liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r Recenzii articole

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 619. Duminică 9 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (13)


Finis coronat opus! Finalul pune în valoare opera! Ultima filă a Dosarului Dilema veche dedicat ”Spiritului critic” este completată de (cum am mai amintit) sărbătoritul lunii august, Andrei Pleșu care tocmai a împlinit 70 de ani. În loc de felicitări și calde omagii, redactorii revistei l-au pus în valoare pe mentorul lor dedicând ultima pagină a dosarului sărbătoritului însuși, dar nu în mod direct, ci indirect, prin trei extrase consistente din trei articole pe tema spiritului critic publicate de sărbătorit în Dilema veche și Adevărul.ro. Cele trei extrase se pot citi integral aici (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sursele-si-avatarurile-spiritului-critic ) eu rezervând-mi (doar) dreptul de a le comenta puțin. Parafrazându-l pe Alecu Russo care a scris Critica criticii (https://ro.wikisource.org/wiki/Critica_criticii), Sever Voinescu consideră cele trei fragmente pleșuane drept ”o irezistibilă critică la adresa spiritului critic de la noi” (p. VIII). Domnul Andrei Pleșu este doctor H.C. (în prostologie) al Universității Ovidiu din Constanța în anul de grație 2015 (iată discursul domniei sale cu acest prilej: https://www.youtube.com/watch?v=FAbNhfCwLhk ). Chiar titlul prelegerii (”Despre prostie”)  ni-l recomandă pe fondatorul dilematicei reviste ca pe un specialist în prostie. Citind cele trei fragmente deducem că dl Pleșu (nu) răspunde pozitiv la întrebarea din titlul acestui miniserial. Domnia sa critică mitul că ”spiritul critic e resimțit ca un simptom al inteligenței. Numai proștii sînt mulțumiți. … Inteligența e, prin definiție, un ”ce” nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi la tot pasul: ”Așa nu se mai poate!” Degeaba ești inteligent dacă nu ești mai inteligent decât ceilalți, decît ”dumnealor”. Degeaba ești inteligent dacă nu ești supărat și agresiv” (Dilema veche, nr 261, februarie 2009). Din acest fragment rezultă că NU, spiritul critic nu este o dovadă de inteligență. Peste aproape doi ani, însă, maestrul în prostologie conchide că spiritul critic s-a deformat, ca multe alte lucruri de pe la noi, ajungând să însemne ceva negativ: ”În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară”. (Dilema veche, ”Spiritul critic în supradoză”, în: nr 355, decembrie 2010). De fapt, abia ultima frază din al doilea citat este una pe deplin lămuritoare: spiritul critic este ceva bun, pozitiv, semn al inteligenței unui popor și al unui… critic, dar supradozajul, criticismul cu alte cuvinte, critica de dragul criticii, plăcerea de a cârcoti și doar de a te afla în treabă și a te autobăga în seamă este … de criticat! Ca să critici, trebuie să înțelegi ceea ce critici, să cunoști domeniul și să ai argumente. Altfel, criticul cusurgiu va păți ca dl D.G. descris de Alecu Russo: ”Domnule D. G., când am avea vreme să stăm la vorbă, ți-aș spune că n-ai idee de construcția unei piese, că nu înțelegi nici autorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pe scenă, nici știința oamenilor, a lumii și alte multe, dar sunt încredințat că nu m-ai înțelege, precum nu înțelegi nici ce citești acum. Știu că la vârsta d-tale îi greu de a învăța: îi mai lesne de a desface decât a face, a descoase decât a coase, a critica decât a scrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înțelegi ce critici, să nu dai iar peste rușine.

Răspunsul pozitiv la titlul interogativ al acestui miniserial îl dă dl Pleșu într-un text din 2015: ”E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De câte ori trebuie să să iei o hotărîre, să-ți dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…” (Andrei Pleșu, ”Chipuri ale spiritului critic”, adevărul.ro, 19 decembrie 2015). Prin urmare, spiritul critic este, într-adevăr, un semn de inteligență, dar… atenție la doză! Sugerez cititorilor care au audiat integral discursul ”Despre prostie” să citească și comentariile (multe ultra-acide, supradozate și neargumentate). Doar astfel poți fi de acord cu Andrei Pleșu care în extrasul din textul publicat în 2015 scria: ”Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă ”fraieriți” de te miri cine. Știu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalți trece drept un simptom de ”deșteptăciune”. Numai tontul cedează impulsului de a fi ”de acord” ”. Pe FB, simpatizanți stângiști văd în domnul Pleșu un impostor, o hahaleră, unul care nu știe nimic dar se pronunță despre toate, un fals intelectual, un necunoscător al limbii române etc. etc. De unde rezultă că critica de pe poziții ideologice/ politice/ partizane este una fără frontiere, fără milă și… fără creier. Evident, majoritatea celor care îl critică pe dl Pleșu nu au citit mai nimic din ceea ce a scris dilematicul nostru scriitor. Cred că avea mare dreptate La Bruyere care afirma că ”Plăcerea de a critica suprimă adesea plăcerea întâlnirii cu multe lucruri frumoase”.  (va continua)

