liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Convorbiri literare

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 516. Joi 31 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (17)


Pe lângă listele oficiale, a mai existat și o listă paralelă a celor care, chiar dacă nu întrunesc criteriile oficialilor români, au ferma convingere că merită premiul cu prisosință. Dintre aceștia, Cezar Ivănescu se distinge prin ardoarea cu care-și susținea cauza și prin convingerea că este singurul care merită (prea) celebrul premiu. Evident, aceste ”amănunte” erau scrupulos consemnate în evidențele Securității, instituție care și-a asumat nu doar cunoașterea vieții scriitorilor, ci și influențarea destinului (valoric) al acestora prin ”acțiuni specifice”. Informatorul Gheorghiu nota, în 1975, despre cele mai noi declarații și atitudini ale poetului Cezar Ivănescu: ,,Datorită greutăţilor pe care le întîmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că <peste cîţiva ani> se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toţi numai cu ţigări americane.” (p.155). Desigur, ”milionul” era echivalentul financiar în dolari americani al Premiului Nobel. Dar, tot în 1975, sursa ”Fălticeanu” (cu siguranță un renumit scriitor, ba chiar unul cu funcții înalte în breaslă) scria o ”Notă în legătură cu o anumită situație a lui Nichita Stănescu” în care se vorbește despre o acțiune ”oarecum oficială de impunere peste hotare” a lui Nichita Stănescuînspre comisia premiului Nobel” (p. 162). În comparație cu mijloacele oficiale de impunere a unui poet simpla dorință, voință și credință a lui Cezar Ivănescu de a accede la Nobel era pură utopie. Dar veșnica concurență de breaslă scriitoricească va face ca unii scriitori să ”ajute” la nenominalizarea altor scriitori, convinși fiind că își netezesc propria cărare spre ”milion”. Informatorul nu uită să menționeze în susnumita notă că ”Marin Preda, de asemenea, visează Premiul Nobel” (p. 163). Apoi: ”Nichita Stănescu fiind prea sigur de Nobel se pare că-l privește cu condescendență pe Preda. … La restaurantul Berlin se pare că într-o zi Preda l-a înjurat grav și era gata să se producă o încăierare dacă nu interveneau ospătarii” (p. 163). Apare și Cezar Ivănescu în tablou: ”Generația de după el (L.D.: adică de după cea a lui Nichita Stănescu) dornică la rândul ei de a ajunge în planul prim, e invidiaosă pe faima lui și caută să-i opună adeversari pe măsură. Șansele maxime sunt acum ale lui Cezar Ivănescu căruia i se creează o aură de persecutat și chiar de rezistent. Generația de 30 de ani îl va susține puternic pe Ivănescu la premii, va organiza campanii de presă și dacă va fi o conferință a scriitorilor, îl va alege în Comitet. Deocamdată Cezar Ivănescu însuși se declară distant de Nichita, vorbește de el cu ironie, ca de un poet depășit…  Preda e în conflict cu Nechita. Al Paleologu îl apreciază pe Cezar Ivănescu, nu și pe Nichita. … În fapt, cauza comună a tuturor (conflictelor – nota L.D.) e un conflict literar alimentat, se pare, mereu, de Breban, foarte nemulțumit că e mereu netipărit, că scade în ochii scriitorilor și ai criticii” (p. 164). În această atmosferă conflictuală a orgoliilor nemăsurate și mereu nesatisfăcute era mai mult decît simplu pentru Securitate să intervină când de o parte, când de alta, manipulând și exploatând informativ starea de spirit a scriitorimii. Părerea mea este că tocmai aceste ”manipulări” securistice au permis selectarea de către Securitate a poeților ”disidenți” care au devenit, la câteva ore după căderea lui Ceaușescu noile conștiințe pure și imaculate (Dinescu, Blandiana, etc. etc.).  După o afirmație a lui Liviu Antonesei, a existat și așa numita „exploatare în orb”. Adică tu nu știi, dar lucrezi pentru servicii. Prin urmare, deja foarte subțirica linie de demarcație dintre urmăriți și urmăritori, dintre turnați și turnători pare că se subțiază și mai mult. Mai trebuie amintită și categoria ”limbuților”, indivizi orgolioși, cărora le plăcea să pozeze în atoateștiutori și care ”dădeau pe goarnă” vrute și nevrute, fiind surse bune (deși fără angajament) pentru Securitate. Evident, deși Nichita Stănescu era în grațiile guvernării comuniste și sprijinit din umbră pentru obținerea Nobelului avea Dosar de Urmărire Informativă (DUI). O sugestie pentru cercetătorii de la CNSAS: ar fi interesante și statisticile care, foarte probabil, se făceau în epocă: câți scriitori erau în total (în fiecare an), câți aveau DUI, ponderea celor cu DUI și a celor care aveau calitatea de colaborator, câți ofițeri de securitate (și % din total) erau repartizați să se ocupe de scriitori/ cultură. Cred că o asemenea sinteză ar arunca o lumină mai clară asupra statutului scrritorul român din anii dictaturii comuniste (chiar mult mai clară decât publicarea selectivă a câtorva Note informative sau a Rapoartelor cu referire doar la câțiva ani din activitatea unui scriitor urmărit.

