liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Eugen Ionescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 589. Vineri 10 august 2018. Djuva(r)eruri (2)


  • România se află între două state ale căror culturi și tradiții elogiază/ apreciază/ promovează încăpățânarea, îndărătnicia și consecvența fără compromisuri: sârbii și ucrainenii. Sârbii au fost ”capabili” să se confrunte cu NATO (recte SUA), chiar dacă au plătit un preț foarte mare, iar prima cauză a conflictului militar a fost tocmai încăpățânarea de a nu ceda la primele amenințări. Asta este la Sud-Vest. La Nord-Est și Sud-Est România se învecinează cu o altă cultură a dârzeniei: ucrainenii. Interesant pentru geopolitologi, România s-a aflat/ se află într-un spațiu ai căror vecini se războiesc cu cele două puteri mondiale care au marcat perioada războiului rece: SUA și URSS/ Rusia. Pe acest fundal istorico-cultural, Neagu Djuvara avansează o analiză politico-strategică comparată româno-sârbă în care factorul psihologic (încăpățânarea) a jucat un rol decisiv. Iată opinia omului Djuvara despre cum procedează românii când dau de greu, om care a trăit și traversat mai multe culturi, având îndrituirea să le compare și să le analizeze: ”Ca să facem o comparație cu românii, sârbii s-au lăsat ocupați integral și au plecat cu armata lor trecând prin Albania dușmană ca să reînceapă războiul la Salonic, împreună cu francezii și englezii. Eu îmi scot pălăria în fața sârbilor, deși sunt ai dracului, sunt încăpățânați. Dar sunt eroici! La noi, de îndată ce se ocupă teritoriul, gata!, facem pace cu formula stupidă ”să nu piară ființa statului”. Ce e aia ”ființa statului”? ”Ființa” statului polonez a pierit 200 de ani și uite ce vânjoși sunt acum! ”Ființa” Ungariei a pierit 500 de ani. Ce înseamnă asta, ”ființa statului”? Ființa neamului să nu dispară, dar nu ființa statului, care e o entitate juridică! Noi avem mania asta ca, odată ce ne merge rău, să sărim în barca cealaltă. Așa ne-am făcut o reputație foarte proastă în străinătate.” (p. 91).
  • Ca unul care am crezut, începând cu liceul și continuând cu facultatea, că am o chemare către diplomație (de fapt, aveam chemare doar către limbile străine) am citit cu atenție traseul diplomatic al lui Neagu Djuvara care – ca și alte trasee – a stat, în ce-l privește, sub semnul zeiței Fortuna. Declară Neagu Djuvara: ”Eu n-aveam nicio chemare către diplomație. Speram ca după război să am posibilitatea să mai fac un doctorat în istorie, în plus față de cel în drept. Istoria era pasiunea mea. N-aveam niciun chef să intru în diplomație. … mai întâi fusesem scârbit de diplomație, aflând anumite lucruri de la cei din familia mea, care fuseseră diplomați de carieră. Fratele tatei și bunicul îmi spuseseră că că nu merită să intri în diplomație pentru că posturile importante sunt date unor outsideri, unor politicieni. … Eu aveam poftă să fiu profesor universitar de istorie. … A doua zi de dimineață mi-am spus că deja lucrurile mergeau prost pe front. Suntem în aprilie 1943! Deci, la un an și ceva de la tragedia de la Stalingrad. Deja nemții dădeau tot îndărăt…. Simțeam că nenorocirea este tot mai aproape de țara noastră… Credeam că vom pierde războiul și că va veni un partid de stânga la putere. Nu-mi închipuiam că o să fie chiar așa de rău! … Eram 84 de candidați și am ieșit al treilea. …. Și așa am intrat eu în mai sau iunie 1943 la Ministerul Afacerilor Externe. (pp. 103-15)
  • ”Vorba lui Churchil: regimul parlamentar e foarte ticălos, dar este cel mai puțin rău dintre regimurile care există” (p. 109)
  • ” Comuniștii noștri erau în majoritate minoritari” (p.128). ”Gândiți-vă că (la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) cei declarați comuniști au fost cu sutele de mii în Ungaria, în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Polonia, în toate țările care ne înconjurau. În Grecia, nu mai vorbesc! Atunci de ce să nu fi existat și la noi? Poate mai modest din cauza antipatiei noastre pentru ruși – că ce ne vine de-acolo e nesănătos. Dar știți cine erau comuniștii noștri? Erau majoritar minoritarii. … Marea majoritate a acestor ilegaliști erau neromâni. Românul a rămas imun și în 1917, în momentul când și armata germană și altele s-au lăsat contaminate de bolșevismul rușilor. Românii au rămas absolut nevătămați, au putut să reziste. (p. 129).
  • Legat de citatul de mai sus, interviewer ul, George Rădulescu, caută o explicație a faptului că și la noi au apărut, din senin, cam mulți comuniști: ”Cum se explică, totuși, dezvoltarea acestui curent în România anilor 40?”. Iată răspunsul nonconformistului istoric și diplomat român: ”Se explică prin obiceiul românului de a fi șmecher. Imensa majoritate a celor care s-au aruncat imediat în brațele comunismului au fost, conform comediei lui Eugen Ionescu, ”rinocerii”. El a avut prima idee cu ”Rinocerii” odată cu Legiunea – cum s-a repezit lumea întreagă să adere la legionarism, în momentul când legionarii au ajuns la putere. Dacă erau 15% legionari în 1940, au devenit 50% la două luni după ce a preluat puterea Antonescu. Românul vrea să șmecherească în politică – asta e absolut clar. Și același lucru a fost și cu comuniștii. Adică, cei din uzine, unde o minoritate neînsemnată erau, poate, ilegaliștii, au spus: ”Bă ce sunteți proști, nu vedeți că acuma puterea e cu ăștia?!”. Au intrat buluc, ca și când e musai să fii de partea puterii! E o parte destul de urâcioasă a caracterului nostru, care este atavic”. (pp. 129 – 130). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 589. Vineri 10 august 2018. Djuva(r)eruri (2)


