liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Gorbaciov

Episodul 757. Vineri 25 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (19)


Mă apropii de finalul descrierii primei perioade postbelice din istoria noastră recentă, perioadă pe care am numit-o convențional Era Dej. Va urma Era Ceaușescu și Era Iliescu. Personajul care a marcat toate cele trei Ere (nu singurul, dar cel mai semnificativ, cred eu) este Silviu Brucan. Și autorii cărții ”Invazia spionilor” au acordat nu mai puțin de 14 pagini pentru a descrie acest personaj care a marcat două dictaturi (Dej, Ceaușescu) și o democratură (Iliescu). Este vorba despre cvasi eternul, atotprezentul, atotputernicul și atotcunoscătorul Silviu Brucan (1916 – 2006) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), o prezență marcantă în perioada interbelică, apoi între anii 1944 și chiar după începutul acestui mileniu.
Silviu Brucan este cel de-al șaselea semnatar al Scrisorii celor șase (”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” – celebra formulă a lui Ion Iliescu, atunci când se autopropunea să facă parte dintr-o dregătorie politică, începând cu decembrie 1989) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_celor_%C8%99ase). Scrisoarea a fost citită la Europa Liberă la 11 martie 1989. Din scrisoare rezultă scopul care nu era declarat în mod clar, explicit: debarcarea lui Ceaușescu, conform cerințelor Moscovei, prin critica întregii politici ceaușiste și alegerea unui nou conducător care să se ralieze cerințelor Moscovei. Aceste dedesubturi sunt relevate și analizate în: https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/scrisoarea-celor-6-martie-1989 Merită citite (și) declarațiile semnatarilor, dar în cazul de față ne interesează doar aceea a lui Silviu Brucan, din anul 2002: ”Scrisoarea celor şase a avut ca scop strategic ruptura între masa partidului şi Ceauşescu, ca să creeze şi la noi o aripă reformistă, ca în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Iar acţiunea asta pe plan intern a fost concertată cu acţiunile pe plan extern. Spre sfârşitul lui 88 am făcut călătoria aceea la Washington, Londra şi Moscova, în timpul căreia l-am văzut pe Gorbaciov, care urmărea o acţiune internaţională concertată pentru dărâmarea lui Ceauşescu. Ăsta era scopul” a povestit Brucan . În 2010 însă, Brucan merge (din nou) pe teza marxistă a revoluție realizate de masele largi populare și neagă ideea unui complot sau a unui puci militar (pentru a fi în deplin acord cu organizatorul puciului Ion Iliescu, care justifica la fel). Iată această negare a puciului făcută în chiar zilele fierbinți ale preluării puterii de către complotiști. (vezi și: https://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/19/silviu-brucan-daca-un-complot-ar-fi-fost-organizat-atunci-noi-conducatorii-frontului-am-fi-fost-primii-care-sa-ne-laudam-cu-aceasta/ (dacă am fi fost complotiști, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta) https://youtu.be/vlWcYruJ93Y (emisiunea integrală și dialogul Brucan – Doina Cornea din 28 Decembrie 1989). Mai pe șleau sunt relatate lucrurile despre cum a decurs lovitura de stat (un ingredient extrem de important pentru reușita loviturii era ieșirea oamenilor în stradă și răspândirea ideii de revoltă/ răscoală/ revoluție împotriva dictatorului Ceaușescu) se găsește la: https://www.activenews.ro/cultura-istorie/22-decembrie-1989-Se-declanseaza-revolta-populara-anti-Ceausescu.-Generalul-Stanculescu-da-o-LOVITURA-de-stat-MILITARA-si-preia-controlul-tarii.-La-ora-14-00-Iliescu-este-chemat-la-MApN-si-i-se-preda-puterea-128158
Brucan a fost omul de legătură între Iliescu și Gorbaciov, fapt probat și de asimilarea rapidă a lui Brucan în primul Consiliu al FSN. După 1989, Brucan s-a bucurat de tot ceea ce își dorea: vizibilitate, notorietate, venituri pe măsură. Practic întreaga sa viață din timpul comunismului și până la moartea sa Brucan a avut funcții de conducere pe linie de partid și de stat (redactor șef la Scânteia în anii 50, ministru al Culturii în anii 60, profesor de ziaristică în perioada Dej (deși avea doar șase clase de liceu). Ideea lui Stalin (venită cu un an înaintea morții sale) și anume epurarea tuturor evreilor din funcțiile de conducere din partidele comuniste a fost pusă în aplicare în cazul lui Brucan (deși Stalin murise în 1953), astfel încât Brucan este trimis ca ambasador la Washington (1955 – 1959). Între 1959 și 1962 este ambasadorul României la ONU. La revenirea în țară (1962), i se încredințează conducerea Radioului și a Televiziunii Române pe care le-a organizat cum a dorit. Dar, imediat după venirea la conducere a lui Ceaușescu, dregătoriile încredințate lui Brucan sunt acordate altor persoane. Concret, Ceaușescu nu îl agrea pe Brucan și reciproc. După 1968 Brucan devine un cârcotaș activ, dar ignorat de Ceaușescu. În schimb, după 1985 (anul venirii lui Gorbaciov la putere) Brucan devine tot mai critic față de Ceaușescu și mai în favoarea reformismului gorbaciovist. Autorii articolului de la didactic.ro sunt fermi în favoarea ideii că Brucan a acționat la ordinele Moscovei. Faptul că Ion Iliescu a refuzat să semneze scrisoarea vine în favoarea tezei că viitorul șef al României nu trebuia expus excesiv (s-au mai văzut accidente mortale de mașină, de avion, la vânătoare etc.). Prin urmare, puse cap la cap toate aceste fapte converg în ideea (percepută și de mine personal în anii 80) a unei acțiuni din interior menită să realinieze România la ordinele și interesele Moscovei. Iar Brucan și Iliescu au avut un important cuvânt de spus în legendarea puciului militar sub masca ”revoluției române”. O posibilă concluzie, cu un grad destul de mare de generalitate: dictatorii au doar două modalități de perpetuare la putere: a) opresiune polițienească internă; b) ajutorul (plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. Și concluzia concluziei: o dictatură poate fi răsturnată doar cu două mijloace: a) trădarea camarilei (securitatea și armata în cazul detronării dictatorului Ceaușescu); b) ajutorul (mai bine plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. În cazul României, detronarea dictatorului s-a făcut cu acordul și cu ajutorul a doi frați mai mari (URSS și SUA). Ceea ce nu este cazul acum, în aceste zile, cu dictatorul venezuelean Maduro (sprijinit de Rusia, dar ”săpat” la temelie de SUA).
