Episodul 758. Sâmbătă 26 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (20)

Mulți dintre noi nu am fost curioși/ tentați să auzim despre ”uzul de abuz” și ”convingerea prin constrângere” practicate de regimul dictatorial dejist în anii 50 în pușcăriile comuniste. Chiar cei implicați (direct sau indirect, torționari sau condamnați) refuză să-și amintească aceste monstruozități sub ”lozinca”: ”ei, ce-a fost a fost! Ce să mai dezgropăm morții?!”. Dar aceste lucruri trebuie cunoscute. Eu am aflat de la nașul meu (deținut politic, dar și fost boxer). Grozăviile sunt realmente incredibile. Mi-au rămas în minte cuvintele nașului meu: ”mureau generalii ca muștele”. Limitele de jos ale condiției (presupus) umane au fost depășite. Orice încercare de cunoaștere a trecutului comunist este nulă fără cunoașterea (chiar în amănunte) a acestor crime. Cuvintele nu ajung. Am ales doar două videoclipuri (internetul este deja prea bogat în asemenea dezvăluiri) care zugrăvesc modul concret în care s-a început ”construcția celei mai bune dintre lumi”. Înainte de a lăsa un torționar și un deținut să povestească țin să fac precizarea că este practic imposibil să descrii o eră/ epocă/ perioadă limitată direct la anii de domnie ai dictatorilor care și-au lăsat numele în istorie. Personajele transcend epocile, le încalecă fără nicio opreliște și fără a se constata diferențe vizibile de la o perioadă la alta. În primul videoclip se vorbește despre Ion Iliescu care, de la înălțimea dregătoriei comuniste pe care o deținea, cerea pedepse mărite pentru studenții care erau judecați pentru delicte de opinie. În care dintre ere (Dej, Ceaușescu, Iliescu) să includ acest videoclip? Evident, povestirile bătrânului român canadian sunt edificatoare pentru toate cele trei ere comuniste și comunist reformiste. Ceaușescu l-a preluat pe Iliescu de la Dej, iar Iliescu l-a sacrificat pe Ceaușescu pentru a-și construi propria domnie și dinastie tipic feudală. Dacă nu vizionați până la capăt, pierderea este majoră. Așadar, răbdare la vizionare și minte trează pentru înțelegere!
Amintirile unui român canadian https://www.youtube.com/watch?v=6d6gZR9prFI 86 ani
Neculai Popa, român american: https://www.youtube.com/watch?v=jSB9BVykUHI
Torționarul https://www.youtube.com/watch?v=VcKYlM_H9pc&fbclid=IwAR1n4xWDo9Ss5IB5xhVuhUbr8dmNxbSat1KF2Z_SXmzRdsPPEYUWYxu4BB8
(va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 757. Vineri 25 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (19)

