liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Basarabia

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 656. Marți 16 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (1)


Citiți acest text scris cu aldine (conceput de mine cu cuvinte preluate de pe un site dedicat ”îmbunătățirii” limbii ce-o vorbim). Vă veți mira. Mirarea este firească, dar va primi (cel puțin) un răspuns. Sigur, textul este, de fapt, un pretext pentru a mă lămuri asupra rosturilor unor acțiuni umane aparent fără rost. Iată acest text construit ad-hoc: ”Azi am fost diminesc. Am luat din sertărar amnărașul și scodopul  pe care le-am cumpărat aseară de la vinderenă și le-am pus în dossac. Am dat repede cu sforitorul pe gresie și am plecat spre microcar. Am vrut să intru la tunsătorie, dar tunsătorul nu venise încă. Până să vină microcarul mi-am citit toate e-poștele”.

Am încropit textul de mai sus cu cele mai noi cuvinte inventate de Octavian Bejan (O.B.) din Chișinău, și postate pe site ul ”Dezvoltă limba noastră!”. (Neapărat cu semnul exclamării ca să priceapă lumea că dezvoltarea limbii – deocamdată nu se spune care, dar ne dăm seama imediat – este un imperativ al zilelor noastre. Altfel nu se mai poate!). Aș paria că  cititorul celor câteva rânduri de mai sus a înțeles despre ce este vorba (poate ”sforitorul” dă ceva emoții la o primă citire, dar faptul că folosești ”sforitorul” pentru a curăța gresia îți poți imagina că ”sforitor” = mop.  De unde se cumpără ”sforitorul”? De la ”vinderenă”, evident. (”vinderenă” = magazin, loc unde se vând mărfuri). (https://www.facebook.com/groups/581888682195125/)

Traducere: ”Azi am fost matinal. Am luat din comodă bricheta și tirbușonul pe care le-am cumpărat aseară de la magazin și le-am pus în rucsac. Am dat repede cu mopul pe gresie și am plecat spre microbuz. Am vrut să intru la frizerie, dar frizerul nu venise încă. Până să vină microbuzul mi-am citit toate e-mail urile”.

Primul text ar putea fi parte a unui viitor roman scris într-o limbă pe care o vor cunoaște doar câțiva. Sau ar putea fi cunoscută de mai mulți, dar cu costuri colosale și beneficii nule. La întrebarea ”Cui prodest?”, răspunsul pare a fi unul foarte străveziu. Dacă ar fi să-l invoc pe Julien Benda aș zice că da! autorul francez are dreptate în diagnosticarea stării actuale de fapt: omenirea a intrat (mai demult) în acea fază a existenței sale care marchează trecerea de la practicarea răului urmată de cinstirea binelui, la practicarea răului urmată de cinstirea răului. Concret, în povestea care urmează este vorba despre persoane preocupate de propria lor persoană, doritoare de faimă și de (re)cunoaștere socială care produc răul cu nonșalanță pentru simplul motiv că doar astfel atenția omenirii poate fi îndreptată spre numele și ideile lor. Dar nu este suficient că produci răul, deruta și confuzia. Imediat se găsesc practicieni ai realismului politic care înțeleg că dintr-o trăsnaie se poate extrage capital politic substanțial. Urmează, așadar, cinstirea răului prin ”demonstrarea” utilității trăsnăii inițiale, acum aplicată și augumentată întru propășirea unei limbi noi, pure, adevărate, sublime într-o patrie iubită și iubitoare care, nu-i așa?, merită cu prisosință așa ceva.

Administratorul paginii ”Dezvoltă limba noastră!” (O.B.) precizează care este scopul înființării grupului, al site ului și al demersului lingvistic (mai mult decât ciudat la o primă vedere): ”Menirea grupului este de a făuri cuvinte noi și de a le răspîndi în sînul neamului nostru.” Evident, fiecare se va întreba: dar de ce să inventăm cuvinte noi? De ce să ne umplem sânul/ sânii cu cuvinte noi? La ce ajută acest efort? Pe scurt: care este scopul de atins?

Dacă aș da răspunsul doar pe baza temerarei încercări a tânărului O.B. de la Chișinău de a întemeia o limbă nouă aș putea fi taxat ca neserios și lipsit de subiecte demne de atenție. Dar, internetul este (încă) democratic și fiecare poate să cunoască cât mai multe persoane și idei. Filierele ideatice pot fi deduse simplu prin citirea numelui celor care au dat Like. Procedez astfel și găsesc un militant și mai activ pe frontul creării unei noi limbi, curățate de influențe străine (interesant, militantul este un declarat pro-unionist).  Este vorba despre Andrei Groza, prim prorector al Academiei de Administrare Publică din Chișinău. Deci un profesor universitar cu responsabilitate managerială și cu putere de influențare a tineretului studios. Voi reda trei postări ale domniei sale cu intenția de a intra ceva mai adânc în miezul problemei, de a surprinde, deja, câteva finalități cu bătaie scurtă a efortului intelectual depus de profesorul Groza. Iată cele trei postări (preluate cu copy-paste):

Andrei Groza, 6 sept. 2018: ”O simplă întrebare și un simplu răspuns

Întrebare. Cum se explică prezența în limba rusă și în alte limbi slave a cuvintelor glas, groznâi, gospodari, ocolnic, cormcii ș,a., în timp ce în toate acestea lipsesc verbele a glâsui, a îngrozi. a gospodări, a ocoli, a cârmui ș, a.?

Răspuns. Limba rusă și celelalte limbi slave , fiind inventate, au păstrat în componența lor mai multe cuvinte provenite din limba primară – limba rumână”.

Andrei Groza, 16 sept 2018: ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Marele istoric antic Strabon în lucrarea sa ,,Geografia”, cartea a III – a, ne spune că la sudul Munților Pirinei, care azi despart Franța și Spania, era o câmpie numită Maraton, fiindcă acolo creștea foarte mult mărar. Noi cunoaștem o altă câmpie Maraton din Grecia antică.
Întrebare. În ce limbă vorbeau localnicii din Munții Pirinei și din Balcani dacă în antichitate cuvântul mărar în limbile greacă și latină aveau altă formă?
Răspuns. În limba rumână – limba primară a omenirii. Greaca și latina, fiind inventate, se utilizau doar ca limbi oficiale și erau cunoscute de un cerc nu prea mare de oameni
”.

Andrei Groza, 14 octombrie 2018:  ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Este cunoscut faptul că legendarul Ahile îndată după naștere, în urma unui mare incendiu, a pierdut, aproape complet, buzele și nu putea să se alăpteze ca toți copiii. Acesta lingea sânul mamei sale, din care cauză a fost poreclit Lingeron, adică cel care linge (așa a fost scris în limba greacă – n.n.).
Întrebare. Cine putea să-l poreclească pe micuțul Ahile Lingeron (de la cuvântul a linge), dacă în limba greacă cuvintele a linge și limbă, în aceste forme, nu există?
Răspuns. Oamenii simpli, cei care vorbeau rumâna – limbă vorbită atunci de toată lumea, atât în Europa cât și Asia. Limba greacă ca și toate celelalte limbi scrise din acea perioadă, fiind o limbă inventată, a luat din limba populară porecla și a transcris-o în limba oficială cu terminația corespunzătoare.”

Concluzia mea, după citirea mai multor postări și a reacțiilor administratorului paginii la unele comentarii, este că ne aflăm în fața unei tentative calificate de prosteală pe față a naivilor, a unui atac subversiv, perfid, mișelesc și ingrat la adresa limbii române în general și a limbii române vorbite în Basarabia în special. Modul diversionist de atacare a limbii române prin scoaterea împrumuturilor din alte limbi are, desigur, un scop bine definit: demonstrarea faptului că limba română ca atare nu există! A Existat doar limba rumână! Există, în limba română, doar mii de cuvinte împrumutate care funcționează pe post de cuvinte românești! În consecință, se impune un efort susținut de înlocuire a cuvintelor străine cu cuvinte neaoșe, adică dacice. Se știe doar (emoticon zâmbăreț!) că mama tuturor limbilor este limba dacă, din limba dacă s-a tras limba latină, iar civilizația Europei este, prin urmare, una de origine dacă, iar misiunea locuitorilor neamului (care vorbește limba română) este de a reveni, de urgență, la limba dacă. Chiar dacă denumirea rămâne ”limba română”, conținutul trebuie să fie dac, neaoș, local. Nu contează că dacii nu au avut o limbă scrisă; cele câteva cuvinte dacice/ dace (mânz, varză, viezure etc.) care au rămas în limba română actuală trebuie rapid multiplicate. Este nevoie, așadar, de o limbă nouă, construită logic și deductiv, o limbă care să nu mai recurgă la împrumuturi (cum a făcut și face limba română). Evident, noua limbă va fi adevărata limbă română/ ”limbă moldovenească” și care va trebui predată elevilor în școlile din Republica Moldova (stat al cărui existență în granițele actuale a fost recunoscut întâi și întâi de către România condusă de Ion Iliescu).

Mă opresc aici cu considerațiile mele și voi încerca, în episoadele următoare, să caut originile acestui trend păgubos (nu foarte nou) care bântuie acum prin Europa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 593. Marți 14 august 2018. Djuva(r)eruri (6)


  • Povestea Basarabiei românești: ”… am convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt 70 la sută români – va fi înlăturată. Ne aflăm într-o situație nefirească, similară cu aceea a Germaniei de Răsărit și nu văd de ce am fi împiedicați să realizăm din nou unirea. Acum, rușii joacă pe cuvinte – pretind că jumătatea de est a Moldovei, anexată de Rusia în 1812 și denumită Basarabia (numai Bugeagul se numea înainte Basarabia, asta pentru că aparținuse vreme de o generație, două dinastiei Basarabilor din Muntenia), nu ar fi parte a Moldovei noastre. … Așadar, jumătatea de Est a Moldovei a devenit Basarabia după ce a fost transformată într-o gubernie rusească. Rușii, în primele zeci de ani, au mers mai domol cu rusificarea în Basarabia, numind la început chiar un guvernator ales dintre boierii români. Dar după războiul din Crimeea au mai strâns șurubul, au devenit mai ai dracului pentru că fuseseră șubreziți. Au schimbat echilibrul etnic al provinciei, au lăsat să intre mulți evrei, au introdus găgăuzii, bulgarii, deci o seamă de minorități care au schimbat proporția etnică. Totuși a rămas o majoritate de limbă română. Din păcate, ei sunt prostiți de atâtea sute de ani de despărțirea de România.” (pp. 192-193).
  • ”… domnul Davidescu, ambasadorul României la Moscova în momentul ultimatumului de cedare a Basarabiei… mi-a povestit că a fost chemat de Molotov, ministrul de externe sovietic, la ora zece seara. Acesta i-a întins o notă și i-a spus prin viu grai: Noi cerem României ca în 36 de ore să restituie Basarabia și Bucovina de Nord. … mai întâi s-a telefonat ministrului și apoi regelui Carol al II-lea. Acesta din urmă se grăbește să convoace Consiliul de Coroană… În momentul acela jumătate din Consiliul de Coroană era pentru rezistență. Ministrul de externe a fost trimis să-i telefoneze lui Ribbentrop, omologul său german. Știind că sunt în cârdășie cu sovieticii, noi am telefonat la Berlin ca să cerem Germaniei să intervină la Moscova pentru a ne lăsa mai mult timp și pentru a putea negocia. Ribbentrop a spus că trebuie să-l întrebe pe Fuhrer și… Fuhrerul ne transmite: ”Să cedați!”. Rațional vorbind, era clar că Hitler era înțeles cu Moscova să le dea voie să ia Basarabia. În momentul acela eu nu l-aș fi ascultat pe Hitler…. Cred că cel puțin șapte zile am fi rezistat. Asta ar fi permis unei mase de fugari să treacă Prutul – aspect foarte important. Mai mult, chiar din prima zi făceam cunoscut Berlinului că, dacă Germania ne atacă, noi vom rezista. Ei probabil ne-ar fi ocupat pe jumătate… Dar să nu uităm că erau deja supărați pe sovietici că ceruseră și Bucovina de Nord, deși se înțeleseseră numai pentru Basarabia. Deci e aproape sigur că am fi fost ocupați de germani. Acum îmi veți zice că ar fi putut da Transilvania ungurilor. Eu nu cred că o făceau. … Noi am fi avut soarta Poloniei și fața curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor. Am fi avut imagine de eroi pentru că am rezistat împotriva unei țări de 20 de ori mai populate și mai puternice militar. Or, noi nu am făcut asta și rezultatul a fost că ne-am pus toată Europa în cârcă. Aliindu-ne ulterior cu germanii, le-am permis să atace Iugoslavia prin România – un gest pe care eu îl găsesc absolut dramatic. Acest lucru se repercutează în scrierile istorice ale sârbilor și grecilor. Cu alte cuvinte, în ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa.” (pp. 196-198). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Rusia lui Putin în viziunea lui S. Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (1)


 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

 Motto: ”N-am luat niciodată vreo decizie, ci am fost mereu ostaticul împrejurărilorNapoleon

 

 Cine ești dumneata, domnule  Stanislav Belkovski?

 

Aparent paradoxal, în această pseudorecenzie accentul va fi pus nu atât pe ce se cunoaște despre  omul Putin (așa cum sugerează atât titlul cărții, cât și conținutul psihanalitic al acesteia), ci pe viziunea lui Belkovski asupra omului Putin în contextul unei Rusii tot mai revanșarde și doritoare de răzbunare pentru ceea ce i s-a întâmplat începând cu anii 90 ai secolului trecut. Cine este Stanislav Belkovski (SB)? (http://en.wikipedia.org/wiki/Stanislav_Belkovsky) După datele culese de pe internet, dar oferite chiar de editor și de autor în carte, acesta este informatician-programator la bază, dar convertit în analist politic și specialist în comunicare. SB are acum 43 de ani, fiind un fost angajat al Puterii prezidențiale (Kremlin), un critic meliorist al puterii putiniene, un cunoscător al mecanismelor economico-politice ruse actuale, un apropiat al oligarhilor ruși (văr cu oligarhul Boris Berezovski, care s-a sinucis anul trecut), un promotor firesc al intereselor Rusiei, dar nu ale unei Rusii imperiale – susține el – , ci ale unei Rusii naționale, europene, civilizate. Și nu în ultimul rând, un observator atent al contextelor politice mondiale. Opunerea ideii de ”stat național rus” aceleia de ”imperiu rus” este, cred eu, un artificiu lingvistico-semantic prin care Belkovski se dovedește a fi nu un critic al puterii putiniste, ci un susținător perfid și insidios/ soft al președintelui rus aflat în al 14-lea an de domnie. Precizez  aceste lucruri chiar de la început deoarece modul (destul de abil) în care este scrisă cartea, stilul critico-împăciuitoristico-laudativ poate induce în eroare un cititor doritor (doar) să afle cât mai multe ”secrete” din viața spionului Putin ajuns director al FSB (urmașul KGB) și apoi președinte-premier-președinte. Din această curiozitate s-ar putea ca el (cititorul) să rămână doar cu ideea că Putin este un bun om de afaceri, un self made man care, întâmplător!, a ajuns în politica mare și care va mai conduce Rusia până în anul 2024… (în afară de cazul în care nu se va vota ca mandatele prezidențiale să fie de 10 ani, nu de 4 cum au fost până nu de mult și nu de 6 cum sunt acuma….). Pentru o viziune alternativă, citiți cartea lui Belkovski cu ochelari adecvați!

 

După aprecierile ziariștilor de la Der Spiegel  ”Belkovski este un apropiat sau, în orice caz, un autor tolerat și încurajat de serviciile secrete ruse.” (Cf. ”Prefață. Putin reloaded” de Emil Hurezeanu (p. 8). Potopul de informații și de analize par a fi obținute și cu ajutorul unor ”colegi” de la serviciile de informații ruse, ca să nu ofer și varianta alternativă că aceste analize au fost chiar comandate de aceste servicii și apoi cosmetizate pentru a oferi lumii imaginea unui tătuc mai bun decât cred unii… Este interesant și (neîntâmplător) jocul de litere al titlului unei emisiuni proprii a autorului, intitulată ”FSB. Factor Stanislav Belkovski”, FSB fiind urmașul direct al KGB ului sovietic, așa cum SRI este la noi urmașul Securității ceaușiste. De apreciat gestul firesc și onest față de cititorul român făcut de Editura Corint prin oferirea – pe pagina cu caseta redacțională – a unui set interesant de informații despre SB. Rețin, din această prezentare și propunerea făcută, la începutul anilor 2000, de către SB în vederea ”soluționării” conflictului transnistrean: alipirea Transnistriei la Rusia și a Basarbiei la România. Privind acum retrospectiv această propunere, după consumarea episodului cu anexarea Crimeii pare plauzibilă ipoteza că SB este folosit de FSB, recte de către Kremlinul lui Putin, pe post de ”balon de încercare” sau de ”test de anduranță” a unor scenarii posibile, aparent măgulitoare și benefice României (în cazul de față), dar care au doar darul de a crea mai multe animozități sau chiar să fie acceptate ca puncte în negocierea perfidă a granițelor postbelice. Presupunând că acest scenariu ar fi fost agreat de Rusia și de România, această ”înțelegere” ar fi fost un început oficial al schimbării statu quo ului postbelic, cu implicarea și a marilor puteri în pornirea tăvălugului demolator de granițe… După 14 ani de la propunerea făcută de SB, Putin a făcut acest început demolator pe cont propriu, adică asumându-și paternitatea ideii și a modelului de urmat întru refacerea granițelor fostului imperiu sovietic, și el va fi acela care va fi mereu nominalizat drept ”cel care a început primul”… Așadar, SB – dincolo de aerul ingenuu al unui rus iubitor de patrie – vine și în carte cu propuneri la fel de șocante, dar greu realizabile (cum ar fi lichidarea Bisericii pravoslavnice ruse a patriarhatului Moscovei, separarea Bisericii ucrainene de cea rusă, solicitarea de către un număr cât mai mare de ruși să se mute în Ucraina – chipurile în semn de dezaprobare a politicii putiniene agresive la adresa acestui stat, prin părăsirea Rusiei. Cu alte cuvinte, cu cât mai mulți ruși în Ucraina, cu atât mai multe motive pentru Putin de a reface Marea Rusie, pornind de la Rusia Kieveană…).

 

Pentru că am amintit de Ucraina, chipul duplicitar al lui SB se ițește la tot pasul și în discutarea conflictului ruso-ucrainean. SB îl invocă pe americanul Zbigniew Brzezinski, consilierul președintelui Carter pe probleme de securitate națională pentru a lămuri raporturile dintre cele două state: ”Rusia împreună cu Ucraina formează un imperiu, dar Rusia fără Ucraina nu mai e nici pe departe un imperiu”. Forța economică și poziția geostrategică a Ucrainei stăteau la baza acestei reflecții destul de corecte. Dar SB vede în anexarea Crimeii (cu anexarea posibilă sau cel puțin dezirabilă  – pentru început – și a Estului Ucrainei) o dovadă a prăbușirii imperiului rus, scriind: ”Ieri (prin decretarea oficială a anexării Crimeii la Rusia – LD) am asistat cu toții la funeraliile imperiului rus. Trebuia să se termine odată și cu imperiul” (p. 372). Îți trebuie o doză mare de cinism (de tip sovietic) să afirmi acest lucru, când lucrurile stau exact pe dos: pentru autorul rândurilor de mai sus anexările NU sunt parte integrantă și esențială din definiția imperialismului, deși anexarea Crimeii este un prim pas spre renașterea imperiului și nicidecum a morții acestuia. Pentru propaganda sovietică, cucerirea și anexarea Basarabiei a fost numită ”eliberarea Basarabiei de sub jugul român”, cinism care seamănă izbitor cu descrierea unui viol drept o furtunoasă și irepresibilă declarație de iubire… Pentru mine este o mirare (repede trecută) să citesc un autor care avea la momentul căderii URSS doar 20 de ani și care a receptat și utilizat în continuare logica propagandei imperiului sovietic defunct, desigur rafinată și împănată cu trimiteri la literatura și gândirea Occidentului…  Emil Hurezeanu, delicat și diplomat, transferă asupra cărții trăsăturile de caracter care sunt, de fapt, ale autorului: ”Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorată autorului rus Stanislav Belkovski” (p. 5).