Iată cum descriu cei trei autori radicalizarea lui Brucan imediat după venirea la conducere a lui Gorbaciov: ”Reacțiile lui se redimensionează după anul 1985 când la conducerea PCUS și a URSS este adus Mihail Gorbaciov. Comentariile pline de acuzații la adresa lui Nicolae Ceaușescu se înmulțesc. Îi antrenează în asemenea discuții și pe alți câțiva inși, toți cunoscuți că se aflau de zeci de ani sub influențele politicii PCUS și chiar ale KGB” (p. 357). În 1987 lui Brucan i se retrage dreptul de a locui în vila de protocol a nomenklaturii comuniste oficiale și i se repartizează un apartament în cartierul bucureștean Dămăroaia (unde este ”supravegheat”, ca de altfel toți semnatarii scrisorii celor șase). În această perioadă Brucan, ca un adevărat (fost) diplomat vizitează numeroase ambasade occidentale, iar la Ambasada SUA duce chiar un exemplar al scrisorii (contrar înțelegerii cu ceilalți semnatari care doreau să se mai aștepte pentru a aduna un număr mare și semnificativ de semnături). Aceste plimbări (fatale pentru orice muritor de rând) aveau loc în perioada în care – chipurile, el avea, ca și Andrei Pleșu, domiciliu forțat! Deși avea domiciliu forțat, Brucan primește, în luna decembrie 1989!, pașaport pentru o vizită în SUA! Urmează celebra sa vizită în SUA, Marea Britanie, Austria și URSS. După 1989 s-au aflat rutele exacte ale periplului brucanian în țara Libertății, apoi în Marea Britanie și Austria. Este primit la Departamentul de Stat (ministerul american de externe). Are loc o întâlnire cu ambasadorul rus în SUA, Dobrânin, prin intermediul căruia întreține o conversație cu Mihail Gorbaciov. Din Austria, Brucan zboară la Moscova, unde se întâlnește cu Gorbaciov. Interesant lucru, atât Washingtonul cât și Moscova vedeau în Brucan singurul opozant credibil și puternic față de regimul Ceaușescu din România! (O întrebare la care nu s-a răspuns încă: cine a plătit costisitorul turneu diplomatic al celui care avea domiciliu forțat în Dămăroaia? Probabil, fiecare dintre țările gazde (SUA și URSS). În 1989 Brucan avea 73 de ani, dar după cum se vede din interviul din decembrie 1989 era un bărbat cu mintea clară și capabil de acte politice importante.
Să revin la momentul ”revoluționar” din 22 decembrie 1989. Brucan părăsește, din nou, domiciliul obligatoriu și vine la Televiziune (fostul său loc de muncă). Este singurul semnatar al scrisorii adoptat în CFSN (dar se retrage de aici după doar două luni). Ca în toate poveștile de succes, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în 1990, Brucan primește o vilă în cartierul Primăverii!. Soția lui, Alexandra Sidorovici, avea toate motivele să fie mulțumită: a văzut cu ochii ei cum Kremlinul își răsplătește adulatorii. Silviu Brucan s-a apucat de scris cărți (amorezat de cifra șase, scrie șase cărți). A murit la 90 de ani. Dacă a fost un comunist convins sau doar un profitor de pe urma comunismului este greu de stabilit. Dar în mod cert a avut un rol important în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și la reînnodarea legăturilor trainice de frăție, prietenie, iubire și devotament nețărmurit față de măreața și aproape putreda Uniune Sovietică (ce și-a dat obștescul sfârșit în decembrie 1991). Cred că și-a adus și el contribuția la conceperea și semnarea Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică (vezi Primul Tratat cu URSS la: https://www.descopera.ro/istorie/15029946-ziua-in-care-romania-a-devenit-unul-dintre-satelitii-moscovei-ce-prevedea-tratatul-inrobitor și vezi ultimul Tratat de prietenie cu URSS semnat de Iliescu și Gorbaciov la 5 aprilie 1991, https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1250783-iliescu-negociat-gorbaciov-vanzarea-romaniei-moldovei.htm Despre conținutul rușinos al Tratatului și lipsa de viziune a celor doi politruci de vârf, de altfel buni prieteni (Iliescu și Gorbaciov) vezi: http://revistapolis.ro/la-margini-si-sfarsit-de-imperiu-tratatul-romano-sovietic-din-5-aprilie-1991-si-consecintele-pentru-republica-moldova/ . Șansa României a fost că URSS s-a prăbușit în praful istoriei, dar dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, România ar fi devenit, din nou, o colonie a țarilor ruși: ar fi fost prețul plătit de schimbarea de regim. Pentru iubitorii de istorie, merită citit și articolul https://www.aesgs.ro/disolutia-graduala-a-uniunii-sovietice-si-implicatiile-acesteia-la-nivelul-romaniei/. Faptul că Rusia lui Putin nu renunță la proiectul străvechi de a se înșuruba în Balcani vizează implicit și România. Colegii de FSN ai lui Brucan (și urmașii partinici ai acestora) sunt acum la conducerea României și așteaptă momentul potrivit pentru a mulțimi din nou pentru ajutorul ”frățesc” și ”dezinteresat” primit de la Răsărit, ajutor care i-a scutit pe acești ”luptători pentru libertate socială” și democrație originală să nu moară de plictiseală și să nu putrezească în domiciliile lor atât de forțate… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 753. Luni 21 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (15)


