automanipuleze, să se autosatisfacă. Cu alte cuvinte titlul dosarului ar putea fi, la fel de bine, să fie „Sentimentul pur românesc al automanipulării”. În fond, CC reuşeşte ceea ce nici eu nu speram: să adauge un subcapitol consistent la tema „Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenţei şi prostiei româneşti”.

 

Continuumul acţional triadic sugerat de CC: manipulat (prost)-manipulator (prostitor/ inteligent)-manipulabil (adică simplul observator, mai prost sau mai inteligent, de la caz la caz) asigură simplitate şi stabilitate maximă pentru o cercetare care chiar ar merita să fie făcută. În lipsa acesteia ne vom mulţumi să citim opiniile, mai mult sau mai puţin inspirate/ avizate ale unor autori ieşeni, deoarece şi părerile prostiţilor/ proştilor/ spectatorilor (părerologilor) pot ajuta la ceva. La ce, vom încerca să vedem în episoadele viitoare.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 165 (CLXV) Miercuri, 14 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (2)

 

Dosarul „Dacia literară” despre manipularea la români este, de fapt, o însumare de răspunsuri ale unor opiniomani ieşeni (oameni care ar corespunde statutului imaginar de intelectual) la un număr de şase întrebări concepute de CC. Voi posta, în acest episod, numele „aleşilor” şi titlul contribuţiei lor (simpla lectură a acestor titluri sugerează deja un răspuns, de fapt o imagine a unor opinii relativ comune, dată fiind cvasiomogenitatea profesională a repondenţilor). Voi face micile mele comentarii după un criteriu prim (întrebarea) şi unul secund (repondentul) în ideea că se va putea contura mai uşor o concluzie axată pe răspunsul la fiecare întrebare. Ordinea aleasă de redacţie puntru publicarea răspunsurilor este una strict alfabetică, fiind exclusă bănuiala cu privire la posibile judecăţi de valoare (la adresa invitaţilor) făcută de redactorul coordonator al acestui (binevenit) dosar. Iată cele şase întrebări (marca CC):

 

  1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?
  2. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?
  3. Care credeți că sunt sursele principale ale manipulării în România contemporană? Puteți identifica surse concrete sau, din contra, credeți că discuția rămâne la un nivel abstract?
  4. Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții? Se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei?
  5. Cine ar trebui să se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „rezistența la manipulare”? Are intelectualul român vreun rol în această opoziție la manipulare sau este un factor activ în procesul de manipulare?
  6. Ce criterii personale aveți pentru a identifica o încercare de manipulare asupra dvs.? Puteți exemplifica astfel de situații concrete?

 

Au oferit răspunsuri (opinii/ păreri/ convingeri) următorii tovarăşi (ca să vibrez şi eu la aluzia lui iviu Antonesei la „marele” Lenin, vezi textul) dintre care doar patru tovarăşe, un tovarăş student, un tovarăş avocat, un om politic/ partidic (tovarăş par excellence) şi un tovarăş preot – ca să fac şi puţin uz de abuz. Ceilalţi sunt profesori-publicişti-ziarişti. Să nu-l uităm însă şi pe cel de-al 27-lea autor, tovarăşul Dan Perjovschi (neieşean) ale cărui excelente contribuţii grafice dau (mult) de gândit.

 

Liviu ANTONESEI, – Dau o sticlă de whisky bătrân cui îmi dă un răspuns

Alexandru BODNAR – Este imposibil să nu fim manipulaţi

George BONDOR – Împotriva manipulării. Pluralism, spirit critic, failibilism

Eduard BOZ  – Școala trebuie să genereze anticorpii împotriva manipulării

Alexandru CĂLINESCU – Spânu, Gâdea, Ciutacu…

Florin CÎNTIC – De la zvonerii comuniști, la trolii și postacii din online…

Otilia CHITIC – … Românii sunt mai ușor de manipulat

Constantin CUCOȘ – Un popor needucat devine o gloată ușor manevrabilă…

Lucian DÂRDALĂ – Votați FNI!

Alexandrina DINGA – Cea mai bună armă împotriva manipulării este educația

Aurel DOBAȘU – Reclama comercială este prima sursă de manipulare…

Dan DOBOȘ – Din bezna mansardelor noastre putem comenta, critica,

înjura absolut orice și pe oricine…

Gabriel GACHI – Supradozarea face ravagii în România

Florin GHEȚĂU – Profesioniștii manipulării și sursele răului

Bogdan-Nicolae GHIURCO – Intelectualii nu sunt o soluție…

Bogdan GUȚU – Cele mai nocive: biserica și internetul…

Marian HARIUC – Manipularea democrației, democrația manipulării…

Tudor LEAHU – Îndoiala ca apărare…

Ada LUPU – Despre automanipulare în țara verbelor impersonale…

Adrian NETEDU – „Invazia imbecililor”…

Silvian-Emanuel MAN – Raportul ontologic: ceea ce este – ceea ce pare…

Gheorghe NICHITA – Am plantat 11.000 de tei, dar nu au contat decât cei 100 de tei tăiați pe Ștefan cel Mare!

Liliana ROMANIUC – E complicat să trăiești în România…

Constantin STURZU – Recomand rugăciunea ca formă de rezistență la manipulare…

Daniel ȘANDRU – Nu mi-aș face mari iluzii în privința calității morale a intelectualilor…

Nicolae TOMESCU – Spațiul public, mașină de tocat reputația…

 

Ideal ar fi ca la toate comentariile mele cititorii să apeleze şi la textul de revistă (am dat adresa/ link ul în episodul trecut). Nu-mi fac mari iluzii că dezbaterea publică organizată în viitor de CC ar putea începe chiar prin comentariile dragilor cititori ai acestui serial infinit (unii dintre ei, speriaţi de mărimea infinitului, au tras deja pe dreapta având lucruri mai bune de făcut). Dacă nu am reuşit să trezesc (şi eu) interesul pentru subiectul manipulării/ prostirii omului de către om înseamnă că sunt un manipulator prost.

 

  1. Un amic, auzind că am scris despre acest dosar publicat de Dacia literară a căutat revista la chioşcurile şi librăriile Iaşului dar… nimic-nimic! Dacă cineva află cum se poate cumpăra un exemplar în format print, îl rog să-mi scrie pentru a ajuta un însetat de cultură… scrisă/ tipărită. Înţeleg că Iaşul cultural se mută, firesc, pe online, dar atunci înseamnă că nu mai printăm deloc, ci doar scriem pe bloguri. Şi uite-aşa depozitele bibliotecilor vor avea spaţiu suficient.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Episodul 166 (CLXVI) Joi, 15 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (3)

 

Prima întrebare adresată aleşilor ad hoc este: „1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?”. (Din motive de economie de spațiu voi folosi, în continuare, M pentru ”manipulare”)

 

Iată ce au răspuns (în sinteza făcută de mine) ”aleşii” cu privire la cauzele creșterii cantității de M în societatea românească actuală:

 

Liviu Antonesei (L.A.): explozia informațională și multiplicarea profesioniștilor manipulării.

Al. Bondor (A.B.): Este imposibil să nu fim manipulați. M este omniprezentă. M este percepută și contracarată în funcție de interese/ convingeri.

George Bondor (G.B): Avem mai multă M pentru că suntem liberi să o facem. Lumea nu crede în mesajele puterii. Lipsa spiritului critic și neprelucrarea mesajelor cu mintea proprie. O cultură politică precară. Poporul este prost educat. Pluralismul politic stimulează mistificarea/ inversarea mesajelor partidelor concurente. Convingerile/ credințele rigide. M există dintotdeauna.

Eduard Boz (E.B.): explozia informațională și goana media pentru senzațional și rating.

Al. Călinescu (A.C.): M este omniprezentă și este în primul rând politică și ideologică. S-au înmulțit profesioniștii minciunii (mass media).

Florin Cîntec (F.C.): M este omniprezentă și toxică. M este o tehnică de prostire (persuasiune sau disuasiune). M este, în plan comercial, marketingul.

Otilia Chitic (O.C.): M este funcție de gradul de manipulabilitate al indivizilor. M înseamnă promovarea unor interese. M crește ca urmare a noilor tehnologii media.

Constantin Cucoș (C.C.): Se vorbește mai mult despre M pentru că există mai multă M. Noile tehnici permit mai multă M. M este infestată de interese nedeclarate.

Lucian Dîrdală (L.D.): M există pentru că nu avem mecanisme de control social de tip coercitiv. Libertatea înseamnă și libertatea de a manipula. Totodată, M. este inamicul libertății. M este o formă soft de coerciție/ influențare mascată.

Alexandra Dinga (A.D.): M este generată de crizele social politice. Atacarea anticorupției de către puterea coruptă este însoțită de manipulări ad hoc. Se vorbește mai mult despre M pentru că există mai multă M în societate. M este omniprezentă. M este stimulată de noile tehnici media.

Aurel Dobașu (A.D.): M este omniprezentă. În societățile mai puțin dezvoltate M are un impact mai mare.

Dan Doboș (D.D.): Cauzele proliferării M: internetul, inegalitățile culturale/ educaționale între partenerii de dialog, anonimatul favorizat de noile tehnici media (rețelele de socializare), iar dezinformarea a devenit o afacere profitabilă. În consecință, meseria de ziarist s-a perimat.

Gabriel Gachi (G.G.): M crește pentru că presa a devenit anexa politicului, pierzându-și independența. Partidele și-au pregătit manipulatori profesioniști cu mai multă credibilitate și care apar mereu la posturile de TV și radio.

 

Acestea sunt răspunsurile primite din partea a 50% dintre opiniomanii solicitați să răspundă la întrebările formulate de CC în numele redacției revistei ”Dacia literară” de la Iași. Cealaltă jumătate a răspunsurilor primite, în episodul următor.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 167 (CLXVII) Vineri, 16 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (4)

 

Florin Ghețău (F.G.): M este parte Tensiunea creată după alegeri. Exemplu de manipulare prin omisiune: PSD nu a inclus în programul de guvernare tema corupției.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): M este o bâtă cu două capete. Explozia informațională prin noile tehnologii media a făcut ca și M să fie pe măsură: mult mai mare și mai prezentă. Materia primă cu care lucrează M sunt emoțiile. Oamenii aleg mai mult cu inima decât cu capul. Cei care atrag atenția că poporul este manipualt sunt tocmai așii M. Cea mai frecvent utilizată emoție în M este frica (de străini, de război, de schimbarea climatică, de sărăcie, de M etc.).

Bogdan Guțu (B.G.): Bătrânii sunt mai ușor de manipulat, iar populația țării îmbătrânește văzând cu ochii. Toate formele de manipulare de la noi au un numitor comun: neoSecuritatea.

Marian Hariuc (M.H.): Cine încearcă să devoaleze M este acuzat că practică M. Manipulatorii și manipulații sunt greu de identificat/ separat. M este generată de vehemența cu care actorii social doresc să acumuleze un capital de influență în societate.

Tudor Leahu (T.L): M este (doar) un cuvânt la modă, adesea neînțeles ce înseamnă. M este influențarea celuilalt să gândească și să acționeze într-un anumit fel. Libertatea de expresie și de acțiune a dus la explozia M. Toți manipulează, așa este în lumea civilizată.

Ada Lupu (A.L.):  Oamenii sunt atrași de absurd. Cu cât mai halucinantă este o știre cu atât atrage mai mult și uneori influențează oamenii. M se bazează pe efectele hipnotice ale cuvintelor care pot lua mințile oamenilor.

Adrian Netedu (A.N.): M este influențare a comportamentului uman. Tehnicile de M sunt în continuă diversificare. M există peste tot. Propaganda și zvonistica sunt cele mai des întâlnite forme de M. Alte forme de M: publicitatea, sondajele de opinie și moda. Imaginile manipulează mai mult decât cuvintele.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): Unii numesc M orice opinie contrară. La noi M este rezultatul unui sistem de educație viciat. Familia și biserica au rol normativ limitat în educație, lăsând loc altor forme de influențare a comportamentelor. Școala de tip clasic are rol de M invocând mereu argumentul autorității. Școala este un eșec instituțional major pentru că omoară spiritul critic, creativitatea și libertatea de gândire proprie. Autoeducația este mai bună decât ceea ce oferă acum educația.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Simțim că suntem tot mai manipulați și atunci vorbim mai mult despre M. Cauza primă: Băsescu. Poziția geopolitică a RO ne face mai expuși la M. Deci suntem controlați din exterior. M este pretudindeni. Presa, serviciile, politicieni joacă altă carte decât cea pe care o flutură în văzul lumii.

Liliana Romaniuc (L.R.): Politicul este intruziv și excesiv de prezent peste tot. Oamenii au devenit suspicioși/ neîncrezători și văd M peste tot. Toți vor să-i păcălească pe toți. Presa și educația/ școala sunt vinovate pentru că favorizează M.

Constantin Sturzu (C.S.): M este atotprezentă de la începuturile omenirii. Diabolicul șarpe i-a manipulat pe A & E să muște din mărul cunoașterii. Recomand rugăciunea ca formă de rezistență la manipulare. Satana este tatăl minciunii.

Daniel Șandru (D.Ș.): Tehnologiile de comunicare creează atât mai multă M cât și mai multă senzație de M. M ajută la deținerea controlului (politic), deci este și va fi mereu folosită. Retorica manipulatorie conține: minciuna, proiecția urii, complexele mitologice ale unității și conspirației.

Nicolae Tomescu (N.T.): M este tot mai subtilă, dar agresivă. Comunicare înseamnă și M.

În episodul următor, câteva considerații personale asupra M și a celor 26 de răspunsuri.

 

Liviu Druguș   Pe mâine!

Episodul 168 (CLXVIII) Sâmbătă, 17 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (5)

 

Prima dintre cele șase întrebări pe tema M a fost: „1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?”.

Au dat răspunsuri punctuale 24 de repondenți, doi dintre ei, mai ”indisciplinați” (L.D. și G.B.) preferând să ofere un text compozit din care am extras idei care se potriveau, oarecum, cu întrebarea/ întrebările. Fără a fi neapărat malițios, unele răspunsuri par a fi date la alte întrebări, iar tentația de a valsa grațios peste granițele întrebărilor a fost, pentru unii, irepresivă. Ipotetic vorbind, dacă domnii repondenți ar fi invitați să ofere note celorlalți 25, cu siguranță notele nu ar fi prea mari, iar spiritul critic se va dezlănțui nemilos. Pe lângă repetatele abateri de la subiect/ întrebare, repondenții ar reproșa, probabil, celorlalți lipsa de rigoare și de pregătire a răspunsurilor (cu excepția, desigur, a răspunsurilor oferite de ei înșiși). Precizez că întrebările au fost adresate în iarnă, pe vremea manifestațiilor împotriva OUG 13 și 14, de unde și senzația că M era cuvântul cheie, la ordinea zilei. Oricum M este atotprezentă, indiferent de partidele care câștigă sau pierd alegerile, nuanțele fiind date de dozele de bunul simț ale actanților politici.

Nota comună dată de cele 26 de răspunsuri este recunoașterea atotprezenței manipulării și chiar a automanipulării. A reproșa cuiva că ”domle, nu încerca să mă manipulezi” echivalează cu o invitație la a-și ține respirația câteva minute… Cei care nu manipulează pur și simplu nu au interese/ motivații/ plăceri în a face acest lucru. Dar și ei au segmente din viață când au încercat și au reușit să manipuleze. Mă bucur că unul dintre repondenți (F.C.) a folosit cuvântul ”prostire” ca un sinonim pentru manipulare, fapt care îl include automat în lista (din ce în ce mai lungă a) prostologilor ieșeni. De asemenea, criticile unui student (S.E.M.)  la adresa sistemului de educație de la noi (și nu numai) m-au uns la suflet. Demn de semnalat aparentul paradox din binomul libertate – manipulare (G.B. și L.D.), cu nuanța că și în condiții de democrație, și în condiții de dictatură manipularea este omniprezentă. Apropos de democrație, citez o simpatică și adevărată definiție a acestui concept (al cărui autor îmi scapă): ”Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale”. Dar încredere nefondată, înseamnă, în fond, manipulare. Iar lipsa spiritului critic, al discernământului, face ca încrederile nefondate să prevaleze asupra celor fondate. Trimiterea de către un repondent (F.C.) la marketing este binevenită. Din păcate, niciun repondent nu a amintit măcar de management, darmite să mai emită și ideea că managementul și M sunt sinonime (așa cum eu unul consider). La fel de oportună este și observația legată de publicitate (A.N.). Un răspuns comun (și la obiect) legat de dimensiunile sporite ale M în zilele noastre, acela că M sporește datorită noilor tehnologii media este, de asemenea binevenit. Nu în cele din urmă, criticile la adresa sistemului de educație (G.B., D.D., S.E.M., L.R.) tind să devină cvasigenerale.

 

Îmi permit și eu o opinie despre manipulare și despre creșterea percepției că M este excesiv de prezentă. Eu pun semnul egal între management și manipulare, cu numitorul comun motivare. Apariția sutelor de facultăți de management și de marketing (= managementul vânzărilor) a contribuit mult la convingerea absolvenților că ei dețin cheile tehnicilor de păcălire/ prostire, în timp ce vulgul needucat habar nu are că cineva își bate joc de el. Realitatea a devenit însă alta: lumea este tot mai reticentă la publicitate/ reclamă sau la tehnicile de vânzare care au pus (și mai primesc) o binemeritată taxă pe prostie.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 169 (CLXIX) Duminică, 18 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (6)

 

  1. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?

 

Liviu Antonesei (L.A.): Presa rămâne un excelent mijloc de manipulare.

Al. Bondor (A.B.): Această asociere este dificil de contestat.

