liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ceausescu

Episodul 756. Joi 24 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (18)


Ultimul capitol al cărții este dedicat propagandiștilor (ideologi, ziariști sub acoperire, conducători de instituții politico-ideologice, șefi (secretari) cu propaganda, profesori de marxism-leninism etc.). Cei mai mulți infiltrați (aduși din URSS) și-au găsit ”loc de muncă” (li se mai spunea ”muncitori cu gura”) în acest lunecos domeniu de activitate. Trăsăturile caracteristice ale celor care lucrau în aparatul propagandistic bolșevic: origine socială sănătoasă (familie săracă), alogeni (minoritari cărora li se oferea o șansă de a fi băgați în seamă), studii cât mai puține (doar burghezii își permiteau să-și trimite copiii la școli înalte). Pe scurt: săraci, străini, stupizi. Evident, odată intrați în aparat, săracii se îmbogățeau, străinii își luau nume românești, iar stupizii se luminau în școlile serale organizate ad hoc. Aaa!, și încă un atribut important: trebuiau să aibă susținerea expresă a Moscovei! Nu întâmplător mulți propagandiști au avut calitatea de ”dezertori”/ fugari în URSS, veneau din Basarabia sovietizată forțat sau aveau dosar ”bun”, necontaminat de legături cu Occidentul în plină putrefacție din cauza prosperității. Pentru a nu rămâne la nivelul teoretico-speculativ, cei trei autori vin cu argumente statistice clare: dintre cei 17 corifei ai propagandei bolșevice din Era Dej (dar și în continuare) 15 erau evrei, unul era maghiar și unul român. În vârful piramidei propagandistice s-au aflat evreii: Silviu Brucan (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), Leonte Răutu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_R%C4%83utu dar și https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/natalia-rautu-farmacista-propagandei-sovietice) și Ghizela Vass (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass) (bunica lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților).
Prezint lista celor 17 corifei ale căror biografii comentate sunt oferite destul de generos de către cei trei autori, din care voi alege doar unul dintre ei, Silviu Brucan, dată fiind prezența importantă a acestuia în toate cele trei perioade postbelice derulate sub semnul bolșevismului moscovit (Dej, Ceaușescu, Iliescu). Iată conținutul acestei liste: Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman-Ioșca) (1905 – 1962); Leonte Răutu (Lev Oigenstein) (1910 – 1993); Sorin Toma (Sorin Moscovici); Silviu Brucan (Saul Bruckner) (1916 – 2006), Leonte Tismăneneanu (Leonid Tisminețki) (1912 – 1981); Mihail Roller (1908 – 1958); Iosif Ardeleanu (Adler Dome) (1909 – 1988); Ofelia Manole (1908 – 1983) (Ofelia Zeidman); Zina Brîncu (Haia Grinberg); Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) (1900 – 1976); Liuba Chișinevschi (Liube Kișnevskaia) (1911 – 1981); Ghizela Vass (1912 – 2004); Natalia Răutu (Natalia Marcusohn) (1912 – 1967); Ana Toma ( Ana Grossman) (1912 – 1992); Nicolae Moraru ( Iuliu Șofran) (1912 – ?); Gheorghe Vasilichi (1902 – 1974).
Celor mai în vârstă multe dintre aceste nume le răsună în minte, fiind atotprezente în presă, în congresele partidului unic, în lucrările ”științifice” ale doctorilor în științe sociale.
Și o ultimă precizare, una pe care am mai făcut-o, dar o repet și aici în contextul informației că majoritatea acestor corifei ideologici erau evrei, fapt care a făcut ca unii istorici/ comentatori/ analiști să afirme că bolșevismul rus a fost adus în România de către evrei pe tancurile sovietice. Cred că este atât un fapt real cât și o încercare de exonerare de responsabilitate a elementului autohton care a pus – și el – din plin umărul la consolidarea dictaturilor bolșevice. Totodată, prezența evreilor cu o pondere mare în rândul politrucilor și propagandiștilor se explică prin faptul (subliniat de Yuval Harari) că dacă ar fi să găsim o caracteristică definitorie pentru evrei, atunci aceasta este propensiunea lor, sădită în decurs de milenii, pentru cultură, pentru educație, pentru speculație (și speculă, desigur, specula și speculația fiind nu doar cuvinte înrudite…). Într-o țară care gemea de analfabetism, evreii reprezentau elementul cu pondere mare în educație, în medicină și în afaceri. De aici și ponderea lor mare în politicile comuniste care, desigur, le-au adus și avantaje materiale și morale.
Închei cu o amintire pe care am mai redat-o în paginile acestui blog. La Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, unde am predat Economie politică și Economie sanitară (disciplină înființată de mine în detrimentul economiei politice) erau (mai ales în anii 60, dar și mai târziu) foarte mulți profesori evrei (renumiți pentru profesionalism și corectitudine). Unul dintre aceștia a emigrat în Israel în anul de grație 1988, tocmai când pregătirile pentru lovitura de stat erau în toi. În întreaga perioadă de activitate a mea la această instituție (mă refer la perioada din Era Ceaușescu: 1976 – 1989), nu am luat cuvântul (într-o ședință de partid) decât de două ori: o dată pentru excluderea din partid a tovarășului profesor Șneer care a emigrat în Israel și nu și-a mai plătit cotizația la partid, și a doua oară cu ocazia procesului public de excludere a mea din partid, despre care, de asemenea, am mai povestit). Nu mică mi-a fost mirarea când la sfârșitul anului 1989 mă întâlnesc pe holurile Institutului (actualmente Universitatea) cu dl prof. Șneer. M-am bucurat să-l revăd, ne-am strâns mâinile, dar am observat o răceală și o urmă de nemulțumire pe chipul său. M-am lămurit imediat, atunci când mi-a zis: ”Tovarășe Druguș, m-ați dezamăgit profund. Nu mă așteptam de la dumneavoastră la așa ceva… Am aflat că dumneavoastră ați propus excluderea mea din partid…”. Eu am râs și l-am asigurat că eram convins că i-am făcut un bine, dar ne-am despărțit tot.. cu răceală. Abia peste ani am deslușit supărarea sa: din mediile din care venea, dl profesor aflase care era esența loviturii de stat – eliminarea lui Ceaușescu și instalarea lui Iliescu, cu prezervarea nomenklaturii existente în posturile de conducere a țării, cu scopul instaurării unui socialism ușor vopsit altfel. Doar naivul de mine credea că, 1n 1989, am pășit în imperiul libertății, prosperității și onestității… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 754. Marți 22 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (16)


