liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mihai Șora

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 559. Joi 12 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (15)


Aurelian Crăiuțu (28 ianuarie 1966), sucevean prin naștere, acum american prin adopție, economist (ASE București) și politolog deopotrivă, promotor al moderației și cercetător atent al teoriilor și doctrinelor politice (fan al lui Alexis de Tocqueville), publicist și fost ”elev”/ ”student” al lui Mihai Șora. Pentru o autobiografie mai detaliată vezi, cu folos: http://www.lapunkt.ro/2018/05/45-pentru-45-interviu-cu-prof-aurelian-craiutu/ . Dialogul publicat de Mircea Vasilescu în cartea ”Vorba rămîne” (preluarea unor articole din Dilema veche) se poate citi integral pe web la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/divanul-dilemei-vechi/articol/teoria-si-practica-moderatiei. Pentru o mai bună cunoaștere a virtuților (paradoxale) ale moderației vezi articolul publicat în Dilema veche sub titlul O virtute paradoxală – moderația: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-virtute-paradoxala-moderatia.

Articolul preluat de Mircea Vasilescu în carte are 18 pagini din care voi extrage doar un șir de afirmații pe care le consider utile, cei interesați de contextul în care a fost făcută afirmația având posibilitatea de a citi integral articolul (precum și alte articole ale sale publicate generos pe internet).

  • Am avut inițial ideea de a compara două momente postrevoluționare: post-1789 – post-1989. Teoretic o astfel de comparație nu era solidă, astfel încît m-am concentrat asupra unui singur moment istoric, Restaurația Bourbonilor (1814-1830). (p. 141). (LD: în subtext se lansa ideea că actuala clasă politică din România este continuarea cele comuniste și ceaușiste de până în 1989. Procesul ”revoluționar” postdecembrist are un precedent și un nume deja cunoscut: restaurație).
  • Liberalismul francez nu are consistența și consecvența liberalismului politic și economic din lumea anglo saxonă (p. 143)
  • Mi se pare că nu există un cod doctrinar care să definească în mod limpede ce înseamnă liberalismul și încotro ar trebui el să evolueze, să înainteze (p. 144)
  • Tocqueville mi se pare autorul care trebuie recitit pentru că el ne oferă cîteva lecții importante. Printre altele, faptul că o societate liberă are nevoie nu numai de afirmarea principiului individualismului, ci și de principii corective. Religia și autoguvernarea, de exemplu, sînt contraputeri la atomizarea societății. Comunismul nu ne-a colectivizat, după părerea mea, cît ne-a atomizat. De aceea se pune problema refacerii punților civice între cetățeni. …. Sînt un extremist de centru (expresia favorită a lui Radu Cosașu). (p. 145)
  • Mi-a plăcut întotdeauna să vîslesc împotriva curentului, să nu fac ceea ce e la modă (L.D.: asta cred că e o trăsătură bucovineană)
  • Cicero și Seneca au o relevanță pentru opțiunile noastre zilnice (p. 148).
  • Încerc să aplic ceea ce predic: moderația (p. 149)
  • Politica este văzută în România mai mult ca un mod de a te îmbogăți, de a fi corupt. (149)
  • Intelectualii tind să aibă în general o astfel de atitudine romantică, sîntem reticenți față de o critică (de natură pur tehnică) la adresa realității. E stilul literar de politică pe care-l combătea și Tocqueville. (p. 150)
  • Îmi displace în mod instinctiv agresivitatea și inapetența față de dialog (p. 152)
  • Nu-mi plac nici românii nevricoși care înjură țara și cultura (adesea din varii motive de refulație), nici cei care cad pe panta unui patriotism ieftin și de duzină, care nu duce nicăieri. (p. 153)
  • În momentul în care am citit cartea Jurnalul de la Păltiniș, am simțit o anumită chemare. Acea chemare m-a condus la ușa dlui Șora pe data de 20 noiembrie 1984. M-a primit în mod natural, ca și cum asta era menirea sa. Așa s-a cristalizat treptat pasiunea mea pentru filozofie, dar dl Șora m-a îndemnat să citesc și istorie, și literatură, ba chiar și economie (față de care eram mefient la acea vreme). Ne-am întîlnit săptămînal vreme de șase ani…. (p. 154)

Îndemnul la moderație făcut de Aurelian Crăiuțu încă așteaptă să devină principiu director în politica românească. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 551. Miercuri 4 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (7)