George Bondor (G.B): ar fi excelent dacă mass-media din România ar căuta să reflecteze adevărul, și nu să livreze ideologiile de serviciu ale unor grupuri sau partide.

Eduard Boz (E.B.): Acuzația de manipulare la adresa presei nu este complet lipsită de fundament

Al. Călinescu (A.C.): Este nu doar legitimă, ci și inevitabilă.

Florin Cîntec (F.C.): Presa e teritoriul prin excelență al orgiilor manipulatoare.

Otilia Chitic (O.C.): Purtăm încă deficitul/ povara transmiterii informației din timpul propagandei comuniste.

Constantin Cucoș (C.C.): Nu aș pune semnul egalității dintre manipulare și mass-media.

Lucian Dîrdală (L.D.): nu pot ignora ceea ce se scrie pe tema vechilor și noilor media, mereu

predispuse a propaga neadevăruri sau jumătăți de adevăr.

Alexandra Dinga (A.D.): s-a dovedit de multe ori legitimă asocierea dintre mass-media și manipulare

Aurel Dobașu (A.D.): Da. Opinia publică se formează în primă instanţă şi în mod covârşitor prin intermediul canalelor media.

Dan Doboș (D.D.): E absolut legitimă, iar rădăcinile sunt tare vechi.

Gabriel Gachi (G.G.): Presa din România, în proporție covârșitoare, e captiva cartelurilor

Florin Ghețău (F.G.): E legitimă asocierea, câtă vreme manipularea e vizibilă din avion.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): Pe plan politic, încă da. Însă eu aș asocia manipularea cu domenii ca publicitatea. Oamenilor le place să fie mințiți frumos.

Bogdan Guțu (B.G.): Da. Presa este un mijloc de manipulare a maselor

Marian Hariuc (M.H.): ar fi destul de nedrept să analizăm relația existentă între mass-media și manipulare, fără să luăm în considerare ușurința cu care mesajele ce conțin date îndoielnice pătrund în rândul anumitor grupuri sociale.

Tudor Leahu (T.L): Se poate spune că, la un anumit moment, presa românească devenise sinonimă cu manipularea.

Ada Lupu (A.L.): Există suspiciunea că presa oricum minte sau, dacă nu minte, măcar exagerează.

Adrian Netedu (A.N.): mass-media poate crea ceea ce putem numi un public captiv asupra căruia pot acţiona diversele scenarii manipulatorii.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): În sensul larg al termenului de sursă, presa poate fi cel mult un mijloc de manipulare, nu o sursă.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Da, întotdeauna a existat această asociere.

Liliana Romaniuc (L.R.): Presa face acest lucru pe față și asumat.

Constantin Sturzu (C.S.): Din păcate, da.

Daniel Șandru (D.Ș.): Asocierea dintre presă și manipulare este îndreptățită.

Nicolae Tomescu (N.T.): Trăim într-o lume fabricată de presă.

 

Comentariul meu: devreme ce toată lumea manipulează și manipularea este omniprezentă, este evident că (și) presa manipulează. La greu! Separarea informației de bani este imposibilă. Deci, follow the money!

Liviu Druguș    Pe mâine!

Episodul 170 (CLXX) Luni, 19 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (7)

 

  1. Care credeți că sunt sursele principale ale manipulării în România contemporană?

Puteți identifica surse concrete sau, din contra, credeți că discuția rămâne la un nivel abstract?

 

Liviu Antonesei (L.A.): sursele de manipulare s-au multiplicat: serviciile de informații, partidele

Al. Bondor (A.B.): Instituțiile de stat, religioase și cele private sunt principalii actori; fiecare actor în parte folosește tehnici specifice sau adaptate de manipulare pentru a-și îndeplini obiectivele

George Bondor (G.B): surse de manipulare: puterea politică, media, sistemul economic, cu interesele susținătorilor societății de consum, dar și societatea civilă, unele ONG-uri, la care se adaugă fanaticii de peste tot.

Eduard Boz (E.B.): orice persoană poate manipula prin articole, păreri, comentarii. Orice mediu care nu permite dezbatere reală cu informații și contrainformații în același timp, cu argumente și contraargumente simultane, este unul care manipulează.

Al. Călinescu (A.C.): Sursele sunt ușor de identificat. E vorba, mai întâi, de canalele de televiziune Antena 3 și România TV, cărora li s-a alăturat de la o vreme B1TV. Aceste posturi au devenit trompete ale actualei puteri. La acestea se adaugă site uri specializate în manipulare.

Florin Cîntec (F.C.): manipularea este concertată de pe piața mediatică și de pe internet

Otilia Chitic (O.C.): Serviciile Secrete sunt o principală sursă de manipulare. Nivelul slab al educației este o primă resursă în strategiile de manipulare.

Constantin Cucoș (C.C.): Surse ale manipulării sunt destule. Le putem identifica pornind de „sus”, de la etajele statale, guvernamentale, până la cele de „jos” – entități administrative, comunitare, prin pârghii specifice (platforme, purtători de cuvânt etc.), dar și nespecifice (interpuși, „lideri de opinie”, diversioniști etc.). Se manipulează organizat, prin presă, televiziune (vezi canale de televiziune gen Antena3, România TV), dar și prin anumiți actanți dispersați pe un areal mai larg.

Lucian Dîrdală (L.D.): în aria manipulării politice, făptașii nu riscă închisoarea

Alexandra Dinga (A.D.): manipularea, în general, are la bază un interes politic sau diverse interese economice.

Aurel Dobașu (A.D.): Reclama comercială este prima sursă de manipulare. Există însă şi manipulare politică

Dan Doboș (D.D.): Principala sursă a manipulării este dorința de a face profit în orice fel. Alte exemple de surse ale manipulării: dorința de accede la putere și de a rămâne acolo, pretenția că apartenența la elita intelectuală nu se conturează prin studiu, educație și morală, ci printr-o asociere frenetică la corul unor mugete colective de apreciere pentru unii gânditori guru, dar și interesele străine în România.

Gabriel Gachi (G.G.): sursele sunt, în principal, mass media (ex. Antena 3 și Bună Ziua Iași)

 

Comentariul meu: dacă manipularea este pretutindeni este evident că și sursele sunt pretutindeni. Ceea ce le deosebește este doar forța manipulatorie, nivelul susținerii financiare, modalitățile concrete de manifestare (ocult sau la vedere), capacitatea lor de insinuare în viața publică sau personală a oamenilor, fie aceștia oameni politici sau oameni de rând (întelectuali, funcționari și alți salariați). Nu în ultimul rând, lipsa de bun simț a unor patroni de presă a dus forța de manipulare a unor ziare sau televiziuni la cote greu de imaginat.

 

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Episodul 171 (CLXXI) Marți, 20 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (8)

 

  1. Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții? Se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei?

 

Iată, în sinteza mea, primele 16 răspunsuri dintre cele oferite de cei 26 de repondenți:

 

Liviu Antonesei (L.A.): Cred că numărul celor manipulați sau manipulabili este în scădere semnificativă de vreo zece ani încoace, iar cei din aceste categorii sunt în bună parte auto-manipulați

Al. Bondor (A.B.): Fiecare om este susceptibil la manipulare, iar românii nu fac notă discordantă.

George Bondor (G.B): românii sunt ușor influențabili, la fel ca toate popoarele înzestrate cu

o afectivitate exacerbată.

Eduard Boz (E.B.): noi nu avem o cultură a dezbaterii. Ne este greu să ascultăm și argumentele celeilalte părți și cu atât mai mult ne este greu să recunoaștem că ne-am formulat o părere greșită, sau poate am avut idei preconcepute. Deci, da, sunt teme în privința cărora probabil că suntem mai ușor de manipulat.

Al. Călinescu (A.C.): Nu pot face comparații în absența unor elemente cât de cât relevante. Cred însă că toate țările care au cunoscut regimul comunist au o veche – și tristă – experiență a manipulărilor.

Florin Cîntec (F.C.): Românii „e dăștepți” și, din cauza asta extrem de ușor de manipulat.

Otilia Chitic (O.C.): În comparație cu cetățenii țărilor nordice, de exemplu, cred că românii sunt mai ușor de manipulat.

Constantin Cucoș (C.C.): Nu cred că românii sunt mai manipulați decât alții. Rata manipulării trebuie pusă obligatoriu în relație cu nivelul de educație. Un popor needucat devine o gloată ușor manevrabilă.

Lucian Dîrdală (L.D.): Manipularea e o temă de discuție în orice societate complexă, dar mai ales acolo unde controlul social exercitat prin forță este redus sau bate în retragere.

Alexandra Dinga (A.D.): Este greșit să afirmăm că românii sunt mai ușor de manipulat decât alții. Din păcate, în educația românească lipsește mult din ce ar trebui să formeze cultura civică și politică a oricărui cetățean care trăiește într-un sistem ce nu poate funcționa decât politic.

Aurel Dobașu (A.D.): Da, românii sunt destul de uşor de manipulat.

Dan Doboș (D.D.): Nu, nu cred. Singurul lucru care ne expune ceva mai mult este lipsa absolută a criteriilor de valoare în societate.

Gabriel Gachi (G.G.): Românii nu sunt, ca medie, mai puțin inteligenți decât restul europenilor. Diferența este că în România doza de manipulare este mult mai mare

Florin Ghețău (F.G.): Nu cred că boala asta e întâlnită doar la români, problema e în ce măsură avem un segment mai mare de oameni care pot fi manipulați decât în alte părți. Și aici e greu de dat un răspuns.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): Exemplul lui Trump și Brexit-ul ne arată că nu suntem mai speciali decât alții. Dimpotrivă, de acum înainte, putem afirma cu mândrie că suntem și noi în rând cu lumea civilizată. În sfârșit, își au și ei faliții lor.

Bogdan Guțu (B.G.): Nu știu dacă un român este mai manipulabil decât un neamț. Fenomenul manipulării este întâlnit peste tot și nu este neapărat dependent de gradul de alfabetizare sau de rigurozitatea și seriozitatea unui popor. Manipularea este o găselniță prin care conducătorii conduc masele.  (partea a doua a răspunsurilor, în episodul următor).

Liviu Druguș  Pe mâine!

Episodul 172 (CLXXII) Miercuri, 21 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (9)

 

 

Marian Hariuc (M.H.): Pentru mulți români, adevărul personal, sau certitudinile, sunt suficiente. Aici, sentimentul de revoltă față de minciună se blochează.

Tudor Leahu (T.L): Probabil că românii sunt la fel de ușor sau de greu de manipulat ca și ceilalți cetățeni europeni. Mă îngrijorează însă la români ușurința cu care limbajul lor alunecă spre extreme.

Ada Lupu (A.L.): Cred că mulți au nevoie să fie manipulați, ca să se exonereze de orice eventuală vină. Nu mi se pare că suntem un popor curajos sau asumat. Posibil să fim mai ușor de manipulat decât alții, datorită adaptabilității extraordinare care ne caracterizează. Românii au ușurința de a se plia pe situație.

Adrain Netedu (A.N.): Cred că gradul de expunere la manipulare este constant în orice ţară şi în orice medii sociale. Diferenţele sunt date de modul cum este controlată informaţia, cum este intimidată presa sau cum sunt monitorizate diverse site-uri Internet.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): La noi rezistența la manipulare este mai mare decât în societățile progresiste. Manipularea cea mai mare este că noi suntem paria Europei, scursura continentului, un popor care are numai trăsături negative și doar câteva vârfuri prin care s-a remarcat.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Românii sunt un popor inteligent și, deși sunt conștienți că sunt manipulați, pur și simplu nu au ce face. Manipularea este universală, este în toată lumea. Românii sunt doar surprinși de tehnicile de manipulare, abia acum conștientizează existența acestui fenomen. Fiind numeroase interese în această zonă, manipulare există atât din interiorul, cât și din exteriorul țării

Liliana Romaniuc (L.R.): Un popor care a trăit sub comunism nu e foarte greu să fie manipulat! Am fost crescuți, educați și deformați pentru dependență! Din păcate, nu știm ce înseamnă asumarea responsabilității și trăirea cu consecințele deciziilor noastre. E mult mai ușor, dar și mult mai sigur să facem ce ni se spune și să nu răspundem pentru consecințe! Noi nu riscăm, doar supraviețuim…

Constantin Sturzu (C.S.): Nu cred că românii sunt mai ușor de manipulat decât alții. Fiind în Occident de jumătate de an, am constatat că și aici, în democrații tradiționale, opinia publică este destul de ușor de influențat. Ceea ce cred eu că ar fi specific românilor este un soi de raportare mioritică la manipulare. Știm că suntem manipulați, dar mai degrabă preferăm să nu acționăm. Dar și când „explodează mămăliga”…

Daniel Șandru (D.Ș.): România profundă a prezentului este încă dominată de obsesia controlului și de frica de autoritate. Tocmai din acest motiv recursul la manipulare accentuează asupra acestor elemente.

Nicolae Tomescu (N.T.): Nu cred în excepţionalitatea genetică a unui popor faţă de altul, nu cred nici în posibilitatea unei inferiorităţi. În general, românii au aceleaşi naivităţi şi defecte precum alte popoare ale Europei; pare a fi un fapt statistic. Ne diferențiem prin existenţa unui mecanism diabolic de manipulare, controlat de o categorie restrânsă. România este condusă de incompetenţi (clasa politică este născută din mediocritate și hoţie).

 

Liviu Druguș  Pe mâine!

 

 

 

 

Episodul 173 (CLXXIII) Joi, 22 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (10)

 

  1. Cine ar trebui să se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „rezistența la manipulare”?

Are intelectualul român vreun rol în această opoziție la manipulare sau este un factor activ în procesul de manipulare?

 

Liviu ANTONESEI: Intelectualul român? Cel autoporeclit public? Ce rol ar putea avea niște ipochimeni care au lins la fundul a două rânduri de președinți și își oferă deja serviciile unui al treilea. Cred însă că fiecare dintre noi trebuie să se ocupe intens de asta, așa de unul singur, fiecare după cunoștințele și puterile sale.

Alexandru BODNAR: orice educator, învățător sau profesor ar trebui să se preocupe de dezvoltarea gândirii critice, prin intermediul căreia să poată fi dezvoltată o astfel de rezistență. … orice intelectual este cel puțin la fel de implicat în manipularea audienței sale, fie și doar prin încercarea de a-și convinge interlocutorii de adevărul din spatele ideii sale.

George BONDOR: Înzestrați cu un spirit critic dezvoltat, intelectualii sunt primii care pot să demaște încercările de manipulare la care suntem supuși. Dar să nu fim naivi. De-a lungul vremii, tot intelectualii sunt cei care încearcă să manipuleze. … mă tem că „intelectualul român” încă nu există. Dar sunt semne bune că e pe cale să se nască.

Eduard BOZ: Cred că școala este cea care trebuie să genereze anticorpii împotriva manipulării. În școală copiii ar trebui să învețe să pună întrebări, să se îndoiască de orice informație, să o verifice, să o testeze și apoi să ajungă la propria concluzie.  … reacția împotriva manipulării devine o obligație civică. Este ca și cum ai fi martorul unei tâlhării și nu faci nimic.

Alexandru CĂLINESCU: Încercările unor intelectuali de a denunța manipulările sunt câteodată primite cu ostilitate. Intelectuali care manipulează? Sunt, vai, destui… Se complac să fie pe aceeași lungime de undă cu Spânu de la Cotidianul, cu Gâdea de la Antena 3 și cu Ciutacu de la RTV.

Florin CÎNTIC: Bunul simț și caracterul. Dar, vorba celor de la Radio Erevan atunci când au fost întrebați cum se pune accentul în limba română pe cuvântul caracter: carŕcter sau caractčr? „După cum știți, în România nu se pune accentul pe caracter!” (Despre intelectuali, numai de bine).

Otilia CHITIC: Implicarea intelectualilor are un impact major, indiferent de care parte se situează. Societatea românească duce lipsă de repere morale, intelectuale, de modele, de vectori vocali, vizibili,

implicați în structurile organizatorice.

Constantin CUCOȘ: Cel mai bun cenzor axiologic trebuie să fie persoana, care trebuie să ajungă să deceleze și să se orienteze în peisajul de incitări de tot felul. De asemenea, și liderii de opinie reprezentați de intelectuali, pricepuți și onești, pot deveni modele de raportare la mesajele manipulatorii sau îndoctrinatoare.

Lucian DÂRDALĂ: victimele trebuie să acționeze. Manipularea reușită nu se poate opri la nivel de atitudini, trebuie să putem observa comportamente.

Alexandrina DINGA: „Rezistența la manipulare” trebuie să fie în preocuparea școlii. Însă, paradoxal, sistemul educațional este condus de politicieni. Din păcate, astăzi observăm cum majoritatea intelectualilor sunt pasivi la multe dintre subiectele de pe agenda publică.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Episodul 174 (CLXXIV) Vineri, 23 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (11)

 

Aurel DOBAȘU: Principalul canal de transmitere a informaţiilor în societate (informaţii reale sau false) rămâne televiziunea. Acest segment media este, teoretic, reglementat de Consiliul Naţional al Audiovizualului, organism ce trebuie să păzească societatea de manipulări. Din păcate CNA nu prea îşi îndeplineşte această menire.

Dan DOBOȘ: Intelectualul român… intelectualul român e singurul din lume care nu e preocupat de o justă repartizare a plus-valorii în societate pentru maximizarea valorificării potențialului uman, ci de prezervarea și accentuarea bogăției acolo unde ea există deja. El crede în rolul conducător al elitelor. În al doilea rând, intelectualul român are standarde extrem de laxe, ba uneori chiar duble.  În al treilea rând, intelectualul român mi se pare astăzi extrem de afin de tipare.