În prezentarea pe care o face Dana Raluca Schipor acestei cărți a Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în Arhiva Securității
(http://convorbiri-literare.ro/?p=9597 ), sub titlul ”Cezar Ivănescu – trei decenii în atenția Securității”, publicat în: Convorbiri literare, 23 mai 2018, autoarea scrie că această carte este  ”o ediţie unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca ,,obiect al urmărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987”. Aproape în integralitate? Cu peste 20 de ani lipsă? Cu anii 1987-1990 și după aceea lipsă? Despre ce ”integralitate” vorbim?   Așadar, statistici semnificative nu avem; date complete din arhive nu avem; o evaluare calitativă a perioadelor de colaborare și a celor de urmărire nu avem. Cu alte cuvinte suntem încă abia la începutul începutului…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 503. Vineri 18 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (4)


Cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității are o structură interesantă pe care o voi prezenta și comenta imediat. Menționez și eu, ca și autoarea, că aceste cărți dedicate celor doi scriitori (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) școliți și lansați la Iași, au un ”factor cauzal” în persoana poetului Lucian Vasiliu, în calitatea acestuia de director al Editurii Junimea (piața cere!). Conținutul propriu-zis al cărților dedicate urmăririi celor doi poeți de către Securitate îl reprezintă transcriptul unor documente și rapoarte ale ofițerilor și note informative ale delatorilor (colaboratori, informatori, persoane de sprijin). Sub acest aspect (strict tehnic) această carte putea apărea ca fiind un produs al CNSAS, contribuția autoarei rezumându-se la a face comentarii pe marginea documentelor prezentate, venind cu o sinteză a perioadei la care făceau referire documentele. Sunt utile și notele biografice despre numele care apar în documente. (Nu le contest utilitatea, dar Mr. Google conferă date mai complete despre aceste persoane. În plus, de fapt un minus, unele note biografice sunt ”pieptănate” de unele informații pe care, cel puțin eu, le consider relevante pentru înțelegerea climatului cultural al Iașului din ziua de azi. Două exemple: la numele lui Petru Enache (1934-1987) se scrie doar atât: ”Om politic comunist. Profesia de bază strungar. A fost secretar al CC cu probleme de propagandă.” (p. 253). Dar se eludează cel puțin două fapte relevante pentru economia cărții: faptul că a fost prim secretar al județenei de partid Iași între anii 1979-1980 și că moartea sa violentă a survenit în urma unei altercații verbale cu Elena Ceaușescu. Era un apropiat al lui Ion Iliescu și al lui Ilie Dodea (cei care au contestat clanul Ceaușeștilor și pregăteau preluarea puterii – fapt care a avut loc în 1989). De asemenea, la Virgil Cuțitaru se scrie: ”În perioada 1970-1990 lucrează ca redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Debutează publicistic în ”Iașul literar” (1963) și editorial în 1972 la Editura Junimea cu volumul ”Cărți și idei” (p. 217). Din această prezentare deducem că Virgil Cuțitaru a fost un intelectual rafinat al epocii sale. Ar fi fost util pentru cititorul cărții să se menționeze că acesta a fost ofițer de securitate, fiind infiltrat în cenaclurile literare din Iași în scop informativ. Această informație o oferă chiar Ioana Diaconescu în articolul din Convorbiri literare, aprilie 2018, p 159-161, intitulat ”Un alt dosar artă-cultură” (III). ”O supraveghere generală în bune condițiuni”, unde se scrie despre cenaclurile literare din județul Iași: 1. Cenaclul Ion Creangă condus de Rusu Ioan, fost ofițer de securitate; 2. Cenaclul M Eminescu, condus de tov. Cuțitaru Virgil, fost ofițer de securitate;”.  Nu e în intenția mea să scad meritele autoarei în a selecta, a comenta și a oferi note bio(biblio)grafice, dar mă alătur și eu lui Ion Papuc care, în recenzarea/ prezentarea cărții  în Convorbiri literare, intitulată ”Corecțiile Ioanei Diaconescu”, aprilie 2018, p. 136-138, scrie: ”Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii”. Nu doar criteriile de selecție lipsesc, ci și o notă de prezentare a ÎNTREGULUI dosar Cezar Ivănescu primit de la SRI: câte pagini au fost primite, câte documente și câte note informative conține dosarul în totalitatea lui. Apoi, se putea preciza, în carte, cam câte procente dintre aceste documente au fost redate în carte. În cazul în care selecția a fost făcută din motive de spațiu tipografic (probabil ar fi rezultat o carte prea voluminoasă) restul documentelor puteau fi fotocopiate/ fotografiate și postate pe un website. De asemenea, ar fi fost utile documentele și comentariile din perioada apariției lui Gorbaciov pe scena politică externă, documente care nu putea lipsi dintr-un dosar al unui nemulțumit în căutare de soluții alternative. Din interviul acordat lui Adi Cristi la Tele M Iași s-a înțeles că SRI ul nu oferă tot ceea ce cer cercetătorii, dar – din nou – pentru mai buna înțelegere a stării de fapt erau utile precizări în legătură cu ce s-a cerut și ce (nu) s-a primit.  În episodul următor voi face o prezentare a principalelor informații relevate de inimoasa cercetătoare-poet Ioana Diaconescu.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 502. Joi 17 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (3)