Un al doilea capitol al cărții este dedicat politrucilor care au avut misiuni sovietice pe linie militară și de informații (respectiv de construire a Armatei române după modelul sovietic și în favoarea integrării în viitor cu aceasta, la care s-a adăugat și reformarea SSI după modelul NKVD). Capitolul conține doar două nume (să nu cumva să vă gândiți că a fost inclus Nicolae Militaru… O, nnnuuu! El a făcut revoluția română și a fost Ministrul Apărării după Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, dar tot omul rușilor a fost, se-nțelege). Cele două nume sunt: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Doar câteva cuvinte despre Emil Bodnăraș născut la Iaslovăț, jud. Suceava (1904 – 1976), cel care a încălecat două ere: Dej și Ceaușescu. Tată ucrainean și mamă nemțoaică. Spion rus. Cunoștea limbile rusă și germană. Absolvă o Școală de ofițeri și activează în armată ca ofițer de contrainformații. Autorii critică profesionalismul celor care l-au verificat și i-au oferit o asemenea încredere. În 1932 dezertează și se refugiază în URSS. În 1933 este condamnat la 10 ani pentru dezertare. În 1934 este parașutat în România ca spion sovietic. Este arestat la București și încarcerat pentru executarea pedepsei de 10 ani, dar la 7 noiembrie 1942 este pus în libertate. În 1943 se întâlnește cu Gh Gheorghiu Dej căruia îi câștigă totala încredere, în 1944 fiind ales în CC al PCR. Imediat după 23 aug 1944 se ocupă de reformarea Serviciului Secret de Informații (SSI) după model sovietic. Este numit șeful SSI și este înconjurat de alți spioni sovietici. Între anii 1944 și 1974 (sic!) se află ca membru plin în CC al PCR. Pentru a fi iertat de trecutul dubios (trădarea țării prin dezertare) i se dă misiunea să medieze pe lângă Hrușciov retragerea trupelor militare din România, deși obiectivul lui Hrușciov (ca și, mai târziu al lui Gorbaciov) era schimbarea liderilor staliniști din țările satelite. Este printre cei care, după moartea lui Gh Gheorghiu Dej, îl susține pe Ceaușescu să preia puterea. Asta explică menținerea lui Bodnăraș încă nouă ani în structurile de vârf ale partidului, dar și faptul că era protejatul Moscovei a avut o importanță decisivă. Orice asemănare între reformele din armată imediat după anul 1944 și cele de la noi imediat după 1989 ar putea face obiectul unui studiu de caz pentru a ușura predicțiile în legătură cu perioada imediat următoare reintrării României în sfera de influență rusă. Dacă a mers de două ori, de ce nu ar merge și a treia oară? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 751. Sâmbătă 19 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (13)