Gabriel GACHI: Intelectualul român nu e similar cu analistul politic român, pentru că de multe ori intelectualii sunt superficiali în înțelegerea civismului, sunt lipsiți de nuanțe, cu idei puține și fixe.

Florin GHEȚĂU: școala ar trebui să facă mai mult. Și media ar trebui să lupte în direcția asta, însă interesele mari ale patronatelor din presă strică atmosfera. Intelectualii pot amenda încercările repetate de manipulare, fie din partea politicienilor, fie din partea unor televiziuni, doar că nu o prea fac. Există și intelectuali care participă ei înșiși la procesul de manipulare. Mi se pare grav asta, s-o faci conștient, fără a te gândi cât rău faci societății.

Bogdan-Nicolae GHIURCO: Manipularea nu poate fi combătută decât prin educație și accesul la un trai decent. Iar intelectualii, din păcate, nu sunt o soluție, pentru că le lipsesc nu doar credibilitatea și organizarea, dar și vocea.

Bogdan GUȚU: Intelectualul român ar trebui să iasă în prima linie Din păcate, intelectualul român se vede nevoit a se lăsa manipulat, nu neapărat pentru zahăr și ulei, ci pentru cărți, stilou și foaie de scris.

Marian HARIUC: consider că prezența instituțiilor statului ar trebuie să fie una determinantă în temperarea unor tendințe menite să provoace o atmosferă tensionată/ de revoltă în spațiul public. Intelectualul poate îndeplini un rol de analist veritabil, care să conserve o atitudine ponderată a cetățenilor față de conducătorii săi. În același timp, intelectualul poate fi un agent ideal în jocurile de interese ce utilizează manipularea ca pe o tehnică preferată în momentele decisive, cum pot fi campaniile electorale, sau derapajele de la ideile legalității.

Tudor LEAHU: Conștiința individului ar trebui să fie principalul inamic al manipulării. Omul nu ar trebui să înghită tot ce zboară. Să verifice și să citească mai mult. De asta are net pe telefon, nu doar pentru selfie și check-in. În plus intelectualul trebuie să iasă public și să urle: stați, bă, proștilor, că nu o fi chiar așa! El trebuie să ne convingă pe noi, muritorii de rând, că trebuie să ne îndoim mereu.

Ada LUPU: Depinde de intențiile intelectualului. Cu siguranță, poate influența. Suntem noi… așa cum suntem, dar respectul pentru educație încă există. Oamenii încă spun: hai să mă iau după ăla, că ăla-i deștept. În situația asta, intelectualul trebuie să decidă. Dacă vrea să manipuleze, o poate face. Dacă vrea să lupte contra manipulării, o poate face.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

Episodul 175 (CLXXV) Sâmbătă, 24 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (12)

 

Adrian NETEDU: rezistenţa la manipulare rămâne un dat relativ. … putem vorbi de o „rezistenţă la manipulare” din partea celor mereu absenţi, a celor dezabuzaţi sau a celor dezinteresaţi de propriul interes. În acest context intelectualii pot avea un rol decisiv în identificarea şi explicitarea manipulării.

Silvian-Emanuel MAN: Intelectualul are un rol doar dacă și-l asumă activ, în cetate. Dacă trăiește activ, printre „oamenii de rând” și alege o viață de jertfă pentru îndrumarea acestora. Dacă rămâne într-un turn de fildeș din care mai emite câte o idee, doar se amăgește singur că schimbă ceva. distanța dintre ceea ce este de fapt și ceea ce pare poate fi crescută infinitezimal de o ideologie. Iar intelectualul care este captat de un curent ideologic, automat va manipula masele pe curentul respectiv

Gheorghe NICHITA: De această „rezistență la manipulare” ar trebui să se ocupe, în primul rând, instituțiile statului care ar trebui să aibă ca prioritate stabilitatea și echilibrul din țară, și nu lupta pentru putere. În al doilea rând, educația contează foarte mult. dacă ești un om cultivat, care știe să discearnă între informația corectă și cea neadevărată, atunci nu vei fi o victimă a manipulării. Este foarte important ca cei care își asumă o funcție publică să aibă „rezistență la manipulare”, este o calitate foarte importantă pentru păstrarea integrității și pentru corectitudinea deciziilor luate.

Liliana ROMANIUC: Din nou, eu cred că educația este cheia și la această problemă. O populație alfabetizată funcțional va înțelege atunci când citește și când i se spun tot felul de inepții. Desigur, aceasta este soluția pe termen mediu și lung! Pe termen scurt, ar putea fi presa, doar dacă apar publicații și oameni care să reziste subordonării politice sau de grup. Nu aș neglija rolul justiției, mai ales acolo unde manipularea poate fi dovedită.

Constantin STURZU: Intelectualii ar trebui să fie vocile lucide și imparțiale ale cetății. Dar și dintre ei, mulți sunt captivi, conștient sau nu, ai unor grupuri de interese. Oamenii din presă, de asemenea, ar trebui să joace un rol important în demascarea oricărei manipulări. Am sesizat că o „rezistență” la manipulare mai hotărâtă vine mai degrabă din partea unor voci singulare, neimplicate politic, dar foarte active în zona rețelelor de socializare sau a blogurilor. Eu recomand rugăciunea ca formă de rezistență la orice fel de manipulare.

Daniel ȘANDRU: În mod evident, educația este un element esențial în procesul „rezistenței la manipulare”, și nu am în vedere atât educația formalizată – ce poate reprezenta, ea însăși, o formă de control, nu doar în societățile totalitare –, cât educația înțeleasă ca socializare democratică, ce pleacă din familie, „culege” semințele comportamentului civic responsabil și din școală, pentru a reflecta, în contextul existenței sociale pe care fiecare dintre noi o are, influența unor modele care pot fi, înainte de toate, modele intelectuale. În fapt, intelectualii pot juca ambele roluri, și o pot face fiind „determinați” de cel puțin două resorturi, care pot funcționa foarte bine în ambele sensuri, „pro-manipulare” sau „contra-manipulare”: unul de natură emoțional-afectivă, care naște „credința” că se află „de partea bună a lucrurilor” și altul de natură pragmatic-voluntaristă

Nicolae TOMESCU: revitalizarea asociațiilor profesionale sau la reglementarea printr-o lege a presei care să stabilească obligații și răspunderi de la patronat până la profesioniști, care să limiteze imixtiunea angajatorilor/ patronilor în politica editorială și să oblige la transparentizarea bugetului publicațiilor/ televiziunilor. Chiar mai importantă decât prima direcție, ar fi creșterea în valoare a conținutului jurnalistic. Până în acea clipă a fericirii, îmi propun să nu mă las prostit în public…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 176 (CLXXVI) Duminică, 25 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (13)

 

  1. Ce criterii personale aveți pentru a identifica o încercare de manipulare asupra dvs.? Puteți exemplifica astfel de situații concrete?

 

Liviu ANTONESEI: Ca tehnică minimă personală, iar asta ar putea fi de folos oricui: 1. Verificarea informației din cât mai multe surse – trei e numai un minimum!, 2. Neevitarea surselor pe care le suspectezi, cu care nu poți fi de acord în principiu, care te contrariază a priori – extrem de rar o manipulare folosește numai minciuni, cel mai adesea e „gri”, amestecă în doze variabile adevăruri, adesea banale, cu minciunile. Consultarea acestor surse îți poate semnala elemente de detaliu pe care nu le poți găsi în sursele predilecte, elemente critice valabile, care te pot ajuta să-ți verifici și nuanțezi propriile poziții. 3. Pune întotdeauna întrebarea „cui folosește?”. În sfârșit, de două ori în viața asta, am practicat tehnici de manipulare ca profesionist. Mă refer la campaniile electorale pentru locale din 1992, pentru CDR, și 1996, pentru PAC. Ambele victorioase. Să nu uităm că întotdeauna comunicarea este (și) un joc de putere, mai amplu sau mai restrâns, mai important sau mai neînsemnat, și că informația nu este doar mai mult sau mai puțin interesantă, ci mereu și interesată!

Alexandru BODNAR: Cine? Ce? Cum? În ce context? Cu ce scop? Orice informație poate fi analizată pornind de la răspunsurile acestor întrebări, pe care le pun atunci când sunt în fața unei informații relevante ori într- o situație inedită.

George BONDOR: Desigur că ar fi excelent dacă massmedia din România ar căuta să reflecteze adevărul, și nu să livreze ideologiile de serviciu ale unor grupuri sau partide. Din nefericire, pluralitatea punctelor de vedere ilustrează, cel mai adesea, o simplă bătălie pentru manipularea cetățenilor. Fiecare tabără încearcă să manipuleze mai bine, să le inoculeze oamenilor propriile ideologii, să mistifice realitatea, prezentând-o „pe dos”.

Eduard BOZ:  Nu pot să îmbrățișez un anumit punct de vedere fără a verfica sursa, fără a compara cu puncte de vedere ale unor instituții abilitate, fără a-mi pune întrebarea: care este interesul propagării unei anumite știri și fără a verifica raționamentul logic: dacă se pleacă de la premise corecte, dacă metoda de lucru, de analiză este una corectă și dacă s-a ajuns la o concluzie logică. Dacă toate acestea au fost respectate, îmi pun întrebarea dacă se putea proceda altfel.

Alexandru CĂLINESCU: E drept însă că sunt situații când e greu să discerni adevărul. În decembrie 1989 am simțit, intuitiv, că e ceva în neregulă cu „teroriștii” fără să-mi pot da seama despre ce e vorba. Mă consolez cu gândul că n-am fost singurul. Nu există rețete infailibile pentru a identifica manipulările. Tocmai de aceea fenomenul e atât de periculos.

Florin CÎNTIC: Inteligența, educația, flerul și bunul simț. Și reflexul de istoric de a verifica sursele și de a gândi cu capul meu. Au fost atât de multe încât mi-e greu să le mai enumăr. Pe scurt, nu avem nevoie de mani-pulare, ci de Mani pulite.

Otilia CHITIC: Intuiția și verificarea mai multor surse. Intuiția este bazată pe informațiile pe care le dețin deja, iar sursele noi provin atât din mediul mass-media cât și mediile de cercetare.

Constantin CUCOȘ: Apelez la mai multe strategii: judecarea unei aserțiuni sau situații manipulatorii din perspectivă strict logică; printr-o integrare și raportare contextuală, ținând cont de profilul intențional al persoanelor sau entităților, situațiile de comunicare, evoluții previzibile; printr-o cunoaștere mai pronunțată a emițătorilor unor idei, a profilului lor psiho-moral, a istoriei acțiunii lor; printr-o corelare/ confruntare a unei perspective cu altele care s-au manifestat anterior sau care se editează la un moment dat; printr-o evaluare/ procesare repetată, atentă a ceea ce primesc, ca informație sau atitudine, de la alții.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Episodul 177 (CLXXVII) Luni, 26 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (14)

 

Lucian DÂRDALĂ: Trebuie să ținem cont de faptul că, în aria manipulării politice, făptașii nu riscă închisoarea și pot rezista mult timp pe baricade. Spre deosebire de manipulatorii de pe piața investițiilor, ei pot gestiona o gamă mai vastă de sentimente umane, între care la loc de cinste se găsește ura.

Alexandrina DINGA: Criteriile pe care le am în vedere diferă de la situație la situație. Pentru unele, mă ajută pur și simplu rațiunea, logica, pentru altele cultura generală. Pentru situații mai complexe, mă ajută documentarea din mai multe surse credibile sau discuții cu persoane de încredere și cu expertiză pe anumite teme. Cred, de asemenea, că atunci când cineva încearcă prea tare să te convingă, ceva nu e în regulă la mijloc. Cea mai bună armă împotriva manipulării este educația.

Aurel DOBAȘU: Manipulările publice se trădează, de obicei, prin lipsa argumentelor credibile și prin prezenţa unor „argumente” ce ating detalii extrem de importante (naţionalism, copilărie, familia ş.a.).

Dan DOBOȘ: Îmi place să cred că principala mea armă e simțul umorului, în sensul că orice poantă bună are la bază inversarea unor premise. Sunt obișnuit să glumesc despre chestiunile de zi cu zi și, atunci când schimbarea perspectivei nu mi se pare hazoasă, e limpede că asist la o manipulare. Alteori, simt nevoia de confirmări, asta fiind o reminiscență de pe vremea când eram ziarist. De asemenea, experiențe triste m-au făcut să nu mai cred în ajutoare dezinteresate, în chilipiruri și chiar în coincidențe.

Gabriel GACHI: Aproape zilnic sunt supus manipulărilor și aproape am ajuns să nu mai suport dialogurile care nu duc nicăieri, întrerupând interlocutorul și spunându-i: „Hai, discutăm ceva sau batem câmpii?”.

Florin GHEȚĂU: Există o vorbă: nu tot ce zboară se mănâncă. Poate n-ar fi rău să aplicăm principiul ăsta și când vine vorba de declarația unui politician sau chiar de cuvintele unui jurnalist. La fel de important este ca atunci când sesizăm că unii ne iau de proști și ne manipulează grosolan să reacționăm, să spunem celor din jur ce vedem și ce credem.

Bogdan-Nicolae GHIURCO: ”Cum ochești o știre falsă? Verifică sursa; citește tot; caută autorul; ce dovezi există?; verifică datele, poate-i o glumă?; nu fi părtinitor; întreabă un expert.” (apud: Federația Internațională a Instituțiilor și Asociațiilor de Bibliotecă).

Bogdan GUȚU: În general tot ceea ce înseamnă interacțiunea cu societatea contemporană este apanajul manipulării. Ca orice cetățean al planetei, crescut și educat într-o societate democratică m-am lăsat, fără voia mea, manipulat de sistem și încerc pe cât pot să mă descotorosesc de el, asta pentru că țin la libertatea mea de a gândi și a acționa în folosul societății.

Marian HARIUC: Personal, pot încerca evitarea unei tentative de manipulare printr-o viziune din mai multe perspective asupra obiectului manipulării. Compararea mai multor surse și discursuri ar putea fi o formă prin care să devin mai circumspect în privința unor situații îndoielnice. Paradoxal, în contextul în care justiția devine unul dintre reperele centrale ce sunt grav amenințate într-o societate, tocmai discursul juristului riscă să devină un agent al manipulării.

Tudor LEAHU: Sunt asaltat cu încercări de manipulare. Persoane cu care intru în contact, din toate mediile, încearcă să-mi inducă idei și informații pentru că aș putea să le public, satisfăcându-le astfel diferite interese. Anii de experiență în domeniu mă fac să spun că le-am văzut pe toate, dar și că am „mușcat-o” de câteva ori.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 178 (CLXXVIII) Marți, 27 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (15)

 

Ada LUPU: În afara profesiei, ca individ, nu cred că pot fi manipulată decât în situațiile în care nu sunt suficient de bine informată. Sau atunci când nu înțeleg niște mecanisme.  Personalitatea, vedeta, idolul constituie cel mai sigur instrument de manipulare.

Adrian NETEDU: ar trebui să privim critic orice informaţie şi apoi să o verificăm din mai multe surse.

Silvian-Emanuel MAN: În primul rând analizez sursa, izvorul informației, iar după fac critica metodologiei și a formei de prezentare (redare): dacă informația nu cuprinde aspecte false care să fie legitimate pe baza unora reale, dacă este prezentată tendențios, dacă există aspecte omise etc. Pe parcurs urmăresc dacă are vreun scop manipularea și dacă servește cuiva (direct sau indirect): dacă, cui folosește și pentru ce?

Gheorghe NICHITA: am simțit încercările de manipulare în fiecare clipă. Una spuneam sau făceam și cu totul altceva auzeam că spuneau alții despre acțiunile mele. Să luăm ca exemplu Pasajul „Mihai Eminescu” și să încercăm să ne amintim cât s-a mai spus că nu vor încăpea autobuzele pe acolo! Un alt exemplu este cel al teilor de pe Ștefan cel Mare;

Liliana ROMANIUC: încerc să văd ce este dincolo de vorbe și de fapte. Întreb mult și verific și mai mult cu cât mai mulți. Sunt interesată de cât mai multe opinii. Au fost, totuși, situații în care m-am înșelat, adică am crezut în ceea ce mi s-a spus sau am văzut!

Constantin STURZU: Ca să-mi dau seama dacă are sau nu o natură manipulatorie, mă raportez la efectele pe care le are asupra mea orice curent de opinie din societate. Dacă o acțiune civică mă face să-mi pierd cumpătul și pacea, mai bine stau deoparte. Înseamnă că ori lucrurile sunt manipulate, ori eu sunt

imatur, incapabil de a lupta pentru binele comun cu mijloace creștinești.

Daniel ȘANDRU: Încerc, înainte de toate, o cât mai bună informare, atât cât este omenește posibil, cu privire la situația respectivă. Acest lucru înseamnă o foarte atentă selecție a surselor de informare și evitarea luării deciziilor „la cald”. Fac apel, apoi, la resursele mele educaționale, adică încerc să „filtrez” situația prin prisma valorilor pe care le asum și a căror origine se regăsește nu doar în simțul meu moral, ci și în cărțile care m-au format ca intelectual. Aș adăuga o raportare mereu rezervată față de tot ceea ce aduce a neverosimilitate de tip utopic.

Nicolae TOMESCU: mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectuluişi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea preferată riscă să pregătească, să imprime rigorii, un coeficient de subiectivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.

