liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Trădarea cărturarilor

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 637. Joi 27 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (18)


Cel de-al treilea capitol al cărții lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor (Paris, 1927) este cel mai consistent, atât tematic cât și ca număr de pagini (100). Spre deosebire de capitolele anterioare, acesta are un motto extras din celebrul episcop francez Jaques Benigne Bossuet (https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques-B%C3%A9nigne_Bossuet ): ”Îl făurisem să fie spiritual în carnea sa, iar acum a devenit carnal până în spirit”. În cartea ”Elevations. A Dieu” la care trimite autorul, (https://archive.org/details/lvationsdi00boss/page/8) nu am găsit citatul cu pricina (pe care l-am căutat în vederea deslușirii contextului în care a fost plasat). Din capitolul 7 al cărții rezultă, totuși, că Dumnezeu se adresează lui Adam, prezentându-i  acestuia defectele pe care i le-a lăsat să se producă în cazul încălcării poruncilor inițiale. Parafrazând citatul ales de Benda, deduc că omul (Adam) a fost creat pentru a se detașa complet de animalitate, pentru a fi o ființă eminamente gânditoare/ spirituală. Căderea în păcat, urmată de izgonirea din Rai, l-a adus pe Adam mai mult la animalitate/ carnalitate și mai puțin la umanitate/ spiritualitate. Înțeleg, așadar, acest motto ca fiind reprezentativ pentru ideea centrală a cărții: decăderea intelectualilor  din menirea lor înalt spirituală, în banalitatea lucrurilor mărunte, trupești, temporale (temporare, aș spune eu). Sau, pentru a intra direct în miezul cărții, ”cărturarii încep să facă”, începând cu sfârșitul secolului XIX, ”jocul pasiunilor politice” (p. 37). Este deziluzia Creatorului de a-și vedea opera încăpută/ căzută pe făgașul autodistrugerii și al nimicniciei. Căci ce altceva este un cărturar, presupus înțelept și cunoscător al binelui și răului, apt să discearnă între acestea, dar care pune înțelepciunea sa în slujba Răului, al pasionalului și iraționalului promovat de politicienii venali, corupți și mincinoși prin definiție, așadar ce este cărturarul, dorit a fi pur spiritual, decât un Adam căzut din Eden și dedat lucrurilor pământești/ realismului maselor mai abitir decât o fac non-cărturarii?

Benda descrie modelul său de intelectual/ cărturar pe care l-au reprezentat cu onoare și demnitate, de mii de ani, gânditori care nu au făcut compromisul cu politicienii: ”În fapt, de două mii de ani încoace, a existat un șir neîntrerupt de filozofi, de preoți, de scriitori, de artiști și de savanți care – aproape toți în acest răstimp – au tins să se opună categoric realismului maselor. Opoziția lor față de pasiunile politice îmbrăcau două forme: fie, complet străini de aceste pasiuni, dădeau exemplul unui atașament exclusiv față de activitatea dezinteresată a spiritului și inaugurau credința în valoarea supremă a acestor forme de existență, cum au făcut de pildă, Da Vinci, Malebranche sau Goethe; fie, moraliști convinși, analiști ai ciocnirii dintre egoismele omenești, predicau adoptarea, sub numele de omenie sau dreptate, a unui principiu abstract, superior și de-a dreptul opus acestor pasiuni, cum au făcut, de pildă Erasmus, Kant sau Renan. … Putem afirma că, datorită lor, timp de două mii de ani omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”. Din păcate, începând cu sfârșitul secolului 19, ”cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice”. Această tranziție majoră în domeniul vieții spirituale a fost sesizată și de istoricul francez Andre Maurois (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Maurois) care a făcut, la mijlocul secolului trecut, o predicție despre secolul XXI: ”Secolul următor va fi unul spiritual sau nu va fi deloc”. Spiritualitatea la care făcea referire A. Maurois era tocmai cea dispărută la sfârșitul sec. XIX, și pe care o deplângea J. Benda în anii 20 ai secolului trecut. La aproape două decenii trecute din acest secol, nici urmă de reîntronarea spiritualității. Dimpotrivă, Era ticăloșilor pare a dori să-i dea neapărat dreptate lui Maurois. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 625. Sâmbătă 15 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (6)


