liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mircea Vasilescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 615. Miercuri 5 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (9)


Răsfoind paginile dosarului Dilema veche pe tema ”Spiritul critic”, după ce am văzut, prin titluri, că Maiorescu este prezent chiar în primul articol, am rămas mirat că nu apare și G. Ibrăileanu cu lucrarea sa ”Spiritul critic în cultura românească”. Citind apoi articolele m-am liniștit: Ibrăileanu nu a fost nicidecum omis/ ocolit/ obturat din discuția despre spiritul critic. Dimpotrivă, Mircea Vasilescu îi dedică lui G. Ibrăileanu întregul articol de la pagina IV: ”O sută de ani de spirit critic?” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-suta-de-ani-de-spirit-critic).  (Din câte știu G. Ibrăileanu a rugat, prin testament, ca editorii operei sale să nu scrie niciodată numele de botez în întregime, ci doar inițiala G. În articolul semnat de Mircea Vasilescu, dar și în multe alte părți, cum ar fi denumirea unui liceu din Iași, scrierea numelui criticului pe bustul său din fața liceului etc., numele criticului este scris întreg. Poate ar merita ca cercetătorii profesioniști să elucideze acest aspect și instituțiile în cauză să respecte dorința testamentară a cunoscutului critic).

În loc să comentez pe larg afirmațiile lui Mircea Vasilescu  pe tema modului actual de receptare a aprecierilor lui G. Ibrăileanu, recomand cititorilor acestui miniserial despre spiritul critic să aloce timp citirii (cu folos a) cărții lui G. Ibrăileanu: https://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83 .  Într-un episod anterior, am citat un text din Ibrăileanu despre faptul că cultura română era (la vremea sa) una eminamente de împrumut: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Același citat este menționat și de Mircea Vasilescu și utilizat pe post de exemplu de apreciere (foarte) critică, fără frica de a fi tratat drept dușman al poporului, trădător al națiunii, denigrator al statului român sau detractor al culturii române. Nimic din toate aceste frici nu trebuie să se întâmple într-o societate/ cultură bazată pe spirit critic și pe mult discernământ în aplicarea etichetelor. Altfel, citatul cu pricina, încăput pe mâna patriotarzilor politicaștri, a dogmaticilor propagandiști găunoși și a trâmbițașilor iubitori de glie strămoșească (sfântă, iubită, mult încercată etc.) ar deveni un excelent prilej pentru anatemizare publică, pentru condamnări ferme a celor care l-ar propaga, condamnări făcute în numele naționalismului/ patriotismului/ populismului local. A gândi tezele trecutului sine ira et studio prin prisma dreptului la opinie a fiecărui autor/ cercetător/ gânditor este un semn de maturitate culturală și social-politică. O sugerează și o susține Mircea Vasilescu ca o concluzie firească a eseului său: ”Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit (sic! – L.D.) lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice” (p. IV). (Nu neapărat pentru a demonstra că am spirit critic, am subliniat în text cele două cuvinte care reprezintă o supărătoare repetare). Invitația autorului articolului la spirit/ gândire critic(ă) este, în esență, o aplicare a sfatului dat de Francis Bacon: ”Nu citi ca să contrazici și să refuzi, dar nici ca să crezi și să te supui și nici ca să găsești motiv de conversație sau un discurs care ți-ar plăcea. Citește ca să cântărești și să evaluezi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 569. Duminică 22 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (25)


Lucian Boia (n. 1944) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia) un istoric drag mie pentru modul nedogmatic prin care înțelege să prezinte povestirile din trecut numite generic istorie este și cel mai recent intervievat (martie 2012). Controversat și chiar contestat (vezi Lucian Boia criticat de Alex Ștefănescu https://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-deserviciu-istoric-moda-1_5105088daa73e8e04b4a8de1/index.html) , ca, de altfel, majoritatea personalităților prezentate selectiv de Mircea Vasilescu în cartea ”Vorba rămîne” (2018), istoricul extrem de prolific și de profund în același timp mai are multe de spus pentru reabilitarea statutului acestei discipline din largul evantai al cunoașterii. În ordinea cronologică a derulării și înregistrării opiniilor invitaților, Lucian Boia încheie această selecție foarte utilă pentru cunoașterea (sau incitarea la o mai bună cunoaștere a) vârfurilor intelectualității române din ultimele trei decenii. (Cartea se va încheia însă cu alte două interesante dialoguri din anul 1993). Preiau din descrierea făcută de antologator (Mircea Vasilescu) și cred că nu putem decât să fim de acord cu afirmația acestuia conform căreia Lucian Boiademontează prejudecăți, false interpretări, ori mituri transformate în stereotipuri” (p. 314). Și preocuparea mea a fost demitologizarea, așa încât simpatia mea față de Lucian Boia este cât se poate de justificată. Pentru mine, căderea în mit este o lovitură dată cunoașterii veridice, adevărului și respectului față de adevăr. Din păcate, dilematicii au ocolit tema mitului marșând mai mult pe ideologii și drame politice, pe personalități literare cu preocupări ideologice și rolul jucat în devenirea acestora de apartenența lor etno-culturală la iudaism (Tudor Vianu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian) (Cu titlu pur statistic, șase dintre personalitățile invitate pe Divan, adică 30% din total, au origini sau orientări culturale evreiești. De asemenea, și în componența redacțională există o semnificativă pondere evreiască, fapt care ar explica oarecum și selecțiile făcute, deși criteriul principal pare a fi fost prietenia și starea de colegialitate cu Andrei Pleșu). De fapt, întreg dialogul lui Lucian Boia cu jurnaliștii de la Dilema veche a fost axat pe descrierea unor personalități literare și politice de la începuturile modernizării României și până în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, este un dialog/ interviu ratat, cantonat mai mult în cancan decât în chestiuni serioase (cum ar fi: concepția istoricului Boia despre istorie și Istorie, despre predarea istoriei în școli, despre falsificarea de către cam toate regimurile politice a evocărilor istorice, despre rolul mitizării și demitizării în apropierea istoricilor de adevărul istoric etc. etc.).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 568. Sâmbătă 21 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (24)