 

Anexarea Crimeii la Rusia i-a prilejuit lui SB posibilitatea să ia o atitudine aparent radical dezaprobatoare față de această non-soluție la marile probleme cu care se confruntă Rusia în interior, atitudine menită, cred eu, să-i ofere un plus de credibilitate în fața Occidentului. Voi comenta soluțiile la criza din Crimeea la momentul potrivit. Faptul că Putin însuși s-a dovedit un maestru al disimulărilor și al tacticilor care să-l favorizeze mereu, nu exclud varianta ca această carte să fie un produs de export, bun (doar) pentru ochii occidentalilor care vor citi în carte despre un alt Putin, unul eminamente pozitiv per ansamblu (micile critici și ”răutăți” fiind o mască agreabilă  de intrare în sufletul cititorului – de regulă mai receptiv la critici decât la laude).  Faptul că SB subliniază că aparițiile sale la televiziunile ruse sunt interzise, pare a fi tot un instrument din arsenalul serviciilor: crearea de falși disidenți a fost, de altfel, metoda principală prin care comunismul a plecat pentru a rămâne (tot cu comuniștii la putere). Unele analize ale lui SB mi se par incomplete, contradictorii sau chiar cu concluzii forțate, fapt care m-a făcut suspicios în legătură cu declaratele intenții de a-l ”corija” sau chiar ”înlătura” pe Putin de pe drumul păgubos pe care pășește de 14 ani de aflare la putere (rocada președinte – premier fiind una care a devenit atractivă și pentru mediul politic românesc, unul extrem de asemănător cu cel din Rusia postsovietică). Dacă va mai râvni și chiar va obține și al patrulea mandat de președinte (de șase ani) atunci proaspătul președinte ales în 2012 va rotunji un sfert de secol de domnie, când va avea puțin peste 70 de ani. Exact ca președintele Ceaușescu care și-a încheiat, brusc, mandatul prezidențial la 71 de ani, după un sfert de secol de domnie  (aminteam mai sus despre multele similitudini dintre peisajul politic românesc și cel rusesc).   Stanislav Belkovski ar merita citit în paralel cu ideologul și geopolitologul Kremlinului Alexandr Dughin. Dughin este ideologul rus în favoarea construirii un imperiu rus mare, în timp ce Belkovski este pentru o națiune rusă mare. Vedeți vreo diferență? Faptul că Dughin nu este amintit deloc în carte mi se pare a fi o omisiune deliberată, tocmai pentru a nu fi nevoit să compare modelul imperial cu cel național. În schimb, ca și urmașul lui Rasputin (Dughin), SB se ocupă cu preziceri/ predicții/ proorociri/ profeții tranșante privind viitorul Rusiei. Adesea, profețiile sumbre nu sunt altceva decât factori suplimentari de amplificare și de revigorare a resurselor latente ale unei națiuni sau ale unui regim politic. O parte dintre răspunsurile (la întrebarea din titlul acestui subcapitol) oferite de internet și cele deduse de mine din lectura cărții sunt completate de Emil Hurezeanu în ”Prefață”, prefață unde, referindu-se la cartea ”Putin. Biografia interzisă” (București, 2014, originalul apărut în limba rusă în 2013), se vorbește mai mult despre autorul cărții. Ceea ce voi face și eu în cele ce urmează, încercând să fac analiză hermeneutică pe textul cărții lui SB, îndeosebi pe intențiile autorului și mai puțin pe informațiilor oferite ”en gros” de SB. Deloc întâmplător, același exercițiu hermeneutic îl face și analistul de la The Huffington Post, al cărui text (mai exact o parte a acestuia) este reprodus pe coperta a IV-a a cărții. Voi reproduce acest fragment, cu observația că nu este suficient de clar dacă întreg textul aparține comentatorului de la publicația americană: ghilimelele lipsesc, de asemenea data emiterii acestor opinii, iar partea a doua a citatului – cea cu indicarea sursei – este scrisă cu aldine. Evident, aceste rânduri aparțin unui recenzor cu nume și prenume, dar editura a preferat să ofere cititorului doar informația că textul a fost publicat în The Huffington Post. Comerțul bate corectitudinea… Iată cele două paragrafe ale textului: ”Informațiile dezvăluite sunt de natură să arunce în aer miturile și prejudecățile despre unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei. Celebrul analist politic Stanislav Belkovski îi conturează liderului rus un portret deloc măgulitor, scandalos pe alocuri, dar mai presus de orice, veridic. Distrugând toate clișeele, el îl prezintă pe țarul actual ca fiind un om frământat de mari probleme, care a avansat în carieră fiindcă a știut întotdeauna să le fie loial stăpânilor săi. Pentru Belkovski, Putin e un om lipsit de orice interes față de ideologii și chiar față de politică și e mânat doar de dorința de a face bani pentru el și apropiații săi, pe care politologul nu se sfiește să îi numească niște cleptocrați”. Aceasta este partea fără aldine, a cărei partenitate este dubioasă, respectiv aș fi tentat să cred că aparține editurii, eventual traducătoarei Antoneta Olteanu. Orice informație din partea editurii este/ va fi binevenită. Iată și textul cu aldine sub care apare și numele publicației americane: ”Cartea dezvăluie nu neapărat tot adevărul despre Putin, cât, mai degrabă, despre sistemul creat de acesta, în care informațiile și dezinformările se contopesc pe nesimțite, până când granițele dintre adevăr și minciună se șterg cu totul. Belkovski e un demn reprezentant al poporului său profund suspicios, în mijlocul căruia abundă teoriile conspiraționiste și pentru care totul este posibil, oricât de nebunesc ar părea. Cartea lui se construiește ca un demers detectivistic, în care povestea eroului principal se țese treptat, din îmbinarea celor mai diverse piese de puzzle, de la zvonurile cele mai incredibile (sau de la absența lor), la decodarea faptelor puternicilor zilei și de la analizele freudiene la cântărirea unor coincidențe atât de bizare, încât nu pot fi decât etapele unor planuri machiavelice”. Cititorul atent poate sesiza că cele două citate sunt relativ contradictorii. Primul dă credit maxim autorului rus, celălalt îl suspectează de manipulare informațională prin apelul la Freud și Machiavelli – două personalități la rândul lor contestate și criticate de gânditorii de stânga. Spuneam că comerțul bate corectitudinea: afirmația mea este întărită de reclama scrisă cu litere roșii mari, tot pe coperta a patra: ”O carte absolut incendiară și incomodă pentru Kremlin, interzisă în Rusia”. După cum voi încerca să demonstrez pe parcursul acestei pseudorecenzii cartea lui SB este doar aparent incomodă pentru Kremlin. Concret, ea ajută la promovarea unei imagini pozitive pentru Putin în lumea occidentală. De altfel, s-a observat deja, în strategia lui Putin de revigorare a imperiului contează foarte mult ”coloanele a V-a” care pot fi formate și educate prin asemenea cărți scrise cu scop propagandistic destul de evident. Voi veni cu exemple și demonstrații, invitând cititorii acestei pseudorecenzii la dialoguri pe teme de hermeneutică și de comunicare. Recent, un analist politic a publicat în ziarul ”Adevărul” avertismentele americane legate de posibile ”cârtițe” FSB iste plasate în clasa politică românească, inclusiv în poziții înalte de decizie (vezi:  http://adevarul.ro/news/eveniment/americanii-cerut-eliminam-cartitile-moscovei-1_53a3d8d80d133766a8bd8006/index.html)

 

Prefața cărții semnată de Emil Hurezeanu (pp. 5 – 10)

 

Epitetele folosite de Emil Hurezeanu pentru caracterizarea cărții lui Stanislav Belkovski: perfidă, interesantă, utilă, binevenită, deconstructivă, demontatoare, reconstructivă, bine camuflată, un exercițiu anticonspirativ, o carte care nu-și atinge scopul propus, o carte care merită citită, o carte antiprovidențială, are un mesaj de anesteziere, este o vindere de scrisori de indulgență.

 

Emil Hurezeanu îl caracterizează pe Belkovski drept: ”eseist rus talentat, cutezător, cult, cinic” (p. 8). Subscriu. În pofida atributului de ”cutezător” EH pune sub semnul întrebării faptul dacă SB este și curajos. Fiind un ”șevronat”, SB are în spate FSB-ul,  inițialele acestui serviciu de informații rus fiind ironic identificate chiar cu el însuși (Factorul Stanislav Belkovski). (FSB este Seviciul Federal de Securitate al Rusiei).

 

Pentru Stanislav Belkovski, Putin este/ era, în viziunea lui: antiimperialist, rusofob, pașnic, ființă solitară, abuzat în copilărie de tatăl vitreg  georgian, cu o sexualitate amorfă, un conducător postmodern, fiind – ca Napoleon – ostaticul împrejurărilor, un om sincer, calm, cuminte. Cred că Belkovski putea împrumuta (din vasta literatură ”de specialitate”) și alte ”atribute” care să fie lipite pe fruntea personajului principal al cărții sale: cârmaci neînfricat, conducător înțelept, cel mai iubit dintre ruși, fiu al poporului rus, măreț vizionar, creatorul Noii și Marii Rusii – puterea mondială cea mai respectată, temută, iubită etc. din lume, pavăză împotriva imperialismului american – stadiul cel mai înalt și ultim al capitalismului monopolist de stat american, prieten sincer al marii Chine comuniste, promotor al culturii ruse pe întreaga Planetă etc. etc.

 

Dinspre Occident, Putin este văzut (de către cei care nu au citit cartea lui Belkovski și se află în întunericul necunoașterii adevărului) ca fiind: eminamente rău, agresiv, periculos, kgb ist, fost spion sovietic în RDG, coautor moral al unor crime oribile (Anna Politkovskaia, Aleksandr Litvinenko), războinic neînduplecat față de Cecenia, Don Juan indecis, șeful unei bande de briganzi compuse din oamenii serviciilor secrete și ai armatei, naționaliști, staliniști și cazaci de pe Don etc. Misiunea (primită?) asumată de SB este aceea de a anihila toate aceste epitete și a pune în locul lor explicații ale modului în care, în mod ”eronat”, Occidentul l-a perceput pe Putin într-o cheie atît de negativă. Nu ar mai fi loc decât de compasiune pentru noul țar rus…

 

Emil Hurezeanu, prefațatorul cărții, surprinde corect stilul postmodern al autorului Belkovski, dar unul mefient, din păcate, în scopul evident de pozitivare cu orice preț a eroului său: deconstruiește pentru a reconstrui, demolează pentru a ridica din nou, demontează mituri pentru a lansa altele, descompune o biografie (incertă, adesea nebuloasă) pentru a monta una mai credibilă și pe cât posibil pozitivă. Inspirat, EH numește acest stil ca fiind ”o operație de chirurgie estetică” (p. 5). Adică una de cosmetizare, de machiaj și de manipulare ordinară a opiniei publice, una de mare succes îndeosebi la marea masă a indecișilor: o fi Putin rău? O fi Putin bun? Fără o semnalare a adevăratelor intenții ale autorului acestei cărți mulți vor cădea în prozelitism sau în adularea noului Țar de la Răsărit, conform sugestiilor belkovskiene. EH îl caracterizează pe cât de concentrat pe atât de sugestiv pe SB ca fiind ”un insider chevronat al Kremlinului și al sistemelor pe orizontală ale verticalei Kremlinului” (p. 6). Voi încerca o descifrare/ explicitare a acestei caracterizări ușor ezoterice: sintagma ”insider chevronat” este una destul de confuză. DEX nu conține cuvântul ”șevronat”, dar ne spune că ”șevron” însemna (în vechime) ”epolet”. Pe ocolite, EH ne spune că SB era un funcționar superior, galonat, cu grade, cu trese chiar, deci cu responsabilități oficiale. Poate involuntar, EH a folosit ”șevronat” și ca o trimitere suprasubtilă la marea companie petrolieră americană Chevron, știut fiind că toată ascensiunea postsovietică a Rusiei miroase puternic a petrol și gaz… Nici ”insider” nu este un cuvânt cunoscut (pentru DEX cel puțin), astfel încât un necunoscător de engleză (nouă) și de română (veche) nu are cum să perceapă sensul sintagmei ”insider șevronat”. ”Insider” este o persoană din interiorul unui grup, al unei organizații. Așadar, ”insider șevronat al Kremlinului” înseamnă că SB era un om de casă, chiar un intim al puterii, respectiv al președintelui Putin și încă unul cu grade/ responsabilități mari… Dar SB este – ne spune EH – nu doar un om de casă al președintelui, ci și unul al ”sistemelor pe orizontală ale verticalei puterii Kremlinului”. Ce-o mai fi și această ”orizontală a verticalei puterii”? Aici trimiterea la limbajul cifrat al kremlinologilor amintește de limbajul codat de pe vremea războiului rece. ”Verticala puterii” înseamnă un regim politic autocrat puternic ierarhizat (pe verticală), o autocrație personală, o dictatură unipersonală, în ultimă instanță. ”Orizontala puterii” este dată de sistemul serviciilor de forță, ale celor secrete/ de intelligence în primul rând. Așadar, autorul cărții, SB, este legat – ne spune EH – cu fire nevăzute atât de serviciiile de informații, cât și de structurile puterii politice putiniene propriu-zise. Cur ar putea un asemenea autor să pretindă că este un opozant, un critic sau un ”neutru” în relație cu puterea de la Moscova? Faptul că ediția rusă a cărții a apărut în Germania și că atât autorul cât și cartea nu sunt acceptate în mass media rusă nu înseamnă deloc că SB este un dușman al lui Putin. Dimpotrivă! După potopul de ”critici” laudative rezultă clar că EH a perceput corect poziția autorului rus: acesta este un simplu manipulator și adulator al puterii putiniene! Emoționat el însuși de un asemenea adevăr, EH se pierde cu firea și scrie că ”traducerea sa (a cărții – LD)  în limba română, la mijlocul anului 2014” ceea ce produce o mare mirare: este sfârșitul lunii aprilie/ începutul lui mai – mijlocul anului? (Eroarea ar fi trebuit corectată de redactorul de carte Alina Sârbu). Oricum, realitățile din Ucraina și noile informații de pe ”frontul de est” arată clar că poveștile edulcorate despre Putin cel bun, sfios, democrat ș.a.m.d. nu mai pot fi crezute nici măcar de copii. Pentru a fi credibil, SB îl acuză pe Putin de corupție (ar putea cineva să-l contrazică?), iar despre ”tumultuoasa” viață sexuală a președintelui ne spune că toate astea sunt povești lansate de însuși Putin… Așadar, Belkovski din Țara Poveștilor de adormit copiii (mai mici sau mai mari) nu mai are cum să devină credibil, iar portretul ”marelui conducător democrat rus” – nesătul de noi și noi mandate de președinte-țar – rămâne unul perfect conform percepției occidentale. În textul acestei pseudorecenzii voi încerca să produc demitizarea demitizării belkovskiene, chiar dacă rezultatul este deja unul cunoscut. Dar, din dorința de a deveni cât mai credibil, Belkovski aruncă noiane de informații, unele dintre acestea utile în înțelegerea realităților din statul asiatic rus. Printre acestea, povestea cecenă (amplu expusă de SB) este chiar de ajutor în înțelegerea rostului armatelor cecene în invadarea Ucrainei.

 

În ultimă instanță cartea (inclusiv Postfața), Prefața și această pseudorecenzie nu sunt altceva decât un șir de hermeneutici aplicate: Belkovski despre Putin, Hurezeanu despre Belkovski și Putin, eu despre Belkovski , Hurezeanu și… Putin. Concluzia lui Emil Hurezeanu este cât se poate de clară: Belkovski vrea să-și păcălească cititorii și să le adoarmă orice vigilență referitoare la renașterea ideologiei fascistoido-bolșevico-naționalisto-imperialiste putiniene, șoptindu-le tainic: ”fiți liniștiți, trăim în cea mai bună dintre lumi, și pentru că la Kremlin domnește Vladimir Putin” (p. 9).  Ca să aduc o undă de lumină concretă în developarea personajului de la Kremlin amintesc doar că la 4 martie 2014 Putin a declarat că nu intenționează să anexeze Crimeea, iar la 11 martie deja Crimeea era desprinsă de Ucraina și Putin se pregătea să o includă în Noua Rusie imperială. Iar în momentul în care Putin a consfințit anexarea, el a promis solemn că Rusia nu intenționează să anexeze și alte teritorii din Ucraina. După care a început susținerea separatiștilor/ secesioniștilor proruși din Estul Ucrainei.  QED.

 

Derularea evenimentelor (din Ucraina) nu doar că l-a contrazis pe Belkovski, autorul unei biografii retușate, cosmetizate și înnobilate de aura unui viitor țar al unui și mai mare Imperiu (național) rus, dar au darul de a deschide ochii mari celor din clasa politică românească care sunt – necondiționat, dar, probabil, nu și dezinteresat – pentru o apropiere a României de Rusia sub pretexte ca: Rusia este aproape, America este departe; Ucraina este dușmanul României pentru că ”asuprește” minoritatea românească din Bucovina etc. Presupun că din lașitate, din oportunism sau pur și simplu din sfântă ignoranță politică aud/ citesc opinii care susțin că o alianță cu Rusia este mai favorabilă decât alianța noastră cu America. Dacă chiar îi bagi în seamă și îi întrebi ”pe ce te bazezi, mon cher?” vin cu argumente de genul ”marea cultură rusă”, ”teatrul rus”, ”literatura rusă” , ”baletul rus” etc, ca și cum cineva le-ar fi negat sau ca și cum anexarea Crimeii s-a făcut în numele ”marii culturi ruse”!

 

 

O caracterizare generală a cărții lui Stanislav Belkovski

 

Cartea lui Belkovski este un caz clasic de intoxicare a publicului cu mesaje care nu corespund (decât parțial) adevărului printr-o manipularea de marketing care îi va costa, în final, atât pe autorul Belkovski, cât și pe personajul Putin. În schimb Editura Corint a dat o lovitură de casă/ de încasări la o recentă expoziție de carte de la București. Editura a preferat un titlu (foarte) comercial (”Putin. Biografia secretă” în locul titlului original (”Putin. Omul care nu a existat”). Apropos de schimbarea titlului: Belkovski însuși explică de ce a ales acel titlu în limba rusă (explicație care rămâne agățată în aer, dată fiind renunțarea de către editură la titlul original). Pe scurt, titlul ales de Belkovski este o calchiere după filmul american ”Omul care nu a fost” (”The Man Who Wasn’t There”), ceea ce arată că biografia liderului rus este adresată în mod expres publicului occidental. Cheia alegerii acestui titlu este explicată de Belkovski astfel: ”Eroului…. i s-au iertat crimele și păcatele reale, dar a fost condamnat pentru o crimă pe care nici vorbă s-o fi comus. Ceva asemănător încearcă opinia publică mondială să facă și cu Putin” (p. 17). Despre crimele pe care nu le-ar fi făcut Putin autorul vorbește succint în Introducere și, mai pe larg, în cuprinsul cărții.

 

Parcă dorind să răspundă la o asemenea posibilă acuzație de manipulare informațională cu scop de anihilare a unor precauții față de riscurile deja sesizate de analiști în privința agresivității și durității noului ”mesia” rus, autorul Belkovski scrie: ”Mulți cred că toate acestea sunt simple elemente ale unei campanii de imagine, dar nu e deloc vorba de PR, ci de o reflectare cât se poate de reală a ideii lui Putin conform căreia ”animalele sunt mai bune decât oamenii”, astfel încât, de dragul animalelor, oamenii pot fi lăsați pe locul doi, pot fi făcuți să mai aștepte” (p. 57).  Sigur, comparația oameni – animale a fost făcută în contextul interesului accentual acordat de Putin animalelor (are doi câini de apartament) și (oarecum) naturii: Putin iubește natura, dar și vânatul și pescuitul, adică preferă natura sălbatecă oamenilor educați. Dar despre psihanaliza opțiunilor și acțiunilor președintelui perpetuu Putin (ppP) mai pe larg în capitolele dedicate special acestora, și cărora autorul le dedică capitole separate, cu informație nerelevantă direct pentru biografia lui Putin, dar relevantă pentru demersul manipulator al autorului.

 

Introducere (pp 11-22)

 

Cititorul acestor rânduri – în cazul în care nu a reușit să cumpere și să citească cartea lui Belkovski – are  privilegiul de a lectura atât Prefața lui Emil Hurezeanu cât și Introducerea într-un pdf lansat pe internet de editură, ca promo:

http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf Aceasta mă scutește de a copia mai pe larg unele citate, cititorul având posibilitatea să le regăsească rapid în cele 10 pagini de Introducere ale lui Stanislav Belkovski. Chiar din prima pagină a Introducerii intenția falsificatoare a autorului apare evidentă, el clamând imparțialitatea și ”obiectivitatea” în scrierea acestei biografii a președintelui Putin referindu-se la alte biografii ca fiind ”create de către niște autori părtinitori, cu o angajare politică binecunoscută”  (p. 11). Mereu apare sublinierea că președintele Putin a fost ales în mod democratic, că el respectă decizia electoratului.

 

Rostul acestei Introduceri este de a sintetiza demersul de-re-mistificator al autorului oferind cititorului două tablouri ale lui Putin: unul făcut de detractorii săi interni și externi, și celălat făcut cu ”obiectivitate” și simț de răspundere de SB. Voi sintetiza cele două categorii de ”Putini”:

a)      PUTIN cel care nu a fost (idee care a dat și titlul cărții în limba rusă):

–          nu a fost nici spion, nici kgb ist (deși el a fos trimis în Germania ”democrată” ca ofițer sub acoperire de către KGB). Chipurile ca argument întru susținerea acestei demontări autorul ne spune că ”Istoria politică a lui Putin începe cu Anatoli Sobceak” (p. 12). Tipic mincinosului patentat: încercând să prezinți un adevăr ca pe o minciună vii cu un ”adevăr – adevărat”, deși cele două adevăruri n-au nicio legătură unul cu altul. Este și motivul pentru care recomand această carte ca material didactic la Facultățile sau la cursurile de comunicare ca un exemplu tipic de comunicare manipulatorie, mincinoasă, perfidă, ipocrită, perversă.

–          Nu a construit niciodată acea legendară ”verticală a puterii” (p. 13).  El este creatorul unei structuri de putere ”în rețea”. Iar Putin, întâmplător, este șeful Rețelei.

–          Nu a fost niciodată un imperialist și nici în prezent nu este așa ceva.  (despre anexarea imperialistă a Crimeii autorul amintește abia pe blogul personal, unde critică chipurile acest gest propunând, ca o măsură de protest anti-Putin, ca un număr cât mai mare de ruși să ceară cetățenie ucraineană și să se mute în Ucraina…. Ipocrizie la cub!

–          Putin nu a început niciodată  un război în Cecenia. (În carte se probează că Putin a declanșat războaie oridecâte ori dorea să-i crească ratingul…)

–          Putin nu este criminal și nu a ordonat uciderea Annei Politkovskaia și a lui Alexandr Litvinenko (în carte se descriu cele două cazuri și se conchide, brusc, că Putin nu avea cum să fie autorul moral al acestor crime). Și culmea cinismului belokovskian: dacă a trebuit să comande omorârea unor oameni, atunci Putin a făcut-o ”cu ochii strâns închiși”. Nu exclud posibilitatea ca și Hitler să fi închis și el ochii (foarte strâns) la deciziile de a arde sute de mii de oameni…

–          ”Putin nu este nici macho și nici cine știe ce amant eroic” (p. 15) . Toate poveștile amoroase sunt cacealmale inventate de Putin însuși…. (ca să se vorbească despre el, iar FSB iștii să deceleze mai ușor cine-i pentru și cine-i împotriva președintelui care adoră cacealmalele).

–          Putin nu este un reformator radical (el adoră stabilitatea. Un ideal de stabilitatea ar fi Uniunea Sovietică postbelică….). Desființarea Academiei Ruse de Științe este o mică excepție… (În treacăt fie spus, Academiile ar trebui desființate peste tot în lume. Ele sunt o formă de feudalism și de imperialism disciplinar, dar și de stagnare oficializată în cunoaștere, desigur în numele ”științei”);

–          Putin nu trebuie judecat la Haga sau la alte tribunale internaționale (de tip Nurenberg), El merită cel mult compasiune…

–          Putin nu a venit la putere cu ajutorul unei conspirații kgb iste.  Argumentul suprem adus în favoare acestei teze este unul… mirobolant, de o ”științificitate” strigătoare la cer: ”în istorie se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple” (autorul, cu ”modestie”, denumește această bazaconie banală ”legea Belkovski”…). Fatalismul belkovskian este, desigur, unul favorabil perpetuării sine die a puterii președintelui perpetuu Putin. Rusia fiind pe o pantă descendentă a istoriei, de unde rezultă că doar un mare conducător mesianic – cum este Putin – ar putea să-i stopeze declinul și să transforme Rusia în puterea nr 1 a lumii….

–          Rusia lui Putin este țara corupției totale (p. 20), dar acesta este prețul pe care țara îl plătește pentru erorile conducătorilor anteriori (acesta ar fi încă un argument că Putin nu ar trebui judecat pentru curupția endemică din societatea rusă). Antiimperialistul Putin a salvat imperiul rus de la pieire, cu prețul distrugerii țării… (paradoxul îi aparține lui Belkovski).

b)      PUTIN cel (care este cu) adevărat:

–          este urmașul adevărat al lui Boris Elțin

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_El%C8%9Bin)

–          Putin este antisovietic (a fi sovietic, înseamnă a fi leninist; or ultimul leninist a fos Gorbaciov);

–          Putin este rusofob/ antirus! (haida – de!, asta chiar că e ultragroasă…). Ca și la români, autodetestarea funcționează, iar modelul german este idealul de urmat. Dar asta nu înseamnă că românii care critică românii sunt românofobi… (poate doar în mintea celor care îl critică pe Patapievici și îl consideră antiromân pentru afirmațiile sale din cartea ”Politice”). Deci, nici Putin nu are cum să fie rusofob pentru că le reproșează rușilor că sunt prea visători…

–          Putin este un businessman și un prieten al business ului (da, dar unul profund corupt și care a tolerat corupția, mai puțin la adversarii săi politici – pe care i-a acuzat de corupție). Oligarhii lui Elțin (”Familia”) au prosperat continuu în mandatele putiniene. Or acești, oligarhi, în frunte cu Elțin nu erau alții decât nomenclaturiștii sovietici (Elțin a fost secretarul Comitetului Orășenesc al PCUS, filiala Moscova, adică primarul comunist/ nomenclaturist al Moscovei). Să nu uităm că Putin a fost desemnat președinte interimar al Rusiei de către Elțin însuși, până la alegerile din martie 2000.