Motto: ”Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele si educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Suntem foarte departe de ce am fost cândva...”    George Enescu

Esența cărții celei mai (re)cunoscute a lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, și anume critica pasiunii/ patosului oamenilor (politici) pentru mundan, gregar, bogății concrete și puteri iluzorii, pentru terestru, material, trecător, găunos, orgolios, de vibrație joasă etc., este excelent rezumată de George Enescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu), muzicianul român care a locuit la Paris în anii consacrării sale. A murit cu un an înaintea lui Benda și aș paria că i-a cunoscut cartea pe care o discut aici, fiind de acord cu concluziile autorului francez. Nu ar fi prima oară când altcineva decât emitentul/ autorul poate să exprime mai succint și chiar mai bine ideile acestuia. Corelat cu citatul din Enescu este și citatul din Renouvier (https://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Bernard_Renouvier) pe care Benda îl plasează la începutul cărții ca un fel de chintesență a acesteia: ”Lumea suferă de lipsa de credință într-un adevăr transcendent”. Practic, lumea – debusolată după război – avea nevoie de un punct de sprijin, acesta fiind ușor de identificat în transcendență/ divinitatea supremă. Nu întâmplător se spune (spusa îi este atribuită lui Einstein): ”Dați-mi un punt de sprijin și răstorn Universul”. Filosoful Renouvier era un moralist pragmatic, un adept al raționalismului și un critic al utopiilor mundane, romantice în esența lor. Adevărul transcendent vizat de cei doi filosofi francezi se vrea a fi unul rațional, imbatabil, etern și desigur… stabil – unul contrar a ceea ce domina viața politică europeană din interbelic: corupție, imoralitate, goana după bani și funcții, pervertirea ideii de politic considerată formal drept apostolat în slujba națiunii. Îndepărtarea de spiritualitate (fie și de cea promovată de religie) și apropierea intelectualilor/ cărturarilor (deveniți simbriași bine plătiți ai politicienilor) de pasiunile carnale ale efemerei noastre vieți apare ca boala începutului de secol XX, cel care a debutat cu un război mondial și care, la doar câteva decenii și-a agravat boala și s-a angrenat în cel de-al doilea. Se poate spune că omenirea, departe de a se fi vindecat de pasiunea de a clădi castele pe și din cadavre, și-a rafinat această pasiune, pervertind și mai mult presupusele valori morale care confereau oamenilor demnitate și respect, purtând un al treilea război mondial (numit Război Rece) pe parcursul mai multor decenii decât pacea dintre primele două. În lipsa unor factori care să detensioneze situațiile de criză, al patrulea măcel mondial care va să vină în următorii ani va fi și mai dureros pentru omenire.

Parcă în continuarea raționamentelor de mai sus, Julien Benda numește, din chiar primele rânduri ale primului capitol (intitulat ”Perfecționarea actuală a pasiunilor politice”, pp. 11-29) care sunt cele mai păguboase și pernicioase pasiuni politice, acelea care explică motivele urii între grupuri mari de oameni: clase, rase și națiuni. Lupta dintre acestea pe presupuse criterii de supremație nu are drept efecte decât durere și distrugere, declin și dezamăgiri. În numele acestor criterii (rasiale, clasiale și naționale) ”batalioanele” de combatanți s-au urât, decimat și disprețuit cu forțe și energii care ar fi putut ajuta oamenii, nu să-i omoare. În numele acestor criterii ”clasa muncitoare”, aliată cu ”clasa țăranilor” au luptat împotriva ”clasei burgheze”, cu binecunoscuta victorie din 1917, în Rusia, urmată de șapte decenii de ”luptă” de clasă în Europa sovietizată. În numele ”rasei superioare”, ”ariene”, o parte a omenirii s-a pornit să distrugă presupusele ”rase inferioare”: evrei, țigani, armeni, slavi, indieni/ piei roșii etc. Și tot în numele pasiunilor politice, unele națiuni s-au crezut mai îndrituite să aibă acces la resursele aflate, temporar, în proprietatea altor națiuni. În numele luptei pentru obținerea de resurse, s-au cheltuit resurse uriașe, inclusiv – sau chiar în primul rând – ființe umane. Politicienii demagogi și-au asumat aceste pasiuni, dar, spune Benda, fără ajutorul creierelor cărturarilor această ură inter-etnică, inter-națiuni și inter-clase nu ar fi putut fi atât de bine organizată, stimulată și bine înfiptă în mințile oamenilor de rând. Lupta cărturarilor-simbriași pentru satisfacerea pasiunilor orgolioase ale unor politicieni semidocți (sau chiar sfertodocți) continuă astăzi sub forme și denumiri ceva mai sofisticate: fake news, manipularea maselor, comunicare și manipulare, marketing publicitar, trolli plătiți pentru a servi unor cauze străine de interesele reale ale cetățenilor cu care comunică etc. Se reînvie (inclusiv la noi) arsenalul demagogic al dictaturilor de nici trei decenii apuse: dezinformare, minciună, lipsă de informare, informare viciată și vicioasă etc.  Demagogia este acea formă a exploatării pasiunilor politice în vederea ajungerii sau perpetuării la putere. „Demagogul este cel care predică doctrine despre care ştie că nu sînt adevărate, celor pe care îi ştie că sînt idioţi.“ (H.L. Mencken)