Horia Roman Patapievici (n. 1957)  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici) este scriitor, fizician, eseist și filozof. Vezi și: https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11792719-cum-devenit-patapievici-cel-mai-nepopular-roman-viata.htm#self dar și http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr-de-ce-este-urat-generalul-rogojan-de-troika-tismaneanu-patapievici-plesu/  și https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/horia-roman-patapievici-despre-cel-mai-mare-rau-al-societatii-noastre-885485 Este caracterizat, pe bună dreptate, de către Mircea Vasilescu drept ”unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali publici din România” (p. 286). A deținut una dintre cele mai înalte demnități publice în cultura română, fiind președintele Institutului Cultural Român (2005 – 2012). Dialogul a fost înregistrat în noiembrie 2009.

Încă șef al instituției culturale (ICR) în 2009 HRP explică imaginea sa deopotrivă benefică (preponderent în afara RO) și malefică (preponderent în RO) reamintind logica avocatului din Frații Karamazov: ”Psihologia, domnilor, este ca un baston. El are două capete. În funcție de capătul de la care privești, realitatea are chipuri diferite” (p. 286). Anti-Băsescu convins, HRP n-a devenit pro-Iohannis sau pro-PSD, păstrându-și convingerile. A fost debarcat de la conducerea ICR odată cu terminarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Iată explicațiile ”împricinatului”: ”Reproșurile? Promovarea pe banii contribuabilului a unei arte degenerate, care nu are legătură cu valorile naționale; promovarea unei clientele culturale; lipsa de patriotism; în esență, faptul că eu conduc Institutul și nu altcineva” (p. 286). Întrebare: cunoaște cineva cine au fost urmașii lui HRP la conducerea ICR? Sau, mai grav: știe cineva cine conduce și ce realizări are actualul președinte al ICR? Aș paria că extrem de puțini. Crezul lui HRP a fost (și sigur, mai este) că ”de cultura vie a națiunii noastre ține arta urbană, și așa zisele pornografii ale artiștilor neo-avangardiști; ca să existăm pe piețele occidentale, trebuie să furnizăm ce ni se cere; numai fiind deja prezenți pe piață prin valorile noastre de sincronizare (singurele care au trecere în mod spontan) putem spera să introducem pe piețele globale și valorile noastre ”eterne”, cele care primesc, unanim, numele de ”naționale” (p. 288).  Contracarând și acuza că și-a format o clientelă pe banii contribuabililor, HRP argumentează: ”Din 2005, am făcut ca ICR să funcționeze ca instituție occidentală, neutră în raport cu propunerile actorilor și independentă de opțiunile personale ale celor care o conduc”. (p. 288)

Despre modul cum funcționează la noi instituțiile care ar trebui să definească statul de drept și democrația, HRP are o părere… proastă: ”relația dintre instituții, la noi, este principial proastă. … Instituțiile noastre nu colaborează între ele, se sabotează autist. Totul este personalizat, nimic nu funcționează de la sine, prin proceduri. Schimbările sînt prost văzute, angajamentele strategice sînt descurajate, nu se poate colabora pe nici un proiect pe termen lung cu nici o instituție românească. Toate sînt orbite de sindromul ”scurtei durate”, al soluției expeditive”, al ”amînării deciziei esențiale”. Al treilea motiv este cel al ”disproporției dintre efort și efect”: pentru a realiza un efect dat, efortul pe care trebuie să-l cheltuiești în condițiile de funcționare instituțională de la noi este de o sută de ori mai mare, în termeni fizici și psihici, decît efortul cheltuit de cineva care lucrează în condiții instituționale occidentale.” (p. 295).