–          Putin este un idealist (adică are idealuri mărețe cum ar fi Rusia Mare, cât mai mare…)

–          Putin este un simplu Străjer (al stabilității, se-nțelege…); deci este un conservator autentic și nu un revoluționar/ războinic etc….

–          Putin este lipsit de tatăl său natural (a avut tată vitreg) și de un fiu natural (are două fete); în consecință relațiile și deciziile sale sunt pternic influențate de aceste ”contexte”

–          Niciodată pe tronul rus nu a mai stat vreodată un om mai potrivit și mai favorabil Europei decât Putin(p. 17). Drept pentru care Putin a înființat Uniunea Euroasiatică – o contrapondere la Uniunea Europeană și NATO...

–          Putin cel adevărat nu iubește puterea: el o iubește doar pe mama sa, Rusia… Drept pentru care se pregătește de pe acum pentru cel de-al cincilea mandat prezidențial… După care va deveni, probabil, pentru alți 6 ani prim ministru și încă pentru două mandate președinte… Adică… mai vorbim peste 30 după ce Putin se va retrage la pensie la 93 de ani, delegând la tron tot o persoană care nu iubește puterea, ci doar pe mama Rusia (probabil pe unul dintre gineri, evident nu pe cel olandez…).

 

 

Cele 22 de capitole ale cărții – o dezvoltare a ideilor de mai sus – vor fi prezentate în episodul următor. Chiar dacă pare redundantă recomandarea: cartea merită citită atât ca exercițiu de manipulare în comunicare, cât și ca o sursă de informații de primă mână în cunoașterea unor laturi mai puțin vizibile ale societrății ruse. În dorința de a înnobila noul Țar cu calități și merite nemaipomenite eseistul rus aduce multe informații în actualitate, unele îndoielnice, dar care merită verificate și, eventual, demontate. Nu în ultimul rând perfidia  autorului atinge paroxismul când aduce argumente că cel mai credibil și meritoriu opozant al lui Putin este Alexandr Navalnâi (vezi și clipul electoral de cca 30 min în care Navalnâi demască erorile și crimele lui Putin: http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/). Clipul electoral îl aduce pe acest tânăr de viitor în prim plan, dar și în atenția regimului Putin. Surse din România au făcut public clipul cu câteva zile în urmă. Ieri, posturile de radio românești aduceau la cunoștință faptul că locuința lui Navalnâi a fost percheziționată, desigur cu intenția de a-l pune sub acuzare pe unul dintre cei mai redutabili și credibili oponenți ai lui Putin.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș,                         Miroslava – Iași,                              21 iunie 2014

 

www.facebook.com/liviu.drugus        www.liviudrugus.wordpress.com

 

 ANEXE

 

Webografie și ”materiale”  audiovideo

 

http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/ Clip electoral antiPUTIN martie 2012

http://adevarul.ro/international/rusia/ideologii-spatele-propagandei-kremlinului-1_53970f090d133766a87523b7/index.html Despre PUTIN și ideologia Rusiei în expansioinismul recent

http://adevarul.ro/international/europa/trei-clisee-despre-rusia-europa-ucraina-mai-ganditi-va-1_539979ce0d133766a8834071/index.html Putin și demitizarea acțiunilor sale recente

http://www.dsalert.co.in/files/dsa-issues/June_2014_Issue.pdf Revista indiană de intelligence

http://adevarul.ro/cultura/arte/cu-dan-perjovschi-despre-putinsi-ecologie-i-1_53971d940d133766a8757706/index.html Dan Perjovschi despre Putin

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-4-1_5396b9630d133766a872e467/index.html Colonelul Putin – alesul aleșilor Partea patra

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-5-1_53a155c30d133766a8ae13f0/index.html Colonelul Putin alesul aleșilor Partea a V-a

http://capitalismpepaine.com/2014/06/10/uniunea-musulmana-jumatate-de-planeta/ Putin singurul care se opune musulmanizării Planetei?

http://www.stratfor.com/weekly/borderlands-view-beyond-ukraine Rusia Ucraina Analiza Stratfor

http://adevarul.ro/international/rusia/tanara-generatie-rusia-doreste-refacerea-gloriei-uniunii-sovietice-1_539977380d133766a88330e3/index.html Tineri ruși doresc noua URSS glorioasă

http://adevarul.ro/international/europa/ministrul-german-apararii-putin-stie-nato-apara-tarile-europa-est-nu-atinge-suveranitatea-integritatea-acestor-state-1_5398ee040d133766a8806897/index.html

http://adevarul.ro/international/rusia/aleksandr-dughin-unexercitiu-intelegere-1_539c00cf0d133766a8913ec6/index.html  Alexandr Dughin Un exercițiu de înțelegere

http://adevarul.ro/international/europa/liderul-belarus-semnat-disolutia-uniunii-sovietice-avertizeaza-procesul-refacere-urss-inceput-1_539d7dae0d133766a898a3b6/index.html Procesul de refacere al URSS a început (15 iunie 2014, în Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-ruso-ucrainean-risca-ajunga–kiev-1_539dbe210d133766a89a1411/index.html Adevărul 15 iunie 2014

http://adevarul.ro/international/europa/europarusia-baniperspectiveamenintarea-fortasantaj-energetic-1_539fe5b30d133766a8a53be3/index.html Cristian Unteanu Adevărul din 17 iunie 2014

http://www.revista22.ro/moscova-de539ine-ini539iativa-n-noua-confruntare-estvest-43670.html Lăzescu: Rusia are

inițiativa în relația est vest, in Dilema:

http://www.ziare.com/vladimir-putin/rusia/vladimir-tismaneanu-despre-mexicanizarea-romaniei-si-putin-in-cabinetul-lui-putin-bantuie-fantoma-lui-eltin-interviu-1306291?utm_source=Newsletter__Ultimele_24h&utm_medium=yahoo.com&utm_campaign=newsletter_157424 Tismaneanu despre partidul corporație și mexicanizarea României

http://civitaspolitics.org/2014/06/18/edward-lucas-pericolul-unei-provocari-oportuniste-impotriva-teritoriului-nato-este-din-ce-in-ce-mai-mare/ Rusia Nato și Polonia-Estonia. România are guvern slab. Putin va încerca rezistența NATO

http://2blackjack1.wordpress.com/2014/06/18/romania-in-linia-intai-a-conflictului-deschis-de-moscova-impotriva-vestului-revine-rusia-la-gurile-dunarii/ România în linia întâi a conflictului Rusia Nato

http://www.paginadepolitica.ro/rt-cel-mai-avansat-submarin-nuclear-al-rusilor-se-alatura-flotei-lui-putin/ Submarin nuclear perfecționat în flota rusă

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/19/universitatea-din-moscova-profesorul-alexandr-dughin-etnosociologia-noua-europa/ Film de o oră O conferință a lui Al Dughin la Univ de stat din Moscova

http://adevarul.ro/international/rusia/rusia-inca-pas-inapoi-urss-numarul-detinutilor-criterii-politice-s-a-dublat-ultimele-luni-1_53a2f1010d133766a8b89fe0/index.html Deținuții politici ai lui Putin

http://www.informationweek.com/government/big-data-analytics/crowdsourcing-the-future-of-consulting/a/d-id/1278614?piddl_msgid=223949#msg_223949 Wickistrat a prezis anexarea Crimeii în timp ce serviciile oficiale negau acest lucru. Crowdsourcing este viitorul în analiza predictivă!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/20/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/ Rusofobia ca ignoranță suficientă. Ortodoxia în slujba panslavismului moscovit (preluat de pe site ul PSD ist Gândește.org: http://gandeste.org/general/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/42316

Belkovski solicită cetățenia statului Ucraina

http://www.snob.ru/profile/25718/blog/73864  Varianta engleză a textului preluat de pe Snob.ru și publicat în carte pe post de Postfață.

Alte articole (critice la adresa raptului față de teritoriul statului ucrainean Crimeea) ale unor oameni politici ruși,  http://www.snob.ru/selected/entry/73862

Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează


Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează

 

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro                 www.liviudrugus.wordpress.com

Motto 1: ”Ce înseamnă a citi eronat?  Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică și a citi alegoric o carte care impune o lectură literală” (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Si alte povestiri, Polirom, 2012, p. 170)

Motto 2:  ”I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them”.     Anne Rice

 

Gherghel Valeriu, ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”, Editura Polirom, Iași, 2012, 248 pagini

Cuvinte cheie: Valeriu Gherghel, hermeneutică, Hermes, lectură, text, chei de lectură, literal, alegoric, Liviu Drugus, simplitate, principiul economiei, principiul simplității, principiul risipei, cum se face un index tematic, recenzie, Breviarul sceptic, Editura Polirom,  Alina Radu, Cauda pavonis, eseul ca expresie a simplității, Basarabia, David Walsh, postmodernism, Tiberiu Brailean, Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, Iasi, alegorie, matafora, sens, semnificație, explicație, exegeză, Don Quijote, Cântarea cântărilor, Ana Maria Pascal, Richard Rorty, Ștefan Afloroaie, Nicolae Manolescu, Umberto Eco

Precizare: Acest pseudo-rezumat al lucrării ”Breviarul sceptic. Și alte povestiri despre simplitate” conține 20 de pagini de text original și o Anexa de 7 pagini de preluări de recenzii (sau adrese electronice de recenzii). Orice completare a acestei Anexe cu ajutorul cititorilor și, în primul rând, al autorului cărții este binevenită și va fi utilă viitoarelor analize dedicate vieții și operei unui filosof sceptic și agnostic ieșean.

 

Cuprinsul cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel

 

Introducere

I Principium parsimoniae

 

Mâna celor simpli

Don Quijote c’est moi

Limba neo-adamică

Crux interpretum

Nodul gordian

Breviarul sceptic

Non sequitur

Simplitate și pești (sancta simplicitas)

La început va fi reînceputul

Erezia determinării

Roza numai

Roza cherubinului

Numai Rosa

Mic repertoriu de scrieri retorice

Nada, nulla, nothing, nihil

A fi și a semnifica

Purgatoriul, 28-33: Matilda

Bref

Index rerum

Poarta credinței

II Principium prodigitatis

Don Quijote și Gropius Becanus

Cavalerul Tristei Lecturi

Baska, Emma, Anne de Breuil

Excesul Quodlibetal

Ș.a.m.d.

            III Miscellanea

Verdeața, iarba

Stânca din mare

Cauda pavonis

Pleonasmul divin

Bibliografie adnotată

Index nominum

Index rerum

Cuprins de idei

  • Mic tratat de hermeneutică personală
  • Ghid laconic de lectură
  • Sens și semnificație la Valeriu Gherghel
  • Hermeneutica – între principul simplității (economiei, parcimoniei, brevității) și principiul complexității (abundenței, excesului, lungimii)
  • Ce are Hermes (zeul comerțului la romani) cu literatura hermetică și critica hermeneutică
  • Valeriu Gherghel nu scrie cărți – el doar se adresează (vorbește) unui auditoriu potențial
  • Cum deosebim impostorul savant de comunicatorul cinstit?
  • De ce citim cărți? (adică, în ce scop facem acest efort?)
  • Cum citim cărțile? (adică, cu ce mijloace reușim să atingem efectul scontat?)
  • Când apare plăcerea cititului? (adică, cum echilibrăm raportul cauză-efect, sau raportul scop-mijloc). Sunt cele două echilibre identice?
  • Chiar nu ne interesează autorul? (Adică: ce înțelegeau junimiștii prin: ”Opera, domle, nu autorul!). Eu cred că interesează și contextul auctorial în de(s)cifrarea înțelesului unei opere. Așa crede și  face  însuși Valeriu Gherghel. Așa procedez și eu când scriu despre opera lui Valeriu Gherghel. Deci: cine ești dumneata, domnule Gherghel? Dar cine ești, dumneata, recenzorule?
  • Sens, semnificație, simbol, alegorie, metaforă și înțeles: ce căutăm, de fapt?
  • Elaborative si elucidatory interpretation, completare și explicare, lectură semantică
  • Cum (nu) se face un Index tematic (Index rerum)
  • Sunt scepticismul, ateismul și relativismul caracteristici ale postmodernismului?

 

 

Introducere

Scriam, la 29 decembrie 2008, în recenzia făcută cărții ”Fundamentele filosofice ale economiei”, de Tiberiu Brăilean (profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași), că ”Scrierea unei cărți (ca și a unei recenzii despre acea carte) este, în primul rând, un pre-text
pentru un dialog ulterior, pentru o comunicare mai intensă și mai bună cu mediile de cercetare
și de decizie cărora li se adresează. Grila de lectură a unui text trebuie să conțină, obligatoriu,
cred, și o analiză a pre-textului, a pre-gătirilor autorului/ recenzorului pentru textul ce
urmează a fi produs, publicat și apoi perceput de către destinatarii mesajului textual. Lipsa
unui dialog prealabil recenzor-autor face necesară imaginarea de către recenzor a ceea ce a
fost înaintea scrierii textului, a motivației care a determinat autorul să ia decizia scrierii
textului. Fără această imaginare rămâne riscul de a considera scriitura autorului cărții doar ca
pe un fapt în sine, sau ca pe o operă de binefacere culturală, respectiv o sacrificare a timpului
autorului în favoarea cititorilor săi. Evident, în lista motivațiilor posibile nu trebuie uitate:
orgoliul de a fi cunoscut, dorința de dialog și evaluare externă, obligația didactică pentru
promovare sau pentru participarea la un concurs pentru un post dorit, și, last but not least,
beneficiul financiar prin vinderea produsului pe o piață oricât de largă… De regulă, orice
scriere este pre-determinată de un amestec de aceste motivații, în proporții diferite. Evident,
altele, mai greu depistabile, pot fi adăgate. Propun ca autorii de cărți să sugereze în Prefață
conștientizarea acestor posibile motivații și argumentarea apelului la acestea în procesul de
fermentare a textului. De asemenea, și autorii de recenzii ar fi bine să procedeze similar.
Scrierea pe un blog exclude motivația financiară imediată, deși vizibilitatea crescută a unui
recenzor îi poate deschide acestuia oportunități suplimentare în obținerea unui job mai bine
plătit sau chiar invitarea de către o editură serioasă să producă el însuși un text pe o temă
conexă. Lipsa oricărei motivații pretextuale, atât pentru autor cât și pentru recenzor, de a
produce un text oarecare poate ridica semne de întrebare în legătură cu motivațiile existențiale
ale celor două personaje… Evident, evaluarea externă și post-textuală va pune în balanță
intențiile motivante cu rezultatele probante, obiectivând câtuși de puțin aprecierile care sunt
subiective prin definiție
”. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/) Aș mai adăuga, după trecerea a peste patru ani de la scrierea celor de mai sus / ”de deasupra” (cf. Valeriu Gherghel vezi în ”Digresiunea 1” discuția referitoare la ”deasupra”), că scrirerea și cititul cărților au o menire subtextuală adesea ignorată sau mai puțin conștientizată, aceea de auto-lămurire, de auto-înțelegere a ceea ce suntem și am putea fi. Scriitorii își satisfac, prin scris, orgolii de varii intensități (nu ești citit, nu exiști!); unii își doresc notorietatea, alții vizează chiar eternitatea, iar majoritatea – cred eu – își  fac din asta o meserie sau un modest modus vivendi.

Cu siguranță, cititorii acestei cronici/ critici/ recenzii/ rezumări/ referiri/ analizări/ prezentări/ comentări/ conspectări/ completări/ explicitări/ interpretări/ divagări/ simplificări/ complicări/ etc. pot fi interesați și de răspunsul la întrebarea: dar tu cine ești, (re)cenzorule? Dincolo de ceea ce arată Mr Google la itemul Liviu Drugus, aș mai avea câte ceva de adăugat… Dar, iată ce arată Google, pe prima pagină de rezultate: ”Silviu Manolescu Says: April 9th, 2011 at 8:27 am Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste”. Presupusul student este, mai mult ca sigur, chiar tovarășul Codrin Liviu Cuțitaru de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, fiul tovarășului Virgil Cuțitaru, om de presă și de încredere a regimului trecut (ceea ce nu demonstrează deloc că fiul său, CLC, n-ar avea și calități, ci arată doar o posibilă explicație a faptului că manifestă unele reminiscențe comportamentale de tip bolșevico-securist, adică scrierea curajoasă sub pseudonim a unor injurii în lipsa oricăror contra-argumente și propensiuni dialogale).

Ce mai arăta Mr Google cu ceva timp în urmă (dar nu mai arată acum, din motive neclare mie…)? Includerea numelui meu într-un Raport al CIA din anii 80 împreună cu traducerea unui articol-dezbatere pe tema educației, alături de alți autori din țările unde urmau să aibă loc revoluțiile ”spontane” din țările satelite ale Moscovei gorbacioviste sugerează că spionajul american monitoriza și el (alături de alte servicii) potențialii noi lideri ai României postdecembriste. Dacă CLC ar fi citit acel articol, l-ar fi prezentat ca pe o dovadă peremptorie a faptului că am fost profesor de ceaușism, în timp ce americanii deduceau că eram un cârcotaș cu potențial informativ în timpul iminentei revoluții minuțios pregătite… Asta da duplicitate! Sau, iată ce poate produce o hermeneutică în două chei diferite! Exact ca în cazul interpretării mesajului ostensiv trimis de sciți către Darius (vezi, Gherghel, op cit p. 34). Ce putea să însemne oare: o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți? Darius a hermeneutizat și a conchis că sciții i se supun, respectiv ”că-i dăruiesc universul întreg: văzduhul (pasărea și săgețile), pământul (șoarecele), apele (broasca), făpturile. Abia Gobryas a intuit sensul exact al mesajului, care era următorul: dacă perșii nu se vor preface în păsări, în șoareci și în broaște, pentru a se ascunde de sciți, vor muri, fără nicio îndoială, străpunși de săgeți”.

În fine, cititorii curioși pot insista cu căutarea pe Google în continuare… În ce mă privește, am experimentat o situație cel puțin ciudată (din punctul meu de vedere). Înainte de 89 nu citisem mare lucru despre postmodernism (de scris, nici atât), dar modul meu de gândire era unul eminamente unul postmodern. După ce am citit mai multe despre postmodernitate am înțeles că modul meu de gândire avea doar nevoie de un nume, pentru a fi descris: postmodern. După care, consecvent, aproape în toate articolele și cărțile scrise după 1990 mi-am prezentat viziunea mea (Metdologia Scop-Mijloc) drept una postmodernă, transdisciplinară, holistică, sistemică și sinergică. După readucerea mea din Basarabia, în decembrie 1995, am încercat să mă dumiresc mai mult ce vrasăzică gândirea/ filosofia postmodernă. M-am înscris, împreună cu Ana Maria Pascal, la un Cerc(uleț) de filosofie condus de (tovarășul?) Ștefan Afloroaie. Am participat chiar la o întâlnire cu Richard Rorty, dar la ședința următoare conducătorul de cerculeț a somat pe cei care nu au luat cuvântul până atunci nu mai au ce căuta la ședințele următoare! Eu fiind singurul care nu vorbisem, am tras fireasca concluzie…

 

Despre conexiunea om-operă.  Cine ești dumneata domnule Valeriu Gherghel?

Trăim mereu cu setea – niciodată ostoită – de a cunoaște pe alții (dacă se poate chiar în totalitate) și cu spaima – niciodată diminuată – de a fi cunoscuți de către alții (indeosebi dincolo de ceea ce am dori să se știe despre noi). Încă de pe vremea când formele fără fond abia se conturau și descriau modul de a fi al românilor (de ieri, de azi, de mâine…), sintagma imperativă ”Opera, nu omul!” era la ordinea zilei. Să scrii și despre persoana autorului era o încălcare a regulii. Bineînțeles, interdicția se referea la a nu amesteca criteriile estetice aplicabile operei cu criteriile estetice aplicate autorului. Spre exemplu, un critic care ar fi scris despre un autor oarecare: ”acest individ necioplit, gras și urât, libidinos și șchiop are cu siguranță și un suflet urât și o operă pe măsură” era, pe bună dreptate un încălcător al regulii de mai sus. Din păcate, această interdicție a fost, treptat-treptat, generalizată sau aplicată excesiv de rigid încât s-a ajuns, în zilele noastre, să fii taxat ca atacându-l pe X sau pe Y dacă cumva i-ai criticat opera. Oare ce are criticul Z cu autorul X și cu autorul Y oare? se întreabă unii care văd în orice critică un atac la persoană și în orice laudă o cumpărare de favoruri… Cineva explica chiar numărul redus de femei în funcții de conducere în instituții (publice) pe motivul că: ”știu că ești mai bună decât toți, dar dacă te-aș propune la promovare lumea ar spune că te-ai culcat cu mine…Așa că îl voi propune pe Cutare”.  În primul citat (imaginar, desigur) avem de-a face cu o hermeneutică indirectă (opera, văzută prin fizionomia autorului), în cel de-al doilea, avem de-a face cu o explicație. Valeriu Gherghel atrăgea atenția, încă de la prima pagină a textului cărții sale că ”există simplitate în explicație și există explicație în interpretări” (p. 7). Primul citat, ar putea fi simplificat astfel: ”un individ neplăcut privirii scrie opere neplăcute”. Sau, și mai drastic, ”urâții scriu urât”. Al doilea citat, explicativ, poate fi și el simplificat, ca de ex.: ”promovarea femeilor  sugerează imoralitate”.

Am început micul meu conspect-recenzie-rezumat critic al cărții lui Valeriu Gherghel cu o ”probare”/ aplicare a principiului simplității discutat în prima parte a cărții sale. Prin aceasta doresc să atrag atenția că VG nu face (dar chiar deloc!) o pledoarie pentru simplitate de dragul simplității și nu vine cu argumente împotriva prodigității pentru simplul (sic!) motiv că risipa nu e bună (așa cum au crezut unii recenzori, sau cum ar putea crede unii cititori), ci le expune pe ambele spre a fi doar cunoscute, fiecare fiind liber să economisească sau să risipească – în scriitură sau în exegeză – cât dorește, în funcție de contexte specifice, cu riscurile, evident, asumate. Dacă simplitatea ar fi singura bună, atunci Război și pace ar trebui înlocuit cu o nuvelă sau chiar cu un eseu… Cele două exemple alese de mine arată că se poate ajunge la forme și structuri mai suple/ simple sau din ce în ce mai suple/ simple, dar cu inevitabile pierderi de conținut, culoare, specificitate, elasticitate, lizibilitate etc.. Invit, de pe acum, cititorii, să facem împreună exerciții de evaluare a celor două principii opuse, dar adesea complementare în mod necesar. Și nu în ultimul rând să nu uităm de aurea mediocritas care nu înseamnă nici economicos (simplu), nici prodigios (risipitor), ci exact dimensiunea optimă dintre efortul depus pentru obținerea efectului scontat, dimensiune numită (simplu!) eficiență! Amintesc că acest concept-ideal (eficiența) este prea adesea confundat cu termenul de economicitate (= simplitate) și cu termenul eficacitate (= grad de atingere a scopului). În context, consider că principiul economiei sugerat de Umberto Eco și relaut de Valeriu Gherghel ar avea mai mult sens, credibilitate și exactitate dacă ar fi înlocuit cu principiul economicității. Dar, revin, nici principiul eficienței, nici principiul economicității, nici princiupiul eficacității nu sunt principii sacrosancte. În terminologia propusă de mine în cadrul Metodologiei Scop Mijloc cele trei concepte sunt definitie după cum urmează: eficacitate = grad de atingere a scopului; economicitate = grad de reducere a mijloacelor; eficiență = compararea mijloacelor folosite per unitate de scop atins, sau sumă de scopuri per unitate de mijloc folosit. (vezi www.liviudrugus.wordpress.ro și www.liviudrugus.ro pentru articole ale mele pe tema MSM). Acestea fiind spuse, subliniez din nou că persoana autorului (cărții sau a recenziei cărții) trebuie cunoscută, tocmai pentru a conexa opera cu autorul. În ce mă privește, cunoașterea activității autorului este o problemă de context, dimensiune cu mare putere de influență asupra textului. Nu întâmplător fac mereu trimitere la blogurile și articolele mele (fatalmente mai bine cunoscute de mine în comparație cu cele ale autorului recenzat, Valeriu Gherghel. Totodată, reiterez schema mea de elaborare a recenziilor (aplicată expres în 2008): pre-text, text, sub-text, post-text la care aș adăuga și inevitabilul hypertext (Web 2.0). Abia după toate aceste unghiuri de abordare vor fi activate, putem spune că textul analizat începe să aibă un sens bine conturat (cu precizarea că sensul astfel obținut poate diferi radical de sensul avut în minte de autor. Dar asta voi încerca să  să aplic pe parcursul recenzării acestei incitante și bine scrise cărți. Nota bene: sunt adeptul scrierii tuturor textelor (fie acestea cărți, fie recenzii) doar la persoana I –a singular și nicidecum la așa-zisul plural al majestății (o formă de fugă de răspundere…).