Reiau puțin afirmația lui Tudor Nedelcea (de la care am pornit în acest miniserial) despre faptul că Securitatea l-a urmărit pe Marin Sorescu până în anul 1996. Dacă adăugăm însă alte două opinii despre ce s-a întâmplat cu Securitatea sistemului dictatorial comunist după înlăturarea vechilor stăpâni de la conducere (doar clanul Ceaușescu) atunci parcă se conturează o realitate ce contravine acut afirmațiilor oficiale. Iată aceste două opinii. Prima. Ioana Diaconescu, în Convorbiri literare, martie 2018, pp. 152 – 155, scrie un articol intitulat: ”Un alt ”Dosar artă-cultură” (II). ”Reinstruirea întregii rețele informative la nivelul tuturor cenaclurilor literare din județul Iași”.

Iată opinia poetei Ioana Diaconescu despre ”dispariția” Securității în 1989: ”În cazul Iașului  … urmărirea informativ-operativă precum și măsurile de represiune față de mediul scriitoricesc au fost sporite mai cu seamă după anii 80′ . În acești ani serviciile secrete ale României Socialiste sporesc numărul rețelelor informative ”de calitate” deoarece se constată ”lipsuri în ce privește munca informativă” (p. 152)”. Prin aceasta înțeleg că măsurile sporite de represiune s-au intensificat începând cu anii 90, deși referirea se face la ”serviciile secrete ale României socialiste”. Pot presupune, ca și în cazul anterior (Tudor Nedelcea) că este vorba despre o exprimare neatentă (că, de fapt autoarea Ioana Diaconescu ar fi vrut să scrie ”în anii 80′ ”  nu ”după anii 80′ ”). Dar asta ar fi o ofensă la adresa poetei ieșene: de ce să presupun(em) că a vrut să scrie altceva decât ceea ce a scris? Mai ales că publicarea textului în revista ”Convorbiri literare” presupune trecerea textului pe sub destule perechi de ochi.

Cea de a doua opinie, este formulată de Ion Papuc, în prezentarea cărții Ioanei DiaconescuPoezia ca insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității” (Junimea, 2017) prezentare intitulată  ”Corecțiile Ioanei Diaconescu” și publicată în Convorbiri literare, aprilie 2018, p. 136-138. Iată opinia scriitorului Ion Papuc: ”Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluția din 1989 activitatea securității, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă…..”. Mai poate fi, acum, vreo îndoială că și Tudor Nedelcea dar și Ioana Diaconescu nu au greșit în ceea ce au scris? Practic ei au afirmat că Securitatea – ca sistem nedemocratic și clar orientat antipopulație – și-a continuat existența de facto, după desființarea sa formală, până într-o perioadă pe care doar analiștii consacrați, scriitorii neîncovoiați și comentatorii onești o vor putea observa, stabili și defini cu claritate.