”Așa cum e acum România, așa cum sînt intelectualii ei, care au trecut brusc, de la o funcție pur culturală înainte de 1989 la una critic socială după 1989, așa inoperant cum a fost spațiul public românesc, și înainte și după 1989, ei bine dacă ținem cont de toate aceste lucruri, ceea ce a făcut efectiv Grupul pentru Dialog Social în anii 90, cînd a fost un actor important al scenei publice, nu mi se pare deloc neglijabil: a provocat dezbateri incomode, a dislocat puterea din minciuna ei constitutivă, a forțat-o să se explice, i-a impus un anumit limbaj public – limbajul statului de drept, al libertății garantate de lege, al respectului față de proprietatea privată, al drepturilor omului, al drepturilor minorităților (amintiți-vă antimaghiarismul nesimțit care era de rigoare în anii 90, pînă la venirea la putere a CDR) -, în fine, a contribuit enorm la deșteptarea și educarea sentimentelor liberale și democratice ale traumatizantei noastre societăți”. (p. 311).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 567. Vineri 20 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (23)


Vladimir Tismăneanu (n. 1951), profesor și politolog român stabilit în SUA (https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tism%C4%83neanu) Dintre toate personalitățile prezentate în cartea ”Vorba rămîne”, Vladimir Tismăneanu este singurul cu care am avut un dialog direct (pe tema Metodologiei Scop Mijloc, în 1990, pare-mi-se), cu care am interferat pe un blog în limba engleză (la comentarii, pe tema identității de esență dintre fascism/ nazism și bolșevism) și căruia i-am adresat o scrisoare publică (chiar prima postare de pe acest blog) la care, evident, nu s-a pogorât până la unul ca mine ca să-mi răspundă. Totodată, este persoana cea mai disputată (între contestare și înaltă apreciere) dintre cei 20 de invitați pe Divanul Dilemei vechi. De altfel, prezentarea făcută de Mircea Vasilescu surprinde exact această ”calitate” a invitatului: ”Atacat, bîrfit, calomniat, contestat….” (p. 270). Dialogul a avut loc în 2008, cu zece ani în urmă.

Discuția a demarat, a continuat și s-a încheiat cu ”Raportul despre comunismul din România”, raport inițiat de președintele Traian Băsescu, cel care, la final, a exclamat: ”Nici eu nu mi-am imaginat că o să fie chiar așa” (p. 271). Raportul a fost realizat de un colectiv de 19 persoane, coordonatorul fiind Vladimir Tismăneanu. Ion Iliescu s-a supărat că nu a fost trecut la rubrica ”disidenți”. De reținut, din dialogul de pe Divan menționarea unor surprize-surprize care au apărut pe parcursul cercetărilor pentru întocmirea Raportului. Desigur, dosarul lui Ion Iliescu nu a fost găsit și – zice V.T. – se pare că nu există. După insistențe, SRI a trimis dosarul unui inginer horticol numit Ion Iliescu: ”Asta ați cerut, asta v-am trimis” (p. 271). Din motive de concizie voi parafraza ideile exprimate de invitat, inserând și unele citate. Astfel, consideră Vladimir Tismăneanu, Raportul s-a dorit a fi inaugurarea unei forme de purificare prin cunoaștere, ”scopul fiind studierea instituțiilor, a metodelor și numirea personalităților care au făcut posibile crimele și abuzurile epocii comuniste. Modelul pentru ”Raport” a fost justiția morală pe modelul nemțesc”. (p. 273).  Rostul alcătuirii și publicării Raportului era unul întreit: a) conștientizarea importanței decomunizării și facilitarea luptei împotriva corupției (intim legată de structurile vechi); b) consolidarea statului de drept și a instituțiilor sale; c) îmbunătățirea imaginii României în lumea liberă.

Spune Vladimir Tismăneanu: ”După părerea mea, ieșirea reală din regimul dictatorial este o luptă culturală reală, pentru niște valori în care anticomunismul liberal este mînă în mînă cu antifascismul – în România decomunizarea nu se poate face fără defascizare și defascizarea fără decomunizare. Acestea două merg mînă în mînă pentru comunismul românes, așa cum o demonstrează excelent Monica Lovineascu. Comunismul românesc, cel puțin după 1968, a îmbrățișat și adoptat temele extremei drepte. În anii 68-70 a apărut discursul națiunii unice și omogene, a conducătorului care întruchipa națiunea, teme ale extremei drepte” (p. 276).  Politologul vorbește despre anticomunismul liberal ca fiind garantul luptei împotriva dictaturii. Dar ce se va întâmpla oare în România anilor 2016 – 2020, perioadă în care liberalismul este sufocat de un iliberalism tot mai pronunțat, unul cu tendințe vădit autoritariste și chiar dictatoriale?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 563. Luni 16 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (19)


Actrița de teatru și film Luminița Gheorghiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lumini%C8%9Ba_Gheorghiu_(actri%C8%9B%C4%83) este a treia invitată-femeie (și ultima) dintre cele douăzeci de personalități selectate de Mircea Vasilescu pentru a fi incluse în volumul ”Vorba rămîne”.

În teatru este o vorbă care spune că este bine joci cît mai mulți regi și că, oricît de bine ți-ar ieși rolurile, încă nu ai nici o garanție că ești unul bun. În teatru trebuie să demonstrezi tot timpul că ești o personalitate, că poți fi rege, că aduci publicului un plus de ceva. Nu știu exact cum se numește acest ceva. Poate talent, poate farmec…” (p. 207)

Personajele sînt jucate, în general, după mintea și sufletul fiecărui actor, dar, cît timp acesta a acceptat să joace în regia cuiva, trebuie să țină cont de ceea ce spune regizorul. Este bine ca actorul să imprime personajului ceva ce este al lui și numai al lui, dar, pe de altă parte, nu își poate asuma o independență pe care nu o are.” (p. 208)

M-am înțeles bine cu femeile! Cu bărbații am avut probleme pentru că nu mă iubeau toți! Lăsînd gluma la o parte, eu cred că mai degrabă există gelozie între actori și actrițe, decît numai între actrițe. Orgoliul este partea integrantă a acestei meserii, dar, într-o anumită măsură, el te face să avansezi. Trebuie să îți dorești mereu să avansezi, să fii primul – acest lucru îți dă un impuls! Dacă alegi să stai în banca ta, foarte bine, este alegerea ta, dar acolo rămîi!” (p. 213).

