liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Julien Benda

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 664. Miercuri 24 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (9)


Voi încheia aici acest (cam lung) periplu prin Declarația program a nelingviștilor neștiințifici dar mai științifici decât cei științifici (reprezentați de Adrian Groza) prin care se propune schimbarea cuvintelor străine și înlocuirea lor cu altele, preferabil inventate pentru a fi siguri că nu lăsăm niciun fel de cuvinte străine infiltrate în scumpa și deloc cunoscuta limbă dacă. Cu un entuziasm demn de o cauză normală, umană, promotorii dacismului pur și dur (cred că) știu cum să procedeze pentru ca noua (viitoare) limbă dacă să biruie deplin și definitiv, exact cum s-a întâmplat cu comunismul sovietic, cel invincibil și etern. Iată că iese la iveală și soluția:

”Din fericire, această stare de lucruri poate fi schimbată în scurt timp în bine. Iată căile pe care noi le-am găsit. Dacă fiecare dintre noi ar născoci încaltea un cuvînt, atunci în mai puțin de un an limba noastră s-ar îmbogăți cu milioane de cuvinte noi. Dacă o sută de daci mintoși ar compune cîte zece cuvinte noi, atunci ne-am alege cu o mie de cuvinte noi. Să nu uităm de lingviști. Fiecare dintre ei are datoria de a făuri cuvinte noi, de sine stătător și în conlucrare cu cunoscătorii din alte ramuri (informatică, biologice sau fizică). Noi mai propunem și desfășurarea unei întreceri naționale al cuvinte-lor noi, pentru dacii de pretutindeni.

A mai rămas de spus că cuvintele care vor fi născocite de acum încolo ne vor scăpa de bătaia de cap a necunoașterii rădăcinilor noastre și a cuvintelor care nu ni se par destul de răsunătoare.”

Comentariu L.D.: ”Dacii mintoși” sunt, în opinia lui Adrian Groza, soluția salvatoare, dar numai în cârdășie cu lingviștii neștiințifici care trebuie puși la treabă (vreun ukaz, ceva?) pentru născocirea/ inventarea/ făurirea/ compunerea/ fabricarea de cuvinte aiurea și aiuritoare, cu o singură condiție: să fie altele, să nu mai existe în altă limbă, să nu provină din altă limbă și să miroase doar a dac(ă). Nu cunosc rezultatele ”întrecerii naționale” (Panromânești? Pandacice?), în cazul în care aceasta a avut deja loc, dar am vaga impresie că toate cuvintele menite să schimbe fața și cuprinsul limbii române se reduc la cele folosite de mine în textul încropit la prima postare (pe baza cuvintelor inventate de Octavian Bejan) din acest miniserial. Reiau aici acest text construit de mine cu cuvintele inventate de O.B. pentru a reaminti ce grozăvii se pot întâmpla cu limba română atunci când aceasta încape pe mâna/ mintea persoanelor marcate de pasiuni politice mistuitoare (vezi Benda): ”Azi am fost diminesc. Am luat din sertărar amnărașul și scodopul  pe care le-am cumpărat aseară de la vinderenă și le-am pus în dossac. Am dat repede cu sforitorul pe gresie și am plecat spre microcar. Am vrut să intru la tunsătorie, dar tunsătorul nu venise încă. Până să vină microcarul mi-am citit toate e-poștele”. (traducerea textului – în episodul 1).

Oricum, cuvântul cheie al acestei ultime părți a Declarației program este ”născocire”. Să născocim cuvinte, muuulte cuvinte! Dacofilii de la Chișinău visează la o Daciadă lingvistică, rezultatul căreia să fie uitarea completă a limbii române (limbă care, conform dacofililor, pretinde în mod fals că provine din limba latină!) și triumfarea noii limbi construită deopotrivă de antilingviști și (eventual) lingviști. Celelalte probleme ale culturii române fiind rezolvate, ”limba moldovenească” continuând să figureze în Constituția Republicii Moldova ca fiind limba oficială a statului desprins samavolnic din trupul României Mari, nu le rămâne iubitorilor de românitate decât să stâlcească limba română în numele unei false și presupuse iubiri de stră-strămoși (Adam, oricine știe, a fost dac). Vorba tatălui lui Bulă când i-a venit acasă fiica minoră gravidă: ”Asta ne mai lipsea!”

Aș rezuma consecințele eventualei aplicări ale Declarației-program sub forma unor afirmații și interogații cu iz de concluzii: ”Dacopatia dezbină România!”. Stupiditatea provoacă stupefacție sau invers? Breaking news: Latina se trage din română, maimuțele se trag din oameni și Pământul se trage din Lună. Limba noastră-i o comoară, iar comorile trebuie îngropate/ ascunse în adâncuri. Unde nu-i cap, vai de limbă!

Pentru a vedea ”argumentele” ipotezei că latina se trage din română vezi Daniel Roxin: http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/ipoteza-soc-limba-latina-se-trage-din-limba-romana-arhaica-nu-invers-1286103  (martie 2014), sau un articol al aceluiași Daniel Roxin din 2015: http://www.cunoastelumea.ro/pentru-cine-este-nociva-originea-traco-daca-a-limbii-romane/?fbclid=IwAR3SDl3kKDNVLoXuojWMmsW9bAZNCD22bxSyZKE9MvgPI6PGhvz_IlPfr0E

Pe tema dacopatiei protocroniste a românilor cărora nu le mai lipsește nimic a scris, documentat și ironic, Dan Alexe: https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/dan-alexe-dacopatia-este-un-substitut-de-identitate-romanii-se-impauneaza-cu-o-mitologie-total-inventata-395847 (Dan Alexe și demitizarea originilor dacice ale lumii europene).