În ce mă privește, am scris în dese rânduri despre mine și despre nenumăratele încercări (nereușite) de racolare atât de către SRI cât și despre odiosul ”doi și-un sfert” cunoscut ca serviciul secret al lui Ion Iliescu, toate acestea fiind fapte/ scrieri de natură să confirme cele trei opinii de mai sus, doar aparent eronate/ ciudate și neverosimile. Am vaga bănuială că numărul recrutărilor făcute de SRI din rândul scriitorilor, supă decembrie 89, l-a depășit pe cel realizat, din mediul ”artă-cultură”, de instituția care până în 1989 purta alt nume. Cei care au avut cât de mici tangențe cu ”organele” înainte de 1989 au fost, cred, primele ”victime” în acest proces ”furibund”, ca să folosesc cuvintele lui Ion Papuc. Apoi au picat naivii că ”trebuie consolidată democrația”, ”apărată țara de corporațiile străine” etc., sporind masiv numărul ”prietenilor” acestei instituții. ”Victime” este, desigur un eufemism. Aceste ”victime” au conturile pline, funcții de conducere și … mereu gata la datorie! Mă abțin să calific aceste realități pentru simplul motiv că nu știm niciodată cum ar fi fost (acum) dacă ar fi fost altfel (atunci). Istoria contrafactuală nu este acceptată (și pe bună dreptate).  Deci, privirea înainte! Se pare că ideea continuității fără fisură între regimu predecembrist și cel postdecembrist este deja o constantă a presei culturale din România. Iată ce scrie cunoscutul scriitor Ștefan Cazimir în nr 20-21/ 2018, p. 4 al României literare despre o întâmplare din vara anului 1990 când epigramistul devenise parlamentar (în prealabil, profesorul Șt.C. a descris, pe parcursul unei lungi scrisori adresată CNSAS, cum a avut repetate întâlniri cu un securist care îl chestiona despre starea de spirit a mediului în care lucra). Deși era deja parlamentar (în 1990), securistul l-a contactat din nou și i-a sugerat să-l mai sune. Cum unde? La același număr. Concluzia lui Șt Cazimir: ”Am avut pe loc revelația unei continuități organice și fecunde. Numeroase exemple din istoria culturii, de forme vechi simulând conținuturi noi sau de forme noi conservând conținuturi vechi, păleau în fața faptului viu….”.

Deoarece ”doi și-un sfertul” și-a pierdut acum autonomia și are alte coordonate existențiale, dar știut fiind că metodele securistice de intimidare, șantaj, amenințare (”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”) au fost aplicate cu asupră de măsură după înființarea sa (câteva exemple personale: incendierea apartamentului de la Chișinău unde locuiam, încercarea de racolare în numele unor servicii străine etc.) adresez întrebarea retorică: oare care dintre forțele politice actuale va avea curajul să înscrie în programul politic electoral ”necesitatea accesului liber la dosarele poliției politice efectuate de instituția numită 0215 din perioada 1990 – … ? ”.

Mai mult, cred că implicarea serviciilor secrete în luptele politice de la noi a fost una semnificativă. Cât de semnificativă? Atât de semnificativă încât caracterul democratic al alegerilor, al guvernărilor și al apropierii noastre de civilizația europeană să apară ca evidente. Este o realizare similară celei din 1989 prin care s-a subliniat că ”organizarea (de către securitate) a fost atât de bună încât caracterul spontan, revoluționar al evenimentelor a fost evident”. Aștept cu interes rezultatul promisiunii făcute de Ioana Diaconescu (în emisiunea TV pe care am citat-o deja) aceea că va căuta să facă public adevărul despre Revoluția de la 14 decembrie de la Iași (cum am fost ”implicat” și eu în această ”revoluție” am mai scris).

Am scris aceste rânduri și mirarea că dosarul lui Cezar Ivănescu se oprește în 1987, adică în toiul pregătirilor – cu sprijin extern și cu elan intern – pentru detronarea cuplului dictatorial, adică în momentul în care TOATE serviciile (românești și străine) activau intens. Cu cine activau? Cu elitele noastre nemulțumite care trebuiau să devină elite mulțumite. Și au devenit.