Digresiunea 1. În care atrag atenția că eventualele mele critici la adresa autorului nu sunt deloc motivate de conjucturi, de  influențe oculte sau de pizmă gratuită.

La câțiva ani după ”Marea Revoluție din Decembrie” (cum o numea, glumind, Cassian Maria Spiridon în momentele pregătirii mișcării spontane de la Iași – cf. http://www.irrd.ro/caiete/caiet40.pdf – site ul instituției conduse de tovarășul său de gândire și acțiune revoluționară, Ion Iliescu) criteriile de analiză a operei unor scriitori nu erau departe de  cele aplicate anterior victoriei depline și definitive a capitalismului asupra comunismului: criteriul de clasă. Opera unor scriitori este și acum conexată intim cu grupul/ gașca/ clasa/ ”pătura socială” din care făceau parte ei înainte sau după decembrie 89, direct sau prin comunicare (securist, sindicalist, pecerist). Un exemplu: nu sunt un fan al operei lui Adrian Păunescu (cu atât mai puțin unul al omului), dar chiar acum, după moartea poetului, postând o poezia a sa pe pagina mea de FB, un amic ce hermeneutizează logic și științific pe bloguri și liste se detașează de mine spunându-mi că AP este, oricum am lua-o, nefrecventabil… În consecință, aplicând principiul căii celei mai scurte dintre premisă și concluzie, imediat și eu am devenit nefrecventabil pentru unul dintre amicii noștri comuni… Care amic – emițător de etichete și calificative – este amic cu alți filosofi ieșeni, cu unii dintre aceștia intersectându-ne pe FB, și pentru care (filosofi ieșeni) am (re)devenit, brusc, nefrecventabil… Cred că ar fi interesant de făcut un studiu al modului cum este percepută opera scriitorilor români în funcție de bătaia vântului politic, de partidul aflat la putere, de trecutul demult apus, sau de gusturile pentru anumite cărți sau anumiți autori. Să nu uităm că președintele Iliescu ceruse interzicerea vânzării cărții lui Hitler, Mein Kampf, pe piața românească de carte, sporind, evident, interesul pentru socialismul național al dictatorului nemțesc. Cu alte cuvinte, ar fi marfă destulă, în România anului 2013, pentru o lucrare de hemeneutică politico-ideologică ”de tip nou”, adică vechi, comunistoid asupra textelor autorilor și recenzenților acestora..

Dacă un tânăr din aceste zile și-ar fi început preocupările de exegeză literară cu unele articole din Ziariști Online sau de pe alte bloguri, chiar în perioada alegerilor din decembrie 2012, dar mai ales imediat după, ar fi aflat că Mircea Cărtărăscu este un plagiator ordinar, fără operă și fără bun simț, că Gabriel Liiceanu este un profitor al schimbării de regim din 1989, fiind continuatorul Editurii Politice a Partidului Comunist Român…(cf. Constantin Barbu în: http://www.ziaristionline.ro/2012/12/20/constantin-barbu-nicolae-manolescu-a-plagiat-din-jauss-si-a-explodat-in-chaos-manolescu-si-cartarescu-sunt-ca-spartanii-cand-nu-au-treaba/).   Un scriitor ieșean, Mihai Dinu Gheorghiu, a fost scos din circuitul larg în urma unor devoalări ale trecutului colaboraționist etc. Lista este lungă și include nume din diverse grupări (stânga sau dreapta fiind noțiuni foarte relative la noi). Oricum, scriitorii numiți de regimul Victor Ponta în fruntea ICR din Paris, Chișinău sau Iași, vor afla, peste câțiva ani, că sunt niște scriitori complet lipsiți de valoare, caracterizați, în consecință, drept pupinpontiști, profitori ordinari ai unui regim odios, colaboraționiști cameleonici și versatili ș.a.m.d.  Cât despre disputa Nicolae Manolescu – Eugen Simion, toată lumea realizează/ vede cum unul este mai ”valoros” decât altul – în ochii unor ”exegeți” – în funcție de cei care sunt la conducere. Pe scurt, o țară tristă, lipsită de humor…

După o risipă atât de mare de cuvinte despre alții, ajung și la autorul a cărui carte voi încerca să o prezint (conspectez, analizez, rezumez, recenzez, critic). Voi scrie ceea ce știu eu despre el (ajutat și de Mr. Google). În perioada în care furia FB ului era la început și la maximum, am dat Add friend (era cam prin toamna 2012) și pe numele de Valeriu Gherghel cu care mă intersectasem, în Iași, prin 1989-1990 o dată sau de cel mult două ori. Am primit acceptul, dar nu am mulțumit (cum se mai obișnuiește) și nici nu am folosit rubrica Messages pentru a stabili o comunicare directă. După un număr neașteptat de mare de Like uri primite de la VG la unele dintre postările mele, constat că în preajma anului nou am fost scos de pe lista sa de prieteni (vorba cântecului: de ce-ai venit, de ce-ai mai fi rămas…).  O posibilă interpretare a deciziei de excludere (fără preaviz, evident…) poate fi  și prin conexarea excluderii cu pledoariile mele de pe pagina mea de FB în favoarea educației online, în timp ce Valeriu Gherghel s-a declarat mereu un ”conservator înrăit”, adică unul care nu acceptă dispariția dulcelui stil clasic de predare/ seminarizare/ examinare ”pe viu” (vezi: eseul din 24 august 2009 publicat de VG în Ziarul de Iași) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/de-ce-as-desfiinta-invatamintul-la-distanta~ni5n9j). Se vede clar, din articol, că VG confundă ID (Invațamantul la Distanță) cu educația online, ceea ce este, în ultimă instanță, doar o lipsă de informare și de cunoaștere a ce avantaje certe are online-ul în comparație cu ”dulcele (și costisitorul!) stil clasic”.  Mulți, bănuiesc eu, regretă că predarea și examinarea la mari distanțe nu mai permite transmiterea discretă a șpăgii, sau vânzarea diplomelor inutile. Altfel, vehemența de tip ”anti” a celor care cunosc și înțeleg bine ce este ”online education” nu prea ar avea explicație. Mai pot presupune (doar) că decizia lui VG de a mă exclude din lista de prieteni (cu toții facem asta, din varii motive) este una strict ideologică, și chiar presupun că unii prieteni comuni l-au somat că nu se face să ai în listă o persoană absolut nefrecventabilă ca subsemnatul… Exact ce spuneam deasupra (folosesc aici, din nou, chiar exprimarea lui VG care a înlocuit suprauzata și parțial corecta expresie ”vezi mai sus” cu ”deasupra”): ideologiile, găștile pe cartiere, mahalale, comune urbane, regiuni administrative, regiuni istorice, clanuri partidice, sindicate ale editorilor sau librarilor, prieteniilor FB iste, de pahar sau de conjunctură etc etc. divizează la maximum posibil ceea ce, se spune, ar fi fost odată, poporul român. O sumă de găști la care se adugă un număr de indivizi solitari absolut nefrecventabili și demni de ocolit pentru că spun ceea ce gândesc nu va putea defini, ever!, populația locuitoare între niște granițe drept popor român. (Agreez punctul de vedere, oarecum similar, al lui Briscan Zara (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/zodia-gandacului-de-balegar~ni98d3 din 5 ianuarie 2012)… Și ami aduag o posibilă cauză a excluderii: niciuna de mai sus… Am făcut această risipitoare (de cuvinte și de timp) digresiune pentru a  sublinia că eventualele critici mai acide la adresa textului scris de VG și interpretat de subsemnatul nu au nicidecum o legătură cu scoaterea mea din lista de prieteni selecți ai domniei sale. Voi scrie și eu precum Păstorel când fusese scos din Dicționarul Academiei de către Sadoveanu: ”Nu-i nimic, îmi este drag; El m-a scos și eu îl bag” (în seamă, în cazul de față, respectiv fac un promo gratis pentru creștere vânzărilor cărților lui VG…). Aici se închide Digresiunea 1.

 

Revenind la autor, pe parcursul citirii cărții ”Breviarul sceptic”, am avut mereu impresia că îl ascult vorbind (nu l-am auzit niciodată vorbind în public pe VG) datorită stilului său de scriere, care este unul eminamente oral, respectiv este un stil pe care îl agreez mult și chiar îl practic. Personal, asociez acest stil cu exprimarea de tip postmodern. (vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism). Și din acest motiv, prietenilor cărora le-am recomandat cartea le-am spus că este o carte pe care ”parcă aș fi scris-o eu”… (evident, referirea era la stil).  Așadar, VG este un bun comunicator, devreme ce, citindu-l, îl și vedeam la sala de curs făcând exerciții de elocință, cursivitate, claritate și temeritate. Spun temeritate pentru că nu este chiar de ici colea ca tu, absolvent de filosofie, dar și hermeneut amator, angajat la facultate ca lector de ”Ontologie” și ”Filosofia limbajului”, să faci ironii la ideea de interpretare în general (practic, toți interpretăm câte ceva, tot timpul…) dar îndeosebi a interpretării presupus savante, academice, scrobite și sentențioase, fără drept de recurs, și, mai grav, fără finalitatea care i-a permis nașterea și existența: dorința de a lămuri cum stau lucrurile. În această postură de cârcotaș la adresa propriei profesii mă văd și eu,  absolvent de ”economie”, acum profesor de Management care reduc(e) această disciplină en vogue la doar câteva cuvinte, restul perorațiilor ”științifice” ale altor autori de Management nefiind, pentru mine, altceva decât …interpretări excesive, savantlâcuri care justifică o normă didactică, o leafă sau o poziție în gașca partidului din care, vai, prea mulți experți în management fac acum parte. Într-un fel, atât eu cât și VG suntem un fel de Sokal-i pe invers: criticăm modernii pentru delicte de falsă obiectivitate, științificitate, respectabilitate. (vezi, spre edificare: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7257 , http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/25389/Afacerea-Sokal.html , http://www.descopera.ro/stiinta/2619162-top-10-falsuri-si-fraude-comise-in-numele-stiintei , http://www.lucianurcan.com/2011/11/pseudo-cunostintele-de-expert/#more-601 și nu în ultimul rând: http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair . Stilul nostru (al meu și al lui VG) este eminamente ironic la adresa modernilor prezumțioși… Și încă o paranteză: am facut trimitere la link uri ajutătoare pentru cititorii care doresc să se edifice, mai pe larg, asupra unor chestiuni. Folosesc acest prilej pentru a sublinia o parte dintre avantajele certe ale online ului . (Domnului Gherghel: spre știință….).

Încă un lucru mă apropie de VG: nu doar trecutul jurnalistic, ci și dezinteresul față de propria promovare în carieră (eu am ”zăcut” ca asistent universitar din 1976 până în 1997, deși am figurat ca ”lector asociat”, adică am fost avansat în grad, dar fără leafă corespunzătoare gradului pentru că ”nu ajungeau banii”…). Prezentările din ziare, reviste, bloguri și edituri îl prezintă pe Valeriu Gherghel drept ”profesor asociat” la UAIC, dar site-ul Facultății de filosofie îl include la categoria titulari cu gradul didactic de lector. Bănuiesc că VG ”trage tare” acum pentru a obține mult râvnitul și bine plătitul post de profesor universitar. Nu știu dacă eseurile vor fi punctate în dosarul de promovare, mai ales că VG a avut grijă să-și tragă singur preșul de sub picioare, scriind în ”Breviarul...” că ”E intil să repet: eseul nu e o specie academică” (p. 12). Păi, de regulă, în spațiul academic se cer probe că slujești (bine!) speciile academice. Este adevărat, după democratizarea neobolșevică postrevoluționară și anarhică postdecembristă, de nivelare a ierarhiilor, toate ”cadrele didactice” (horrible dictu!) au devenit brusc ”dom profesor”. Așa se explică faptul că, nu demult, un student m-a întrebat, ușor ironic, dar sincer: ”Dom profesor, dar la varsta dumneavoastră nu sunteți nici măcar lector?”. Acum realizez că, statistic vorbind, per total, numărul lectorilor și al profesorilor titulari din România este constant…

Știu că scriu această (pseudo)recenzie la modul ne-simplu, ne-laconic și ne-economicos despre o carte pe care câțiva recenzenți au prezentat-o în doar câteva pagini, străduindu-se din răsputeri să arate că au înțeles mesajul pro-simplitate al cărții, recenzii adesea greu de considerat ca fiind îndemnuri sincere la lectură. Sunt convins că (și) laconicitatea are riscurile ei… Voi insera, la final, și recenziile (altora) la care am avut acces, conturând ceea ce cred că este util atât autorului, editorului și cititorului interesat, și anume un meta-feed back, un feed back al feed back urilor văzute de unul dintre recenzori, adică de subsemnatul. Nu exclud ca la o ediție viitoare VG să preia o serie din semnalele critice, acceptându-le sau respingându-le cu fermitate și, nu mă îndoiesc deloc, cu ironie sau chiar cu sarcasm. Reacția gen Hemingway față de recenzorii care i-au comentat și interpretat romanul ”Bătrânul și marea” nu este deloc exclusă și în cazul lui VG față de unii dintre recenzorii ”Breviarului sceptic”.

Așadar, la întrebarea devenită deja clișeu: ”Cine ești dumneata, domnule…”, cu referire la ”profesorul asociat” Valeriu Gherghelaș putea spune, bref, că acesta este un eseist ieșean de succes și de meritorie notorietate, un hermeneut provenit dintr-un filosof sceptic veritabil, un exeget pasionat dar bine temperat, un povestitor/ apologet nedogmatic și agnostic, un educator de/ pe stil vechi, dar un bun scriitor-orator, un gânditor cu mintea proprie al ipotezelor infinite ce conturează definitoriu incertitudinile pe care le avem, un ironist în stil pleșuan-noicean și, aș îndrăzni, un postmodern ce nu se revendică de la nicio încadrare bazată pe mode, pe moduri de gândire și modalități de clasificare rigide. Ar mai rămâne să aflu că – pe baza raționamentelor găsite în scrierile sale  – VG este un adversar ferm al bolșevismului (ca mod de impunere a cantității în detrimentul calității) în dialogul filosofic.

Încadrarea lui Valeriu Gherghel în categoria postmodernilor este consecința propriei sale definiri ca agnostic, sceptic și relativist (logica de tip și-și). Lipsa tot mai vizibilă a unei finalități existențiale umane transcendente, în epoca postmodernismului, este contracarată de catolicul David Walsh prin subliniere posibilității și a necesității reconversiei acestei lipse într-o credință și mai puternică în Dumnezeu: ”Decât să considerăm prezentul ca pe o epocă a ateismului, scepticismului și relativismului, am putea mai degrabă să-l vedem ca pe o perioadă marcată de o nouă izbucnire a credinței în misterul transcendent care veghează integritatea existenței noastre”  (David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Paideia, 2000, p. 45 – Originalul a apărut în SUA la The Catholic University of America Press în anul 1999). Am amintit această opinie a unui liberal postmodern pentru că sublinia că Valeriu Gherghel este un ateu, un liber cugetător pe care misterele transcendentului nu-l preocupă și nu-l atrag. Totuși, agnosticismul său provine din conștientizarea limitelor rațiunii umane și a dificultății omului de a pătrunde în eternul infinit numit convențional divinitate.

Toate acestea converg spre concluzia că Iașul (Iașii? Iașiul?) se poate lăuda cu un intelectual autentic, sobru și sever cu sine, dar și cu alții. Cu cât mai puțini intelectuali veritabili are (deja!) Iașul, cu atât mai vizibilă și notabilă este prezența relativă a lui VG în cultura română! Pentru că, nu-i așa?, (și) raritatea creează valoarea…

 

Structura și compoziția cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”

 

Titlul cărții. După părerea mea titlul cărții nu reflectă cu suficientă exactitate conținutul și mesajul principal al cărții. De altfel, titlul inițial propus și acceptat de Editura Polirom a fost nu ”Breviarul sceptic”, ci ”Cauda pavonis”, fapt care sugera mai bine întinderea gamei înterpretărilor de la cele laconice la cele excesive, cu trecerea prin dimensiunea optimă de tip natural, sugerată chiar de coada păunului. Din păcate, un redactor grăbit, Alina Radu, a lăsat referirile la titlu, din carte, tot cu titlul inițial. Exemple: ”Titlul cărții, Cauda Pavonis ….”, la p. 13; ”Voi cita și în alt eseu din Cauda Pavonis acest pasaj decisiv”, la p. 19; ”… soluția problemei se găsește, poate, într-una din paginile volumului Cauda pavonis” (p. 76).  Într-adevăr, sub raport comercial, ”Cauda pavonis” spune și atrage mai puțin decât ”Breviarul sceptic”. Problema este însă la subtitlu (”Și alte eseuri despre simplitate”), care se aliniază ideii de breviar (scurt tratat de), dar exclude cu totul principiul excesului, precum și aspectele legate de istoria hermeneuticii incluse în Miscellanea. Titlul chiar induce în eroare cumpărătorul, dar chiar și cititorul cărții, aceștia rămânând cu falsa impresie că au de-a face cu o pledoarie pro-brevitate. Nu mă grăbesc să sugerez un titlu mai plauzibil, dar un asemenea titlu există cu siguranță (cu respectarea strictă a conținutului și mesajului cărții, dar și cu un pronunțat caracter comercial – în fond cărțile trebuie vândute, dar nu cu diferențe între titlu și conținut).

(Tehno)redactarea cărții: Conforma casetei tehnice, responsabili de îngrijirea acestei cărți sunt Alina Radu (Redactor) și Luminița Păun (Tehnoredactor). Era de datoria lor să suprime o serie (destul de lungă) de erori de exprimare, de stil, de gramatică, de topică etc. La gafa deja semnalată (cu referiri la titlul inițial al cărții, Cauda pavonis) se aduagă erori care scad din prestigiul autorului, al editurii și al redactorilor de carte. Iată câteva exemple:

–                           alternanța folosirii pluralului majestății (”vom examina”, la p. 17, ”vom vedea” – la p. 109, ”vom mai vorbi” – la p. 142) cu persoana întâia singular (”voi cita”, ”voi merge” – la p. 19, ”voi reveni” – la p. 141). Personal, susțin utilizarea doar a formei de singular, cea care conferă un plus de responsabilitate în comparație cu impersonalul ”vom”;

–                           ”La știința mea” (p. 17) în locul lui ”După câte cunosc eu” mi se pare o supralicitare a termenului vetust și golit de sens ”știință”, iar construcția sintagmei este una de nivelul ”simpliciores”;

–                           Prețiosul ”intelecție” folosit în locul lui ”înțelegere” pare un mărgăritar printre multe expresii colocviale: ”mai la vale” (p. 17) în loc de ”mai încolo” și altele;

–                           ”Savanții metafizici” (p. 7) sună ciudat (de comparat cu potențiala construcție ”savanții fizici”. Sugerez: ”metafizicienii”;

–                           Cred că este de preferat ”în ce mă privește” expresiei folosite în carte ”în ceea ce mă privește” (p. 41);

–                           ”La știința mea (ce-i dreptul (??? LD), puțină)… (p. 49);

–                           ”Interpretările cată” (p. 63) în loc de ”caută” . E greu de înțeles ce caută într-un eseu cu pretenții forma populară a lui ”căuta”. Este de așteptat, bănuiesc, că pentru a da savoare textului VG va apela, în viitor, la moldovenisme (”ghinișor”, ”oleacî” etc.).

–                           ”eu voi vorbi” (p. 82) în loc de ”eu voi scrie”; ”vom mai vorbi” (p. 142) în loc de ”voi reveni”:

–                           ”de-o pildă” (p. 88) este o ghidușie gratuită, de tip Stud Bar…

–                           ”Aș face adaos” (p. 143), în loc de (mai simplul ”voi adăuga”;

Faptul că timpul scurs între depunerea manuscrisului și apariția cărții a fost de doar două luni sugerează că s-a preferat viteza în locul corectitudinii exemplare. O bilă neagră pentru Polirom.

Structura cărții. Valeriu Gherghel, un adversar declarat al oricărui dogmatism numerologic (reprezentanții căruia sunt numiți de VGgânditori obsesivi” – p. 9),  structurează cartea sa în trei părți, iar principiile simplității le găsește ca fiind (”în mod involuntar” – p. 10) în număr de șase. VG ironizează conexiunile forțate legate de o cifră, de ex. cifra trei: ”Dacă într-o poveste e vorba de trei purceluși (exemplul este al lui Jonathan Culler), nu are rost să discuți (și) despre cei trei magi de la Răsărit, și despre trifoi, și despre ”schemele triadice din istoria omenirii”, cum ar vrea, poate, ilustrul critic, când apără principiul risipei”.  Hermeneutul din mine ar fi preferat în locul acestei ironii o posibilă explicație/ interpretare a faptului că această cifră este atât de larg preferată la marea majoritate a popoarelor de pe mapamond…  Rostul împărțirii cărții lui VG pe cele trei părți îmi pare însă unul nefiresc. Deși sunt un adept al gândirii triadice (”Alle guten Dingen sind Drei”), (generate, cred, chiar de tridimensionalitatea spațiului și a timpului terestru) structurarea celor trei capitole este una care îmi pare și șchioapă și forțată. Mă explic: după ce alocă, firesc, majoritatea spațiului tipărit cu text (160 pagini, din totalul de 220) Principiului simplității (”Principium parsimoniae”) și doar 30 de pagini Principiului excesului (”Principium prodigitatis”), cel de-al treilea capitol (de cca 20 pagini) este intitulat sec, neutru și fără trimitere la conținutul real al eseurilor care îl compun: ”Miscellanea”. De altfel, primul eseu din această a treia parte face trimitere tot la interpretarea excesivă și se putea include în partea a doua. Fac o propunere pentru o posibilă ediție viitoare: cel de-al treilea capitol să fie intitulat ”Principium optimum”, ”Cauda pavonis” fiind un excelent exemplu de optimizare naturală a măsurii și echilibrului expresiv. Acest al treilea capitol ar putea fi ”terțul inclus” între primele două, știut fiind că între două principii extreme (puținul și multul) există aurea mediocritas.  Cu un pic de efort, considerațiile referitoare la echilibru (”est modus in rebus”) și calea de mijloc din primele două capitole fiind posibil de adunat în acest al treilea capitol. În afară de cazul în care autorul nu va dori să aplice, în viitor, foarte riguros principiul simplității și să ofere cititorilor o ediție ”de buzunar” care să conțină doar ideile principale, frumos structurate și exemplificate (max. 50 pagini), cred că el ar putea elabora un interesant op de Hermeneutică în trei volume (sau într-un volum de cca 400 – 500 pagini, structurat pe cele trei capitole ale ”Breviarului”, ceea ce ar fi deosebit de util. Argumentul meu ar fi acela că Valeriu Gherghel are un talent nativ de povestitor, de bun sintetizator și de comunicator eficient, fără pretenția căutării sau pretinderii originalității cu orice preț. Cred că amintita trilogie ar putea fi foarte utilă tuturor celor care lucrează cu cuvinte, idei și texte, nu doar pentru studenții, care au de ”pasat” un examen.. Mărturisesc că am avut senzația de emoție reală că o temă sau alta din carte ar putea fi tratate prea succint, adică ”filmul” s-ar termina prea repede, cel puțin în comparație cu interesul meu pentru el(e).  Uneori, teama s-a confirmat, alteori mă gândeam că principiul simplității ar fi fost de aplicat… Voi da seamă/ exemple de aceste temeri ale mele.