Despre conducătorii României s-au scris prea puține cărți și s-au făcut prea puține studii pentru a avea o imagine clară, concretă, veridică și nedogmatizată asupra trecutului recent. Cred că este rușinoasă pentru istoriografia românească această lipsă a unor monografii consistente, veridice și totodată instructive pentru întreaga perioadă postbelică dominată de comunism și de subordonare mai directă sau mai voalată față de Moscova (august 1944 – decembrie 1991).
Această perioadă istorică este delimitată de două lovituri de stat: cea de la 23 august 1944, influențată de Moscova și cea din vara anului 1991, împotriva lui Gorbaciov. În interiorul acestui interval există și lovitura de stat din 22 decembrie 1989, numită – în consistentă și deranjantă formulă bolșevică – ”revoluție”. Demn de reținut că și lovitura de stat bolșevică de la 7 Noiembrie 1917 a fost denumită, timp de șapte decenii ”Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, iar lovitura militară de stat de la 23 august 1944 a fost autobotezată de comuniști drept ”Marea Revoluție Antifascistă și Antiimperialistă”. Ca reacție la insistențele cu care dogmaticii bolșevici de la noi (în frunte cu mult prea iubitul și mult prea stimatul Ion Iliescu) au autobotezat (ex-ante) lovitura de stat din decembrie 1989 drept ”Revoluția Română”, am propus ca aceste eveniment să fie denumit în mod corespunzător, după modelul sovietic binecunoscut deja, ”Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, Anticomunistă și Anticeuașistă”. Urmând ca, peste câteva decenii, inevitabil, istoricii să confirme denumirea corectă, aceea de lovitură de stat.
Dacă la capitolul monografii despre trecutul comunist mai stăm cum stăm, la capitolul biografii deșertul este pe cât de vizibil, pe atât de dăunător și supărător. Cred că avem cel puțin zece biografii ale lui Putin (și destule ale lui Stalin) în librăriile românești, dar niciuna a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cartea ”Spectrele lui Dej” coordonată de doi tineri cercetători (Ștefan Bosomitu și Mihai Burcea), publicată de Polirom în 2012, este un volum colectiv (13 autori) care încearcă să creioneze câteva tablouri ale epocii dominate de dictatorul Gheorghiu Dej, dar nu este o carte despre viața și activitatea dictatorului român. (Posesorii de cont Google pot citi online această carte): https://books.google.es/books?id=mx5rDAAAQBAJ&printsec=copyright&hl=ro#v=onepage&q&f=false
Despre viața și activitatea lui Gheorghiu Dej avem informații de la Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej ) și câteva videoclipuri pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=RR-IDa2__OU România și dictaturile ei (1)
https://www.youtube.com/watch?v=edJC2YmcEl0 Dictaturile României. Dictatura Dej (2)
https://www.youtube.com/watch?v=rgXRNNYMLDc Moartea lui Gh Gheorghiu Dej).
În fine, cei trei autori ai cărții ”Invazia spionilor” (Rao, 2016) aduc și ei o rază de lumină asupra biografiei primului monarh comunist român, unul dintre foarte puținii care nu doar că nu au avut studii înalte, dar nu a fost nici școlit/ instruit de Moscova (celălalt fiind Ilie Pintilie). Sub acest aspect, includerea lui Dej în rândurile spionilor care au invadat România cea imediat postbelică este ușor hazardată și forțată. Desigur, nuanța că nu a fost instruit direct de către Centru (Moscova) nu exclude supunerea totală și necondiționată a liderului român față de molohul răsăritean, dar tocmai această ”nuanță” a contat mult în începerea îndepărtării României de sub influența nefastă a Moscovei, continuată și dusă până la ultimele consecințe posibile de către Nicolae Ceaușescu. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)


Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 739. Luni 7 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul anarhic actual (1989 – 2019) (1)


Introducere (auto)motivantă la o temă presantă: România cu cine votează?

