liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Elena Ceaușescu

Episodul 747. Marți 15 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (9)


Nici pe Constantin Pârvulescu (un alt critic și ”dizident” față de dictatorul Nicolae Ceaușescu) nu intenționam să-l includ în lista celor ”aleși” (de mine) pentru a contura Era Dej. Citindu-i biografia și alte informații de pe net am constatat că a fost un ”dizident” nu doar față de Ceaușescu, ci și față de Ștefan Foriș (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Fori%C8%99). Ungurul Ștefan Foriș conducător al PCR în perioada 1940-1944, a fost acuzat de deviaționism de către Dej, apoi, în 1946, ucis cu o rangă la ordinul acestuia. A trăit în concubinaj cu o evreică basarabeană, căsătorită, ulterior, cu un general rus. Cam așa se făceau, în Era Dej, alegerile, înlocuirile și ierarhiile. Amintesc mereu etniile personajelor pentru a sublinia că, în epocă, ”internaționalismul” era – la comuniști – mai de preț decât naționalismul.
Constantin Pârvulescu a fost un oponent și față de Gheorghiu Dej, pe care îl dorea înlocuit de la putere. Este un alt semnatar al scrisorii celor șase, astfel încât îmi apare ca un criteriu de selecție demn de luat în seamă. (vezi, grație lui Marius Mioc, textul integral al Scrisorii celor șase la: http://www.hetel.ro/index.php/2011/01/1603/?fbclid=IwAR1FeqlXEGzwyTJji4s5-ZoypSfvJwHMx4GKazyGx0i8hlcf9Bbe8-O6Rgs). Informații despre ”alesul” zilei de azi găsiți pe internet la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_P%C3%A2rvulescu . C. Pârvulescu a fost un permanent atacator la toate vârfurile partidului (Foriș, Dej și Ceaușescu). În consecință, spiritul său de etern nemulțumit a fost terenul perfect pentru a mai adăuga un semnatar al scrisorii (celor șase, în final). Spiritul său justițiar, radical chiar, l-a făcut să respingă cererea Lenuței Petrescu (viitoarea Elena Ceaușescu) de fi considerată ilegalistă cu vechime în partid. În 1980, Ceaușescu și Gogu Rădulescu îl critică dur pentru critica făcută de C.P.  la adresa lui Ceaușescu (la Congresul din 1979) și este exclus din partid. În toate loviturile de stat minuțios pregătite potențialul de revoltă al unor persoane este exploatat la maximum. Chiar și un bătrân de 94 de ani (câți avea C. Pârvulescu în 1989) conta ca număr și ca semnificație politică majoră, personajul în discuție fiind membru fondator al PCR, în 1921.
Dar cine era omul Pârvulescu? Cei trei autori subliniază că ”Permanent, reacțiile lui au evidențiat gândirea unui om nepregătit, plină de impertinență și creatoare de scandaluri politice. Era ușor de observat că reprezenta interesele centrului comunist (adică Moscova – L.D.) astfel încât întotdeauna să existe fricțiuni între conducătorii PCR. Dezbinările erau necesare și el a fost instrumentul ales pentru a le produce” (p. 41). Marele comunist român avea doar patru clase! În altă ordine de idei, din punctul de vedere al Centrului moscovit, cu cât incompetența, grobianismul și analfabetismul erau mai evidente, cu atât Centrul era mai mulțumit și putea manipula mai bine. Pe scurt, prostia unora face ca acțiunile altora care îi folosesc să apară ca fiind inteligențe absolute. Întrebarea care mi-a apărut în minte, citind ”fișa” stalinistului Pârvulescu, a fost: văzând nivelul de prostie, incompetență și egoism care domină o bună parte din clasa politică actuală a țării, te întrebi: oare cine se pregătește să apară foarte inteligent în raport cu soarta României?
Pe măsura pregătirii sale (cele patru clase, plus ceva instructaje primite în timpul războiului, când a fost chemat la Moscova pentru a organiza Divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”) Pârvulescu a deținut funcții de conducere: membru în CC al PCR (din oct. 1945), președinte al Comisiei de control al PCR (1945-1961), Membru al Biroului Politic al CC (1952 – 1957), președinte al Comisiei de revizie (1961 – 1969), președinte al Marii Adunări Naționale. Este scos din funcții de către Gheorghiu Dej ca urmare a participării lui C.P. la un puci pentru înlăturarea lui Dej.
Iată și concluzia autorilor: ”Toată viața sa a susținut numai interesele PCUS și URSS, iar NKVD i-a dirijat activitatea de permanent nemulțumit” (p. 46). Atragerea lui Pârvulescu în semnarea Scrisorii s-a făcut de către promoscovitul Silviu Brucan, cel care a devenit, imediat după 22 dec 89, ideologul noii conduceri. (Biografia lui Silviu Brucan va merita atenția cititorilor). Personajul nostru, veșnicul rebel, dar nu chiar din proprie inițiativă, a murit în 1992, la 97 de ani. (Va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)


Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 503. Vineri 18 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (4)


Cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității are o structură interesantă pe care o voi prezenta și comenta imediat. Menționez și eu, ca și autoarea, că aceste cărți dedicate celor doi scriitori (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) școliți și lansați la Iași, au un ”factor cauzal” în persoana poetului Lucian Vasiliu, în calitatea acestuia de director al Editurii Junimea (piața cere!). Conținutul propriu-zis al cărților dedicate urmăririi celor doi poeți de către Securitate îl reprezintă transcriptul unor documente și rapoarte ale ofițerilor și note informative ale delatorilor (colaboratori, informatori, persoane de sprijin). Sub acest aspect (strict tehnic) această carte putea apărea ca fiind un produs al CNSAS, contribuția autoarei rezumându-se la a face comentarii pe marginea documentelor prezentate, venind cu o sinteză a perioadei la care făceau referire documentele. Sunt utile și notele biografice despre numele care apar în documente. (Nu le contest utilitatea, dar Mr. Google conferă date mai complete despre aceste persoane. În plus, de fapt un minus, unele note biografice sunt ”pieptănate” de unele informații pe care, cel puțin eu, le consider relevante pentru înțelegerea climatului cultural al Iașului din ziua de azi. Două exemple: la numele lui Petru Enache (1934-1987) se scrie doar atât: ”Om politic comunist. Profesia de bază strungar. A fost secretar al CC cu probleme de propagandă.” (p. 253). Dar se eludează cel puțin două fapte relevante pentru economia cărții: faptul că a fost prim secretar al județenei de partid Iași între anii 1979-1980 și că moartea sa violentă a survenit în urma unei altercații verbale cu Elena Ceaușescu. Era un apropiat al lui Ion Iliescu și al lui Ilie Dodea (cei care au contestat clanul Ceaușeștilor și pregăteau preluarea puterii – fapt care a avut loc în 1989). De asemenea, la Virgil Cuțitaru se scrie: ”În perioada 1970-1990 lucrează ca redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Debutează publicistic în ”Iașul literar” (1963) și editorial în 1972 la Editura Junimea cu volumul ”Cărți și idei” (p. 217). Din această prezentare deducem că Virgil Cuțitaru a fost un intelectual rafinat al epocii sale. Ar fi fost util pentru cititorul cărții să se menționeze că acesta a fost ofițer de securitate, fiind infiltrat în cenaclurile literare din Iași în scop informativ. Această informație o oferă chiar Ioana Diaconescu în articolul din Convorbiri literare, aprilie 2018, p 159-161, intitulat ”Un alt dosar artă-cultură” (III). ”O supraveghere generală în bune condițiuni”, unde se scrie despre cenaclurile literare din județul Iași: 1. Cenaclul Ion Creangă condus de Rusu Ioan, fost ofițer de securitate; 2. Cenaclul M Eminescu, condus de tov. Cuțitaru Virgil, fost ofițer de securitate;”.  Nu e în intenția mea să scad meritele autoarei în a selecta, a comenta și a oferi note bio(biblio)grafice, dar mă alătur și eu lui Ion Papuc care, în recenzarea/ prezentarea cărții  în Convorbiri literare, intitulată ”Corecțiile Ioanei Diaconescu”, aprilie 2018, p. 136-138, scrie: ”Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii”. Nu doar criteriile de selecție lipsesc, ci și o notă de prezentare a ÎNTREGULUI dosar Cezar Ivănescu primit de la SRI: câte pagini au fost primite, câte documente și câte note informative conține dosarul în totalitatea lui. Apoi, se putea preciza, în carte, cam câte procente dintre aceste documente au fost redate în carte. În cazul în care selecția a fost făcută din motive de spațiu tipografic (probabil ar fi rezultat o carte prea voluminoasă) restul documentelor puteau fi fotocopiate/ fotografiate și postate pe un website. De asemenea, ar fi fost utile documentele și comentariile din perioada apariției lui Gorbaciov pe scena politică externă, documente care nu putea lipsi dintr-un dosar al unui nemulțumit în căutare de soluții alternative. Din interviul acordat lui Adi Cristi la Tele M Iași s-a înțeles că SRI ul nu oferă tot ceea ce cer cercetătorii, dar – din nou – pentru mai buna înțelegere a stării de fapt erau utile precizări în legătură cu ce s-a cerut și ce (nu) s-a primit.  În episodul următor voi face o prezentare a principalelor informații relevate de inimoasa cercetătoare-poet Ioana Diaconescu.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!