liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Neagu Djuvara

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 594. Miercuri 15 august 2018. Djuva(r)eruri (7)


  • Despre noile moravuri mitocănești ale societății românești. ”Obiceiul ăsta de a înjura, la noi, e foarte dezvoltat… Dar să ne înțelegem! În trecut era ocazional, pe când acuma a devenit limbajul de fiecare zi. Am îndrăznit să păstrez în cartea mea de amintiri relatarea unui fapt: urcându-mă într-un tren, prin 90 sau 92, între Curtea de Argeș și Merișani, am văzut doi vlăjgani care mergeau la pescuit și care la fiecare trei cuvinte spuneau ”p… mea!” Dar vorbeau ca și cum acolo era virgula – la fiecare trei cuvinte ziceau ”p… mea!”, ”p…mea…!”, tot timpul. Trecând zilnic pe lângă liceul ”Spiru Haret”, în apropierea căruia locuiam, vedeam ieșind băieți și fete care nu încetau să spună ”p… mea!”, la fiecare pas. Asta nu exista acum 70 de ani când eram eu copil. Cu vreme în urmă, dacă auzeai înjurături îl considerai pe ăla că e grobian, că e prost crescut. Acum tinerilor parcă nu le pasă, înjură și în salon”. (p. 235)
  • Despre cum înjură francezii. ”Ei sunt săraci în înjurături, nu au așa ceva. Consideră înjurătură – acum, iertați-mă! – când te tratează spunându-ți că ești un sex feminin. Și te întrebi de ce sexul feminin e prost… Nu știu, dar, oricum, spui pe franțuzește că unul ”e un prost”,, ca și cum ai spune pe românește ”e o pi…ă”. Asta e cea mai puternică înjurătură în limba franceză, dar a devenit așa de curentă încât cucoanele o folosesc și nici nu-și mai dau seama de conotația ei. După cum și cuvântul pe care-l avem noi pentru, mă rog…, coit, e același cuvânt latin ”futere”, din care se trage franțuzescul ”futre”. Dar a devenit așa de comun în Franța că sunt convins că lumea, cucoanele mai cu seamă, habar n-au de sensul originar al cuvântului, care înseamnă același lucru ca pe românește. Deci, nu se pot compara înjurăturile noastre cu ale francezilor, care sunt foarte săraci. Se pare că, în Europa, ”campionii” sunt ungurii. Așa am auzit…. (p. 235)
  • Despre cum înjură ungurii. Înjurăturile ungurești sunt fantastice. Cu toate că se pretind a fi foarte catolici, înjurăturile lor abundă de lucruri sfinte… Totul e băgat în înjurătură. ( 236).

Închei aici prezentarea unor extrase cu puncte de vedere ale profesorului Neagu Djuvara despre realitățile unui secol încălecat deopotrivă de modernitate și postmodernitate.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 592. Luni 13 august 2018. Djuva(r)eruri (5)


  • Inevitabil, la finalul decupării de imagini/ djuva(r)eruri de pe parcursul unei vieți de un secol, apare și cernîșevskiana întrebare practică: ce-i de făcut? (cu trimitere, evident, la România). Răspunsul, inevitabil unul dureros și destul de critic la realitățile de până la data luării interviului (2010), este, din păcate, încă valabil: ”Știi, noi întotdeauna ne trezim prea târziu. Dat fiind că am pus piciorul să intrăm în Europa și suntem în Europa, acum nu mai avem voie să fim indiferenți… E chiar jignitor! Nu vedeți că toți pașii pe care i-am făcut în ultimii ani ne-au fost impuși? …. Atâta vreme cât suntem conduși de fiii celor care au fost nomenclaturiști și cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securității lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină și ei sunt aceea care au pus mâna pe industrii și pe comerț. Probabil că ei continuă să țină prin șantaj o mare parte din clasa politică și să ne impună diverse chestii. … Să facem procesul lui Ion Iliescu! Să știi că eu pregătesc o scrisoare deschisă pentru Băsescu în care îi voi reaminti că el a promis asta, la ultima confruntare cu contracandidații săi săi de la alegerile din noiembrie/ decembrie 2009. … El (Ion Iliescu) a fost o figură, un pion, pentru că nu a fost destul de priceput în răutățile ce au urmat. Ăia de la Securitate care învățaseră de la ruși mai bine decât rușii, au fost vioara întâi. Ăia trag sforile… El este omul lor. Ion Iliescu este fațada.  …. Atâta vreme cât acei păianjeni mai sunt pe undeva, nu se va schimba nimic. Dacă cumva se va ajunge la un ”proces Iliescu”, mai întâi el este chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. Sigur, nu i se vor pune cătușele pentru că n-ar avea niciun rost, dar în momentul acela Ion Iliescu i-ar da de gol pentru că este un fricos. Pe toți aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoșească țara. Generațiile tinere care vor veni, chiar și copiii copiilor lui Adrian Năstase, care studiază în străinătate cu câte 60 000 de euro pe an vor fi ”spălați”, ca să zic așa. Ne trebuie două generații pentru a scăpa de păianjenii de care vă vorbesc și pe urmă România se va întrema. Suntem deștepți și România își va lua locul în Europa unită. Asta cu condiția de a trece hopul acesta, pentru că suntem încă ciumați. … Mai întâi trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aș dori ca viitorii guvernanți români, președintele republicii sau primul-ministru să creeze un fel de jurământ al învățătorilor. Ei trebuie să-i învețe pe copii că furtul este o crimă și că face parte din cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generații care de când au șapte ani până la maturitate vor învăța că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de față, nu toată lumea, dar majoritatea care au puțină putere, fură. Or, nu poți să faci progrese în asemenea condiții.” (pp. 180-182). Optimismul funciar care străbate rândurile de mai sus, acela din care rezultă că în câteva generații România se va vindeca de hoție, prostie și minciună, este de-a dreptul înduioșător. Eu aș zice că vor fi necesare câteva secole în care să conviețuim intim cu valorile Occidentului pentru a considera că suntem la începutul unui proces viguros de redresare națională (caeteris paribus). Până la schimbarea Constituției actuale în care se vorbește despre o presupusă revoluție (completez eu: a maselor largi populare, sub conducerea neînfricată a comunistului de omenie, tovarășul Ion Iliescu, cu ajutorul frățesc, dezinteresat și tovărășesc al Uniunii Sovietice, în spiritul Convenției de la Malta) nu putem vorbi despre vreo minimă schimbare sau de vreo dorință de schimbare. Deocamdată avem doar lanțul mai lung și credite externe mai mari luate pentru salarii și pensii, credite ce vor fi plătite tocmai de generațiile viitoare – presupuse autoare ale schimbării. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 591. Duminică 12 august 2018. Djuva(r)eruri (4)