Un capitol separat (III) este acordat de cei trei autori pentru a prezenta o selecție de luptători antifasciști pe frontul din Spania, persoane cu viziuni filosovietice, filocomuniste și filostaliniste. Soarta lor nu a mai fost bună după ce Stalin a căpătat convingerea că acești luptători erau ”întorși” și s-au transformat în agenți ai Occidentului în blăni de miei prosovietici. Autorii selectează o listă de patru asemenea personaje cărora le face biografiile: Constantin Doncea, Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman), Walter Roman (alias Erno- Ernest Neulander, tatăl lui Petre Roman) și Mihai Burcă.
Cel mai cunoscut și mai reprezentativ pentru efortul nostru actual de a înțelege mai bine prezentul și viitorul României este, desigur, tatăl lui Petre Roman, Walter Roman, nomenklaturist al regimului Ceaușescu, dar și al erei Dej. Wikipedia ne dă destule date despre viața și personalitatea idealistului, intelectualului, comunistului și nomenklaturistului Walter Roman (1913 – 1983) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valter_Roman) Inginer, ofițer (colonel la ruși, general în armata română, locțiitor al șefului Statului Major al Armatei Române), poliglot (vorbea cinci limbi străine), internaționalist convins, propagandist abil, inclusiv la postul de radio Vorbește Moscova, în limba română, politruc, ministru, apoi din 1954 până la moarte (1983) director al Editurii politice. A fost implicat în complotul organizat de KGB în 1956 împotriva lui Imre Nagy (răsculatul antisovietic), care a fost arestat în România apoi judecat și executat în Ungaria. În perioada stalinistă, dar imediat după moartea lui Stalin este trecut pe linie moartă la Direcția Generală a Apelor (fiind un model de ”intrare la apă” și pentru Ceaușescu, cel care la trimis la ”apă” pe inginerul hidrotehnist Ion Iliescu, devenit periculos pentru dictator). Între timp, a mai avut parte de critici (pentru atitudine mic burgheză) și sancționat cu trimiterea la Editura politică unde a lucrat 29 de ani. (Similitudine: de la ”Ape”, Iliescu și-a încheiat viața de nomenklaturist al regimului Ceaușescu la Editura Tehnică). Intelectual și analist politic, Walter Roman a scris cel puțin zece cărți bine cunoscute în epocă.
Petre Roman (n. 1946) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) este fiul din a doua căsătorie (tot o comunistă spaniolă) a lui Walter Roman; și-a petrecut copilăria în compania fiilor și fiicelor de nomenklaturiști (fiind chiar botezat de dr. Petru Groza, premierul de atunci al României sovietizate). Și-a luat doctoratul în Franța, urmând o carieră didactică la Politehnica din București unde a devenit … ”revoluționar”, membru CFSN, membru al guvernului și prim ministru. Este dovada faptului că lovitura de stat din 1989 nu a fost una antisocialistă (ba dimpotrivă), ci, în primul rând, una anticeaușistă. Pur și simplu eșalonul doi trebuia să treacă în față pentru că așa se hotărâse la Moscova, iar Moscova nu și-a uitat niciodată și nu își uită nici acum clienții. Nu trebuie uitat că atât familia Roman, cât și familia Iliescu au făcut parte din nomenklatura comunistă a lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 755. Miercuri 23 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (17)