Dan Alexe a scris cartea (care a provocat mari supărări) intitulată ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. Pe marginea acestei cărți am început (dar n-am mai continuat) o pseudorecenzie chiar pe acest blog (Vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/)  (aici se încheie miniserialul dedicat trăznăilor lingvistice neîntâmplătoare care, totuși, nu pot fi trecute cu vederea) (dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 660. Sâmbătă 20 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (5)


Voi continua, în acest episod, redarea conținutului Declarației program eurasiatic intitulat ”Să dezvoltăm limba nostră!” (cu comentariile mele, desigur):

Din cercetările noastre științifice, reiese că ei au făcut trei pași, folosind aceeași metodă.

Mai întîi de toate, susținătorii acestei strategii politice au căutat asemănări în limba latină. Toate cuvintele românești care se asemănau cu cele latinești au fost date limbii latine. Pentru cele care nu se asemănau nicidecum, au fost căutate asemănări în alte limbi, mai ales în limbile popoarelor care au venit pe pămînturile noastre sau care ne-au fost vecini. Cuvintele care se asemănau cu cuvintele din aceste limbi au fost date acestor limbi. În cele din urmă, cuvintele care au rămas fără asemănare au fost aruncate în hăul necunoașterii, adică al celor de etnie (origine) necunoscută. Așa limba strămoșească s-a făcut nevăzută în știința națională.

Faptul că unele asemănări (explicații științifice) sînt trase de-a binelea de păr ne spune că făptașii și-au dorit orbește să își atingă țintele lor politice.

Comentariu LD: Se reclamă faptul că s-au făcut cercetări ”științifice”. Care? Unde? Când? Despre ce populații (număr, structură, cultură etc.) se vorbește? La care ținuturi  se face referire? Nu știm, pentru că autorul nu ne spune decât că totul s-a petrecut în secolul XIX. (Vai, câtă precizie!). Totuși, autorul are, și el, dreptatea lui. Într-adevăr, orice reformă lingvistică este doar rezultatul unei strategii politice (a nu se confunda politica cu partidele și partidele cu statul!). Un grup de oameni de cultură (vezi Școala ardeleană) militează pentru o anumită reformă, bazându-se, desigur, pe argumente istorice, lingvistice, culturale. Această strategie vizează o finalitate viitoare, deci… are caracter politic. Faptul că ideea de politic este, adesea, asociată cu impostura, incultura, incompetența etc., nu înseamnă că nu putem vorbi despre politici culturale. Unele sunt benefice și rămân adânc inculcate în cultura unui popor (vezi Școala ardeleană, Junimea etc.) altele sunt malefice, minore și dispar fără urme. O afirmație de genul ”limba strămoșească (recte, limba dacă – LD) s-a făcut nevăzută în știința națională” ține de o asemenea strategie politico-culturală minoră, rizibilă prin însăși construcția ei (nu cunosc să existe vreo ”știință națională”). Oricum, dacă cineva este vinovat de pierderea limbii dace, atunci acel cineva se numește ”știința”, adică ”oamenii de știință” care sunt dezmierdați cu apelativul pentru tâlhari/ criminali: ”făptași”. Ei și-au trădat menirea (iar se face apel la comunistul Julien Benda!) și s-au apucat de politică, însușindu-și scopurile acesteia și promovându-le ”orbește”.

Să despicăm cîteva explicații din dicționare, care adeveresc cele spuse de noi.

DEX (ediția din anul 2009) ne spune, pe de o parte, că cuvîntul rînd vine de la cuvîntul slav rendu, iar pe de altă parte, că cuvîntul curînd se trage de la latinescul currendo. Se mai spune că cuvîntul așa a izvorît din latinescul eccum-sic, iar cuvîntul nor din cuvîntul latin nubilum. De ce și cum ar face cineva așa ceva? Tot din această carte aflăm că cuvîntul a speria se trage de la latinescul expavorere. Cam mare este di-ferența, mult prea mare… Mai aflăm că cuvîntul moarte își are rădăcinile în cuvintele latine mors și mortis, iar cuvîntul omor s-a născut din cuvîntul a omorî, care vine de la slavul umoriti.

Un alt argument zdruncină puternic teoria despre ori-ginea latină a limbii române. De altfel, poate că ar fi mai bine să spunem că este o teorie despre originea romană a limbii noastre, o dată ce am numit-o româ(nă)?

Comentariu L.D.: Exemplele care vor să demonstreze că limba română nu se trage din și nu are legături cu limba latină sunt în perfectă concordanță cu ceea ce până și Lenin critica: jocul de-a exemplele. Alegi un exemplu convenabil și apoi strigi: ei, vezi?! Oricum aceste exemple nu pot constitui argumente, așa cum pretinde autorul Declarației. Vrând să fie subtil și aluziv, autorul sugerează că mai bine ar fi să vorbim despre originea romană, și nu de cea latină a limbii române. Doar că autorul scrie ”limba româ(nă)”, ceea ce ar vrea să facă trimitere la o inexistentă limbă româ. Probabil, autorul a vrut să scrie ”limba rom(ân)ă”, adică să asocieze limba noastră cu cea ”romă”, pentru că și țiganii tot de la Roma se trag, altfel nu s-ar numi populație ”roma”. Neatenția i-a jucat însă o festă autorului Declarației, care a călcat (din nou) strâmb. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 656. Marți 16 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (1)


Citiți acest text scris cu aldine (conceput de mine cu cuvinte preluate de pe un site dedicat ”îmbunătățirii” limbii ce-o vorbim). Vă veți mira. Mirarea este firească, dar va primi (cel puțin) un răspuns. Sigur, textul este, de fapt, un pretext pentru a mă lămuri asupra rosturilor unor acțiuni umane aparent fără rost. Iată acest text construit ad-hoc: ”Azi am fost diminesc. Am luat din sertărar amnărașul și scodopul  pe care le-am cumpărat aseară de la vinderenă și le-am pus în dossac. Am dat repede cu sforitorul pe gresie și am plecat spre microcar. Am vrut să intru la tunsătorie, dar tunsătorul nu venise încă. Până să vină microcarul mi-am citit toate e-poștele”.