Pentru că am invocat actul important în istoria României (lovitura de palat din 1989, numită eufemistic ”revoluție”) amintesc un răspuns celebru la eterna întrebare: ”Cine a tras în acel moment istoric?”.  Un răspuns care s-a dat: ”Toată lumea a tras: armata – în unii, securitatea – în alții, justiția – de timp, nomenclatura – foloase, poporul – nădejde”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!

Domnule profesor Basarab Nicolescu,


Pentru început, vreau să vă asigur că mă bucur, alături de cei doi editori şi de ceilalţi autori, de apariţia recentă a celor două volume pe tema transdisciplinarităţii (http://www.theatlas.org/index.php?option=com_phocadownload&view=category&id=14:recent-publications&Itemid=75 ). Sper să apară şi recenzii-analize critice la cele două volume, inclusiv la articolul meu din volumul al doilea. De asemenea, mă bucur că vă aflaţi printre promotorii ideii de identitate şi unitate europeană, idee de care mă simt foarte ataşat şi pe care o asociez cu şansa unui viitor mai bun pentru România, pentru români, oriunde s-ar afla aceştia. Anexez, la final şi textul scrisorii dumneavoastră adresată public prin intermediul revistei ieşene „Convorbiri Literare”. Devreme ce adresarea dumneavoastră este una publică, şi răspunsul meu este unul public, această scrisoare fiind postată atât pe pagina mea de Facebook, cât şi pe blogul meu de pe wordpress.com. Sper că sunteţi bine antrenat şi foarte rezistent pentru a primi foarte multe critici, inevitabile în urma unui asemenea uriaş demers. Şi eu sunt gata să primesc critici pentru propunerile pe care le voi face în cele ce urmează, propuneri fatalmente provocatoare şi generatoare de controverse. Spun asta pentru că urmăresc încă de la începutul anilor 70 evoluţia proceselor de integrare: CEE şi CAER erau pe atunci două forme de integrare, una bazată pe (neo)liberalism democratic şi cealaltă bazată pe dirijism şi centralism de tip imperial. Deja am atins o primă propunere pentru colectivul care va elabora acest posibil/ probabil manual de umanism european: plasarea procesului de (re)creare a unei comunităţi europene economico-politico-etice performante pe multiple planuri (economic, politic, cultural, educaţional, informaţional, militar, uman etc.) – şi nu doar pe cele patru direcţii pe care le propuneţi – în ansamblul/ contextul proceselor integraţioniste de pe mapamond (NAFTA, ALALC etc.). Asta ar explica mai bine procesul integraţionist ca atare şi ar crea o motivaţie suplimentară pentru cunoaşterea evoluţiei omenirii înspre comunităţi armonioase, mai numeroase demografic, bine echilibrate şi (relativ) pacifice. Nu văd motivul pentru care Homo europaeus ar deveni Homo europeanus, dar asta veţi explica, probabil mai pe larg în viitorul manual. Cartea lui Victor Neuman  (Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, de la Polirom este un demers util și interesant). În legătură cu proiectatul manual pentru disciplina şcolară obligatorie ce ar urma să se predea în toate statele membre ale UE am următoarele opinii şi propuneri:

  1. Definirea civilizaţiei şi culturii europene ar trebui să pornească chiar de la începuturi (etimologia cuvântului Europa, culturi pre-europene, Europa romană  – precursoarea  actualei şi viitoarei Europe unite, delimitări geografice şi influenţe culturale externe etc.). Europa iluministă este, cred, viziunea europeană occidentală cu valori incontestabile, dar o atare viziune conţine în sine și un sâmbure de dispută regională între occidentul şi orientul european. Chiar dacă valorile occidentale vor prevala oricum în paleta finală de valori europene postmoderne actuale, cred că plecarea de la un alt numitor (mai comun, pre-iluminist) ar fi preferabilă demersului în cauză.
  2. În expozeul dumneavoastră, accentul cade pe entităţile statale componente (ţări/ state), acesta fiind doar un punct de vedere în conceperea arhitecturii viitoarei Europe şi anume punctul de vedere iniţiat şi promovat de Franţa. Franţa militează constant pentru o Europă ca o federaţie de state autonome, în timp ce există şi alte puncte de vedere care pun accentul pe ideea unui stat unitar european, cu legislaţie, armată şi politică externă unice. Acesta este şi punctul meu de vedere, respectiv unul care să pledeze pentru o unitate culturală europeană estompând diferenţele/ specificităţile naţionale sau statale, diferențe care, inevitabil, vor mai rămâne încă mult timp. Deja naţionalismele (stimulate de actuala criză şi exacerbate în campaniile electorale din fiecare ţară în parte) ameninţă să submineze temeliile unităţii europene după binecunoscuta regulă din vreme de naufragiu: „Scapă cine poate”. Chiar exemplele pe care le-aţi sugerat nu vor avea drept efect decât sublinierea şi mai accentuată a apartenenţei oraşelor şi zonelor amintite la o anumită delimitare teritorial-statală, în timp ce finalitatea demersului educaţional este aceea de a crea imaginea tezaurului cultural comun.