În calitatea mea de înfometat de teatru (îndeosebi în studenție), am avut mereu regretul că nu mai pot vedea piesele cu actorii îndrăgiți și foarte talentați ai vremii: Miluță Gheorghiu, Anny Braesky, Teofil Vîlcu etc. Fiind și pasionat și consumator de film(e) mi-a venit ideea să sugerez conducerilor teatrelor să filmeze fiecare spectacol, fiecare fiind inedit în felul său. Apoi am sugerat ca măcar spectacolul de dinainte de premieră (fără spectatori) să fie filmat. Mai recent am formulat această doleanță direct conducerii Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, amintind, în treacăt, că asta poate fi și o sursă suplimentară de venit pentru actorii din generațiile viitoare. Am aflat, ulterior, că niște spirite antreprenoriale au luat acțiunea pe cont propriu și există deja un conflict pe tema drepturilor de autor. Nimic nu-i simplu în viața asta…

Marius Chivu a avut exact aceeași idee, adresată actriței Luminița Gheorghiu sub formă de întrebare: ”Mie mi se pare trist faptul că un actor face un rol mare într-o piesă, rol care, dacă nu este filmat, practic, dispare. Există vreun rol de care sînteți foarte mîndră, dar regretați că s-a pierdut și că nu a rămas neînregistrat?” Iată răspunsul actriței: ”Un spectacol de teatru este foarte greu de filmat – este nevoie de multe camere, de mulți operatori etc. Cineva mi-a înregistrat piesa Bigudiuri, dar nu mi-a plăcut ce am văzut, pentru că nu era o filmare foarte bună. Îmi pare foarte rău că nimeni nu a filmat încă extraordinarul spectacol a lui Ducu Darie, Trei surori.” (p. 213) Aș adăuga doar că, după umila mea părere, nu trebui n camere și n operatori care să ia prim planuri și gros planuri, să filmeze din unghiuri diferite și să monteze apoi totul ca la un film adevărat. Nicidecum! Eu aș prefera să fie filmat de pe scaunul unui spectator: cât vede el atâta va vedea și spectatorul filmului. Nu cred că sînt costuri mari. Doar problema drepturilor de autor trebuie tranșată într-o manieră specifică. De asemenea, arhiva de CD uri cu spectacole va fi un excelent mijloc de instruire pentru studenții la actorie (ba chiar și pentru absolvenții care au deja ceva experiență). Schimbul de (imagini cu) spectacole între teatre, plus trimiterea de CD uri în străinătate pentru a se decide structura tematică a turneelor va fi de mare folos.

Inevitabil, în cadrul taifasului pe Divan a venit vorba și despre filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, în care actrița Luminița Gheorghiu joacă rolul asistentei (supporting actress). Aceleași reacții ca la noi s-au întâmplat și în urma unei vizionări în Franța: ”Știți, așa s-a întâmplat și cu soțul meu, cu unchiul meu...”. Este vorba, pînă la urmă de o problemă umană, susține actrița care a luat în America premiul Best supporting actress pentru rolul asistentei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 559. Joi 12 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (15)


Aurelian Crăiuțu (28 ianuarie 1966), sucevean prin naștere, acum american prin adopție, economist (ASE București) și politolog deopotrivă, promotor al moderației și cercetător atent al teoriilor și doctrinelor politice (fan al lui Alexis de Tocqueville), publicist și fost ”elev”/ ”student” al lui Mihai Șora. Pentru o autobiografie mai detaliată vezi, cu folos: http://www.lapunkt.ro/2018/05/45-pentru-45-interviu-cu-prof-aurelian-craiutu/ . Dialogul publicat de Mircea Vasilescu în cartea ”Vorba rămîne” (preluarea unor articole din Dilema veche) se poate citi integral pe web la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/divanul-dilemei-vechi/articol/teoria-si-practica-moderatiei. Pentru o mai bună cunoaștere a virtuților (paradoxale) ale moderației vezi articolul publicat în Dilema veche sub titlul O virtute paradoxală – moderația: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-virtute-paradoxala-moderatia.

Articolul preluat de Mircea Vasilescu în carte are 18 pagini din care voi extrage doar un șir de afirmații pe care le consider utile, cei interesați de contextul în care a fost făcută afirmația având posibilitatea de a citi integral articolul (precum și alte articole ale sale publicate generos pe internet).

