liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Trump

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)


Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 640. Duminică 30 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (21)


Cred că tema aservirii marilor cărturari unor partide politice sau personalități politice ar merita discutată și în ce ne privește, adăugând, la cele evidențiate de Benda și elementele de specificitate balcanică și est-europeană de care (încă) nu putem scăpa. Cărturarii (nu ”cărturarii”) sunt, de regulă, personalități puternice, respectiv persoane care nu trebuie și nu simt nevoia să se transforme în propagandiști de duzină ai unui partid sau ai unui președinte. La noi, am reținut ca exemplu de ”trădare a cărturarilor” cazul lui Mircea Cărtărescu, cel care în 1990 aducea elogii (inutile) președintelui Ion Iliescu, pentru ca apoi să-l critice vehement, concomitent cu elogierea președintelui Traian Băsescu (cel care avea, mereu, pe noptieră cartea ”Orbitor”…). Inutilitatea adeziunii marelui nostru scriitor s-a dovedit cu asupră de măsură, încât, la ora actuală nu mai cunosc vreun cărturar român, neînregimentat politic, să se constituie de trădători ai breslei lor cărturărești. Importantă și interesantă mi se pare precizarea făcută de Benda cu privire la situațiile în care cărturarii, deși se implică în politică, nu pot fi etichetați drept trădători, gesturile lor fiind demne de întreaga noastră considerație: ”… consider că un cărturar nu-și trădează funcția decât dacă, ieșind în piața publică, o face … pentru triumful unei pasiuni realiste de clasă, de rasă, sau de națiune”. Autorul dă ca exemple de asemenea cărturari netrădători care s-au implicat în susținerea unor teme de mare importanță (vitală) pentru persoane concrete, pentru ideea de ”justiție abstractă și nu se întinau ascultând de vreo pasiune cu țel lumesc” (p. 41-42). Tot în categoria celor ”scutiți”/ ”iertați” de blamul trădării sunt și cei care s-au implicat în lupta politică în binele națiunii lor ”socotind că această cauză coincidea cu în acel moment cu cea a justiției abstracte” (p. 42). Procedând astfel, din aproape în aproape, justificând și motivând, lista celor care pot fi categorisiți drept trădători ai profesiei lor riscă să tindă asimptotic, spre zero. Oricum înțelegerea textului lui Benda este suficient de diversă/ diversificată încât însuși Benda ajunge să fie citat drept promotor al retragerii TOTALE a cărturarilor în propria lor profesie și să fie criticat pentru că – întâmplându-se astfel – țările o pot lua razna, sub conducerea unor necărturari. Este cazul recenzentului cărții lui Benda, ”Trădarea cărturarilor”, Octavian Țicu de la Chișinău, care ar dori ca viața politică a unei țări să fie populată doar de cărturari (vechiul vis al lui Platon, ca cetatea să fie condusă de filosofi și îndeosebi de aceia care nu doreau să ajungă conducători). Iată opinia sa: ”Adevărata trădare nu este cea susținută de Benda, atunci când cerea cărturarului să nu ia parte în nici un chip la viața socială, lăsând națiunea să-și conducă singură destinele și considerând incompatibilitate absolută între spiritualitate și politică. Trădarea cărturarilor în context global, european, regional și românesc (inclusiv în Republica Moldova) este tocmai retragerea acestora din viața politică a națiunilor și recâștigarea turnului de fildeș al contemplației pure. Pentru că așa politicul ajunge să se identifice cu demența lui Trump, banditismul lui Putin, autoritarismul lui Orban, cretinismul lui Dragnea și oligarhia lui Plahotniuc”. (https://cotidianul.md/2018/05/23/octavian-ticu-tradarea-carturarilor/ ). Dacă ar fi să intru în dialog cu autorul de la Chișinău, l-aș întreba cât de mult au ajutat Republica Moldova, proaspăt eliberată din chinga imperială, ”cărturari” ca Iurie Roșca, Leonida Lari, Valeriu Matei, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ș.a. la propășirea noului stat și la integrarea acestuia în statul din care a fost desprins? Eforturi multe, efecte puține, aș îndrăzni eu să răspund. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu toți cei amintiți de mine se încadrează în definiția dată de Benda cărturarilor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 632. Sâmbătă 22 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (13)