Despre istoria noastră recentă se scrie mai puțin decât despre istoriile demult întâmplate sau decât istoriile altora, deși, lucrurile – din punctul de vedere al interesului real – ar trebui să stea exact invers. Avem nevoie ca de aer proaspăt de deslușirea lucrurilor la care am fost martori și pe care nu le-am înțeles aproape deloc atunci sau mai târziu. Tinerii au nevoie de adevăruri fruste, necoafate și netrucate de meschine interese pasagere (adesea neplăcute și neconvenabile pentru imaginea țării, mai adesea pentru interesele unor clanuri conducătoare, dar adevăruri necesare pentru a nu mai construi pe nisipurile mișcătoare ale minciunii). Imediat după 1990 am vrut să aflu cum/ ce/ cine a fost cu adevărat în 1989 și după: cine au fost autorii, cine au fost manipulatorii și apoi cine au fost delapidatorii. Mereu mi se spunea că adevărul despre evenimentele din 1989 vor fi aflate abia după 50 de ani, după ce vor dispărea fizic majoritatea actorilor acestor evenimente. Din păcate, minciuna se amplifică, se statuează în acte oficiale, se induce cultural în conștiința noilor generații. Pentru mine, esența postcomunistă a României postceaușiste asta a fost: o revoluționară și curajoasă delapidare a bogățiilor țării, o intensă și continuă acumulare prin delapidare și îmbogățire prin prostire. (Asta nu înseamnă că în timpul dictaturilor din perioadele anterioare nu s-a furat mult și cu efecte morale negative în timp: furtul, atunci, dar mai ales după, a devenit sport și mândrie națională).

Am împărțit istoria postbelică a României în trei etape:

  1. 1944 – 1965, în care s-a produs sovietizarea/ comunizarea forțată a României, țara noastră având statut de țară învinsă în război, iar plățile către URSS au depășit cu mult datele convenite prin tratate. Statutul de colonie a fost grav resimțit prin sacrificiile făcute de populație. Această perioadă s-a caracterizat prin conducerea țării direct de la Moscova prin oameni subordonați PCUS și KGB. Documentarea acestei perioade se va face, în bună măsură pe baza cărții ”Invazia spionilor” (2016) care va fi (pseudo)recenzată în episoadele următoare.
  2. 1965 – 1989. Bogata Românie (în resurse naturale îndeosebi), fostă colonie sovietică, și-a căutat o cale independentă de Moscova, dar tot una comunistă. Începutul eliberării de sub puterea imperialismului sovietic rus a fost anunțat oficial în august 1968 de Ceaușescu, punerea la index a liderului comunist român culminând cu decembrie 1989, asasinarea dictatorului fiind mai mult decât foarte probabil, o comandă a lui M. Gorbaciov.
  3. 1989 – 2019. Sincronizarea schimbărilor de regim politic din țările ”lagărului socialist” cu cele de la Moscova s-a produs, cu oarece întârziere, și în România, în decembrie 1989, după un plan sovietic, agreat de SUA și Franța. Avantajul întârzierii a constat în aceea că s-a cunoscut modul de evoluție al țărilor care au renunțat la sistemul unipartit, jaful care a urmat fiind unul sistematic și ”cu legea în mână”. Moștenirea ceaușistă și ideologia excepționalismului românesc promovate cu un sfert de secol înainte și-au pus amprenta asupra începutului acestei cea de a treia perioade din istoria postbelică a României: ”revoluție” sângeroasă, curajoasă, națională, autohtonă, anticomunistă, mincinoasă și confuzivă. Apoi s-a instaurat o democrație originală, de sorginte sovietică (modelul suedez fiind inclus). Lucruri/ cuvinte care se repetă, obsedant, și astăzi de ”specialiști” în ascunderea adevărului istoric.

Simpla citire a celor trei perioade istorice (21 + 24 + 30) ne induce ideea că timp de mai bine de trei sferturi de secol România a existat și s-a raportat prin/ la relațiile sale cu Moscova: primele două etape (Dej + Ceaușescu) fiind oficial structurate în siajul moscovit, ultima fiind oficial structurată sub siaj european (UE) și american (NATO) cu o detașare aparentă de influența rusă, dar imposibil să nu se țină cont de aceasta (vezi și prezența trupelor rusești pe teritoriul Republicii Moldova, teritoriu românesc, cedat în condiții de război). Am scris că influența Moscovei asupra României durează de peste un sfert de secol deoarece în perioada interbelică (începând îndeosebi cu 1921, anul înființării Partidului Comunist Român) Moscova a pregătit în mod constant potențialii viitori conducători ai țării. Din cartea ”Invazia spionilor” se va vedea că întreaga conducere a României din primele două perioade postbelice a fost creată/ școlită/ instruită la Moscova (cu mici excepții care confirmă și întăresc regula). De asemenea, cea de a treia perioadă a început tot sub conducerea și influența masivă a Moscovei. Din cei 100 de ani sărbătoriți de la crearea României Mari, marea majoritate a acestora i-am trăit cu cizma rusească pe grumazul conducătorilor României. Toți conducătorii din primele două perioade postbelice ale istoriei României și chiar de la începutul celei de a treia au avut numire de la Înalta Poartă a Kremlinului, dar toți au afișat un patriotism/ naționalism ostentativ, numai bun de acoperit sursa puterii lor (pe atunci) oculte. Ceea ce se întâmplă (și) în acest an, este rezultatul luptelor dintre forțele promoscovite și pro-occidentale, cu o tendință abia perceptibilă de realiniere populistă și iliberală la ordinele ”fratelui” de la Răsărit. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 650. Miercuri 10 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (31)