Mă voi referi, în continuare, la conţinutul propunerilor dumneavoastră. Prima propunere constă în „Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene”.  Încă de la cursurile Şcolii doctorale de la UBB, la care am asistat în primul an de activitate al Școlii, aţi probat şi criticat tendinţa nocivă de a crea noi şi noi discipline, toate cu pretenţii de autonomii şi loc tot mai mare în curricule. Am susţinut şi susţin acest demers antidisciplinar, drept pentru care nu pot să susţin introducerea (şi încă obligatorie!) a unei noi discipline, evident în detrimentul altora (Filosofie? Logică? Matematică?…). Mai mult, viitoarea disciplină conţine în titlu ceea ce se presupune că dorim să atenuăm: teritorialitatea şi statalitatea cu care ne-a procopsit modernitatea (Secolul naţiunilor). Dacă o atare disciplină se va dovedi atât de necesară încât să disloce altele şi să aibă un loc (în faţă), atunci titlul ar putea fi: Istoria culturii europene, cu accentul pus pe elementul comun – cultura, şi cu eliminarea elementului învechit – ţările/ statele naţiuni. Pe scurt, nu disciplină, ci cunoştinţe transdisciplinare pe teme culturale europene; nu disciplină obligatorie, ci facultativă sau, mai bine, o sumă de cunoştinţe ce pot fi diseminate în discipline deja existente; nu istorie a ţărilor, ci istorie a culturilor/ culturii europene. Desigur, asta nu exclude ideea apariţiei a cel puţin unui manual de Cultură europeană.

3. A doua propunere a dumneavoastră se referă la „Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene”. Am spus deja că nu agreez ideea unui manual unic pentru o disciplină obligatorie/ impusă, ci pledez pentru o abordare transdisciplinară a culturii europene. Cele patru axe propuse sunt criticabile tocmai pentru ancorarea lor în trecutul modern, naţionalist, fragmentat pe ţări şi teritorii statale independente. A relua istoria fiecărei ţări echivalează cu sublinierea specificităţilor naţionale, a dinastiilor locale, a cutumelor etnice etc. lucru ce ar putea fi făcut doar în contextul sublinierii elementelor comune,  a ideii de unitate europeană.  Referirea la Comunitatea Europeană (fr. Les communities Europeens) face trimitere la faza iniţială a procesului integraţionist european: integrarea comunităţilor/ entităţilor statale co-interesate. Celelalte trei axe (literar-artistică, ştiinţifică şi religioasă) pot fi teme/ subiecte de discuţie cu privire la un fond cultural comun, dar „omul european” nu mai este omul antic şi medieval cu preocupări artistice majore şi fundamentale, după cum nu este nici omul cercetărilor savante, dar şi cu atât mai puţin omul profund religios. Aceste trei axe nu ajută prea mult la ideea de comuniune culturală prezentă şi viitoare. În schimb, ar fi foarte utile dimensiunile tehnologică, economică, politică, etică adică exact dimensiunile care au motivat apariţia procesului integraţionist (desigur, fără a ignora cele trei dimensiuni amintite mai sus). Eroarea de a pune vinul nou în burdufuri vechi persistă prin sugerarea ca fiecărei ţări să i se acorde exact acelaşi număr de pagini, prin insistenţa de a vedea cu prioritate copacii şi nu pădurea. A trata cultura Luxemburgului pe exact acelaşi număr de pagini pe care s-a tratat cultura Franţei sau Germaniei, mi se pare un forţaj inutil. Presupusa egalitate a ţărilor membre este, evident, una iluzorie, fiecare comunitate venind în Uniune cu un număr de parlamentari, de voturi adică, ceea ce face ca discuţia despre egalitatea de tratamente într-un manual de educaţie culturală să apară inutilă pentru viitorul european.