  • Întrebat despre modul cum a trăit și perceput evenimentele din decembrie 1989, mă bucur să citesc/ constat/ aflu că opinia istoricului Neagu Djuvara a fost identică cu a mea (cu nuanța că eu am conștientizat aceste lucruri mult mai târziu). Dar faptul că, în opinia unui fin observator și rasat intelectual, cum a fost Djuvara, evenimentele din 1989 au debutat cu o lovitură de stat orchestrată de securitate – reprezintă pentru mine o excelentă și binevenită punere la punct a lucrurilor, fie și după aproape 30 de ani de la producerea lor. În treacăt fie spus, la începutul anului 1990, înainte ca alegerile din Duminica Orbului să aibă loc, un proaspăt convertit la analiză politică (după părerea mea era un securist, care lucrase la Tribunalul militar din Iași) susținea mereu că Ion Iliescu este actualul și viitorul conducător al României ”pentru cel puțin 30 de ani”. Predicția s-a dovedit mai mult decât profetică: era una în deplină cunoaștere a contextului vremii. Iată crâmpeie din răspunsul istoricului Djuvara: ”Stăteam ciorchine în fața televizorului, cu emoție nespusă și cu un fel de mândrie. Gândeam că, în fine, noi am venit mai încet pe drumul libertății, dar că o facem cu vărsare de sânge și că redevenim eroi. Eram extraordinar de mulțumit. Asta a durat o zi! În cea de a doua am aflat despre matrapazlâcurile cu cadavre scoase din niște gropi, iar apoi am văzut procesul lui Ceaușescu. Ne-a părut a fi un proces stalinist, brutal. Culmea, pentru o clipă ne-a fost milă de Ceaușescu… Așa am căzut și mai de sus: ”Aoleu! Uite, țara noastră nu poate face un lucru normal!”. George Rădulescu întreabă: ”Ați perceput totul ca pe o lovitură de stat?”. Iar răspunsul, cel care ar trebui să existe explicit și explicat în toate manualele de istorie, a fost: ”Asta au început să explice unii și alții, așa cum a fost de pildă, nepotul meu Radu Portocală care a venit imediat cu explicațiile și pe urmă le-a dovedit mergând în țară, că începutul Revoluției a fost o lovitură de stat. Asta imediat am mirosit-o. O grupare a Securității care s-a apropiat de felul de a vedea perestroika și glasnosti al rușilor a zis că și noi trebuie să facem la fel. Așa și-a salvat și ea interesele, aspect vizibil până azi.” (pp. 176 – 177). Din păcate pentru ideea de adevăr istoric, Constituția României conține doar varianta cu Revoluția, confirmând, încă o dată, că istoria o scriu învingătorii așa cum vor ei. Revenit în țară după 45 de ani, Neagu Djuvara face o descriere a României și a Bucureștiului la începutul anului 1990: ”Chiar din Ungaria venind, găseai lucrurile mult mai prost. Casele erau mult mai nespoite și mai nevopsite, șoselele nu erau marcate la margine cu alb; se pretindea că există o autostradă București-Pitești și, când colo, era cel mai prost drum, plini de gropi. Când am sosit la porțile Bucureștiului, morți de oboseală, seara, grăbiți să ajungem … am încercat să găsesc un WC, un urinal oarecare. Prima benzinărie pe care am găsit-o era ruginită, pe un teren unde se vărsase păcură și în mijlocul pustietății – și veneam de pe autostrăzile occidentale, unde erau pompe de benzină la 20-30 km, luminate și cu tot felul de produse de vânzare. Domnule, a fost o impresie de mizerie nemaipomenită… Aveai impresia unei sălbăticii și sărăcii crase. Ăsta era Bucureștiul lui Ceaușescu, locul unde construise cea mai mare clădire din lume după Pentagon. Contrastul era uriaș. Acesta era pentru mine rezultatul comunismului în România. Pe de o parte, o mizerie crasă, pe de alta, o exagerare arhitectonică” (p. 178).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 590. Sâmbătă 11 august 2018. Djuva(r)eruri (3)