Motto 1: ”Patria este o alcătuire terestră. Cine vrea să fie înger este întotdeauna prost patriot” (Renan)

Motto 2: ”Prostule! Nu trebuie să mori pentru patrie. Tu trebuie să trăiești pentru patrie” (Mihail Șolohov, ”Ei au luptat pentru patrie”)

Motto 3: ”Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înţelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deţinătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înţelepciunii.” (Platon)

Inevitabil, apare și problema perenă/ eternă: cine să conducă lumea? Din Motto 3 se vede clar poziția lui Platon, una perfect contrară celei susținute de Benda. Ca să fie sigur că mesajul cărții sale a fost înțeles, filozoful francez subliniază apăsat: ”…mă distanțez categoric de cei care ar vrea să încredințeze cărturarului cârmuirea lumii și care își doresc, ca Renan, ”domnia filozofilor”, odată ce consider că realitatea umană nu poate adopta crezul adevăraților cărturari decât devenind divină, adică pierind ca realitate umană.” (p. 144)

Dar, indiferent cine va conduce lumea, după părerea lui Julien Benda, viitorul… nu sună bine: ”dacă analiza trecutului ar putea duce la vreun pronostic valabil pentru viitorul omenirii, el n-ar fi deloc îmbucurător” (p. 148).

Ca o concluzie tristă la întregul său demers analitic vizând trecerea cărturarilor/ spiritualilor din propria lor barcă în cea a politicilor pasionale (naționaliste sau clasiale) Benda conchide, negând ceea ce a afirmat până acum: ”… mă întreb dacă omenirea, adoptând astăzi acest mod de trai, nu-și află astfel adevărata lege și adevăratul sistem de valori, conform esenței sale. …. Legea evidentă a naturii umane este dobândirea bunurilor și exaltarea eforturilor care o asigură: numai printr-un abuz extraordinar a izbutit o mână de oameni s-o facă să creadă că valorile supreme sunt bunurile spiritului” (p.148) Departe de a fi o aderare supusă la  condiția umană dependentă și doritoare doar de bunuri temporale, Benda încearcă să salveze ce mai poate fi salvat, respectiv să atragă atenția asupra acestui mod existențial uman: ”Spuneam mai sus că sfârșitul logic al acestui realism integral profesat astăzi în omenire este un masacru organizat între națiuni și între clase. S-ar putea imagina și altul, contrar: o reconciliere în numele singurului bun adevărat, pământul însuși, care nu poate fi exploatat decât în colaborare; atunci dorința de a se simți distinct ar fi transferată de la națiune la specie, iar aceasta s-ar ridica, mândră, împotriva a tot ce nu este ea însăși.” (p. 150)

Benda întrevede inevitabilitatea războiului atât timp cât națiunile se luptă între ele pentru suprafețe cât mai mari din planeta Pământ (resurse), iar clasele se războiesc între ele pentru supremație politică și economică (traiul cotidian). Capitalismul a creat burghezia care a călărit muncitorimea. Comunismul a adus muncitorimea la putere și a călărit burghezia veche, înlocuind-o cu o burghezie nouă, roșie, incultă și agresivă. Reformarea de către Gorbaciov a comunismului, a înlocuit burghezia roșie cu intelectualitatea kgb istă, în speranța că noua societate (social-democrată) din Era informației va fi soluția supraviețuirii comunismului. N-a fost să fie, iar clasa nou-formată (cleptocrația) este de fapt o oligarhie care stârnește ura păturilor oneste cel puțin cum și cât ura proletariatul burghezia avută. Lupta de clasă nu este/ rămâne doar o invenție marxistă cu referire strictă la proletari și burghezi, ci este modul cum se organizează oamenii pentru a trăi mai bine. Utopia saint-simoniană și marxiană a reconcilierii între clase și națiuni încă mai supraviețuiește, dar noile structuri sociale (în interiorul națiunilor), și noile structuri geopolitice mondiale (globalismul) vor fi foarte vizibile doar după următorul măcel mondial.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 641. Luni 1 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (22)