  • Am avut inițial ideea de a compara două momente postrevoluționare: post-1789 – post-1989. Teoretic o astfel de comparație nu era solidă, astfel încît m-am concentrat asupra unui singur moment istoric, Restaurația Bourbonilor (1814-1830). (p. 141). (LD: în subtext se lansa ideea că actuala clasă politică din România este continuarea cele comuniste și ceaușiste de până în 1989. Procesul ”revoluționar” postdecembrist are un precedent și un nume deja cunoscut: restaurație).
  • Liberalismul francez nu are consistența și consecvența liberalismului politic și economic din lumea anglo saxonă (p. 143)
  • Mi se pare că nu există un cod doctrinar care să definească în mod limpede ce înseamnă liberalismul și încotro ar trebui el să evolueze, să înainteze (p. 144)
  • Tocqueville mi se pare autorul care trebuie recitit pentru că el ne oferă cîteva lecții importante. Printre altele, faptul că o societate liberă are nevoie nu numai de afirmarea principiului individualismului, ci și de principii corective. Religia și autoguvernarea, de exemplu, sînt contraputeri la atomizarea societății. Comunismul nu ne-a colectivizat, după părerea mea, cît ne-a atomizat. De aceea se pune problema refacerii punților civice între cetățeni. …. Sînt un extremist de centru (expresia favorită a lui Radu Cosașu). (p. 145)
  • Mi-a plăcut întotdeauna să vîslesc împotriva curentului, să nu fac ceea ce e la modă (L.D.: asta cred că e o trăsătură bucovineană)
  • Cicero și Seneca au o relevanță pentru opțiunile noastre zilnice (p. 148).
  • Încerc să aplic ceea ce predic: moderația (p. 149)
  • Politica este văzută în România mai mult ca un mod de a te îmbogăți, de a fi corupt. (149)
  • Intelectualii tind să aibă în general o astfel de atitudine romantică, sîntem reticenți față de o critică (de natură pur tehnică) la adresa realității. E stilul literar de politică pe care-l combătea și Tocqueville. (p. 150)
  • Îmi displace în mod instinctiv agresivitatea și inapetența față de dialog (p. 152)
  • Nu-mi plac nici românii nevricoși care înjură țara și cultura (adesea din varii motive de refulație), nici cei care cad pe panta unui patriotism ieftin și de duzină, care nu duce nicăieri. (p. 153)
  • În momentul în care am citit cartea Jurnalul de la Păltiniș, am simțit o anumită chemare. Acea chemare m-a condus la ușa dlui Șora pe data de 20 noiembrie 1984. M-a primit în mod natural, ca și cum asta era menirea sa. Așa s-a cristalizat treptat pasiunea mea pentru filozofie, dar dl Șora m-a îndemnat să citesc și istorie, și literatură, ba chiar și economie (față de care eram mefient la acea vreme). Ne-am întîlnit săptămînal vreme de șase ani…. (p. 154)

Îndemnul la moderație făcut de Aurelian Crăiuțu încă așteaptă să devină principiu director în politica românească. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 558. Miercuri 11 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (14)


Despre Antoaneta Ralian (1924-2015) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Antoaneta_Ralian) probabil că au auzit doar iubitorii de literatură străină măiestrit tradusă în limba română. A traduce este, cred, o artă, un talent nativ bine cultivat și consolidat. A traduce este și un act de creație (mai ales dacă este vorba despre poezie). Nu în ultimă instanță traducătorul este un co-autor al operei traduse și un inter-mediator între autorul străin și cititorul român; în fond, este un fel de diplomat care armonizează inteligent și plăcut culturi diverse, cu grade diferite de rafinament. Am practicat, un timp, acest ”sport” (în studenție) pe vremea când cererea de traducători de engleză era foarte mare, iar oferta încă mică. Dar nu pot uita imensa satisfacție pe care o are traducătorul atunci când evită capcanele traducerii facile sau, dimpotrivă, reușește rafinamente lingvistice cel puțin la nivelul autorului tradus. Sigur, marii traducători nu sunt trădători și asta le oferă un plus de aură de măreție, corectitudine și valoare. Pentru toate acestea, ridicate de traducătoarea A. Ralian la modul superlativ, dilematicii democrați au invitat-o la taifasul de pe divan (în 2006) ca făcând parte din elita culturală a României. Caracterizarea făcută de editorul cărții (Mircea Vasilescu) merită amintită: ”Antoaneta Ralian a avut orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărți în lume”. (p. 124)

Acest destin exemplar, povestit de însăși eroina destinului chiar trebuie cunoscut (îndeosebi de părinții care se preocupă de viitorul copiilor lor): ”de mică am învățat trei limbi străine – engleza, franceza bine, germana mai puțin – deși părinții mei erau de cultură germană – o înțeleg foarte bine dar nu o vorbesc. Mai tîrziu am învățat italiana, în urma unui episod romantic, sentimental” (p. 124-125).  A avut neșansa să lucreze la Ministerul Învățămîntului și Culturii în anii instaurării bolșevismului dictatorial: misiunea ei era să facă liste cu cărți ce trebuiau date la topit. (Îmi revine în minte o situație similară – doar aparent de sens contrar: în ianuarie 1990 am primit, în calitatea mea de bibliotecar voluntar al Bibliotecii catedrei impropriu numită ”de științe sociale”, ordinul de a da la topit cărțile promovate de vechiul regim ceaușist. Atunci mi-am completat biblioteca cu sute de volume cu operele lui Platon, Aristotel, Helvetius, în general cu filosofi antici și medievali. Restul a mers la topit). Antoneta Ralian povestește: ”veneam acasă disperată, plîngînd că am ajuns să scot din biblioteci asemenea autori. … Fiind fiică de bancher și nepoată de insdustriaș mi s-a făcut un dosar nemaipomenit, de care m-am speriat eu singură cînd l-am văzut și am fost dată la munca de jos. Dar eu am înflorit la munca de jos și am început să traduc din plin, cu pasiune, cu fericire, cu dăruire” (p. 126). Despre rolul cenzurii în malformarea textelor traducătoare mărturisește cu tristețe, deși propunerile cenzorilor erau de-a dreptul hilare: ”… în loc de Dumnezeu trebuia să pun Natură, Providență etc. Cea mai mică aluzie erotică trebuia scoasă. … un eseu foarte interesant despre plictis în care se vorbea despre plictisul în socialism, despre stereotipia socialismului, anostul socialismului a căzut cu totul.  … într-un pasaj era vorba despre un maimuțoi care a făcut înconjurul lumii. S-a tăiat imediat pentru că se putea interpreta că Ceaușescu … este maimuțoiul” (p. 126-127)