  • Cred că nu doar eu mi-am pus întrebarea: dacă SUA au putut ajuta decisiv la înfrângerea lui Hitler (sprijinind masiv Armata Roșie și regimul dictatorial al lui Stalin), de ce – după înfrângerea Germaniei – nu au avut o atitudine anticomunistă mai clară, nelăsând URSS ul să se lățească și să se ridice până la a deveni inamicul nr 1 al SUA? O întrebare similară a adresat istoricului Djuvara și George Rădulescu, nu înainte de a întreba dacă și-a imaginat creșterea puterii bolșevice în lume. Iată răspunsurile: ”Chiar în teza mea de doctorat am făcut faimoasa socoteală dintre ”cei doi uriași” – cine trebuie să câștige această luptă a ”Războiului Rece”, URSS sau SUA. Pe fel de fel de considerente, din care unele sunt cu totul noi, de ordin filosofic, americanii trebuiau să câștige pentru că sunt puterea ultimă venită și cea mai tânără dintre toate ”the contending states”, regatele combatante. Ultimii doi care au rămas în picioare, așa cum vizionarul Alexis de Tocqueville văzuse deja în 1830, ceea ce era absolut genial, că marile puteri peste o sută de ani vor fi Rusia și Statele Unite. Eu zic că este o viziune genială pentru că cine își putea închipui că țărișoara de trei milione și jumătate de oameni, abia închegată acolo în 13 state, va deveni o putere echivalentă militar cu Rusia. Or este exact ceea ce s-a întâmplat în 1945”. (p. 149). Și celălalt răspuns: ”… atâta vreme cât americanii erau singurii posesori ai acestei arme totale, nu era niciun risc major. Ei, în fond, în cei șase ani cât au fost monopoliști ai puterii atomice, ar fi putut să impună Uniunii Sovietice, prin amenințare, orice! ”Părăsiți Europa, Germania de Răsărit, România, Polonia, că, dacă nu, vă facem război cu bomba atomică!”. Or, bineînțeles că n-au făcut asta din motive de democrație politică. Nu poți să iei această decizie fără ca Parlamentul să fie de acord, ca opinia publică să fie ușor montată ca să înțeleagă aceste lucruri. Noi, când am văzut că și Rusia începe să dețină secretul bombei atomice am zis: ”S-a terminat cu monopolul americanilor, care le permitea să facă orice! Acum nu mai pot!”. Și de atunci a început o oarecare egalitate între cei doi monștri” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 589. Vineri 10 august 2018. Djuva(r)eruri (2)