P.S. Pentru că mâine începe școala și pentru că spiritul critic ar trebui să fie în permanență prezent în deciziile miniștrilor, managerilor, părinților și profesorilor recomand celor care au legătură cu învățarea (lor sau a altora) să citească acest articol: http://www.contributors.ro/cultura/educatia-si-gandirea-critica-a-gandirii-critice/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 617. Vineri 7 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (11)


În excursurile istorice pe tema evoluției spiritului critic la români s-au făcut analize și trimiteri la Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Manolescu etc., dar perioada 1945-1989 parcă nici n-a existat. Se poate așa cevaaa!? Sigur că nu se poate, așa încât coordonatorul Sever Voinescu l-a invitat pe Cristian Vasile să acopere acest interval istoric cu considerațiile sale despre critica și autocritica în comunism. Articolul are un titlu cam lung (parcă extras din modul de formulare al titlurilor articolelor în perioada cu pricina: autorul vroia ca titlul să spună măcar jumătate din ideile articolului): ”Spirit critic vs. Critică și autocritică în comunismul românesc: implicații pentru lumea intelectuală” (vezi articolul la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/spirit-critic-vs-critica-si-autocritica-in-comunismul-romanesc-implicatii-pentru-lumea-intelectuala ).  Parcă dorind să-i dea dreptate lui Lamartine, care pe vremea sa considera că ”Critica este puterea neputincioșilor” (adică a celor care nu pot scrie literatură adevărată) puterea comunistă invita insistent să primească critici de la ”oamenii muncii” pentru a se putea remedia rapid eventualele lipsuri și neîmpliniri. Desigur, era cel mai bun mod de a cunoaște spiritele critice, cârcotașii și nemulțumiții sistemului. Am povestit, la începutul acestui miniserial, cum am căzut și eu în capcană răspunzând pozitiv invitației de a-mi formula sincer criticile… Și totuși, sistemul comunist chiar oferea niște domenii care erau supuse criticii și la modul oficial: birocrația și stilul birocratic de conducere (desigur, nu conducerea superioară de partid și de stat trebuia criticată). Evoluția libertății de a critica în regimul comunist seamănă perfect cu Coloana infinitului a lui Brâncuși: când te strângea de gât, când te mai lăsa să-ți umpli plămânii cu aer. Am experimentat-o și eu din plin: înainte de tezele din iulie 1971, spiritul meu critic era lăudat și stimulat; imediat după, șefii mi-au dat de înțeles s-o las mai moale. La începutul anilor 80 am fost tras pe linie moartă (inclusiv blocarea tezei mele de doctorat în 1984), inclusiv imposibilitatea de a avansa câtuși de puțin ierarhic, deși îndeplineam condițiile cerute de lege. După 1985, m-am simțit foarte băgat în seamă, oferind-mi-se posibilitatea de a conferenția în întreprinderi (de regulă, pe teme de situație economică mondială), de a publica etc. Mai mult chiar, spiritul meu critic a fost considerat util pentru perioada imediat postrevoluționară: mi se dădea mereu de înțeles că va avea loc Revoluția Română și că este nevoie de oameni cu bună pregătire care să înlocuiască vechile structuri. La câteva zile după moartea lui Ceaușescu m-a sunat îndrumătorul de teză și m-a invitat să-mi susțin teza de doctorat. Mai mult, am fost invitat să candidez la parlamentare (dar am refuzat să intru în partid și nici mesagerii serviciilor ”noi” nu au avut succes, deci locul meu de deputat a fost ”vândut” unui ins de nădejde). Am preferat să ilustrez, aici, cu exemple personale cum era cu critica și autocritica în comunism și imediat după. Cristian Vasile a ales să ilustreze evoluția spiritului critic & autocritic în comunismul românesc prin modul cum se lărgea sau se îngusta/ îndesea sita cenzurii. Concluzia (tristă) a autorului face o bună sinteză a ceea ce a fost și a ceea ce avem, din păcate, astăzi: ”Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reușit să alinieze spațiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însușirea de texte etc.) au invadat și spațiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universitățile instituțiilor de forță, cazone, compromițând doctoratul și nu numai.” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 615. Miercuri 5 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (9)