Întrebarea lui Cezar Paul-Bădescu este și întrebarea multora dintre noi. Reproduc întrebarea și  o parte a răspunsului: Cezar Paul-Bădescu: ”În traduceri, cît e din autorul respectiv, cît e din Antoneata Ralian? Am discutat cu unii traducători care îmi spuneau: ”Păi de multe ori sînt mai mult eu…”. Există un procent fix sau e variabil?. Antoaneta Ralian: ”Cînd traduc o carte încerc să mă identific cît mai mult cu autorul, deși o identificare totală e imposibilă. Îmi impun să văd prin ochii lui, să gîndesc cu gîndurile lui, să simt cu sentimentele lui, să mă transpun în autorul respectiv” (p. 130-131). De mare finețe este referirea la traducerea lui Salman Rushdie, Pămîntul de sub tălpile ei: ”…orice scriitor care nu scrie în limba maternă încearcă în limba nouă să întrebuințeze cuvintele cele mai rare, cele mai sofisticate, ceea ce un scriitor de limbă maternă nu face. Așa că are o limbă livrescă, nu în sensul peiorativ, dar nu e limba fluidă, curentă” (p. 131).

Mama și soțul ei o visau să devină scriitoare. Marius Chivu o întreabă dacă nu și-a dorit și ea acest lucru: ”știu că traduc bine. Ca să scriu nu știu dacă am suflu epic… dacă aș scrie aș fi un scriitor destul de mediocru și, în loc să îngroș rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara doua, si un alter ego al scriitorilor. (p. 132).

La întrebarea lui Radu Cosașu dacă româna este capabilă să traducă marile cărți sau e limba unei mici culturi, traducătoare are un răspuns îmbucurător-întristător: ”Pentru un om cult, pentru cei care respectă normele, este o limbă bogată, plină de sinonime, cu mari valențe poetice. S-a deteriorat însă foarte mult acum, s-a agramatizat în ultimul hal, dar pentru cel care face traduceri în limba română, există o serie de echivalențe foarte potrivite” (p. 133).

Interesante sunt considerațiile omului de cultură Antoaneta Ralian despre prestațiile de la televiziunile noastre (numite încă ”presă”…): ”Nimic din ce e hăruit de artă nu e obscen. Obscene sînt telenovelele. … Mă oripilează, în primul rînd, știrile de ”importanță” națională în care cineva a violat o bătrînă. Este o degradare efectivă a noțiunii de stil, de jurnal. Sînt și unele comentarii total deplasate. Crainicii trebuie să informeze, să spună corect, obiectiv și nici măcar prin zîmbet să nu-și exprime partizanatul” (p. 135). După ce au trecut 12 ani de la aceste aprecieri oare cît de indignată s-ar dovedi traducătoarea de prestațiile R OTV (România TV)? Am bănuiala că nici chiar ea nu și-ar găsi cuvintele…

În final, iată profesiunea de credință a unui traducător de elită: ”Ca să fii traducător ai nevoie de har. … E vorba despre pasiunea mea. Traducerea e o formă de evadare, un panaceu… Iar cînd termin o traducere, mă despart cu greu de personajele respective, sînt ca niște prieteni ai mei de care cu greu mă despart și intru cu greu la alți prieteni.” (p. 137).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 555. Duminică 8 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (11)