Am încropit textul de mai sus cu cele mai noi cuvinte inventate de Octavian Bejan (O.B.) din Chișinău, și postate pe site ul ”Dezvoltă limba noastră!”. (Neapărat cu semnul exclamării ca să priceapă lumea că dezvoltarea limbii – deocamdată nu se spune care, dar ne dăm seama imediat – este un imperativ al zilelor noastre. Altfel nu se mai poate!). Aș paria că  cititorul celor câteva rânduri de mai sus a înțeles despre ce este vorba (poate ”sforitorul” dă ceva emoții la o primă citire, dar faptul că folosești ”sforitorul” pentru a curăța gresia îți poți imagina că ”sforitor” = mop.  De unde se cumpără ”sforitorul”? De la ”vinderenă”, evident. (”vinderenă” = magazin, loc unde se vând mărfuri). (https://www.facebook.com/groups/581888682195125/)

Traducere: ”Azi am fost matinal. Am luat din comodă bricheta și tirbușonul pe care le-am cumpărat aseară de la magazin și le-am pus în rucsac. Am dat repede cu mopul pe gresie și am plecat spre microbuz. Am vrut să intru la frizerie, dar frizerul nu venise încă. Până să vină microbuzul mi-am citit toate e-mail urile”.

Primul text ar putea fi parte a unui viitor roman scris într-o limbă pe care o vor cunoaște doar câțiva. Sau ar putea fi cunoscută de mai mulți, dar cu costuri colosale și beneficii nule. La întrebarea ”Cui prodest?”, răspunsul pare a fi unul foarte străveziu. Dacă ar fi să-l invoc pe Julien Benda aș zice că da! autorul francez are dreptate în diagnosticarea stării actuale de fapt: omenirea a intrat (mai demult) în acea fază a existenței sale care marchează trecerea de la practicarea răului urmată de cinstirea binelui, la practicarea răului urmată de cinstirea răului. Concret, în povestea care urmează este vorba despre persoane preocupate de propria lor persoană, doritoare de faimă și de (re)cunoaștere socială care produc răul cu nonșalanță pentru simplul motiv că doar astfel atenția omenirii poate fi îndreptată spre numele și ideile lor. Dar nu este suficient că produci răul, deruta și confuzia. Imediat se găsesc practicieni ai realismului politic care înțeleg că dintr-o trăsnaie se poate extrage capital politic substanțial. Urmează, așadar, cinstirea răului prin ”demonstrarea” utilității trăsnăii inițiale, acum aplicată și augumentată întru propășirea unei limbi noi, pure, adevărate, sublime într-o patrie iubită și iubitoare care, nu-i așa?, merită cu prisosință așa ceva.

Administratorul paginii ”Dezvoltă limba noastră!” (O.B.) precizează care este scopul înființării grupului, al site ului și al demersului lingvistic (mai mult decât ciudat la o primă vedere): ”Menirea grupului este de a făuri cuvinte noi și de a le răspîndi în sînul neamului nostru.” Evident, fiecare se va întreba: dar de ce să inventăm cuvinte noi? De ce să ne umplem sânul/ sânii cu cuvinte noi? La ce ajută acest efort? Pe scurt: care este scopul de atins?

Dacă aș da răspunsul doar pe baza temerarei încercări a tânărului O.B. de la Chișinău de a întemeia o limbă nouă aș putea fi taxat ca neserios și lipsit de subiecte demne de atenție. Dar, internetul este (încă) democratic și fiecare poate să cunoască cât mai multe persoane și idei. Filierele ideatice pot fi deduse simplu prin citirea numelui celor care au dat Like. Procedez astfel și găsesc un militant și mai activ pe frontul creării unei noi limbi, curățate de influențe străine (interesant, militantul este un declarat pro-unionist).  Este vorba despre Andrei Groza, prim prorector al Academiei de Administrare Publică din Chișinău. Deci un profesor universitar cu responsabilitate managerială și cu putere de influențare a tineretului studios. Voi reda trei postări ale domniei sale cu intenția de a intra ceva mai adânc în miezul problemei, de a surprinde, deja, câteva finalități cu bătaie scurtă a efortului intelectual depus de profesorul Groza. Iată cele trei postări (preluate cu copy-paste):

Andrei Groza, 6 sept. 2018: ”O simplă întrebare și un simplu răspuns

Întrebare. Cum se explică prezența în limba rusă și în alte limbi slave a cuvintelor glas, groznâi, gospodari, ocolnic, cormcii ș,a., în timp ce în toate acestea lipsesc verbele a glâsui, a îngrozi. a gospodări, a ocoli, a cârmui ș, a.?

Răspuns. Limba rusă și celelalte limbi slave , fiind inventate, au păstrat în componența lor mai multe cuvinte provenite din limba primară – limba rumână”.