  • România se află între două state ale căror culturi și tradiții elogiază încăpățânarea, îndărătnicia și consecvența fără compromisuri: sârbii și ucrainenii. Sârbii au fost ”capabili” să se confrunte cu NATO (recte SUA), chiar dacă au plătit un preț foarte mare, iar prima cauză a conflictului militar a fost tocmai încăpățânarea de a nu ceda la primele amenințări. Asta este la Sud-Vest. La Nord-Est și Sud-Est România se învecinează cu o altă cultură a dârzeniei: ucrainenii. Interesant pentru geopolitologi, România s-a aflat/ se află într-un spațiu ai căror vecini se războiesc cu cele două puteri mondiale care au marcat perioada războiului rece: SUA și URSS/ Rusia. Pe acest fundal istorico-cultural, Neagu Djuvara avansează o analiză politico-strategică comparată româno-sârbă în care factorul psihologic (încăpățânarea) a jucat un rol decisiv. Iată opinia omului Djuvara despre cum procedează românii când dau de greu, om care a trăit și traversat mai multe culturi, având îndrituirea să le compare și să le analizeze: ”Ca să facem o comparație cu românii, sârbii s-au lăsat ocupați integral și au plecat cu armata lor trecând prin Albania dușmană ca să reînceapă războiul la Salonic, împreună cu francezii și englezii. Eu îmi scot pălăria în fața sârbilor, deși sunt ai dracului, sunt încăpățânați. Dar sunt eroici! La noi, de îndată ce se ocupă teritoriul, gata!, facem pace cu formula stupidă ”să nu piară ființa statului”. Ce e aia ”ființa statului”? ”Ființa” statului polonez a pierit 200 de ani și uite ce vânjoși sunt acum! ”Ființa” Ungariei a pierit 500 de ani. Ce înseamnă asta, ”ființa statului”? Ființa neamului să nu dispară, dar nu ființa statului, care e o entitate juridică! Noi avem mania asta ca, odată ce ne merge rău, să sărim în barca cealaltă. Așa ne-am făcut o reputație foarte proastă în străinătate.” (p. 91).
  • Ca unul care am crezut, începând cu liceul și continuând cu facultatea, că am o chemare către diplomație (de fapt, aveam chemare doar către limbile străine) am citit cu atenție traseul diplomatic al lui Neagu Djuvara care – ca și alte trasee – a stat, în ce-l privește, sub semnul zeiței Fortuna. Declară Neagu Djuvara: ”Eu n-aveam nicio chemare către diplomație. Speram ca după război să am posibilitatea să mai fac un doctorat în istorie, în plus față de cel în drept. Istoria era pasiunea mea. N-aveam niciun chef să intru în diplomație. … mai întâi fusesem scârbit de diplomație, aflând anumite lucruri de la cei din familia mea, care fuseseră diplomați de carieră. Fratele tatei și bunicul îmi spuseseră că că nu merită să intri în diplomație pentru că posturile importante sunt date unor outsideri, unor politicieni. … Eu aveam poftă să fiu profesor universitar de istorie. … A doua zi de dimineață mi-am spus că deja lucrurile mergeau prost pe front. Suntem în aprilie 1943! Deci, la un an și ceva de la tragedia de la Stalingrad. Deja nemții dădeau tot îndărăt…. Simțeam că nenorocirea este tot mai aproape de țara noastră… Credeam că vom pierde războiul și că va veni un partid de stânga la putere. Nu-mi închipuiam că o să fie chiar așa de rău! … Eram 84 de candidați și am ieșit al treilea. …. Și așa am intrat eu în mai sau iunie 1943 la Ministerul Afacerilor Externe. (pp. 103-15)
  • ”Vorba lui Churchil: regimul parlamentar e foarte ticălos, dar este cel mai puțin rău dintre regimurile care există” (p. 109)
  • ” Comuniștii noștri erau în majoritate minoritari” (p.128). ”Gândiți-vă că (la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) cei declarați comuniști au fost cu sutele de mii în Ungaria, în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Polonia, în toate țările care ne înconjurau. În Grecia, nu mai vorbesc! Atunci de ce să nu fi existat și la noi? Poate mai modest din cauza antipatiei noastre pentru ruși – că ce ne vine de-acolo e nesănătos. Dar știți cine erau comuniștii noștri? Erau majoritar minoritarii. … Marea majoritate a acestor ilegaliști erau neromâni. Românul a rămas imun și în 1917, în momentul când și armata germană și altele s-au lăsat contaminate de bolșevismul rușilor. Românii au rămas absolut nevătămați, au putut să reziste. (p. 129).
  • Legat de citatul de mai sus, interviewer ul, George Rădulescu, caută o explicație a faptului că și la noi au apărut, din senin, cam mulți comuniști: ”Cum se explică, totuși, dezvoltarea acestui curent în România anilor 40?”. Iată răspunsul nonconformistului istoric și diplomat român: ”Se explică prin obiceiul românului de a fi șmecher. Imensa majoritate a celor care s-au aruncat imediat în brațele comunismului au fost, conform comediei lui Eugen Ionescu, ”rinocerii”. El a avut prima idee cu ”Rinocerii” odată cu Legiunea – cum s-a repezit lumea întreagă să adere la legionarism, în momentul când legionarii au ajuns la putere. Dacă erau 15% legionari în 1940, au devenit 50% la două luni după ce a preluat puterea Antonescu. Românul vrea să șmecherească în politică – asta e absolut clar. Și același lucru a fost și cu comuniștii. Adică, cei din uzine, unde o minoritate neînsemnată erau, poate, ilegaliștii, au spus: ”Bă ce sunteți proști, nu vedeți că acuma puterea e cu ăștia?!”. Au intrat buluc, ca și când e musai să fii de partea puterii! E o parte destul de urâcioasă a caracterului nostru, care este atavic”. (pp. 129 – 130). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 569. Duminică 22 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (25)


