liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ana Pauker

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 749. Joi 17 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (11)


Printre slugile preaplecate și preadure în executarea ordinelor primite de la Moscova în instalarea bolșevismului sovietic în România a fost Ana Pauker (Hannah Robinsohn) (1893 – 1960), o femeie cu o biografie (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker) demnă de a fi romanțată sau cinematografiată. Născută din părinți evrei ortodocși, în jud. Vaslui, a devenit învățătoare la 19 ani la școala din satul natal (Codăești) pentru cinci ani. În 1917 este eliminată din școală pentru propagandă sionistă sau (acceptă autorii) și din alte cauze. Deși părinții erau săraci, pleacă la Paris (după Wikipedia, pleacă la Geneva) să studieze medicina. La Paris îl întâlnește pe evreul socialist Heinrich Sternberg și în loc de medic, Hannah devine politician de profesie. În 1920 îl cunoaște pe Marcel Pauker, care îi va deveni soț în 1921, devenind Ana Pauker. Începând cu anii 1922 soții Pauker sunt la Moscova și urmează ”Școala leninistă”, devenind cetățeni sovietici și membri ai PCUS. După peregrinări prin Europa (inclusiv România), Ana Pauker devine șefa redacției emisiunilor Radio Moscova în limba română. (Wikipedia scrie că este vorba despre postul de radio ”România liberă” care emitea din Ufa, URSS) Istoricii vorbesc/ scriu despre faptul că în 1938 soțul său Marcel Pauker a fost chemat la Moscova și împușcat cu acuzația de spionaj în favoarea României. Pentru introducerea bolșevismului în România Ana Pauker este trimisă de (la) Moscova cu un avion militar în România pe 16 sept. 1944. La debarcare, a coborât din avion un general sovietic al Armatei Roșii pe numele său Ana Pauker.
A fost cooptată în CC al PCR, toată lumea știind că este omul Moscovei pe linie politică și de informații (NKVD). Aceasta i-a permis să aibă o atitudine dură, de care chiar și Gh. Gheorghiu Dej asculta… În perioada 1947-1952 a fost ministru de externe, prima femeie româncă cu o asemenea demnitate și una dintre foarte puținele din blocul comunist. În 1950 se îmbolnăvește de cancer, se operează la Moscova, iar în 1952 (ieșită, se pare, de sub protecția Moscovei), este acuzată de deviaționism împreună cu maghiarul Vasile Luca (Luka Laszlo) și Teohari Georgescu. Autorii presupun că renunțarea la a o mai proteja a fost motivată de convingerea Moscovei că nici ea nu era străină de trădarea lui Marcel Pauker. Încarcerată, dar pusă în libertate după moartea lui Stalin, la indicația lui Molotov, nu mai deține funcții politice, cancerul recidivează și moare la puțin timp după ce i s-a comunicat vestea că soțul ei a fost împușcat în 1938 pentru spionaj în favoarea României. Pentru istoria României Ana Pauker a rămas nu doar ca prima femeie cu funcții înalte în stat, ci și omul de o rară duritate și intransigență. Cu siguranță, Gheorghiu Dej nu a suportat să fie condus de o femeie evreică cu legături puternice la Moscova. Includerea acestui personaj în lista celor reprezentative pentru Era Dej am făcut-o și pentru că a rămas în folclorul vremii zicerea: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”. Mai exact au băgat groaza în burghezia adevărată, creatoarea României moderne, înlocuită în mod pervers și ilicit de noua burghezie roșie, născută prin jaf, corupție, minciună și forță brută. Urmașii acestei burghezii roșii, nășită de Moscova, au populat și întreaga Era Ceaușescu (nomenklatura), o parte a acesteia acceptând apoi să-l vândă rușilor pe dictatorul Ceaușescu pentru a-și prezerva pozițiile și averile, care s-au multiplicat vertiginos imediat după lovitura de stat din decembrie 1989. Burghezia roșie, decolorată în 1989, revopsită în democrată, a aplicat formula ”acumulare prin delapidare”, primele dosare de corupție de după 1989 fiind adesea contestate cu ineptul argument: dacă vreți să facem capitalism, cum să facem acumularea capitalului, cea generatoare de progres? O altă formă de acumulare prin delapidare a fost ”privatizarea” care a însemnat simpla trecere în proprietatea nomenklaturii comuniste și securiste a unor mari averi din proprietatea statului. Despre asta, însă, la timpul potrivit. Închei fișa biografică a acestui interesant și dur personaj cu amintirea faptului că ultrasimplificatorii istoriei au găsit cauza primă a dezastrului postbelic al României: evreii care au adus comunismul și în scumpa noastră patrie… Elementul autohton a fost promovat cu prioritate în Era Ceaușescu, dar rezultatul este deja cunoscut. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 748. Miercuri 16 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (10)


