liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Toni Grecu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 560. Vineri 13 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (16)


Invitatul Divanului (de la sfârșitul lunii august 2006) este Toni Grecu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Toni_Grecu), inginerul ieșean umorist, artistul român nonconformist și interlocutorul ideal pentru orice interviewer (pentru că are răspunsuri – glumețe – la orice întrebare mai mult sau mai puțin provocatoare). Un interviu (ușor spumos) cu Toni Grecu (noiembrie 2015) găsiți aici: https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/toni-grecu-umorist-liderul-grupului-divertis-In-comunism-cenzura-ne-a-facut-servicii-colosale-1_5645b6997d919ed50e2bffda/index.html . Acum, Toni Grecu este bucureștean (Ubi bene, ibi patria) confirmând legea conform căreia Bucureștiul (acolo sunt banii!) este un aspirator de talente.

Umorul a fost (și este) un bun mod de a trece prin perioade grele ale vieții, iar grupul Divertis (ca și altele de acest gen) a apărut tocmai ca o supapă de refulare a presiunilor și nemulțumirilor sociale. Orice regim dictatorial care se respectă stimulează și acceptă ironiile controlate, sarcasmele dirijate și glumele bine fabricate. Securitatea este/ a fost, cred, locul unde se râde(a) cel mai mult pentru că, nu-i așa, râsul este apanajul oamenilor cu intelligence. Toni Grecu susține că nu a fost contactat direct de vreun securist. Deduc de aici că doar indirect. Despre intenția sa de a-și vedea dosarul de la CNSAS Toni Grecu are două variante: a) odată că acolo se lucra vinerea doar până la 14 și el a fost cu cererea în mână la ora 16; b) a doua variantă este că acolo se lucra până la 16, iar el a ajuns cu dosarul la 16.10. Mai poate apărea și varianta c) că a fost într-o duminică fără să-și dea seama că duminica nu se lucrează… Oricum, e bine să ne despărțim de trecut râzând. Problema actuală este însă că și cheful de râs a cam trecut, iar libertatea deplină de a râde de proștii care se succed la conducerea scumpei noastre patrii echivalează cu moartea umorului.

Amintirile din vremea cenzurii comuniste sunt la fel de vesele ca și întâmplările care le-au produs. Un exemplu: sugerând să nu se folosească cuvântul dolar într-un text, ci să fie invocată orice altă monedă, băieții divertisioniști au spus textual ”orice altă monedă”, ca și cum asta însemna o fentare a cenzurii. Inteligent fiind, Toni Grecu recunoaște că ”ne-au dat senzația că am reușit să-i fentăm” (p. 160).

Inevitabil, a apărut și întrebarea (Magdalena Boiangiu) legată de proștii și deștepții de pe scenă și cei din sală: ”În cazul acestui tip de emisiune, spectatorul nu trebuie să se simtă superior? Uite ce tîmpit e ăla, eu sînt mai deștept.” Iată răspunsul lui Toni Grecu: ”Asta e obligatoriu în cazul umorului. Niciodată (spectatorul) nu o să zică ”eu sînt la fel de prost ca ăla”. Eu sînt mai deștept, deși poate fi la fel de prost sau poate chiar despre el este vorba. E șmecheria umorului aici. Cînd făceam spectacole la sală era fascinant. Fixam diverși oameni în sală. Unii se distrau de cădeau pe spate, în timp ce alții tăceau mîlc. Și nu înțelegeam. Oare de ce? Dacă toată sala rîde, de ce sînt trei-patru-cinci-șase care nu rîd? N-au înțeles gluma. Sau poate nu le arde să rîdă. Nu vor să fie văzuți de de către vecini, de către cei din jur. Pentru că dacă rîzi laolaltă cu plebea… trebuie să ai…. trebuie să fii sobru… Fixat fiind pe un asemenea personaj, rămîneam cu ochii pe el și îl urmăream pînă la sfîrșitul spectacolului. Unii se lăsau molipsiți de rîs. Rîsul e molipsitor, asta e. Alții, ori nu înțelegeau nimic, ori îi enerva ce vedeau, ori aveau un rîs interior, inteligent. Deși m-aș cam îndoi…” (p. 163).