Lucian Boia (n. 1944) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia) un istoric drag mie pentru modul nedogmatic prin care înțelege să prezinte povestirile din trecut numite generic istorie este și cel mai recent intervievat (martie 2012). Controversat și chiar contestat (vezi Lucian Boia criticat de Alex Ștefănescu https://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-deserviciu-istoric-moda-1_5105088daa73e8e04b4a8de1/index.html) , ca, de altfel, majoritatea personalităților prezentate selectiv de Mircea Vasilescu în cartea ”Vorba rămîne” (2018), istoricul extrem de prolific și de profund în același timp mai are multe de spus pentru reabilitarea statutului acestei discipline din largul evantai al cunoașterii. În ordinea cronologică a derulării și înregistrării opiniilor invitaților, Lucian Boia încheie această selecție foarte utilă pentru cunoașterea (sau incitarea la o mai bună cunoaștere a) vârfurilor intelectualității române din ultimele trei decenii. (Cartea se va încheia însă cu alte două interesante dialoguri din anul 1993). Preiau din descrierea făcută de antologator (Mircea Vasilescu) și cred că nu putem decât să fim de acord cu afirmația acestuia conform căreia Lucian Boiademontează prejudecăți, false interpretări, ori mituri transformate în stereotipuri” (p. 314). Și preocuparea mea a fost demitologizarea, așa încât simpatia mea față de Lucian Boia este cât se poate de justificată. Pentru mine, căderea în mit este o lovitură dată cunoașterii veridice, adevărului și respectului față de adevăr. Din păcate, dilematicii au ocolit tema mitului marșând mai mult pe ideologii și drame politice, pe personalități literare cu preocupări ideologice și rolul jucat în devenirea acestora de apartenența lor etno-culturală la iudaism (Tudor Vianu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian) (Cu titlu pur statistic, șase dintre personalitățile invitate pe Divan, adică 30% din total, au origini sau orientări culturale evreiești. De asemenea, și în componența redacțională există o semnificativă pondere evreiască, fapt care ar explica oarecum și selecțiile făcute, deși criteriul principal pare a fi fost prietenia și starea de colegialitate cu Andrei Pleșu). De fapt, întreg dialogul lui Lucian Boia cu jurnaliștii de la Dilema veche a fost axat pe descrierea unor personalități literare și politice de la începuturile modernizării României și până în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, este un dialog/ interviu ratat, cantonat mai mult în cancan decât în chestiuni serioase (cum ar fi: concepția istoricului Boia despre istorie și Istorie, despre predarea istoriei în școli, despre falsificarea de către cam toate regimurile politice a evocărilor istorice, despre rolul mitizării și demitizării în apropierea istoricilor de adevărul istoric etc. etc.).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (7)


