liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Invazia spionilor

Episodul 755. Miercuri 23 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (17)


Al patrulea capitol al cărții ”Invazia spionilor” este dedicat celor care au răspuns de Securitate sau care au condus direct această instituție. Securitatea, ca instituție, s-a născut în 1948, a crescut și s-a intensificat exponențial până în 1953, anul morții lui Stalin. Ținta acțiunii distructive a Securității a fost, în acea perioadă, Opoziția, respectiv membrii partidelor istorice, ai mișcării legionare și a oricăror alți opozanți ai regimului comunist bolșevic de rit moscovit. Oarecum similar cu perioada acestor ultimi doi ani, presa era/ este aservită politic, economic și etic partidului unic. A fi lucrător în presă echivala cu a fi propagandist, acuzator, defăimător al burgheziei și apărător fără crâcnire al cauzei proletariatului (culmea ridicolului, proletariatul tocmai s-a consolidat numericește cu fosta burghezie, lipsită complet acum de mijloace de producție, pentru supraviețuire fiind nevoiți să muncească fizic sau intelectual).
Printre ziariștii cei mai zeloși și înfocați în acuzații publice se număra Silviu Brucan, secretar general de redacție al ziarului Scânteia, organ al CC al PMR (ulterior, Silviu Brucan a devenit redactor șef al acestui cotidian de uriaș tiraj). În articole vitriola(n)te, Silviu Brucan cerea pedepse grele pentru liderii partidelor istorice. Soția sa, Alexandra Sidorovici, era procuror-șef, respectiv acuzator public în procesele intentate oamenilor politici care reprezentau ”trecutul”. Nu întâmplător, Silviu Brucan a avut un mare rol în lovitura de stat anticeaușistă din decembrie 1989, dar îndeosebi în consolidarea regimului neobolșevic al lui Ion Iliescu. El a ținut, până aproape de moartea sa, lecții de analiză politică, de democrație originală și de cameleonism dus la extrem. Dar, vorba autorilor, fiind un caz aparte, va avea parte de o secțiune specială în carte.
Securitatea era brațul lung și înarmat al Moscovei împotriva poporului român căruia i s-a vârât pe gât o orientare politică și ideologică total străină (în 1944 PCR avea în întreaga Românie 1080 de membri mari și lați!). Au rămas celebre sintagmele care descriau modus operandi al Securității: ”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”. Temele și acțiunile Securității erau stabilite la Moscova (ceea ce nu exonerează de responsabilitate politrucii de rang înalt care girau și obligau la executarea ordinelor venite din afară). Multe cadre cu funcții înalte în Securitate erau spioni sovietici. De asemenea, tipic stalinist, alogenii au fost predominanți în conducerile structurilor Securității, statutul lor de străini asigurând o tenacitate și o cruzime deosebite: pe de o parte, nu-i omorau pe-ai lor; pe de altă parte se asigurau că nu vor fi marginalizați în calitatea lor de minoritari. Autorii fac o listă de 17 nume de șefi în Securitate care nu erau etnic români, dar care și-au luat nume românești. La venirea lui Ceaușescu, mulți