Mă apropii de finalul descrierii primei perioade postbelice din istoria noastră recentă, perioadă pe care am numit-o convențional Era Dej. Va urma Era Ceaușescu și Era Iliescu. Personajul care a marcat toate cele trei Ere (nu singurul, dar cel mai semnificativ, cred eu) este Silviu Brucan. Și autorii cărții ”Invazia spionilor” au acordat nu mai puțin de 14 pagini pentru a descrie acest personaj care a marcat două dictaturi (Dej, Ceaușescu) și o democratură (Iliescu). Este vorba despre cvasi eternul, atotprezentul, atotputernicul și atotcunoscătorul Silviu Brucan (1916 – 2006) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), o prezență marcantă în perioada interbelică, apoi între anii 1944 și chiar după începutul acestui mileniu.
Silviu Brucan este cel de-al șaselea semnatar al Scrisorii celor șase (”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” – celebra formulă a lui Ion Iliescu, atunci când se autopropunea să facă parte dintr-o dregătorie politică, începând cu decembrie 1989) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_celor_%C8%99ase). Scrisoarea a fost citită la Europa Liberă la 11 martie 1989. Din scrisoare rezultă scopul care nu era declarat în mod clar, explicit: debarcarea lui Ceaușescu, conform cerințelor Moscovei, prin critica întregii politici ceaușiste și alegerea unui nou conducător care să se ralieze cerințelor Moscovei. Aceste dedesubturi sunt relevate și analizate în: https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/scrisoarea-celor-6-martie-1989 Merită citite (și) declarațiile semnatarilor, dar în cazul de față ne interesează doar aceea a lui Silviu Brucan, din anul 2002: ”Scrisoarea celor şase a avut ca scop strategic ruptura între masa partidului şi Ceauşescu, ca să creeze şi la noi o aripă reformistă, ca în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Iar acţiunea asta pe plan intern a fost concertată cu acţiunile pe plan extern. Spre sfârşitul lui 88 am făcut călătoria aceea la Washington, Londra şi Moscova, în timpul căreia l-am văzut pe Gorbaciov, care urmărea o acţiune internaţională concertată pentru dărâmarea lui Ceauşescu. Ăsta era scopul” a povestit Brucan . În 2010 însă, Brucan merge (din nou) pe teza marxistă a revoluție realizate de masele largi populare și neagă ideea unui complot sau a unui puci militar (pentru a fi în deplin acord cu organizatorul puciului Ion Iliescu, care justifica la fel). Iată această negare a puciului făcută în chiar zilele fierbinți ale preluării puterii de către complotiști. (vezi și: https://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/19/silviu-brucan-daca-un-complot-ar-fi-fost-organizat-atunci-noi-conducatorii-frontului-am-fi-fost-primii-care-sa-ne-laudam-cu-aceasta/ (dacă am fi fost complotiști, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta) https://youtu.be/vlWcYruJ93Y (emisiunea integrală și dialogul Brucan – Doina Cornea din 28 Decembrie 1989). Mai pe șleau sunt relatate lucrurile despre cum a decurs lovitura de stat (un ingredient extrem de important pentru reușita loviturii era ieșirea oamenilor în stradă și răspândirea ideii de revoltă/ răscoală/ revoluție împotriva dictatorului Ceaușescu) se găsește la: https://www.activenews.ro/cultura-istorie/22-decembrie-1989-Se-declanseaza-revolta-populara-anti-Ceausescu.-Generalul-Stanculescu-da-o-LOVITURA-de-stat-MILITARA-si-preia-controlul-tarii.-La-ora-14-00-Iliescu-este-chemat-la-MApN-si-i-se-preda-puterea-128158
Brucan a fost omul de legătură între Iliescu și Gorbaciov, fapt probat și de asimilarea rapidă a lui Brucan în primul Consiliu al FSN. După 1989, Brucan s-a bucurat de tot ceea ce își dorea: vizibilitate, notorietate, venituri pe măsură. Practic întreaga sa viață din timpul comunismului și până la moartea sa Brucan a avut funcții de conducere pe linie de partid și de stat (redactor șef la Scânteia în anii 50, ministru al Culturii în anii 60, profesor de ziaristică în perioada Dej (deși avea doar șase clase de liceu). Ideea lui Stalin (venită cu un an înaintea morții sale) și anume epurarea tuturor evreilor din funcțiile de conducere din partidele comuniste a fost pusă în aplicare în cazul lui Brucan (deși Stalin murise în 1953), astfel încât Brucan este trimis ca ambasador la Washington (1955 – 1959). Între 1959 și 1962 este ambasadorul României la ONU. La revenirea în țară (1962), i se încredințează conducerea Radioului și a Televiziunii Române pe care le-a organizat cum a dorit. Dar, imediat după venirea la conducere a lui Ceaușescu, dregătoriile încredințate lui Brucan sunt acordate altor persoane. Concret, Ceaușescu nu îl agrea pe Brucan și reciproc. După 1968 Brucan devine un cârcotaș activ, dar ignorat de Ceaușescu. În schimb, după 1985 (anul venirii lui Gorbaciov la putere) Brucan devine tot mai critic față de Ceaușescu și mai în favoarea reformismului gorbaciovist. Autorii articolului de la didactic.ro sunt fermi în favoarea ideii că Brucan a acționat la ordinele Moscovei. Faptul că Ion Iliescu a refuzat să semneze scrisoarea vine în favoarea tezei că viitorul șef al României nu trebuia expus excesiv (s-au mai văzut accidente mortale de mașină, de avion, la vânătoare etc.). Prin urmare, puse cap la cap toate aceste fapte converg în ideea (percepută și de mine personal în anii 80) a unei acțiuni din interior menită să realinieze România la ordinele și interesele Moscovei. Iar Brucan și Iliescu au avut un important cuvânt de spus în legendarea puciului militar sub masca ”revoluției române”. O posibilă concluzie, cu un grad destul de mare de generalitate: dictatorii au doar două modalități de perpetuare la putere: a) opresiune polițienească internă; b) ajutorul (plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. Și concluzia concluziei: o dictatură poate fi răsturnată doar cu două mijloace: a) trădarea camarilei (securitatea și armata în cazul detronării dictatorului Ceaușescu); b) ajutorul (mai bine plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. În cazul României, detronarea dictatorului s-a făcut cu acordul și cu ajutorul a doi frați mai mari (URSS și SUA). Ceea ce nu este cazul acum, în aceste zile, cu dictatorul venezuelean Maduro (sprijinit de Rusia, dar ”săpat” la temelie de SUA).
Iată cum descriu cei trei autori radicalizarea lui Brucan imediat după venirea la conducere a lui Gorbaciov: ”Reacțiile lui se redimensionează după anul 1985 când la conducerea PCUS și a URSS este adus Mihail Gorbaciov. Comentariile pline de acuzații la adresa lui Nicolae Ceaușescu se înmulțesc. Îi antrenează în asemenea discuții și pe alți câțiva inși, toți cunoscuți că se aflau de zeci de ani sub influențele politicii PCUS și chiar ale KGB” (p. 357). În 1987 lui Brucan i se retrage dreptul de a locui în vila de protocol a nomenklaturii comuniste oficiale și i se repartizează un apartament în cartierul bucureștean Dămăroaia (unde este ”supravegheat”, ca de altfel toți semnatarii scrisorii celor șase). În această perioadă Brucan, ca un adevărat (fost) diplomat vizitează numeroase ambasade occidentale, iar la Ambasada SUA duce chiar un exemplar al scrisorii (contrar înțelegerii cu ceilalți semnatari care doreau să se mai aștepte pentru a aduna un număr mare și semnificativ de semnături). Aceste plimbări (fatale pentru orice muritor de rând) aveau loc în perioada în care – chipurile, el avea, ca și Andrei Pleșu, domiciliu forțat! Deși avea domiciliu forțat, Brucan primește, în luna decembrie 1989!, pașaport pentru o vizită în SUA! Urmează celebra sa vizită în SUA, Marea Britanie, Austria și URSS. După 1989 s-au aflat rutele exacte ale periplului brucanian în țara Libertății, apoi în Marea Britanie și Austria. Este primit la Departamentul de Stat (ministerul american de externe). Are loc o întâlnire cu ambasadorul rus în SUA, Dobrânin, prin intermediul căruia întreține o conversație cu Mihail Gorbaciov. Din Austria, Brucan zboară la Moscova, unde se întâlnește cu Gorbaciov. Interesant lucru, atât Washingtonul cât și Moscova vedeau în Brucan singurul opozant credibil și puternic față de regimul Ceaușescu din România! (O întrebare la care nu s-a răspuns încă: cine a plătit costisitorul turneu diplomatic al celui care avea domiciliu forțat în Dămăroaia? Probabil, fiecare dintre țările gazde (SUA și URSS). În 1989 Brucan avea 73 de ani, dar după cum se vede din interviul din decembrie 1989 era un bărbat cu mintea clară și capabil de acte politice importante.
Să revin la momentul ”revoluționar” din 22 decembrie 1989. Brucan părăsește, din nou, domiciliul obligatoriu și vine la Televiziune (fostul său loc de muncă). Este singurul semnatar al scrisorii adoptat în CFSN (dar se retrage de aici după doar două luni). Ca în toate poveștile de succes, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în 1990, Brucan primește o vilă în cartierul Primăverii!. Soția lui, Alexandra Sidorovici, avea toate motivele să fie mulțumită: a văzut cu ochii ei cum Kremlinul își răsplătește adulatorii. Silviu Brucan s-a apucat de scris cărți (amorezat de cifra șase, scrie șase cărți). A murit la 90 de ani. Dacă a fost un comunist convins sau doar un profitor de pe urma comunismului este greu de stabilit. Dar în mod cert a avut un rol important în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și la reînnodarea legăturilor trainice de frăție, prietenie, iubire și devotament nețărmurit față de măreața și aproape putreda Uniune Sovietică (ce și-a dat obștescul sfârșit în decembrie 1991). Cred că și-a adus și el contribuția la conceperea și semnarea Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică (vezi Primul Tratat cu URSS la: https://www.descopera.ro/istorie/15029946-ziua-in-care-romania-a-devenit-unul-dintre-satelitii-moscovei-ce-prevedea-tratatul-inrobitor și vezi ultimul Tratat de prietenie cu URSS semnat de Iliescu și Gorbaciov la 5 aprilie 1991, https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1250783-iliescu-negociat-gorbaciov-vanzarea-romaniei-moldovei.htm Despre conținutul rușinos al Tratatului și lipsa de viziune a celor doi politruci de vârf, de altfel buni prieteni (Iliescu și Gorbaciov) vezi: http://revistapolis.ro/la-margini-si-sfarsit-de-imperiu-tratatul-romano-sovietic-din-5-aprilie-1991-si-consecintele-pentru-republica-moldova/ . Șansa României a fost că URSS s-a prăbușit în praful istoriei, dar dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, România ar fi devenit, din nou, o colonie a țarilor ruși: ar fi fost prețul plătit de schimbarea de regim. Pentru iubitorii de istorie, merită citit și articolul https://www.aesgs.ro/disolutia-graduala-a-uniunii-sovietice-si-implicatiile-acesteia-la-nivelul-romaniei/. Faptul că Rusia lui Putin nu renunță la proiectul străvechi de a se înșuruba în Balcani vizează implicit și România. Colegii de FSN ai lui Brucan (și urmașii partinici ai acestora) sunt acum la conducerea României și așteaptă momentul potrivit pentru a mulțimi din nou pentru ajutorul ”frățesc” și ”dezinteresat” primit de la Răsărit, ajutor care i-a scutit pe acești ”luptători pentru libertate socială” și democrație originală să nu moară de plictiseală și să nu putrezească în domiciliile lor atât de forțate… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 754. Marți 22 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (16)