 

de Liviu Druguș

 

 

Motto – uri

Motto 1

 

” …se ştie, critica literară românească s-a men­ţinut, de fapt, în apele poemului în proză şi în

jocuri de-a stilistica. Când a avut metode, acestea au fost streine integral planului estetic.

Întreaga literatură românească (poezie, proză, critică) a avut desigur, până la noi, un rol mai de seamă: acela de a aduna material. Şi, desigur, încă nu complet. Și să nu se ia drept edificiu ceea ce este un fundament încă parţial. De acest lucru criticii foarte tineri de astăzi par a-şi da seama. O severă revizuire a valorilor — cât de severă! cât de neînduplecată! — pare a fi steaua lor călăuzitoare.

 

Să nu acceptăm compromisuri. Prefer — dacă mi-o dictează criteriile inele — să refuz întreaga poezie românească, decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă — de la început — un com­promis; o acceptare clară a mediocrităţii culturii noastre şi o ruşinoasă situare pe un plan de jos. Dificultatea de a ajunge mai târziu pe un plan ono­rabil va fi cu atât mai grea.

 

Îngrijorarea noastră o constituie însă faptul că, încă printre unii din cei tineri, absenţa unei lucide atitudini critice lasă să se creadă că nesemnifica­tive decoruri de carton sunt castele de piatră. Cele câteva pagini care vor urma sunt scrise în bună parte pentru ei. Nu accept entuziasmul tineresc care acoperă (falsa generozitate) rupturile! Sau care iubeşte rupturile! Dar, mai ales, mă întristează tradiţia gafelor, în linia de conduită a triştilor noştri predecesori.

 

….   critică lite­rară românească poate fi, cu deplină justeţe, acu­zată de naivitate. Nota din Ultima oră rezumă (şi se poate verifica cu precizie, prin multiple exem­ple) toată atitudinea criticei româneşti de la descălecare până astăzi, până mâine.”   (Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, după originalul apărut în 1934)

 

Ediţia a II-a, Editura Humanitas, București. Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Editura Vremea, Bucureşti, 1934, având pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pen­tru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” ISBN 973-50-0265-5 (vezi textul complet al cărții la https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescunu.doc
Motto 2: „Opinions are like ass holes: everybody has one” (Folklore)