torționari, șefi de inspectorate, alți oameni cu funcții în Secu, mai ales aceia care au ”strălucit” prin excese și abuzuri au fost scoși la pensie și înlocuiți. Prin asta, dictatorul și-a creat o opoziție mută/ tăcută, dar activă în favoarea Moscovei. A trebuit doar un semnal, în anii 80, pentru ca aceștia să contribuie la (buna!) organizare a loviturii de stat care a fost atât de bine organizată încât caracterul ei revoluționar și spontan a fost evident. Rezultatul? Structurile securiste sau manipulate abil de foști securiști se dovedesc a fi eficiente în crearea de noi partide, noi candidați la prezidențiale sau parlamentari hățuiți/ șantajați pentru a vota anumite legi. Iată o recentă și tristă constatare”…. revenirea, iată, în forță a găștilor securisto-nomenklaturiste vechi, care încearcă acum să readucă România acolo unde era înainte de anii 2000, adică dominată încă de servicii pro-rusesti, devalizată de mafia româno-ruso-araba și pradă a unor diversiuni și manipulări asemănătoare celor care reapar azi !” (Luana Hrisanti Rigot, FBk, 21 ian 2019).
Specializată în manipulare, fake news și diversiune, noua securitate (botezată SRI, după cum fostul PCR este botezat acum PSD) a încercat să-și salveze imaginea (mai bine zis să și-o ascundă) din anii dejismului nimicitor, punând pe seama dictatorului Ceaușescu ceea ce, de fapt, făcuse dictatorul Dej. România a fost condusă, după 1944, de Agentura NKVD din Aleea Alexandru din București, iar după 1989, de Ambasada URSS (până în decembrie 1991) apoi, cel puțin până la intrarea României în NATO și UE, de Ambasada Rusiei la București. Ion Iliescu recunoștea în dec 1989 că ținea legătura cu Ambasada URSS și că tovarășul Mihail Gorbaciov este/ era mulțumit de mersul evenimentelor din România. Nu mai contau cei peste o mie de morți, conta ca tovarășul Gorby să fie pe deplin satisfăcut de faptul că i-a dat o lecție insolentului de Ceaușescu, lecție pe care a ținut-o mine, sunt sigur de asta, toată viața sa…
Cine sunt ”aleșii” celor trei autori pentru a creiona cum a funcționat Securitatea bolșevică în spațiul nostru cel mioritic și blând ca oaia? Sunt în număr de nouă (scriu autorii într-o prefață la acest capitol). Dintre aceștia, șase aveau doar patru clase primare, unul liceul și unul era inginer. Șase dintre ei erau ucraineni, doi evrei și restul români, dar care aveau soția evreică sau rusoaică. Deși în carte se vorbește despre nouă ”corifei”, la Tabla de materii găsim zece. Iată lista celor zece șefi care au nefericit România în Era Dej: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bondarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), Ion Vidrașcu (Ivan Didenko – Vania), Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov), Serghei Nicolau (Serghei Niconov), Petre Petrescu (Petea Goncearuc), Valeriu Bucicov și Moise Dulgheru (Moise Dulberger). Nu voi prelua niciuna dintre aceste biografii, fie-le (ne)uitarea ușoară! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 751. Sâmbătă 19 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (13)