Andrei Groza, 16 sept 2018: ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Marele istoric antic Strabon în lucrarea sa ,,Geografia”, cartea a III – a, ne spune că la sudul Munților Pirinei, care azi despart Franța și Spania, era o câmpie numită Maraton, fiindcă acolo creștea foarte mult mărar. Noi cunoaștem o altă câmpie Maraton din Grecia antică.
Întrebare. În ce limbă vorbeau localnicii din Munții Pirinei și din Balcani dacă în antichitate cuvântul mărar în limbile greacă și latină aveau altă formă?
Răspuns. În limba rumână – limba primară a omenirii. Greaca și latina, fiind inventate, se utilizau doar ca limbi oficiale și erau cunoscute de un cerc nu prea mare de oameni
”.

Andrei Groza, 14 octombrie 2018:  ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Este cunoscut faptul că legendarul Ahile îndată după naștere, în urma unui mare incendiu, a pierdut, aproape complet, buzele și nu putea să se alăpteze ca toți copiii. Acesta lingea sânul mamei sale, din care cauză a fost poreclit Lingeron, adică cel care linge (așa a fost scris în limba greacă – n.n.).
Întrebare. Cine putea să-l poreclească pe micuțul Ahile Lingeron (de la cuvântul a linge), dacă în limba greacă cuvintele a linge și limbă, în aceste forme, nu există?
Răspuns. Oamenii simpli, cei care vorbeau rumâna – limbă vorbită atunci de toată lumea, atât în Europa cât și Asia. Limba greacă ca și toate celelalte limbi scrise din acea perioadă, fiind o limbă inventată, a luat din limba populară porecla și a transcris-o în limba oficială cu terminația corespunzătoare.”

Concluzia mea, după citirea mai multor postări și a reacțiilor administratorului paginii la unele comentarii, este că ne aflăm în fața unei tentative calificate de prosteală pe față a naivilor, a unui atac subversiv, perfid, mișelesc și ingrat la adresa limbii române în general și a limbii române vorbite în Basarabia în special. Modul diversionist de atacare a limbii române prin scoaterea împrumuturilor din alte limbi are, desigur, un scop bine definit: demonstrarea faptului că limba română ca atare nu există! A Existat doar limba rumână! Există, în limba română, doar mii de cuvinte împrumutate care funcționează pe post de cuvinte românești! În consecință, se impune un efort susținut de înlocuire a cuvintelor străine cu cuvinte neaoșe, adică dacice. Se știe doar (emoticon zâmbăreț!) că mama tuturor limbilor este limba dacă, din limba dacă s-a tras limba latină, iar civilizația Europei este, prin urmare, una de origine dacă, iar misiunea locuitorilor neamului (care vorbește limba română) este de a reveni, de urgență, la limba dacă. Chiar dacă denumirea rămâne ”limba română”, conținutul trebuie să fie dac, neaoș, local. Nu contează că dacii nu au avut o limbă scrisă; cele câteva cuvinte dacice/ dace (mânz, varză, viezure etc.) care au rămas în limba română actuală trebuie rapid multiplicate. Este nevoie, așadar, de o limbă nouă, construită logic și deductiv, o limbă care să nu mai recurgă la împrumuturi (cum a făcut și face limba română). Evident, noua limbă va fi adevărata limbă română/ ”limbă moldovenească” și care va trebui predată elevilor în școlile din Republica Moldova (stat al cărui existență în granițele actuale a fost recunoscut întâi și întâi de către România condusă de Ion Iliescu).

Mă opresc aici cu considerațiile mele și voi încerca, în episoadele următoare, să caut originile acestui trend păgubos (nu foarte nou) care bântuie acum prin Europa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 654. Duminică 14 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (35)


Bibliografie pe tema recenziilor la cartea lui Julien Benda

http://www.bookblog.ro/recenzie/tradarea-carturarilor/ Silviu Man, recenzie

http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian, în: Curentul din 1928, la un an după apariția cărții în Franța

http://bookhub.ro/tradarea-carturarilor-de-julien-benda/ Victoria Diaconescu, recenzie în Bookhub, 15 august 2018

https://www.rostonline.ro/2012/04/n-steinhardt-si-tradarea-carturarilor/ Steinhardt despre Trădarea cărturarilor

https://filologisme.ro/2018/02/04/benda-julien-2017-tradarea-carturarilor-traducere-de-gabriela-cretia-bucuresti-humanitas/ Alina Roiniță, recenzie la ediția din 2017

https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/18522-tradarea-carturarilor.html Mișcarea legionară din RO apare în aceeași perioadă cu Trădarea cărturarilor (Fl Iaru)

https://cotidianul.md/2018/05/23/octavian-ticu-tradarea-carturarilor/ Octavian Țicu http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/tag/tradarea-carturarilor/

http://www.icr.ro/madrid/tradarea-intelectualilor-pro-si-contra-la-icr/es Ce este un intelectual/ Care este rolul intelectualului în societate? Cum se transformă o idee în ideologie?

https://books.google.ro/books?id=aA1rDAAAQBAJ&pg=PT97&lpg=PT97&dq=tr%C4%83darea+c%C4%83rturarilor+de+julien+benda&source=bl&ots=0VbVUy1PLe&sig=gp26-7fTdD0VvFKIBDAf3I_k6u0&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwip58TskardAhXQLFAKHWYQA904MhDoATACegQICBAB#v=onepage&q=tr%C4%83darea%20c%C4%83rturarilor%20de%20julien%20benda&f=false Interesant de citit! Compară Trădarea intelectualilor cu Franța bizantină

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/ Trădarea clericului Pleșu, de Dan Alexe. Bună de citat!Dan Alexe,

http://revistacultura.ro/nou/2014/07/benjamin-fondane-intalnire-cu-julien-benda/ Evreitatea și atitudinile intelectualilor în varii timpuri