Un capitol separat (III) este acordat de cei trei autori pentru a prezenta o selecție de luptători antifasciști pe frontul din Spania, persoane cu viziuni filosovietice, filocomuniste și filostaliniste. Soarta lor nu a mai fost bună după ce Stalin a căpătat convingerea că acești luptători erau ”întorși” și s-au transformat în agenți ai Occidentului în blăni de miei prosovietici. Autorii selectează o listă de patru asemenea personaje cărora le face biografiile: Constantin Doncea, Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman), Walter Roman (alias Erno- Ernest Neulander, tatăl lui Petre Roman) și Mihai Burcă.
Cel mai cunoscut și mai reprezentativ pentru efortul nostru actual de a înțelege mai bine prezentul și viitorul României este, desigur, tatăl lui Petre Roman, Walter Roman, nomenklaturist al regimului Ceaușescu, dar și al erei Dej. Wikipedia ne dă destule date despre viața și personalitatea idealistului, intelectualului, comunistului și nomenklaturistului Walter Roman (1913 – 1983) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valter_Roman) Inginer, ofițer (colonel la ruși, general în armata română, locțiitor al șefului Statului Major al Armatei Române), poliglot (vorbea cinci limbi străine), internaționalist convins, propagandist abil, inclusiv la postul de radio Vorbește Moscova, în limba română, politruc, ministru, apoi din 1954 până la moarte (1983) director al Editurii politice. A fost implicat în complotul organizat de KGB în 1956 împotriva lui Imre Nagy (răsculatul antisovietic), care a fost arestat în România apoi judecat și executat în Ungaria. În perioada stalinistă, dar imediat după moartea lui Stalin este trecut pe linie moartă la Direcția Generală a Apelor (fiind un model de ”intrare la apă” și pentru Ceaușescu, cel care la trimis la ”apă” pe inginerul hidrotehnist Ion Iliescu, devenit periculos pentru dictator). Între timp, a mai avut parte de critici (pentru atitudine mic burgheză) și sancționat cu trimiterea la Editura politică unde a lucrat 29 de ani. (Similitudine: de la ”Ape”, Iliescu și-a încheiat viața de nomenklaturist al regimului Ceaușescu la Editura Tehnică). Intelectual și analist politic, Walter Roman a scris cel puțin zece cărți bine cunoscute în epocă.
Petre Roman (n. 1946) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) este fiul din a doua căsătorie (tot o comunistă spaniolă) a lui Walter Roman; și-a petrecut copilăria în compania fiilor și fiicelor de nomenklaturiști (fiind chiar botezat de dr. Petru Groza, premierul de atunci al României sovietizate). Și-a luat doctoratul în Franța, urmând o carieră didactică la Politehnica din București unde a devenit … ”revoluționar”, membru CFSN, membru al guvernului și prim ministru. Este dovada faptului că lovitura de stat din 1989 nu a fost una antisocialistă (ba dimpotrivă), ci, în primul rând, una anticeaușistă. Pur și simplu eșalonul doi trebuia să treacă în față pentru că așa se hotărâse la Moscova, iar Moscova nu și-a uitat niciodată și nu își uită nici acum clienții. Nu trebuie uitat că atât familia Roman, cât și familia Iliescu au făcut parte din nomenklatura comunistă a lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 755. Miercuri 23 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (17)