Un alt ”corifeu” al construcției socialiste în România, unul care a traversat toate cele trei epoci postbelice ale României, un personaj cu o biografie fabuloasă, cu oportunități incredibile pentru un simplu pământean, o prezență care exprima calm, inteligență, echilibru și diplomație de bună calitate a fost Ion Gheorghe Maurer (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Maurer).
Născut la începutul secolului trecut (1902), personajul din acest episod a ”călărit” două războaie mondiale, perioada interbelică și o lungă perioadă din cea postbelică, stingându-se la 98 de ani (2000). A fost una dintre eminențele cenușii ale Erei Dej și al debutului Erei Ceaușescu. Cum atrăgeam atenția și în episodul anterior, alogenii (de regulă, cu studii superioare sau medii) erau la mare căutare în epoca internaționalismului proletar. (Spre ex. am aflat dintr-un interviu cu fostul demnitar și prieten al lui Gh. Gheorghiu Dej, Gh. Apostol, că filiala Galați a PCR era condusă în totalitate de evrei care, la preluarea Basarabiei de către ruși au fugit cu toții în Basarabia). Deși am trăit toată perioada comunistă a României cu imaginea lui Maurer lângă conducătorii partidului și statului, dar mai ales în perioada naționalismului comunist practicat de Ceaușescu, abia acum am aflat că Maurer nu era etnic român, ba chiar provenea dintr-o interesantă încrucișare a doi reprezentanți ai două culturi ”burgheze” occidentale: germană și franceză. Pe scurt, deși născut în România (Buftea, probabil, scriu autorii), părinții lui erau imigranți economici. Tatăl său era german, iar mama franțuzoaică: ambii erau profesori de limbi străine la liceul din Buftea. În consecință, din fragedă pruncie, Maurer era trilingv, iar numele lui adevărat era Jean Georges Maurer. Face un liceu militar la Craiova, apoi Facultatea de Drept de la București. În calitate de avocat s-a ”specializat” pe apărarea inculpaților comuniști, înainte de ajungerea acestora în închisoare, dar și în timpul detenției pentru a obține eliberarea lor. Printre clienții săi se aflau: Ana Pauker (viitoarea șefă de partid, comandată de Moscova), Alexandru Drăghici (viitor șef al Securității) și Liuba Chișinevschi. Teoretic, nu primea onorarii, dar se pare că era plătit de trezorierul PCR, Gheorghe Stoica (Cohn). Nu ultimul pe listă a fost și Gh. Gheorghiu Dej, aflat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost membru PNL și PNȚ pentru scurte perioade. Autorii suspicionează aceste înscrieri în partidele istorice ca fiind sarcini primite din partea liderilor comuniști (infiltrat). În 1941 este și el încarcerat la Tg Jiu pentru șase luni, fără judecată. Aici îl cunoaște mai bine pe Gh. Gheorghiu Dej și alți viitori lideri comuniști. În dec. 1942 este din nou încarcerat pentru șase luni. România era în război cu URSS, iar deținuții de drept comun puteau opta între închisoare și trimiterea pe front. Maurer alege frontul, în 1943. Revine de pe front în iunie 1944, dar în iulie dezertează pentru a se ocupa de evadarea lui Gh Gheorghiu Dej, cu câteva zile înainte de 23 August…
Caracteriologic, proaspătul aderent la ideile comuniste era descris de către cunoscuți ca fiind ”un tip cosmopolit, cinic, lipsit de scrupule, profesionist în crearea de intrigi și oportunist cu experiență, având o minte organizată” (p. 83). Tot autorii cărții amintesc (fără trimitere precisă) că Gh. Gheorghiu Dej s-a exprimat, în momente de bună dispoziție că ”Maurer era un rătăcit prin comunism”, fapt care s-a și dovedit prin distanțarea sa, la maturitate de politicile radicale ale lui Ceaușescu.