 

Aici se încheie încercarea mea de a prezenta sintetic răspunsurile unor potențiali/ presupuși prostologi ieșeni pe tema prostirii/ manipulării aproapelui. Desigur, citirea integrală a răspunsurilor lor poate aduce note suplimentare (nu neapărat clarificatoare).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 179. Miercuri 28 iunie 2017 Definirile/ decalogurile și legi(tăți)le prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (1):

 

  1. Definiția prostului: unul care se crede deștept. Prostul vede doar proști în jurul său. Deviza prostului: toți e proști! (strict cu referire la ceilalți).
  2. Prostul se uită în oglindă, dar nu se vede.
  3. Prostul își afirmă prostia mult mai zgomotos și mai agresiv decât își afirmă inteligentul înțelepciunea. De aici și concluzia (democratică): proștii sunt vizibil majoritari și decid (cam) tot.
  4. Prostia se află mereu la conducere în cel mai democratic mod posibil (regula majorității).
  5. Prostia nu doare, dar dă mari dureri de cap (atât prostului dar, mai ales, celorlalți).
  6. După cum hoțul se teme să nu fie furat, prostul se teme să nu fie prostit.
  7. Prostul (autoconsiderat deștept, prin definiție) încearcă să-și prostească semenii în primul rând în scop defensiv (cea mai bună apărare este atacul).
  8. Prostul care-și prostește semenii comite prostii după prostii, consolidându-și statutul de prost. Cumulând asemenea experiențe el devine prost profesionist (expert).
  9. Legea fundamentală și eternă a prostiei umane în acțiune (cei 6P): prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.
  10. Prostul nu știe de glumă. Nu glumi cu prostul pentru că te va taxa imediat de prost!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 180.  Joi 29 iunie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (2):

 

 

  1. Prostul nu are simțul umorului. Dacă l-ar avea s-ar ironiza mereu, existând asfel șansa deșteptării.
  2. Prost să fii, noroc să ai! Nu toți proștii au același noroc în viață.
  3. Sentimentul românesc al necesității prostirii omului de către om vine din lipsa masivă a încrederii omului în aproapele său. Doar proștii au încredere, spune prostul care se teme să nu fie prostit. Lipsa încrederii este garanția stagnării.
  4. Prostia prostitorului (el însuși prost) fascinează prostitul pentru că prostia este vastă în multidimensionalitatea ei. În schimb, inteligența rece și exactă devine respingătoare sau cel puțin neatrăgătoare, făcând, prin asta, și mai mult spațiu prostirii proștilor și proștilor prostiți.
  5. Prostul cu prostia mare, parte de dragoste are.
  6. Inteligența așteaptă validarea/ verificarea socială. Prostia nu așteaptă, și ajunge mereu prima.
  7. Prostul gust ține și de prostia prostului, dar mai ales de prostia acceptării de către ceilalți proști. De unde și raritatea (valoroasă) a bunului gust.
  8. Familia de cuvinte a cuvântului prostie este cu muuuuult muuuuuult mai mare decât familia de cuvinte a cuvântului inteligență. Orice argumentare este superfluă.
  9. Prostia este, în esență, inadecvarea dintre scopuri și mijloace. Prostul este (și) persoana care nu știe asta.
  10. Prostul nu-și recunoaște niciodată prostia. El are mereu dreptate. Când nu are dreptate, vinovate sunt împrejurările și răutatea semenilor.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei și inteligenței românești (episoadele 141 – 160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării. Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine! Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (episoadele 141-160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării. Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine! Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei și inteligenței românești (episoadele 141 – 160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale post(moderne) ale prostiei & inteligenței românești (121 – 140)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 121 (CXXI) Luni, 1 mai 2017   Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (I)

 

„Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană care a fost de acord cu mine.”

DudleyFieldMalone, avocat american

 

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

 

„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele.”

Alfred Adle, doctor austriac

 

„Ca să vinzi un lucru, spune-i unei femei că e un chilipir, iar unui bărbat că poate fi returnat.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

“Sunt trei căi ca să te ruinezi: femei, jocuri de noroc şi specialişti. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiştii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

 

„Vreau un bărbat care să fie bun şi înţelegător. Cer oare prea mult de la un milionar?”

ZsaZsa Gabor

 

„Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decât bărbaţii pentru a filuate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.”

Charlotte Whittond, primar al oraşului Ottawa

 

„Secretul unei căsnicii fericite continuă să rămână un secret.”

Henry Youngman, violonist englez

 

„Nu judeca un om după hainele sale. Judecă-l după ale soţiei sale.”

Thomas R. Dewar, om de afaceri

 

„Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este.”

Albert Camus, scriitor francez

 

„Progresul tehnologic n-a făcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficiente pentru a

regresa /psihologic/.”

Aldous Huxley, scriitor englez

 

„Un studiu cuprinzător, realizat de poliţie, arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 122 (CXXII) Marți, 2 mai 2017 Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (II)

 

„Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” George Bernard Shaw, dramaturg irlandez

 

„Alături de fiecare om de succes se află o femeie care spune că nu are cu ce să se îmbr ace.”

James Stewart, actor american

 

„Visul american este să faci bani şi să reuşeşti în viaţă.Visul italian este să te naşti cu un tată

bogat.” Matteo Molinari, actor si publicist italian

 

„Banii nu aduc fericirea, dar fiecare vrea să se convingă de asta pe cont propriu.”

Zig Ziglar, publicist american

 

„Angajaţii care muncesc stând jos sunt mult mai bine plătiţi decât angajaţii care muncesc în

picioare.”   Ogden Nash, poet american

 

„În ziua de azi unii oameni au pretenţia ca uşile unor oportunităţi senzaţionale să se deschidă

cu telecomanda.”   M.CharlesWheeler, jurnalist englez

 

„Ignorant este cineva care nu ştie un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat.” Jim Backus, actor american

 

„Nu uit niciodată un chip, dar în cazul tău aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx, actor

 

„Ficţiunea este obligată să ţina seama de posibilităţile existente. Adevărul – nu.”   Mark Twain

 

„Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens.”  Tom Clancy, scriitor

 

„Persoana care ştie va avea întotdeauna o slujba. Iar persoana care nu ştie va fi întotdeauna şeful primei.”   Diane Ravitch, profesor american

 

„E greu să accepţi o critică, mai ales atunci când ea vine din partea unui prieten, a unei rude, a unei cunoştinţe sau a unui străin.” Franklin P. Jones, identitate neclară

 

„Să stai degeaba pe faţa pământului nu costă nimic şi în plus beneficiezi gratuit, în fiecare an, de o călătorie în jurul Soarelui.” Ashleigh Brilliant, caricaturist englez

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 123 (CXXIII) Miercuri, 3 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (I)

 

Tema prostiei omenești este atractivă și distractivă, îndeosebi pentru cei cu simțul umorului. Dar și pentru cei lipsiți de simțul umorului care sesizează imediat că nu despre ei este vorba în propoziție, ci, mereu, despre ceilalți/ alții. Literații ar fi cei mai în măsură să ajute la scrierea unei ”Istorii a literaturii prostologice” – pe etape (istorice) și pe zone (geografice) ale culturii române, adică, pe scurt ”Prostia în timp și spațiu”. Cred că demersul în cauză ar putea fi realizat cel mai bine ca o operă colectivă, cu autori dincolo de existența (sau nu a) unei diplome. Scrierea unui asemenea op ar fi util și necesar pentru toată lumea, dar cu osebire pentru cei atinși de complexe (de superioritate sau de inferioritate, de vanitate, de aroganță, de fudulii locale sau de breaslă, de patriotisme locale, de etnicism, de superficialitate în gândire, de lenea gândirii etc.). Poate că un asemenea demers este deja în curs, poate există deja începuturi sau poate – cine alții să știe decât bibliotecarii? – treaba este deja făcută, dar insuficient cunoscută. Câteva doctorate serioase s-ar putea ocupa, de asemenea, de temă.

 

Fără să încerc a face clasamente (subiective, desigur) din care să rezulte primatul unei zone culturale asupra alteia (dpdv prostologic), dar – din ceea ce cunosc – se pare că moldovenii/ ieșenii au avut o preocupare mai consistentă pentru studierea prostiei în comparație cu alte zone ale culturii române. Din nou, fără a avea dovezi și argumente irefutabile, acest primat este, probabil, generat de doi factori cauzali: a) abundența materialului de studiat; b) abundența studioșilor care s-au simțit lezați de faptul că se învecinează mereu cu oameni lipsiți de simțul umorului. Este posibil și ca a) și b) să coexiste.

 

Un fapt deosebit de interesant este că limba română are un cuvânt (împrumutat din limbile slave, de acolo de unde noi am luat și cuvântul ”prost”) care definește omul inteligent/ isteț/ deștept/ ager la minte/ priceput/ iscusit/ dibaci/ descurcăreț cu același cuvânt care înseamnă lipsă de onestitate în raport cu semenii: șiret/ viclean/ șmecher. Mai mult, același cuvânt desemnează și persoana înzestrată cu simțul umorului: glumeț/ mucalit/ poznaș/ hazliu/ vesel. Este vorba despre substantivul ”hâtru” și adjectivul ”hâtrenie”. Interesant este că în Moldova de peste Prut, ”hâtru” se folosește mai mult cu primele două sensuri, în timp ce la noi am auzit (rar) mai mult sensul al treilea, cel de ”vesel/ glumeț” (poate fi și influența lui Alecsandri care, în ”Peneș Curcanul”, a folosit cvasipleonasmul ”un hâtru, bun de glume”, deși Creangă îl folosește ca antonim pentru ”prost”). În timp ce la Chișinău vei auzi acum cuvântul ”hâtru” la tot pasul, la noi apare extrem de rar în limbajul uzual.

 

Istoric vorbind, cred că printre primii preocupați programatic de cauterizarea prin ironie sarcastică, prin bășcălie și bătaie de joc la adresa mărginiților/ leneșilor în gândire sunt moldovenii/ ieșenii Costache Negruzzi (1808-1868) și Ion Creangă (1837-1889), cel de-al doilea ”inspirându-se” din temele negruzziene. Eroii lui Negruzzi, Păcală și Tândală, formează un fel de Stan și Bran avant la lettre, ei stârnind râsul și compasiunea pentru handicapul de a nu gândi corect/ bine/ repede/ la obiect. Dar, trebuie să constatăm cu amărăciune că istoria se repetă cu fiecare nouă generație și că toate încercările de trezire din lentoarea gândirii se pierd în van, noile generații scornind noi și rafinate forme de prosti(r)e. Sociologi și literați ieșeni (Nicu Gavriluță și Liviu Antonesei, cu osebire) au dedicat cel puțin un articol sau capitol de carte fenomenului în cauză. Alți ieșeni au scris și ei pe această infinită temă. Despre dificultatea temei vorbește (de la sine) și videoclipul din 2009 (făcut de un sucevean) cu titlul (prea ambițios) ”Prostia la români”: https://youtu.be/TN-PRwg_tU0

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 124 (CXXIV) Joi, 4 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (II)

 

Cred că majoritatea scriitorilor satirici și umoriști pot fi incluși în tagma prostologilor deoarece ținta ironiilor lor este, majoritar, prostia în varii faze, intensități și forme. De la bărbatul încornorat, la provincialul cu aere de personaj principal, și de la nătângul patent la tâmpul iremediabil, plus o paletă largă de moravuri și prosteli fandosite – toate astea sunt obiect de studiu și de activitate pentru prostologi și umoriști deopotrivă. Numele lui C. Negruzzi (1808-1868) ar putea fi cap de listă în galeria istorică a prostologilor moldoveni în general și a celor ieșeni în special. G. Călinescu spune despre el că ”Puțini umoriști români au o hilaritate mai optimistă deși nu lipsită de poantă critică” (ILR, Ed Minerva, București, 1982, p. 215). ”Negruțul” (poreclit astfel pentru chipul smolit/ smead/ negricios, pentru ca apoi porecla să fie.. nume) s-a bucurat de o bună recunoaștere critică, Călinescu alocându-i peste 14 pagini în ILR, în timp ce Manolescu îi acordă ”doar” 9 pagini în Istoria critică a Literaturii Române (ICLR). Călinescu îl încadrează pe Negruzzi în categoria umoriștilor, a romanticilor întemeietori de proză românească. În Albina Românească apare ”Păcală și Tândală sau Morala moldovenească”: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu). Redau un extras din această prostologico-moralizatoare lucrare a celui ce va fi nu doar prozator, traducător și poet, ci și primar de Iași, membru în Divan (parlamentar) etc.:

 

”De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sâleşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.  Bate ferul pân e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.Nu fii bun de gură; gura bate c…. Vorba multă-i sărăcie omului, şi toată pasărea pe limba ei pere. Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului întră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă. Să n-ai a aface cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba.”

 

Nu pot încheia acest microportret al întâiului prostolog ieșean de frunte (lată) fără a aminti că datorită unor inimoși urmași și intelectuali ieșeni memoria acestuia este onorată cum se cuvine. După ce urmașii (Dana Konya Petrișor și familia Fotiadi) au donat conacul de la Hermeziu (jud. Iași) Muzeului Literaturii Române, anual au avut loc întâlniri comemorative organizate și moderate de regretatul Liviu Rusu și de Olga Rusu. Familia Rusu s-a ocupat personal și masiv de redarea în circuitul public al Muzeului Negruzzi de la Hermeziu. Poeți, prozatori și actori de primă mână ai Iașului au înnobilat, prin prezență activă, dimensiunea cultural-istorică a evenimentelor stipendiate de Vasile Lungu, acesta fiind nu doar un antreprenor de mare succes (afacerile sale au demarat chiar pe moșia scriitorului de la Hermeziu), ci și fondatorul Premiilor Negruzzi (1996) acordate personalităților marcante ale culturii ieșene contemporane.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 125 (CXXV) Vineri, 5 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (III)

 

Nică a lui Ștefan Apetrei (Ion Creangă) este, de departe, prostologul român/ moldovean/ ieșean cu cel mai pronunțat iz profesionist, temeinic și radical. Artistice și didactico-moralizatoare deopotrivă, operele povestitorului de la Humulești au un fir roșu: prostia omenească. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute bucăți/ piese literare scrise de umorist pe această temă poartă chiar acest nume.

 

În ”Prostia omenească” sunt abordate modele de ”gândire leneșă” sau chiar de ne-gândire. Iată câteva. Prefigurând ”psihopatologia vieții cotidiene” (Freud) autorul descrie frica de ceva presupus a se întâmpla cu șanse mici de realizare, dar cu multe soluții simple de rezolvat, însă neluate în calcul (căderea drobului de sare de pe sobă asupra copilului din covată). Apoi, mitul lui Sisif este bine sugerat de cineva care vroia să vâre soarele în casă cu ajutorul unui oboroc (butoiaș). Tot la categoria ”munca-n zadar” se încadrează și cel care vroia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țepoi. În fine, modelul universal de iluzorie eficiență umană (dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed) este concretizat în încercarea unuia de a urca pe casă ditamai vaca pentru că acolo erau câteva fire de iarbă…

 

Preluând din mers teme și personaje negruzziene (plagiatul era în moda timpului și locului, și, se pare, a devenit o cutumă) Păcală devine personaj și în scrierile lui Creangă. Păcală, un Svejk avant la lettre, pare a pricepe ceva, dar nu ajunge să și înțeleagă și să se înțeleagă cu cel cu care intră în dialog. El pare a face parte din categoria celor care erau neîndemânatici din fire, dată fiind precaritatea înțelegerii. Un asemenea fapt (inabilitatea practică de a face ceva ca lumea) era povestit de un profesor de croitorie (străin), de pe vremea lui Creangă, care se supăra când vreun ucenic se dovedea total inabil și nepotrivit pentru meserie. El își întreba elevii: ”Ați înțeles?”. Toată lumea răspundea în cor: ”da, înțelegem”. Conștient că era doar un răspuns formal, profesorul se supăra spunând în româna lui nouă pentru el: ”ințelega, ințelega, da nu prițepa cum se lega nici doi capete de ața!”. Cam din această categorie se recrutează și o bună parte a personajelor prostologului ieșean.

 

Creangă poate fi numit prostolog cu acte în regulă și pentru faptul că a abordat în scris și încă ”pe șleau” ceea ce la grădiniță copilul numește ”prostie” (”Doamna educatoare, Gigel se joacă cu prostia!”), iar în limbaj ”cult” intră în categoria vorbelor ”populare”/ ”țărănești” sau ”corozive”. Poate și din pudoare, dar sigur pentru că nu le considera a face parte din literatură, Călinescu doar amintește despre poveștile sale ”corozive” (”Corozivele” rămase de la Creangă nu se cunosc în mod public”, ILR, p. 488), în timp ce Manolescu le amintește (numindu-le ”povești licențioase”: ”Povestea poveștilor” și ”Povestea lui Ionică cel prost”) și le face o mică descriere și analiză (ICLR, p. 416). Călinescu este, totuși mai profund și mai explicit când scrie: ”Așa cum Caragiale  va deveni un histrion prin ”miticisme”, Creangă va face figură nastratinească prin ”țărăniile” lui. În cap îi intră că e un om deștept, ca orice om din popor, și de aceea ironic se prostește singur. … Dacă stă pe scaun și scaunul scârțâie se scuză de necioplire cu intenție subțire: ” – Așa suntem noi proștii; numai de pozne ne ținem!” (p. 479).

 

Creangă face necesara disjuncție între prostia genetică și cea culturală (de care mă ocup în acest serial). Iată concluzia sa la ”Povestea lui Păcală”: ”Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.”