Al patrulea capitol al cărții ”Invazia spionilor” este dedicat celor care au răspuns de Securitate sau care au condus direct această instituție. Securitatea, ca instituție, s-a născut în 1948, a crescut și s-a intensificat exponențial până în 1953, anul morții lui Stalin. Ținta acțiunii distructive a Securității a fost, în acea perioadă, Opoziția, respectiv membrii partidelor istorice, ai mișcării legionare și a oricăror alți opozanți ai regimului comunist bolșevic de rit moscovit. Oarecum similar cu perioada acestor ultimi doi ani, presa era/ este aservită politic, economic și etic partidului unic. A fi lucrător în presă echivala cu a fi propagandist, acuzator, defăimător al burgheziei și apărător fără crâcnire al cauzei proletariatului (culmea ridicolului, proletariatul tocmai s-a consolidat numericește cu fosta burghezie, lipsită complet acum de mijloace de producție, pentru supraviețuire fiind nevoiți să muncească fizic sau intelectual).
Printre ziariștii cei mai zeloși și înfocați în acuzații publice se număra Silviu Brucan, secretar general de redacție al ziarului Scânteia, organ al CC al PMR (ulterior, Silviu Brucan a devenit redactor șef al acestui cotidian de uriaș tiraj). În articole vitriola(n)te, Silviu Brucan cerea pedepse grele pentru liderii partidelor istorice. Soția sa, Alexandra Sidorovici, era procuror-șef, respectiv acuzator public în procesele intentate oamenilor politici care reprezentau ”trecutul”. Nu întâmplător, Silviu Brucan a avut un mare rol în lovitura de stat anticeaușistă din decembrie 1989, dar îndeosebi în consolidarea regimului neobolșevic al lui Ion Iliescu. El a ținut, până aproape de moartea sa, lecții de analiză politică, de democrație originală și de cameleonism dus la extrem. Dar, vorba autorilor, fiind un caz aparte, va avea parte de o secțiune specială în carte.
Securitatea era brațul lung și înarmat al Moscovei împotriva poporului român căruia i s-a vârât pe gât o orientare politică și ideologică total străină (în 1944 PCR avea în întreaga Românie 1080 de membri mari și lați!). Au rămas celebre sintagmele care descriau modus operandi al Securității: ”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”. Temele și acțiunile Securității erau stabilite la Moscova (ceea ce nu exonerează de responsabilitate politrucii de rang înalt care girau și obligau la executarea ordinelor venite din afară). Multe cadre cu funcții înalte în Securitate erau spioni sovietici. De asemenea, tipic stalinist, alogenii au fost predominanți în conducerile structurilor Securității, statutul lor de străini asigurând o tenacitate și o cruzime deosebite: pe de o parte, nu-i omorau pe-ai lor; pe de altă parte se asigurau că nu vor fi marginalizați în calitatea lor de minoritari. Autorii fac o listă de 17 nume de șefi în Securitate care nu erau etnic români, dar care și-au luat nume românești. La venirea lui Ceaușescu, mulți torționari, șefi de inspectorate, alți oameni cu funcții în Secu, mai ales aceia care au ”strălucit” prin excese și abuzuri au fost scoși la pensie și înlocuiți. Prin asta, dictatorul și-a creat o opoziție mută/ tăcută, dar activă în favoarea Moscovei. A trebuit doar un semnal, în anii 80, pentru ca aceștia să contribuie la (buna!) organizare a loviturii de stat care a fost atât de bine organizată încât caracterul ei revoluționar și spontan a fost evident. Rezultatul? Structurile securiste sau manipulate abil de foști securiști se dovedesc a fi eficiente în crearea de noi partide, noi candidați la prezidențiale sau parlamentari hățuiți/ șantajați pentru a vota anumite legi. Iată o recentă și tristă constatare”…. revenirea, iată, în forță a găștilor securisto-nomenklaturiste vechi, care încearcă acum să readucă România acolo unde era înainte de anii 2000, adică dominată încă de servicii pro-rusesti, devalizată de mafia româno-ruso-araba și pradă a unor diversiuni și manipulări asemănătoare celor care reapar azi !” (Luana Hrisanti Rigot, FBk, 21 ian 2019).
Specializată în manipulare, fake news și diversiune, noua securitate (botezată SRI, după cum fostul PCR este botezat acum PSD) a încercat să-și salveze imaginea (mai bine zis să și-o ascundă) din anii dejismului nimicitor, punând pe seama dictatorului Ceaușescu ceea ce, de fapt, făcuse dictatorul Dej. România a fost condusă, după 1944, de Agentura NKVD din Aleea Alexandru din București, iar după 1989, de Ambasada URSS (până în decembrie 1991) apoi, cel puțin până la intrarea României în NATO și UE, de Ambasada Rusiei la București. Ion Iliescu recunoștea în dec 1989 că ținea legătura cu Ambasada URSS și că tovarășul Mihail Gorbaciov este/ era mulțumit de mersul evenimentelor din România. Nu mai contau cei peste o mie de morți, conta ca tovarășul Gorby să fie pe deplin satisfăcut de faptul că i-a dat o lecție insolentului de Ceaușescu, lecție pe care a ținut-o mine, sunt sigur de asta, toată viața sa…
Cine sunt ”aleșii” celor trei autori pentru a creiona cum a funcționat Securitatea bolșevică în spațiul nostru cel mioritic și blând ca oaia? Sunt în număr de nouă (scriu autorii într-o prefață la acest capitol). Dintre aceștia, șase aveau doar patru clase primare, unul liceul și unul era inginer. Șase dintre ei erau ucraineni, doi evrei și restul români, dar care aveau soția evreică sau rusoaică. Deși în carte se vorbește despre nouă ”corifei”, la Tabla de materii găsim zece. Iată lista celor zece șefi care au nefericit România în Era Dej: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bondarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), Ion Vidrașcu (Ivan Didenko – Vania), Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov), Serghei Nicolau (Serghei Niconov), Petre Petrescu (Petea Goncearuc), Valeriu Bucicov și Moise Dulgheru (Moise Dulberger). Nu voi prelua niciuna dintre aceste biografii, fie-le (ne)uitarea ușoară! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)

Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 745.Duminică 13 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (7)

Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997) este o figură a politicii comuniste din România postbelică, adus din URSS în 1946, dedicat trup și suflet Moscovei, până la dispariția URSS în decembrie 1991. Fiu de intelectuali din Basarabia (născut la Comrat într-o familie de învățători) nu era cotat ca foarte inteligent, ci doar ca un oportunist și … un ascultător de ordine venite de la Kremlin. Autorii cărții îl creditează cu un rol important în lovitura de stat din decembrie 1989 și re-înscrierea României ca satelit pe orbita URSS. Etnic rus, tatăl evreu părăsind-o pe mama copilului nou născut. Școlit la Tighina și Iași, absolvă Dreptul la Iași în 1936 și devine asistent universitar la Facultatea de Economie. În 1940, trece fraudulos frontiera în Basarabia ocupată de ruși, cerând azil politic, deși nu era cunoscut ca având idei politice comuniste. În 1943 este student la Institutul de Planificare, colaborând la un ziar de propagandă destinat soldaților români luați prizonieri, fiind și colaborator la Radio Moscova pentru emisiunile în limba română. Revine în România în 1946, trimis de Moscova să dirijeze noua economie socialistă, dar instruit și de NKVD. Este preluat de Gheorghiu Dej și propulsat în funcții de răspundere, fiind făcut în grabă și membru PCR, dar i se consideră activitatea din URSS ca fiind activitate comunistă și astfel Al Bârlădeanu devine… ilegalist, cu ascendent asupra multor comuniști români, fiind considerat specialistul în economie al partidului. El, împreună cu consilierii sovietici, a pus bazele sovromurilor care au subminat grav economia națională a țării. Dej îl trimite pe el și pe Maurer la funeraliile lui Stalin, în 1953. Deține multe dregătorii pe linie guvernamentală și în partid, fiind ales și membru plin al Academiei Române! Toate demnitățile semnificative se termină odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în martie 1965. În 1969 este chiar scos la pensie (la 58 de ani!) după ce avusese parte de câteva dregătorii minore și fără putere de decizie (nici Ceaușescu nu vroia să supere prea tare Moscova așa încât a fost păstrat, dar pe linie moartă. A stat în adormire timp de 20 de ani, până în vara anului 1989 când toate ”personalitățile” promoscovite au fost brusc solicitate să se implice în… revoluția română. Este unul dintre semnatarii scrisorii celor șase adresate la Europa Liberă liderului Ceaușescu ca pe un ultimatum să se predea și să elibereze scaunul pentru instaurarea la conducere a comuniștilor pro-gorbacioviști. (Reamintesc aici și ceilalți semnatari pentru că aceștia au constituit nucleul loviturii de stat, Iliescu fiind păstrat pentru ziua victoriei finale: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Corneliu Mănescu și Silviu Brucan. Iată cum descriu autorii ziua preluării puterii de către puciști, pe fondul revoltelor cvasigeneralizate în țară: ”În învălmășeala evenimentelor care se succedau, în ziua de 22 decembrie 1989 este adus la Televiziunea Română. Se sprijinea în baston. A redevenit o speranță pentru puțini și numai din interese imediate. Dacă drumul ce urma a fi găsit era către Est, atunci Alexandru Bârlădeanu devine omul forte. Dar dacă era altfel?” (p 38). Avea 78 de ani și nu era niciun pericol pentru adevăratul coordonator al loviturii de stat, desemnat de Moscova să preia frâiele puterii. Bârlădeanu a fost ales președintele Senatului României și co-președinte al Adunării Constituante. Mai sunt oare necesare argumente că Moscova și-a extins constant influența nefastă asupra României din 1944 și până la binevenitul colaps al URSS ca stat și ca ideologie, în decembrie 1991? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 656. Marți 16 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (1)

Citiți acest text scris cu aldine (conceput de mine cu cuvinte preluate de pe un site dedicat ”îmbunătățirii” limbii ce-o vorbim). Vă veți mira. Mirarea este firească, dar va primi (cel puțin) un răspuns. Sigur, textul este, de fapt, un pretext pentru a mă lămuri asupra rosturilor unor acțiuni umane aparent fără rost. Iată acest text construit ad-hoc: ”Azi am fost diminesc. Am luat din sertărar amnărașul și scodopul  pe care le-am cumpărat aseară de la vinderenă și le-am pus în dossac. Am dat repede cu sforitorul pe gresie și am plecat spre microcar. Am vrut să intru la tunsătorie, dar tunsătorul nu venise încă. Până să vină microcarul mi-am citit toate e-poștele”.

Am încropit textul de mai sus cu cele mai noi cuvinte inventate de Octavian Bejan (O.B.) din Chișinău, și postate pe site ul ”Dezvoltă limba noastră!”. (Neapărat cu semnul exclamării ca să priceapă lumea că dezvoltarea limbii – deocamdată nu se spune care, dar ne dăm seama imediat – este un imperativ al zilelor noastre. Altfel nu se mai poate!). Aș paria că  cititorul celor câteva rânduri de mai sus a înțeles despre ce este vorba (poate ”sforitorul” dă ceva emoții la o primă citire, dar faptul că folosești ”sforitorul” pentru a curăța gresia îți poți imagina că ”sforitor” = mop.  De unde se cumpără ”sforitorul”? De la ”vinderenă”, evident. (”vinderenă” = magazin, loc unde se vând mărfuri). (https://www.facebook.com/groups/581888682195125/)

Traducere: ”Azi am fost matinal. Am luat din comodă bricheta și tirbușonul pe care le-am cumpărat aseară de la magazin și le-am pus în rucsac. Am dat repede cu mopul pe gresie și am plecat spre microbuz. Am vrut să intru la frizerie, dar frizerul nu venise încă. Până să vină microbuzul mi-am citit toate e-mail urile”.

Primul text ar putea fi parte a unui viitor roman scris într-o limbă pe care o vor cunoaște doar câțiva. Sau ar putea fi cunoscută de mai mulți, dar cu costuri colosale și beneficii nule. La întrebarea ”Cui prodest?”, răspunsul pare a fi unul foarte străveziu. Dacă ar fi să-l invoc pe Julien Benda aș zice că da! autorul francez are dreptate în diagnosticarea stării actuale de fapt: omenirea a intrat (mai demult) în acea fază a existenței sale care marchează trecerea de la practicarea răului urmată de cinstirea binelui, la practicarea răului urmată de cinstirea răului. Concret, în povestea care urmează este vorba despre persoane preocupate de propria lor persoană, doritoare de faimă și de (re)cunoaștere socială care produc răul cu nonșalanță pentru simplul motiv că doar astfel atenția omenirii poate fi îndreptată spre numele și ideile lor. Dar nu este suficient că produci răul, deruta și confuzia. Imediat se găsesc practicieni ai realismului politic care înțeleg că dintr-o trăsnaie se poate extrage capital politic substanțial. Urmează, așadar, cinstirea răului prin ”demonstrarea” utilității trăsnăii inițiale, acum aplicată și augumentată întru propășirea unei limbi noi, pure, adevărate, sublime într-o patrie iubită și iubitoare care, nu-i așa?, merită cu prisosință așa ceva.