  • România se află între două state ale căror culturi și tradiții elogiază/ apreciază/ promovează încăpățânarea, îndărătnicia și consecvența fără compromisuri: sârbii și ucrainenii. Sârbii au fost ”capabili” să se confrunte cu NATO (recte SUA), chiar dacă au plătit un preț foarte mare, iar prima cauză a conflictului militar a fost tocmai încăpățânarea de a nu ceda la primele amenințări. Asta este la Sud-Vest. La Nord-Est și Sud-Est România se învecinează cu o altă cultură a dârzeniei: ucrainenii. Interesant pentru geopolitologi, România s-a aflat/ se află într-un spațiu ai căror vecini se războiesc cu cele două puteri mondiale care au marcat perioada războiului rece: SUA și URSS/ Rusia. Pe acest fundal istorico-cultural, Neagu Djuvara avansează o analiză politico-strategică comparată româno-sârbă în care factorul psihologic (încăpățânarea) a jucat un rol decisiv. Iată opinia omului Djuvara despre cum procedează românii când dau de greu, om care a trăit și traversat mai multe culturi, având îndrituirea să le compare și să le analizeze: ”Ca să facem o comparație cu românii, sârbii s-au lăsat ocupați integral și au plecat cu armata lor trecând prin Albania dușmană ca să reînceapă războiul la Salonic, împreună cu francezii și englezii. Eu îmi scot pălăria în fața sârbilor, deși sunt ai dracului, sunt încăpățânați. Dar sunt eroici! La noi, de îndată ce se ocupă teritoriul, gata!, facem pace cu formula stupidă ”să nu piară ființa statului”. Ce e aia ”ființa statului”? ”Ființa” statului polonez a pierit 200 de ani și uite ce vânjoși sunt acum! ”Ființa” Ungariei a pierit 500 de ani. Ce înseamnă asta, ”ființa statului”? Ființa neamului să nu dispară, dar nu ființa statului, care e o entitate juridică! Noi avem mania asta ca, odată ce ne merge rău, să sărim în barca cealaltă. Așa ne-am făcut o reputație foarte proastă în străinătate.” (p. 91).
  • Ca unul care am crezut, începând cu liceul și continuând cu facultatea, că am o chemare către diplomație (de fapt, aveam chemare doar către limbile străine) am citit cu atenție traseul diplomatic al lui Neagu Djuvara care – ca și alte trasee – a stat, în ce-l privește, sub semnul zeiței Fortuna. Declară Neagu Djuvara: ”Eu n-aveam nicio chemare către diplomație. Speram ca după război să am posibilitatea să mai fac un doctorat în istorie, în plus față de cel în drept. Istoria era pasiunea mea. N-aveam niciun chef să intru în diplomație. … mai întâi fusesem scârbit de diplomație, aflând anumite lucruri de la cei din familia mea, care fuseseră diplomați de carieră. Fratele tatei și bunicul îmi spuseseră că că nu merită să intri în diplomație pentru că posturile importante sunt date unor outsideri, unor politicieni. … Eu aveam poftă să fiu profesor universitar de istorie. … A doua zi de dimineață mi-am spus că deja lucrurile mergeau prost pe front. Suntem în aprilie 1943! Deci, la un an și ceva de la tragedia de la Stalingrad. Deja nemții dădeau tot îndărăt…. Simțeam că nenorocirea este tot mai aproape de țara noastră… Credeam că vom pierde războiul și că va veni un partid de stânga la putere. Nu-mi închipuiam că o să fie chiar așa de rău! … Eram 84 de candidați și am ieșit al treilea. …. Și așa am intrat eu în mai sau iunie 1943 la Ministerul Afacerilor Externe. (pp. 103-15)
  • ”Vorba lui Churchil: regimul parlamentar e foarte ticălos, dar este cel mai puțin rău dintre regimurile care există” (p. 109)
  • ” Comuniștii noștri erau în majoritate minoritari” (p.128). ”Gândiți-vă că (la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) cei declarați comuniști au fost cu sutele de mii în Ungaria, în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Polonia, în toate țările care ne înconjurau. În Grecia, nu mai vorbesc! Atunci de ce să nu fi existat și la noi? Poate mai modest din cauza antipatiei noastre pentru ruși – că ce ne vine de-acolo e nesănătos. Dar știți cine erau comuniștii noștri? Erau majoritar minoritarii. … Marea majoritate a acestor ilegaliști erau neromâni. Românul a rămas imun și în 1917, în momentul când și armata germană și altele s-au lăsat contaminate de bolșevismul rușilor. Românii au rămas absolut nevătămați, au putut să reziste. (p. 129).
  • Legat de citatul de mai sus, interviewer ul, George Rădulescu, caută o explicație a faptului că și la noi au apărut, din senin, cam mulți comuniști: ”Cum se explică, totuși, dezvoltarea acestui curent în România anilor 40?”. Iată răspunsul nonconformistului istoric și diplomat român: ”Se explică prin obiceiul românului de a fi șmecher. Imensa majoritate a celor care s-au aruncat imediat în brațele comunismului au fost, conform comediei lui Eugen Ionescu, ”rinocerii”. El a avut prima idee cu ”Rinocerii” odată cu Legiunea – cum s-a repezit lumea întreagă să adere la legionarism, în momentul când legionarii au ajuns la putere. Dacă erau 15% legionari în 1940, au devenit 50% la două luni după ce a preluat puterea Antonescu. Românul vrea să șmecherească în politică – asta e absolut clar. Și același lucru a fost și cu comuniștii. Adică, cei din uzine, unde o minoritate neînsemnată erau, poate, ilegaliștii, au spus: ”Bă ce sunteți proști, nu vedeți că acuma puterea e cu ăștia?!”. Au intrat buluc, ca și când e musai să fii de partea puterii! E o parte destul de urâcioasă a caracterului nostru, care este atavic”. (pp. 129 – 130). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 589. Vineri 10 august 2018. Djuva(r)eruri (2)