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2012/08/163-supliment.pdf

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V305/pdf    Teza lui Benda era aceea că rostul cărturarului în istorie este acela de a nu lăsa ca lucrurile rele, criminale şi dezumanizante să ajungă să fie convertite ideologic în valori sociale. Puterea intelectualului de a acţiona ca o „centură de siguranţă morală”, trans-istorică, este condiţionată de ţinerea lui în afara mecanismelor politicii de partid şi de stat, unde vrând-nevrând îşi pierde inocenţa” şi răceala judecăţii, cedând pasiunilor şi intereselor de moment. Aşa-numita „trădare” se produce atunci când cărturarul „coboară în cetate” în aşa măsură încât nu numai că pune la dispoziţia politicianului instrumente de justificare a acţiunilor sale, ci îşi perverteşte ideologic chiar şi propriul domeniu de activitate (ştiinţa, filosofia, arta sau religia).

https://www.contemporanul.ro/lecturi/theodor-codreanu-ceea-ce-nu-poate-fi-negociat.html Aura Christi se întâlneşte cu Julien Benda din Trădarea cărturarilor, întoarcerea la esteticul trădat de scriitori de dragul ideologiilor lucrative. Această dimensiune străbate cartea autoarei noastre, ferind-o, astfel, de acuza înregimentării în altă ideologie militantă, fie şi opusă „corectitudinii politice”

http://www.lapunkt.ro/2015/11/insinuare-contra-impunere-in-estetica-raului/ Este comparat Benda cu Thomas Mann și alți autori cu idei similare/ contrare

https://www.observatorcultural.ro/articol/intelectualii-tradarea-carturarilor-2/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 653. Sâmbătă 13 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (34)


Motto 1: ”Înțelepciunea cunoaște și ea excesele ei și n-are mai puțin nevoie de moderație decât nebunia”    (Montaigne)

Motto 2: ”Comunismul este opiumul intelectualilor”  (Raymond Aron)

Motto 3: ”Politicienii sunt niște oameni care vor să facă pe deștepții în fața poporului” (opinia unui copil de 12 ani, înainte de 1989) (Apud: Andrei Pleșu, ”Rîsu-plînsu profesorului Zaica”, în: Dilema veche, an XV, nr 763, 4-10 oct 2018, p. 3)

Motto 4: ”Comuniștii n-au dărîmat toate bisericile că după aia rămîneau fără niște locuri foarte bune de spionat oamenii” (copil de 14 ani) (ibidem).

Cu scopul de a atrage mai mult atenția asupra textelor care pot fi înșelătoare, amintesc că un filozof/ cărturar de talia lui Sartre (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre) a avut și el nefericirea de a se lăsa vrăjit de himerele și metehnele comunismul sovietic. Deși nu a fost membru al PCF (ca Benda), Sartre s-a încadrat în categoria neonorantă a idioților utili care au făcu pro bono propagandă deșănțată regimului totalitar bolșevic de la Moscova. Iată o opinie a lui Sartre despre anticomuniști: ”Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării se mai iese. Trebuie împușcați” (apud ”Texte lăsate deoparte” de Andrei Pleșu în: Dilema veche nr 572/ 29 ian – 4 feb 2015). Probabil, dacă cineva ar face o monografie Julien Benda este foarte probabil să se găsească mai consistent în scrierile sale simpatiile socialiste ale tinereții, transformate în convingerile comuniste ale maturității. Finalul cărții sugerează mai mult disperarea autorului obligat să aleagă între două rele (războiul mondial și societatea bolșevică, nedemocratică și totalitară) decât opțiunea sa intimă în favoarea comunismului. Dar ce altceva este ”fraternitatea” universală decât globalizarea comunistă (adică victoria deplină și definitivă a comunismului totalitar de tip sovietic). Pe vremea lui Benda, comunismul mondial avea un centru unic (Moscova). În zilele noastre, comunismul mondial (adică cele șase țări comuniste, cinci din Asia și Cuba) are un alt centru (Pekin). Dacă acceptarea de către Occident a comunismului moscovit părea, totuși, o soluție europeană, la ora actuală este greu să ne închipuim că Occidentul va accepta noul hegemon asiatic. De unde și dilematica situație în care se află acum omenirea.

Dar, cu plusuri și minusuri, cartea lui Benda merită citită, analizată și înțeleasă. Este ea însăși un dublu exemplu: mai întâi este un (auto)exemplu de intelectual trădător, implicat, în final, în pasiuni politice; apoi este un exemplu de duplicitate pe față: după ce deplânge căderea cărturarilor în păcatul poftelor și bunurilor lumești, autorul acceptă și el o asemenea ipostază, având ca scuză frica (firească) de război și pledând pentru o societate uniformizată, totalitară..