Cui se datorează perfecționarea incredibilă a războiului pasional dintre grupuri mari de oameni? Și în primul rând ce face atât de șocantă, pentru autor, omorârea reciprocă a semenilor, că doar lumea a fost plină de războaie și până la ora la care scria Blenda eseul său? Pentru scriitorul francez șocant și dramatic este că aceste lupte pasionale au căpătat dimensiuni nemaivăzute și nemaiauzite până atunci. La mijloc de interbelic Blenda constata că ”astăzi aproape că nu există om în Europa care să nu fie sau să nu se creadă atins de o pasiune provocată de rasă, de clasă sau de națiune, sau, cel mai adesea, de toate trei deodată. Se pare că aceeași evoluție se constată și în Lumea Nouă; iar în Extremul Orient imense mulțimi de oameni, care păreau scutite de asemenea impulsuri, se trezesc la ură socială, la regulile conduitei impuse de partid, la spiritul național, ca formă de umilire a altor oameni. Pasiunile politice astăzi ating o universalitate necunoscută până acum.” (pp. 11-12). Ce să mai spunem astăzi despre ”bellum omnium contra omnes” (https://en.wikipedia.org/wiki/Bellum_omnium_contra_omnes) desfășurat astăzi la un nivel realmente global? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 624. Vineri 14 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (5)


Motto: ”Regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre paradis.” Milan Kundera

Este convingerea mea că o carte poate fi mai bine/ corect înțeleasă dacă este cunoscut contextul în care a scris autorul acea lucrare. De asemenea, contează și contextele din timpurile în care este receptată respectiva lucrare. În cazul pseudorecenziei de față este bine să cunoaștem cum a fost primită cartea lui Benda în România primei apariții a traducerii ei, în anul 1928, dar și în condițiile prezentului, la exact 90 de ani distanță.

În România, cartea lui Julien BendaTrădarea cărturarilor”, a fost imediat luată în discuție, analiză și critică, (http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian),  anul apariției cărții în Franța coincizând cu anul înființării Mișcării legionare/ Legiunea Arhanghelului Mihail  în România (germeni ai acestei doctrine au apărut încă în anul 1920, noul curent autodefinindu-se, perfect încadrat în trendul ideologic european postbelic, într-o publicație apărută la Iași, drept socialism național-creștin) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83). După părerea mea, doctrinele care s-au autodenumit: național-socialiste, fasciste, legionare etc. (fals numite de dreapta sau de extremă dreapta) fac parte din grupul doctrinelor de extremă stângă, alături de sau – mai corect spus – suprapuse peste doctrinele de esență marxistă: socialism, bolșevism, comunism. Clasificarea propusă de mine are drept criteriu ”schimbarea”, respectiv atitudinea unei structuri partidice față de schimbare și modalitățile prin care se încearcă producerea schimbării: în cazul stângii militante extreme forța și nu inteligența este modul de convingere a electoratului. Reamintesc esența modului de schimbarea mentalităților în dictaturile comuniste: uz de abuz și convingere prin constrângere. Apar drept rizibile încercările multora de a disocia Mișcarea legionară de la noi de nazism, fascism și socialism. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, a susținut și istoricul Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.  În primul rând nu avea cum să fie o copie pentru că ML a apărut înaintea nazismului fundamentat și implementat de Hitler. În schimb, victoria socialiștilor bolșevici în Rusia a oferit un model apetisant de preluare a puterii, numit, desigur, tot socialist (în cazul lui Hitler național-socialist și ni internațional socialist ca la Lenin și urmașii săi. Faptul că bolșevicii au scos religia din cadrul doctrinei lor, iar naziștii, legionarii și fasciștii nu, nu este de natură să opună cele două doctrine: nazismul și bolșevismul. Bolșevismul a scos religia doar pentru a se transforma el însuși într-o religie.