Cariera sa politică, larg apreciată ca fiind una echilibrată, cu compromisurile firești, dar fără excese. Gh. Apostol, adjunctul lui Maurer când acesta era prim-ministru, îl ironizează într-un interviu (prost făcut), precizând că, de regulă, Maurer nu dădea pe la guvern mai mult de două zile pe săptămână. În restul timpului era la vânătoare (vezi interviul aici: https://www.youtube.com/watch?v=kzyFkhT-CDw ). Este de reținut precizarea autorilor că, pe atunci, în toate partidele comuniste și muncitorești numirile marilor demnitari se făceau doar cu acordul sau la recomandarea Moscovei. ”Acest mod de numiri la nivelul conducerii PCR a suferit scăderi considerabile din 1957 și 1957 și chiar s-au accentuat pe vremea lui Ceaușescu. Dar din 1987 intervențiile lui Mihail Gorbaciov au avut rolul de a repune în funcționare angrenajul numirilor de către Moscova… Jocul politic reînceput de către Mihail Gorbaciov printr-o propagandă de instaurare a libertăților de exprimare și de acțiune, tocmai în imperiul comunist pe care îl conducea, a dus la destrămarea acestuia” (p. 85).
Savuroase și, totodată, șocante sunt pasajele în care autorii cărții vorbesc despre programul de lucru la guvern, despre regimul special pe care îl avea în aprovizionarea cu apă minerală din Franța, coniac Hennessy și vinuri străine.
Autorii îl indică drept generator al cultului personalității lui Ceaușescu, fapt recunoscut și de fiul său Jean Maurer. Acest fapt s-a întâmplat în august 1968, când Maurer i-a spus lui Ceaușescu că singura sa salvare față de represiunile posibile de la Moscova era să fie iubit de popor. Și așa s-a procedat, Ceaușescu căzând el însuși în această manevră, crezând că este iubit de popor. Poziția puternică a lui Maurer și în Era Ceaușescu se explică prin faptul că Maurer l-a refuzat pe Gh. Gheorghiu Dej care, pe patul de moarte, i-a propus să-l urmeze la domnie, și l-a susținut pe Ceaușescu la obținerea postului (vezi un foarte bine documentat material despre Maurer care conține și aceste aspecte: https://youtu.be/4hfvWil3Wfw . Așadar Maurer este ”nașul” ajungerii la domnie a lui Ceaușescu și tot el este artizanul întronării acestuia în scaunul de Președinte al României (prima funcție de președinte din istoria țării) în anul 1974. În același an, Maurer se retrage la pensie având asigurat un trai de nabab: vilă de protocol, toate veniturile primite până atunci păstrate la același nivel (salarii + pensia), servitori etc.
Recomand citirea cu atenție a pasajelor din carte care prezintă, pe scurt, dar esențializat Era Gorbaciov și consecințele noii dictaturi gorbacioviste. În ce-l privește, vicleanul Maurer afișa, după 1987, o poziție de ”contestatar”, de ”dizident”, chiar de denigrator al dictatorului român, dar – având deja 84 de ani – nu l-au mai băgat în seamă nici securitatea română și nici nou instalatul regim Iliescu. A murit la 98 de ani, în uitarea foștilor camarazi care s-au preocupat mai mult pentru noile funcții și îmbogățiri post ”revoluționare”. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)


Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)


Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!