 

Cap. I Ce este simplitatea hermeneutică? Falsa hexada ghergheliană a simplității.  Gherghelizarea simplității herme(neu)tice.

 

1. Despre simplitate. În ultimă instanță, principiul simplității – promovat, aparent, și de VG – presupune, prin ipoteză, lipsa complexității, mai exact, a complicațiilor inutile. Aș sugera că principiul simplității ar putea fi numit și principiul menșevic sau principiul minimalist. Valeriu Gherghel îl mai numește și principiul economiei. Minimalismul este pe val în postmodernismul actual, perfect consonant cu miniaturizarea din zona tehnică. Succesul eseului în concurența cu romanul se datorează tocmai aplicării minimalismului. Minimalismul este agreat de economiștii libertarieni și liberali prin zicerea de notorietate mondială, în perioada postbelică, ”Small is beutifull”.  Recent (ian 2013), serverul WordPress.com a lansat o nouă aplicație numită Minimalizine (denumire rezultată probabil prin contragere de la Minimalism si Magazine) (Iată descriere făcută chiar de autorul ideii: ”Minimalizine is an elegantly simple solution for your blog or website, that puts the focus on your content. With clean lines and a sleek modern look, this theme supports featured images, multiple post formats, three footer widget areas, and a custom menu in the header”. Cf http://theme.wordpress.com/themes/minimalizine/) .S-a ajuns însă la concluzia că doar cei mari (și acaparatori) se pot impune cu adevărat în lupta de concurență. După care s-a văzut că firmele mici se pot adapta mai ușor crizei și, în general, condițiilor noi. Cu alte cuvinte, simplitatea/ micimea nu este nici scop în sine, nici panaceu universal, nici sursă infinită de plăceri intelectuale. Acestea fiind spuse precizez că se impunea să se facă o distincție clară între definirea simplității ca mod de construire a lumii (breviarul ontologic) și definirea simplității hermeneutice, a simplității logice, a simplității explicațiilor, a simplității epistemice, a simplității  nominaliste etc. (Cu alte cuvinte, simplitatea se adresează deopotrivă cuvintelor și lucrurilor – a se vedea J.P. Sartre, Les mots et les choses). Atunci când face referire la principiul (hexadic) al simplității VG ar fi trebuit, cred, să se refere strict la definirea simplității în general (ignorând, temporar simplitatea hermeneutică), apoi să facă trimitere la o anume simplitate, concretă: simplitatea hermeneutică (a interpretărilor, adică) sau alte forme de simplitate. Din păcate, lucrurile sunt amestecate (o probă vie de exces de postmodernism!) și se vorbește când de una, când de alta, cu precizarea că nu toate elementele hexadei ghergheliene fac pledoarii pro-simplitate. Aș numi acest mod de abordare ”gherghelizare” (după modelul oferit de însuși Valeriu Gherghel: goropizare).

Încercând să de o definire generală a simplității, VG face însă o definire a simplității logice: ”calea cea mai concisă de la premise la concluzie”.  În fine, cel puțin în cele șase detalieri ale principiului simplității (hexada ghergheliană) există preocuparea pentru general (deși exemplele sunt luate doar din filosofi și literați, ca și cum doar aceștia s-au preocupat pentru definirea și aplicarea principiului simplității. Spre exemplu, în teoria economico-politică-etică eu practic și aplic principiul simplității de aproape patru decenii, principiu care a generat Metodologia Scop-Mijloc). În multe articole care descriu Metodologia Scop Mijloc (MSM) acest principiu al simplității apare sub numele de esențializare și/ sau compactare. Pentru mine, Managementul ca teorie a acțiunii umane eficiente se reduce la trei grupări de câte trei cuvinte: gandire-simțire-acțiune cu privire la scop-mijloc-raportul scop/mijloc în dimensiunile spațio-temporalo-existențial. Apoi urmează descrierile triadice ale fiecăruia dintre cuvintele utilizate. În cele din urmă, ”cursul” de Management (partea generală, pe care o mai numesc și Management machiavellic) nu depășește câteva zeci de pagini. Desigur, discuția pe tema abordării concrete a acestui mod de aplicare a principiului simplității este ceva mai complexă și presupune o pregătire aparte. Un asemenea mod de predare este perfect pretabil educației online, pe care colegul meu de breaslă VG o condamnă cu sfântă mânie… conservatoare.

Prima propoziție a cărții lui Valeriu Gherghel (din ”Introducere: hexada simplității”) aduce în atenția mea și a economistului din mine (atât cât este…) o bucurie, urmată doar peste cinci pagini de o dezamăgire, ca să nu spun mâhnire. Iată propoziția: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip” (p. 7). Bucuria era generată de identitatea sugerată de autor între simplitate și economie. Speram să găsesc o viziune nouă, mai clară (și mai logică poate) a ceea ce înseamnă, pentru un gânditor din afara economicului conceptul de ”economie”. Pentru mine, efortul de simplificare a economiei a condus la următoarea identitate: economicul = mijloce. Din păcate, VG nu are și nu a împrumutat măcar o definiție a economicului (ca realitate) și a economiei (ca teorie). Mai mult, cuvântul economie apare de nu mai puțin de 11 ori în cele șapte pagini ale Introducerii. Dezamăgirea apare la antepenultima pagină a Introducerii unde ”profesorul asociat” de filosofie V.G. declară cu o candoare specifică doar studenților din anul I: ”Dacă, prin definiție, nu există sinonimie perfectă, rămâne de văzut cândva în ce măsură termenii ‚simplitate’ și ‚economie’ coincid”, luându-l ca paravan pe ”semiologul Umberto Eco” (de ce nu semioticianul? LD) care ”a invocat mereu necesitatea simplității, dar nu a definit termenul niciodată” (p. 11). Așadar, deși se sugerează mereu că principiul simplității este identic cu al economiei (vezi prima propoziție), acum ni se spune că ar putea fi niște diferențe, dar nu știm care… Asta mă dezamăgește cu atât mai mult cu atât cu cât VG a ținut la Sala Senat a UAIC o prezentare a acestei cărți, iar titlul prezentării începea chiar așa ”Despre principiul economiei în…”. Sincer, aveam o așteptare mare de la autor (probabil de aici și dezamăgirea…). Și ca să fie și un capac la toate acestea, încântat să văd că deja cuvântul economie a fost invocat de 11 ori în Prefață, mă grăbesc să văd la Index rerum, cam cât de des mai apare cuvântul până la sfârșitul cărții. Ei bine, surprize-surprize! Acest cuvânt NU figurează (deloc!) în Index rerum! Singura explicație ar fi că autorul a considerat că acest cuvânt nu merită indexat, deși este invocat pe parcursul întregii cărți și este echivalat cu cuvântul care dă titlul cărții. Interesant este însă că penultimul eseu din capitolul I Principium parcimoniae este intitulat chiar Index rerum! Aici găsim și o posibilă ”cheie” a faptului că un termen esențial din lucrare este ignorat de autor și pus la (alt) index. Aici aflăm ce este, carevasăzică, un index rerum: ”…un index rerum, o înșiruire alfabetică de cuvinte desemnează abreviat lumea cărții care, la rândul ei, e o abreviere confuză a lumii sensibile, care, la rândul ei e o dezvoltare confuză a lumii inteligibile, care, la rândul ei, e o dezvoltare confuză a unui prototip luminos, aflat în intelectul divin, încă înainte de facerea lumii.” (p. 148). Și cum economia nu a apărut înainte de facerea lumii….  Și mai departe: ”De obicei,  pentru a realiza indexul e necesar să străbați în repetate rânduri cartea, să meditezi la diferitele succesiuni nominale, la importanța personajelor, la conotația noțiunilor, la ierarhia conceptelor” (ibidem). Și pentru ca mirarea mea generată de faptul că unul dintre conceptele cheie a lucrării (principiul economiei) nu este indexat, autorul, prevenitor parcă, spune la finalul eseului: ”…orice index rerum poate fi deslușit și interpretat, până la urmă, dacă identificăm titlul și autorul cărții. … Nimic nu rămâne de neînțeles. Surpriza inițială se stinge” (p. 153). Ahaaaa…. Deci dacă știi autorul știi și la ce să te aștepți de la el. Altfel, îți faci iluzii și ai, fatalmente, deziluzii…

Acum voi încerca să rezum acest rezumat al cărții intitulată ”Breviarul sceptic” , care este un rezumat al multor alte cărți, care și ele au rezumat niște idei anterioare, care….

Nu pot să nu observ stilul noicean al trecerii alerte și crescende de la un general vag conturat la un general ce frizează absolutul. De aceea, am caracterizat stilul lui VG ca fiind unul pleșuan, deși cred că filiația stilistică este una directă, autorul beneficiind de îndrumări și învățături ale marelui filosof Constantin Noica. Trecerea sprințară de la o afirmație la o negație, urmată apoi de o simultaneitate a ambelor se încheie cu o concluzivă memorabilă. Cred că merită amintită aici o asemenea mostră de stil noicean: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip. Are mulți patroni (filosofi și logicieni). Are mai multe formulări. Este și nu este valid. Este și nu este util. Este și nu este originar și constitutiv. Este și nu este.” (p. 7).

De la Aristotel si Ockham citire oamenii urmăresc (cu obstinație, cu moderație sau cu strângeri din dinți) utilizarea unui ”minim strict necesar și suficient” de mijloace pentru atingerea scopurilor propuse.  Convingerea mea este că economicitatea, finalitatea acțiunilor și armonia dintre acestea reprezintă chintesența ființei umane,  structura ternară fundamentală cu care ar trebui să înceapă orice proces educațional. Haosul crizelor succesive care scutură umanitatea provine, cred, din ignoararea acestei esențe umane evidente și imposibil de eludat. (Interesant de cunoscut motivația acțiunii umane în concepția lui David Walsh în cartea citată mai sus. Fără să le numească astfel, DW structurează o posibilă teorie a acțiunii umane axată pe scop și mijloc,  bazată pe motivațiile teleologice și instrumentale ale acțiunii umane eficiente, cu deosebirea că în timp ce Metodologia mea se rezumă la finalități strict mundane, DW descrie aceste finalități ca fiind subordonate finalității de ordin superior, transcedentale).

Propun cititorilor să reflecteze asupra următoarele identități (simplificatoare) propuse de mine: economicul = (colectarea, combinarea și consumarea) mijloace(lor), politicul = (selectarea, formularea și urmărirea) scopuri(lor), eticul = adecvarea (simultană, continuă și reparatorie a) scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Dacă acestea vor fi și înțelese/ acceptate, atunci principiul simplității aplicat ne sugerează că nu avem nevoie de trei discipline separate și specializate (politologia, etica și economia) care să se mai și contrapună una alteia, cu consumuri inutile de resurse (inclusiv timp), plus confuziile conceptuale!, ci putem respecta legea simplității considerându-le pe toate trei ca pe un continuum (continuumul politic-economic etic). Acest continuum se numește deja Metodologia Scop Mijloc (MSM) și are o istorie în plan teoretic de aproape patru decenii. Cu alte cuvinte, în loc de trei discipline confuzive și contradictive sunt preferabile trei cuvinte, respectiv trei litere: MSM! Dacă cineva poate demonstra că Managementul este un discurs distinct decât MSM, atunci aștept o asemenea demonstrație. Dacă ne mai gândim că Managementul s-a lăbărțit și apoi a ”puit” zeci de discipline ”de sine stătătoare”, apoi că mai mulți zeci de fii, unul dintre aceștia a fost botezat Managementul vânzărilor. Dar cuiva nu i-a plăcut numele și l-a numit (laconic!)  Marketing, iar apoi Marketingul s-a cunoscut cu Psihologia consumatorului și iar au pui niște zeci de discipline, conform principiului nesacrosanct al excesului, risipei și autodistrugerii necreatoare. Procesul de puire continuă…. Își imaginează cineva unde se poate ajunge cu această creștere canceroasă (deocamdată nedureroasă)?  Chiar era oare așa de complicat ca fiecare absolvent de liceu să rețină imperativul lui Ockham: ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar!”. Și atunci, nu e așa că vi se pare perfect justificată acuzația de lipsă de bunăcuviință la adresa tuturor taților și mamelor de noi și noi și noi și noi… științe? Mai trebuie spus oare că tații și mamele ”științifice”, având același sânge (negru!) au procreat urmași debili și nevrotici?

Acum, probabil autorul Valeriu Gherghel și cititorii acestei pseudorecenzii-comentariu-conspect-referat-rezumat vor înțelege mai bine de ce am citit cu atâta nesaț, curiozitate și speranță ”Breviarul sceptic”, sperând că frontul simplificatorilor/ avarilor/ aplicanților principiului economiei se va consolida și că normalitatea aristotelo-ockhamiană se va reinstaura pe Terra…

Concluzia și îndemnul meu: avari din toată lumea, reinstaurați ordinea simplă a lucrurilor!

Iată cele șase porunci simplificatoare adunate din literatura literaro-filosofică clasică și considerate de Valeriu Gherghel ca fiind definitorii și explicative pentru ideea de simplitate. Le voi lista în varianta românească, adică fără echivalentele lor latinești și fără (prea multe) comentarii:

a. Undeva este necesar să te oprești (autor necunoscut, promovat de Aristotel, Sf Toma)

b. Este o limită și o măsură în toate (Quintus Horatius Flaccus)

c. Nu are rost să faci cu mai multe, ceea ce poți să faci cu mai puține (Ockham)

d. Dorește-ți doar mediocritatea! (fii moderat în solicitări și ipoteze interpretative)

e. De cele mai multe ori formularea cea mai potrivită a principiului simplității e tautologia (Kafka)

f. Ceea ce nu poate fi spus, nu poate fi spus (Wittgenstein)

Pe parcursul lucrării autorul folosește mai multe sinonime pentru ideea de simplitate (îndeosebi în interpretare). Iată o listă a acestora: parcimonie, zgârcenie, avariție, puținătate, asceză, economie, simplitate, concizie, laconic, direct (fără ocolișuri), strict necesar, limitat (cunoașterea limitelor), măsurat, echilibrat, temperat, reținut, taciturn, rezistent la seducții, abstinent, auster, frugal, suficient, redus, minimal, rațional etc. Dintre acestea, aș extrage câteva care nu fac trimitere la avariție, ci la optimzare: rațional, echilibrat, temperat, măsurat – la care aș adăuga și eu câteva: adecvat, potrivit, firesc. De aceea, revin cu propunerea de a reedita cartea cu structura triadică completă: Principiul ascezei (economicității), Principiul optimului/ optimalității  (eficienței) și Principiul risipei (eficacității). Evident, Principiul optimalității face referire la economicitate, raționalitate, echilibru, adecvare, măsură. Acesta este răspunsul meu la nota de subsol de la pagina 11 referitoare la nedumerirea lui Valeriu Gherghel în legătură cu măsura în care termenii ”simplitate” și ”economie” coincid sau nu. Preocuparea mea pentru această terminologie este motivată de consecințele educaționale ale modurilor în care se sugerează normalitatea, integralitatea și echilibrul. Orice confuzii terminologice se transformă, în timp, în dificultăți de comunicare și apoi în decizii eronate cu consecințe greu de cuantificat. În ultimă instanță, întreaga existență umană poate fi tratată, în scopul de a facilita și îmbunătăți această existență, prin prisma modurilor de interpretare, la fel cum ar putea fi descrisă prin grila modurilor de comunicare (Eco), a modurilor de producere a bunurilor materiale (Marx) etc. Toate pot fi subordonate (simultan sau succesiv) celor trei principii fundamentale a gândirii, simțirii și acțiunii umane (și pe care l-am numit, simplu, Management).

Valeriu Gherghel oferă câteva definiții și/ sau descrieri ale simplității în viziune proprie. Voi face o compactare a acestor definiții, pornind de la ideea că puse una lângă/ după altele aceste definiții vor construi un tablou mai clar și mai memorabil al ideii (deloc simple) numite simplitate. Desigur, nu mă voi abține de la unele comentarii…

a. ”Iată o definiție (foarte simplă!) a simplității: calea cea mai concisă de la premisă la concluzie” (p. 7). Am spus deja, cred că aceasta nu este o definiție a simplității, ci a simplității în logică.

b. ”Altfel spus, a fi simplu înseamnă literalmente și în toate sensurile” (p. 13). Ce să comentezi la o tautologie? Tautologia este tautologie și gata!

c. ”Principiul simplității presupune (și) economia exprimării”. Cu o condiție: să știi ce vrea să spună cuvântul economie…

d. ”O remarcă provizorie. Interesantul nu poate fi un scop în sine. Simplitatea, da” (p. 21). Autorul desfide, pe parcurs, această opinie… Exemplu: ”Paranteza scepticului: nu sunt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. … Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu” (p. 23).  Deduc că dacă universul nu poate avea ca un scop al său (în sine) simplitatea, atunci cum poate un biet scriitor să fie simlu? Zice: VG: ”Lumea din jur nu e obligatoriu economică. … La fel e și cu risipa hermeneutică. Toți o practică”. (p.23). Deduc că deși simplitatea e un scop (în sine!), extrem de puțini ating acest scop. Să fie asta o cauză profundă a nefericirii exegeților?

e. ”Principiul simplității înseamnă…: efortul maxim pentru a stabili minimul” (p. 56). Ce bine ar fi dacă am ști care este nivelul efortului maxim și ce definește un efect/ rezultat minimizat. Aș reformula (relativizant, postmodern) principiul simplității definit mai sus de VG, drept ”eforturi maxim posibile pentru obținerea de texte superconcentrate, dar cu semnificații cât mai bogate posibil!”.

2. Despre simplitatea în interpretare și în explicare.

După părerea mea, orice discuție despre interpretare (simplă sau irositoare) ar trebui să înceapă cu lămurirea clară a procesului de cogniție, respectiv cum se transferă informația din carte în mintea noastră și cum se transformă una și aceeași informație (preluată de orice cititor din una și aceeași carte citită) într-un anumit fel de informație în funcție de mediul cognitiv în care sosește acea informație. Sau, vice versa, cum gândește oare scriitorul unui articol sau a unei cărți atunci când se hotărăște să compună un text (bazat pe principiul simplității sau pe principiul risipei)? Cred că o pregătire în teoriile cogniției și ale neuroștiinței este cât se poate de binevenită în opera de scriere/ citire/ interpretare a unui text oarecare. Am distribuit pe pagina mea de Facebook, în luna ianuarie a anului 2013, mai multe surse și articole despre cogniție și cercetare.

http://newbooksinbrief.com/2012/11/27/25-a-summary-of-how-to-create-a-mind-the-secret-of-human-thought-revealed-by-ray-kurzweil/ . Cei interesați pot urmări această pagină (www.facebook.com/liviu.drugus) și în continuare deoarece voi posta acolo cât mai multe referințe la procesul de gândire, cunoaștere, acțiune, comunicare, interpretare, eficientizare etc.

Cunoașterea mecanismelor prin care un text poate (sau nu) să creeze imagini adecvate în mintea cititorului este de mare ajutor în aparent banalul proces al înțelegerii și interpretării. În ultimă instanță, aceasta explică și varietatea incredibil de mare a interpretărilor apărute în urma citirii unui text. Dacă mai adăugăm mediul educațional-cultural, experiența de viață și cea livrescă, starea de sănătate generală a interpretului, condițiile de viață și starea de mulțumire față de mediul de viață etc. toate astea ar putea explica și marea varietate a nuanțelor descifrate de un cititor-interpret după citirea unui text dat. Unii văd într-o carte sau un film doar mesaje subtextuale, trimiteri la modele generale de viață și atitudini care sunt agreate sau nu. Am întâlnit persoane exasperate de faptul că un alt cititor nu a văzut mesajele cărții și a reținut doar intriga propriu-zisă, respectiv ce a făcut și a zis personajul X sau cu ce era îmbrăcat personajul Y, acuzându-l de citire superficială, impresionistă, fără să simtă mesajul alegoric transmis de cititor în subtext. La posibila și fireasca întrebare: ce înseamnă citire corectă, Valeriu Gherghel a răspuns  (vezi Motto ul de la începutul acestei recenzii) că este corect să găsești alegorii acolo unde ele există și să nu le găsești acolo unde ele nu există. Și totuși, chiar dacă ”Bătrânul și marea” nu a fost scris în cheie alegorică, este oare o eroare să vezi acolo destine, mâini invizibile și fluide eterice generatoare de acțiuni umane determinate? Personal cred că varietatea interpretărilor este deja un lucru bun și binevenit. Un text care va genera mereu și mereu exact aceleași sentimente, interpretări și redări ale trăirii acelor sentimente este, cred, un text sărac sau lipsit de vlagă. Valeriu Gherghel deși mimează perfect exercțiul democratic al libertății de interpretare și exprimare nu se abține să ironizeze ”viziunile” generate în mintea unui critic/ interpret/ cititor, altele decât cred unui hermeneuți mai cunoscuți sau chiar propriile sale viziuni.

Aș face o paralelă (potrivită sau nu…) între avantajul multiplicității interpretărilor textuale și avantajul existenței unui mare număr de înțelegeri și interpretări ale lui Dumnezeu. Într-o discuție cu un spaniol catalan catolic, pe vremea discuțiilor legate de ecumenism am sugerat că ar fi bine pentru întreaga religie creștină să fie unită, mai ales în dialogul acestiea cu alte religii importante ale lumii. Recunosc, în viziunea mea de atunci se regăsea ideea omogenizării credinței, a existenței unui singur for diriguitor etc. Și mă așteptam ca spaniolul catolic să mă susțină  sau să facă o pledoarie a ecumenizării sub steag catolic. Preopinentul meu a zâmbit și m-a contrazis de plano. Nu este nevoie de niciun ecumenism și de nicio unificare, este mai bine ca să existe o libertate deplină de conștiință și de credință. ”Fiecare crede ce și cum dorește” a punctat Joan în finalul dicuției, astfel încât argumentația sa mi-a rămas în minte și astăzi. Ulterior am aflat că creștinismul are peste 300 de secte, orientări și biserici fără de care, poate, numărul total al creștinilor ar fi fost mai mic. Deși nu numărul de prozeliți era în discuție, iată că un mod mai liber de a trata o problemă de conștiință/ credință/ interpretare genera un plus și în plan cantitativ.  La fel se întâmplă, cred, și cu varietatea interpretărilor textuale. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru șansa surprinderii unei palete cât mai largi de nuanțe de efecte posibile și/ sau plăcute. Unii cititor doresc simplitate maximă în exprimare, alții sunt adepții stilului roccoco, cu viraje și volute alambicate care sugerează ideea de soliditate în exprimare, în timp ce alții clamează simplitatea maximă. Iată ce nota un iubitor de lectură după citirea unei cărți despre gândirea lui J.S.Mill. Iată o clamare directă ți vehementă pentru simplitate:  ”Last night I kept re-reading a passage in J.S. Mill by Dale E. Miller. In which he is trying to explain Mill’s proof of Utility and definitions of happiness. Sometimes I wish authors would be straightforward and not twist my mind in circles”.