  • România se află între două state ale căror culturi și tradiții elogiază încăpățânarea, îndărătnicia și consecvența fără compromisuri: sârbii și ucrainenii. Sârbii au fost ”capabili” să se confrunte cu NATO (recte SUA), chiar dacă au plătit un preț foarte mare, iar prima cauză a conflictului militar a fost tocmai încăpățânarea de a nu ceda la primele amenințări. Asta este la Sud-Vest. La Nord-Est și Sud-Est România se învecinează cu o altă cultură a dârzeniei: ucrainenii. Interesant pentru geopolitologi, România s-a aflat/ se află într-un spațiu ai căror vecini se războiesc cu cele două puteri mondiale care au marcat perioada războiului rece: SUA și URSS/ Rusia. Pe acest fundal istorico-cultural, Neagu Djuvara avansează o analiză politico-strategică comparată româno-sârbă în care factorul psihologic (încăpățânarea) a jucat un rol decisiv. Iată opinia omului Djuvara despre cum procedează românii când dau de greu, om care a trăit și traversat mai multe culturi, având îndrituirea să le compare și să le analizeze: ”Ca să facem o comparație cu românii, sârbii s-au lăsat ocupați integral și au plecat cu armata lor trecând prin Albania dușmană ca să reînceapă războiul la Salonic, împreună cu francezii și englezii. Eu îmi scot pălăria în fața sârbilor, deși sunt ai dracului, sunt încăpățânați. Dar sunt eroici! La noi, de îndată ce se ocupă teritoriul, gata!, facem pace cu formula stupidă ”să nu piară ființa statului”. Ce e aia ”ființa statului”? ”Ființa” statului polonez a pierit 200 de ani și uite ce vânjoși sunt acum! ”Ființa” Ungariei a pierit 500 de ani. Ce înseamnă asta, ”ființa statului”? Ființa neamului să nu dispară, dar nu ființa statului, care e o entitate juridică! Noi avem mania asta ca, odată ce ne merge rău, să sărim în barca cealaltă. Așa ne-am făcut o reputație foarte proastă în străinătate.” (p. 91).
  • Ca unul care am crezut, începând cu liceul și continuând cu facultatea, că am o chemare către diplomație (de fapt, aveam chemare doar către limbile străine) am citit cu atenție traseul diplomatic al lui Neagu Djuvara care – ca și alte trasee – a stat, în ce-l privește, sub semnul zeiței Fortuna. Declară Neagu Djuvara: ”Eu n-aveam nicio chemare către diplomație. Speram ca după război să am posibilitatea să mai fac un doctorat în istorie, în plus față de cel în drept. Istoria era pasiunea mea. N-aveam niciun chef să intru în diplomație. … mai întâi fusesem scârbit de diplomație, aflând anumite lucruri de la cei din familia mea, care fuseseră diplomați de carieră. Fratele tatei și bunicul îmi spuseseră că că nu merită să intri în diplomație pentru că posturile importante sunt date unor outsideri, unor politicieni. … Eu aveam poftă să fiu profesor universitar de istorie. … A doua zi de dimineață mi-am spus că deja lucrurile mergeau prost pe front. Suntem în aprilie 1943! Deci, la un an și ceva de la tragedia de la Stalingrad. Deja nemții dădeau tot îndărăt…. Simțeam că nenorocirea este tot mai aproape de țara noastră… Credeam că vom pierde războiul și că va veni un partid de stânga la putere. Nu-mi închipuiam că o să fie chiar așa de rău! … Eram 84 de candidați și am ieșit al treilea. …. Și așa am intrat eu în mai sau iunie 1943 la Ministerul Afacerilor Externe. (pp. 103-15)
  • ”Vorba lui Churchil: regimul parlamentar e foarte ticălos, dar este cel mai puțin rău dintre regimurile care există” (p. 109)
  • ” Comuniștii noștri erau în majoritate minoritari” (p.128). ”Gândiți-vă că (la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) cei declarați comuniști au fost cu sutele de mii în Ungaria, în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Polonia, în toate țările care ne înconjurau. În Grecia, nu mai vorbesc! Atunci de ce să nu fi existat și la noi? Poate mai modest din cauza antipatiei noastre pentru ruși – că ce ne vine de-acolo e nesănătos. Dar știți cine erau comuniștii noștri? Erau majoritar minoritarii. … Marea majoritate a acestor ilegaliști erau neromâni. Românul a rămas imun și în 1917, în momentul când și armata germană și altele s-au lăsat contaminate de bolșevismul rușilor. Românii au rămas absolut nevătămați, au putut să reziste. (p. 129).
  • Legat de citatul de mai sus, interviewer ul, George Rădulescu, caută o explicație a faptului că și la noi au apărut, din senin, cam mulți comuniști: ”Cum se explică, totuși, dezvoltarea acestui curent în România anilor 40?”. Iată răspunsul nonconformistului istoric și diplomat român: ”Se explică prin obiceiul românului de a fi șmecher. Imensa majoritate a celor care s-au aruncat imediat în brațele comunismului au fost, conform comediei lui Eugen Ionescu, ”rinocerii”. El a avut prima idee cu ”Rinocerii” odată cu Legiunea – cum s-a repezit lumea întreagă să adere la legionarism, în momentul când legionarii au ajuns la putere. Dacă erau 15% legionari în 1940, au devenit 50% la două luni după ce a preluat puterea Antonescu. Românul vrea să șmecherească în politică – asta e absolut clar. Și același lucru a fost și cu comuniștii. Adică, cei din uzine, unde o minoritate neînsemnată erau, poate, ilegaliștii, au spus: ”Bă ce sunteți proști, nu vedeți că acuma puterea e cu ăștia?!”. Au intrat buluc, ca și când e musai să fii de partea puterii! E o parte destul de urâcioasă a caracterului nostru, care este atavic”. (pp. 129 – 130). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 588. Joi 9 august 2018. Djuva(r)eruri (1)


Contestat ca istoric, criticat pentru spiritul său critic, aromân dar deloc antiromân, un boier al minții convertit la varii și contradictorii idealuri sociale, (moș) Neagu Djuvara va rămâne o voce sinceră și necesară pentru cunoașterea trecutului european și românesc, dar și un model de conduită umană pentru cei care își propun ca la bătrânețe să aibă cât mai puține regrete. În ultimă instanță, istoria este (doar) poveste; ea este scrisă/ impusă de învingători și povestită la gura sobei de oamenii care nu mai au nimic de pierdut. Povestirile, ”la gura sobei”, rostite de Neagu Djuvara au fost consemnate sub formă de interviu, unul lung cât o … carte, de George Rădulescu. Ele conțin nu doar gravuri și crochiuri de epocă (inclusiv din ziua declanșării loviturii de stat din Rusia clamată de bolșevici ca Marea Revoluție Socialistă din Octombrie), ci și picături de înțelepciune condensată, adevărate ”maxime și cugetări” pe care le-am numit ”djuva(r)eruri. Având bucuria împărtășirii, le voi consemna aici ca pe niște posibile tablouri vorbite ale înțelepciunii și prostiei românești. Cartea se numește Un secol cu Neagu Djuvara, iar interviewer ul este George Rădulescu. A apărut la Ed Adevărul Holding, 2015, după ce prima ediție apăruse în 2010 (în text voi nota doar pagina din ediția II-a din care au fost extrase citatele).