Impulsurile (crescânde) de a-și atinge interesele/ scopurile și de a-și satisface orgoliile prin intermediul activității politice se regăsesc în proporții diferite în domeniile sesizate de Benda ca fiind ținte ale acestor impulsuri. Astfel, Benda scrie că ”Pasiunea de rasă, în măsura în care nu se confundă cu pasiunea națională, pare a fi definită mai ales de dorința unui grup uman de a trece drept distinct; același lucru se poate afirma despre pasiunea religioasă, când o găsim în stare pură. Dimpotrivă, pasiunea de clasă, cel puțin așa cum o resimte muncitorimea, constă, mi se pare, numai din pofta de a pune mâna pe bunuri temporale;” (p. 30). Autorul sesizează corect faptul că pofta de avere (bunuri temporale) nu este specifică doar capitaliștilor, ci, cel puțin în aceeași măsură, și celor din clasa muncitoare/ proletariat.

Interesante (mai ales în contextul politic mondial actual, când naționalismul/ populismul/ patriotismul se declară ca fiind cele ”firești”) mi se par considerațiile lui Benda pe tema consecințelor pe care le are creșterea interesului și al orgoliului în domeniul pasiunii naționale. Ambele se conjugă și se împletesc ”fericit” dând naționalismului energii nebănuite: ”patriotul vrea să aibă și averi temporale, și să treacă drept distinct de alții: acesta este secretul evidentei superiorități întru forță a acestei pasiuni” (p. 31). Dar Benda eșuează în a diagnostica și prognostica corect consecințele conjugării celor două impulsuri (avere și putere) asupra altei pasiuni politice în evidentă creștere în acea vreme – socialismul de tip marxist. El vede o slăbiciune a socialismului în comparație ci naționalismul: ”o pasiune al cărei imbold este numai interesul nu poate lupta cu alta, însuflețită în același timp de interes și de orgoliu” (ibidem).

Ceea ce nu a văzut atunci Benda a fost alianța posibilă dintre naționalism și socialism. Socialismul fiind mai slab, urma să fie aneantizat de naționalism – sugerează Benda. Dar, Bismark lăsase omenirii celebra zicere despre forțele dușmănoase, antitetice: ”Tactul transformă dușmanul în aliat”, respectiv că dacă nu poți învinge un dușman, fă-ți-l aliat. Lenin a lansat teza internaționalismului proletar care trebuia să fie suportul internaționalismului socialist. Patriotismul socialist s-a aliat cu internaționalismul proletar și a născut național-comunismul cu pretenții de dominație mondială. Hitler a combinat (cu succes, la început) socialismul cu naționalismul (generând nazismul). Așadar, pulsiuni aparent antitetice, pot fi asociate și aliate pentru ca ambele să-și atingă scopurile de avere și putere. Trump pare a antitetiza naționalismul/ patriotismul cu internaționalismul/ globalismul, dar vedem din experiența comunistă că cele două dimensiuni au funcționat un timp ca un tandem, nicidecum ca forțe aflate în luptă. În consecință, liderul nord american aliază populismul cu patriotismul, declarând că globalismul și internaționalismul sunt desuete. Dacă ”America first!” se va transforma într-un succes economico-politic bazat pe urmărirea și preamărirea intereselor și orgoliilor nord-americane, atunci inevitabilul se va produce: va dispărea identitatea ideatică dintre globalizare și americanizare și va apărea o nouă identitate ideatică, aceea dintre americanizare și globalizare…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 231. Sâmbătă 19 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (2)