Despre conducătorii României s-au scris prea puține cărți și s-au făcut prea puține studii pentru a avea o imagine clară, concretă, veridică și nedogmatizată asupra trecutului recent. Cred că este rușinoasă pentru istoriografia românească această lipsă a unor monografii consistente, veridice și totodată instructive pentru întreaga perioadă postbelică dominată de comunism și de subordonare mai directă sau mai voalată față de Moscova (august 1944 – decembrie 1991).
Această perioadă istorică este delimitată de două lovituri de stat: cea de la 23 august 1944, influențată de Moscova și cea din vara anului 1991, împotriva lui Gorbaciov. În interiorul acestui interval există și lovitura de stat din 22 decembrie 1989, numită – în consistentă și deranjantă formulă bolșevică – ”revoluție”. Demn de reținut că și lovitura de stat bolșevică de la 7 Noiembrie 1917 a fost denumită, timp de șapte decenii ”Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, iar lovitura militară de stat de la 23 august 1944 a fost autobotezată de comuniști drept ”Marea Revoluție Antifascistă și Antiimperialistă”. Ca reacție la insistențele cu care dogmaticii bolșevici de la noi (în frunte cu mult prea iubitul și mult prea stimatul Ion Iliescu) au autobotezat (ex-ante) lovitura de stat din decembrie 1989 drept ”Revoluția Română”, am propus ca aceste eveniment să fie denumit în mod corespunzător, după modelul sovietic binecunoscut deja, ”Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, Anticomunistă și Anticeuașistă”. Urmând ca, peste câteva decenii, inevitabil, istoricii să confirme denumirea corectă, aceea de lovitură de stat.
Dacă la capitolul monografii despre trecutul comunist mai stăm cum stăm, la capitolul biografii deșertul este pe cât de vizibil, pe atât de dăunător și supărător. Cred că avem cel puțin zece biografii ale lui Putin (și destule ale lui Stalin) în librăriile românești, dar niciuna a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cartea ”Spectrele lui Dej” coordonată de doi tineri cercetători (Ștefan Bosomitu și Mihai Burcea), publicată de Polirom în 2012, este un volum colectiv (13 autori) care încearcă să creioneze câteva tablouri ale epocii dominate de dictatorul Gheorghiu Dej, dar nu este o carte despre viața și activitatea dictatorului român. (Posesorii de cont Google pot citi online această carte): https://books.google.es/books?id=mx5rDAAAQBAJ&printsec=copyright&hl=ro#v=onepage&q&f=false
Despre viața și activitatea lui Gheorghiu Dej avem informații de la Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej ) și câteva videoclipuri pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=RR-IDa2__OU România și dictaturile ei (1)
https://www.youtube.com/watch?v=edJC2YmcEl0 Dictaturile României. Dictatura Dej (2)
https://www.youtube.com/watch?v=rgXRNNYMLDc Moartea lui Gh Gheorghiu Dej).
În fine, cei trei autori ai cărții ”Invazia spionilor” (Rao, 2016) aduc și ei o rază de lumină asupra biografiei primului monarh comunist român, unul dintre foarte puținii care nu doar că nu au avut studii înalte, dar nu a fost nici școlit/ instruit de Moscova (celălalt fiind Ilie Pintilie). Sub acest aspect, includerea lui Dej în rândurile spionilor care au invadat România cea imediat postbelică este ușor hazardată și forțată. Desigur, nuanța că nu a fost instruit direct de către Centru (Moscova) nu exclude supunerea totală și necondiționată a liderului român față de molohul răsăritean, dar tocmai această ”nuanță” a contat mult în începerea îndepărtării României de sub influența nefastă a Moscovei, continuată și dusă până la ultimele consecințe posibile de către Nicolae Ceaușescu. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 740. Marți 8 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (2)