 

  • După episodul de legionarism și antisemitism, Cioran se ”convertește” la filosemitism. George Rădulescu îl întreabă pe Neagu Djuvara: ”Este posibilă o asemenea transformare la 180 de grade?”. Neagu Djuvara: ”Da, da! Un om inteligent sigur că poate! Numai o persoană încăpățânată, mai puțin inteligentă, rămâne așa până la moarte. Dacă ești, într-adevăr, un om subțire și cinstit cu tine însuți, trebuie să recunoști că ai greșit…”. (p. 63). Întâmplător, un prieten rădăuțean tocmai a postat pe pagina lui de FB: ”deşteptu-şi mai schimbă punctu’ de vedere [git na], idiotu’ o ţine pe-a lui [blibt sta]! (via Adrian Rezuș). Chiar dacă R îl critică pe (moș)Neagu Djuvara, uite că se poate ca gândurile să coincidă, îndeosebi când sunt aplicate la cazuri concrete.
  • Cu referire la sistemul de educație (de atunci și din… viitor): ”… exista conștiința că, înainte de toate, trebuia să-ți formezi creierul și abia apoi să te specializezi. La reformele care se fac acum în educație se pierde complet din vedere chestia asta. Mai întâi trebuie să-ți faci un cap bun, nu un cap plin!” (p. 66)
  • O posibilă confirmare a teoriei mele, neacceptată de ideologii ”științifici” (Vladimir Tismăneanu și alții) prin care eu pun semnul de identitate/ egalitate între nazism (național-socialism) și bolșevism (internațional-socialism): ”Astăzi, cu întârziere mă întreb și mă crucesc, atunci când recitesc ”Cărticica șefului de cuib” și alte scriere de-ale lui Corneliu Zelea Codreanu, cum de-am putut găsi comestibil așa ceva. Astăzi compar aceste scrieri cu ale lui Mao Tzedun și ale lui Gaddafi. Cam acesta e nivelul – de un simplism și de un primitivism îngrozitoare.” (p. 71)
  • Unii ”istorici” și unii oameni politici pledează în favoarea purității etnice a popoarelor, ignorând că marea majoritate a popoarelor europene sunt amalgamuri multietnice dovedite. Iată ce scrie Neagu Djuvara despre rrromânul pur Corneliu Zelea Codreanu: ”Numele adevărat al bucovineanului Zelea Codreanu era Zelinski, iar mama sa era nemțoaiacă”. (p. 72)
  • Europenii s-au omorât între ei oarecum degeaba (În Primul Război Mondial), în loc să creeze o federație europeană. …. o jumătate din Italia a fost pasionată de acest fascism, crezând că-i va curăța de politicienii incapabili și corupți. Același lucru s-a întâmplat și în Germania. … germanii, într-adevăr, erau cei mai mari vinovați ai izbucnirii Primului Război Mondial, din cauza dorinței lor de a domina Europa. Germanii au avut ambiții de dominație planetară chiar – gândiți-vă numai la calea ferată Berlin – Constantinopol – Bagdad… Eroarea a fost a aliaților pentru că în 1918 nu au continuat războiul pe teritoriul german și s-au mulțumit cu prăbușirea morală a armatei germane și a conducătorilor ei și cu abdicarea kaiserului. Le-au impus un tratat excesiv de dur care a generat al doilea Război Mondial. Dacă te uiți la ce i se impusese Germaniei în 1918, ca daune de război, îți dai seama că era în imposibilitatea materială de a face față. Au fost ruinați, a fost o prăbușire a mărcii germane – te duceai cu roaba de bani la piață – și o cădere economică totală. Ca urmare au apărut voci care au spus că Germania nu a fost învinsă, ci a capitulat din cauza ticăloșiei conducătorilor ei, în majoritate de inspirație socialisto-comunistă.” (p 73). ”… după Primul Război Mondial, dacă n-ar fi fost obligați de a plăti acele sume colosale francezilor și englezilor și tuturor foștilor adversari, nu erau atât de dărâmați economic. Din fericire, în privința plății datoriilor de război, au început să intervină americanii care erau mai puțin îndârjiți împotriva lor decât francezii și englezii. Americanii au venit și cu pactul Kellog, dându-le și germanilor posibilitatea, înainte de toate, să facă mari împrumuturi pentru a putea reînvia economia. Numai când occidentalii au început să renunțe la o parte din lucrurile pe care le impuseseră, Germania a început să se ridice. La origine a fost o intervenție americană înțeleaptă din punct de vedere economic. Și-au dat seama că o țară mare precum Germania, bogată și industrializată, trebuie ridicată de la pământ. Mai era și problema cu Rusia Sovietică, Europa Occidentală riscând să devină vulnerabilă la comunism”. (p. 74).
  • Amalgamarea etnică de care aminteam mai sus este argumentată (nu și probată cu o trimitere la o sursă verificată) de afirmația juristului/ istoricului Neagu Djuvara că ”În 1918, în faimoasa Românie Mare aveam peste 30% minoritari: Enorm! Unguri, germani, evrei, ucraineni, bulgari, sârbi, turci, tătari, de toate.” (p. 89). Dintr-un imperiu multinațional (cum a fost și URSS) la ce te puteai aștepta decât la o (firească!) amalgamare în care ideea de etnie să fie minimalizată în favoarea ideii de cetățean al Imperiului). În ultimă instanță, și Uniunea Europeană promovează – firesc – amalgamarea, multiculturalitatea și amendarea oricăror forme de discriminare rasială/ etnică.  Problema este însă una a proporțiilor, a majorităților electorale și a culturii dominante care va semăna, nu peste foarte mulți ani, prea puțin cu cea de azi.        (va continua)
  • Un bonus pentru mai buna cunoaștere a lumii în care trăim, o analiză pertinentă marca Djuvara (îndeosebi ultima parte a textului): http://24pharte.ro/era-o-vreme/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 548. Duminică 1 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (4)