Pentru a nu alunga chiar de la primele rânduri un potențial cititor, sincer interesat de problema simplității/ minimalismului/ mensevismului/ economismului/ laconismului/ brevitatii/ , precizez că fraza/ paragraful ce urmează este una/ unul voit construită/ construit astfel, tocmai pentru a determina cititorul să exclame, la final: ce-i cu porcăria asta de frază? Oare nu putea autorul acestei prezentări de carte (recenzie?) să concentreze ideile doar în câteva cuvinte? Răspunsul este ”ba da”, dar cum ai putea să duci dorul simplității și a unei lecturi despre simplitate, decât doar constatând lipsa acesteia?  La fel a procedat și Valeriu Gherghel punând față în față două stiluri de scriere: unul bazat pe simplitate, celălalt bazat pe risipă de cuvinte, desigur, lăsând cititorii să decidă ce le place: simplu sau complicat? Iată fraza alcătuită de mine și care se vrea o mostră a ”abuzului de exces” (sau a abuzului la superlativ):

Valeriu Gherghel scrie cât poate el de concis, adică sub forma unui breviar, despre scepticismul său, de filosof ascetic ieșean, față de posibilitatea reală a expandării consistente a prezenței în hermeneutica contemporană a elaboratelor savante sub forma unor concentrate simple, nesofisticate și maxim esențializate, gândul acesta al său fiind exprimat la modul cel mai auster-avar posibil și prezentat cititorilor ca un regret bine temperat față de existența doar a unor  foarte puțini indivizi umani pe care cineva i-ar putea numi economicoși  adevărați și care își scriu gândurile lor frugale de o manieră hiperconcentrată, adică extrem de simplu și în cuvinte cât mai puține, dar care să conțină informații absolut indispensabile înțelegerii, altfel spus el, autorul, face un seducător elogiu simplității într-o eră a complexității și a transdisciplinarității autodevoratoare de sensuri și semnificații pe care cei vechi le transmiteau semenilor în forme cât se poate de directe, echilibrate, autosuficiente, adică simple.

Dar este oare întâmplător faptul că economiștii (de fapt economicienii) se preocupă și ei – la fel ca și filosofii și filologii – de  semiotică/ semiologie, semantică, pragmatică, metaforă, minimalism, comunicare, praxeologie, teleologie, hermeneutică, statistică și logică (pentru a enumera doar câteva dintre disciplinele ce presupun o bună pregătire economică)? Răspunsul meu este: nu numai că aceste intersecții de preocupări sunt firești, dar ele mi se par (acum) obligatorii, dat fiind că economicul nu se referă doar la lucruri (cum mai cred materialiștii), ci îndeosebi la oameni și la comportamentul acestora, respectiv la dimensiunea spirituală a existenței umane.

            Din pasajul subliniat mai sus rezultă că cea mai bună pledoarie pro-simplitate o constituie confruntarea cu complexitatea, cu excesul și risipa. Necunoașterea excesului face imposibilă cunoașterea simplității/ economicității. Nu întâmplător, în istorie au alternat perioade ale frugalității și  simplității (cu extrema acestora – crizele economice de subconsum) cu perioade ale excesului, risipei și consumismului dus la extrem (numite abuziv ”creștere economică” – în realitate este vorba despre o creștere de-a dreptul neeconomică).

Afirmam în titlul acestui prim capitol al ”micii” mele recenzii, că autorul gherghelizează atunci când declară emfatic componentele hexadei simplității. În opinia mea, doar cea de a treia componentă (Ockam) ține de principiul simplității/ economiei, celelalte țin de principiul optimalității, al echilibrului și armoniei. Practic, tocmai acest principiu al echilibrului este cel mai greu de realizat, aplicarea lui sugerând raționalitate, umanitate, normalitate. Din păcate, în pofida premiilor Nobel oferite pentru raționalitatea economică (cu hilarele încercări de matematizare a deciziilor), umanitatea se zbate între extreme, trecând grațios de la o era la alta, arareori reușind să păstreze mult doritul echilibru. Pentru doritorii de cunoaștere suplimentară în privința teoriei echilibrului economic recomand citirea (cu mare folos!) a operei economistului român de cetățenie americană Anghel N. Rugină (1913 – 2008). Prietenia care m-a legat de marele gânditor și respectul față de opera sa au devenit publice, cum prea adesea se întâmplă, abia după moartea sa (vezi și In memoriam Anghel Rugina, scris de mine in 2008, în pregătirea celei de a X-a Conferințe a ISINI ce urma să aibă loc la Bacău și București în decembrie 2009: http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm). Textul a fost publicat și în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc). Așadar, în completarea gherghelizării hermeneutice a simplității aș sugera și ruginizarea economicului printr-o preocupare mai susținută pentru echilibru și armonie în alegerea și utilizarea mijloacelor generatoare de scopuri umane anterior definite și stabilite. Rugină aplică regula ockamiană a bunului simț conform căreia ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar”, regulă parcimonioasă generatoare – ulterior – de echilibre și optimalități. Tradusă în limbajul liberalismului și libertarianismului economic această regulă ar suna astfel: nu oferiți mai mult decât se cere!, respectiv produceți sub și până la limita necesarului. Niciodată peste necesar! Din păcate, teoriile consumismului agresiv au generat economii obeze și predispuse la grave boli economice. Deviza acestora este produceți oricât de mult, apoi găsiți soluții să vindeți cât mai mult, chiar cu riscul unor mari irosiri și distrugeri nejustificate de resurse. Este abandonarea principiului simplității și a principiului optimalității și înlocuirea acestora cu ”principiul plenitudinii” sau ”principiul suplimentării” formulat, în plan epistemic de Walter Chatton (1290-1343), ca o contrazicere a principiului susținut de contemporanul său Ockham (vezi http://plato.stanford.edu/entries/walter-chatton/ ).  Gherghelizarea continuă prin punerea sub semnul întrebării a posibilității reale de a aplica principiul simplității, dar argumentarea este, cred, neconvingătoare, respectiv susținerea că ”într-un univers excesiv e greu să fii simplu” (p. 9). Nu susține nimeni că simplitatea este comodă și accesibilă oricui, dar să accepți risipa (doar) cu motivația universului infinit mi se pare greu de acceptat.

Cap. II Eseurile simplității

  1. Campionii simplității

Dacă la capitolul despre sintagmele definitorii (și premoderne) ale simplității (vezi ”Hexada simplității”) VG s-a oprit la cele șase ziceri (antice) celebre, și care sunt reprezentate de Aristotel și Thoma, de Quintus Horatius Flaccus, de Ockham, de Francois Rabelais, de Franz Kafka,  și de Wittgenstein (în total șapte nume), pentru perioada premodernității sunt amintiți cinci: Theodor de Mopsuestia, Honorius Augustodunensis, Thoma d’ Aquino, Nicolaus de Lyra, Martin Luther, iar pentru modernitate numărul reprezentanților de frunte ai laconismului în exprimare se reduce tot la cinci: Erich Auerbach, Laurence Perrine, Umberto Eco, Barry Targan și Nicolae Manolescu.  Exact cât să facă autentică sintagma ”îi poți număra pe degetele de la o singură mână”.

  1. Chei de lectură – interpretări multiple

Sunt de acord cu observația lui VG că simplitatea ține de scriitori, în timp ce risipa ține de exegeții/ interpreții textelor scriitorilor.  Mai mult, cu cât textul e mai (h)ermetic, cu atât mai multe interpretări sunt posibile! O afirmație simplă de genul ”Eu sunt cel ce sunt!”, dincolo de tautologia (acceptată de VG ca fiind un lucru firesc și generator de simplitate), a generat și poate genera nenumărate interpretări, in funcție de con-textul cultural al interpretului, de imaginația și de bunăvoința/ reavoința acestuia etc. Se ajunge, susține Valeriu Gherghel, la un paradox/ ciudățenie (în ultimă instanță, un sofism, cum conchide chiar VG): cu cât sunt posibile mai multe interpretări și explicații, cu atât e mai greu să accepți vreuna dintre ele, ba chiar se ajunge la concluzia că textul cu pricina este ”inexplicabil tocmai fiindcă este explicabil” (p. 62).  Așadar, e liber la explicații și interpretări! Este interesantă etimologia cuvântului ”hermeneutică”. Acesta provine de la Hermes, zeul comerțului la vechii greci (Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Vezi pe larg http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes) Dubla sa identitate sugerează din start posibilitatea interpretării, a interpretărilor multiple. El este ”și – și”. Hermes Trismegistus se ocupa cu descifrarea textelor divine, încifrate, cu sensuri închise pentru muritorii de rând. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutică  ”denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus”. Orice interpret este, de altfel un intermediar, ceea ce face trimitere la comerț, negocieri și transferuri de proprietate, de avuție. (în sens economic). Desigur, intermediarul (cel care cumpăra dintr-un loc și vindea într-altul) își interpreta propriul său rol, de comparator (și cumpărător) între prețurile de pe diverse piețe. El era un negociator, un comunicator  de (false!) informații privitoare la valoarea reală a bunurilor comercializate. Tot astfel cum negociatorii/ comercianții vor să cumpere ieftin (cât mai economic) și să vândă scump (cât mai risipitor de bani ai cumpărătorilor săi), la fel putem compara scriitorii (invitați să scrie cât mai economicos, cât mai simplu) cu exegeții (liberi să re-vândă textul inițial în forme cât mai stufoase și deloc economicoase către cititorii care vor să vadă și ce au înțeles ”specialiștii”). Acestea fiind spuse, cred că o cooperare strânsă între hermeneuți și economicieni este foarte necesară pentru ca fiecare dintre aceste categorii să se înțeleagă mai bine pe sine. Hermeneuții vorbesc despre validitatea unor interpretări, economicienii vorbesc despre valoarea intermedierilor făcute de comercianți (speculanți). La rândul său, speculantul (derivat din latinescul speculum = oglindă) își compară prețurile pentru a-l alege pe cel mai favorabil lui.

Cap. 3 Despre subiectivitate în interpretare

 

După cum se poate vedea din recenziile reproduse mai jos, subiectivitățile interpreților cărții lui Valeriu Gherghel se întind pe un evantai larg, cel puțin la fel de larg și plin de pete de culoare precum o Cauda pavonis. Fiecărui interpret/ exeget/ critic/ recenzor/ cronicar/ comentator etc. i-a plăcut un anumit eseu din ”Breviarul sceptic. …”. Unora le-a plăcut tocmai Cauda pavonis, eseul care a dat și prima variantă de titlu a acestei cărți. Mie mi-a plăcut mai mult eseul despre recenzori/ reviewers/ abridgers, eseu intitulat Bref (p. 138 – 146).  De aici deduc că textul meu despre gherghelizare nu va fi pe placul autorului cărții care își manifestă simpatia pentru ”abgridgers” pentru că ”rezumatorul mânuiește ca nimeni altul briciul lui Ockham. Detestă verbiajul, digresiunile (mă felicit, acum că m-am oprit la o singură digresiune, recunoscută ca atare… LD), lungimile, risipa…” (p. 138).  În ultimă instanță și ”Breviarul…” este, în bună măsură (sic!), un rezumat de rezumate ale unor rezumatori de rezumate scrise pe baza unor texte interpretate…, fapt care explică și iubirea lui VG față de rezumatori, adică inclusiv față de domnia sa, narcisismul făcând casă bună cu subiectivismul și hermeneutica. Dacă nu ne-ar place rezumatul făctut de noi, atunci nu l-am mai face (public), nu? La fel am procedat și eu când, narcisiac, am decis că mi-a plăcur eseul despre recenzori (adică despre unul ca mine, nu?).

În încheierea prea lungilor mele considerații, vreau să fac o comparație între un recenzor și un (simplu!) cititor. Mărturiesc că am citit cartea mai întâi ca un cititor, ca unul care nu avea deloc intenția de a face o prezentare acestei cărți (intenția a apărut pe parcurs, spre sfârșitul cărții), rezultatul fiind bucuria de a afla, de a reflecta, de a dialoga cu alții – peste generații. Pentru o recenzie (inclusiv pentru una atât de vastă, permisă doar de generozitatea spațiului virtual) am citit cartea de mai multe ori, cu diferite grile de lectură și de selecție, dar și cu surpriza de a găsi și acele erori de redactare, de exprimare, de limbă. Desigur, propunerile de reeditare făcute vor rămâne simple propuneri, neluate de nimeni în seamă, pentru simplul motiv că rescrierea cere eforturi mai mari și recompense (mult) mai mici. Pentru mine, cel câștigat din trecerea de la calitatea de cititor la cea de reviewer am fost eu, câștigurile fiind de ordin informațional, intelectual (ca să nu spun ”intelecțial”) și desigur dialogal. Cu constatarea, oarecum sceptică și tristă, că dialogul se va opri aici, la fel cum s-a întâmplat și cu ”dialogul” generat de celelalte zeci de recenzii (critice!) făcute unor cărți și articole.

Indiferent dacă va exista și o ediție revăzută și adăugită, recomand citirea acestei cărți ca fiind benefică pentru cititorul încă neinițiat în texte ce păreau a avea doar o singură interpretare. Antidogmatismul expres și relativismul potmodern al lecturilor cu chei multiple  constituie mesaje importante și interesante ale acestei cărți. Și o remarcă finală: deși titlul sugerează că simplitatea este cea mai dezirabilă atitudine, până la urmă se deduce că și laconismul și risipa de cuvinte au rostul lor, totul fiind o chestiune de libertate de alegere. Așadar, departe de a fi un elogiu adus simplității, cartea universitarului Valeriu Gherghel este un elogiu adus libertății.

Liviu Drugus

15 ianuarie 2013

Sat Valea Adâncă, comuna Miroslava, Județul Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.ro   liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

 

 

ANEXA   Breviarul în ochii și formulările altor exegeți hermeneutici

Mihaela Grădinariu, ”Imitație și contrapunct – scepticismul bine temperat”, în: Cronica Veche nr 23/ decembrie 2012, p.8. http://cronicaveche.wordpress.com/2012/12/20/cronica-veche-nr-1223-2012/

CRONICA LITERELOR

Imitaţie şi contrapunct – scepticismul bine temperat de Mihaela Grădinariu

Aşteptată cu interes, apariţie editorială irezistibil anunţată cu ceva timp înainte (îmi amintesc uluitoarea colecţie de imagini cauda pavonis, jocul celor două variante de copertă…), ultima carte a lui Valeriu Gherghel (Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate,Polirom, Iaşi 2012) compune, rafinează şi orchestrează o partitură tensionantă, asupra căreia autorul ne previne încă din prima pagină, cea a cheilor de lectură, a pregustării: opt citate în cinci limbi diferite, texte incitante care construiesc un orizont de aşteptare, acea „promisiune a cărţilor”de care vorbea Michel Foucault în Cuvintele şi lucrurile. Paradoxal, volumului, care se vrea un frenum aureum al excesului interpretativ, nu i se poate aplica deloc eticheta de „simplu”. Structura tripartită, completată cu o Bibliografie adnotată şi cu necesarele Index nominum et rerum, obligă cititorul la o permanentă stare de alertă. La o primă lectură, am avut sentimentul întâlnirii unui veritabil Jurnal de front, în care un corespondent tenace se strecoară abil printre bătălii şi notează cu exactitate minuţioase detalii dintr-un război hermeneutic (încă) neterminat, în care ameninţătoare principii îşi dispută întâietatea. Descoperim însă nu un simplu martor al istoriei (zbuciumate sau catifelate, a interpretării, ci un spectacol de fascinantă erudiţie şi fină (auto)ironie, din care te desprinzi cu greu, şi la finele căruia întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile. Inevitabila şi necesara Introducere focalizează atenţia asupra declaratei intenţii de aplicare a principiului simplităţii în interpretarea textelor, argumentată şi augmentată cu elemente

din aceeaşi sferă semantică: oprire, limită, măsură, umilinţă, tăcere, multiple încercări de definire a conciziei, şi, pitită printer unghiuri şi puncte de vedere, preferinţa recunoscută pentru eseu (să mai amintim oare Porunca lui rabbi Akiba ?), ca una din puţinele posibilităţi de abordare neinhibată a unei probleme. Principium parsimoniae, corpul de rezistenţă al cărţii, adună sub acelaşi acoperiş situaţii interpretative, cărţi, autori, exegeţi într-un dualism tiranic. Lista cu iubitorii simplităţii (interpreţii dubioşi, acei simpliores luaţi în derâdere de către Origen) nu e

foarte lungă: Theodor de Mopsuestia, Erich Auerbach, Laurence Perrine, bineînţeles Umberto Eco (apologia economiei din Limitele interpretării) şi Barry Tagran, iar din spaţiul românesc e

amintit numai Nicolae Manolescu. Eseurile acestei prime părţi dezvoltă idei polemice bine

temperate, o revalorizare a unor texte foarte cunoscute (Don Quijote c’est moi) sau registrul de crux interpretum, acele cuvinte obscure, expresii incerte care declanşează bătălii între exegeţi (şi

nu putea lipsi celebrul Il veltro – Ogarul din Commedia lui Dante, cel care a provocat sute de scrieri, fiecare, încercări în zadar…). Pasiunea pentru laconism (un alt atribut al simplităţii) este pusă în relaţie cu explicaţiile deictice (noţiune prea puţin întâlnită în hermeneutica textuală, fiind apanajul noilor teorii ale pragmaticii), însă, după o înşiruire de elemente ale unei limbi

neo-adamice (cu trimiterea binevenită la cartea lui Petru Caraman, Pământ şi apă), Valeriu Gherghel ne trage, maliţios, de mânecă: interpretările ostensive sunt ostensive,

dar nu sunt interpretări. Discursul întregii cărţi respectă registrul iniţial – spumos, atractiv, demonstrativ fără a aluneca într-un didacticism facil, bucuria lecturii venind inclusiv din re-cunoaşterea sau, dimpotrivă, din noutatea interpretărilor propuse. Eseurile despre Roză, ca pretext pentru problematizarea determinării, a interpretărilor simbolice, a medierii hermeneuticii sau a apologiei tautologiilor sunt completate fericit de un Mic repetoriu de scrieri laconice, acele opere minimale, austere până la zgârcenie, ca Eseul despre tăcere al lui Fra Elbertus, Fisches Nachtgesang, poezia cu titlu performativ a lui Christian Morgenstern sau Epistola de acreditare a Ambasadorului Melancoliei, scrisă de Mihai Ursachi, numai pentru cunoscători, în limba melancolică… Hermeneutul poate alege diverse modalităţi de poziţionare faţă de text. Poate să facă o demonstraţie de forţă, paradă inutilă de instrumente, blocate într-o babilonie a comentariilor; sau, dimpotrivă, poate admira textul de la distanţă, ca pe un spaţiu

seducător, perfect închis. Lecturii i se pot atribui etichete precum ludică, perversă, gratuită, însă interpretarea are o legitimitate raţională, întrucât impune justificări. Eseul care împrumută titlul

volumului reface apologia unei metafizici a abţinerii, punctată cu oarece amărăciune de realista constatare scepticii nu sunt legiune (curiozitate necesară: de ce nu suntem???), deoarece francheţea îndoielii e rară.

C R O N I C A

L I T E R A R Ă

Locurile relativ sau definitiv obscure beneficiază de o densitate semantică ce impune lectorului o strunire eficientă a propriilor impulsuri: în registrul ideilor gingaşe, cea dintâi obligaţie este aceea de a fi autentic şi cinstit. Mi-a plăcut mult misterioasa legătură descoperită între simplitate şi peşti, premisă a iluminării diferenţierii acute între simplitate şi sărăcia hermeneutică, ultima cauzată de lipsa de experienţă exegetică, text construit ca un spaţiu de joc inteligent,

acoperit de scrieri dinamice, piese de rezistenţă ale culturii universale : Quo vadis (Henryk Sienkiewicz), The Old Man and the Sea (Ernest Hemingway) şi Omilia a VII-a la Levitic a lui

Origen. Celelalte eseuri ale primei părţi jalonează acelaşi itinerary al spiritului, un drum ondulatoriu între a fi, a lectura, a interpreta şi a semnifica, un spaţiu beligerant în care tratate de

război şi neutralitate sunt, rând pe rând, semnate şi încălcate, iar dificultatea cunoaşterii ultime, cunoaşterea lui Dumnezeu, e comparată cu o clădire cu 50 de porţi, dintre care ultima e necesar să rămână pe veci închisă. Partea a doua, Principium prodigitatis, întregeşte ansamblul

construcţiei textuale, reliefând o viziune a excesului, a supraabundenţei interpretative. Figura aceluiaşi Cavaler (al Tristei Lecturi…) legitimează demersul autorului, efortul de a căuta şi aduce la lumină acele situaţii de interpretare cât mai stufoase, încărcate de ipoteze suplimentare, concentrate într-un faimos verb (a goropiza) derivat de la nu mai puţin faimosul etimologist Goropius Becanus. Din modalităţile surprinzătoare de risipă hermeneutică, Valeriu Gherghel apelează la acelaşi Don Quijote (există exegeze care propun un etimon ebraic al numelui personajului lui Cervantes !), model erminic pentru o serie întreagă de confuzii între lectura completivă (de concretizare) şi lectura pur semantică (explicativă): cavalerul simte ca în cărţi sau nu simte deloc. Eseistul sancţionează nemilos excesul quodlibetal, argumentând că risipitorii cei mai aprigi sunt, dintotdeauna, exegeţii şi teologii scolastici, inventariind patru situaţii-limită ce

refuză să se supună nu doar oricărui tip de disecare, ci chiar minimului bun-simţ interpretativ, şi pe care le evidenţiem pentru plăcerea păstrării nuanţelor ludice: 1. Dumnezeu e cel care ştie

totul, dar poate şti mai mult sau mai puţin decât ştie ? 2.Care este numărul îngerilor ce încap, dansând o horă, pe un vârf de ac? 3. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus Hristos nu ar fi fost condamnat şi răstignit? 4. Problema himerei care mormăieşte printre dinţi.