Trebuie să mărturisesc (ab initio!) că unul dintre visele mele s-a împlinit (deocamdată, parțial): autoarea cărții și, fatalmente, dar indirect, obiect al pseudorecenziei mele, Doina Popescu, nu numai că nu a … tăcut (ca marea majoritate a autorilor pseudorecenzați) și nici nu s-a bosumflat ostil (cum au procedat alți ”iradiați”/ preopinenți/ ipochimeni prin iritări oțioase și perfect provinciale), ci a zis/ scris câte un ”mersi” de maxim bun simț la fiecare dintre episoadele acestui serial (cam lung, recunosc, dar – încă sper – poate și util). Mereu am dorit ca dialogul să fie unul cât mai consistent și reciproc benefic. Până a ajunge la finalul acestei pseudorecenzări trebuie să aduc la cunoștința cititorilor că sunt deja beneficiarul (alături de alți cititori, sper) a (cel puțin) două observații făcute de autoarea bucureșteană pe FB.

Prima dintre ele este o trimitere (subtilă, vizând stilul pseudorecenziilor mele) la Eugen Ionescu, cel cu opul său din junețe intitulat ”NU”. Paradoxal, abia se înfiripa critica literară românească modernă, și buldozerul critic al lui E. Ionescu vine și rade/ mătură/ șterge (cam) tot. Asta nu l-a împiedicat pe tânărul critic să devină, în timp, un autor respectabil.

A doua intervenție a doamnei Doina Popescu este una făcută cu sinceritate și iubire față de adevăr. Concret, discuția a început (în episodul anterior, cel cu numărul 6) în jurul afirmației personajului Radu că celebrul Moreno și-a originat geniala sa contribuție psihiatrică (psihodrama) încă pe vremea când locuia la București, respectiv la o vârstă preșcolară. Mergând pe o logică a bunului simț și fiind deja en garde (legat de afirmația evident exagerată a lui RaduMoreno a fost ”de profesie român”) am reacționat și am scris că este greu de admis că geniul ”românului Moreno” a putut concepe o metodă de tratament psihiatric la câțiva anișori… Mai mult, am replicat – într-un dialog pe FB – că nu există dovezi ale celor afirmate de autoare/ recte personajul Radu. Doamna Popescu îmi atrage delicat atenția că există în Wickipedia în limba română un text care chiar confirmă spusele lui Radu. Ca să nu fac erori de interpretare voi reda textul discuției noastre referitor la in/autenticitatea afirmației lui Radu:

”Domnule Liviu Drugus, va multumesc frumos pentru continuarea recenziei. Apreciez mult felul in care o faceti, care, mutatis mutandis, m-a dus cu gandul la celebrul „NU”, al tanarului pe atunci Eugen Ionescu. Bag sama ca nu renuntati la ideea de-a ma provoca la dialog.  🙂

Doina Popescu ……… din wikipedia in limba romana: „Din anii copilăriei la București amintește Iacob Levi Moreno în memoriile sale de jocurile în tovărășia altor copii. Într-unul din ele, născocit de el, cam pe la vârsta de 4 ani, a jucat rolul lui „Dumnezeu”, în timp ce copiii ceilalți trebuiau să fie „îngerii”. Jocul era să se termine printr-o nenorocire atunci când grămada de scaune puse unele peste altele pentru a ajunge sus, „în rai”, s-a prăbușit în momentul când au încercat „să-și ia zborul”.

Liviu Drugus da, scrie… dar fără nicio dovadă/ trimitere la vreo sursă! Singura sursă scrisă este declarația lui Radu la p. 68

Doina Popescu Radu nu e nici psiholog, nici psihiatru, ci un barbat indragostit, care face exercitii de seductie, iesind bine si clar din limitele lui de competenta academica. Si o face pentru a atrage si mentine atentia femeii de care era indragostit· … Si aici ma opresc cu destainuirile si consider ca v-am si raspuns.  V-am marturisit ca mi se pare penibil sa devin avocatul propriei carti. Ma intereseaza in mod deosebit felul in care o receptati si interpretati dumneavoastra. Un fel onest, pentru care va multumesc. Astept cu tot mai mare interes continuarea recenziei”.

………..