Administratorul paginii ”Dezvoltă limba noastră!” (O.B.) precizează care este scopul înființării grupului, al site ului și al demersului lingvistic (mai mult decât ciudat la o primă vedere): ”Menirea grupului este de a făuri cuvinte noi și de a le răspîndi în sînul neamului nostru.” Evident, fiecare se va întreba: dar de ce să inventăm cuvinte noi? De ce să ne umplem sânul/ sânii cu cuvinte noi? La ce ajută acest efort? Pe scurt: care este scopul de atins?

Dacă aș da răspunsul doar pe baza temerarei încercări a tânărului O.B. de la Chișinău de a întemeia o limbă nouă aș putea fi taxat ca neserios și lipsit de subiecte demne de atenție. Dar, internetul este (încă) democratic și fiecare poate să cunoască cât mai multe persoane și idei. Filierele ideatice pot fi deduse simplu prin citirea numelui celor care au dat Like. Procedez astfel și găsesc un militant și mai activ pe frontul creării unei noi limbi, curățate de influențe străine (interesant, militantul este un declarat pro-unionist).  Este vorba despre Andrei Groza, prim prorector al Academiei de Administrare Publică din Chișinău. Deci un profesor universitar cu responsabilitate managerială și cu putere de influențare a tineretului studios. Voi reda trei postări ale domniei sale cu intenția de a intra ceva mai adânc în miezul problemei, de a surprinde, deja, câteva finalități cu bătaie scurtă a efortului intelectual depus de profesorul Groza. Iată cele trei postări (preluate cu copy-paste):

Andrei Groza, 6 sept. 2018: ”O simplă întrebare și un simplu răspuns

Întrebare. Cum se explică prezența în limba rusă și în alte limbi slave a cuvintelor glas, groznâi, gospodari, ocolnic, cormcii ș,a., în timp ce în toate acestea lipsesc verbele a glâsui, a îngrozi. a gospodări, a ocoli, a cârmui ș, a.?

Răspuns. Limba rusă și celelalte limbi slave , fiind inventate, au păstrat în componența lor mai multe cuvinte provenite din limba primară – limba rumână”.

Andrei Groza, 16 sept 2018: ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Marele istoric antic Strabon în lucrarea sa ,,Geografia”, cartea a III – a, ne spune că la sudul Munților Pirinei, care azi despart Franța și Spania, era o câmpie numită Maraton, fiindcă acolo creștea foarte mult mărar. Noi cunoaștem o altă câmpie Maraton din Grecia antică.
Întrebare. În ce limbă vorbeau localnicii din Munții Pirinei și din Balcani dacă în antichitate cuvântul mărar în limbile greacă și latină aveau altă formă?
Răspuns. În limba rumână – limba primară a omenirii. Greaca și latina, fiind inventate, se utilizau doar ca limbi oficiale și erau cunoscute de un cerc nu prea mare de oameni”.

Andrei Groza, 14 octombrie 2018:  ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Este cunoscut faptul că legendarul Ahile îndată după naștere, în urma unui mare incendiu, a pierdut, aproape complet, buzele și nu putea să se alăpteze ca toți copiii. Acesta lingea sânul mamei sale, din care cauză a fost poreclit Lingeron, adică cel care linge (așa a fost scris în limba greacă – n.n.).
Întrebare. Cine putea să-l poreclească pe micuțul Ahile Lingeron (de la cuvântul a linge), dacă în limba greacă cuvintele a linge și limbă, în aceste forme, nu există?
Răspuns. Oamenii simpli, cei care vorbeau rumâna – limbă vorbită atunci de toată lumea, atât în Europa cât și Asia. Limba greacă ca și toate celelalte limbi scrise din acea perioadă, fiind o limbă inventată, a luat din limba populară porecla și a transcris-o în limba oficială cu terminația corespunzătoare.”

Concluzia mea, după citirea mai multor postări și a reacțiilor administratorului paginii la unele comentarii, este că ne aflăm în fața unei tentative calificate de prosteală pe față a naivilor, a unui atac subversiv, perfid, mișelesc și ingrat la adresa limbii române în general și a limbii române vorbite în Basarabia în special. Modul diversionist de atacare a limbii române prin scoaterea împrumuturilor din alte limbi are, desigur, un scop bine definit: demonstrarea faptului că limba română ca atare nu există! A Existat doar limba rumână! Există, în limba română, doar mii de cuvinte împrumutate care funcționează pe post de cuvinte românești! În consecință, se impune un efort susținut de înlocuire a cuvintelor străine cu cuvinte neaoșe, adică dacice. Se știe doar (emoticon zâmbăreț!) că mama tuturor limbilor este limba dacă, din limba dacă s-a tras limba latină, iar civilizația Europei este, prin urmare, una de origine dacă, iar misiunea locuitorilor neamului (care vorbește limba română) este de a reveni, de urgență, la limba dacă. Chiar dacă denumirea rămâne ”limba română”, conținutul trebuie să fie dac, neaoș, local. Nu contează că dacii nu au avut o limbă scrisă; cele câteva cuvinte dacice/ dace (mânz, varză, viezure etc.) care au rămas în limba română actuală trebuie rapid multiplicate. Este nevoie, așadar, de o limbă nouă, construită logic și deductiv, o limbă care să nu mai recurgă la împrumuturi (cum a făcut și face limba română). Evident, noua limbă va fi adevărata limbă română/ ”limbă moldovenească” și care va trebui predată elevilor în școlile din Republica Moldova (stat al cărui existență în granițele actuale a fost recunoscut întâi și întâi de către România condusă de Ion Iliescu).