Răsfoind paginile dosarului Dilema veche pe tema ”Spiritul critic”, după ce am văzut, prin titluri, că Maiorescu este prezent chiar în primul articol, am rămas mirat că nu apare și G. Ibrăileanu cu lucrarea sa ”Spiritul critic în cultura românească”. Citind apoi articolele m-am liniștit: Ibrăileanu nu a fost nicidecum omis/ ocolit/ obturat din discuția despre spiritul critic. Dimpotrivă, Mircea Vasilescu îi dedică lui G. Ibrăileanu întregul articol de la pagina IV: ”O sută de ani de spirit critic?” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-suta-de-ani-de-spirit-critic).  (Din câte știu G. Ibrăileanu a rugat, prin testament, ca editorii operei sale să nu scrie niciodată numele de botez în întregime, ci doar inițiala G. În articolul semnat de Mircea Vasilescu, dar și în multe alte părți, cum ar fi denumirea unui liceu din Iași, scrierea numelui criticului pe bustul său din fața liceului etc., numele criticului este scris întreg. Poate ar merita ca cercetătorii profesioniști să elucideze acest aspect și instituțiile în cauză să respecte dorința testamentară a cunoscutului critic).

În loc să comentez pe larg afirmațiile lui Mircea Vasilescu  pe tema modului actual de receptare a aprecierilor lui G. Ibrăileanu, recomand cititorilor acestui miniserial despre spiritul critic să aloce timp citirii (cu folos a) cărții lui G. Ibrăileanu: https://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83 .  Într-un episod anterior, am citat un text din Ibrăileanu despre faptul că cultura română era (la vremea sa) una eminamente de împrumut: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Același citat este menționat și de Mircea Vasilescu și utilizat pe post de exemplu de apreciere (foarte) critică, fără frica de a fi tratat drept dușman al poporului, trădător al națiunii, denigrator al statului român sau detractor al culturii române. Nimic din toate aceste frici nu trebuie să se întâmple într-o societate/ cultură bazată pe spirit critic și pe mult discernământ în aplicarea etichetelor. Altfel, citatul cu pricina, încăput pe mâna patriotarzilor politicaștri, a dogmaticilor propagandiști găunoși și a trâmbițașilor iubitori de glie strămoșească (sfântă, iubită, mult încercată etc.) ar deveni un excelent prilej pentru anatemizare publică, pentru condamnări ferme a celor care l-ar propaga, condamnări făcute în numele naționalismului/ patriotismului/ populismului local. A gândi tezele trecutului sine ira et studio prin prisma dreptului la opinie a fiecărui autor/ cercetător/ gânditor este un semn de maturitate culturală și social-politică. O sugerează și o susține Mircea Vasilescu ca o concluzie firească a eseului său: ”Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit (sic! – L.D.) lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice” (p. IV). (Nu neapărat pentru a demonstra că am spirit critic, am subliniat în text cele două cuvinte care reprezintă o supărătoare repetare). Invitația autorului articolului la spirit/ gândire critic(ă) este, în esență, o aplicare a sfatului dat de Francis Bacon: ”Nu citi ca să contrazici și să refuzi, dar nici ca să crezi și să te supui și nici ca să găsești motiv de conversație sau un discurs care ți-ar plăcea. Citește ca să cântărești și să evaluezi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 614. Marți 4 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (8)