Și iată continuarea (mea), cu trimiterea la link ul din care a extras autoarea citatul de mai sus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Spre surprinderea mea, în text, cuvântul ”memoriile” este un hyperlink cu trimitere la definiția cuvântului ”memorii” și nu la sursa din care s-a extras citatul cu pricina. (Acesta este un aviz celor care iau drept literă de lege ceea ce scriu dicționarele și antologiile de pe internet. Soluția este o verificare încrucișată, mai vastă și mai profundă, pentru că resursele internetului sunt cvasiinfinite). De unde și ”înverșunarea” mea față de includerea în textul romanesc a unor adevăruri puțin probabile, puțin credibile și – mai rău – neverificate (nu se poate numi ”verificare” sau probă de autenticitate o trimitere la o carte de memorii, fără a numi cartea și fără a sugera un link sau adresă unde ar putea fi găsită). Și totuși… Dialogul cu autoarea m-a făcut să devin bănuitor în legătură cu propria mea atitudine față de textul din Wickipedia în limba română. Pe scurt, cu ajutorul motoarelor de căutare am găsit textul originalului cu pricina și care, în mod normal ar fi trebuit să fie în textul din Wickipedia în limba română, sub forma unei adrese (link)! Poate de acum înainte, cineva va duce treaba până la capăt…și va face trimiterile necesare corecte. Iată sursa de unde s-a inspirat (fără a cita cum ar fi fost normal să o facă) cel care a scris textul românesc din Wickipedia: http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press. În acest articol (semnat de nepotul lui J.L. Moreno, adică de Jonathan D. Moreno) se face trimitere la o carte semnată de însuși J.L. Moreno, publicată în anul 1989:  Moreno, J.L.; The Autobiography of J.L. Moreno, MD (Abridged), Group Psychoterapy, Psychodrama & Sociometry, 42, 1, 15-22, 124. Din titlul cărții se vede că este vorba despre  despre o lucrare autobiografică și nu una de memorii (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorii). Comentariul din această carte este realmente relevant pentru discuția de față: ”The psychodrama of the fallen God. This was, as far as I can recall, the first ”private” psychodramatic session I ever conducted. I was the director and a protagonist in one”. Chiar dacă este o exprimare metaforică, Moreno și-a amintit tot restul vieții de această întâmplare din frageda sa pruncie (4 ani) petrecută în subsolul unei case din București. Moreno povestește amănunțit acest episod psihodramatic într-o altă carte, publicată în anul 1964, cu 10 ani înainte de a muri (din care voi cita mai jos). Bref, autoarea și personajul (Radu cel îndrăgostit de Iulia) au dreptate în privința originării psihodramei în chiar Bucureștii anilor 1894 – 1895. Am abuzat (puțin… mai mult) de răbdarea cititorilor cu lămurirea acestui aspect pentru a sublinia că datorită posibilității de a dialoga, oferit de autoare, am putut reaminti un fapt cu trimitere la ideea de autenticitate, corectitudine și valoare. Chiar și în romane de ficțiune adevărul istoric trebuie respectat! Iar Doina Popescu a respectat acest adevăr! Mai este însă un aspect: de fapt, romanele de ficțiune nu trebuie să fie copii autentice ale realității, adică să fie adevărate, ci trebuie să fie doar… verosimile. Mă bucur să pot insera aici opinia unui om mai cunoscător ca mine în materie de literatură (inclusiv teorie literară): Liviu Antonesei care a susținut, recent, la Stutgart conferința ”Suntem un popor de șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990”; https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be , https://youtu.be/sILEeMNUvj0

Revenind la acțiunea romanului axată pe un joc de tip psihodramă Moreno, capitolul 9 este dedicat unei runde de discuții doar în patru (Radu, Cristian, Aurora și – doar cu prezența, Iulia), evident, la Lăptăria lui Enache. Radu își devoalează amintiri din copilărie (de fapt, întreaga carte are drept temelie – pe care se construiesc dialogurile – , amintirile. Acestea sunt fie din copilărie, din întâmplări mai mult sau mai puțin recente, sau din.. fotografii). Sesiunea de ”psihoterapie” stătea sub semnul prăbușirii: Cristain este plictisit, Iulia se uită la un album cu poze, iar Aurora abia reușește să-l mențină pe Radu în starea de povestitor. Interesant pentru cei care caută să găsească sens în rândurile cărții, jocurile copilăriei lui Radu seamănă izbitor cu jocul copilului de 4 ani Moreno, care făcea cam același lucru: își stimula imaginația jucându-se, creându-și, astfel, un stil de gândire, simțire și acțiune. Voi reda aici textul autobiografic scris de Moreno însuși, cu intenția declarată de a face o paralelă Moreno – Radu, fapt care ar explica și ardoarea cu care Radu apăra, în capitolul anterior, precocitatea lui Moreno. Textul este extras din cartea nepotului lui J.L. Moreno, Jonathan D. Moreno. Titlul capitolului este ”Moreno and the concept of God”. Iată textul: ”From an early age, Moreno was intrigued with the concept of God. The most famous person in the universe was God and I liked to be connected to him. He sometimes traced the origins of psychodrama, the best known of the several methods that he would originated, to an incident from his childhood. When he was about four years old, his parents were visiting friends on a Sunday afternoon, and he was playing with neighbours’ children in the basement of his house. “Let’s play God and his angels” little Jacob suggested, and the other children agreed. They piled chairs upon an oak table that was in the basement to represent heaven, and Jacob choose to play God, climbing up to the highest level: “The cildren circled around the table, using their arms as wings, singing. One of the two larger children held up the mountain of chairs we had assembled. Suddenly one of the children asked me “Why don’t you fly?” I stretched my arms, trying it. A second later, I fell and found myself on the floor, my right arm broken” (extras din lucrarea publicată de J.L.Moreno în anul 1946).