Neutralitatea, aparenta echidistanţă e părăsită tranşant în finalul celei de-a doua părţi, locul în care e gravat îndemnul de a te opri undeva: ananke stenai (şi lăsăm cititorului bucuria de a

descoperi unde…). Cea de-a treia parte ne oferă patru episoade din istoria hermeneuticii, avertismente clare pentru ceea ce poate însemna excesul (diferenţierea artificială dintre verdeaţă şi iarbă în cartea Facerii, la Philon din Alexandria), exegeza unei traduceri defectuoase, fără a avea acces la original (comentariul Fericitului Augustin la Psalmul 103), sau bucuria descoperirii

interpretării ca proces infinit, cu semnificaţii nenumărate şi surprinzătoare precum culorile din coada păunului (de la Eurigena cetire), în perfectă concordanţă cu textul considerat

infinit interpretabil al lui Roland Barthes. Dacă adăugăm la cele descoperite până acum comentariile savuroase din notele de subsol, ironia subtilă (aş întreba sfios, ne provoacă autorul, care este necesitatea gândurilor necesare…), întâmpinarea aşteptărilor şi dezamorsarea nedumeririlor cititorului, lipsa stridenţelor de orice fel, curajul de a privi o multitudine de soluţii hermeneutice, care, uneori, se contrazic total, lejeritatea mişcării printre autori şi texte din epoci şi cu caracteristici din cele mai felurite (unii invocaţi repetitiv), austeritatea şi densitatea sentinţelor, invitaţia la joc dintr-un motto… final (Explicit, expliciat, / Ludere scriptor eat.), obţinem imaginea unui concert în care fiecare instrument îşi ştie locul şi rolul, realizând o armonie de o complexitate şi fineţe remarcabile. Şi, iată, în spaţiul bibliotecii, al paradisului

borgesian, cartea lui Valeriu Gherghel ni se dezvăluie ca o ispită a cunoaşterii şi, totodată, a recunoaşterii limitelor lecturii şi ale scriiturii. O pledoarie deloc simplă pentru a re-învăţa să privim cu ochiul cel mai dinlăuntru, cel a cărui vedere nu greşeşte niciodată. Concluzia? Deşi mi-am dorit nespus de mult să scriu cât mai simplu, cu degete cât mai sceptice, vraja multicolorei

caudae pavonis se pare că a fost mai puternică…

 

Sep 13th, 2012 | By admin | Category: Agenda de carte

La Editura Polirom, în colecţia “Plural”, va apărea volumul “Cauda pavonis. Şi alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel.

Principiul simplităţii sau al economiei i-a preocupat dintotdeauna pe filosofi şi logicieni, care de-a lungul timpului au propus pentru el diferite formulări şi interpretări. Eseurile lui Valeriu Gherghel sînt centrate pe simplitatea aplicată în interpretarea textelor, care presupune a nu fi excesiv, a respecta limita şi măsura, a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica şi a te mărgini strict la ceea ce spune textul, fără să construieşti ipoteze suplimentare. Pe parcursul volumului, speculaţia alternează cu exerciţiul practic – analiza de text – şi, în cîteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. Dacă prima parte vorbeşte despre simplitate şi conciziune, iar cea de-a doua despre principiul opus, reprezentat de risipa interpretativă şi exces, partea a treia prezintă unele episoade din istoria hermeneuticii (Philon din Alexandria, Sfîntul Augustin, Hugo de Saint-Victor) care demonstrează cît este de dificil să fii simplu în interpretare.

Valeriu Gherghel, doctor în filosofie, este profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. La Editura Polirom a mai publicat Porunca lui rabbi Akiba (2006). (Cf. http://www.agentiadecarte.ro/2012/09/%E2%80%9Ccauda-pavonis-si-alte-eseuri-despre-simplitate%E2%80%9D-de-valeriu-gherghel/ )

Sorin Lavric, Cauda  Pavonis,  în: România Literară nr 45/ 2012:, http://www.romlit.ro/cauda_pavonis

Stelian Țurlea, Sancta simplicitas, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sancta-simplicitas-de-stelian-turlea-10095901

Andreea Grinea http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul10/p46-47.pdf Despre Porunca lui rabbi Akiba

http://semnebune.ro/2012/breviarul-sceptic/

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/01/valeriu-gherghel-principiul-simplitatii.html Joi, 26 ianuarie 2012, la ora 18, în Sala de Consiliu a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, va avea loc întîlnirea lunară din cadrul Colocviilor Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică.

Discutia va fi deschisă prin prezentarea domnului Valeriu Gherghel, cu titlul „Principiul economiei în interpretarea textelor“.

Dan Pârvan-Jenaru, Posibilitate și relativitate în simplitatea interpretărilor , În: Observator cultural nr 653 din decembrie 2012   (http://www.observatorcultural.ro/Posibilitate-%C4%8C%C2%99i-relativitate-in-simplitatea-interpretarilor*articleID_27957-articles_details.html )    Pelicula fiecărei zile surprinde inevitabil fel și fel de surîsuri cu subînțelesuri oculte ori priviri mirobolante, încărcate cu promisiuni himerice. Viața e grea și interpretabilă, iar literatura… ce să mai vorbim! Numai scriitorii știu cîte cărți n-au avut parte de acele întîlniri pline de înțelegere, sau cel puțin de acea înțelegere la care spera autorul. Și cîte drame nu s-au ridicat în spațiul cavitar dintre „intenția autorului“ și interpretările simpl(ist)e ori suspect de pedante ale exegeților! Și tocmai despre aceste inefabile (im)posibilități scrie Valeriu Gherghel în cea mai recentă carte a sa – Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Și o face așezat la mijloc de extreme, între principiul simplității (cel fără de prestigiu!) și principiul suplimentării, cu viziunea „grea“ oferită de filozofie, îmblînzită de umor și ironie, dar și cu trăirea aceea pe care numai îndrăgostiții autentici de literatură o pot da din suflet în suflet. Sau din minte în minte. Și o mai face și cu scepticism, bineînțeles, singura atitudine fecundă! Uneori.
Deși se declară un fan al simplității, Valeriu Gherghel nu se transformă însă și într-un fanatic, știind că în interpretare este foarte greu să respecți acest principiu, nu de alta, dar: „Într-un univers excesiv, e greu să fii simplu“. Cu toate astea, rămîne fidel princi­piului că „dovada adăugată dovezii oboseș­te dovada“, căutarea simplității rămînînd idealul. Imposibilitatea de a evita paradoxul se conturează încă de la începutul volumului, prin formulări pline de miez sugestiv: „Simplitatea însăși e de mai multe feluri, ceea ce confirmă domnia ubicuă a risipei“. De aceea, inevitabil, eseurile abordează concomitent principiul simplității, concizia, puținătatea, economia, dar și principiul suplimentării, al risipei, fără a recomanda insistent opțiunea pentru unul dintre ele.

Valeriu Gherghel optează permanent pentru preţuirea textului

Definind simplitatea (nu sărăcia, nu platitudinile simțului comun!) hermeneutică drept „calea cea mai concisă de la premise la concluzie“, Valeriu Gherghel înclină mereu balanța către „a citi economic“, atitudine mult mai rezonabilă decît aceea „de a interpreta în exces“. În viziunea filozofului ieșean, a fi simplu în interpretare înseamnă, printre altele, „a accepta faptul incomod că poți explica numai ceea ce poți explica“, „a te mărgini doar la ceea ce spune un text și a evita să pui întrebări pe care textul nu le susține în nici un fel“, „a nu construi ipoteze suplimentare“, „a nu căuta interpretări seducătoare doar pentru aspectul lor seducător“, dar și „economia exprimării“. Principiul lui Umberto Eco – „Limitele interpretării coincid cu drepturile textului“ – îmi pare a orienta maniera în care Valeriu Gherghel concepe interacțiunea dintre cititor și text, un cititor prins între intentio auctoris, intentio operis și… propria ima­ginație, care îl poate expune riscului unei lecturi deviante.
Autorul face și un inventar al exegeților care n-au ales să citească prin complicare, ci au preferat bucuriile simple ale lecturii. Indexul nu e prea bogat, deși loc parcă ar mai fi fost. Cei aleși sînt Theodor de Mopsuestia (care i-a combătut pe alegoriști și a văzut în Cîntarea cîntărilor „doar“ un poem erotic și astfel a șocat, și-a făcut dușmani, a fost condamnat ca eretic), Eric Auerbach (cel care a găsit forțat ca nebunia lui Don Quijote să fie considerată simbolică și tragică), Laurence Perrine, Umberto Eco sau, de pe meleagurile noastre, Nicolae Manolescu.
De remarcat în acest volum este mai ales raportarea nuanțată la care Valeriu Gherghel recurge de cele mai multe ori, în numele scepticismului și nu numai. Una dintre situațiile grăitoare este relativitatea interdependenței dintre economie și validitate, pe care miza Perrine: „Deși apreciez simplitatea (și am un cult pentru ea), nu văd o legătură fatală între economie și validitate. În definitiv, orice lectură e numai o ipoteză probabilă prin­tre altele, nenumărate. Ipoteza nu poate deveni cu nici un preț certitudine, oricîte «dovezi» i-am aduce. Și, în fond, textul însuși e o ipoteză interpretativă“. Simplitatea nu este un test, o garanție. Adevăr simplu, cu care nu putem decît să fim de acord.
Valeriu Gherghel optează permanent pentru prețuirea textului în special prin demonstrarea fidelității față de acesta, prin lectura controlată de text. Astfel, interpretarea este văzută nu ca exercițiu ludic, gratuit, ci ca o operațiune rațională, care impune de fiecare dată justificări și care nu trebuie să aibă niciodată drept scop „interesantul“. Simplita­tea, da! Cu atît mai mult cu cît de bunul-simț este apropiată simplitatea și nu complicarea. „Paranteza scepticului“ nu întîrzie însă a se deschide: „nu sînt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. Uneori poate avea numai o relevanță locală. Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu“.
Într-unul dintre eseuri, limitele interpretării sînt demonstrate de Valeriu Gherghel pe baza studiului scris de Auerbach despre Don Quijote, punctul nevralgic al întregului demers fiind „intenția autorului“. Auerbach a declarat că s-a străduit să interpreteze cît mai puțin, deoarece  și-a cenzurat pornirea hermeneutică pentru a respecta „intenția scriitorului“. Pe bună dreptate, autorul nostru îi pune la îndoială reușita, pentru că această  „intenție a autorului“ este urzită chiar de exeget, Cervantes fiind un taciturn, nespunînd niciodată nimic care ar fi putut umple spațiile goale ale textului. Atîta timp cît intenția provine dintr-o interpretare, iar interpretarea provine dintr-o intenție care provine la rîndu-i dintr-o interpretare… validitatea sau pretenția de adevăr hermeneutic nu mai au nici o șansă. Premisele nu îndreptățesc concluzia. Oferindu-i cititorului o mostră de exces interpretativ pe marginea numelui cavalerului rătăcitor, Valeriu Gherghel conchide cu ironie subtilă și deloc inocentă (așa cum o face la finalul fiecărui eseu) că, dacă Auerbach ar fi bănuit finețurile interpretative de mai tîrziu, s-ar fi străduit să nu mai interpreteze deloc.
Unul dintre cele mai reușite eseuri din volum este „Limba neoadamică“, în care autorul urmărește avantajele și dezavantajele discursului ostensiv, ale rostirii fără cuvinte la care recurg cei pasionați de laconism, lovindu-se însă de ambiguitatea „arătatului cu degetul“ care anulează însăși ideea interpretării ostensive: „Ca execuție, recitare, dans, pantomimă, interpretarea nu elucidează o semnificație. Nu justifică un înțeles. Nu e o ipoteză cu privire la sens. Dă pur și simplu ființă operei“. Concluzia lui Valeriu Gherghel este formulată în același stil al paradoxului subtil, abil: „interpretările ostensive sînt ostensive, dar nu sînt interpretări“. Cu o singură excepție: există o singură interpretare ostensivă inteligentă: cînd nu înțelegi ceva, ridici din umeri.
Continuînd drumul pe care l-a întîlnit și pe Albérès cu al său scepticism ce viza structura alegorică a operei kafkiene, Valeriu Gherghel analizează şi crucile interpretative (a se citi indeterminarea interpretativă a unor cuvinte, enunțuri, formule) sau nodurile gordiene care devin tot atîtea prilejuri de a ni se confirma ideea că „dificultățile lirice sînt eterne ca și frumusețea lor“. De aceea, bineînțeles, orice neînțeles trebuie să rămînă de neînțeles și atunci cînd întîlnești ininteligibilul trebuie să te oprești. Dar imediat apare și o avertizare hîtră: „Rămîne să inventezi tu, cititorule, o coerență acolo unde nu pare a fi nici una“.
Multe abordări readuc în discuție „temeiul nebulos“ al „intenției autorului“ văzute ca o „fantasmă care îi apare în pustiu celui însetat. Nu poate fi ajunsă cu nici un chip“. Forma verbală „nu poate“ îi este indisociabilă. Nu și validitatea interpretărilor care decurg de aici: „Validitatea e o himeră“. Fără ca asta să constituie un motiv pentru a se renun­ța la interpretare, căci  Valeriu Gherghel nu confundă scepticismul cu nihilismul interpretativ sau cu dogmatismul, respingînd ideea că, dacă un text este infinit interpretabil, ar fi și ininterpretabil. Nici împotriva interpretării nu se declară, așa cum a făcut-o Susan Sontag. Deschiderea textului nu trebuie confundată cu închiderea. Pluralitatea pestriță a interpretărilor e fecundă, iar conflictul interpretărilor nu trebuie oprit. Așa cum trebuie acceptată și ideea că există obscu­rități definitive. Dar și bucurii care se nasc din efortul hermeneutic, din rațiuni speculative, nu doar din contemplarea estetică. Fericirea este a înțelegerii, așa aproximativă și cu rest cum este ea: „Fericirea e să descoperi treptat înțelesul poemului, să te înșeli și să o iei mereu și mereu de la capăt“.

Revelarea expresivă a sensului şi uimirea

Dovedind erudiție, bun-gust și capacitatea de a reciti creativ și polemic texte vechi,  Valeriu Gherghel recurge la autori precum Dante, Homer, Borges, Blake, Kafka, Pound, Joyce, Thomas Mann, Hemingway, Gertrude Stein, Mihai Ursachi, Beckett, Poe, Stendhal, Augustin etc. pentru a demonstra necesitatea și în același timp dificultatea de a interpreta simplu și eventual valid. Iar simplitatea interpretării este susținută tocmai prin niș­te ecuaţii deloc simple, cum ar fi relația dintre simplitate și pești, dintre început și reînceput, erezia determinării, profunzimea și misterul imediatului, misterele rozei tautologice, virtuțile surprinzător ironice ale repetiției, căutarea identitatății precise a iluziilor, subiectivitatea rezumatului (cu excepția celui care îi aparține autorului însuși), consecințele inversării lecturii alegorice cu cea literală sau a celei completive cu cea semantică, diferența dintre regresul în infinit și repetiția circulară, necesitatea gîndurilor necesare.
În ultimul eseu din volum – Cauda pavonis –, Valeriu Gherghel pleacă de la comparația făcută de Joannes Scottus Eriugena pentru a repune conclusiv în discuție relația dintre semnificație și existență, dintre simplitatea și pluralitatea sensurilor: semnificațiile Scripturii sînt nenumărate și infinite precum culorile din coada păunului. O comparație surprinzătoare, căci – ne explică autorul – păunul este o făptură ce întrupează tocmai gratuitatea și risipa, inutilitatea decorativă, frigiditatea, vanitatea, trufia. „În schimb, Eri­ugena a ignorat toate aluziile etic-pastorale și a privit cauda(m) pavonis, înainte de orice, ca manifestare expresivă, ca izbucnire semantică. De obicei, coada păunului e strînsă. Și nu bănuiești cîtuși de puțin în această «povară» greoaie bogăția ei infinit-repetitivă, revărsarea tautologică de culori. La răstimpuri, însă, coada păunului se ridică, spre uluirea privitorilor: unul se desface dintr-odată în multiplu. Coloritul frapează“. Revelarea expresivă a sensului și uimirea pe care o produc semnificațiile prin infinitudinea lor sînt minunat surprinse de Valeriu Gherghel în această metaforă.
Nu e tocmai simplu să înțelegi Breviarul sceptic al lui Valeriu Gherghel, dar efortul hermeneutic e departe de a fi gratuit. Nu există riscul să ridici din umeri. Interpretările subtile, coerente, inedite şi în plus pigmentate cu plăcerea paradoxurilor polemic-jucăuşe fac din Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate un volum esenţial în domeniul hermeneuticii.

Valeriu Gherghel

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate

Editura Polirom, Iaşi, 2012, 256 p.

 

Liviu Antonesei în dialog cu Valeriu Gherghel: “Dar cine mai are taria de a fi umil azi? In nici un caz dogmaticul…”  în: Suplimentul de cultura 372 din 27 octombrie 2012 http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/7/7860

Doris Mironescu, Suplimentul de cultură, nr. 375, din 17 noiembrie 2012, Iași, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Cronica%20de%20carte/7917

Liviu Antonesei, în @ntonesei’s blog,  4 noiembrie 2012 http://antonesei.timpul.ro/2012/11/04/alt-interludiu-o-discutie-cu-valeriu-gherghel/

Valentin Huțanu, în Bună Ziua Iași din 29 octombrie 2012 http://www.bzi.ro/breviarul-sceptic-de-valeriu-gherghel-lansat-la-universitatea-cuza-323206

Ioan Danila si provincialii (de) basarabeni cu probleme grave in zona bunului simt


Ioan Danila si provincialii (de) basarabeni cu probleme grave in zona bunului simt

Dupa ce elanul meu de a scrie despre implinirea a doua secole de la desprinderea Basarabiei din trupul Moldovei a fost curmat brusc de constatarea trista (facuta de mine si semnalata ca atare intr-o postare anterioara) referitoare la publicarea, cu iz de autoplagiat, a aceluiasi articol (”Basarabia – 200”) semnat de acad. Alexandru Zub in doua reviste simultan (una la Iasi si alta la Bacau), iata ca lunarul ”Ateneu” de la Bacau readuce subiectul ”Basarabia” in atentia mea. Universitarul lingvist Ioan Danila, de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Vasile Alecsandri” din Bacau, scrie un articol intitulat ”Istorie si limba, in Basarabia” publicat la rubrica ”Cum vorbim, cum scriem” (Ateneu, mai 2012, pagina 2).
De regula, articolele au darul sa lamureasca, sa instruiasca sau sa dovedeasca aspecte pe care cititorul mediu nu le (prea) cunoaste. Pentru mine (nu doar carcotasul de profesie, ci si iubitorul de lingvistica) articolul semnat de Ioan Danila a adus doar cateva nelamuriri, iar dovezile, argumentele, probele logice… cam lipsesc cu desavarsire. In schimb, articolul este alcatuit dintr-o lista – destul de lunga – de simple afirmatii, etichetari si polemici pe tema deja ultraframantata si fara un final previzibil, aceea a denumirii ”corecte”, ”adevarate”, ”stiintifice” etc. a limbii vorbite de fratii nostri basarabeni. Totodata, autorul cade in facila placere de a arunca anateme si blesteme la adresa acelora care ar avea alt(e) punct(e) de vedere, largind fisurile culturale generate deja de secolele de despartire fortata si uitand sa mai construiasca punti de dialog (podurile de flori s-au ofilit de mult si s-a probat deja ca marea deschidere din 1990 a fost doar rodul unor conventii politice, a unui raport de forte care a favorizat ruperea subordonarii directe a Chisinaului fata de Moscova).
Cu regretul ca revista ”Ateneu” nu are si o varianta electronica – respectiv posibilitatea ca cititorii sa comenteze direct articolele, iar autorii sa raspunda prompt – voi prelua cateva pasaje din articolul semnat de Ioan Danila care mi se par discutabile si generatoare de sensibilitati si susceptibilitati nenecesare. Prima fraza a primului alineat, pe langa stangacia formularii, are darul sa confirme faptul ca in probleme politice si diplomatice lingvistii trebuie, mai intai, sa cunoasca bine sensurile folosirii unor sintagme si concepte; in caz contrar ne vom mira, in continuare, de ce apropierea dintre cele doua state romanesti se face atat de greu, sau deloc: ”Despre felul cum se vorbeste in provincia din stanga Prutului s-a scris mult, chiar prea mult, daca luam in seama inutilitatea unei discutii”. Pentru lingvistul Ioan Danila (I.D.) ”provincia din stanga Prutului”, alias Basarabia, reprezinta o zona in care se confrunta lingvistii cei buni, ”stiintifici” si lingvistii cei rai, rau intentionati, vanduti dusmanului etc. Dar, inainte de a dihotomiza astfel (nepermis, dupa umila mea parere) I.D. comite un delict de lezmajestate, minimalizand statusul statului vecin (sau doar o parte a acestuia) de la acela de stat independent, membru ONU, la postura de ”provincie” (ruseasca? romaneasca?), decupand arbitrar din Republica Moldova, doar Basarabia, fara a include Transnistria, parte integranta a statului moldovenesc. Sau, poate, autorul face o subtila aluzie, prin antiteza, la noi, ceilalti provinciali, respectiv la cealalata parte a Moldovei, adica ”provincia din dreapta Prutului”, loc de unde se emit ”adevaratele adevaruri stiintifice” in probleme legate de denumiri, botezuri, porecle si alte onomastici? Cui folosesc oare astfel de jocuri cu cuvinte polisemice si – mai mult ca sigur – confuzive? Cu siguranta, un cititor (evident, un provincial!) din invocata provincie Basarabia nu se va simti prea confortabil atunci cand se va identifica cu un simplu locuitor al unei provincii si nu cu un cetatean al unui stat european independent, cu sperante de integrare cat mai rapida in spatiul tot mai larg al Europei unite. Este interesant de observat ca sintagma ”provincia Basarabia” nu este o inventie a universitarului Ioan Danila, ci pare a fi desprinsa dintr-un plan de actiune mai larg, unul care ar putea sa contine cateva  alternative: una ar fi aceea a posibilei retrageri a recunoasterii statalitatii si independentei Republicii Moldova, prin anularea – la nivel international – a Pactului Ribbentrop-Molotov si a consecintelor acestuia pentru statul roman; o alta ar fi partajarea discutarii situatiei si destinului zonei numite Transnistria, fie prin acceptarea transformarii acesteia intr-o zona de influenta rusa de tip Kaliningrad, fie prin compensari teritoriale in cerc: Republica Moldova-Ucraina-Rusia. Aceasta speculatie a mea referitoare la alternativele de mai sus mi-a fost generata si de faptul ca, in articolul sau intitulat ”Basarabia – 200” si publicat simultan de revistele ”Vitraliu” de la Bacau si ”Dacia literara” de la Iasi, acad. Zub foloseste sintagma ”provincia Basarabia”. Este adevarat, modul in care o face Al Zub este unul delicat, diplomatic si echilibrat, sintagma cu pricina aparand o singura data, spre finalul unui articol preponderent istoric, dimensiunea politica a probleme fiind doar tangential atinsa: ”Destinul romanesc al provinvciei dintre Prut si Nistru a dobandit in mod sigur noi valente, justificand optimismul”,  (”Vitraliu”, an XX, nr 1-2 (38) Aprilie 2012). Dupa cum cum se va vedea, Ioan Danila preia aceasta sintagma dar de o maniera pe care eu unl o consider cel putin inadecvata. Mentionez, in context – si in antiteza – ca Al. Zub are grija sa menajeze sensibilitatile (geo)politice amintind, fie si en passant, despre constructia politica/ statala numita Republica Moldova: ”Republica Moldova, in noua alcatuire, ezitand mereu intre Federatia Rusa si reintegrarea in statul roman, a ajuns pana la urma sa-si croiasca o cale ”autonoma” spre Uniunea Europeana, alaturi de Romania si aspirand pesemne la o solutie integrativa a la longue” (Zub Al., Vitralii, articolul citat, pagina 42). Tonul usor hiperoptimist al savantului iesean pare a fi unul deliberat, trecand – probabil cu buna stiinta – sub tacere faptul ca Republica Moldova este integrata economic in multe structuri ale Comunitatii Statelor Independente (CSI) – structura integrationista construita de Moscova ca o contrapondere la UE, la fel cum CEE a fost gandita, initial, si ca o contrapondere la Uniunea Sovietica.