Pentru că tot mai puțină lume este informată în legătură cu ceea ce a însemnat teoretic marxismul (o teorie care a vrut să previzioneze viitorul sistem social global), redau două succinte și corecte sinteze în legătură cu doctrina în cauză, cea care a reușit să-l vrăjească pe Benda, care în 1927 era viitorul comunist francez promoscovit.

http://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/marxismul-sau-curentul-politico-filosofic-care-a-schimbat-lumea/ Marxismul sau curentul politico filosofic care a schimbat lumea; http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-economica/karl-marx-si-critica-sa-asupra-capitalismului/

În episodul următor voi publica o listă de alte recenzii la cartea lui Benda făcute de diverși autori/ recenzenți, dar… sfârșitul nu-i aici!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 652. Vineri 12 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (33)


Comentariul meu la această carte surprinzătoare și plină de metafore, îndeosebi la finalul acesteia: în fond, autorul mărturisește că se află și el într-o mare dilemă: omenirea se va îndrepta ori spre un masacru organizat între națiuni și între clase sociale, ori – surpriză! – se va reorganiza într-o societate de tip sovietic, secularizată, înregimentată militar, înlăturând libertățile individuale, puternică și măreață… Și pentru ca surpriza să fie și mai mare, reamintesc ceea ce am scris în primul episod al acestei pseudorecenzii: intrarea, la doar câțiva ani după publicarea cărții de față,  a lui Julien Benda în rândurile Partidului Comunist Francez. Dar, Benda nu a fost doar un simplu membru de partid (demonstrând faptic, prin chiar persoana sa, că face parte din lunga listă a cărturarilor care și-au trădat menirea). Iată ce aflu din cartea lui Florin Ardelean, ”Seducția: voluptate, cruzime, amăgire”, Humanitas, 2017 (varianta electronică): ”Julien Benda însuși a fost un intelectual, adică un cărturar ce și-a trădat menirea. O dovedește cel puțin un episod din viața eseistului, anume acela referitor la declarația privind ”afacerea Rajk”, un comunist ungur căzut victimă terorii staliniste. Benda a susținut, în 1949, cauza democrației maghiare, în drept să se apere împotriva dușmanilor ei: ”Republica Ungară a lovit cu toată vigoarea”! Cel care a demascat în presa franceză crima și inocența lui Laszlo Rajk a fost Francois Fejto” (nota de subsol 160). Așadar, comunistul Benda a fost unul activ până la sfârșitul vieții sale, fapt pentru care cartea sa a fost fie ignorată de anticomuniști, fie elogiată de comuniști, fie examinată cu mirare și cu minuțiozitate de critici neangajați politic.

Iată ce scrie Victoria Diaconescu despre filozoful Julien Benda în recenzia făcută pentru Bookhub.ro: ”în ciuda aversiunii sale pentru cauzele ideologice, s-a angajat în amintita afacere Dreyfus, pe motiv că adevărul și dreptatea erau „valori veșnice” ce nu-i umbreau angajamentul față de rațiune. Putem să remarcăm, așadar, că dacă intelectualii „trădători” terfelesc valorile morale particularizându-le, Benda le pune în serviciul unei cauze concrete (temporale) prin chiar concursul universalității lor. Merită să amintim și adresarea acestuia către „națiunea europeană”, din 1933 (Discours à la nation européenne), care ne clarifică că propaganda antipasională trebuie doar extinsă, redirencționând-o de la națiunile individuale la „națiunea europeană”. (https://bookhub.ro/tradarea-carturarilor-de-julien-benda/ ). Și pentru că am invocat deja un punct de vedere al unei recenzente, nu pot ocoli opinia acesteia în legătură cu opțiunea a doua a previziunii lui Benda (omenirea se va transforma într-o societate comunistă de tip sovietic), iată și opinia dnei Victoria Diaconescu despre citatul lui Benda pe care eu l-am tradus/ interpretat ca fiind o pledoarie pro comunism. Scrie recenzenta următoarele: ”La polul opus, chiar dacă am reuși să învingem războiul între națiuni sau clase, ralierea la romantismul pasional al mulțimii ar cataliza spiritul combativ (natural) al acesteia, ajungându-se la extrema periculoasă în care războiul va fi împins până la capăt, la nivel de specie”, după care reia citatul pe care eu l-am segmentat. Iată-l, din nou, ca probă a comentariului făcut de V.D.: «Ne-am putea gândi uneori că o asemenea tendință se va afirma progresiv și va face să înceteze toate luptele dintre oameni; se va ajunge astfel la o „fraternitate universală”, numai că, departe de a anihila spiritul național cu poftele și trufiile lui, ea va fi, dimpotrivă, forma lui supremă, națiunea numindu-se Om, iar dușmanul – Dumnezeu. Și-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiștiind decât de eroisme, discipline și invenții, batjocorind orice act liber și dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-și mai plaseze idealul dincolo de lumea reală și nemaiavând alt zeu decât pe sine însăși și bunul ei plac, omenirea va săvârși lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare și conștiința cu adevărat voioasă a puterii și a măreției sale. Și istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Isus Cristos au murit pentru această specie».  După părerea mea, recenzenta nu a depistat nici cea mai mică urmă de pledoarie pentru comunismul de tip sovietic. Ar fi, aici, nevoie de un arbitru… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 651. Joi 11 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (32)


De la realismul pragmatic despre care a tot vorbit/ scris pe parcursul cărții, încercând să ne explice de ce s-a ajuns unde s-a ajuns, Julien Benda se transformă, subit, într-un idealist romantic, un visător la vremuri mai bune, în fapt într-un socialist/ comunist evoluționist.

Invocând nume celebre ale epocii (Nietzsche, Sorel, Bergson, Comte), finalul cărții se dorește a fi unul optimist (ușor ironic) plasând salvarea omenirii într-o ipotetică și dezirabilă creștere a conștiinței de sine, omenirea însăși devenind obiect al cultului său. Și pentru ca visele utopice să atingă limitele maxime ale imaginației, autorul conchide că dacă se vor îndeplini cele preconizate de el pentru a aduce pacea lumii (înalta conștiință și autoadularea) atunci ”se va ajunge la o ”fraternitate universală”, numai că, departe de a anihila spiritul național cu poftele și trufiile lui, ea va fi, dimpotrivă, forma lui supremă, națiunea numindu-se Om, iar dușmanul Dumnezeu”.  (p. 151).