Cap de listă (dar și cap de aromân ambițios și doritor de celebritate) este deja foarte renumitul Neagu Djuvara (https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara) dispărut dintre cei vii chiar în acest an la respectabila vârstă de 102 ani. Nu a cunoscut direct cei 45 de ani de comunism în care a existat România, dar celebrul istoric susține că această perioadă ”a schimbat profilul etnic al românilor” (p. 14). La plecarea sa din țară, ”Profilul adevărat al românului era al celui de la țară”, dar la revenire, în 1991, ”cel puțin jumătate din burghezia română a dispărut” (ibidem), majoritatea dintre aceștia luând calea Australiei și Americii la a căror dezvoltare au contribuit. După 1989, plecarea românilor din țara lor s-a accentuat, motivul principal fiind ”lipsa de încredere a noilor generații în soarta acestei țări”. Mai mult, afirmă istoricul aproape jumătate din tânăra generație (14-15 ani) nu are alt vis decât să plece în Occident. Precizez că interviul a fost făcut în anul 2005 (cu 13 ani în urmă), iar adolescenții de atunci sunt maturii de cca 30 de ani care sunt deja în Occident și a căror lipsă se simte acum dureros în țară (ca forță de muncă, dar și ca structuri familiale și societale puternic fracturate). Viziunea cultural-istorică a lui Neagu Djuvara îi permite acestuia să facă analize comparate din care rezultă că nouă românilor ne lipsește vocația rezistenței constructive și ambiția de a urca pe scara bunăstării. În 1945, Germania era o ruină; azi este o putere economică de prim rang în lume! Germanii, spunea Djuvara, ”nu au emigrat, nu au spus ”nu ne vindem țara”, ba dimpotrivă au vîndut-o, au așteptat capital american și, în cîțiva ani, au ajuns să-i ajute ei pe americani” (p. 16).  Cu tristețe savantul constată că emigrarea și depopularea slăbesc lumea occidentală. Dramatic, dar cu speranța că dramatizarea va trezi niște conștiințe, istoricul afirmă tranșant: ”Cred că rasa albă vrea să moară! De vreo sută de ani încoace, rasa albă se sinucide mai întâi prin războaie, mai apoi prin lipsa dorinței de a se perpetua… Peste o sută de ani Franța va fi metisă. Franța – modelul Europei de cînd s-a născut civilizația occidentală, locul în care s-a conturat legătura între germanici și romani, în care au început feudalitatea, monarhia organizată, revoluțiile, republicile!” (pp 16-17). Andrei Pleșu intervine amintindu-l pe românul Cioran care, și el constatase la Paris: ”Sînt în metrou și sînt singurul francez” (p. 17). Încercând o infuzie de optimism Marius Chivu amintește că ”dinamismul societății americane este dat tocmai de energia degajată de acest mare amalgam” (p. 18). Transformat, la cerere, în analist politic al vremilor noi Neagu Djuvara constată că din 200 de parlamentari câți avea în 1990 România exista doar o singură femeie. ”Românii sînt misogini” conchide istoricul. Mai mult, veteranul istoricilor români nu-și putea închipui că la conducerea statului nostru ar putea veni prea curând o femeie. Miracolul s-a întâmplat, dar doar sub raport statistic… Partidic vorbind, Djuvara era stupefiat de faptul că un liberal ca Radu Cîmpeanu credea că se putea face politică doar alături de Ion Iliescu! De fapt Iliescu s-a jucat cu el, constată intervievatul, promițându-i postul de prim-ministru. Obișnuit cu civilitatea și regularitatea din Occident, Djuvara se întreba retoric: ”Nu înțeleg și mă deranjează foarte tare faptul că această țară, această nație românească, nu i-a cerut încă socoteală, nici acum, după 15 ani, lui Ion Iliescu, în legătură cu modul în care a ajuns la putere.” (p. 20) Eu unul nu înțeleg cum de dl Pleșu – care a fost ministrul Culturii în primul guvern Petre Roman, nu i-a explicat invitatului cum mâna lungă a Moscovei, Gorby & comp. au acționat prin structurile vechi și noi ale puterii din România întru preluarea și consolidarea puterii economice și politice a eșalonului doi al pcr…  În planul politicii internaționale Djuvara s-a dovedit un vizionar. Întrebat dacă vom intra în UE la 1 ianuarie 2007, savantul a decretat: ”Este imposibil să nu intrăm!”. Totodată, s-a arătat sceptic față de rațiunile de acceptare a Turciei în Europa ceea ar împinge granițele continentului nostru până în Irak și Iran, plus că musulmanii ar deveni majoritari în Europa! … ”Repet, dacă va intra Turcia în UE nu va mai exista Europa!” (p. 23).  Delicata și dura problemă a terorismului (musulman în special) este văzută de marele istoric drept un conflict între civilizații. Soluția ar fi adoptarea civilizației occidentale așa cum au făcut japonezii. Andrei Pleșu precizează că ”Musulmanii nu suportă la europeni nesinceritatea, viciu la fel de mare cum este orgoliul la creștini”. (p. 24) Neagu Djuvara continuă, și el să șocheze afirmând că ”creștinismul  nu s-a născut odată cu Isus, ci abia la cca 200 de ani după Hristos!” (p. 24). Precizez, în final, că interviul cu Neagu Djuvara a fost publicat la 13 octombrie 2005.