Am spus/ scris de la început că cuvântul cheie al cărții lui Benda este ”pasiunea politică”, mai exact critica modului pasional, romantic, materialist de a face politică. Modul în care pasiunile politice au definit perioada interbelică poate fi considerat unul cu totul aparte, prin intensitatea, duritatea și lipsa de umanitate a acțiunilor politice. Este o perioadă rarissimă în istoria omenirii relativ civilizate, fiind marcată de cele două războaie mondiale, de apariția ideologiei de stânga,  și dominarea de către aceasta a vieții politice europene, în două variante (esențialmente identice și ușor interșanjabile): nazismul (roșu brun)/ fascismul și bolșevismul (roșu aprins)/ socialismul. (Voi insista, ulterior, asupra acestei noi taxonomii pe care am propus-o de mai mulți ani, dar care este greu acceptată de mediile mai mult sau mai puțin intelectuale ale lumii contemporane, încremenite în dihotomia stânga – drepta pe criteriul pe care l-a criticat Benda: pasiunea pentru avere și putere (și nu cucerirea și păstrarea rațională a puterii pentru a obține mai multă putere). Totodată, voi insista și asupra recrudescenței actuale/ contemporane/ postdecembriste a fenomenului de tip legionar în România).

Câteva considerații pe marginea modului cum s-au plasat, în epocă, intelectualii români față de socialismele potențiale (naționaliste sau internaționaliste, adică naziste sau bolșevice) ar merita făcute și, desigur, dezbătute. Cred că mulți cititori au găsit texte/ informații în care o parte a intelectualității noastre interbelice a fost (în perioada dictaturii comuniste, dar și după aceea) pusă la index (total sau parțial) pe motive de simpatii sau activități legionare, după cum, la indigo, o parte a intelectualității din perioada comunistă este pusă acum în umbră pe motiv de participare la viața politică din timpul dictaturii. Să aruncăm împreună o privire asupra unor personalități din interbelic care au avut simpatii sau activități legionare. Astfel, structura politico-partidică legionară, de esență salvaționist-mesianică, a atras simpatii din partea unor intelectuali de marcă (Emil Cioran – https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran,  Mircea Eliade – https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade,  Vintilă Horia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintil%C4%83_Horia, Petre Țuțea – https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea, Constantin Noica – https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica, Radu Gyr – https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr,  Nechifor Crainic – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic  ș.a.), dar tot legionarii au și asasinat intelectuali de marcă (Nicolae Iorga – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga, Virgil Madgearu – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga ) sau oameni politici (I. G. Duca – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Duca). (Vezi și ”Rădăcinile intelectuale ale legionarismului” de Emanuel Iavorenciuc: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/radacinile-intelectuale-ale-legionarismului).