Al patrulea capitol al cărții ”Invazia spionilor” este dedicat celor care au răspuns de Securitate sau care au condus direct această instituție. Securitatea, ca instituție, s-a născut în 1948, a crescut și s-a intensificat exponențial până în 1953, anul morții lui Stalin. Ținta acțiunii distructive a Securității a fost, în acea perioadă, Opoziția, respectiv membrii partidelor istorice, ai mișcării legionare și a oricăror alți opozanți ai regimului comunist bolșevic de rit moscovit. Oarecum similar cu perioada acestor ultimi doi ani, presa era/ este aservită politic, economic și etic partidului unic. A fi lucrător în presă echivala cu a fi propagandist, acuzator, defăimător al burgheziei și apărător fără crâcnire al cauzei proletariatului (culmea ridicolului, proletariatul tocmai s-a consolidat numericește cu fosta burghezie, lipsită complet acum de mijloace de producție, pentru supraviețuire fiind nevoiți să muncească fizic sau intelectual).
Printre ziariștii cei mai zeloși și înfocați în acuzații publice se număra Silviu Brucan, secretar general de redacție al ziarului Scânteia, organ al CC al PMR (ulterior, Silviu Brucan a devenit redactor șef al acestui cotidian de uriaș tiraj). În articole vitriola(n)te, Silviu Brucan cerea pedepse grele pentru liderii partidelor istorice. Soția sa, Alexandra Sidorovici, era procuror-șef, respectiv acuzator public în procesele intentate oamenilor politici care reprezentau ”trecutul”. Nu întâmplător, Silviu Brucan a avut un mare rol în lovitura de stat anticeaușistă din decembrie 1989, dar îndeosebi în consolidarea regimului neobolșevic al lui Ion Iliescu. El a ținut, până aproape de moartea sa, lecții de analiză politică, de democrație originală și de cameleonism dus la extrem. Dar, vorba autorilor, fiind un caz aparte, va avea parte de o secțiune specială în carte.
Securitatea era brațul lung și înarmat al Moscovei împotriva poporului român căruia i s-a vârât pe gât o orientare politică și ideologică total străină (în 1944 PCR avea în întreaga Românie 1080 de membri mari și lați!). Au rămas celebre sintagmele care descriau modus operandi al Securității: ”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”. Temele și acțiunile Securității erau stabilite la Moscova (ceea ce nu exonerează de responsabilitate politrucii de rang înalt care girau și obligau la executarea ordinelor venite din afară). Multe cadre cu funcții înalte în Securitate erau spioni sovietici. De asemenea, tipic stalinist, alogenii au fost predominanți în conducerile structurilor Securității, statutul lor de străini asigurând o tenacitate și o cruzime deosebite: pe de o parte, nu-i omorau pe-ai lor; pe de altă parte se asigurau că nu vor fi marginalizați în calitatea lor de minoritari. Autorii fac o listă de 17 nume de șefi în Securitate care nu erau etnic români, dar care și-au luat nume românești. La venirea lui Ceaușescu, mulți torționari, șefi de inspectorate, alți oameni cu funcții în Secu, mai ales aceia care au ”strălucit” prin excese și abuzuri au fost scoși la pensie și înlocuiți. Prin asta, dictatorul și-a creat o opoziție mută/ tăcută, dar activă în favoarea Moscovei. A trebuit doar un semnal, în anii 80, pentru ca aceștia să contribuie la (buna!) organizare a loviturii de stat care a fost atât de bine organizată încât caracterul ei revoluționar și spontan a fost evident. Rezultatul? Structurile securiste sau manipulate abil de foști securiști se dovedesc a fi eficiente în crearea de noi partide, noi candidați la prezidențiale sau parlamentari hățuiți/ șantajați pentru a vota anumite legi. Iată o recentă și tristă constatare”…. revenirea, iată, în forță a găștilor securisto-nomenklaturiste vechi, care încearcă acum să readucă România acolo unde era înainte de anii 2000, adică dominată încă de servicii pro-rusesti, devalizată de mafia româno-ruso-araba și pradă a unor diversiuni și manipulări asemănătoare celor care reapar azi !” (Luana Hrisanti Rigot, FBk, 21 ian 2019).
Specializată în manipulare, fake news și diversiune, noua securitate (botezată SRI, după cum fostul PCR este botezat acum PSD) a încercat să-și salveze imaginea (mai bine zis să și-o ascundă) din anii dejismului nimicitor, punând pe seama dictatorului Ceaușescu ceea ce, de fapt, făcuse dictatorul Dej. România a fost condusă, după 1944, de Agentura NKVD din Aleea Alexandru din București, iar după 1989, de Ambasada URSS (până în decembrie 1991) apoi, cel puțin până la intrarea României în NATO și UE, de Ambasada Rusiei la București. Ion Iliescu recunoștea în dec 1989 că ținea legătura cu Ambasada URSS și că tovarășul Mihail Gorbaciov este/ era mulțumit de mersul evenimentelor din România. Nu mai contau cei peste o mie de morți, conta ca tovarășul Gorby să fie pe deplin satisfăcut de faptul că i-a dat o lecție insolentului de Ceaușescu, lecție pe care a ținut-o mine, sunt sigur de asta, toată viața sa…
Cine sunt ”aleșii” celor trei autori pentru a creiona cum a funcționat Securitatea bolșevică în spațiul nostru cel mioritic și blând ca oaia? Sunt în număr de nouă (scriu autorii într-o prefață la acest capitol). Dintre aceștia, șase aveau doar patru clase primare, unul liceul și unul era inginer. Șase dintre ei erau ucraineni, doi evrei și restul români, dar care aveau soția evreică sau rusoaică. Deși în carte se vorbește despre nouă ”corifei”, la Tabla de materii găsim zece. Iată lista celor zece șefi care au nefericit România în Era Dej: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bondarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), Ion Vidrașcu (Ivan Didenko – Vania), Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov), Serghei Nicolau (Serghei Niconov), Petre Petrescu (Petea Goncearuc), Valeriu Bucicov și Moise Dulgheru (Moise Dulberger). Nu voi prelua niciuna dintre aceste biografii, fie-le (ne)uitarea ușoară! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 753. Luni 21 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (15)


Un al doilea capitol al cărții este dedicat politrucilor care au avut misiuni sovietice pe linie militară și de informații (respectiv de construire a Armatei române după modelul sovietic și în favoarea integrării în viitor cu aceasta, la care s-a adăugat și reformarea SSI după modelul NKVD). Capitolul conține doar două nume (să nu cumva să vă gândiți că a fost inclus Nicolae Militaru… O, nnnuuu! El a făcut revoluția română și a fost Ministrul Apărării după Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, dar tot omul rușilor a fost, se-nțelege). Cele două nume sunt: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Doar câteva cuvinte despre Emil Bodnăraș născut la Iaslovăț, jud. Suceava (1904 – 1976), cel care a încălecat două ere: Dej și Ceaușescu. Tată ucrainean și mamă nemțoaică. Spion rus. Cunoștea limbile rusă și germană. Absolvă o Școală de ofițeri și activează în armată ca ofițer de contrainformații. Autorii critică profesionalismul celor care l-au verificat și i-au oferit o asemenea încredere. În 1932 dezertează și se refugiază în URSS. În 1933 este condamnat la 10 ani pentru dezertare. În 1934 este parașutat în România ca spion sovietic. Este arestat la București și încarcerat pentru executarea pedepsei de 10 ani, dar la 7 noiembrie 1942 este pus în libertate. În 1943 se întâlnește cu Gh Gheorghiu Dej căruia îi câștigă totala încredere, în 1944 fiind ales în CC al PCR. Imediat după 23 aug 1944 se ocupă de reformarea Serviciului Secret de Informații (SSI) după model sovietic. Este numit șeful SSI și este înconjurat de alți spioni sovietici. Între anii 1944 și 1974 (sic!) se află ca membru plin în CC al PCR. Pentru a fi iertat de trecutul dubios (trădarea țării prin dezertare) i se dă misiunea să medieze pe lângă Hrușciov retragerea trupelor militare din România, deși obiectivul lui Hrușciov (ca și, mai târziu al lui Gorbaciov) era schimbarea liderilor staliniști din țările satelite. Este printre cei care, după moartea lui Gh Gheorghiu Dej, îl susține pe Ceaușescu să preia puterea. Asta explică menținerea lui Bodnăraș încă nouă ani în structurile de vârf ale partidului, dar și faptul că era protejatul Moscovei a avut o importanță decisivă. Orice asemănare între reformele din armată imediat după anul 1944 și cele de la noi imediat după 1989 ar putea face obiectul unui studiu de caz pentru a ușura predicțiile în legătură cu perioada imediat următoare reintrării României în sfera de influență rusă. Dacă a mers de două ori, de ce nu ar merge și a treia oară? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 747. Marți 15 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (9)