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 126 (CXXVI) Sâmbătă, 6 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 1)

 

De la C. Negruzzi și I. Creangă, la L. Antonesei și N. Gavriluță saltul este unul dinspre abordarea prostiei/ răului din societate cu mijloace estetice/ literare înspre abordarea acestui fenomen cu mijloacele analitice ale umanioarelor (fals presupus a fi științifice). Prosti(re)a mai este acum tratată (mă refer îndeosebi la zona culturală a Moldovei) cu mijloace estetice îndeosebi în epigrame și scurtissime schițe umoristice (vezi revista ”BookLook”). Mai rar prostia este atacată în romane. Înainte de a trece la prezentarea analitică a capitolului ”Despre prostie” din paginile cărții ”Semnele timpului”, semnată de Liviu Antonesei încerc o explicație a propensiunii moldovenilor pentru tratarea temei noastre. Pe lângă ipoteza (auto)ironică prezentată într-un episod anterior, adaug acum una care ține de istoria culturală a locului. Olteanul Titu Liviu Maiorescu (aromân după mamă, ardelean după tată) este fondatorul Junimii ieșene și părintele spiritului critic în cultura română. Criticarea prostiei ca fenomen cultural ține foarte strâns de spiritul critic pe care maioresciansimul l-a promovat intens (de) la Iași. Acest spirit critic (față de lucrurile/ operele rele/ proaste) explică bine faptul că prostia este mai puțin tolerată de către moldoveni. Aștept comentarii critice.

 

Capitolul de carte intitulat ”Despre prostie” are mai multe subcapitole, primul dintre acestea fiind compus doar din șase citate/ motto-uri din gânditori bine cunoscuți. Sugerez cititorilor un joc cu mai multe etape: a) citiți cu atenție fiecare citat în parte și încercați să vă poziționați (pro sau contra); b) încercați o reformulare, o rescriere cu alte cuvinte, a fiecărui citat; c) observați dacă citatele sunt congruente/ compatibile între ele sau se contrazic unele pe altele; d) alegeți citatul care credeți că vă reprezintă cel mai bine propria filosofie de viață: e) alegeți citatul care credeți că ar fi cel mai sugestiv/ potrivit/ adecvat/ bun pentru a figura ca motto la un capitol despre prostia omenească; f) nu citiți opiniile mele pe care le voi posta în continuare; faceți acest lucru doar după ce ați efectuat pașii anteriori; g) comparați rezultatele propriilor analize cu cele formulate de mine și trageți o concluzie.

 

Iată cel șase citate:

 

  1. De prin lume adunate…

„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)

„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)

„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)

„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)

„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)

„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“. (P. Botezatu)

 

Socrate se referă strict la comportamentul uman exemplar/ general acceptat ca fiind unul util oamenilor. A nu respecta această finalitate utilă este o prostie. Sofocle, sceptic, vede în cunoaștere o sursă de nefericire. Ferice de neștiutor pentru că, neștiutor fiind, nici nu știe ce este binele/ fericirea. Erasmus, concesiv, acceptă că perfecțiunea este, poate, în altă parte, dar în niciun caz la oameni. Borges plasează cruzimea și prostia în imediata vecinătate a strămoșilor omului. Suchianu ne liniștește afirmând că de prostie nu scapă nimeni. Logicianul Botezatu ironizează prostul care se crede valoros doar prin faptul că nu procedează la fel ca ceilalți oameni. Bref, dacă prostie nu e, nici evoluție nu poate fi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 127 (CXXVII) Duminică, 7 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 2)

 

”II. Prostia – sinteză de lacune

 

Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes?

dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face

altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ. Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l

aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să

zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului.

Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –

uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii,

în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac  altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei,

imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercând o descriere a prostiei, autorul sugerează că ”prostul cu bun simț” este o contradicție în termeni, iar ”prost nesimțit” este un pleonasm. Despre definirea prostiei, verdictul e clar: operațiune imposibilă! Consecvent cu sine însuși, L.A. încearcă să nu cadă în capcana de a confunda prostia (ca fenomen cultural uman) cu prostul (ca persoană presupusă a face prostii în permanență). Reușeșete, cu două mici excepții (proverbul cu fudulia – cu referire la omul prost și afirmația cu purtătorul de inteligență, adică omul inteligent). O opinie: ”prostie adevărată” nu este oximoron (dar și mie îmi plac oximoroanele!). Prostia nu presupune necunoașterea adevărului, ci doar indisponibilitatea/ lenea de a-l cunoaște sau de a-l aplica în unele situații cât se poate de concrete. Personalizând prostia și inteligența, L.A. încearcă să le zugrăvească ”chipul”.Inteligența este: plurivalentă, vagabondă și paradoxală, liberă, deschisă, necanonizată, nedogmatizată, neidolatizată, neidealizată, mereu dubitativă și nesigură, adică sceptică și echilibrată, deci subversivă. Prin contrast, prostia este: univocă, nemișcătoare, lineară, dogmatică, ritualică, aparent inofensivă, conformistă, mereu stabilă și consecventă cu sine, definitiv-exprimată și încremenită (în proiect, ar spune Liiceanu). L.A. nu spune că prostul nu gândește. El spune doar că gândește prost, dar nu simte asta!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 128 (CXXVIII) Luni, 8 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 3)

 

III. O observaţie

 

”Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Dacă luăm de bună afirmația lui G.B. Shaw: „Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” și dacă acceptăm că rațional = inteligent și irațional = prost, atunci rezultă că doar proștii mai pot schimba lumea. Și, după cum se vede, chiar o fac… Afirmația lui L.A. este cât se poate de pertinentă: dacă acceptăm că adaptarea e bună, iar oamenii excepționali sunt niște neadaptați, atunci rezultă, logic, că oamenii inteligenți sunt ne-buni! Nu întâmplător se mai definește omul cu idei ca fiind…. idiot.

 

Eu înțeleg citatul din L.A. ca fiind o probă a relativității cvasiabsolute pe care o au conceptele de ”inteligent” și ”prost”, fapt care – cred – rezultă și din încercările de definire/ descriere a prostiei și inteligenței făcute de L.A. în episodul anterior. Ceea ce pentru cineva este o dovadă de inteligență, pentru altcineva este o dovadă de prostie. Concret, eu consider că retragerea lui L.A. din activitatea politico-administrativă conducerii județului Iași a fost o dovadă de inteligență din partea domniei sale. Alții au spus, probabil; ”cât de prost poți să fii ca să lași conducerea județului pe seama proștilor!”. Am și un exemplu personal: inovația mea numită ”Metodologia scop mijloc” (ca substitut a Managementului) a fost taxată de un coleg drept ”o prostie”, pentru ca după câțiva ani să o reproducă, cu cuvinte și semnătură proprii, ca fiind o contribuție originală la dezvoltarea managementului… Așadar, L.A. preferă o altă definiție pentru inteligență decât cea prezentă – de decenii – în manualele de Psihologie. Absolut de acord că ”inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie”, dar multe invenții și creativități certe sunt, în fapt, căi de distrugere a oamenilor, a umanității până la urmă. Căci, vorba aceea: ajunge o singură măciucă la un car de oale…

 

Scrie L.A.: ”termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie”. Observația mea la observația scrisă de L.A. este că, în analiza acțiunilor umane, toate conceptele sunt nebuloase, dată fiind infinita lor relativitate (raportare la fiecare individ în parte). În fond, ”sfera morală” este domeniul de adecvare/ adaptare permanentă a scopurilor (infinite) la mijloace (cvasifinite) și a mijloacelor (cvasifinite) la scopuri (infinite). Imaginați-vă o ”sferă morală” în care interacționează (adică se adaptează) peste șapte miliarde de persoane. Singura constantă este schimbarea permanentă!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 129 (CXXIX) Marți, 9 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 4)

 

”IV. Altă observaţie

 

Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care,

ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Ca un relativist postmodern (optzecist) ce este (prima ediție a cărții ”Semnele timpului”, publicată de Editura Junimea, poartă data 1988!), L.A. revine asupra notelor caracteristice ale fenomenului cultural numit prostie, relativizându-l și mai mult. Departe de a mai fi ceva negativ, demn de dispreț și de înlăturat grabnic, acum prostia apare ca pozitivă, fiind ”ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii.”. Nu cunosc dacă autorul a mai revenit sau nu asupra acestor aspecte, dar rețin finalul acestui capitol IV ca fiind o promisiune ce se va întrupa, cândva, într-o posibilă viitoare carte.

 

Înainte de a se îndepărta de punctul de vedere al lui Radu Petrescu, L.A. acceptă faptul că prostia poate fi un personaj literar de frunte, unul care ia varii chipuri și nume, dar care nu se identifică neapărat cu prostul, cu omul genetic iremediabil prost, ci cu omul mediu – prinț sau cerșetor, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bun sau rău, savant renumit sau ucenic leneș – care volens nolens face gafe, se mai împiedică, se face de râs, mai calcă în străchini, uită esențialul lăsându-se vrăjit de aparențe, se entuziasmează facil și inutil, pe scurt – face, din când în când, prostii sau măcar prostioare. Relativizând astfel, L.A. face un elogiu omului complet, echidistant față de îngeri și diavoli, omului mediocru (aurea mediocritas) în cel mai bun sens (inițial) al cuvântului mediocritate.

 

Unde dacă nu în mediocritate (calea de mijloc) se află normalitatea, continuitatea, cutuma și firescul? Adică omenescul cel mai uman.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 130 (CXXX) Miercuri, 10 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 5)

 

  1. Topografia prostiei sau încercare de conografie

 

”La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercare de traducere a titlului acestui minicapitol V: ”Unde se află prostia și cam cum ar arăta această arătare”. Cuvântul ”conografie” nu există prin dicționare (l-am asociat, totuși, cu cuvântul ”iconografie”). Minicapitolul încearcă să tranșeze între prostia naturală (boală fără leac) și prostia socială (boală vindecabilă prin autocunoaștere, educație și alte chingi cu care este format individul chiar începând cu primele zile de viață). Prostia naturală a fost ”la început” ținta tuturor ironiilor și batjocurilor semenilor cau au avut șansa de a se fi născut sănătoși la cap. Prostul nativ este incorigibil, nelecuibil/ nevindecabil/ intratabil. El este, adesea, cultivat de semeni pe post de unealtă, de animal de povară, de lider ușor de păcălit și hățuit, de țap ispășitor pentru golăniile șmecherilor (politici, de regulă).  L.A încearcă să ne avertizeze asupra pericolului mare pe care îl reprezintă pentru semeni prostul cu grade, cu diplome și funcții, uitând însă că propulsarea proștilor (oricât de naturală ar fi prostia lor) este, totuși, rodul unor inteligențe sinistre, mizantrope și ultraegoiste care – prin manipularea credulilor – profită intens de pe urma proștilor naturali cărora li s-au încredințat acele dregătorii soci(et)ale. Pentru că am fost și eu în asemenea posturi (cu accentul pe u), pentru că am cunoscut multe asemenea ”scule” înfipte în vârful unor instituții (firme, partide, organizații), pentru că cititorii au nefericirea de a cunoaște zilnic asemenea specimene (uitatul în oglindă poate fi, eventual, omis aici și acum) încerc să ofer și eu câteva note ale unui asemenea ins: nu suporta critica sub nicio formă și din nicio direcție pentru simplul motiv că este (atoate)știutor; nu are apetență pentru dialog, nu acceptă sfaturi, ideea de adevăr îi este străină, iubirea de semeni este înlocuită cu iubirea de sine.

 

”Intoleranța agresivă” despre care scrie L.A. vizează, de fapt, ideologiile militante/ fundamentaliste ce se pretind unice deținătoare de adevăr absolut (religiile, politicile dictatoriale, rasiste, xenofobe, homofobe și războinice). Pentru mine, prostia umană supremă (fatalmente antiumană) este războiul.

 

Liviu Druguș,    Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 131 (CXXXI) Joi, 11 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 6)

 

”VI. Coborâre spre Flaubert

Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm

uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idées recues sau Sotissier ), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o

privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile

– îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi

prostia celor doi omuleţi ai mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale

capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei

bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală

scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Acest nou minicapitol putea primi titlul de la cel anterior (Topografia prostiei) cu nuanța că aici este expusă și opinia unui cunoscut scriitor francez. Scepticul și cinicul Flaubert sugerează că prostia este ubicuă – caz în care aproape că nu mai are sens să o localizezi, să îi fixezi coordonatele și să face comparații topice. Banalitatea aserțiunii ”prostia se află în proști” coroborată cu ideea ubicuității prostiei ne duce la o concluzie simplă și rapidă: toți oamenii sunt și proști, indiferent de proporțiile luptelor cu necunoscutul, cu lipsa de noimă/ logică/ rost și cu aroganțele blindate cu cartoane academice desuete. L. A. se autoîncadrează în această topografie a stupidității umane (în ce mă privește, m-am predat chiar de la primele episoade și mi-am mărturist prostia). La acea declarație nu mai am nimic de adăugat. Pare destul de simplu să afirmi că ”prostia se află în proști”, dar complicațiile apar atunci când cineva ar încerca să se autoexcludă din această categorie a proștilor, gest necugetat deoarece asta ar însemna să demisionezi din specia Homo sapiens sapiens. Devreme ce cam toată lumea este de acord că prostia nu a ocolit pe nimeni, niciodată, oare nu ar fi un gest de (auto)reparație morală să rebotezăm specia căreia îi aparținem, numind-o Homo stupidus stupidus?

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 132 (CXXXII) Vineri, 12 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 7)

 

 

”VII. Prostie, ironie, autoironie…

Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate,

pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia

deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele

ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia

Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons

tous tué … Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne

amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide , ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos . Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este neştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi

bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă

la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013). (FINALUL capitolului” Despre prostie”).

 

Cum ar trebui să te porți/ să ne purtăm cu omul care greșește, adică face o nefăcută/ comite o prostie? L.A. rezumă câteva atitudini pe care le numesc acum: ignorarea, ironia, autoironia și hâtrenia. Fiecare dintre aceste patru mijloace urmăresc un singur scop: diminuarea prostiilor pe care le fac oamenii, indiferent de nivelul lor de pregătire. Inteligența/ înțelepciunea celui care are curajul să le folosească constă în adecvarea fiecărui mijloc la contexte date, în mod adecvat. Ignorarea este bună atunci când sesizezi/ intuiești că prostia comisă de un semen va ieși, mai devreme sau mai târziu, la iveală, iar autorul ei se va corija. A face observații sâcâitoare pentru orice abatere de la normă poate avea chiar efect contrar. Mai mult, a face observații publice unui prost cu diplomă echivalează cu a-ți câștiga un ”prieten” pe viață și care nu te va uita până la moarte… Dar ignorarea prostiilor parlamentarilor actuali de a grația mult și bine este ea însăși o mare prostie. Chiar ironizarea acestora este insuficientă. Autoironia pare a fi o soluție pentru partidele care au membri cu simțul umorului și pot trage învățăminte din acest procedeu. Iată un exemplu de ironie amestecată cu autoironie și cu hâtrenie moldovenească: https://www.youtube.com/watch?v=SlFr8L2CmOQ&feature=share În fine, ridiculizarea prostiei prin oferirea unui spațiu larg de manifestare pentru ea este, într-adevăr, un bun mijloc pentru diminuarea prostiei. Erasmus dă cuvântul Prostiei, iar Prostia se dă în stambă, ca să fie văzută, ironizată, batjocorită și ocolită. Așa hâtrenie, da!

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 133 (CXXXIII) Sâmbătă, 13 mai 2017  Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 8)

 

Interesul lui Liviu Antonesei pentru definirea și analiza prostiei ca fenomen cultural, dar și pentru analiza atitudinilor posibile ale oamenilor față de manifestările lor prostești este unul peren, autorul ieșean intercalând între cele trei ediții ale cărții sale ”Semnele timpului” (Junimea, Iași, 1988; Liternet, 2006 și 2013) o altă culegere de eseuri publicată la Polirom în anul 1997, cu titlul ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica” (200 pagini). Pentru idolatri și șlefuitori lingvistici de busturi și statui, titlul cărții sună blasfemic, arogant și… prostesc. ”Cum adică? Ești tu mai deștept decât Platon și te-ai găsit tu, (un poet care nici n-a intrat în Istoria literaturii române contemporane a lui N. Manolescu, învârt și eu cuțitul în rană) să-i  subliniezi nu meritele unui celebru filosof, ci prostia lui?… Ei, hai să fim serioși!”. Tot idolatrii ar fi supărați pentru această presupusă lezmajestate, ei fiind, prin definiție, lipsiți de spirit analitic, critic, evaluator. Și dacă ei nu critică, nimeni nu are voie să critice! Și tot idolatrii cunosc rețeta de succes: dacă vrei să fii băgat în seamă, te iei de o statuie (o icoană) și îi cauți puncte negre… Nimic din toate astea în cazul lui L.A. Îi ofer credit autorului în declarația sa din Prefața la această lucrare: ”Eu rămîn la convingerea că nimeni nu este scutit de spus/ scris/ făcut prostii. Mai mult, cred că prostiile mari sunt privilegiul oamenilor cu adevărat mari. Nici Platon nu este iertat, prin urmare, de acest destin comun al omenirii. Și nu e nimic ofensator în a sesiza din cînd în cînd un asemenea exemplu major de prostie. E bine și pentru marele autor, pentru că îl ajuți să pară mai viu, mai autentic, atunci cînd îi zgîlțîi puțin statuia. Dar e bine și pentru autorii în viață, e pedagogic – devin mai atenți cu prostiile proprii, mai autocritici, mai vigilenți.” (op. cit. p. 6). Subscriu în totalitate! Am regăsit, în eseistica lui L.A., foarte multe lucruri față de care ne raportăm (el & eu) cvasiidentic.