Mihai Șora, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_%C8%98ora), este mai vechi decât însăși România Mare. Dialogul, publicat în ianuarie 2006, poate stârni interesul atât prin conținutul său cât și prin faptul că umanistul român (102 ani) este și în aceste zile un intelectual activ(ist), un combatant nu doar cu pixul și pixelii, ci și cu prezența sa fizică, vie în câmpul manifestărilor politice. Gânditor liber de prejudecăți, dar cu idealuri umaniste și renascentiste bine conturate, profesorul de filozofie Mihai Șora a deținut demnități publice având, pentru partea sa de publicistică filosofică, și recunoașteri publice pe măsură. Acum, în vremuri tot mai întunecate și de care Întunericitu s-ar fi bucurat tot mai tare, dl Șora este ținta acuzațiilor de agent al intereselor străine, de trădător de țară și de idealuri naționale (idealuri pe care intelectualul și militantul român le va apăra, cu siguranță, până la moarte). A fost ministrul Învățământului pentru scurt timp, în anii imediat postdecembriști. În această (fostă) calitate, M.Ș. consideră că politicienii ar trebui să răspundă clar la întrebarea: ”cum vrem să fie nația asta peste 30 de ani? Tîmpită și tîrîndu-se, sau deșteaptă, cultivată și sănătoasă, putînd să ia lumea-n piept?” (p. 60). Cu ironia și sinceritatea care îl caracterizează fostul ministru recunoaște că orice politician va declara că alege varianta secundă, după care se va lamenta de lipsa banilor, a infrastructurii etc. și lucrurile rămân cum au fost (adică merg din rău în mai rău la acest capitol, în România). Întrebat de către Cristian Ghinea despre reforma Miclea în educație, profesorul Șora a dat un răspuns la care subscriu: ”ministrul Miclea a gîndit foarte bine etajul opt al unui edificiu căruia îi lipseau primele șase etaje și cele două subsoluri” (p. 61). Cu alte cuvinte s-au făcut ceva pași în segmentul învățământ superior și doctoral, dar lipsa reformei la baza sistemului a lăsat edificiul gata-gata să se prăbușească. Cheia reformei ar constitui-o liceul, învățământul de cultură generală, susține dl Șora. Nu în ultimul rând, invitatul divanului dilematic se plânge de pregătirea neomogenă a profesorilor de liceu, dar și de lipsa elasticității sistemului în sensul ca cei care optează pentru școli profesionale să poată reveni în sistemul liceal (în cazul în care tânărul dorește acest lucru). De asemenea, susține invitatul, rămânerea educației la rolul de ”transmitere a cunoștințelor” este o eroare gravă care va fi scump plătită de generațiile următoare. ”Prețul va fi barbaria!” (p. 64) prezice, pesimist, savantul.

Mircea Vasilescu întreabă de ce nu are clasa politică românească un proiect de viitor clar conturat în domeniul educației și culturii, iar răspunsul merită a fi cunoscut: ”Nu am avut nici un fel de clasă politică incipientă în momentul în care s-au produs evenimentele de la sfîrșitul lui decembrie 1989. Și deci a trebuit să ne mulțumim cu prelungirea în contemporaneitate a vechii clase politice, eșalonul II al sistemului comunist. … Vina, după părerea mea revine intelectualilor” (p. 65).

Andrei Pleșu incită la mărturisiri despre … viitor: cel al Uniunii Europene, al globalizării și al relațiilor dintre coloșii lumii. Diplomat și delicat, Mihai Șora ezită să răspundă despre viitorul pe termen scurt al UE, dar pe termen lung, oferă un DA hotărât. Interesante și premonitorii mi se par predicțiile despre viitorul global al planetei: ”Competițiile pe glob sînt intercontinentale, considerînd că, prin populație, China e un continent, India singură e un continent și Statele Unite sînt un singur continent cu ambele Americi. Cu Mexicul care-i vine din coastă din perspectiva următorilor 150-200 de ani. Nu putem funcționa politic la nivelul entităților de milioane” (p. 72). Cu alte cuvinte, acum și în viitor cuvântul de ordine este și va fi INTEGRARE. Despre relația UE – SUA savantul afirmă (iar astăzi realitățile confirmă) că este vorba despre ”un binom concurențial” (p. 72). Eu aș spune că este un binom co-oncurențial, adică unul care apelează concomitent la cooperare și concurență. În fine, o binevenită întrebare despre problema patriotică, primește un răspuns foarte lămuritor, unul contrar celui dat de patriotarzi, patrihoți și patriotriști care se înghesuie să urle cât pot de tare cât de mare este iubirea lor față de patrie. Înainte de a reproduce/ parafraza răspunsul invitatului îmi permit să opinez că oricine are probleme penale cu fondurile publice al statului român și ale instituțiilor acestuia nu are dreptul moral să vorbească despre patria română și iubirea de patria română. Antonimul iubirii de patrie este furtul din banii statului. Pentru Mihai Șora, revenirea din Africa de Sud în Europa a însemnat revenirea în patria sa. (”Cînd am venit în Europa, am revenit în patria mea” – p. 72). Apoi, ”Balcicul a fost patria mea, în patru vacanțe consecutive cînd eram copil. Pe urmă patria mea a fost Nisa. Parisul iar a fost patria mea. … Părerea mea este că patria este o noțiune foarte consistentă, dar niciodată nu trebuie să fie localizabilă și limitată în așa fel încît limita să însemne o negație” (p. 73). Cu alte cuvinte, patria noastră este planeta pe care locuim, ea este casa noastră comună care va asigura (sau nu) supraviețuirea ca omenire și umanitate în evoluție accelerată.

În contextul unei întrebări despre genialul său coleg de generație Eugen Schileru, despre a cărei existență se știe din ce în ce mai puțin de către foarte-foarte puțini, Mihai Șora sugerează ideea că fiecare dintre noi mai există după moarte atât timp cât rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut: ”Moartea, de fapt, se întâmplă cînd ultimul care-l mai ține minte pe cel care a murit moare la rîndul lui” (p. 71) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!