Nici pe Constantin Pârvulescu (un alt critic și ”dizident” față de dictatorul Nicolae Ceaușescu) nu intenționam să-l includ în lista celor ”aleși” (de mine) pentru a contura Era Dej. Citindu-i biografia și alte informații de pe net am constatat că a fost un ”dizident” nu doar față de Ceaușescu, ci și față de Ștefan Foriș (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Fori%C8%99). Ungurul Ștefan Foriș conducător al PCR în perioada 1940-1944, a fost acuzat de deviaționism de către Dej, apoi, în 1946, ucis cu o rangă la ordinul acestuia. A trăit în concubinaj cu o evreică basarabeană, căsătorită, ulterior, cu un general rus. Cam așa se făceau, în Era Dej, alegerile, înlocuirile și ierarhiile. Amintesc mereu etniile personajelor pentru a sublinia că, în epocă, ”internaționalismul” era – la comuniști – mai de preț decât naționalismul.
Constantin Pârvulescu a fost un oponent și față de Gheorghiu Dej, pe care îl dorea înlocuit de la putere. Este un alt semnatar al scrisorii celor șase, astfel încât îmi apare ca un criteriu de selecție demn de luat în seamă. (vezi, grație lui Marius Mioc, textul integral al Scrisorii celor șase la: http://www.hetel.ro/index.php/2011/01/1603/?fbclid=IwAR1FeqlXEGzwyTJji4s5-ZoypSfvJwHMx4GKazyGx0i8hlcf9Bbe8-O6Rgs). Informații despre ”alesul” zilei de azi găsiți pe internet la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_P%C3%A2rvulescu . C. Pârvulescu a fost un permanent atacator la toate vârfurile partidului (Foriș, Dej și Ceaușescu). În consecință, spiritul său de etern nemulțumit a fost terenul perfect pentru a mai adăuga un semnatar al scrisorii (celor șase, în final). Spiritul său justițiar, radical chiar, l-a făcut să respingă cererea Lenuței Petrescu (viitoarea Elena Ceaușescu) de fi considerată ilegalistă cu vechime în partid. În 1980, Ceaușescu și Gogu Rădulescu îl critică dur pentru critica făcută de C.P.  la adresa lui Ceaușescu (la Congresul din 1979) și este exclus din partid. În toate loviturile de stat minuțios pregătite potențialul de revoltă al unor persoane este exploatat la maximum. Chiar și un bătrân de 94 de ani (câți avea C. Pârvulescu în 1989) conta ca număr și ca semnificație politică majoră, personajul în discuție fiind membru fondator al PCR, în 1921.
Dar cine era omul Pârvulescu? Cei trei autori subliniază că ”Permanent, reacțiile lui au evidențiat gândirea unui om nepregătit, plină de impertinență și creatoare de scandaluri politice. Era ușor de observat că reprezenta interesele centrului comunist (adică Moscova – L.D.) astfel încât întotdeauna să existe fricțiuni între conducătorii PCR. Dezbinările erau necesare și el a fost instrumentul ales pentru a le produce” (p. 41). Marele comunist român avea doar patru clase! În altă ordine de idei, din punctul de vedere al Centrului moscovit, cu cât incompetența, grobianismul și analfabetismul erau mai evidente, cu atât Centrul era mai mulțumit și putea manipula mai bine. Pe scurt, prostia unora face ca acțiunile altora care îi folosesc să apară ca fiind inteligențe absolute. Întrebarea care mi-a apărut în minte, citind ”fișa” stalinistului Pârvulescu, a fost: văzând nivelul de prostie, incompetență și egoism care domină o bună parte din clasa politică actuală a țării, te întrebi: oare cine se pregătește să apară foarte inteligent în raport cu soarta României?
Pe măsura pregătirii sale (cele patru clase, plus ceva instructaje primite în timpul războiului, când a fost chemat la Moscova pentru a organiza Divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”) Pârvulescu a deținut funcții de conducere: membru în CC al PCR (din oct. 1945), președinte al Comisiei de control al PCR (1945-1961), Membru al Biroului Politic al CC (1952 – 1957), președinte al Comisiei de revizie (1961 – 1969), președinte al Marii Adunări Naționale. Este scos din funcții de către Gheorghiu Dej ca urmare a participării lui C.P. la un puci pentru înlăturarea lui Dej.
Iată și concluzia autorilor: ”Toată viața sa a susținut numai interesele PCUS și URSS, iar NKVD i-a dirijat activitatea de permanent nemulțumit” (p. 46). Atragerea lui Pârvulescu în semnarea Scrisorii s-a făcut de către promoscovitul Silviu Brucan, cel care a devenit, imediat după 22 dec 89, ideologul noii conduceri. (Biografia lui Silviu Brucan va merita atenția cititorilor). Personajul nostru, veșnicul rebel, dar nu chiar din proprie inițiativă, a murit în 1992, la 97 de ani. (Va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)


Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 740. Marți 8 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (2)


Prima perioadă postbelică: 1944 – 1965. Era Gheorghiu-Dej. România – colonie sovietică.

Perioada de subordonare economică și politică postbelică a României a început, cum se putea altfel?, cu o mare minciună: actul de la 23 august 1944 a fost ”botezat” ca fiind ”Revoluția de eliberare națională, antifascistă și antiimperialistă”, în timp ce n-a existat, de facto, nici o revoluție, ci o preluare a puterii prin forța armelor și a împrejurărilor; n-a fost o eliberare, ci o subjugare; nu a fost antifascistă (în general), ci antinazistă, adică antinațional-socialistă  (în special); nu a fost antiimperialistă, ci a fost înlocuirea subordonării față de dictatura hitleristă (germană) cu subordonarea Românei față de dictatura stalinistă (rusă/ sovietică).