Mă opresc aici cu considerațiile mele și voi încerca, în episoadele următoare, să caut originile acestui trend păgubos (nu foarte nou) care bântuie acum prin Europa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)

Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 640. Duminică 30 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (21)

Cred că tema aservirii marilor cărturari unor partide politice sau personalități politice ar merita discutată și în ce ne privește, adăugând, la cele evidențiate de Benda și elementele de specificitate balcanică și est-europeană de care (încă) nu putem scăpa. Cărturarii (nu ”cărturarii”) sunt, de regulă, personalități puternice, respectiv persoane care nu trebuie și nu simt nevoia să se transforme în propagandiști de duzină ai unui partid sau ai unui președinte. La noi, am reținut ca exemplu de ”trădare a cărturarilor” cazul lui Mircea Cărtărescu, cel care în 1990 aducea elogii (inutile) președintelui Ion Iliescu, pentru ca apoi să-l critice vehement, concomitent cu elogierea președintelui Traian Băsescu (cel care avea, mereu, pe noptieră cartea ”Orbitor”…). Inutilitatea adeziunii marelui nostru scriitor s-a dovedit cu asupră de măsură, încât, la ora actuală nu mai cunosc vreun cărturar român, neînregimentat politic, să se constituie de trădători ai breslei lor cărturărești. Importantă și interesantă mi se pare precizarea făcută de Benda cu privire la situațiile în care cărturarii, deși se implică în politică, nu pot fi etichetați drept trădători, gesturile lor fiind demne de întreaga noastră considerație: ”… consider că un cărturar nu-și trădează funcția decât dacă, ieșind în piața publică, o face … pentru triumful unei pasiuni realiste de clasă, de rasă, sau de națiune”. Autorul dă ca exemple de asemenea cărturari netrădători care s-au implicat în susținerea unor teme de mare importanță (vitală) pentru persoane concrete, pentru ideea de ”justiție abstractă și nu se întinau ascultând de vreo pasiune cu țel lumesc” (p. 41-42). Tot în categoria celor ”scutiți”/ ”iertați” de blamul trădării sunt și cei care s-au implicat în lupta politică în binele națiunii lor ”socotind că această cauză coincidea cu în acel moment cu cea a justiției abstracte” (p. 42). Procedând astfel, din aproape în aproape, justificând și motivând, lista celor care pot fi categorisiți drept trădători ai profesiei lor riscă să tindă asimptotic, spre zero. Oricum înțelegerea textului lui Benda este suficient de diversă/ diversificată încât însuși Benda ajunge să fie citat drept promotor al retragerii TOTALE a cărturarilor în propria lor profesie și să fie criticat pentru că – întâmplându-se astfel – țările o pot lua razna, sub conducerea unor necărturari. Este cazul recenzentului cărții lui Benda, ”Trădarea cărturarilor”, Octavian Țicu de la Chișinău, care ar dori ca viața politică a unei țări să fie populată doar de cărturari (vechiul vis al lui Platon, ca cetatea să fie condusă de filosofi și îndeosebi de aceia care nu doreau să ajungă conducători). Iată opinia sa: ”Adevărata trădare nu este cea susținută de Benda, atunci când cerea cărturarului să nu ia parte în nici un chip la viața socială, lăsând națiunea să-și conducă singură destinele și considerând incompatibilitate absolută între spiritualitate și politică. Trădarea cărturarilor în context global, european, regional și românesc (inclusiv în Republica Moldova) este tocmai retragerea acestora din viața politică a națiunilor și recâștigarea turnului de fildeș al contemplației pure. Pentru că așa politicul ajunge să se identifice cu demența lui Trump, banditismul lui Putin, autoritarismul lui Orban, cretinismul lui Dragnea și oligarhia lui Plahotniuc”. (https://cotidianul.md/2018/05/23/octavian-ticu-tradarea-carturarilor/ ). Dacă ar fi să intru în dialog cu autorul de la Chișinău, l-aș întreba cât de mult au ajutat Republica Moldova, proaspăt eliberată din chinga imperială, ”cărturari” ca Iurie Roșca, Leonida Lari, Valeriu Matei, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ș.a. la propășirea noului stat și la integrarea acestuia în statul din care a fost desprins? Eforturi multe, efecte puține, aș îndrăzni eu să răspund. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu toți cei amintiți de mine se încadrează în definiția dată de Benda cărturarilor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 623. Joi 13 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (4)

Motto: ”Hai să-l considerăm deci pe critic un descoperitor al descoperirilor.” Milan Kundera

Încercarea mea de a lămuri cât mai bine titlul ales de Julien Benda nu poate ocoli cuvântul ”cărturar”/ intelectual. Cum am arătat deja, o ediție în limba engleză a preferat să traducă ”les clercs” prin intelectuali, în fond ambii termeni având o ambiguitate suficient de mare pentru ca eseul lui Benda să se apropie mai mult de pamflet decât de o analiză politico-socială riguroasă. Totuși, pentru limba română termenul de cărturar are o semnificație mai apropiată de ceea ce numim elita intelectualității și mai îndepărtată de masa mare a ceea ce se numește intelectual în sens generic (om cu studii superioare de specialitate). Pentru mine cel puțin, termenul de ”cărturar” trimite la un mare iubitor de cultură și, adesea, la un (mare) creator de cultură, o personalitate marcantă a vieții spirituale a unei societăți oarecare, chiar dacă, etimologic vorbind, termenul face trimitere doar la ”un om cu carte”. Consider interesante unele opinii despre situația intelectualului în lume la ora actuală. Nu există o poziție unanimă asupra poziției corecte a intelectualului în societate: să devină politician sau nu? O încercare de justificare a derutei intelectualilor în privința implicării lor reale în viața socială este astfel formulată de Abraham H. Miller, fost profesor de politologie la University of Cincinnati: ”The problem with being an intellectual is that you rarely have your ideas tested in the real world. But sitting on the sidelines enables you to use extreme rhetoric to advance crackpot notions that, when embraced all too frequently, end up heaping tragedy upon humanity.” (dec 2014). (”Problema intelectualilor este aceea că ei nu-și pot testa ideile în lumea reală. Dar stând deoparte, ei apelează la retorici extreme pentru a lansa noțiuni trăsnite care, prea adesea, sfârșesc prin a aduce umanității mari tragedii”). Ar fi suficient să amintim tragediile aduse de ideologiile extreme ale secolului trecut: bolșevismul și nazismul, nazismul fiind o ideologie geamănă a stângii militante care a generat bolșevismul și comunismul. Rolul intelectualilor în promovarea acestor ideologii este covârșitor (adăugând și progresele tehnicii cum ar fi radioul, ziarele etc.).