4. Cea de a treia propunere a dumneavoastră vizează faptul că „Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul îşi va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe”. Se poate susţine ideea că aprobarea unor structuri curriculare ţine mai mult de Executivul fiecărei ţări, mai ales că UE nu are un Executiv unional. Dar a reveni pentru aprobare şi finanţare la guvernele statelor membre pentru aprobarea viitorului Uniunii – state cu problemele lor politico-electorale interne  acute – mi de pare o revenire la modernitate, o întoarcere la datele iniţiale ale problemei. Un asemenea demers educaţional, foarte necesar şi binevenit de altfel, este, cred de resortul Parlamentului european, iar finanţarea trebuie să fie tot din fonduri europene comune. În fine, problema traducerilor este una care ar putea fi rezolvată de o natură radicală şi care să asigure efectuarea a încă unui pas pe calea creării unei entităţi specifice postmodernităţii, respectiv integrarea continentală. Mă refer la necesitatea adoptării, în sfârşit, a unei limbi comune de comunicare. Păstrarea, în continuare, a 28 de limbi oficiale, cu enorme cheltuieli de traducere şi de tipărire este un anacronism ce ar trebui să fie rapid diminuat. Aşadar, nu traducerea acestui eventual viitor manual ar fi problema, ci adoptarea deciziei de a avea o limbă de comunicare la nivel european ar fi pasul decisiv în crearea unui nou mod de organizare administrativă (politico-economico-etic) la nivel continental, respectiv crearea statului european. Desigur, va trebui analizat momentul optim pentru o atare decize, dar un manual pe tema culturii europene comune ar putea fi scris chiar într-o limbă care să devină limba oficială sau măcar limba de comunicare a Uniunii Europene.

5. Propunerea de a avea loc întâlniri anuale ale tineretului european este oricând binevenită, dar lucrurile sunt deja avansate în acest sens, îndeosebi programele Erasmus fiind serioase contributoare la transpunerea în realitate a ideii de spaţiu economic şi cultural comun.

În concluzie, sugerez crearea unui proiect educaţional transdisciplinar, postmodern şi cu efecte concrete imediate în edificarea noii construcţii politice europene: statul european. România are un avantaj concurenţial sensibil la acest capitol, tocmai prin Şcoala doctorală de la UBB unde dumneavoastră promovaţi activ transdisciplinaritatea, transformând Clujul în primul centru universitar al României care a introdus noua viziune de cercetare atât în plan umanist cît şi în cel tehnic.

Cu respectuoase salutări prieteneşti,

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi                                                      15 decembrie 2013

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Anexa (Scrisoarea domnului profesor Basarab Nicolescu adresată cititorilor revistei Convorbiri Literare din Iaşi)

Curriculum şcolar pentru Homo europeanus

Noţiunea de Homo europeanus a fost inventată in secolul XVIII, în tentat iva de a defini Europa ca civilizaţie şi cultură.

Suedezul Carl von Linné (1707-1778) a introdus, în 1758, în a zecea ediţie a cărţii sale

Systema Naturæ, sistemul său de clasificare binomială[1]. Fiecare specie este definită printr-un nume de gen, în limba latină şi scris cu majusculă, şi printr-un nume de specie,  de asemenea în limba latină dar scris cu minusculă, un adjectiv şi un complement de nume, evocând o trăsătură caracteristică sau un loc geografic. Linné crează astfel binomul Homo sapiens, subdivizat în cinci specii. Una dintre aceste specii este Homo europeanus.  Homo europeanus este, pentru Linné, alb, inventiv, nobil în caracter şi războinic.

Nietzsche, la rândul său, vorbeşte de  Europäischer mensch[2].

După 1945, construcţia Europei stimulează importanţi intelectuali precum André Malraux, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga sau Theodor Adorno să adâncească explorarea noţiunii de Homo europeanus.

Este de menţionat, de asemenea, existenţa revistei « Ecce Homo Europeanus », centrate pe probleme interculturale. Această revistă a consacrat în 2011 un număr dedicat oraşului Cluj-Napoca[3]. De altfel, un redactor al acestei reviste este român.