Un element care a fost oarecum ignorat atunci când s-a ”acuzat” o parte a intelectualității românești de legionarism este vârsta acestor intelectuali în momentul apariției Mișcării Legionare. Astfel, în 1928, Emil Cioran avea 16 ani, Mircea Eliade 20, Vintilă Horia, 12 ani, Petre Țuțea 25 de ani, Constantin Noica 18 ani, Radu Gyr 22 ani. Doar câțiva dintre ei erau mai ”maturi”, cel mai cunoscut dintre ei, Nechifor Crainic având 38 ani. Dacă tot am amintit vârstele simpatizanților în anul apariției Mișcării legionare, să le amintesc și pe acelea ale victimelor din rândul intelectualilor și politicienilor în momentul asasinării lor de către legionari. Astfel, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat în 1940 când avea 56 de ani, economistul Virgil Madgearu 40 de ani, iar omul politic I.G. Duca avea 48 de ani. Am făcut precizarea legată de vârsta intelectualilor români simpatizanți ai ML pentru a aminti că tinerețea (vezi și imnul Ml: ”Sfântă tinerețe legionară”) a fost mereu asociată cu idealurile stângii: ”Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Conformându-se acestui dicton, Petre Țuțea a fost marxist înainte de a deveni legionar, adică tot de stânga.  Identitatea de esență dintre socialismul național creștin numit Mișcarea legionară și socialismul național(ist) promovat de Dej și Ceaușescu era, în epocă, bine subliniat prin sintagma lansată de Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel): ”Căpitane nu fi trist, Garda merge înainte prin Partidul comunist”. Conceptul de om nou a fost definit pentru prima dată de legionari și preluat apoi de comuniști. Iar similitudinile sunt mult mai multe decât diferențele pentru a trimite cele două doctrine la extreme, una fiind Raiul și cealaltă Iadul (și invers, din celălalt unghi de vedere).

Conform Wickipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83),  ”În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari[18] Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari (anticomunismul legionarilor i-a făcut pe americani să îi recruteze pentru subminarea țărilor din blocul comunist). Penetrarea elementelor comuniste în ML a început puțină vreme după înființare, în 1927. „Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist din România (PCdR) un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului. Competiția devine evidentă în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”. Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCdR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului“[25].  ciudatele relații dintre Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza („unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”) care, cu protecția și aprobarea lui Horia Sima, urma să reorganizeze și să conducă Corpul Muncitoresc Legionar (CML). Conform documentelor din arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. În arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii se atestă că, între Horia Sima și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi[27], fapt care ar putea explica discrepanța dintre fulminanta propagandă legionară anticomunistă și lipsa de activitate anticomunistă marcantă, în fapte”.

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Academia-Romana-Miscarea-Legionara-nu-a-fost-fascista.-75-din-detinutii-politici-erau-legionari-120590 Parlamentul RO a decis că Mișcarea legionară a fost o organizație de tip fascist. Alții contestă.  Legionarii ortodocși luptau împotriva comunismului pentru că acest curent era ateu.  Foarte interesant de urmărit depoziția unui legionar la emisiunea ”Profesioniștii”, a dnei Eugenia Vodă din Februarie 2011.  (https://www.youtube.com/watch?v=7cqTeNd3TI8). Puțini își imaginează că legionarismul mai este posibil, în zilele noastre, în România. Pentru a se convinge de contrariu vezi: https://www.youtube.com/watch?v=bmWUjFwWXxM Cele mai IMPORTANTE GRUPĂRI NAȚIONALISTE DIN ro. Legionarii noi ortodocși Filmat la 30 noiembrtie 2016. Salvaționiști și mesianici. Acum mai sunt câteva sute de adepți. Vezi și https://www.youtube.com/watch?v=5u3Si3VlC3w Legionarii își fac partid, 2006.Șerban Suru.

Pentru a ajunge în chiar anul 2018, anul în care cartea lui Julien Benda este larg difuzată și recenzată, coaliția aflată acum la putere, autodefinită drept social-liberală, de stânga sau de stânga-centru, nu este, în realitate, nici social-democrată, nici liberală, nici de stânga, ci populist iliberală, de dreapta, autoritarianistă, autocrată și tot mai îndepărtată de exigențele democrației europene. Evident, intelectualii adevărați nu fac politică și, adesea, nici nu critică măcar politica, cu riscurile și consecințele de rigoare pentru România. Am alocat mai mult spațiu descrierilor legionarismului și similitudinile sale esențiale cu bolșevismul pentru a arăta că ambele au încă ecouri în România de azi, tot mai îndepărtată de democrație și de statul de drept bazat pe justiție independentă, și tot mai apropiată de autoritarianism, xenofobie și chiar ruptură cu lumea occidentală.  În esență, viața politică din România (și din destul de multe alte state ale lumii – Ungaria, Polonia, SUA, Rusia etc.) este foarte foarte asemănătoare cu cea descrisă de Julien Benda la mijlocul perioadei interbelice: mult naționalism, multă politică pasională și irațională, multă minciună, ignorarea statului de drept și a fundamentelor democrației occidentale. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 621. Marți 11 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (2)