Benda este adeptul armoniei, al adecvării, al concordanței și echilibrului între vorbă și faptă, între menire și dedicare. Pe scurt, un idealist pragmatic. Preocuparea sa, în cartea Trădarea cărturarilor, este de a demonstra cum s-a încălcat (de la sfârșitul secolului XIX) legea concordanței dintre relațiile cărturarilor cu opera lor, pe de o parte, și caracterul forțelor politice, pe de altă parte. Dacă, prin ipoteză, caracterul forțelor politice era unul pozitiv, înalt umanist (cum ar fi cel de consolidare a națiunii, a justiției abstracte etc.) atunci cărturarii aveau ”dezlegare” întru implicare pasională în politică. Altfel, nu!

Cititorul mai răbdător (eventual cunoscător) poate observa că am forțat puțin transpunerea tezei fundamentale a marxismului, aceea a dezvoltării unui mod de producție (în cazul nostru, un mod de viață) în funcție de gradul/ nivelul de adecvare/ concordanță între relațiile de producție și caracterul forțelor de producție. Am procedat astfel pentru a încerca să înțeleg substratul pozițiilor și atitudinilor sale din această punere la punct a ceea ce ar trebui să facă marii cărturari și cum ar trebui ei să influențeze (îndeosebi din exterior) viața politică a unei țări.

Pot presupune că Benda l-a citit pe Marx la vremea scrierii cărții, iar faptul că nu peste mult timp s-a înscris în Partidul Comunist Francez, poate fi un argument în sprijinul acestei idei. Faptul că pe Marx îl interesau muncitorii (ca factor de schimbare socială directă), iar pe Benda îl interesau cărturarii (ca factor de schimbare socială indirectă), asta ține de un mod de a vedea lumea, de o moștenire educațională sau de un mediu de creștere. Pentru Benda, criteriul suprem al recunoașterii trădării unui cărturar era faptul că respectivul era supus laudelor lumii non-intelectuale: ”Există astfel un criteriu incontestabil ca să aflăm când un cărturar implicat în viața publică o face în concordanță cu menirea sa: el devine imediat ținta oprobriului lumii laice, căreia îi încurcă socotelile (Socrate, Isus). Se poate afirma a priori că un cărturar lăudat de laici și-a trădat misiunea.” (p. 42). Faptul că Isus este trecut în rândul laicilor trebuie văzut în cheie ideologică, nu religioasă. Astfel, toți revoluționarii (schimbătorii de sistem) sunt numiți de Benda, laici (contestatari ai religiei/ ideologiei dominante).

Închei speculația mea cu concluzia că Marx cel muncitoresc a dispărut pentru totdeauna, în timp ce Marx intelectualul a rezistat până în zilele noastre, îndeosebi în două locuri: în fostul imperiu sovietic, unde Gorbaciov a detronat rolul conducător al clasei muncitoare și l-a înlocuit cu intelectualitatea implicată pasional în politică; și în liderul mondial al capitalismului (SUA), îndeosebi prin ideologia corectitudinii politice. Aș putea vedea în Benda un precursor al corectitudinii politice (marxismul cultural) care mai supraviețuiește în unele medii intelectuale, îndeosebi în SUA. Preocuparea lui Benda de a stabili reguli, criterii și norme de evaluare a cărturarilor și de împărțire a acestora în trădători și netrădători (corectitudine culturală, i-aș putea spune) subzistă pe parcursul cărții, transformând-o într-un manual de etică pentru uzul cărturarilor și politicienilor. Probabil de aici se trage și gama largă de interpretări ale gândirii lui Benda, toate acestea conchizând că autorul francez este unul controversat, unul care păcătuiește printr-un exces de sinceritate și de idealism (idealism specific începutului secolului trecut, marcat de victoria socialismului în Rusia și de dinamizarea multelor mișcări socialiste din Occidentul european: socialiștii fasciști ai lui Mussolini și socialiștii naționaliști – naziști ai lui Hitler fiind lideri de opinie politică în interbelic. Pe scurt, Europa interbelică a fost puternic și grav marcată de ceea ce numim astăzi ideologiile de stânga (bolșevismul, fascismul și nazismul fiind cele mai cunoscute).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 511. Sâmbătă 26 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (12)