Nu am intenţia să intru aici în dezbaterea diferitelor accepţii ale expresiei Homo europeanus. Scopul meu este doar de a prezenta câteva propuneri concrete pentru elaborarea unui curricullum şcolar pentru formarea lui Homo europeanus.

Punctul de plecare al consideraţiilor mele sunt două remarci elementare.

În primul rând, Homo europeanus nu are încă o definiţie riguroasă şi acceptată de toată lumea. Această situaţie este o consecinţă a faptului că Homo europeanus se află într-un proces de emergenţă. În acest context, problema crucială este cea a educaţiei.

În al doilea rând, fiecare ţară  europeană ignoră aproape total istoria şi cultura celorlalte ţări europene. Este suficient să citez, pentru a ilustra această ignoranţă, două confuzii curente şi bine cunoscute: cea între Slovenia şi Slovachia şi cea între Bucureşti şi Budapesta.

Doresc să supun autorităţilor europene propunerile următoare[4]:

1. Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene.

2. Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene.

3. Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul își va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe.

După redactarea părţii privind ţara respectivă, textul trebuie tradus în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii Europene.

4. Pentru minimizarea cheltuielilor aferente unui asemenea proiect, este de dorit ca manualul să fie disponibil, în versiune pdf nemodificabilă şi în regim de copyleft, pentru toţi profesorii şi elevii din ţările Comunităţii Europene. Pentru recuperarea, cel puţin parţială, a cheltuielilor aferente, manualul ar putea fi publicat sub formă de carte, devenind astfel disponibil tuturor locuitorilor ţărilor Comunităţii Europene. Impactul asupra cunoaşterii reciproce a ţărilor Comunităţii Europene ar fi astfel considerabil.

5. Crearea unei manifestări anuale „Întâlniri ale Tineretului European”, care să aibă loc în fiecare an într-o ţară diferită. Succesul neaşteptat al „Zilelor Mondiale ale Tineretului”, eveniment organizat de Biserica Catolică Romană, reunind tineri catolici din lumea întreagă, poate servi ca exemplu. În ciuda a ceea ce se afirmă despre tinerii de astăzi, ei resimt o mare foame spirituală, dincolo de condiţionările impuse de societatea de consum şi divertisment.

Desigur, se pot face consideraţii la nesfârşit despre aspectul utopic al proiectului pe care îl prezint: se va vorbi, ca fiind obstacole majore, despre egoismul naţional, despre resentimentele legate de cele două războaie mondiale şi de neîncrederea generată de aceste resentimente. Dar eu cred în înţelepciunea europenilor care le va spune că unitatea europeană va întări fiecare naţiune.

Doresc să termin aceste scurte consideraţii citând câteva cuvinte  ale lui Winston Churchill la Congresul Europei din anul 1948[5] : « Sperăm că vom fi martorii naşterii unei Europe unde fiecare locuitor se va simte ca fiind simultan european şi aparţinând ţării sale natale, şi că […] oriunde ar merge […] îşi va spune: « Aici sunt la mine acasă. »[6]

Basarab Nicolescu


[1] Caroli Linnæi (Carl Linnæ), Systema naturæ sistens regna tria naturæ, in classes et ordines, genera et species redacta tabulisque æneis illustrata, ediţia a zecea, Stockholm, 1758, t. I, p. 20 sqq.

[2] Friedrich Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, Leipzig, Verlag von E.W. Fritzsch, 1872.

[3] http://wehmsi.blogspot.fr/2012/02/homo-europeanus.html

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

[4] Supun aceste propuneri cititorilor « Convorbirilor literare ». Voi fi recunoscător celor care doresc să îmi facă sugestii şi remarci. Îi rog să îmi scrie la adresa redacţiei, care va transmite.

[5] Congresul de la La Haye, este una dintre primele reuniuni europene. El fost numit la început « Congresul  Europei », şi a avut loc de la 7 mai la 10 mai 1948, în prezenţa a 750 delegaţi ai aproape tuturor ţărilor Europei.

[6] Citate de  A. S. Byatt, « What is a European?”, The New York Times, 13 octombrie 2002

http://www.nytimes.com/2002/10/13/magazine/what-is-a-european.html?pagewanted=all&src=pm

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012