Benda ne/ mă pune în fața unui exercițiu de hermeneutică nu tocmai ușor. Cum să traduc/ interpretez această ultimă frază? Risc să avansez ipoteza următoare: Benda sugerează că spiritul național urmează să se (con)topească în fiecare individ uman, individul fiind detașat complet de (ideea de) divinitate. Singura ”națiune” care va (mai) exista va fi omenirea însăși aflată într-o fraternitate indestructibilă și definitivă.

Cu alte cuvinte, doar globalizarea/ internaționalizarea ne-ar mai putea salva. Este soluția dată de un filozof cu mult înainte ca globalizarea să devină aproape o realitate. Renunțarea la avantajele globalizării (care, bine și solid instalată, ar putea echivala cu o ”fraternitate” universală) înseamnă, în aceste zile, revenirea la naționalismul hiperconflictual și la mari fricțiuni în interiorul națiunilor. Bine, bine, ar spune cititorul acestei interpretări, dar cum se va ajunge la fraternitatea universală? Aproape incredibil pentru un filozof care nu a mărturisit pe parcursul acestei cărți măcar o înclinație de stânga, nicidecum una spre adorarea ”mărețelor realizări ale Uniunii Sovietice” (interesant, Benda, în carte, tot de Rusia vorbește – la  3-5  ani de la proclamarea URSS, în 1922), finalul soluției imaginate de autor pare a fi desprins dintr-un manual de propagandă a comunismului sovietic: ”Și-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiștiind decât de eroisme, discipline și invenții, batjocorind orice act liber și dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-și mai plaseze idealul dincolo de lumea reală și nemaiavând alt zeu decât pe sine însăși și bunul ei plac, omenirea va săvârși lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare și conștiința cu adevărat voioasă a puterii și a măreției sale. Și istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Isus Cristos au murit pentru această specie” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 650. Miercuri 10 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (31)


Motto 1: ”Patria este o alcătuire terestră. Cine vrea să fie înger este întotdeauna prost patriot” (Renan)

Motto 2: ”Prostule! Nu trebuie să mori pentru patrie. Tu trebuie să trăiești pentru patrie” (Mihail Șolohov, ”Ei au luptat pentru patrie”)

Motto 3: ”Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înţelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deţinătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înţelepciunii.” (Platon)

Inevitabil, apare și problema perenă/ eternă: cine să conducă lumea? Din Motto 3 se vede clar poziția lui Platon, una perfect contrară celei susținute de Benda. Ca să fie sigur că mesajul cărții sale a fost înțeles, filozoful francez subliniază apăsat: ”…mă distanțez categoric de cei care ar vrea să încredințeze cărturarului cârmuirea lumii și care își doresc, ca Renan, ”domnia filozofilor”, odată ce consider că realitatea umană nu poate adopta crezul adevăraților cărturari decât devenind divină, adică pierind ca realitate umană.” (p. 144)

Dar, indiferent cine va conduce lumea, după părerea lui Julien Benda, viitorul… nu sună bine: ”dacă analiza trecutului ar putea duce la vreun pronostic valabil pentru viitorul omenirii, el n-ar fi deloc îmbucurător” (p. 148).

Ca o concluzie tristă la întregul său demers analitic vizând trecerea cărturarilor/ spiritualilor din propria lor barcă în cea a politicilor pasionale (naționaliste sau clasiale) Benda conchide, negând ceea ce a afirmat până acum: ”… mă întreb dacă omenirea, adoptând astăzi acest mod de trai, nu-și află astfel adevărata lege și adevăratul sistem de valori, conform esenței sale. …. Legea evidentă a naturii umane este dobândirea bunurilor și exaltarea eforturilor care o asigură: numai printr-un abuz extraordinar a izbutit o mână de oameni s-o facă să creadă că valorile supreme sunt bunurile spiritului” (p.148) Departe de a fi o aderare supusă la  condiția umană dependentă și doritoare doar de bunuri temporale, Benda încearcă să salveze ce mai poate fi salvat, respectiv să atragă atenția asupra acestui mod existențial uman: ”Spuneam mai sus că sfârșitul logic al acestui realism integral profesat astăzi în omenire este un masacru organizat între națiuni și între clase. S-ar putea imagina și altul, contrar: o reconciliere în numele singurului bun adevărat, pământul însuși, care nu poate fi exploatat decât în colaborare; atunci dorința de a se simți distinct ar fi transferată de la națiune la specie, iar aceasta s-ar ridica, mândră, împotriva a tot ce nu este ea însăși.” (p. 150)

Benda întrevede inevitabilitatea războiului atât timp cât națiunile se luptă între ele pentru suprafețe cât mai mari din planeta Pământ (resurse), iar clasele se războiesc între ele pentru supremație politică și economică (traiul cotidian). Capitalismul a creat burghezia care a călărit muncitorimea. Comunismul a adus muncitorimea la putere și a călărit burghezia veche, înlocuind-o cu o burghezie nouă, roșie, incultă și agresivă. Reformarea de către Gorbaciov a comunismului, a înlocuit burghezia roșie cu intelectualitatea kgb istă, în speranța că noua societate (social-democrată) din Era informației va fi soluția supraviețuirii comunismului. N-a fost să fie, iar clasa nou-formată (cleptocrația) este de fapt o oligarhie care stârnește ura păturilor oneste cel puțin cum și cât ura proletariatul burghezia avută. Lupta de clasă nu este/ rămâne doar o invenție marxistă cu referire strictă la proletari și burghezi, ci este modul cum se organizează oamenii pentru a trăi mai bine. Utopia saint-simoniană și marxiană a reconcilierii între clase și națiuni încă mai supraviețuiește, dar noile structuri sociale (în interiorul națiunilor), și noile structuri geopolitice mondiale (globalismul) vor fi foarte vizibile doar după următorul măcel mondial.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 649. Marți 9 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (30)