Spuneam/ scriam în episodul anterior despre posibilul câștig informațional pe care l-ar putea dobândi cineva în legătură cu modus operandi al Securității din vremea dictaturii ceaușiste (și, probabil, nu numai). În ultimă instanță, toate măsurile informative și tehnico-operative descrise în cartea Ioanei Diaconescu despre urmărirea lui Cezar Ivănescu nu sunt altceva decât mijloace concrete, adecvate pentru atingerea unui scop bine definit (supravegherea și modificarea comportamentelor oamenilor), respectiv sunt aplicații banale ale Metodologiei Scop-Mijloc, respectiv sunt elemente de management strategic și tactic studiate azi la orice curs pe teme manageriale. Important pentru mentalul nostru colectiv este faptul că putem citi, acum, negru pe alb, despre metodele/ mijloacele utilizate de Securitate, metode care păreau incredibile atunci când erau povestite celor care nu au pățit-o în mod direct și concret. De exemplu, printre măsurile tehnico-operative alese de securiști pentru supravegherea poetului Cezar Ivănescu este și ”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază împreună cu soția” (p. 107). Desigur, asta permitea instalarea/ dezinstalarea tehnicilor de ascultare, citirea unor documente (scrisori, jurnale) intime etc.

Urmare a presiunilor de la Răsărit (Gorbaciov vs Ceaușescu) statul român  a acceptat (fără plăcere) înlesnirea (ba chiar stimularea) plecării în excursii în țările socialiste, pentru a se crea acea masă critică de doritori de schimbare (la vârf). Am plecat și eu, în vara anului 1985 sau 1986 într-o excursie automobilistică până la Zidul Berlinului și retur (Ucraina, Polonia, Germania ”democrată”, Cehoslovacia, Ungaria). La revenirea în Iași, intrând în apartament, am observat că toate tablourile și carpetele de pe pereți erau așezate, ostentativ, pe pat. Evident, prima reacție a fost aceea de nedumerire, apoi de furie și de neputință. Ideea (apărută pe marginea acestei întâmplări) de a suna și de a reclama cazul la Miliție a fost la fel de repede respinsă, presupunerea mea fiind aceea că ”întâmplarea” respectivă a fost orchestrată de Securitate (”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază cu soția”) în cadrul unei operațiuni de racolare. Am amintit acest fapt ca un moment din tabloul general al modului de gândire, simțire și acțiune practicat de regimul totalitar. Pentru cine am scris această amintire? Pentru cei care nu au cunoscut direct metodele de supraveghere și de intimidare utilizate de regimurile bazate pe forță/ coerciție/ intimidare. Demonstrația faptului că metodele/ mijloacele folosite de sistemele opresive nu se schimbă imediat după ce se declară instaurarea democrației (ci continuă, poate chiar mai violent) a avut loc peste 10 ani când apartamentul în care locuiam la Chișinău a fost incendiat, după care s-au perindat prin apartamentul încă fumegând ”comisii” din partea pompierilor, poliției, securității, toate având un numitor comun: sublinierea ideii că, probabil, cineva a vrut să mă avertizeze în legătură cu ”ceva”, să fiu mai atent și că o colaborare mai strânsă cu ”organele” ar fi (fost) benefică…

În continuarea descrierii strategiilor de supraveghere este de reținut faptul că poetul rebel Cezar Ivănescu era înconjurat de o liotă de informatori (colegi, prieteni, cunoscuți, poate chiar și rude) astfel încât, practic, orice mișcare a sa era consemnată și analizată de ”organe”. Această ”pânză de păianjen” țesută în jurul unui singur om mi-a adus aminte de ineptul epitaf ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, epitaf care ar putea fi translat în cazul supravegherii poetului în ”Nu mă tem de Securitate, ci de imensa sa perfidie și insidioasă prezență”. Lista informatorilor care pozau în ”prieteni”, amabili care te invitau la ”una mică”, colegi și cunoscuți ai poetului este, într-adevăr, impresionantă. La fel de impresionantă este ”acuratețea” cu care este descrisă și analizat(ă) fiecare vorbă/ declarație/ dialog, volumul (mare!) de texte scrise devenind un veritabil Jurnal intim, scris, paradoxal, de alții… În mod cert, numele acestor informatori poate fi depistat cu un minimum de efort. Din motive care îmi scapă, Ioana Diaconescu, a declarat, în interviul acordat de domnia sa realizatorului TV Adi Cristi (linkul este menționat la începutul acestui miniserial) că nu este deloc interesată să devoaleze numele informatorilor, ci doar să descopere mecanismul prin care a fost posibilă această imensă delațiune. Cred că psihosociologii au găsit deja răspunsuri la această curiozitate firească, iar răspunsurile posibile sunt deja cunoscute. Cine este curios să le afle nu are decât să se uite mai atent în jurul său, să pipăie puțin mocirla morală în care ne scăldăm și, nu în ultimul rând, să se uite foarte atent în oglindă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!