Constatare cvasigenerală despre umorul actual, o face și specialistul în umor, Toni Grecu: ”Calitatea umorului a scăzut după Revoluție. Umorul practicat înainte de 1989 era mult mai subtil. Pentru că se baza pe aluzie. Nu aveai voie să spui nume proprii. Nu puteai să te exprimi în clar, în nici un fel. Or, aluzia, în mod automat, poate fi codificată doar de oameni subtili. După Revoluție, dacă nu spuneai ”Jos Iliescu” nu se uita nimeni la tine. N-avea rost să spui ”Jos acel domn cu zîmbet larg” (p. 164). Legat de această regulă a umorului aluziv îmi aduc aminte de o glumă făcută de un student de la brigada umoristică ”Seringa” (Medicină), prin 1988 sau chiar 1989, cred: pe scena absolut goală intră un personaj, bine făcut fizic dar … clătinându-se. După un moment de tăcere (sala deja râdea, se aștepta la ceva foarte foarte aluziv…), ”actorul” (Radu se numea) duce degetul la buze și pronunță ”Șșșșșș…””. Sala se prinde că e vorba de ceva ce nu trebuie spus cu glas tare… Rîde sala. Apoi, din nou: ”Șșșșș…!”.  Adică, aveți grijă să rămână între noi! După cîteva secunde de suspans, Radu mimează un șut… (plin de dezgust), ca și cum ar vrea să tragă un șut la o minge într-o poartă imaginară. Apoi, iar ”Șșșșș…” dar arătând cu degetul înspre el însuși. După alte cîteva momente se vede că vrea să pronunțe un nume, dar alcoolul îi încleștase fălcile. După alte încercări, în care mai adăuga numelui câte o literă, sporind tensiunea: ”Șșșșuuuu”, apoi ”Șșșșuuummmm”, apoi – arătând cu degetul înspre sine – pronunță, împleticit, tot textul: ”Șșșșșuuummmaher. Eu sînt Șu-ma-her?”. Asta a fost tot. Sala se tăvălea pe jos de rîs. Poanta era simplă doar pentru cei din acea vreme: în Germania era un portar de fotbal renumit, pe numele său Schumacher, nume propriu care înseamnă ”Cizmaru”. Aluzia era directă la cizmarul statului, Ceaușescu: gestul de a trage la poartă era imediat decriptat ca fiind, de fapt, un șut în fund, un gest de dispreț față de conducătorul statului, care trebuia alungat, luat în șuturi. Totul era redus la un nume și un gest! Asta da calitate! Probabil, în alte condiții (să zicem, anii 50) un asemenea spectacol era imposibil, ”actorul” fiind trimis direct la Canal (eventual împreună cu cei care au râs). De data asta însă, în momentele de pregătire de către ”Securitate și ai săi” a Revoluției române, acest text/ monolog a fost elogiat aproape pe față. Ca să știi!

La întrebarea lui Andrei Pleșu dacă se poate glumi despre orice, Toni Grecu susține că ”Trebuie să faci glume cu proști. Omul se uită și spune: ”Uite! Ăla-i mai prost decît mine.” După aceea, glumele cu politicieni.” (p. 168). Apoi tot el povestește o întâmplare pe care am savurat-o, atunci, în direct: ”În 1984, la Costinești, la o gală a tînărului actor, la o sală foarte specială, cu lume bună, am spus gluma cu programul tipărit al televiziunii române, care încape pe un bilet de tramvai: telejurnalul de seară, telejurnalul de mijloc și telejurnalul de noapte. Ce s-a mai rîs!” (p. 169). Cu riscul să fiu aspru diagnosticat, reiterez aici teza mea că atacul la adresa comunismului dictatorial începuse deja din 1982, anul venirii la putere a lui Iuri Andropov, protectorul și susținătorul lui Gorbaciov. În vara lui 84, Andropov deja murise de aproape jumătate de an (asasinat? https://adevarul.ro/cultura/istorie/a-fost-iuri-andropov-asasinat-1_502a0ccc8a396968668d213c/index.html) dar ”dezlegarea” la atacarea din interior a sistemului dictatorial era deja dată și aplicată. Doar așa îmi explic faptul că un atac direct, de genul celui povestit de Toni Grecu nu era pedepsit, ci apreciat, promovat și răsplătit. La fel (țin minte foarte bine!) a prins bine la public gluma lui Toni Grecu cu cei doi eroi de poveste. Dar să-i dau cuvântul chiar povestitorului de pe Divan: ”Basmul cu Făt Frumos și Ileana Cosînzeana se termina așa: Și uite-așa, cei doi bătrîni au trăit mulți ani fericiți, reconfirmînd vorba proverbului: viață lungă, sărăcia poporului. Întîi s-a lăsat o liniște de mormînt. Erau 2000 de oameni în fața noastră. Mi-am dat seama că e ceva straniu în sala aia. Eram la Iași la Festivalul de umor, în 1983, cu Octavian Cotescu președinte de juriu. Mi-am dat seama că plutea ceva în aer din momentul cînd am rostit titlul basmului. Ne-au interzis numele Ileana Cosînzeana, nu aveam voie să spunem acest nume. Și am spus: Făt Frumos și Mariana Cosînzeana. În sală – delir. Și ne-am zis: Bă e nasol rău. Ăștia înțeleg tot. Doru Antonesei a spus finalul: reconfirmăm vorba proverbului: viață lungă sărăcia poporului. Mormînt. Toată lumea încremenită… Trei secunde a durat liniștea. Mie îmi tremurau genunchii. După aia au început să bată din picioare, să tropăie, aplauzele păreau prea puțin. Nu mai puteau aplauda. Și a ținut așa trei minute. Asta e reacție la o glumă? Oricît de bună ar fi gluma, nu poți să bați din picioare atîta timp.” (p. 170). Capisci? Gluma devenise program politic!

Acum, Toni Grecu îmi pare vetust, depășit. Îmi place Dragoș Pătraru. Pentru că nu-i de râs! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!