O ultimă și nevinovată mirare: dacă tot sunt iubitori de cultură și doritori de emancipare culturală a nației române, oare de ce onor echipa redacțională  a revistei Dilema veche nu a ales o altă cale de difuzare a acestor interviuri: CD ul și internetul? În fond, costurile cu aceste interviuri au fost amortizate deja prin publicarea lor în revistă. Banii vorbesc?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 536. Miercuri 20 iunie 2018. De la Zăroni la Dăncilă, în ordine analfabetică


În perioada imediat postbelică, cu intermitențe, între anii 1945 și 1948 a domnit/ tovărășit guvernul Dr. Petru Groza, guvern care l-a avut ca Ministru al Agriculturii pe celebrul Romulus Zăroni (https://ro.wikipedia.org/wiki/Romulus_Z%C4%83roni), intrat imediat în folclor (http://hunedoaralibera.ro/romulus-zaroni-ministrul-hunedorean-ajuns-subiect-de-bancuri/) pentru nefăcutele sale fapte și nespus de ”inteligentele” sale spuse, bancurile cu Zăroni fiind auzite de mine de la bunica mea care se amuza copios de prostia celebrului ministru cu facultatea de Agronomie făcută la fără frecvență în timp ce ocupa funcția de ministru al agriculturii. (Acest ultim fapt este, pentru mine, unul pozitiv: omul dorea să învețe! Neagu Djuvara, după ce a ieșit la pensie la 68 de ani a făcut, la Paris, Școala de limbi orientale obținând o licență în sârbo-croată la 72 de ani!). Unul dintre bancurile că Zăroni (neamintit de site-ul hunedorean citat mai sus) sublinia prostia parvenitului îmbogăți dar zgârcit și lipsit de imaginație. Se spunea despre celebrul ministru agrar că avea probleme cu ”scaunul”. Odată a intrat într-un WC public și n-a ieșit de-acolo pentru că nu găsise hârtie de șters. ”SPP”-ist-ul care l-a salvat de-acolo și-a permis o glumă: ”domnule ministru, dumneavoastră care aveți atâția bani n-ați putut sacrifica o sută de lei ca să rezolvați problema?!”. Peste un timp istoria se repetă. Zăroni zăbovește, din nou, prea mult. După un timp iese radios și-i mulțumește însoțitorului său, explicând de ce, totuși, a durat atât de mult: ”am sacrificat o sută de lei, dar n-aveam decât mărunțiș la mine”.

Arc peste timp, după mai bine de o jumătate de secol, în an centenar, avem tot un guvern de stânga, dar și un nou prilej de bancuri pe seama miniștrilor săi. Ministrul agriculturii, Petru Daea (omologul lui Zăroni), după ce a gafat copios pe seama limbii române a câștigat ceva simpatie prin faptul că pare a fi singurul ministru din guvern care chiar știe meserie, respectiv agricultură. În schimb, doamna premier Viorica Dăncilă, după liste luuuungi de gafe pe seama logicii și a gramaticii române, a probat recent (cu ocazia replicii domniei sale la o moțiune de cenzură) că are probleme grave la disciplina Citire. Iată câteva mostre de perle desprinse din coroana de prim ministru social democrat: ”în profida” (în loc de ”în pofida”), ”în fiecare lună a crescut prețurile”, ”Banca Monetară” (în loc de ”Banca Mondială”, ”drâmarea puterii” (în loc de ”dărâmarea puterii”, ”legim constituite” (în loc de ”legitim constituite”), ”nicio comentariu”, ”randament cât mai bună”. Foarte probabil locuind mai mult timp la Bruxelles, doamna premier vorbește mai mult și mai bine engleza, franceza și germana, uitând limba română. Și pentru că înțelepciunea populară (folklore) nu putea rata ocazia de a încondeia agramatismul și ilogicitatea guvernamentale, iată o ”glumiță” pusă pe seama premierului român. Viorica Dăncilă: „Ieri un ministru din guvernul meu, un coleg pe care îl cunosc de ani de zile, a fost făcut prost de către un grup de tineri. Le transmit că acest coleg al nostru nu este singur. Suntem cu toții alături de el!”  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!