Prima perioadă postbelică: 1944 – 1965. Era Gheorghiu-Dej. România – colonie sovietică.

Perioada de subordonare economică și politică postbelică a României a început, cum se putea altfel?, cu o mare minciună: actul de la 23 august 1944 a fost ”botezat” ca fiind ”Revoluția de eliberare națională, antifascistă și antiimperialistă”, în timp ce n-a existat, de facto, nici o revoluție, ci o preluare a puterii prin forța armelor și a împrejurărilor; n-a fost o eliberare, ci o subjugare; nu a fost antifascistă (în general), ci antinazistă, adică antinațional-socialistă  (în special); nu a fost antiimperialistă, ci a fost înlocuirea subordonării față de dictatura hitleristă (germană) cu subordonarea Românei față de dictatura stalinistă (rusă/ sovietică).

Rog cititorii să-și noteze denumirea oficială (de atunci) a actului de la 23 august 1944 și semnificația reală a acestuia pentru a-l compara cu fenomenul aproape identic din decembrie 1989: oficial am avut o ”Revoluție română”. În realitate, a fost tot o lovitură de stat, urmată tot de subordonare față de o putere străină (URSS. Vezi și Tratatul de prietenie și colaborare dintre RO și URSS, semnat în 1991), tot de natură bolșevică/ leninistă, tot sângeroasă și, în final, tot mincinoasă și manipulatorie. Și da, a fost ”revoluție română” devreme ce cel puțin unul dintre artizanii acesteia a fost Saul Bruckner (Silviu Brucan), devreme ce prima Baricadă a ”revoluției” a fost apărată de fiul lui Erno-Ernest Neulander (Walter Roman), Petre Roman fiind și primul prim ministru al noului regim postceaușist (iliescian prosovietic/ prorus/ pro-perestroikist/ pro-gorbaciovist). Am anticipat puțin discuția despre rolul etniilor minoritare în conducerea statului român în (cel puțin) ultima sută de ani, dar profit de acest lucru pentru a preciza următoarele: a) nu sunt antisemit și nu sunt xenofob; b) participarea mai înalt ponderată a unor etnii minoritare (inclusiv religii minoritare) la conducerea României nu echivalează nicidecum cu faptul că amintitele persoane sunt trădători de neam și țară, că nu au apărat interesele țării și că au favorizat în mod nepermis etniile/ religiile din care fac/ făceau parte (pentru exemplificare: Klaus Werner Iohannis, Eduard Helvig, Mihai Răzvan Ungureanu etc.). Orice acuzație de acest gen ar trebui probată. Nota bene: consider că posibilele acuzații că cei de alte etnii/ religii care conduc țara sau instituții ale acesteia ar acționa împotriva cetățenilor României sunt simple populisme patriotarde, naționalisme fără noimă și etnocentrisme menite să mascheze prostia, incompetența și hoția fără măsură a liderilor care provin din etnia majoritară. Și încă un aspect: cum definești un român pur de un român impur (sub raport etnic)? Ca să conchid: ”revoluția română” a fost un concept lansat în toamna anului 1989 de către agenții de influență ai Securității aflați în contact (oficial sau nu, formal sau nu) cu agenți de influență ai KGB ului sovietic. Cartea ”Invazia spionilor” pe care o voi prezenta (cu bunele și cu relele ei) în episoade următoare are și această (posibil nedorită/ neurmărită) calitate: probează clar că ceea ce era doar zvon/ bănuială/ ipoteză etc., acum este dovedit clar cu documente de arhive (mă refer la Era Gheorghiu Dej). La fel se va întâmpla și cu toată mitologia Revoluției române peste un număr de ani. Tot ce este clădit pe minciună se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, dar nota de plată va fi achitată de alții.

Caracterizarea perioadei 1944 – 1958 (până la plecarea trupelor sovietice din România) este cât se poate de elocventă: ”Între anii 1944 – 1958, din cauza condițiilor existente impuse prin forța de ocupație sovietică, nimic nu se putea începe și realiza fără aprobări date de reprezentanții Moscovei. Activiștii principali prin care se înfăptuiau toate programele puterii sovietice în România  era(u) numiți după primirea unei indicații. Acest aspect este și mai mult întărit de faptul că în vârful puterii politice au fost impuși agenți ai rețelei de informații sovietice, recrutați din rândul celor care, cu mai mulți ani înainte de 1944, fugiseră din România în URSS. Toți acești agenți au fost transformați în oameni politici conducători la vârful PCR” (pagina de gardă a cărții ”Invazia spionilor” avându-i ca autori pe Adrian Eugen Cristea, Marius Marinescu și Mihai Mitran, la Ed Rao, în 2016, 444 pagini). Așadar, dacă se poate documenta cum a avut loc subordonarea elitei conducătoare a României din Era Dej, de ce nu s-ar putea face exact același lucru cu elita conducătoare din Era Ceaușescu? (deși câteva prelungiri ale elitei dejiste în ceaușism sunt deja documentate în carte). Am convingerea că peste 20 de ani, toată structura de realizare a ”Revoluției române” va putea face conținutul unui nou volum cu același titlu: ”Invazia spionilor, volumul 3”.

Deoarece voi începe descrierea Erei Dej prin folosirea cărții semnate de trio ul mai sus amintit, cred că are importanță pentru cititori să știe cine sunt autorii (aceasta cu atât mai mult cu cât am constatat că profesiile de bază, dar și cele practicate în timp, ale celor trei și-au pus amprenta asupra calității și conținutului scriiturii). O voi face într-un episod distinct, cu precizarea că sunt persoane controversate, cu strânse legături cu securitatea ceaușistă, cu realizări financiare pe măsura rezultatelor ”revoluției române”, dar și depozitare ale unor informații ce vor fi făcute publice de istoricii profesioniști doar pe bază de documente. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!