Ca o continuare a simplificării anterioare, întrebat fiind (de Mircea Vasilescu) despre mecanismele validării operelor și autorilor lor, Mircea Cărtărescu simplifică din nou vorbind despre cele două criterii fundamentale de validare: esteticul și comercialul: ”Acum, mecanismul validării a clivat în două niveluri. A rămas o insulă mică de validare estetică – revistele literare, critica (atît cît mai funcționează) – în centrul unui ocean de validare ”capitalistă” a artei. Televiziunile, radiourile, presa cotidiană care are pagină culturală nu te fac scriitor valoros, dar te validează ca pe un fel de vedetă mediatică. Apare o schizoidie între mica piață culturală, cea de prestigiu, unde ai un anumit nume, o cotă, o imagine printre confrați, și piața ”comercială” foarte mare dimprejur, care, deși superficială, are totuși o putere zdrobitoare. Fiecare scriitor este supus tensiunii dintre aceste două piețe. Și cred că suntem abia la începutul fenomenului. Se pare însă că, încetul cu încetul, insula ”normalității” culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur. Experiența occidentală ne arată că puterea simbolică a revistelor literare este din ce în ce mai mică, pe cînd puterea managerială sau de imagine a pieței este tot mai mare.” (p. 94) Mă voi referi, în cele ce urmează, la calitatea de poet a lui Mircea Cărtărescu, pentru că viziunile sale despre capitalism, piață, management, comerț, marketing etc. sunt eminamente poetice, metaforice, imprecise, ușor confuze, contradictorii chiar. Mai mult, relativizând postmodernist, M.C. folosește termenul de ”piață” și pentru valorile simbolice și pentru cele material-financiare, sporind confuzia. În ultimă instanță, sintetizând, cheia întregului discurs axiologic se învârte în ”broasca” verbului a plăcea. Unora le plac dimensiunile abstract-metaforice, oferindu-le valoare/ importanță mare; altora le plac dimensiunile concrete, prozaice, factice, oferindu-le, la rându-le, valoare/ importanță mare. Hedonismul este, finalmente, axul axiologic a ceea ce numim validare/ evaluare. De asemenea, tot de hedonismul axiologic ține și coperta cărții, structurarea acesteia pe capitole, fontul de literă etc. În fond, de ce ar trebui ca unui cititor să-i placă ceea ce afirmă criticul XY că i-a plăcut și să nu-i (dis)placă ceea ce citește cu ochii proprii? Astfel, indiferent de ce spun cronicile/ criticile literare în legătură cu opera lui Cărtărescu, fiecare cititor are discernământ și criterii hedonist-axiologice proprii în funcție de care va cumpăra/ citi sau nu o carte sau alta a acestui autor. ”Normalitatea” culturală despre care vorbește autorul român luat la întrebări de dilematici este, de fapt, tot ceva iluzoriu, o simplă opinie bazată pe o medie statistică. Dar M.C. încearcă să sugereze că această ”normalitate” o constituie elita culturală (”mica piață culturală”) a unei țări formată din scriitori ”profunzi” și cititori ”instruiți”. Confuzia terminologică din capul scriitorului provine dintr-un atașament de natură ideologică la ceea ce este stabilit/ decretat/ acceptat ca fiind bun/ prețios/ valoros/ clasic. Mai mult, ”normalitate” înseamnă medie/ mediocritate/ majoritate simplă, în timp ce M.C. identifică normalitatea cu minoritatea culturală, cu elita scriitoricească și cititoricească, ceea ce nu este conform realității. Mi se poate reproșa că prin hedonismul pe care îl invoc mereu se face loc kitsch-ului cultural și axiologic, dar se uită că ceea ce a fost odată considerat kitsch, ulterior a devenit normalitate și chiar elită. De aceea latinii nu se grăbeau să dea verdicte definitive criteriilor de validare a frumosului/ esteticului: ”De gustibus et coloribus non disputandum”. Printr-o întrebare suplimentară (Marius Chivu) referitoare la faptul dacă perspectiva managerial-comercială asupra artei îl sperie, Mircea Cărtărescu iese biruitor din clisa axiologică pe care tocmai o vizitase și o descrisese anterior: ”… un artist adevărat nu s-a lăsat niciodată validat, nici de piață, nici de reviste, nici măcar de criticii importanți. Pentru mine e important ca doi-trei critici, în care cred,  să scrie bine despre cărțile mele, dar știu că am destul spirit critic ca să-mi dau primul seama dacă ce fac e bine sau nu, și să nu mă îmbăt cu apă rece. Am în mine criteriile, mă pot dispensa foarte bine de oricare dintre aceste piețe” (p. 95). Așa da!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 552. Joi 5 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (8)


Ion Vianu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vianu) 84 de ani, este medic psihiatru și scriitor (fiul criticului literar Tudor Vianu). Taifasul care l-a avut ca invitat a fost publicat în martie 2006, când acesta avea 72 de ani. Emigrat în 1977 în Elveția, revine în țară după 1989 implicându-se în reformarea sistemului psihiatric din România. În România ceaușistă psihiatria a fost politică de stat (nerecunoscută oficial, ca atare). Magdalena Boiangiu a ținut să lămurească dacă medicii psihiatri de la noi s-au transformat în instrumente docile ale regimului dictatorial. Răspunsul, mereu același: unii da, alții ba. Tot M.B. aduce în discuție faptul că psihiatria politică este o invenție sovietică, mai exact a lui Hrușciov, preluată apoi și de Ceaușescu, la 1 octombrie 1968: ”Numai un nebun poate crede că sistemul socialist s-ar putea prăbuși, dar pentru nebuni avem și cămăși de forță, și alte mijloace mai moderne”. Ion Vianu adaugă că ”la un moment dat a fost o ”invazie” de psihiatri militari și de psihiatri activiști de partid; nu erau neprofesioniști, dar brusca lor implicare era semnificativă” (p. 79). Un exemplu concret poate ajuta pe cei care n-au trăit în comunism să realizeze în ce consta grozăvia sistemului. Astfel un student a afirmat: ”Comunismul este mai rău decât nazismul”. Un ofițer de securitate a adus un student la clinica de psihiatrie pentru a fi declarat nebun, chipurile ca să poată să scape de pușcărie. Ion Vianu l-a examinat, l-a declarat normal și… nu s-a întâmplat nimic. În fond era și un test pentru a vedea dacă medicul psihiatru acceptă să execute o comandă politică sau nu.