Rog cititorii să-și noteze denumirea oficială (de atunci) a actului de la 23 august 1944 și semnificația reală a acestuia pentru a-l compara cu fenomenul aproape identic din decembrie 1989: oficial am avut o ”Revoluție română”. În realitate, a fost tot o lovitură de stat, urmată tot de subordonare față de o putere străină (URSS. Vezi și Tratatul de prietenie și colaborare dintre RO și URSS, semnat în 1991), tot de natură bolșevică/ leninistă, tot sângeroasă și, în final, tot mincinoasă și manipulatorie. Și da, a fost ”revoluție română” devreme ce cel puțin unul dintre artizanii acesteia a fost Saul Bruckner (Silviu Brucan), devreme ce prima Baricadă a ”revoluției” a fost apărată de fiul lui Erno-Ernest Neulander (Walter Roman), Petre Roman fiind și primul prim ministru al noului regim postceaușist (iliescian prosovietic/ prorus/ pro-perestroikist/ pro-gorbaciovist). Am anticipat puțin discuția despre rolul etniilor minoritare în conducerea statului român în (cel puțin) ultima sută de ani, dar profit de acest lucru pentru a preciza următoarele: a) nu sunt antisemit și nu sunt xenofob; b) participarea mai înalt ponderată a unor etnii minoritare (inclusiv religii minoritare) la conducerea României nu echivalează nicidecum cu faptul că amintitele persoane sunt trădători de neam și țară, că nu au apărat interesele țării și că au favorizat în mod nepermis etniile/ religiile din care fac/ făceau parte (pentru exemplificare: Klaus Werner Iohannis, Eduard Helvig, Mihai Răzvan Ungureanu etc.). Orice acuzație de acest gen ar trebui probată. Nota bene: consider că posibilele acuzații că cei de alte etnii/ religii care conduc țara sau instituții ale acesteia ar acționa împotriva cetățenilor României sunt simple populisme patriotarde, naționalisme fără noimă și etnocentrisme menite să mascheze prostia, incompetența și hoția fără măsură a liderilor care provin din etnia majoritară. Și încă un aspect: cum definești un român pur de un român impur (sub raport etnic)? Ca să conchid: ”revoluția română” a fost un concept lansat în toamna anului 1989 de către agenții de influență ai Securității aflați în contact (oficial sau nu, formal sau nu) cu agenți de influență ai KGB ului sovietic. Cartea ”Invazia spionilor” pe care o voi prezenta (cu bunele și cu relele ei) în episoade următoare are și această (posibil nedorită/ neurmărită) calitate: probează clar că ceea ce era doar zvon/ bănuială/ ipoteză etc., acum este dovedit clar cu documente de arhive (mă refer la Era Gheorghiu Dej). La fel se va întâmpla și cu toată mitologia Revoluției române peste un număr de ani. Tot ce este clădit pe minciună se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, dar nota de plată va fi achitată de alții.

Caracterizarea perioadei 1944 – 1958 (până la plecarea trupelor sovietice din România) este cât se poate de elocventă: ”Între anii 1944 – 1958, din cauza condițiilor existente impuse prin forța de ocupație sovietică, nimic nu se putea începe și realiza fără aprobări date de reprezentanții Moscovei. Activiștii principali prin care se înfăptuiau toate programele puterii sovietice în România  era(u) numiți după primirea unei indicații. Acest aspect este și mai mult întărit de faptul că în vârful puterii politice au fost impuși agenți ai rețelei de informații sovietice, recrutați din rândul celor care, cu mai mulți ani înainte de 1944, fugiseră din România în URSS. Toți acești agenți au fost transformați în oameni politici conducători la vârful PCR” (pagina de gardă a cărții ”Invazia spionilor” avându-i ca autori pe Adrian Eugen Cristea, Marius Marinescu și Mihai Mitran, la Ed Rao, în 2016, 444 pagini). Așadar, dacă se poate documenta cum a avut loc subordonarea elitei conducătoare a României din Era Dej, de ce nu s-ar putea face exact același lucru cu elita conducătoare din Era Ceaușescu? (deși câteva prelungiri ale elitei dejiste în ceaușism sunt deja documentate în carte). Am convingerea că peste 20 de ani, toată structura de realizare a ”Revoluției române” va putea face conținutul unui nou volum cu același titlu: ”Invazia spionilor, volumul 3”.

Deoarece voi începe descrierea Erei Dej prin folosirea cărții semnate de trio ul mai sus amintit, cred că are importanță pentru cititori să știe cine sunt autorii (aceasta cu atât mai mult cu cât am constatat că profesiile de bază, dar și cele practicate în timp, ale celor trei și-au pus amprenta asupra calității și conținutului scriiturii). O voi face într-un episod distinct, cu precizarea că sunt persoane controversate, cu strânse legături cu securitatea ceaușistă, cu realizări financiare pe măsura rezultatelor ”revoluției române”, dar și depozitare ale unor informații ce vor fi făcute publice de istoricii profesioniști doar pe bază de documente. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 729. Vineri 28 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (39)


A nu se crede că Epoca Post-Adevărului a început în ultimii ani. Nici vorbă. Povestea este veche, doar formele s-au schimbat, frecvența s-a intensificat și audiența s-a multiplicat. ”Religiile străvechi nu au fost singurele care au folosit ficțiunea pentru a consolida cooperarea. În epoca recentă, fiecare națiune și-a creat propria mitologie națională, în vreme ce mișcări precum comunismul, fascismul și liberalismul au produs crezuri consolidate elaborate”. (p. 238). Autorul îl citează pe Goebbels (șeful propagandei naziste) care afirma că ”o minciună spusă o dată rămâne o minciună, dar o minciună spusă de o mie de ori devine adevăr” (p. 238). Hitler nu poate lipsi nici el din peisaj: ”Cea mai strălucită tehnică propagandistică nu va avea un succes dacă nu se ține cont în permanență de un principiu fundamental – trebuie să se limiteze la un număr mic de elemente și să le repete la nesfârșit” (p. 238). (citat din cartea dictatorului german Mein Kampf). Stalin (fratele geamăn întru ideologie și practică dictatorială) a ”rupt” inimile credincioșilor ruși care vedeau în fotografia în care acesta era cu o fetiță de șapte ani în brațe, imitând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Putin, în firească descendență pe linie propagandistică are și el unele succese, dar, subliniază autorul ”în arta înșelătoriei e mic copil pe lângă Stalin” (p. 239). Cu titlu de confirmare a spuselor lui Harari am găsit un text în care se spune că ”Discursul pe care Stalin l-a ținut în fața absolvenților academiilor militare sovietice (inclusiv Academia Frunze) pe data de 5 mai 1941 este considerat unul dintre cele mai spectaculoase și lucide discursuri politice ale conducătorului rus”. Citind acest discurs am observat că Putin a preluat mult din structura acestui mai puțin obișnuit (pe atunci) discurs, în momentele în care prezintă starea armatei Rusiei. Se spune că, citind discursul lui Stalin din 5 mai 1941, Hitler s-a decis să atace imediat URSS. Poate fi o altă legendă, dar nu exclud o doză de adevăr.