După cum se va vedea mai jos, Radu avea – în același București, dar după circa patru decenii distanță în timp – un joc mai puțin complicat (fiind doar asistat de mama sa), iar în locul scaunelor făcute grămadă de copilul Moreno, copilul Radu va folosi cuburi și ”cărămizi”. În continuare, similitudinile se păstrează: în locul ideii de Dumnezeu Atotcreatorul (idée inexistentă în educația multor copii din anii copilăriei lui Radu, anii dictaturii comuniste), Radu introduce idea de creativitate umană; în locul urcării copilului Moreno în vârful grămezii de scaune, Radu își vede dărâmată grămada lui de cuburi – aflată în echilibru instabil – de către halatul mamei sau de strănuturile lor. Important este că ambii protagoniști au ajuns, la maturitate, în vârfurile carierelor lor academice, cu rol important în studierea și declanșarea creativității copiilor/ tinerilor.

Poate nu întâmplător Radu a ajuns profesor de management, disciplină care presupune stimularea inventivității, creativității și imaginației studenților prin jocuri de grup. Copilului Radu îi plăceau asocierile întâmplătoare ale cuburilor (primite mereu ca dar de Crăciun) care generau imagini și ”realități” noi și neașteptate. ”Rulam din nou cuburile, dar entuziasmul de-a trece de la o poveste la alta îmi slăbea repede, așa că mă apucam să construiesc turnulețe și cazemate. Potriveam ”cărămizile” într-un echilibru atât de diafan, încât la un simplu strănut… turnurile se prăbușeau…. Treceam atunci la mult mai echilibratele fortificații crenelate” (p. 80). Radu maturul povestea câtă fascinație îi produceau lui Radu cel mic combinațiile inedite ale cuburilor, fapt pedagogic cu reverberații pe parcursul întregii sale vieți. Plăcerea de a face combinații inedite este un ecou al teoriei freudiene a asocierilor libere, iar joaca sa de-a construirea de noi realitîți din cuburi DOAR în prezența mamei este un ecou al complexului Oedipian lansat de Freud.  De asemenea, redarrea și interpretarea unor vise ține tot de teoria freudiană și mai puți de cea moreniană. Am mai spus-o, chiar dacă personajele se lansează în ipotetice psihodrame Moreno, adesea ele se revendică mai mult de la Freud (opusul lui Moreno) decât de la Moreno. Apare cu mai multă limpezime puterea de sinteză și de adevăr a expresiei ”cei șapte ani de-acasă”, singurii ani în care se modelează viitoarea personalitate a maturului.  Radu face o adevărată lecție de pedagogie spunând că, din păcate, azi, maturii fac combinații ale elementelor de care dispun, dar fără rost și fără sens, ca și cum ăsta ar fi unicul lor scop: doar să amestece lucrurile.