Cuvântul intelectual are o largă arie de acoperire, fapt de natură să creeze confuzii (vezi: http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=INTELECTUAL). Conform acestor accepțiuni, intelectual este și inginerul sau economistul dintr-o fabrică, deopotrivă cu H. Coandă sau Adam Smith.  Mai util pentru înțelegerea acestui concept este distincția făcută de sociologul Adrian Samoilă între intelectualul de rând și elita intelectuală (vezi: http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr1-2-2008/09-Samoila.pdf) Prin natura ei, doar elita intelectuală (cărturarii neamului) sunt chemați de politicieni să le fie alături. Autorul articolului sugerează ca intelectualii, indiferent de rangul lor, să se abțină de a deveni politicieni și să se mulțumească cu rolul de consultanți. După părerea mea, tocmai acest rol a fost criticat de Benda, deoarece asta îi extrăgea din rolul lor primordial: acela de a fi creatori și nu propagandiști ai unor interese suspecte. Deosebit de lămuritor este textul lui Florin Lestat care face o incursiune în evoluția istorică a conceptului de intelectual. Din articolul său aflat la http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/f/florin-lestat-6zuuddu/intelectualii-in-evul-mediu-si-aparitia-universitatilor-6zuuddu.html#.W5Vfd_m-nX4 am extras următorul citat: ”Termenul modern „intelectual”, desemnând o categorie de persoane, intra în circulatie abia la sfârsitul secolului al XIX-lea în Franta. Pentru omul născut în Evul Mediu termenii mulier, miles, mercator, urbanus, pauper erau usor de înteles însa semnificatia cuvântului „intelectualis” atribuit unui om nu ar fi putut-o pricepe. Cu toate acestea, termenul se potrivesste si pentru noul tip de om din Evul Mediu care „muncea cu cuvântul si cu mintea”, nu cu mâna, nu traia din veniturile pamântului, fiind constient de diferenta dintre el si celelalte categorii de oameni.
Omul medieval folosea alti termeni pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali: maestru si profesor (este vorba de cei care predau dupa ce studiaza; în timp ce magister desemna o calitate de elevatie morala si de demnitate, profesor era adesea folosit ironic la adresa îngâmfarii unora care se încred prea mult în stiinta lor.), erudit si doct (îi desemna pe cei care au studiat din cărti), filozof; toti acestia insa erau numiti litterati. Toti cei care stiau sa scrie, sa citeasca si stapâneau lumea cuvintelor erau numiti litterati.
În „Omul medieval”, M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea între un sens slab si unul tare al cuvântului intelectual. Este numit intelectual în sens tare omul care desfasoara o activitate întelectuala, însa este angajat si în transmiterea capacitatii sale de investigare. Intelectual în sens slab este aplicat oamenilor care s-au folosit de inteligenta si de cuvânt, schimbându-si adesea rolul si contextul activitatii: este vorba despre diplomati, avocati, episcopi, scriitori, perceptori.” Evident, enciclopediile electronice au și ele un punct de vedere (interesant): https://ro.wikipedia.org/wiki/Intelectual . Tot Wicki ne lămurește și cum e cu inteligența, un termen la fel de … complicat: https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 . Dilema pe tema ”ce este un intelectual?” nu putea fi ocolită de dilematicul Andrei Pleșu într-un articol din 2015: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce .

În contextul definirii conceptului de intelectual și a rolului intelectualității în viața politică merită amintită convingerea lui Mihail Gorbaciov (făcută publică) – aceea că intelectualitatea trebuie să preia conducerea politică în URSS și în țările socialiste în general. Nu întâmplător, Moscova reformatoare l-a sprijinit pe Ion Iliescu să preia succesiunea la putere în România, într-adevăr Ion Iliescu fiind recunoscut în mediile academice de dinainte de 1989 drept un intelectual comunist autentic, citit și vorbitor de limbi străine. Și tot deloc întâmplător, primul Parlament al României necomuniste a fost intens populat cu profesori universitari, scriitori, cercetători etc. Ulterior, lucrurile au involuat în mod constant. Vezi: https://www.dw.com/ro/o-aren%C4%83-pentru-intelectuali/a-17411789 și https://adevarul.ro/news/societate/cati-intelectuali-romani-isi-asuma-identitatea-europeanao-1_5267b6c2c7b855ff566ef313/index.html

Tot în sens edificator recomand celor interesați/ curioși să citească recentele articole ale controversatului Marius Ghilezan despre ”Cum trebuie citiți intelectualii publici?”  https://romanialibera.ro/opinii/cum-trebuie-cititi-intelectualii-publici-715694 și articolul ”Ținutele ideologice risipesc intelectualii” https://romanialibera.ro/opinii/tinutele-ideologice-risipesc-intelectualii-750820 .

În fine, Bibliografia cu care închei acest episod s-ar putea să fie mai lămuritoare decât ce ați citit până acum. https://adevarul.ro/news/societate/sindromul-dugin-intelectualii-sovini-agresivie-1_53abcb620d133766a8e8c265/index.html Dorian Furtună, Sindromul Dughin sau De ce intelectualii sunt șovini și agresivi?, 26 iunie 2014

https://mises.ro/248/elitele-naturale-intelectualii-i-statul Hans Herman Hoppe, discurs 1995, Alabama, California, SUA

https://adevarul.ro/cultura/carti/nu-e-nicio-rusine-intelectual-1_51ff7a38c7b855ff56a84a8e/index.html Petru Cimpoeșu – Nu este nicio rușine să fii intelectual

http://www.contributors.ro/cultura/ce-inseamna-a-fi-intelectual/ Ce înseamnă a fi intelectual? De Virgil Iordache, 11 mai 2015    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!