Îmi amintesc și de momentul de glorie propagandistică a lui Ceaușescu din august 1968, când – perorând împotriva imperialismului sovietic distrugător de popoare – a convins mii de intelectuali să se înscrie în PCR.

Pe lângă religii și ideologii, și firmele comerciale se bazează pe ficțiune și pe știri false. … decenii la rând, Coca Cola a investit miliarde de dolari pentru a se asocia cu tinerețea, sănătatea și sportul – iar miliarde de oameni cred în mod inconștient în această legătură” (p. 24). Pornit să demitizeze credințe populare bazate pe ficțiuni/ povești, Harari scrie că ”corporațiile sunt povești fictive create de ființe umane. Microsoft… este mai curând o ficțiune juridică elaborată, creată de legiuitori și avocați. Cu toate acestea, în 99% din timp … tratăm corporațiile ca și când ar fi entități reale, aidoma tigrilor sau oamenilor” (p. 242).

Încercând să dea măcar câteva explicații care stau la baza acestor mari manipulări ale comportamentelor umane, autorul observă că ”Oamenii au această abilitate remarcabilă de a ști și a nu ști în același timp. Sau mai corect, pot ști ceva atunci când se gândesc serios la acel lucru, dar în cea mai mare parte a timpului nu se gândesc la el, așa că nu îl știu. Dacă vă concentrați cu adevărat vă dați seama că banii sunt o ficțiune” (p. 243). Legat de faptul că oamenii știu și nu știu în același timp, îmi amintesc de bancul în care un țigan a vrut să se angajeze argat la un preot. Preotul îl întreabă pe țigan: ”Ia spune, ce știi să faci?”. ”Să cosesc”, răspunde voios țiganul. ”Ei, nu se poate, numai atâta?… Ia mai gândește-te, ce mai știi să faci”? După un timp, țiganul dă răspunsul: știu să și nu cosesc!

Un alt răspuns explicativ este dat de autor și cu privire la religie și politică: ”Dacă investiți timp și energie, puteți descoperi că națiunile sunt povești elaborate. Dar, în plin război, nu aveți nici timp, nici energie. Dacă doriți să aflați și căutați adevărul suprem, vă dați seama că povestea cu Adam și Eva este un mit. Dar cât de des doriți să aflați adevărul suprem?”. (p. 243). Concluzia? ”Adevărul și puterea nu pot călători împreună decât până la un punct. Mai devreme sau mai târziu, fiecare o ia pe drumul său” (p. 243). Subscriu. Din păcate, concluzia este pesimistă: ”Ca specie, oamenii preferă puterea în detrimentul adevărului. Vrem să controlăm lumea mai mult decât încercăm să o înțelegem, dar și când ne aplecăm spre înțelegere, o facem tot spre a o controla” (ibidem). Ar fi, totuși, o speranță, utopica dar necesară: saltul spre inteligența artificială, dar una care să fie sub controlul direct al oamenilor care, accidente ale naturiii fiind, nu iubesc puterea și preferă doar adevărul. Trebuie să recunoaștem, și autorul chiar subliniază asta: nimeni nu este și nu poate fi perfect. Dar cu un plus de efort în direcția informării, a selectării surselor de informați, a verificării logice a conținutului știrilor etc. s-ar putea să slăbim puterea molohului numit Post-adevăr. Da, dar eforturile au costuri și autorul ne îndeamnă chiar să plătim mai scump informații de calitate decât să acceptăm sursele gratuite (deși știm cu toții că nimic nu-i gratis pe această lume). În plus, dacă un domeniu este de interes pentru tine, atunci, recomandă Harari, citește literatură științifică relevantă, iar savanții ar trebui să se implice mai mult în combaterea știrilor false. Din păcate, mulți le amplifică și le distribuie cu nonșalanță din motive de senzațional, popularitate sau cote de piață (aș aminti aici, pseudoteoriile ”științifice” marca C. Dulcan ș. a.). Celor care se simt atrași de science  fiction să se apuce de scris romane, dar să nu substituie adevăruri probate cu fantezii excitante. Pentru că granița dintre fake news (post-adevăr) și SF nu este prea consistentă autorul a ales ca temă pentru lecția viitoare (nr. 18) ”Științifico-fantasticul”. (Mai adaug două link uri care ar putea lămuri și mai bine care este povestea post-adevărului, plus un exemplu de ”articol de succes” dovedit a fi scris din aproape pură… imaginație) (va continua)

http://www.convorbirieuropene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-poate-naste-post-adevarul/

https://semneletimpului.ro/tag/post-adevar

https://kairost.wordpress.com/2018/02/01/1062/

https://www.g4media.ro/claas-relotius-jurnalistul-vedeta-care-si-a-falsificat-articolele.html

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 617. Vineri 7 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (11)