Interesante sunt discuțiile despre constatările etnopsihiatriei cu privire la oamenii din anumite zone: ”Omul răsăritean este orientat mai mult spre corpul lui, adică suferă psihologic prin corp. Exprimă printr-un limbaj corporal conflictele lui psihologice. Omul occidental este orientat mai mult spre expresia verbală, spre exteriorizarea lingvistică a unor arhetipuri. Am sintetizat asta într-o formulă … : elvețianul are inconștientul foarte dezvoltat, adică este o persoană mai analitică în exprimarea conținuturilor lui inconștiente   …. dar homo europaeus este, în mare, același” (p. 80). La fel de interesantă, prin ineditul pentru nespecialiști, este că nazismul a utilizat instrumentele psihologiei colective pentru a crea psihoze de masă. ”Ceva asemănător se petrece și cu islamul în momentul ăsta” a subliniat Ion Vianu, adăugând un fapt care poate ajuta la înțelegerea fenomenului terorismului: ”Există psihanaliști musulmani, dintre care unii activează la Paris. Cei din țările arabe sînt specialiști ai dublului discurs” (pp 80-81).

La o întrebare a lui Mircea Vasilescu referitoare la posibile remanențe al dublului limbaj din comunism păstrate și activate acum, în democrație, răspunsul specialistului este unul de-a dreptul îngrijorător: ”Acum suntem în faza în care există căutarea unui ”tată”, episod foarte primejdios pentru democrație. Iar în paralel toți se consideră șefi. Înainte era un singur șef, acum sunt mii de șefi. Deci, în același timp căutăm un șef suprem, dar vrem cu toții să fim șefi și posedăm aroganța șefului.” (p. 82). Iată că acum, la 12 ani de la acest dialog dilematic pe divanul democratic, avem deja un ”Daddy” (tătuc) în persoana lui Dragnea. El mărește salariile și pensiile, el are grijă ca nimeni să nu mai fie condamnat niciodată, niciunde pe nedrept (cum pățește el), el se zbate ca intelectualii plătiți de Soros și alte ”aghenturi străine” să fie țintuiți la stâlpul infamiei, el comandă mitinguri albe (vezi și dialogul cu Alexandru Tocilescu), el decide dacă îl suspendă pe președinte sau nu etc. Mai este vreun dubiu că democrația liberală clamată acum este, în fapt, o autocrație iliberală situată tot mai departe de democrație?

Excepțional mi s-a părut răspunsul specialistului româno-elvețian la întrebarea lui Cristian Ghinea dacă medicul psihiatru Ion Vianu s-a gândit vreodată să se ocupe de cazurile patologice ale persoanelor publice care apar pe micile ecrane: ”Nu sînt cazuri patologice. Anormali sîntem noi cînd îi considerăm parteneri acceptabili în discuția politică, anormal e că ei nu întîlnesc o rezistență proporțională cu umflarea și vidul lor psihic” (p. 84).  Și totuși, delirurile dictatorilor, megalomaniile autocraților de varii motivații, cultul personalității dus peste limitele imaginabilului și bunului simț etc., oare toate aceste sunt cazuri de normalitate?

Foarte bine venită este întrebarea (iar răspunsul este unul demn de atenție) referitoare la evantaiul forțelor politico-partidice de la noi. Întrebarea lui Radu Cosașu suna astfel: ”Astăzi (2006) în Romania, dreapta și stînga nu mai sînt noțiuni de luat în seamă în fața personalizărilor care înlocuiesc partidele. Toată problema se reduce la averi, influență, grupuri de interese...” (p. 87). Iată și răspunsul umanistului Ion Vianu: ”Eu cred că o stîngă puternică ar da naștere și unei drepte mai subtile. La noi stînga e una a afacerilor veroase. O stîngă ideologic fundamentată ar face ca dreapta să se mobilizeze cu argumentele ei cele mai profunde. Cred că azi nu se mai poate defini stînga în funcție de proiectul social. Fiindcă socialismul a la Tony Blair este mult mai la dreapta decît social-democrația de pe vremea lui Bernstein. Însă există o întrebare fundamentală: ce este mai important, care este valoarea supremă – libertatea sau dreptatea? Cei care spun ”dreptate” sînt de stînga, cei care spun ”libertate” sînt de dreapta. Dar eu cred că poți fi și de dreapta și de stînga în același timp. Poți să fii pentru libertate, să dai prioritate libertății, dar să socotești că totuși dreptatea e și ea foarte importantă. E cazul meu” (pp. 87-88).

Revenind la specialitatea de bază, psihiatria, a medicului și scriitorului Ion Vianu, acesta își descrie astfel evoluția sa în nobila profesie: ”Pe măsură ce intram în carieră, mai ales în ultimii ani, am devenit minimalist. Mi-am dat seama că psihiatria nu poate fi cu adevărat bună decît dacă este minimală. Adică intervine foarte puțin. Psihiatrul trebuie să fie printre ceilalți medici cum este autorul de haiku uri printre poeți” (p. 89). Da, așa cred și eu; minimalismul este mult mai bun decât maximalismul! Dar pretutindeni este valabilă maxima ”Est modus in rebus” (”Este o măsură în toate”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!