Un răspuns pozitiv (deși doar implicit) la întrebarea din titlul acestui miniserial îl dă și Sorin Costreie, conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, translând discuția de la tema Dosarului Dilema veche (”Spiritul critic”) la un concept mai larg uzitat astăzi (”gândirea critică”), dar generat tot de vechiul și clasicul concept așezat de Maiorescu la baza culturii române. În fond, spirit înseamnă gândire, rațiune, atitudine logică/ corectă/ adecvată (vezi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Spirit_(filozofie)). A fi spiritual înseamnă să ai acea inteligență care se probează (și) prin simțul umorului (nu întâmplător, uneori, ”spiritual” înseamnă pur și simplu ”glumeț”). Sorin Costreie reușește să explice conceptul de ”gândire critică” prin câteva metafore și comparații bine alese. Astfel, în primul rând, gândire critică înseamnă o gândire sceptică/ socratică, o atitudine mentală rezervată, calmă, preventivă. În miliardele de decizii pe care le luăm zilnic, marea majoritate a acestora NU sunt decizii raționale, ci luate aleatoriu (la întâmplare), din instinct, din obișnuință/ rutină, dar nu în urma unei ample analize a (tuturor) cauzelor și a (tuturor) consecințelor unei acțiuni. ”Gândirea critică este acea parte rațională din noi care știe că poate cel mai irațional lucru este să ne credem ființe pur raționale. Nu există așa ceva! Este doar o rațiune care trebuie să dea seama de visceralul și iraționalul din noi.” (p. III).  Translat în planul mare al temei acestui serial (inteligență & prostie) definiția de mai sus este aplicabilă definirii prostului: prostul este acel individ irațional (sau aparent rațional) care se crede foarte deștept, respectiv crede că este o ființă pur rațională (fie că este multititrat sau nu).

Cu acest ocol conceptual în minte, articolul lui Sorin Costreie intitulat ”Gândirea critică” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/gindirea-critica) propune un fel de ghid practic de utilizare a minții, a gândirii umane. Autorul propune ca tema gândirii critice să fie prezentă în orice ciclu educațional (de la grădi la doc și postdoc), indiferent de natura și specializarea pregătirii. În fond, școala s-ar putea reduce doar la această eternă preocupare de a nu lăsa oamenii să profite nelimitat de acest plus față de necuvântătoare, acela de a fi/ rămâne/ muri (și) proști. Dacă absolvenții noștri ar fi studiat (bine) gândirea critică nu am mai avea atâta prostire prin propaganda de partid, atâta manipulare de mase prin media mincinoase, fake news uri înghițite pe nemestecate (cu consecințe grave nu doar pentru indivizi, ci pentru societatea românească în ansamblul ei). Educarea gândirii critice, ne spune autorul, începe cu preocuparea îmbogățirii gândirii noastre prin autoanaliză permanentă: ”Gândirea critică este în primul rând un act de gândire a gândirii, de meta-gândire, în care identificăm greșelile de raționament și prejudecățile de care avem parte cu toții de-a lungul unei zile.”.

Wicki definește (non-standard) că ”Gândirea critică constă din procesul mental de analiză sau evaluare a informației, mai ales afirmații sau propoziții pretinse de unii oameni a fi adevărate. Ea duce la un proces de reflecție asupra înțelesului acestor afirmații, examinând dovezile și raționamentul oferit și judecând faptele.” Ironic, Paul & Elder (2006) au definit astfel gândirea critică: “Critical thinking is the art of thinking about thinking while thinking in order to make thinking better.” Într-adevăr, gândirea gândirii care gândește cum să îmbunătățească gândirea pare un fel de scărpinat la urechea dreaptă pe sub genunchiul stâng. Unii ar spune: important e să gândim bine, nu să gândim cum gândim și de ce nu gândim mereu cum ar trebui să gândim. Nu mai vorbesc despre cei care au studiat o viață întreagă gândirea, legile gândirii (logica) și au convingerea că dețin cheile cunoașterii universului: ei sunt cei mai expuși la căderea în iraționala atitudine de a se considera perfect raționali (și cunoscători!). La polul opus se situează aceia care consideră că devreme ce oamenii sunt (de la natură) înzestrați cu această abilitate numită gândire, nu ne mai rămâne decât să șlefuim/ perfecționăm această gândire.

Sorin Costreie atrage atenția că ”întoarcerea gândului asupra lui însuși este un proces complex și complicat în care trebuie să identificăm și să îmbunătățim acele ingrediente ale gândirii care ne-ar ajuta să avem o gândire mai clară și mai articulată”. De regulă, oamenii acceptă să gândească ceva concret, practic și cu utilitate imediată. Când le vorbești despre îmbunătățirea gândirii în general lucrurile se complică, poate și pentru faptul că ei nu sunt de acord cu unele premise sau concluzii. Cred că aici este cheia înțelegerii rostului gândirii critice, una care te învață cum să gândești nu ce să gândești sau ce fel de rezultate trebuie să obții. Aristotel sublinia că ”O minte educată este aceea care se poate gândi la o idee fără să o accepte”. Dacă înghesui gândirea în raționamente prefabricate cu rezultat cunoscut nu poți decât să ajungi la aberațiile corectitudinii politice, un tipar rezultat din Teoria critică (marxiană) asupra societății capitaliste. Adepții corectitudinii politice, dar și amanții/ iubitorii de ideologii frumos colorate și ornate cu promisiuni nu pot deveni decât analfabeți funcționali – persoane care știu citi și scrie, dar nu pot explica despre ce este vorba sau ce au înțeles dintr-un text oarecare. Analfabeții funcționali – subliniază și autorul articolului – sunt produșii unui sistem de învățământ bazat pe repetare mecanică, pe nestimularea creativității și pe memorare de dragul memorării. Trebuie însă să nu ocolim adevărul că producerea de analfabeți funcționali este visul de aur al manipulanților politico-ideologici și ai neprietenilor dialogului deschis și ai democrației participative.