În excursurile istorice pe tema evoluției spiritului critic la români s-au făcut analize și trimiteri la Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Manolescu etc., dar perioada 1945-1989 parcă nici n-a existat. Se poate așa cevaaa!? Sigur că nu se poate, așa încât coordonatorul Sever Voinescu l-a invitat pe Cristian Vasile să acopere acest interval istoric cu considerațiile sale despre critica și autocritica în comunism. Articolul are un titlu cam lung (parcă extras din modul de formulare al titlurilor articolelor în perioada cu pricina: autorul vroia ca titlul să spună măcar jumătate din ideile articolului): ”Spirit critic vs. Critică și autocritică în comunismul românesc: implicații pentru lumea intelectuală” (vezi articolul la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/spirit-critic-vs-critica-si-autocritica-in-comunismul-romanesc-implicatii-pentru-lumea-intelectuala ).  Parcă dorind să-i dea dreptate lui Lamartine, care pe vremea sa considera că ”Critica este puterea neputincioșilor” (adică a celor care nu pot scrie literatură adevărată) puterea comunistă invita insistent să primească critici de la ”oamenii muncii” pentru a se putea remedia rapid eventualele lipsuri și neîmpliniri. Desigur, era cel mai bun mod de a cunoaște spiritele critice, cârcotașii și nemulțumiții sistemului. Am povestit, la începutul acestui miniserial, cum am căzut și eu în capcană răspunzând pozitiv invitației de a-mi formula sincer criticile… Și totuși, sistemul comunist chiar oferea niște domenii care erau supuse criticii și la modul oficial: birocrația și stilul birocratic de conducere (desigur, nu conducerea superioară de partid și de stat trebuia criticată). Evoluția libertății de a critica în regimul comunist seamănă perfect cu Coloana infinitului a lui Brâncuși: când te strângea de gât, când te mai lăsa să-ți umpli plămânii cu aer. Am experimentat-o și eu din plin: înainte de tezele din iulie 1971, spiritul meu critic era lăudat și stimulat; imediat după, șefii mi-au dat de înțeles s-o las mai moale. La începutul anilor 80 am fost tras pe linie moartă (inclusiv blocarea tezei mele de doctorat în 1984), inclusiv imposibilitatea de a avansa câtuși de puțin ierarhic, deși îndeplineam condițiile cerute de lege. După 1985, m-am simțit foarte băgat în seamă, oferind-mi-se posibilitatea de a conferenția în întreprinderi (de regulă, pe teme de situație economică mondială), de a publica etc. Mai mult chiar, spiritul meu critic a fost considerat util pentru perioada imediat postrevoluționară: mi se dădea mereu de înțeles că va avea loc Revoluția Română și că este nevoie de oameni cu bună pregătire care să înlocuiască vechile structuri. La câteva zile după moartea lui Ceaușescu m-a sunat îndrumătorul de teză și m-a invitat să-mi susțin teza de doctorat. Mai mult, am fost invitat să candidez la parlamentare (dar am refuzat să intru în partid și nici mesagerii serviciilor ”noi” nu au avut succes, deci locul meu de deputat a fost ”vândut” unui ins de nădejde). Am preferat să ilustrez, aici, cu exemple personale cum era cu critica și autocritica în comunism și imediat după. Cristian Vasile a ales să ilustreze evoluția spiritului critic & autocritic în comunismul românesc prin modul cum se lărgea sau se îngusta/ îndesea sita cenzurii. Concluzia (tristă) a autorului face o bună sinteză a ceea ce a fost și a ceea ce avem, din păcate, astăzi: ”Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reușit să alinieze spațiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însușirea de texte etc.) au invadat și spațiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universitățile instituțiilor de forță, cazone, compromițând doctoratul și nu numai.” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 560. Vineri 13 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (16)


Invitatul Divanului (de la sfârșitul lunii august 2006) este Toni Grecu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Toni_Grecu), inginerul ieșean umorist, artistul român nonconformist și interlocutorul ideal pentru orice interviewer (pentru că are răspunsuri – glumețe – la orice întrebare mai mult sau mai puțin provocatoare). Un interviu (ușor spumos) cu Toni Grecu (noiembrie 2015) găsiți aici: https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/toni-grecu-umorist-liderul-grupului-divertis-In-comunism-cenzura-ne-a-facut-servicii-colosale-1_5645b6997d919ed50e2bffda/index.html . Acum, Toni Grecu este bucureștean (Ubi bene, ibi patria) confirmând legea conform căreia Bucureștiul (acolo sunt banii!) este un aspirator de talente.

Umorul a fost (și este) un bun mod de a trece prin perioade grele ale vieții, iar grupul Divertis (ca și altele de acest gen) a apărut tocmai ca o supapă de refulare a presiunilor și nemulțumirilor sociale. Orice regim dictatorial care se respectă stimulează și acceptă ironiile controlate, sarcasmele dirijate și glumele bine fabricate. Securitatea este/ a fost, cred, locul unde se râde(a) cel mai mult pentru că, nu-i așa, râsul este apanajul oamenilor cu intelligence. Toni Grecu susține că nu a fost contactat direct de vreun securist. Deduc de aici că doar indirect. Despre intenția sa de a-și vedea dosarul de la CNSAS Toni Grecu are două variante: a) odată că acolo se lucra vinerea doar până la 14 și el a fost cu cererea în mână la ora 16; b) a doua variantă este că acolo se lucra până la 16, iar el a ajuns cu dosarul la 16.10. Mai poate apărea și varianta c) că a fost într-o duminică fără să-și dea seama că duminica nu se lucrează… Oricum, e bine să ne despărțim de trecut râzând. Problema actuală este însă că și cheful de râs a cam trecut, iar libertatea deplină de a râde de proștii care se succed la conducerea scumpei noastre patrii echivalează cu moartea umorului.

Amintirile din vremea cenzurii comuniste sunt la fel de vesele ca și întâmplările care le-au produs. Un exemplu: sugerând să nu se folosească cuvântul dolar într-un text, ci să fie invocată orice altă monedă, băieții divertisioniști au spus textual ”orice altă monedă”, ca și cum asta însemna o fentare a cenzurii. Inteligent fiind, Toni Grecu recunoaște că ”ne-au dat senzația că am reușit să-i fentăm” (p. 160).

Inevitabil, a apărut și întrebarea (Magdalena Boiangiu) legată de proștii și deștepții de pe scenă și cei din sală: ”În cazul acestui tip de emisiune, spectatorul nu trebuie să se simtă superior? Uite ce tîmpit e ăla, eu sînt mai deștept.” Iată răspunsul lui Toni Grecu: ”Asta e obligatoriu în cazul umorului. Niciodată (spectatorul) nu o să zică ”eu sînt la fel de prost ca ăla”. Eu sînt mai deștept, deși poate fi la fel de prost sau poate chiar despre el este vorba. E șmecheria umorului aici. Cînd făceam spectacole la sală era fascinant. Fixam diverși oameni în sală. Unii se distrau de cădeau pe spate, în timp ce alții tăceau mîlc. Și nu înțelegeam. Oare de ce? Dacă toată sala rîde, de ce sînt trei-patru-cinci-șase care nu rîd? N-au înțeles gluma. Sau poate nu le arde să rîdă. Nu vor să fie văzuți de de către vecini, de către cei din jur. Pentru că dacă rîzi laolaltă cu plebea… trebuie să ai…. trebuie să fii sobru… Fixat fiind pe un asemenea personaj, rămîneam cu ochii pe el și îl urmăream pînă la sfîrșitul spectacolului. Unii se lăsau molipsiți de rîs. Rîsul e molipsitor, asta e. Alții, ori nu înțelegeau nimic, ori îi enerva ce vedeau, ori aveau un rîs interior, inteligent. Deși m-aș cam îndoi…” (p. 163).