Motto 1: ”Trădarea înseamnă să ieși din rând și să pleci în necunoscut.Milan Kundera

Motto 2: ”Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător”.  Corneliu Zelea Codreanu

Cuvântul cheie al cărții lui Julien Benda, ”Trădarea cărturarilor” este ”pasiune politică”. Cu alte cuvinte, autorul a dezbătut în carte doar dimensiunea pasională a politicului și nu pe aceea rațională, logică, principială a acestui domeniu deloc definit clar de autor (dar presupus, în mod fals, ca fiind corect înțeles de către toată lumea). Doar pasiunile politice, apropierile sentimental-romantice între partide nasc trădări, în timp ce politicile raționale, generatoare de contracte sociale, programe politice, proiecte de țară etc. pot iniția alianțe, respectiv rupturi/ ruperi de alianțe (percepute doar de sentimentalii politici drept trădări).

Se conturează două moduri de a face politică: unul sentimental, romantic, bazat pe dorințe, idealuri și chiar utopii, pe de o parte, și unul rațional, realist, bazat pe interese, programe și chiar proiecte de țară, pe de altă parte. Julien Benda este dușmanul declarat al politicilor bazate pe dorințe, fiind, inevitabil, adeptul politicilor bazate pe interese. În Metodologia Scop Mijloc și eu am adoptat definirea politicului drept domeniul scopurilor/ intereselor rațional formulate și tot rațional urmărite pentru a fi atinse. Dimensiunea emoțională (simțirea) nu poate fi negată sau ignorată devreme ce ea se manifestă adesea atât de pregnant în viața unor societăți. Dar atunci când simțirea prevalează asupra gândirii, când dorințele sunt luate drept realitate (wishful thinking), nu ne putem aștepta decât la eșecuri majore dinainte (auto)anunțate deoarece acestea se află în ADN ul acestui mod de a face politică. Banalizând puțin, invit cititorii să facă un exercițiu de autoevaluare (pe această temă): cum v-ar plăcea să fiți conduși, de un CAP sau de o INIMĂ?

Așadar, Benda decupează din realitatea imediată două tipuri de realități: una înalt spiritualizată (idealistă) și una înalt materializată (realistă). El nu le numește însă astfel, ci face apel la metafore și la denumiri aluzive. Astfel, realitatea înalt spiritualizată este numită ”spiritul”, iar cea înalt materializată este denumită ”temporalul”. Deși Benda nu se obosește să definească/ descrie cele două realități aparent paralele, din ”Cuvânt înainte al autorului la prima ediție a cărții” (pp. 9-10) rezultă că el conferă celor două ”realități” următoarele caracteristici. ”Temporalul” vizează mundanul, trecătorul, realitatea palpabilă, bogățiile, puterea politică, una trecătoare/ temporară sau efemeră. Cei care apără și promovează această realitate ca fiind cea mai importantă pentru oameni sunt numiți de autor ”laici”. ”Spiritul” vizează credința, religia, arta, filosofia, eternul, idealul. Cei care promovează și apără (sau ar trebui să o apere, în viziunea lui Benda) această ”realitate” sunt numiți de autor ”cărturari” (”fr. clercs”)/ intelectuali/ clerici. Pe cale de consecință, cei care ar trebui să apere (cu religiozitate!) spiritualul (cărturarii/ intelectualii/ clericii) dar nu o fac, intră imediat în categoria (largă-largă) a trădătorilor. De unde și titlul cărții. În loc să apere spiritul, intelectualii s-au orientat, pragmatic, spre ciolan, trădându-și presupusa lor menire, aceea de a spiritualiza omenirea, de a o ajuta să nu cadă în capcanele istoriei (așa cum s-a tot întâmplat). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 620. Luni 10 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (1)


Motto: ”În trecut, omenirea, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiștrii ei care-i laudă frumusețea impulsurilor realiste, face răul și cinstește răul. Ea seamănă cu tâlharul din povestirea lui Tolstoi; călugărul care-i primise spovedania exclamă uluit: «Ceilalți măcar se rușinau de tâlhăriile lor; dar ce mă fac cu ăsta, care se mândrește cu ele!»“ (JULIEN BENDA)