În treacăt fie spus, gândirea critică este intrinsecă Metodologiei Scop Mijloc și oricăror procese decizionale înalt conștientizate. Sorin Costreie a propus ca gândirea critică să fie predată în mod continuu, la toate nivelurile. Dacă s-ar accepta asta s-ar crea un foarte favorabil context pentru predarea generalizată a Metodologiei Scop Mijloc, în mod preponderent în primele etape ele ciclului educațional, urmând ca orice specializare să fie posibilă DOAR după ce se cunoaște întregul corp de cunoștințe fundamentale despre om. Confucius atrăgea atenția asupra rolului gândirii în procesul învățării. ”Să înveți fără să gândești este muncă în zadar, dar să gândești fără să înveți este de-a dreptul periculos”. A învăța să gândești (critic) este însă primordial! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 612. Duminică 2 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (6)


Dosarul Dilema veche cu tema ”Spiritul critic” debutează, firesc, cu … începuturile gândirii critice românești moderne, respectiv cu liberal-conservatorul Titu Maiorescu, oltean moldovenizat, școlit la Paris și adept/ admirator al culturii germane, puternic influențat de englezul Edmund Burke (https://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Burke). Maiorescu nu doar definește și esențializează acea formă de spirit critic adecvată vremurilor de construcție culturală europeană de la noi, ci îl practică, îl promovează și îi premiază pe scriitorii care îi înțeleg menirea și sensul. Ioan Stanomir, în articolul de debut al Dosarului (”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică”, p. II) vorbește chiar despre ”Pedagogia lui Maiorescu”, despre acel ”ochi victorian… capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul”. Pentru că doar sesizând și evidențiind negativul, inadecvatul, dizarmonia, lipsa de măsură, grandilocvența etc. poți să vii cu propuneri de pozitivare, de adecvare, de armonizare, de echilibrare și de normalizare pe care le presupune orice act educațional-cultural, inclusiv acela numit ”critică”. Ioan Stanomir dă și el un răspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui miniserial despre spiritul critic și inteligență. Da, spiritul critic (autentic) este apanajul oamenilor inteligenți, al celor care înțeleg corect realitatea și pot acționa în cunoștință de cauză pentru a o îmbunătăți, gradual și echilibrat: ”Răceala olimpiană pe care i-o reproșează inamicii și detractorii este marca inteligenței ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente”. Contrar acestui punct de vedere, doi critici ai lui Maiorescu, Adrian Rezuș și Bogdan Rusu, nu obosesc în a aduce dovezi despre cât de prost, nepregătit, incult, infatuat, nefilosof etc. a fost ctitorul culturii române moderne, Titu Maiorescu. Voi aloca episoade speciale acestor două puncte de vedere, deoarece doar comparând argumentele putem ajunge la justa măsură, la atenuarea exagerărilor și la punctul de vedere echilibrat și armonios pe care îl presupune spiritul critic autentic. Dar există și un spirit critic ne-autentic, unul mimat și practicat cu rea credință? După Sever Voinescu (vezi episodul anterior), din păcate, încăput pe mâna românilor, spiritul critic o ia razna, cade fie în omagiere deșănțată, fie în detractare fără limite, ajungându-se, vai!, tocmai la opusul a ceea ce presupune spiritul critic: inteligență, moderație, echilibru, măsură. Este ceea ce promovează și Ioan Stanomir în articolul său, punând accentul tocmai pe aceste calități pe care le-a avut Titu Maiorescu și pe care ar trebui să le aibă și criticii contemporani (unii dintre ei chiar profesioniști), indiferent de domeniul la care se referă acea critică: artă, cultură în general, literatură în special, viață socială și politică, ideologii, doctrine, curente de gândire etc. Aceasta cu atât mai mult în zilele pe care le trăim, ca o speranță ultimă ce nu vrea să moară: ”În clipele în care delirul demagogic devine copleșitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept” (Ioan Stanomir).