Exemplul cu care autorii vor să convingă cititorii că pozitivitatea colaborării este mai benefică decât negativitatea concurenței este acela al unei noi așezări omenești (de mare succes!) construită în deșert de către un mare investitor israelian și care a avut la bază crearea echipelor mixte: un arab urmat de un evreu (în această ordine!). ”Secretul” succesului consta în faptul că arabii și evreii erau deopotrivă (co)interesați în a coopera pentru creșterea veniturilor/ profiturilor. Inițiatorul acestui proiect a numit așezarea ”un kibbutz capitalist”. Cu alte cuvinte, un socialism pe baze capitaliste, idee care a existat și în dictaturile comuniste care s-au văzut, în final, sufocate de lipsa pieței (piață care lipsea atunci chiar într-o și mai mare măsură și economiilor capitaliste). Această filosofie ține de o perioadă deja încheiată: desființarea socialismului ca sistem social mondial. Kibbutzul capitalist de care vorbea David L. Cooperrider, prefațatorul cărții, a fost demarat după 1985, adică imediat după venirea la putere a lui Gorbaciov în URSS (fapt nemenționat în Prefață). Porumbeii păcii mondiale cu aripi sovieto-americane au zburat, cu mai mult sau mai puțin folos, până la venirea lui Putin la putere și acutizarea conflictelor ruso-americane și ruso-europene. În lipsa unui ”cer senin” politic în lume, colaborările deja bat în retragere, iar competițiile se intensifică văzând cu ochii. După venirea lui Trump la Casa Albă, a mai vorbi despre cooperare în lume seamănă cu o utopie demnă de naivi autentici. Primul autor al cărții (T.T.) descrie inteligența apreciativă ca fiind acea ”abilitate sau capacitate de a reconsidera realitatea, astfel încât să poată scoate la suprafață tot ce este mai bun în ceilalți și în mediul care ne înconjoară” (p. xx). Chiar din această primă definire se vede slăbiciunea modelului propus: nedefinirea ”binelui” (un concept foarte relativ ce frizează absolutul). A căuta ceva ce nu are cum fi definit precis este deja a juca la ruletă. Mai mult, autorii nu-și propun să extragă acel ”bun” din actorii înșiși ai procesului economic, ci din …. ceilalți! Bună treabă! Stoarcem ”bunul” din aproapele nostru, ni-l însușim și declarăm toată lumea câștigătoare și fericită! Poate aceasta este rețeta de ”succes” adoptată de România liberă atunci când a extras din Claudiu Pădurean darul său cel mai de preț: capacitatea de a minți, de a improviza și de a juca două trei sentimente și realități românești actuale (patriotismul bine cultivad de ceaușism, ignoranța bine cultivată de sistemul de educație, credulitatea bine cultivată și promovată în campaniile electorale). Mai clar: în loc să-l dea afară pe ziaristul mincinos și promotor de neadevăruri, să-l blameze depreciativ adică, redacția – care dispune evident de o bună inteligență apreciativă – l-a lăudat (apreciativ) și l-a premiat pentru numărul de like uri obținute (ceea ce înseamnă că o parte dintre cititori au citit și una-două dintre reclamele dinamice care îți intră în ochi la final de articol). Dacă scrii, de exemplu, despre o icoană făcătoare de minunății care poate fi trimisă și ramburs doritorilor, atunci înseamnă că afacerea numită ”România liberă” va prospera, iar poporul va tâmpi și mai mult (ceea ce, iarăși, este un lucru bun pentru afaceri pe termen scurt, căci pe termen lung majoritatea românilor vor fi emigrat deja de mult, sau au murit fericiți că românii sunt deștepți și demni de premiul Nobel). Utopismul celor doi autori (formulat în acest caz doar de primul) atinge cote impresionante când citim că și ”politicienii … pot să redefinească provocările și să le considere oportunități, pot să caute posibilități inerente sistemului, dar care nu au fost încă recunoscute sau utilizate, și pot să construiască plecând de la binele colectiv al cetățenilor” (p. xxiii). Citatul putea fi semnat foarte bine de Ceaușescu sau de Iliescu, mai ales dacă adăugăm și această concluzie hiperoptimistă: ”vom construi comunități mai puternice și o economie mai sănătoasă. Pe scurt, ne vom clădi un viitor mai bun.” (ibidem). Aplauze prelungite, furtunoase!

Liviu Druguș

Pe mâine!