Miniserialul pe care îl încep astăzi este (mai mult decât) o pseudorecenzie a cărții ”Trădarea cărturarilor” de Julien Benda (https://ro.wikipedia.org/wiki/Julien_Benda). Chiar dacă opul scriitorului și filosofului francez (de origine evreiască) a fost scris exact în mijlocul perioadei interbelice (1927), când stânga militantă a luat chipurile nazismului și bolșevismului, interesul față de conținutul cărții nu a scăzut, și asta datorită temei alese (rolul intelectualilor de prim rang în conducerea societății), stilului (unul provocator, incitant, uneori dilematic, alteori oferind concluzii ce se doresc definitive), și poziției neutre adoptate (chiar dacă, nu mult după apariția cărții și în răspărul concluziilor și criticilor sale, autorul se înscrie în Partidul Comunist Francez).

Pentru început, subliniez că Editura Humanitas merită aprecieri pentru reeditarea (repetată: 1993, 2008, 2017 a)  cărții lui Julien Blenda. Deși internetul și generoasele motoare de căutare pot aduce informații și clarificări referitoare la geneza cărții, biografia autorului sau anul primei apariții, consider că acestea ar fi putut fi oferite de editură, renunțând, un pic, la autopromovarea cărții, editurii și a proprietarului acesteia în favoarea clarificărilor amintite mai sus. Din păcate, comercialismul bate editorialismul, dimensiunea culturală a evenimentul apariției unei noi ediții (în 2017) fiind, astfel, știrbită. Traducerea s-a făcut după ”La trahison des clercs”, ediția franceză din 1981. Nespecificarea datei primei apariții a acestei cărți induce cititorul în eroare, editorul lăsând impresia că este vorba despre o operă postumă a autorului (https://en.wikipedia.org/wiki/Julien_Benda). Mai mult, dacă la ediția anterioară cartea avea o binevenită Prefață (datorată istoricului Andrei Pippidi), acum cartea este văduvită de așa ceva, cititorii mai puțin inițiați în filosofia și ideologiile perioadei interbelice având dificultăți la receptarea corectă a mesajului cărții. Dacă aș fi fost editor aș fi adăugat la fiecare nouă ediție ecourile generate de ediții anterioare (presupunând că cei care au făcut recenzii sau au emis opinii despre autor și carte nu pretind …drepturi de autor). Traducătoarea a rămas aceeași ca în edițiile trecute: Gabriela Creția.

În România, ziarul Curentul publica, în septembrie 1928, la mai puțin de un an de la apariția originalului francez, o recenzie datorată lui Paul Sterian, ale cărei opinii le voi comenta la momentul potrivit. Și ediția de față a cărții a primit deja mai multe recenzii pe care le voi face cunoscute (prin link uri), dar le voi și critica acolo unde cred că au apărut derapaje hermeneutice. Amintesc, deocamdată, patru recenzii, destul de diferite între ele, atât ca stil și ca structură, cât și sub aspectul concluziilor finale datorate următorilor ”recenzori”: Alina Roiniță, Victoria Diaconescu, Octavian Țicu și Silviu Man. În ce privește pseudorecenzia de față, voi proceda după cum urmează: cele patru capitole ale cărții vor fi prezentate sub forma ideilor conținute de acestea, urmate de aprecierile mele și ale altor recenzenți. Nu vor lipsi încercările personale de precizări conceptuale sau despre percepțiile mele asupra descrierilor făcute de Julien Benda. Dar înainte de a intra în substanța ideatică a cărții, voi încerca să înțelegem (împreună cu alți opiniomani, dar și cu cititorii) ce înseamnă intelectual, inteligent, cărturar, ideologie, stânga și dreapta, politică, legionarism, nazism, comunism etc. – dată fiind trimiterea permanentă (fie și indirectă) la aceste concepte (probabil niciodată aduse la un numitor comun, fracturând etern înțelegerea interumană).

Motto ul cu care deschid acest miniserial merită, și el, reflecție și interpretare. Pentru mine, mirarea/ dilema autorului constă în nevoia de a alege între ipocrizie (să faci rău, clamând facerea binelui) și ticăloșia supremă (să faci rău și să fii fericit că ai făcut răul). Evident, între cele două rele (ipocrizie și ticăloșie) vom alege răul cel mai mic, adică vom continua să fim ipocriți. Până când?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!