Dar nu doar delirul demagogic înflorește nestăvilit la noi, ci și prostituția intelectuală oferită, ostentativ desigur, sub numele de critică de întâmpinare, când ”critici” cu burta mare și sete multă nu ezită să-și pună rușinea la bătaie lăudând grețos orice tabletă de poezele ale vreunei firave și începătoare domnișoare, în drumul nestăvilit (de nimeni) înspre calitatea de membru plin al Uniunii de scriitori. Comercialismul de duzină a invadat demult uniunile de creație, spiritul creator fiind probat mai întâi de incredibila imaginație și îndrăzneală (a unora) în a-și croi drum către presupusa înaltă societate a oamenilor care scriu. Pe la mijlocul anilor 90 un ilustru poet necunoscut de nimeni mă abordează, mă laudă pentru talentul meu ”scriitoricesc” și mă roagă să-i fac o cronică la o carte de poezii. Îi spun că nu mă pricep la poezii. ”Nu contează, important este să apreciați...”. Ca să evit al doilea refuz brutal, o iau pe ocolite: ”Și unde a apărut cartea?”. ”Păi n-a apărut! După ce am aprecierea dumneavoastră mă duc la o editură...”. Sancta simplicitas! Despre comercializarea, parohializarea și bagatelizarea criticii literare la noi – în excelentul articol al lui Ioan F. Pop (aprilie 2018): http://www.contributors.ro/cultura/canoniada-canonului-literar/ .

Inevitabil, mai ales la români, spiritul critic vine și există ardent și ca o expresie a orgoliilor – deopotrivă ale creatorilor și ale cârcotașilor lor. Autorul articolului despre Maiorescu devine el însuși pedagog și critic atunci când ne atrage atenția, delicat dar ferm, asupra consecințelor nefaste spre care ne îndreaptă eliberarea necontrolată a energiilor orgolioase: ”Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca și în urmă cu un secol și jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentațiile propriului orgoliu intelectual”. Practic, din aceste nemăsurate orgolii (doar aparent intelectuale) apar miile de scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România, tonele de maculatură (ne)citită, adesea, doar de câțiva apropiați, la recomandările insistente ale autorilor grofo-maniaci.

Ioan Stanomir subliniază că Maiorescueliberează terenul pentru un alt canon și o altă sensibilitate care va veni” numind demersul său ”o autentică revoluție de gust și de perspectivă”.  (vezi despre conceptul de ”canon” articolul lui Virgil Diaconu publicat de revista Ramuri în august 2013: http://revistaramuri.ro/index.php?id=2487&editie=85&autor=de%20Virgil%20Diaconu, dar și http://teorialiteraturii.blogspot.com/2012/05/canonul-literar.html sau articolul lui Iulian Boldea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2941/pdf , dar și articolul din 2013 al lui Nicolae Manolescu: http://www.romlit.ro/index.pl/despre_canonul_literar (cu rezerva mea asupra afirmației că Wikipedia omoară critica). Cu precizarea cvasiinutilă că Mr. Google oferă un evantai foarte larg de articole și cărți pe tema definirii și clasificării canoanelor mai adaug doar un link (autor Cosmin M.I. Borza): http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Borza_Cosmin.pdf. În esență, literatura română este marcată de două canoane literare majore: cel modernist (forme fără fond – Maiorescu; sincronism – Lovinescu) și postmodernist (melanj anticanonic, relativism – fără un lider recunoscut devreme ce canonul postmodern însuși este anticanonic și refractar la ideea de lideri recunoscuți în materie).

Parcă încercând să dea un răspuns cauzal-explicativ la actuala uriașă dezordine literară mondială postmodernă, Ioan Stanomir statuează că ”Pentru individ, ca și pentru comunitate, spiritul critic stabilește acel standard fără de care ordinea și echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.”. Așadar, nu trebuie să ne mirăm deloc că plutim anomic, neregulat, în derivă, de mai multe decenii: lipsește acut spiritul critic ordonator, echilibrator și armonizant. În lipsa acestor minime calități intelectuale elementare nu trebuie să ne mirăm de instalarea insidioasă și perversă, în ”scumpa noastră patrie” a dictaturii mediocrității (sub forma dictaturii majorității), a cultului pentru puterea de gang și a antiintelectualismului tot mai vizibil la iliberalii noștri populiști autocrați autobotezați socialiști, cu tente asiatice tot mai vizibile. O spune, cu tristețe, în finalul articolului său și Ioan Stanomir: ”Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenței noastre colective”. Articolul profesorului Stanomir merită și trebuie citit în întregime (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/maiorescu-spiritul-critic-si-luciditatea-patriotica), nu doar pentru recursul la Maiorescu, ci (și)  pentru acuratețea, inteligența și actualitatea sa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 609. Joi 30 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (3)


Interviul domnului Nicolae Manolescu acordat lui Sever Voinescu se întinde pe două pagini de revistă. Voi extrage din acest interviu doar acele pasaje care pot contribui la o mai bună înțelegere a viziunii manolesciene asupra spiritului critic și a rolului lui în sporirea calității și importanței unei culturi.

  • Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice.”
  • Întrebat de VoinescuÎn contra cărei direcții de azi din cultura română v-ați așeza?”, Nicole Manolescu răspunde: ”Contra naționalismului. Și vreau să precizez clar că sînt cu totul de acord cu vorba care spune că naționalismul înseamnă să-i urăști pe cei care nu aparțin nației tale, iar patriotismul înseamnă să-i iubești pe cei care sînt de o nație cu tine. Nu-i înțeleg pe naționaliști când aceștia afirmă că noi sîntem buricul lumii. … Recunosc că în acest moment literatura română nu are un mare roman. Dar mă uit în jur și întreb: Franța are? Nu.”
  • ”Spiritul critic însuși trebuie supus criticii. În acest sens, da, spiritul critic e un pariu, presupune un risc, dar trebuie să înțelegem că altă cale mai bună nu există.”
  • ”Eu nu cred că avem o cultură mică. Eu cred că avem o cultură scurtă. Sigur că dacă ne comparăm cu alții riscăm depresia.”
  • ”Masele nu fac cultură. Elitele fac cultură și, eventual, această cultură se propagă mai mult sau mai puțin în mase. Dacă începem să credem că masele fac cultură, atunci nu de cultură vorbim, ci de divertisment” (Aici am și eu un punct de vedere, cu care sunt de acord J emoticon zâmbăreț: masele fac cultură de mase, iar elitele fac cultură de elite. Între aceste două paliere au loc mereu împrumuturi și preluări în ambele sensuri).
  • ”E un paradox, dar școala de dinainte era mai bună. După 1990 a început prăpădul. … Revin la problema profesorilor. Cînd s-au introdus manualele alternative am mers prin licee să le susțin. Și am întîlnit o abia camuflată iritare a profesorilor de literatură, mulți dintre ei fiind foști studenți de-ai mei, pe motiv că trebuie să recitească. Incredibil! Profesori de literatură care au o problemă să citească!” (Mă raliez uimirii profesorului Manolescu în sublinierea ideii că în realitatea noastră românească cei mai mari dușmani ai îmbunătățirii sistemului de educație sunt profesorii. De ce? De lene! Propunerea mea ca disciplinele de umanioare (îndeosebi așa numitele ”științe” socio-umane) să formeze o singură disciplină unitară și armonios închegată predată de actualii profesori (evident cu condiția ca fiecare să studieze disciplinele celelalte pentru a putea preda cunoștințele despre om și societate într-o viziune completă și unitară), a fost primită cu mare rezervă, cu argumentul: ”Cum adică? Profesorul de psihologie trebuie să cunoască și filosofie, și economie, și politologie, și antropologie etc.?” Răspunsul meu era: ”Da! Dacă un elev trebuie să cunoască toate aceste manuale, de ce n-ar fi în stare și profesorul să le cunoască?!”).
  • ”Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva la o parte, propunînd și practicînd niște criterii. Această selecție produce un canon, ceea ce înseamnă că nu se poate să termini școala fără să fi citit versuri ale lui Eminescu, Amintirile lui Creangă. În literatura română au existat mai multe canoane. Pașoptiștii nu prea au putut articula unul, pentru că nu prea aveau ce respinge, dar de la Maiorescu începând avem canon. Apoi Lovinescu a completat canonul cu perioada post-maioresciană, iar Călinescu a stabilizat acest canon care, după opinia mea, este valabil și azi. Începând însă cu generația 2000, nu numai că acest canon nu mai pare valabil, dar ideea însăși de canon nu mai funcționează. Pentru tinerii noștri contemporani nu există decît prezentul. …. Trecutul este organic înglobat în prezent, or, tocmai acestei organicități i se opune generația anului 2000. Eu cred că tocmai această uitare voită a trecutului, care presupune abolirea oricărui canon, este una din cauzele invaziei actuale de analfabeți și ignoranți care ne conduc” (sublinierea mea).
  • ”… tinerii critici influențați de Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu, par convinși că selecția nu mai e necesară, nici canonul, că trebuie să trăim hedonic prezentul literar, că doar asta contează. … nici un tînăr critic n-a scris despre Maiorescu. Pentru ei Maiorescu nu mai e relevant.
  • ”… e un lucru interesant în povestea asta a formelor fără fond, care i-a fost reproșată lui Maiorescu, inclusiv de Lovinescu, pe motiv că nu există formă fără fond, că e un nonsens. Maiorescu n-a cerut niciodată desființarea formelor împrumutate pentru că erau inadecvate fondului autohton. Nu există la el nici o frază de acest gen. Dar Maiorescu a mai spus ceva: nu e vorba să desființăm formele occidentale împrumutate rapid și, poate, superficial; e vorba să creăm acel conținut național care să le umple. … Dar exact asta spune și Lovinescu criticîndu-l pe Maiorescu: să nu aruncăm peste bord formele occidentale pe motiv că n-au fond, ci să lăsăm formele occidentale importate să-și creeze fondul românesc!”
  • Niciodată n-am înțeles de ce Călinescu nu-l suferea pe Maiorescu. Spunea că este ”o mare minte mediocră”, iar eu zic: ”Dă, Doamne, României măcar încă o inteligență la fel de mediocră!”. Înțeleg bine deosebirile dintre ei. La Călinescu, fantezia era pe primul loc. Maiorescu era mai riguros, aproape rigid, avea școală germană” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 608. Miercuri 29 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (2)