Motto: ”Secolul XX este secolul organizării intelectuale a urilor politice” (Julien Benda)

Festivalul urii care precede și însoțește războaiele este unul organizat și gestionat de oameni, nu de demoni sau similari. Ideologiile naționaliste și cele de ură de clasă sunt identificate de Benda în două state care au ales calea non-spirituală: Italia pentru naționalism și Rusia pentru lupta de clasă. Ciudat pentru mine, posibil de explicat prin simpatiile socialiste ale lui Benda, acesta nu insistă asupra faptului că naționalismul italian (fascismul adică) a provenit din Partidul Socialist Italian care s-a scindat (în 1921) în trei aripi: fasciștii lui Mussolini, comuniștii lui Togliatti și socialiștii rămași în PSI. De asemenea, fascismul german, concretizat în național-socialism (nazism) este tot o specie derivată din socialism (chiar dacă fără a se revendica direct și esențial din Marx). De asemenea, sovietismul bolșevic, care a ales calea clasială, nu pe aceea națională, dată fiind componența etnică eterogenă a Imperiului Rus, s-a revendicat tot din gândirea/ ideologia socialistă/ comunistă a lui Marx. Insist asupra acestui aspect pentru că autorul nu corelează cele două căi,  nu vede exacerbarea acestora și nu subliniază natura socialistă a tuturor trei. Mai mult, arareori am găsit acceptarea (cu condescendență) a faptului că fascismul, nazismul și bolșevismul una sunt. Dar, surpriză! Găsesc pe net următoarea adresă la care se găsește un punct de vedere (al lui Thierry Wolton) identic cu al meu! https://revista22.ro/70268659/thierry-wolton-adeziunea-la-comunism-o-trdare-a-gndirii-i-a-calitii-de-intelectual.html Pentru cei care nu vor găsi timp să citească întregul interviu (deși merită!) reproduc aici un citat din care se vede că și în alegerea metaforelor similitudinea este cvasitotală: ” Întrebare:  Cât este comunismul de aproape, din punctul dumneavoastră de vedere, de nazism?  Răspuns: ”Sunt cel puțin veri primari. Dacă nu chiar, și aceasta cred că este și mai adecvat, gemeni. Frați gemeni. Asemănarea lor izbitoare nu este atât de evidentă la nivelul ideologiei care le motorizează pe cele două – deși, la o analiză profundă, vom descoperi și aici foarte multe în comun. Dar ceea ce este foarte vizibil în privința asemănării, în registrul stării lor de gemeni, este lupta lor, feroce și la unul, și la altul, cu societatea deschisă. Sigur, unii vor rasă ariană, un fel de popor ales, în vreme ce alții pretind că luptă pentru binele întregii umanități – dar, în realitate și de la bun început, ambele ucid. Ucid libertatea, calcă în picioare democrația, calcă în picioare valorile democratice, distrug sau vor să distrugă tot ce înseamnă societate deschisă. Ura și crima determină ca nazismul și comunismul să fie, din punctul meu de vedere, frați gemeni. De aceea, s-au și aliat la un moment dat”.

Ca să fiu și mai explicit: fascismul italian, nazismul german și bolșevismul rus au o origine comună în ideea de propășire muncitorească avansată de Marx nu cu mult timp în urmă și pusă în lupta politică în funcție de contextele culturale și de ponderea celorlalte forțe politice în societate. Din păcate, acest adevăr (că politicile naționale europene din primul sfert de veac XX, din țările care au fost activ și masiv implicate în primul război mondial și apoi în cel de-al doilea, au fost TOATE marcate de idei socialiste) nu este recunoscut de ideologiile oficiale actuale și de doctrinarii titrați care văd în cele trei doctrine amintite diferențe antitetice radicale. Mai exact, în analizele istoricilor răul suprem a fost doar fascismul/ nazismul, iar comunismul sovietic a fost… doar un fapt istoric. Doar punerea celor trei pe același plan și cu aceeași responsabilitate (ba chiar cu un plus de responsabilitate pentru comunismul sovietic deoarece a instituit teroarea în timp de pace) se va putea institui mult clamatul adevăr istoric.

Italia și Rusia erau, la vremea scrierii cărții lui Benda, state-model pentru omenire și fiecare entitate statală se raporta la aceste două țări. Speriați de iminența re-izbucnirii războiului, oficiali din statele naționale și pacifiștii au încercat temperarea elanurilor naționaliste belicoase prin înființarea de organisme internaționale (Tribunal internațional) menite să sancționeze derapajele și să prezerve pacea mondială. Brenda și-a manifestat clar neîncrederea în privința acestor suprastructuri fără putere de decizie, precum și a tentativelor pacifiste, individuale, instituționale sau statale. Pe linia lui Spinoza, Benda este adeptul iubirii de pace, nu a fricii de război, identificând trei curente pacifiste care existau în Europa interbelică: a) pacifismul vulgar (cei care îi stigmatizau pe ucigași și… atât); b) pacifismul mistic (ura orbească față de război, indiferent de natura războiului); c) pacifismul cu pretenții de patriotism (umanitarism, antimilitarism, patriotism). Din această a treia categorie Benda amintește Biserica (cea care își trădează menirea apărând mult prea terestrele națiunea și proprietatea).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!