 

Structura celor 22 de pagini de carte înseamnă 10 subcapitole, pe care le voi aborda (critic) pe fiecare în parte. Câteva cuvinte se impun despre titlul capitolului: ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”. Evident, există o legătură directă între subtitlul cărții și subtitlul acestui capitol: este vorba despre rolul intelectualilor în politica practică (legislație și administrație), autorul experimentând calitatea de președinte al CJ Iași, calitate din care a plecat prin demisie. Evident, tema implicării intelectualilor în politică/ administrație este una delicată și chiar incomodă, îndeosebi pentru oamenii de carte care se văd puși în situația să lase cititul și scrisul pe un plan secund și să se dedice studierii și aplicării legilor, relațiilor concrete cu oamenii, oamenii nefiind întotdeauna ce par a fi…  Este oare posibil să iubești simultan și cartea și puterea politică? Asemenea concubinaje au existat, dar nu pot dura prea mult. Ești obligat să alegi. Sfatul lui Platon către alegători era acesta: nu alegeți iubitori(i) de putere. Dar dacă nu iubești puterea, o poți oare sluji cu devotament și cu abnegație în numele celor care te-au ales? Sau: dacă nu iubești puterea, atunci – ca intelectual – iubești cartea. Dacă abandonezi cartea înseamnă că ți-ai trădat condiția de intelectual. Dar, cine trădează o dată, va trăda și a doua oară… Grea dilemă! Ideal ar fi ca intelectualul să fie un critic al puterii, nu un practicant al acesteia. Altfel, critica ar rămâne pe seama iubitorilor de putere care nu vor precupeți niciun mijloc ca să ajungă la butoane, ștergând pe jos cu intelectualul de la putere și, prin generalizare, cu intelectualii in corpore. Ei bine, L.A. ajunge la concluzia că sfatul lui Platon a fost o probă veritabilă de prostie omenească. Vom vedea argumentele și, de ce nu?, contraargumentele.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 134 (CXXXIV) Duminică, 14 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 9)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Prostia oamenilor mari” pp.19-21: ”Sîntem tentați să credem că oamenii mari nu fac și nu spun prostii, acestea fiind doar apanajul oamenilor obișnuiți. Nimic mai eronat: oamenii mari spun cel puțin la fel de multe prostii ca și oamenii obișnuiți, numai că – din păcate! – prostiile lor au viață mai lungă, sînt chiar menite să devină maxime și îndreptare de comportament. Bineînțeles că nu pentru prostiile spuse sau făcute sînt oamenii mari ceea ce sînt. E limpede, deci, că nici spiritele cele mai înalte nu sînt absolvite a priori de păcatul prostiei. Între altele, Platon ne îndemna să încredințăm puterea celor ce n-o doresc, să împingem în funcțiile publice, în treburile cetății pe cei care nu iubesc puterea. De mai bine de doi ani, mă tot întreb cum a putut face o carieră atît de viguroasă o asemenea aberație, o ”copilărie” atît de evidentă. A cere omului politic să nu iubească puterea este ca și cum ai cere poetului să nu iubească poezia sau agricultorului să nu fie îndrăgostit de ogorul său. M-a amuzat, în 1990, să citesc această stranie inepție pe afișul electoral al unui grup de intelectuali, care de altfel a căzut la alegerile de atunci. E și firesc – de ce-ar cîștiga cineva care nu iubește puterea? Am regăsit-o într-un articol al lui Gabriel Liiceanu și, de cîteva ori, în alte articole din revista ”22”. În ce-l privește pe Gabriel Liiceanu, mi se pare normal – filosoful la filosof trage și, chiar dacă se mai critică între ei, pînă la urmă tot fac pace. Și în cazul celorlalți intelectuali mi se pare de înțeles – cînd e de calitate, intelectualul se simte cel mai bine în opoziție cu orice putere și, din principiu, îi va suspecta pe cei care o iubesc. Cum observa și Camus, funcția intelectualului este să spună ”nu” oricărui abuz, oricărei aberații politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gîndului și obstacolelor puse libertății.   Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși. Dacă nu sînt niște naivi simpatici, rătăciți din întîmplare în politică, cu siguranță că sînt niște șarlatani. Nu este prin nimic plauzibil ca omul politic să nu dorească puterea, să nu o iubească. Dacă n-o dorește și nici n-o iubește, de ce a mai intrat în acest joc, în această junglă? De ce n-a rămas la profesia lui ”de bază”, de ce n-a continuat să scrie cărți, să predea cursuri sau să construiască locuințe? Adevărata problemă este cea a ”normalității” iubirii, pentru că în acest domeniu, ca în oricare altul, iubirea poate dfi ”normală!, sănătoasă, fie ea ”clasică” s-a ”romantică”, sau, dimpotrivă, se poate transforma în pasiune patologică sau, Doamne ferește!, în a nu știu ce ciudată perversiune   (…) Nimeni nu intră în politică numai ca să se afle în treabă, ci pentru că știe că are ceva de făcut în acest domeniu și pentru că îi place. (…). ”Prostiile” oamenilor mari au și această funcție, de a ne provoca să gîndim asupra lucrurilor evidente, deja clasate”. (încheiat citatul/ subcapitolul, ușor trunchiat).

 

Dincolo de micul pleonasm ”pasiune patologică” (echivalent cu un fel de ”maladie bolnăvicioasă”), argumentele că intelectualii trebuie să-și vadă de literatura, filosofia și teoriile lor par a sta în picioare. Contraxemplul cu președintele ceh Havel (neinvocat, aici, de L.A.) nu ar face decât să întărească regula, prin infima sa pondere în totalul președinților intelectuali (ca profesie). Și totuși, dacă intelectualii nu pun plăcerile lor livrești deoparte pentru a se dedica măcar un mandat treburilor obștii, atunci avem clasa politică românească actuală: șoferi cu facultăți făcute (vorba vine) foarte discret, care ajung senatori și lideri de opinie; medici de partid care se bucură să scape de corvoada gărzilor din spital pentru a veni o zi două în Parlament și a demonstra că profesia lor de bază a fost aceea de gargaragii șmekeri de cartier etc. Toți aceștia iubesc nespus de mult puterea și banii (mulți) aferenți pentru teatrul (prost) jucat. Oare asta vrem?           Liviu Druguș,    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 135 (CXXXV) Luni, 15 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 10)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Începe spovedania” pp. 22-24. (extrase): ” (…) …e suficient să privești la televizor o ședință a actualului Parlament ca să te amuzi – cuprins de tristețe însă – mai mult chiar decît la un spectacol cu ”Scrisoarea pierdută”. (…) Destul de tîrziu, foarte recent în fapt, mi-am dat seama că ”prostia” lui Platon  e, totuși, bună la ceva. Am revăzut întîmplător citatul amintit la începutul acestui ciclu de mărturii și, pentru început, m-a enervat ”prostia” conținută acolo. În același timp, am realizat că, de fapt, eu nu iubesc puterea și nu doresc s-o exercit – oricît de corect, de onest, de incoruptibil – asupra altora. Pur și simplu, mi-am dat seama că nu pot face asta.    (…) … cel puțin deocamdată, nu iubesc puterea și nu înțeleg să încurc numai locul, să ocup locul altuia care, sper, chiar iubește puterea de vreme ce s-a decis să intre în jocul politic. Totdeauna am încercat să fac numai ceea ce efectiv îmi plăcea. (…) Întotdeauna am un randament mai bun cînd fac ceea ce îmi place cu adevărat. De ce să nu fiu ”exploatat” unde pot da rezultate mai bune? Cer prietenilor  și cunoscuților mei – precum și necunoscuților ce m-au abordat – să aibă încredere: autoritatea,  pe care ei mă încredințează că o am, va fi mai bine folosită aici, chiar și în aceste pagini, decît pe băncile pentru mine reci și inospitaliere, ale Parlamentului viitor. A bon entendeur salut!”

 

Pentru că am afirmat deja faptul că descopăr o multitudine de similitudini cu L.A. (inclusiv faptul că am lucrat, deși în perioade diferite, la Centrul de Științe Sociale) raporturile mele cu ideea de putere au fost destul de asemănătoare. Ca proaspăt ziarist (visul tinereților mele), la 40 de ani, noua putere era pentru mine o mare necunoscută/ nebuloasă (deși, după ani am realizat că ”noii” erau, de fapt, ”vechii” care și-au desemnat succesorii). Nu am intrat în niciun partid (nici în FSN). Invitat ca ziarist (credeam eu) la o ședință a FSN Iași, mă trezesc nominalizat/ propus pentru a fi inclus pe listele FSN pentru Camera Deputaților. Uimirea mea a fost totală, dar, instinctiv, am refuzat sub motivul că este prea mult pentru un asistent de Economie Sanitară să ocupe o asemenea demnitate. Lumea din sală a luat motivația mea ca fiind un fel de moft domnișoresc. S-a supus la vot. Am fost singurul din acea lungă listă care am avut unanimitate (mulți fiind votați la limită). Am fost poziționat pe listă la nr. 7 (dar au intrat atunci cca 24 doar la Cameră). După anunțarea rezultatelor alegerilor au început un soi de verificări tacite, discrete sau mai puțin discrete. Ca și acum, îmi plăcea să spun ce gândesc (o mare prostie pentru un viitor politician, nu?). Sunt invitat la București (cică la Parlament, dar Parlamentul nu fusese înființat încă…). Un domn amabil mi-a spus că ”ei” ar dori să fac parte din Comisia Juridică și m-a întrebat dacă știu cum se fac legile… Entuziasmat de idee, am turuit tot ce știam și citisem despre legi (să aibă finalitate clară, text de maximă limpezime – ambiguitățile nefiind permise, precizarea consecințelor încălcării legii etc.). Domnul amabil, s-a uitat cu un amestec de milă și de nedumerire și mi-a explicat că utilitatea mea acolo era dată de talentul meu scriitoricesc, acela de a prezenta lucrurile ”artistic”, fără precizia necesară disciplinelor exacte, adică exact invers decât doream eu să o fac. Revenit la Iași am primit alte provocări (ex.: că de ce nu am fost și eu la sediul PCR, la Revoluție, să arunc televizoare de la etaj cum au făcut alți revoluționari care nu au onoarea de a fi aleși parlamentari). În câteva zile mi-am dat demisia, locul meu fiind luat de un securist autentic, nu de un tip care o face pe deșteptul. Apoi, am dat curs altei provocări securiste: plecarea la o redacție din RSS Moldovenească (la Orhei, baștina bunicilor și tatălui meu) pentru 6 luni. Am lucrat 6 ani la Chișinău fiind mereu pe poziții diferite/ contrare cu regimul burghezo-moșiliesc.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 136 (CXXXVI) Marți, 16 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 11)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Nu-mi place să-i conduc pe ceilalți” p. 24: ”A iubi puterea înseamnă, între altele, a putea să iei decizii în numele altora, înseamnă să-ți placă să conduci. Mie nu-mi place. (…) … nu-mi place să dau ordine, (…) prefer să rog pe cineva să facă un lucru sau altul. În afara propriei persoane – și nici măcar nu știu cît de bine! -, niciodată nu mi-a plăcut să conduc pe nimeni. Nici să fiu condus, e adevărat.   (…) … pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”.

 

Aici asemănările și deosebirile între mine și L.A. se accentuează. Nu mi-am dorit niciodată dregătorii sau posturi de decizie, dar – de la un timp – am început să le accept. De ex. la Congresul de constituire al ISINI (august 1990, Paris), Anghel N. Rugină mi-a propus să preiau trezoreria organizației (și erau ceva bani acolo…). Am refuzat ferm, dar peste ani, când am acceptat să preiau președinția ISINI am promis că niciun cent nu va fi cheltuit aiurea. Nici n-am avut ce cheltui: președintele anterior lăsase visteria organizației aproape goală!

 

L.A. are ușoare tendințe anarhiste (ca și mine) nedorind nici să conducă, nici să fie condus. (pentru cei interesați de sensul cuvintelor precizez că ”anarhie” nu înseamnă dezordine/ haos/ anomie, ci înseamnă ca instituțiile să funcționeze bine, ca de la sine, fără a fi ”impuse/ împinse” de la un centru de comandă). Am povestit despre prostia pe care am făcut-o în raport cu primul meu șef. Acum realizez că era o atitudine anti-conducere, una de afirmare a libertății personale, o irepresibilă tendință de nesupunere. Cineva l-a caracterizat pe L. A. ca fiind un ”refuznik”. Cred că așa am fost și eu. Cunosc persoane care ar da oricât să poată conduce un număr tot mai mare de oameni. Așa s-au născut (și) dictatorii și imperatorii, baronii locali și oligarhii financiari. Legăturile lor cu arta au fost minime. În cele cca patru luni de armată (nov. 1971- februarie 1972) mă uitam cu stupoare (ca stupidul, adică) la plăcerea fizică pe care o resimțeau colegii ”gradați” să se afirme ca ființe superioare, generatoare de ordine/ comenzi, completând aproape fiecare frază cu ”mă-nțelegi?”. Lupta pentru o poziție fruntașă în clasamentul pe companii m-a scârbit și mi-am propus să fiu primul… din coadă. N-am reușit. Am fost penultimul!

 

Presupun că L.A. nu are (nici măcar) carnet de conducere. Conducerea auto este un bun test pentru cei care doresc/ iubesc posturile de conducere. Motivul este cât se poate de simplu: conducând autoturismul creierul prelucrează în fiecare secundă mii (poate sute de mii) de informații, le ierarhizează și le corelează oferind, în final, decizia de a accelera/ încetini/ frâna sau de a adecva viteza la contexte mereu noi. Conducerea auto este și un sport generator de plăcerea lucrului bine făcut. Despre conducerea auto la români voi scrie un episod distict, documentat și cu concluzii care sper să fie utile. Cei care au obișnuința conducerii auto vor constata că iau decizii mai puțin bune în perioada în care nu conduc mașina un timp.

Închei, cu observația lui L.A.: ”pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”. De acord, dar există democrații și democrații: unele incipiente și fragile, altele în curs de devenire și altele deja consolidate, sănătoase în care exercițiul democratic se derulează firesc, fără abateri și …. prosteli. Din păcate, democrațiile nu sunt ireversibile: de la dictatură la democrație consolidată se ajunge extrem de greu; în schimb, de la democrație la dictatură este suficientă aplicarea celor 6P, urmată de votul popular.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 137 (CXXXVII) Miercuri, 17 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 12)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Sînt un singuratic cordial” pp. 25-26: ”Că nu sînt un om politic mi se pare evident, deși am făcut o mulțime de politică ”de amator” în ultimii trei ani. Sînt mai degrabă un singuratic cordial, care se simte bine înconjurat de cîțiva prieteni, care iubește totuși admiratorii pentru că-l reconfortează și căruia nu-i displac nici cei ce-l atacă pentru că-l mobilizează, îl pun în priză și îi dau prilejul să reacționeze. Pentru că sînt un ”reacționar” – în sensul că reacționez. E ceva din iubirea de spectacol consubstanțială, probabil, firilor cu înclinații artistice. (…) Știu bine că propria mea libertate – care e, mai ales, una interioară – mi-o  pot apăra și singur, cum am făcut-o și în cele mai negre zile ale comunismului ceaușist. Atunci însă, în mod surprinzător pentru mine, am simțit și solidaritatea, chiar și de acolo de unde nu mă așteptam. (…) Militatntismul civic – pus în practică în aceste articole – e pentru mine forma  pe care o iau iubirea de oameni, fraternitatea și solidaritatea. Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș” și aș redacta pe loc o declarație de independență. (…). În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber. (…) Poate acesta este patriotismul meu – vreau să trăiesc într-o țară în care să mă pot simți oricînd liber luptînd pentru păstrarea acestei libertăți. Restul sînt vorbe sforăitoare, propagandă demagogică pentru handicapați. Nu sînt un handicapat.”

 

Cititorii au observat că invocarea unei erori de gândire a lui Platon (”eroare” ce poate fi dezbătută prin varii grile de evaluare și interpretare) este pentru L.A. un bun prilej de spovedanie. Și aici am unele similitudini cu L.A.: pentru mine, zecile de (pseudo)recenzii publicate pe blogul meu au fost un bun mijloc pentru… spovedanie. Mulți nu au agreat acest stil de a vorbi despre tine însuți pretextând analizarea modului de gândire și de scriere al altor autori. Dar chiar fără să se facă trimitere la persoana sa, orice autor, scriind un text oarecare, se descrie, de fapt, pe sine: își spune (direct sau indirect) punctul de vedere despre posibile evoluții ale lucrurilor într-o lume imaginară, extrasă din realitățile cotidiene. A vorbi direct despre tine însuți nu este, cred, un egocentrism demn de disprețul semenilor, ci este felul de a fi al singuraticilor cordiali sinceri, deschiși și gata să-și apere ideile în nume propriu, și nu prin intermediul unor personaje. Într-una dintre acele (pseudo)recenzii am amintit și de prima mea încercare de a mă spovedi la un preot, la îndemnul (cam prea insistent…) al unui proaspăt cunoscut. Întâmplarea este savuroasă prin ridicolul ei. Fără nicio altă introducere, ”preotul” cu care m-am întâlnit într-o încăpere din cadrul unei mânăstiri din Iași mi-a adresat abrupt întrebarea: ”vă rog să-mi spuneți în ce scop ați efectuat deplasarea timp de mai mulți ani la Chișinău” (tocmai fusesem readus în țară – ordin de undeva? – în decembrie 1995). În secunda doi am și ieșit din încăpere…

 

Scrie L.A.: ”În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber”. Scriu și eu, L.D: ”În 1990, după cea de a treia mineriadă (iunie 1990), am plecat la Londra în naiva mea convingere că Economica Sănătății/ Health Economics ar fi de mare folos în reformarea sistemului de sănătate de la noi. Am ajuns la London School of Hygiene and Tropical Medicine, instituție care avea o Catedră și un Departament de cercetare de cca 60 de persoane. Mi s-a făcut propunerea de a rămâne să lucrez acolo. Dar, oficial era imposibil. Trebuia să fac ilegalități (așa cum făcuseră mulți estici în dorința de a se integra în Occident), dar am refuzat și am revenit în țară unde scrisoarea de recomandare (Visiting  Professor) dată de conducerea acelei Catedre către UMF Iași a avut doar darul să urgenteze trimiterea mea (aparent benevolă) la Chișinău…

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 138 (CXXXVIII) Joi, 18 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 13)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Cum poate fi un artist disciplinat?” pp. 26-28: ”Politica înseamnă disciplină, ea impune respectarea disciplinei de partid. Aceasta nu este o invenție a comuniștilor, ci e regula de fier a oricărei organizații politice. Este greu însă să-i ceri unui artist să fie disciplinat. Este însă greu să ceri unui artist să fie disciplinat. Probabil și din acest motiv am preferat să rămân în afara unei astfel de organizații.  (…) Orice disciplină venită din exterior este privită ca o limitare a libertății sale, dacă nu chiar ca o agresiune. (…) Există un paradox aici – artistul nu poate fi altruist decît prin apelul la un egoism propriu creației. Creația este întotdeauna egoistă și altruistă în același timp.  (….) în campania electorală pe care am condus-o și am câștigat-o…. îmi amintesc că … am spus exact ceea ce gândeam, uitînd că nu mai puteam vorbi în nume propriu. (…). Visul meu meu nu este să-i reprezint pe alții schimbîndu-mi credințele, ci să devin o conștiință, o biată conștiință individuală căreia să nu-i fie rușine de ceea ce spune sau face.”.