Promiteam, în episodul anterior, că voi extrage afirmații cu iz de aforism din dialogul publicat de Dilema veche. Mai întâi de toate, titlul interviului luat de Sever Voinescu criticului literar Nicolae Manolescu este chiar un citat din criticul român aproape octogenar (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu) : ”Dacă școală nu e, spirit critic nu e. Și dacă spirit critic nu e, cultură nu e”. Nu intenționez s-o fac pe cârcotașul cu orice preț, dar am câteva amendamente la această zicere ce vrea să surprindă esențele vieții culturale într-o societate oarecare. Desigur, este vizibilă calchierea primei părți a zicerii după apostolul Pavel:De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: “De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este.” (zicere care a fost parafrazată de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni sub forma ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”). Ca toate generalizările, riscul deformărilor și al mal-entendu-urilor este mare. Criticul român sugerează, în prima parte a afirmației că doar școala poate să-i înzestreze pe absolvenții săi cu spirit critic. Rezerva mea vizează crearea spiritului critic, nu dezvoltarea și șlefuirea spiritului critic. Acesta, ca și spiritul practic, spiritul poetic, spiritul de observație, spiritul de organizare etc. este un dat. Care ”dat” nu este dat oricui. Altfel, deduc eu, lipsa criticilor (literari, dar nu numai) ar putea fi suplinită prin înființarea școlilor de critici literari, așa cum s-a procedat în anii 50 cu înființarea școlilor de scriitori (din care n-au ieșit mai mulți scriitori decât au intrat…). Prin urmare, o valoare mai mare de adevăr ar fi prin afirmarea rolului pe care ar trebui să-l aibă școala în stimularea și șlefuirea spiritelor critice. (Mai trebuie oare să subliniez că există indivizi care nu au prea multă școală, dar au spirit critic din belșug?!). Și a doua parte a zicerii manolesciene (”Dacă spirit critic nu e, cultură nu e.”) suferă tot din motive de … generalizare excesivă. Sigur că spiritul critic este important în construirea unei culturi de bună calitate, durabile și agreabile, dar să anulezi existența unei culturi pe motive de lipsă de spirit critic mi se pare o exagerare fără rost. Pozitivând și amplificând afirmația manolesciană, se poate ajunge la o formulă și mai îndepărtată de adevăr: cu cât mai mult spirit critic, cu atât mai multă cultură într-o societate dată. Or, excesul de spirit critic poate duce la nihilism și la anularea spiritului critic însuși. Prin urmare, aș pleda pentru o prezență activă și echilibrată a spiritului critic într-o cultură care se dorește dinamică și solidă. Închei cu observația că o cultură lipsită total de spirit critic  poate să existe oriunde în lume: pur și simplu este o altă formă de cultură; nu-i putem acuza de incultură pe cei lipsiți de spirit critic – ei construiesc un alt tip de cultură, unul care poate plăcea sau nu, care poate dăinui sau nu. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!