Eu văd în aceasta, o critică (a autoarei) la adresa personalizării excesive a produselor/ faptelor/ acțiunilor oamenilor din postmodernitate. Melanjul/ amestecul postmodern este pozitiv, dar când îl transformi în scop în sine, haosul este inevitabil. ”Triumful solipsismului este, de fapt, Turnul Babel” (p. 82) – pune Radu punctul pe i în discursul său antipostmodernist.  O posibilă explicație a haosului contemporan este dată de Radu atunci când conchide: ”Cred că fiecare a primit o planșă apocrifă, complet diferită de a celorlalți. Și pentru ca jocul să se complice și mai mult, numărul cuburilor și, implicit, al posibilităților de a le combina a crescut și el la nesfârșit…” (p. 82-83). Personajul nostru se referă la acea planșă de control existentă în cutiile cu cuburi și care prefigurează imaginile (corecte) ce pot fi obținute. Amestecând cuburile fără această planșă (instrucțiuni de folosire), sau cu o planșă apocrifă, rezultatul este cel perceput de majoritatea dintre noi: un haos din ce în ce mai mare și mai greu de stăpânit. O figură de stil similară a folosit autoarea atunci când se referea la frumusețea Iuliei, cea care ”a primit instrucțiuni de folosire greșite”. Fatalismul/ determinismul pare a bate liberul arbitru și libera inițiativă.

Citite repede rândurile din aceste cca 4-5 pagini ale capitolului, și cu gândul doar la acțiunea personajelor și nu la subtextul spuselor lor, va lăsa cititorul (cel prea puțin atent) cu un gust.. coclit (ca să reiau un adjectiv folosit de autoare cu privire la o dimineață de după o noapte petrecută la Lăptărie).  Sugestia mea către acest cititor este de a încerca să vizualizeze cu ochii minții ceea ce a dorit, de fapt, autoarea să transmită. Altfel, impresia de acțiune minoră și de roman fără impact și utilitate riscă să se instaureze imediat. Bogăția de sensuri încifrate în fiecare dintre frazele rostite de personaje sau descrierile făcute de autoare va rămâne nedescoperită. Caracterul eminamente existențialist al povestirii coincide (doar o coincidență?) cu perioada în care Moreno s-a format la Viena (până în anul 1925), perioadă în care, chiar în Viena imperială (orașul viselor) au apărut avangardismul, existențialismul, freudismul, dadaismul (1916), nazismul, austro-marxismul, nazismul, antisemitismul și sionismul. Perioada tranziției României de la dictatură spre democrație s-a caracterizat, de asemenea, prin melanj de idei, de convingeri, cu multe speranțe și metode de supraviețuire etc. oarecum similar cu efervescența ideatică din perioada vieneză a lui Moreno.

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

26 septembrie 2015

(va urma)

Primele șase episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

 

Webografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno 

 

http://www.rfi.ro/special-paris-81578-tristan-tzara-omul-aproximativ 

 

https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescu-nu.doc  Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas (ediția originală a apărut în anul 1934)

 

http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press
J.L. Moreno (1889-1974), the father of psychodrama, was an early critic of Sigmund Freud, wrote landmark works of Viennese expressionism, founded an experimental theater where he discovered Peter Lorre, influenced Martin Buber, and became one of the most important psychiatrists and social scientists of his time.
A mystic, theater impresario and inventor in his youth, Moreno immigrated to America in 1926, where he trained famous actors, introduced group therapy, and was a forerunner of humanistic psychology. As a social reformer, he reorganized schools and prisons, and designed New Deal planned communities for workers and farmers. Moreno’s methods have been adopted by improvisational theater groups, military organizations, educators, business leaders, and trial lawyers. His studies of social networks laid the groundwork for social media like Twitter and Facebook.

Featuring interviews with Clay Shirky, Gloria Steinem, and Werner Erhard, among others, original documentary research, and the author’s own perspective growing up as the son of an innovative genius, Impromptu Man is both the study of a great and largely unsung figure of the last century and an epic history, taking readers from the creative chaos of early twentieth-century Vienna to the wired world of Silicon Valley.
Jonathan D. Moreno, called the “most interesting bioethicist of our time” by the American Journal of Bioethics, is a professor at the University of Pennsylvania and a Senior Fellow at the Center for American Progress” (vezi sursa acestui text informativ la:

http://www.amazon.com/The-Philosophy-Theory-Methods-Moreno/dp/0415702879   ).

 

Bibliografie

Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, București (după originalul apărut în 1934)

Tags: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, management, Jacob Levy Moreno, Jonathan D. Moreno, Sigmund Freud, Lăptăria lui Enache, Editura Adenium, Editura Humanitas, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, existențialism, freudism, dadaism, nazism, austro-marxism, nazism, antisemitism, sionism, Liviu Antonesei