 

Extind puțin aria de cuprindere a (ne)libertății. Nu doar organizațiile politice sunt viabile numai în măsura în care membrii lor acceptă să-și trunchieze libertățile personale în favoarea unui presupus bine comun din care și aceia care au acceptat scurtarea libertăților lor vor avea de câștigat (nu neapărat în sens material). Orice organizație (sindicală, religioasă, științifică, civică, masonică, sportivă, artistică etc.) presupune o limitare a propriilor libertăți, drept pentru care am subliniat mereu că nu voi face parte din asemenea organizații în care libertatea mea de gândire și de decizie să fie afectată câtuși de puțin. Prima trăsătură naturală a omului este egoismul, iar altruismul nu este decât un mijloc pentru a-ți proteja sau preamări egoul. Deci, nu doar artiștii sunt egoiști și indisciplinați față de mediul soci(et)al, ci, în principiu, orice individ uman. Doar că egoismul artistului este mai viguros, iar abdicarea în favoarea unui presupus bine pentru alții (altruism) înseamnă a ceda mult din condiția de bază a artistului. Însuși L.A. s-a plâns că în cei cca trei ani de implicare a sa în politică a scris doar o poezie, câteva eseuri și câteva note de călătorie. QED.

 

Pentru că implicarea mea în viața politică din România s-a încheiat chiar înainte de a începe, la Chișinău fiind, încercările de a fi atras în politică au continuat. Îmi amintesc de invitația (la masă, în familie) primită din partea unui chișnăuian (nu i-am reținut numele: era cam cu un deceniu-două mai în vârstă decât mine și s-a declarat unionist convins). Mai mulți români de la Iași erau de față în sufrageria unui apartament din Chișinău (îmi amintesc acum doar de Cassian Maria Spiridon, ”revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989”, cf. Wicki). Presupun că era anul 1991, și se apropiau alegeri prezidențiale. Eu lucram la ziarul unionist ”Sfatul Țării” (o ciudățenie locală, parlamentele neavând cum să aibă organe de presă proprii).  Masa era bogată și binevenită, toși se declarau unioniști convinși așa încât atmosefera era destinsă și plăcută. La un moment dat gazda se ridică și rostește, plin de emoție: ”Această întrunire a noastră va rămâne în istoria neamului nostru. Este un moment istoric! Propun ca la aceste alegeri prezidențiale să-l susținem cu toții pe candidatul nostru, al unioniștilor, pe prietenul nostru Liviu Druguș”. Uimit, dar sincer, am spus: ”Păcat că nu cunoașteți legislația. Neavând cetățenia statului, nu pot candida!” Și uite-așa cariera mea prezidențială s-a năruit (urma ca apoi să candidez și la Bucureștii, devenind un fel de Cuza al II-lea).  N-a fost să fie… J

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 139 (CXXXIX) Vineri, 19 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 14)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Puneți un artist să facă un compromis” pp. 28-29: ”Politica este și o artă a compromisului, nici n-ar putea fi altfel, pentru că, întotdeauna, ea cere armonizarea unor opinii, opțiuni și interese diferite. Puneți un artist să facă un compromis major – de orice natură! – și l-ați terminat. (…) Nu mă plâng că nu am reușit să mai scriu literatură, înțeleg că a fost un sacrificiu necesar, știu foarte bine că nu l-am făcut numai eu. De altfel, fără această însumare de sacrificii societatea noastră ar fi recăzut probabil în starea de de dinainte de decembrie 1989. (…) Acum, depinde de noi toți, de inteligența, de curajul și de toleranța de care suntem în stare.  (…) … nu credeți că măcar acum, cînd e infinit mai ușor, ar fi echitabil să se ofere și alții? Dacă am fi mai mulți activi, nu ar fi ceva mai ușor pentru toată lumea, nu ar evolua lucrurile mai repede? E, oare, corect ca unii, puțini, să ”militeze”, iar ceilalți să se ocupe doar de carierele lor, de promovările lor ce ”ard etapele”, de bursele lor în străinătate și de afacerile lor? E o întrebare pentru toată lumea, nu doar pentru prietenii mei mai mult sau mai puțin apolitici, mai mult sau mai puțini activi. E chiar și pentru ”apoliticii activi”, ca să citez un prieten foarte atent cu observațiile asupra altora, dar infinit neglijent cu auto-observațiile”.

 

Nu caut nod în papură, dar, în acest pasaj/ extras de subcapitol, L.A. se contrazice (puțin). Dacă acceptăm definirea politicii ca fiind parte a artei (arta compromisului), atunci nu doar că nu-l termini pe artistul (politic) căruia îi ceri să facă un compromis, ci îi dai șansa vieții lui să-și probeze/ demonstreze arta sa. Arta compromisului, arta conversației, arta dialogului, arta cuceririi inimilor etc. nu sunt doar metafore, ci părți componente ale artei de a gândi, simți și acționa în lume. Această artă se numește management sau leadership și se definește ca fiind capacitatea de a-i influența pe alții. Oare pictura, muzica sau dansul nu sunt acțiuni de influențarea a simțurilor celorlalți? Aplauzele pentru un cântăreț echivalează cu voturile pentru un lider de partid/ sindicat/ ong etc. Azi vorbim despre ”tehnici de negociere”, dar în realitate este vorba de o altă componentă a artei (techne). Numărul cărților vândute de un autor sunt aplauzele și voturile cititorilor care s-au lăsat influențați/ vrăjiți de scriitură…

 

În continuare, L.A. se ocupă puțin de șlefuirea propriei statui, iar chemarea (ușor lozincardă) de a deveni ”participanți activi la propășirea scumpei noastre patrii” (citat dintr-un conducător care și-a dorit puterea până la moarte) sună ușor dogit și, desigur, prea cunoscut pentru seniorii de azi… Implorarea colegilor săi, intelectualii, de a deveni militanți/ activiști/ oameni politici – mai ales dacă este adresată celor care nu-și doresc puterea – sună ipocrit și antiplatonic, mai mult de dragul contrazicerii și nu de dragul unei eficiențe sporite, a unei civilizații superioare (făcute prin sacrificarea intelectualilor și atragerea acestora în sfera politicului). Aș fi curios să știu câți dintre intelectualii care au citit acest îndemn au abandonat carierele și afacerile lor și s-au dedicat binelui public. Aș înclina să cred că mulțimea acestora tinde asimptotic spre zero. Încă un argument: oare ce spirit civic de înaltă factură i-a îndemnat pe baronii locali (vrânceni sau teleormăneni, suceveni sau dâmbovițeni, constănțeni sau ilfoveni) să-și abandoneze profiturile grase și să se dedice binelui public pentru un salariu cu ceva mai mare decât media pe economie? Răspuns: niciun spirit civic, ci interesul de a-și spori propriile afaceri cu statul. Și atunci, nu este oare mai onest să lași prădătorii să se înfrupte și să susții doar acele instituții care promovează justiția, pereat mundus?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 140 (CXXXX) Sâmbătă, 20 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 15)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Spectacolul politic e fascinant”, pp. 29-30: ”Nu mi se potrivește politica, dar îmi place spectacolul politic, să-l analizez, să-l comentez. Pentru mine, acesta este un spectacol dintre cele mai fascinante, chiar cînd e jucat de troglodiți. Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial. Nu am spus obiectiv, obiectivitatea este o simplă aberație cînd înțelegem altceva decît nota Eugen Ionescu: ”să fii în acord cu propria subiectivitate; să nu minți și, mai ales, să nu TE minți”. Deci, imparțial. Dar a fi, cu adevărat, imparțial înseamnă să nu faci parte. Tocmai de aceea cea mai proastă jurnalistică este aceea de partid. Pretudindeni în lume, nu doar la noi. Ea are pre-judecăți și apriorisme, explicabile desigur, dar care o fac neinteresantă și imprevizibilă. Bineînțeles că ea este necesară. Cu siguranță că, adesea, este foarte inteligentă dar, prin asta, nu e mai puțin neinteresantă și lipsită de atractivitate. În ce mă privește, prefer să iau contact cu cîmpul politic prin intermediul teoriilor la care aderă partidele, al programelor acestora și, mai ales, al faptelor politice propriu-zise. Cît privește comentariile, le prefer pe cele ale jurnaliștilor nu doar inteligenți, ci și nepartizani. Cînd spun nepartizan nu înțeleg că ziaristul n-ar trebui să aibă opinii sau că i-ar fi interzis să adere la anumite valori, ci numasi că-i este interzis să privească lucrurile dintr-un singur unghi de vedere, care e totdeauna partizan. Acesta, partizan fiind, e și parțial, iar întregul nu e altceva decît suma părților, dar e ceva infinit mai interesant, mai palpitant. A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”.

 

După ce și-a invitat colegii să se implice, să devină militanți și implicați, L.A. se mărturisește că este preferabil, pentru el, privitul de pe margine, adică ceea ce facem cam toți. Politica privită ca artă este un spectacol (artistic, desigur) care are întotdeauna spectatori. Decât actor la un teatru fără spectatori mai bine actor politic (troglodiții fiind și ei incluși). Spectatorii sunt mereu acolo, te aplaudă, te înjură, te bagă (în seamă), te scot (basma curată), te adoră și te disprețuiesc cu egală pasiune. Adică exact ceea ce fac cam toți comentatorii politici (L.A. included).

 

Imparțialitatea (ca subiectivitate sincer asumată și liber exprimată) este mereu binevenită, dar sigur lipsește cu desăvîrșire (în presa noastră). Mă bucur să aud o critică a idiotismului/ nonsensului/ aberantului ”obiectivitate”, folosit prea adesea ca fiind un substitut pentru veridicitate/ onestitate și … imparțialitate. Pentru mine, obiective sunt doar obiectele; subiecții sunt, fatalmente, subiectivi. L.A face o pledoarie discretă întregului/ holon ului, poziționându-se, implicit, împotriva ideii de partid (care înseamnă ”o parte” a societății și nu întreaga societate). Am promovat și eu holismul, ca viziune teoretică integratoare, totalizantă, completă, dar, ulterior, am conștientizat și partea riscantă a acestei abordări: în fond, totalitarismul este o formă concretă, umană, socială de holism. Scrie L.A.: ”A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”. Dar dictatorii au și ei această preferință de a-și subordona ÎNTREG jocul politic, desigur spre binele și fericirea întregului (popor). Din acest mic dialog rezultă crunta inepție de a numi ”partid” (comunist) acea structură care se confundă și se consideră identică cu întregul. În final, o remarcă legată de episodul anterior: consider că ”apolitic” este doar ”asocialul”, izolatul, pustnicul. Toți oamenii normali/ medii sunt politici, adică parte a polisului/ cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (7)


 

de Liviu Druguș

 

 

Motto – uri

Motto 1

 

” …se ştie, critica literară românească s-a men­ţinut, de fapt, în apele poemului în proză şi în

jocuri de-a stilistica. Când a avut metode, acestea au fost streine integral planului estetic.

Întreaga literatură românească (poezie, proză, critică) a avut desigur, până la noi, un rol mai de seamă: acela de a aduna material. Şi, desigur, încă nu complet. Și să nu se ia drept edificiu ceea ce este un fundament încă parţial. De acest lucru criticii foarte tineri de astăzi par a-şi da seama. O severă revizuire a valorilor — cât de severă! cât de neînduplecată! — pare a fi steaua lor călăuzitoare.

 

Să nu acceptăm compromisuri. Prefer — dacă mi-o dictează criteriile inele — să refuz întreaga poezie românească, decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă — de la început — un com­promis; o acceptare clară a mediocrităţii culturii noastre şi o ruşinoasă situare pe un plan de jos. Dificultatea de a ajunge mai târziu pe un plan ono­rabil va fi cu atât mai grea.

 

Îngrijorarea noastră o constituie însă faptul că, încă printre unii din cei tineri, absenţa unei lucide atitudini critice lasă să se creadă că nesemnifica­tive decoruri de carton sunt castele de piatră. Cele câteva pagini care vor urma sunt scrise în bună parte pentru ei. Nu accept entuziasmul tineresc care acoperă (falsa generozitate) rupturile! Sau care iubeşte rupturile! Dar, mai ales, mă întristează tradiţia gafelor, în linia de conduită a triştilor noştri predecesori.

 

….   critică lite­rară românească poate fi, cu deplină justeţe, acu­zată de naivitate. Nota din Ultima oră rezumă (şi se poate verifica cu precizie, prin multiple exem­ple) toată atitudinea criticei româneşti de la descălecare până astăzi, până mâine.”   (Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, după originalul apărut în 1934)

 

Ediţia a II-a, Editura Humanitas, București. Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Editura Vremea, Bucureşti, 1934, având pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pen­tru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” ISBN 973-50-0265-5 (vezi textul complet al cărții la https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescunu.doc
Motto 2: „Opinions are like ass holes: everybody has one” (Folklore)

Trebuie să mărturisesc (ab initio!) că unul dintre visele mele s-a împlinit (deocamdată, parțial): autoarea cărții și, fatalmente, dar indirect, obiect al pseudorecenziei mele, Doina Popescu, nu numai că nu a … tăcut (ca marea majoritate a autorilor pseudorecenzați) și nici nu s-a bosumflat ostil (cum au procedat alți ”iradiați”/ preopinenți/ ipochimeni prin iritări oțioase și perfect provinciale), ci a zis/ scris câte un ”mersi” de maxim bun simț la fiecare dintre episoadele acestui serial (cam lung, recunosc, dar – încă sper – poate și util). Mereu am dorit ca dialogul să fie unul cât mai consistent și reciproc benefic. Până a ajunge la finalul acestei pseudorecenzări trebuie să aduc la cunoștința cititorilor că sunt deja beneficiarul (alături de alți cititori, sper) a (cel puțin) două observații făcute de autoarea bucureșteană pe FB.

Prima dintre ele este o trimitere (subtilă, vizând stilul pseudorecenziilor mele) la Eugen Ionescu, cel cu opul său din junețe intitulat ”NU”. Paradoxal, abia se înfiripa critica literară românească modernă, și buldozerul critic al lui E. Ionescu vine și rade/ mătură/ șterge (cam) tot. Asta nu l-a împiedicat pe tânărul critic să devină, în timp, un autor respectabil.

A doua intervenție a doamnei Doina Popescu este una făcută cu sinceritate și iubire față de adevăr. Concret, discuția a început (în episodul anterior, cel cu numărul 6) în jurul afirmației personajului Radu că celebrul Moreno și-a originat geniala sa contribuție psihiatrică (psihodrama) încă pe vremea când locuia la București, respectiv la o vârstă preșcolară. Mergând pe o logică a bunului simț și fiind deja en garde (legat de afirmația evident exagerată a lui RaduMoreno a fost ”de profesie român”) am reacționat și am scris că este greu de admis că geniul ”românului Moreno” a putut concepe o metodă de tratament psihiatric la câțiva anișori… Mai mult, am replicat – într-un dialog pe FB – că nu există dovezi ale celor afirmate de autoare/ recte personajul Radu. Doamna Popescu îmi atrage delicat atenția că există în Wickipedia în limba română un text care chiar confirmă spusele lui Radu. Ca să nu fac erori de interpretare voi reda textul discuției noastre referitor la in/autenticitatea afirmației lui Radu:

”Domnule Liviu Drugus, va multumesc frumos pentru continuarea recenziei. Apreciez mult felul in care o faceti, care, mutatis mutandis, m-a dus cu gandul la celebrul „NU”, al tanarului pe atunci Eugen Ionescu. Bag sama ca nu renuntati la ideea de-a ma provoca la dialog.  🙂

Doina Popescu ……… din wikipedia in limba romana: „Din anii copilăriei la București amintește Iacob Levi Moreno în memoriile sale de jocurile în tovărășia altor copii. Într-unul din ele, născocit de el, cam pe la vârsta de 4 ani, a jucat rolul lui „Dumnezeu”, în timp ce copiii ceilalți trebuiau să fie „îngerii”. Jocul era să se termine printr-o nenorocire atunci când grămada de scaune puse unele peste altele pentru a ajunge sus, „în rai”, s-a prăbușit în momentul când au încercat „să-și ia zborul”.