Constatare cvasigenerală despre umorul actual, o face și specialistul în umor, Toni Grecu: ”Calitatea umorului a scăzut după Revoluție. Umorul practicat înainte de 1989 era mult mai subtil. Pentru că se baza pe aluzie. Nu aveai voie să spui nume proprii. Nu puteai să te exprimi în clar, în nici un fel. Or, aluzia, în mod automat, poate fi codificată doar de oameni subtili. După Revoluție, dacă nu spuneai ”Jos Iliescu” nu se uita nimeni la tine. N-avea rost să spui ”Jos acel domn cu zîmbet larg” (p. 164). Legat de această regulă a umorului aluziv îmi aduc aminte de o glumă făcută de un student de la brigada umoristică ”Seringa” (Medicină), prin 1988 sau chiar 1989, cred: pe scena absolut goală intră un personaj, bine făcut fizic dar … clătinându-se. După un moment de tăcere (sala deja râdea, se aștepta la ceva foarte foarte aluziv…), ”actorul” (Radu se numea) duce degetul la buze și pronunță ”Șșșșșș…””. Sala se prinde că e vorba de ceva ce nu trebuie spus cu glas tare… Rîde sala. Apoi, din nou: ”Șșșșș…!”.  Adică, aveți grijă să rămână între noi! După cîteva secunde de suspans, Radu mimează un șut… (plin de dezgust), ca și cum ar vrea să tragă un șut la o minge într-o poartă imaginară. Apoi, iar ”Șșșșș…” dar arătând cu degetul înspre el însuși. După alte cîteva momente se vede că vrea să pronunțe un nume, dar alcoolul îi încleștase fălcile. După alte încercări, în care mai adăuga numelui câte o literă, sporind tensiunea: ”Șșșșuuuu”, apoi ”Șșșșuuummmm”, apoi – arătând cu degetul înspre sine – pronunță, împleticit, tot textul: ”Șșșșșuuummmaher. Eu sînt Șu-ma-her?”. Asta a fost tot. Sala se tăvălea pe jos de rîs. Poanta era simplă doar pentru cei din acea vreme: în Germania era un portar de fotbal renumit, pe numele său Schumacher, nume propriu care înseamnă ”Cizmaru”. Aluzia era directă la cizmarul statului, Ceaușescu: gestul de a trage la poartă era imediat decriptat ca fiind, de fapt, un șut în fund, un gest de dispreț față de conducătorul statului, care trebuia alungat, luat în șuturi. Totul era redus la un nume și un gest! Asta da calitate! Probabil, în alte condiții (să zicem, anii 50) un asemenea spectacol era imposibil, ”actorul” fiind trimis direct la Canal (eventual împreună cu cei care au râs). De data asta însă, în momentele de pregătire de către ”Securitate și ai săi” a Revoluției române, acest text/ monolog a fost elogiat aproape pe față. Ca să știi!

La întrebarea lui Andrei Pleșu dacă se poate glumi despre orice, Toni Grecu susține că ”Trebuie să faci glume cu proști. Omul se uită și spune: ”Uite! Ăla-i mai prost decît mine.” După aceea, glumele cu politicieni.” (p. 168). Apoi tot el povestește o întâmplare pe care am savurat-o, atunci, în direct: ”În 1984, la Costinești, la o gală a tînărului actor, la o sală foarte specială, cu lume bună, am spus gluma cu programul tipărit al televiziunii române, care încape pe un bilet de tramvai: telejurnalul de seară, telejurnalul de mijloc și telejurnalul de noapte. Ce s-a mai rîs!” (p. 169). Cu riscul să fiu aspru diagnosticat, reiterez aici teza mea că atacul la adresa comunismului dictatorial începuse deja din 1982, anul venirii la putere a lui Iuri Andropov, protectorul și susținătorul lui Gorbaciov. În vara lui 84, Andropov deja murise de aproape jumătate de an (asasinat? https://adevarul.ro/cultura/istorie/a-fost-iuri-andropov-asasinat-1_502a0ccc8a396968668d213c/index.html) dar ”dezlegarea” la atacarea din interior a sistemului dictatorial era deja dată și aplicată. Doar așa îmi explic faptul că un atac direct, de genul celui povestit de Toni Grecu nu era pedepsit, ci apreciat, promovat și răsplătit. La fel (țin minte foarte bine!) a prins bine la public gluma lui Toni Grecu cu cei doi eroi de poveste. Dar să-i dau cuvântul chiar povestitorului de pe Divan: ”Basmul cu Făt Frumos și Ileana Cosînzeana se termina așa: Și uite-așa, cei doi bătrîni au trăit mulți ani fericiți, reconfirmînd vorba proverbului: viață lungă, sărăcia poporului. Întîi s-a lăsat o liniște de mormînt. Erau 2000 de oameni în fața noastră. Mi-am dat seama că e ceva straniu în sala aia. Eram la Iași la Festivalul de umor, în 1983, cu Octavian Cotescu președinte de juriu. Mi-am dat seama că plutea ceva în aer din momentul cînd am rostit titlul basmului. Ne-au interzis numele Ileana Cosînzeana, nu aveam voie să spunem acest nume. Și am spus: Făt Frumos și Mariana Cosînzeana. În sală – delir. Și ne-am zis: Bă e nasol rău. Ăștia înțeleg tot. Doru Antonesei a spus finalul: reconfirmăm vorba proverbului: viață lungă sărăcia poporului. Mormînt. Toată lumea încremenită… Trei secunde a durat liniștea. Mie îmi tremurau genunchii. După aia au început să bată din picioare, să tropăie, aplauzele păreau prea puțin. Nu mai puteau aplauda. Și a ținut așa trei minute. Asta e reacție la o glumă? Oricît de bună ar fi gluma, nu poți să bați din picioare atîta timp.” (p. 170). Capisci? Gluma devenise program politic!

Acum, Toni Grecu îmi pare vetust, depășit. Îmi place Dragoș Pătraru. Pentru că nu-i de râs! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!