Liviu Drugus da, scrie… dar fără nicio dovadă/ trimitere la vreo sursă! Singura sursă scrisă este declarația lui Radu la p. 68

Doina Popescu Radu nu e nici psiholog, nici psihiatru, ci un barbat indragostit, care face exercitii de seductie, iesind bine si clar din limitele lui de competenta academica. Si o face pentru a atrage si mentine atentia femeii de care era indragostit· … Si aici ma opresc cu destainuirile si consider ca v-am si raspuns.  V-am marturisit ca mi se pare penibil sa devin avocatul propriei carti. Ma intereseaza in mod deosebit felul in care o receptati si interpretati dumneavoastra. Un fel onest, pentru care va multumesc. Astept cu tot mai mare interes continuarea recenziei”.

………..

Și iată continuarea (mea), cu trimiterea la link ul din care a extras autoarea citatul de mai sus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Spre surprinderea mea, în text, cuvântul ”memoriile” este un hyperlink cu trimitere la definiția cuvântului ”memorii” și nu la sursa din care s-a extras citatul cu pricina. (Acesta este un aviz celor care iau drept literă de lege ceea ce scriu dicționarele și antologiile de pe internet. Soluția este o verificare încrucișată, mai vastă și mai profundă, pentru că resursele internetului sunt cvasiinfinite). De unde și ”înverșunarea” mea față de includerea în textul romanesc a unor adevăruri puțin probabile, puțin credibile și – mai rău – neverificate (nu se poate numi ”verificare” sau probă de autenticitate o trimitere la o carte de memorii, fără a numi cartea și fără a sugera un link sau adresă unde ar putea fi găsită). Și totuși… Dialogul cu autoarea m-a făcut să devin bănuitor în legătură cu propria mea atitudine față de textul din Wickipedia în limba română. Pe scurt, cu ajutorul motoarelor de căutare am găsit textul originalului cu pricina și care, în mod normal ar fi trebuit să fie în textul din Wickipedia în limba română, sub forma unei adrese (link)! Poate de acum înainte, cineva va duce treaba până la capăt…și va face trimiterile necesare corecte. Iată sursa de unde s-a inspirat (fără a cita cum ar fi fost normal să o facă) cel care a scris textul românesc din Wickipedia: http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press. În acest articol (semnat de nepotul lui J.L. Moreno, adică de Jonathan D. Moreno) se face trimitere la o carte semnată de însuși J.L. Moreno, publicată în anul 1989:  Moreno, J.L.; The Autobiography of J.L. Moreno, MD (Abridged), Group Psychoterapy, Psychodrama & Sociometry, 42, 1, 15-22, 124. Din titlul cărții se vede că este vorba despre  despre o lucrare autobiografică și nu una de memorii (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorii). Comentariul din această carte este realmente relevant pentru discuția de față: ”The psychodrama of the fallen God. This was, as far as I can recall, the first ”private” psychodramatic session I ever conducted. I was the director and a protagonist in one”. Chiar dacă este o exprimare metaforică, Moreno și-a amintit tot restul vieții de această întâmplare din frageda sa pruncie (4 ani) petrecută în subsolul unei case din București. Moreno povestește amănunțit acest episod psihodramatic într-o altă carte, publicată în anul 1964, cu 10 ani înainte de a muri (din care voi cita mai jos). Bref, autoarea și personajul (Radu cel îndrăgostit de Iulia) au dreptate în privința originării psihodramei în chiar Bucureștii anilor 1894 – 1895. Am abuzat (puțin… mai mult) de răbdarea cititorilor cu lămurirea acestui aspect pentru a sublinia că datorită posibilității de a dialoga, oferit de autoare, am putut reaminti un fapt cu trimitere la ideea de autenticitate, corectitudine și valoare. Chiar și în romane de ficțiune adevărul istoric trebuie respectat! Iar Doina Popescu a respectat acest adevăr! Mai este însă un aspect: de fapt, romanele de ficțiune nu trebuie să fie copii autentice ale realității, adică să fie adevărate, ci trebuie să fie doar… verosimile. Mă bucur să pot insera aici opinia unui om mai cunoscător ca mine în materie de literatură (inclusiv teorie literară): Liviu Antonesei care a susținut, recent, la Stutgart conferința ”Suntem un popor de șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990”; https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be , https://youtu.be/sILEeMNUvj0

Revenind la acțiunea romanului axată pe un joc de tip psihodramă Moreno, capitolul 9 este dedicat unei runde de discuții doar în patru (Radu, Cristian, Aurora și – doar cu prezența, Iulia), evident, la Lăptăria lui Enache. Radu își devoalează amintiri din copilărie (de fapt, întreaga carte are drept temelie – pe care se construiesc dialogurile – , amintirile. Acestea sunt fie din copilărie, din întâmplări mai mult sau mai puțin recente, sau din.. fotografii). Sesiunea de ”psihoterapie” stătea sub semnul prăbușirii: Cristain este plictisit, Iulia se uită la un album cu poze, iar Aurora abia reușește să-l mențină pe Radu în starea de povestitor. Interesant pentru cei care caută să găsească sens în rândurile cărții, jocurile copilăriei lui Radu seamănă izbitor cu jocul copilului de 4 ani Moreno, care făcea cam același lucru: își stimula imaginația jucându-se, creându-și, astfel, un stil de gândire, simțire și acțiune. Voi reda aici textul autobiografic scris de Moreno însuși, cu intenția declarată de a face o paralelă Moreno – Radu, fapt care ar explica și ardoarea cu care Radu apăra, în capitolul anterior, precocitatea lui Moreno. Textul este extras din cartea nepotului lui J.L. Moreno, Jonathan D. Moreno. Titlul capitolului este ”Moreno and the concept of God”. Iată textul: ”From an early age, Moreno was intrigued with the concept of God. The most famous person in the universe was God and I liked to be connected to him. He sometimes traced the origins of psychodrama, the best known of the several methods that he would originated, to an incident from his childhood. When he was about four years old, his parents were visiting friends on a Sunday afternoon, and he was playing with neighbours’ children in the basement of his house. “Let’s play God and his angels” little Jacob suggested, and the other children agreed. They piled chairs upon an oak table that was in the basement to represent heaven, and Jacob choose to play God, climbing up to the highest level: “The cildren circled around the table, using their arms as wings, singing. One of the two larger children held up the mountain of chairs we had assembled. Suddenly one of the children asked me “Why don’t you fly?” I stretched my arms, trying it. A second later, I fell and found myself on the floor, my right arm broken” (extras din lucrarea publicată de J.L.Moreno în anul 1946).

După cum se va vedea mai jos, Radu avea – în același București, dar după circa patru decenii distanță în timp – un joc mai puțin complicat (fiind doar asistat de mama sa), iar în locul scaunelor făcute grămadă de copilul Moreno, copilul Radu va folosi cuburi și ”cărămizi”. În continuare, similitudinile se păstrează: în locul ideii de Dumnezeu Atotcreatorul (idée inexistentă în educația multor copii din anii copilăriei lui Radu, anii dictaturii comuniste), Radu introduce idea de creativitate umană; în locul urcării copilului Moreno în vârful grămezii de scaune, Radu își vede dărâmată grămada lui de cuburi – aflată în echilibru instabil – de către halatul mamei sau de strănuturile lor. Important este că ambii protagoniști au ajuns, la maturitate, în vârfurile carierelor lor academice, cu rol important în studierea și declanșarea creativității copiilor/ tinerilor.

Poate nu întâmplător Radu a ajuns profesor de management, disciplină care presupune stimularea inventivității, creativității și imaginației studenților prin jocuri de grup. Copilului Radu îi plăceau asocierile întâmplătoare ale cuburilor (primite mereu ca dar de Crăciun) care generau imagini și ”realități” noi și neașteptate. ”Rulam din nou cuburile, dar entuziasmul de-a trece de la o poveste la alta îmi slăbea repede, așa că mă apucam să construiesc turnulețe și cazemate. Potriveam ”cărămizile” într-un echilibru atât de diafan, încât la un simplu strănut… turnurile se prăbușeau…. Treceam atunci la mult mai echilibratele fortificații crenelate” (p. 80). Radu maturul povestea câtă fascinație îi produceau lui Radu cel mic combinațiile inedite ale cuburilor, fapt pedagogic cu reverberații pe parcursul întregii sale vieți. Plăcerea de a face combinații inedite este un ecou al teoriei freudiene a asocierilor libere, iar joaca sa de-a construirea de noi realitîți din cuburi DOAR în prezența mamei este un ecou al complexului Oedipian lansat de Freud.  De asemenea, redarrea și interpretarea unor vise ține tot de teoria freudiană și mai puți de cea moreniană. Am mai spus-o, chiar dacă personajele se lansează în ipotetice psihodrame Moreno, adesea ele se revendică mai mult de la Freud (opusul lui Moreno) decât de la Moreno. Apare cu mai multă limpezime puterea de sinteză și de adevăr a expresiei ”cei șapte ani de-acasă”, singurii ani în care se modelează viitoarea personalitate a maturului.  Radu face o adevărată lecție de pedagogie spunând că, din păcate, azi, maturii fac combinații ale elementelor de care dispun, dar fără rost și fără sens, ca și cum ăsta ar fi unicul lor scop: doar să amestece lucrurile.

Eu văd în aceasta, o critică (a autoarei) la adresa personalizării excesive a produselor/ faptelor/ acțiunilor oamenilor din postmodernitate. Melanjul/ amestecul postmodern este pozitiv, dar când îl transformi în scop în sine, haosul este inevitabil. ”Triumful solipsismului este, de fapt, Turnul Babel” (p. 82) – pune Radu punctul pe i în discursul său antipostmodernist.  O posibilă explicație a haosului contemporan este dată de Radu atunci când conchide: ”Cred că fiecare a primit o planșă apocrifă, complet diferită de a celorlalți. Și pentru ca jocul să se complice și mai mult, numărul cuburilor și, implicit, al posibilităților de a le combina a crescut și el la nesfârșit…” (p. 82-83). Personajul nostru se referă la acea planșă de control existentă în cutiile cu cuburi și care prefigurează imaginile (corecte) ce pot fi obținute. Amestecând cuburile fără această planșă (instrucțiuni de folosire), sau cu o planșă apocrifă, rezultatul este cel perceput de majoritatea dintre noi: un haos din ce în ce mai mare și mai greu de stăpânit. O figură de stil similară a folosit autoarea atunci când se referea la frumusețea Iuliei, cea care ”a primit instrucțiuni de folosire greșite”. Fatalismul/ determinismul pare a bate liberul arbitru și libera inițiativă.

Citite repede rândurile din aceste cca 4-5 pagini ale capitolului, și cu gândul doar la acțiunea personajelor și nu la subtextul spuselor lor, va lăsa cititorul (cel prea puțin atent) cu un gust.. coclit (ca să reiau un adjectiv folosit de autoare cu privire la o dimineață de după o noapte petrecută la Lăptărie).  Sugestia mea către acest cititor este de a încerca să vizualizeze cu ochii minții ceea ce a dorit, de fapt, autoarea să transmită. Altfel, impresia de acțiune minoră și de roman fără impact și utilitate riscă să se instaureze imediat. Bogăția de sensuri încifrate în fiecare dintre frazele rostite de personaje sau descrierile făcute de autoare va rămâne nedescoperită. Caracterul eminamente existențialist al povestirii coincide (doar o coincidență?) cu perioada în care Moreno s-a format la Viena (până în anul 1925), perioadă în care, chiar în Viena imperială (orașul viselor) au apărut avangardismul, existențialismul, freudismul, dadaismul (1916), nazismul, austro-marxismul, nazismul, antisemitismul și sionismul. Perioada tranziției României de la dictatură spre democrație s-a caracterizat, de asemenea, prin melanj de idei, de convingeri, cu multe speranțe și metode de supraviețuire etc. oarecum similar cu efervescența ideatică din perioada vieneză a lui Moreno.

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

26 septembrie 2015

(va urma)

Primele șase episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

 

Webografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno 

 

http://www.rfi.ro/special-paris-81578-tristan-tzara-omul-aproximativ 

 

https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescu-nu.doc  Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas (ediția originală a apărut în anul 1934)

 

http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press
J.L. Moreno (1889-1974), the father of psychodrama, was an early critic of Sigmund Freud, wrote landmark works of Viennese expressionism, founded an experimental theater where he discovered Peter Lorre, influenced Martin Buber, and became one of the most important psychiatrists and social scientists of his time.
A mystic, theater impresario and inventor in his youth, Moreno immigrated to America in 1926, where he trained famous actors, introduced group therapy, and was a forerunner of humanistic psychology. As a social reformer, he reorganized schools and prisons, and designed New Deal planned communities for workers and farmers. Moreno’s methods have been adopted by improvisational theater groups, military organizations, educators, business leaders, and trial lawyers. His studies of social networks laid the groundwork for social media like Twitter and Facebook.

Featuring interviews with Clay Shirky, Gloria Steinem, and Werner Erhard, among others, original documentary research, and the author’s own perspective growing up as the son of an innovative genius, Impromptu Man is both the study of a great and largely unsung figure of the last century and an epic history, taking readers from the creative chaos of early twentieth-century Vienna to the wired world of Silicon Valley.
Jonathan D. Moreno, called the “most interesting bioethicist of our time” by the American Journal of Bioethics, is a professor at the University of Pennsylvania and a Senior Fellow at the Center for American Progress” (vezi sursa acestui text informativ la:

http://www.amazon.com/The-Philosophy-Theory-Methods-Moreno/dp/0415702879   ).

 

Bibliografie

Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, București (după originalul apărut în 1934)

Tags: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, management, Jacob Levy Moreno, Jonathan D. Moreno, Sigmund Freud, Lăptăria lui Enache, Editura Adenium, Editura Humanitas, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, existențialism, freudism, dadaism, nazism, austro-marxism, nazism, antisemitism, sionism, Liviu Antonesei

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple, amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

 

(va urma)

 

ANEXE

 

Cartea a apărut în mai 2014

Autor: Doina Popescu

Titlu: Iluzoria vulpe a fericirii

Editura: Adenium

Colecţia: Punct RO. Proză

ISBN: 978-606-8622-48-4

Număr pagini: 248

An apariţie: 2014

 

Anunțuri și extrase comerciale

 

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/iluzoria-vulpe-a-fericirii-223024.html  Audiobook 14 lei

print, 27 lei

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PP1&lpg=PP1&dq=iluzoria+vulpe+a+fericirii+de+doina+popescu&source=bl&ots=bjhaHWj9jY&sig=3ZZPUrgqfvoCPQQ6rFolDfU1eLo&hl=ro&sa=X&sqi=2&redir_esc=y#v=onepage&q=iluzoria%20vulpe%20a%20fericirii%20de%20doina%20popescu&f=false  Audiobook, extrase.

 

http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html Vineri şi-a lansat al doilea roman şi Doina Popescu, jurnalist cu experienţă al Televiziunii publice. „Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber.

– See more at: http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html#sthash.XzCuatbY.dpuf

 

Recenzii, prezentări comerciale, interviuri cu autoarea

 

http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html  23 ianuarie 2015  Interviul integral pe http://www.catchy.ro/depresia-e-boala-firilor-mandre/63972   

autorul interviului Alexandru Petria și publicat la 9 noiembrie 2014

http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/  5 februarie 2015    de George Hari Popescu

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/#axzz3jCFEMAcs   11 noiembrie 2014 de Cristina Poșircaru în Cronică de carte

http://www.libris.ro/iluzoria-vulpe-a-fericirii-doina-popescu-ANI978-606-8622-48-4–p840432.html   Un excelent roman despre „durerea distilată în esențe tari“, despre dorul propriei regăsiri în și alături de ceilalți. Cele șase personaje centrale își joacă destinele la ruletă, iar firul roșu care le leagă îl constituie eșecul și degradarea perpetuă.

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/ Al Petria susținea promovarea cărții cu argumente.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520 Ramona Iacobuță, Ceașca de cultură, Șase personaje în căutare de sine

https://www.facebook.com/alexandru.petria/posts/10202838168461563 Tudor Călin Zarujanu O vulpe în lăptărie, 10 oct 2014

 

Despre autoare:

 

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, specializarea pedagogie – limba engleză. A lucrat în învățământul special, ca profesor defectolog, iar apoi ca logoped. În 1990 și-a început cariera în presă, ca redactor la ziarul Viitorul, apoi la Romania liberă, documentarist la Agenția de știri Mediafax și coordonator al paginii economice a ziarului Cotidianul. A colaborat la revistele 22 și Dilema. În 1997 este angajată ca redactor, editor coordonator și producător la televiziunea publică, în cadrul Departamentului Știri, iar în 1999 s-a transferat la Biroul Euroviziunii al Direcției Știri din TVR, a cărui activitate a coordonat-o până în 2011. A mai publicat romanul Șampanie cu soia (2001).

 

Nume celebre invocate în carte

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno  Jacob Levis Moreno

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu     Ion Rațiu (vezi și mai jos)

https://alexandrupetria.wordpress.com/tag/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/  Scris la 3 iulie 2014 de Alexandru Petria: ”Un excelent portret al lui Ion Rațiu  Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.


Hermeneutici personale L.D.:

 

Titlul cărții pare a fi un omagiu adus altei femei care a scris despre femei, Ileana Vulpescu cu a sa Artă a conversației. Cărțile ar putea fi citite în paralel sau succesiv pentru a vedea posibile filoane inspiraționale…. dar și abordări diferite în timpi politici diferiți (dictatură și democratură).

 

 

 

Webografie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/    Cuprinsul cronologic al blogului meu cu multe articole despre Metodologia Scop Mijloc

https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094 Pagina web a Lăptăriei lui Enache așteaptă să anunțe redeschiderea localului după renovarea TNB sub conducerea lui Ion Caramitru.

http://www.romlit.ro/despre_transpoezie Un articol de Magda Cârneci din România Literară, 2012, unde se sugerează tehnici posibile de scriere a poeziei. Probabil că există și tehnici de scriere a romanului, pieselor de teatru, eseurilor, cronicilor de carte etc.

 

 

 

 

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012