Revenind la articolul bacauanului Ioan Danila, ce observam? Dupa prima fraza, introductiva, hopa! apare si fraza concluziva: ”Nu poate fi invocat niciun motiv din sfera bunului simt care sa apere asa-zisa limba moldoveneasca, iar daca cineva o face, este limpede ca are interese de ordin politic si nu stiintific. Au mai fost situatii de negare a unui adevar istoric, dar acesta era fie insuficient reliefat, fie cuprindea elemente vulnerabile. In cazul ”limbii moldovenesti” insa, lucrurile stau cu totul altfel. Avem in fata o realitate pe care doar rauvoitorii incearca sa o mistifice, iar cand o fac, se aleg cu replici si demonstratii de logica ale celor de pe stanga ori de pe dreapta Prutului.”. Dar, cine sunt, oare, nesimtitii din provincia de peste raul Prut care apara asa zisa limba moldoveneasca? Nu stiu daca cititorii onesti si-au pus aceasta intrebare, sau daca au, eventual, si un raspuns. Nu stiu daca si dl I.D. are un raspuns. Pentru orice eventualitate, ofer eu unul, uite asa! ca sa ma expun din nou criticilor patriotilor ”stiintifici” transpruteni care demonstreaza (”logic”, cum altfel?) ca o anumita denumire a limbii vorbite in ”provincie” este una pur ”stiintifica”, iar orice alta denumire este, pe cale de consecinta, nestiintifica. Asadar, cine sunt nesimtitii? In primul rand, toti parlamentarii moldoveni majoritari care, incepand din anul 1992 si pana azi, au inscris in Constitutia tarii faptul ca limba oficiala a statului moldovenesc este limba moldoveneasca. In al doilea rand, nesimtiti sunt si cetatenii moldoveni (mancurtizati sau nu) care au ales acei reprezentanti majoritari in Parlament. In al treilea rand, pe masura ce politrucii bucuresteni de rit moscovit si obedienta imperiala (la care se adauga si ecourile lor din ”restul/ resturile” tarii) care sustineau, ”stiintifico-politic”, ca denumirea corecta a limbii vorbite de basarabeni este DOAR limba romana, gama nesimtitilor creste, deoarece nesimtitii de moldoveni basarabeni erau stimulati in a-si dezgoli orgoliul: ”da! noi graim moldovineshti, inci di pi vremea lu Stefan cel Mari”.
Este evident ca lumina zilei, fara demostratii savante lingvistico-politice, ca limba vorbita in Basarabia si Transnistria este limba romana. Cred ca orice copil vede asta, si ne putem lipsi de contributia savanta a academicienilor ”ultrastiintifici” care hotarasc, eventual prin vot, ca limba romana este vorbita si la stanga si la dreapta Prutului. Pe fondul acestei evidentze absolut imposibil de combatut, apare insa o alta problema, o cu totul alta problema, aceea a DENUMIRII limbii oficiale a statului moldav. (Mai amintesc aici faptul ca, in calitate de redactor sef de sectie al cotidianului Parlamentului Republicii Moldova, Sfatul Tarii – de la aparitie, in 1990, pana la disparitie, in 1994 – am asistat la majoritatea discutiilor oficiale si in presa referitoare la statalitatea Moldovei, la constitutie, la constructii institutionale etc., context in cu care a fost avansata si varianta denumirii statului cu sintagma ”Republica Romana Moldova”, cu limba oficiala – limba romana. Modul nediplomatic, grosier si chiar usor arogant al Bucurestiului, a generat un rezultat cat se poate de previzibil: respingerea romanismului de catre moldoveni (filorusi sau nu) si promovarea moldovenismului, fapt ce are repercusiuni si in prezent. Nu mai insist asupra propunerii mele de compromis, cu avantaj cert pentru ideea de limba romana si cultura romana, aceea ca DENUMIREA limbii oficiale a noului stat independent sa fie moldo-romana. In scurt timp, tradatorul (adica eu) a fost identificat si de atunci limba moldoveneasca nu a mai coborat din Constitutia Republicii Moldova, dar si din disputele (chipurile ”stiintifice”) dintre lingvisti, dintre politicieni si chiar dintre simpli cetateni. Lucrurile au evoluat atat de nefiresc incat se ajunge, acum, ca in loc de explicatii, dialog si compromis sa se apeleze la injuriii si la etichetari ca pe vremea dictaturilor (stalinista sau ceausista, la alegere).
Ziarul Gandul din 27 martie 2012 consemna punctul de vedere al presedintelui moldav, aflat in vizita la Bucuresti, respectiv distinctia fireasca dintre latura juridico-politica si cea pur lingvistica a problemei in cauza:

”Noul preşedinte al Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a declarat luni că vorbeşte limba română dar, din punct de vedere legal, limba oficială este cea „moldovenească”, adăugând că politicienii sunt cei care creează artificial conflicte etnice, relatează PRO TV Chişinău.
„Eu vorbesc limba română. Dar eu sunt jurist, iar în Constituţie scrie «moldovenească». Academia spune că vorbim româna, dar legile ne spun că vorbim limba de stat, moldoveneasca”, a declarat preşedintele în cadrul emisiunii În Profunzime.
„Este o problemă artificială, cu antiromânismul, antirusismul. Le fac oamenii cointeresaţi, le fac oamenii care au dividende politice. Asta se întâmplă în oraşe mai mari. Duceţi-vă în sate, acolo oamenii trăiesc foarte bine, diferite etnii. Nu sunt conflicte pe motive etnice. Înseamnă că se poate. Dar la noi sunt forţe care le dirijează. Noi trebuie să ne gândim la ţara noastră şi să ne mândrim că suntem cetăţenii acestei ţări”, a adăugat şeful statului.
Totodată, preşedintele susţine că se va ajunge şi la etapa în care cetăţenii vor cunoaşte adevărul ştiinţific. „Eu cred că vom ajunge la situaţia în care cetăţenii să cunoască adevărul, deocamdată avem minciuna. Vin politicienii cu minciuna şi oamenii acceptă. Ei folosesc această tactică pentru a lua mai multe voturi”, a explicat Nicolae Timofti. (http://www.gandul.info/international/noul-presedinte-al-republicii-moldova-eu-vorbesc-limba-romana-dar-in-constitutie-scrie-moldoveneasca-9444068).
Marota ”adevarului stiintific” este mestecata la infinit, evident, tot pe post de ”argument ” referitor la ce este si ce nu este corect, adevarat, normal. Pentru I.D. preopinentii denumirii de ”limba moldoveneasca” (la fel de ”stiintifici” ca si ca cei care sustin ”adevarul” ca latina se trage din limba daca…) sunt, pur si simplu rauvoitori, mistificatori dar care – evident! – nu rezista in fata argumentelor zdrobitoare ale lingvistilor binevoitori si demistificatori ”de pe ambele maluri ale Prutului”. Lingvistii nu au, de fapt, nici un fel de treaba in a demonstra (”stiintific!”) ca romana moldovenilor este totuna cu romana muntenilor si ardelenilor. Mare fas! Lipsindu-le obiectul muncii, bravii nostri lingvisti intra si ei in hora politrucilor (polit-ruk = rus. ”politeciskii rukavoditeli”, adica ”conducator politic” de pe vremea bolsevicilor sovietici rusi), hora pe care o invart cu mare ardoare si iubire (de faima, de bani, de alte iluzii…). Cu alte cuvinte, I.D. recunoaste ca a te baga in disputa referitoare la limba moldoveneasaca este o treaba politica, dar, cu toate acestea, I.D. lasa deoparte lingvistica si se pronunta in treburi politice pe care doar presupune ca le stapaneste… Oricum, ajuns la faza in care ”rauvoitorii” se aleg (sau ar trebui sa se aleaga) cu demonstratii logice de pe ambele maluri prutene, I.D. nu gaseste alt argument logic si lingvistic decat un … citat dintr-un ziarist basarabean, Vitalie Josanu, care declara, recent, adica la 12 mai 2012, la Tg. Neamt, la Simpozionul international (bag mana in foc ca era unul moldo-roman, deci…. ”inter-national”) urmatoarele: ”Da, dar vedeti dv., cei de la Consiliul Europei nu aud protestele noastre si iau de buna descrierea facuta ”limbii moldovenesti” de catre Vasile Stati”. Asadar, iata si a patra categorie de nesimtiti, cei care reprezinta tarile lor intr-unul din forurile unionale europene. Rezumand, tagma nesimtitilor e mare, uriasa chiar. Noroc de ziaristul Vitalie, caracterizat de I.D. ca fiind ”un ziarist pursange (? – LD), tanar si bine informat, care stie sa atace si Uniunea Europeana, probabil si ONU, NATO si alte organizatii vandute rusilor, doar-doar prostii de provinciali moldoveni se vor destepta si vor vota o noua Constitutie in care sa se specifice ca denumirea stiintifica, corecta si adevarata a limbii vorbite de basarabeni este… cum crede fiecare de cuviinta. Important ar fi ca ametitii astia de provinciali basarabeni sa inteleaga cine sunt dusmanii lor: Consiliul Europei – organism manipulat de un malefic basarabean, lingvistul Vasile Stati -, Parlamentul Republicii Moldova – incapabil sa schimbe o lege de dragul lingvistilor, apoi partidele care fac majoritatea in Parlament, respectiv votantii acestor partide la care se aduaga, evident, unii tradatori de neam si tara care au priceput ceva mai devreme ca fortarea utilizarii denumirii limbii oficiale cu glotonimul ”limba romana” este cea mai buna si eficienta cale de promovare a limbii ruse si a …. ”limbii moldovenesti”. Romanul basarabean Vitalie, cel ”bine informat”, va afla, sper sa nu fie prea tarziu, ca atingerea unor scopuri inalte nu se face cu mijloace rudimentare de genul etichetarilor, blamarilor sau injuriilor din ”sfera bunului simt”, ci cu mijloace educative rafinate, care sa nu lezeze sensibilitati ancestrale sau abil induse de ”stapanii inelelor”.
Se pare ca I.D. nu are la indemana suficiente argumente logice pentru a demonstra ca romana este totuna cu moldoveneasca, devreme ce apleaza din nou la un ”specialist”: filologul basarabean Ion Nuta (ca si cum ar trebui sa fii mare specialsit pentru a constata ca romanii din Romania se pot lesne intelege cu romanii din Basarabia si fara dictionarul lui Stati). Iata demonstratia logica a faptului evident ca ceea ce se vorbeste pe cele doua maluri ale Prutului este una si aceeasi limba, demonstratie facuta in 2007 de Ion Nuta: ”Datele lingvistice si istorice nu ne ofera argumente pentru a incadra familiile moldovenesti de la vest de Prut intr-o limba, iar graiurile de pe teritoriul Republicii Moldova intr-o alta limba” (p. 97). Corectitudinea si exactitatea citarii este impresionanta, dar nu era deloc rau sa aflam si titlul lucrarii, editura, orasul, anul aparitiei…. Parerea mea de nespecialist lingvist (dar de maaaare amator de filologie) este ca citatul de mai sus nu dovedeste nimic (nici nu este ceva de dovedit, de altfel). Este, cel mult, un bun motiv pentru stati-sti sa persifleze o asemenea argumentare. Din pacate, I.D. rasuceste inutil cutitul intr-o rana ce ar putea sa se cicatrizeze, daca nu ar fi zgandarita mereu: Astfel, I.D. vorbeste despre ”articole sau luari de pozitie ale intelectualilor (profesori, cercetatori, istorici) [care] au stat in calea extinderii opiniei ca in Republica Moldova se foloseste o limba straina de limba romana”. Sa presupunem ca Stati cu ”acel oribil dictionar moldovenesc-romanesc” (cum l-a caracterizat Ion Nuta in Monitorul de Bacau, din – tineti-va bine! – 2004-2005. Cu asemenea trimiteri ”precise” – pagina 97 dintr-o lucrare nespecificata si trimiterea la colectia unui ziar pe doi ani – I.D. are sansa sa intre intr-o carte a recordurilor intelectuale negative…) asadar, daca oribilul dictionar nu ar exista, daca nu ar fi lingvisti pro-limba moldoveneasca si nici tradatori de neam si tara care sa sustina ca DENUMIREA limbii este mai putin importanta decat corectitudinea utilizarii acesteia, atunci credeti ca am avea o schimbare rapida a articolului din Constitutia RM in care se precizeaza ca limba oficiala in Republica Moldova este limba moldoveneasca? Nicidecum! Raportul de forte politice din Parlamentul RM este singurul care va mentine sau va schimba acel articol! Indiferent de ce spune Stati, Nuta, Josanu, Danila sau Drugus. Toata povestea cu limba moldoveneasca nu are deloc de-a face cu lingvistica, ci strict cu politica si raportul de forte din organismul legislativ suprem al Republicii Moldova. Si mai adaug un lucru care ar trebui sa dea de gandit filologilor dialectologi si lingvistilor de varii (in)competente: proaspatul ministru de externe al Romaniei, profesorul de filosofie pensionar Andrei Marga a declarat (cu subiect si predicat, cum spun unii analisti…) – la inceperea mandatului sau – ca Putin este un model de conducator demn de urmat si ca Romania ar trebui sa se deschida mai larg spre piata rusa. Cu acest semnal din partea Romaniei, fortele pro ruse si promoldoveniste si-au intarit subit pozitiile, fara nici cel mai mic efort. Iar dupa asta, pot veni sute de specialisti sa demonstreze identitati de continut ale limbilor vorbite in cele doua state: semnalele politice bat orice argumentare de genul celor amintite mai sus.
In lista presupuselor argumente in favoarea denumirii ”corecte” a limbii romane I.D. ne trimite la Mihai Eminescu, tot cu o citare aiuristica, fara a aminti titlul articolului si data exacta a aparitiei acestuia (iunie 1878). In acel articol (care?) Eminescu scria: ”Sute de ani, romanii au fost cel putin indirect stapaniti de turci: niciodata in curgerea veacurilor turcii nu au pus in discutie limba si nationalitatea romana”. OK, si ce dovedeste asta? Ca rusii sunt mai rai decat turcii? Asta o stim de la Stefan cel Mare care a lasat cu limba de moarte urmasilor sai ca ”mai bine inchinati tara turcilor, decat rusilor”. Iar I.D. continua lista ”argumentelor” despre denumirea corecta a limbii vorbite in Basarabia cu popularizarea ”gandirii” lui Vasile Stati care ”continua sa-i imparta pe contemporanii sai in raport cu ”Soimul pacii si cioroii unionisti”. Formularea, a la Gaga, poate starni reactii vehemente din partea logicienilor sau a oamenilor cu o gandire neafectata. Cum adica, intreaga umanitate contemporana este impartita de Stati in functie de titlul unui articol? Ciudata limba romana, domnule profesor Ioan Danila! Ca o posibila explicatie, I. D. ne spune ca [saptamanalul] . Probabil I.D. a vrut sa spuna ca amintita publicatie condusa de Nicolae Dabija DEPLANGE raptul de la 1812. Oricum, cu aceasta ”Revista a presei” de la 1878 si 2012 I.D nu aduce argumente forte in favoarea faptului ca Parlamentul Republicii Moldova ar trebui sa schimbe, eventual in regim de urgenta, Constitutia tarii si, respectiv, articolul cu limba moldoveneasca. Din acest ghiveci de citate, acuzatii, presupuse argumente si chiar calomnii ”din sfera bunului-simt” cititorul ramane cel mult cu ideea ca limba romana are multipli dusmani in Republica Moldova si in intreaga Europa, sau ca daca te pronunti in favoarea denumirii (politice!) a limbii din tara vecina, atunci esti liber sa faci si greseli de limba, de logica, de citare etc. Si pentru ca ghiveciul sa fie pe deplin asortat I.D. ne fericeste, in final, cu un citat din Onisifor Ghibu, citat neevidentiat cu ajutorul ”labiutelor”, adica a gilimelelor, si cu un panseu destul de incifrat si echivoc pentru ca cititorul sa nu inteleaga nimic: ”Istoria are grija sa nu dea nimic de valoare fara a-si lua un pret inzecit”. Dupa o asemenea pilduitoare invatatura despre istorie si limba nu pot sa ma gandesc decat la ziaristul Rica Venturiano care ”scrie adanc si combate bine”, doar ca nu prea stie despre ce anume scrie si combate.
Parafrazand prima fraza din primul paragraf al articolului ”Istorie si limba, in Basarabia” (atentie, din nou!, autorul nu se refera la Republica Moldova ci la o realitate istorica difuza si greu de definit in zilele noastre, numita Basarabia) as putea si eu sa scriu ca ”Despre felul cum se scrie in limba romana in revista Ateneu nu s-a scris prea mult, chiar deloc, desi ar trebui mereu sa luam in seama utilitatea unor discutii pe aceasta tema”.

Liviu Drugus
3 iunie 2012 Miroslava, judetul Iasi
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.liviudrugus.ro liviusdrugus@yahoo.com

Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice


Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice

Se vede treaba ca Romania incepe sa duca o lipsa acuta de scriitori cu ”dosar bun” (adica de ”dizidenti”, fabricati sau nu de Secu), de cunoscatori de istorie (in dimensiunile ei politice acceptabile si acceptate), dar si de deontologi (care sa vegheze la respectarea unei normativitati academice firesti si exemplare pentru viitorii condeieri pe probleme de interes major sau minor). Sa ma explic. La fel cum in regimul totalitar comunist nu orice stiutor de limba romana putea sa scrie, sa se faca auzit si cunoscut, si sa adauge un banut cinstit la o leafa situata la limita decentei existentiale, tot astfel, in democratia noastra plina de originalitate de tip ”copy-paste” (adica preluand masiv toate obiceiurile proaste de la regimul anterior si conferindu-le grade de libertate democratica nelimitata). Orice ziar, gazeta, revista sau anuar de savante studii ”stiintifice” prefera sa aiba, acum, in lista colaboratorilor mai degraba nume vechi si cunoscute decat nume proaspete si (chiar mai) valoroase. Dincolo de furia clasificarii oficiale a revistelor si editurilor, producatorii de presa scrisa si-au creat deja un cerc (perfect inchis) de ”prieteni”, fie oameni cu staif si renume real, fie veleitari care, contra publicarii unui articolas la ”gazeta”, renunta la onorariu, ba mai aduc si oarece lichide pe la redactii (un vechi obicei la noi). De aceea, constatam eu cu mare mirare, acum cativa ani in urma, ca numele ”publicistilor” este invariabil cam acelasi, dar, totodata, constatarea era una mahnita deoarece nu mai vedeam nume noi, ”tinere condeie” care sa faca schimbul de generatii la momentul inevitabil ce va sa vina. De aici si mirosul fad de loc statut, de baltire autosuficienta exprimata intr-un neolimbaj lemnos si greu suportabil. Argumente pentru ceea ce am afirmat anterior exista din belsug. Iata cateva:
– in postarea anterioara in care personajul principal era Ioan Holban era vorba despre un delict de presa numit autoplagiat. Exista doua posibile explicatii: A) revista ”Vitraliu” din Bacau a dorit cu ardoare sa aiba un nume de rezonanta in articolul de deschidere a numarului din aprilie curent,si atunci a adresat invitatia lui I.H. pentru un articole despre Caragiale; acesta ar fi zis sec: ”imi pare rau, acum scriu la un roman/ volum de crititica etc si timpul meu este extrem de pretios”. Atunci, redactia a supralicitat in (iar) doua variante: A1) maestre, dar stiti ca noi platim bine, avem sponsori buni si ne permitem sa platim la valoarea domniei voastre (caz in care acordul se obtine imediat). Raspunsul lui I.H. ar fi putut fi: a1.1.) o sa va scriu ceva interesant, am o descoperire recenta facuta de mine in urma unor cercetari asidue in Grecia si am aflat ca Caragiale era grec pur sange; a1.2.) mda, as avea ceva scris mai demult, o parte a fost publicata intr-un ziar de la Iasi, daca va convine…. cu placere. Iata si o posibila varianta A2) alo, redactia Vitraliu, sunt I.H. am o descoperire recenta si as putea sa o public in exclusivitate la voi, daca va intereseaza; dar stiti ca la valoarea mea…. Evident, variante si subvariante ar mai putea fi, dar toate se cam reduc la varianta ca redactia vroia un nume cunoscut, respectiv ca I.H. nu putea refuza, fiind, nu-i asa? un om apropiat redactiei si colaborarea nu trebuie intrerupta cu niciun chip. Esenta oricarei variante este lesne reductibila la mergesasaismul romanesc, iar cititorul nu intra in ecuatie. El poate fi lesne pacalit, i se poate servi acelasi articol la cativa ani distanta, conform principiului ”multi vede, putini cunoaste”, putini dintre cititorii-cumparatori chiar citesc si mai putini dintre acestia mai tin minte… Ce s-a intamplat, ati aflat deja din postarea anterioara intitulata ”Ioan Holban despre Caragiale”: aplicand varianta a1.2 , Ioan Holban apare in deschiderea revistei Vitraliu cu un articol publicat cu zece ani in urma in Evenimentul, ziar regional care apare la Iasi. Opinia mea: autoplagiat! Astept si alte opinii…
– Jocul intamplarii a facut ca duminica 20 mai sa particip la perelinajul anual la care participa, de regula, istorici literari, scriitori, actori si persoane interesate sa re-auda meritele familiei Negruzzi, dar indeosebi a lui Constantin/ Costache Negruzzi a carui casa boiereasca de la Hermeziu (comuna Trifesti, jud Iasi) este acum muzeu si punct de intalnire pentru cei care nu doresc sa-l uite (descendenti ai familiei Negruzzi, profesori care s-au aplecat asupra vietii si operei Negruzzistilor etc.). Nu trebuie uitat aportul unui om de exceptie prin ceea ce a reusit sa faca din ferma sa (un model european de organizare si performanta), inginerul agronom Lungu, sponsor al unui pranz cu produse 100% obtinute la ferma. Evident, este si un bun prilej pentru redactiile unor reviste sa-si vanda produsele. Cumpar si eu revista pastorita de Lucian Vasiliu ”Dacia literara” nr 104 – 105 (5-6/ 2012). Ajuns acasa, o rasfoiesc inainte de a ma hotari cu ce sa incep lectura. Evident, articolul de deschidere va avea atentie marita din partea mea. Se numeste ”Basarabia – 200” si este semnat de Alexandru Zub, reputat istoric, om delicat si modest, pe scurt, un intelectual autentic, un nume de renume al Iasului. Inca nu terminasem de citit op-ul lui Ioan Holban republicat in revista ”Vitraliu” pe aprilie 2012, si tot rasfoind si alternand cu cautatul pe internet, atentia imi este atrasa de numele deja pomenit: Alexandru Zub. Binenteles, gandesc critic la adresa redactiilor celor doua reviste: chiar nu se mai gasea un istoric roman care sa scrie despre momentul implinirii a 200 de ani de la rapirea Basarabiei de catre Imperiul Rus? Adica, tot aceleasi nume, cu aceleasi fraze si stiluri…Ma uit la primul rand al articolului: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Structura imi pare cunoscuta… Imi arunc ochii si pe articolul semnat de acelasi autor, scris si publicat de revista bacauana ”Vitraliu” pe luna aprilie, dar aparuta cam in acelasi timp cu ”Dacia literara”. Inceputul este foarte asemanator: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Ce plictiseala si ce coincidenta… Pun articolele unul langa altul. Incredibil! Absolut identice! Toate paragrafele si toate frazele se repeta aidoma. Oare cine sa fie de vina? Cine a avut ideea re-publicarii integrale in acelasi timp a aceluiasi articol semnat de acelasi autor in doua reviste din orase aflate la doar 140 km departare unul de celalalt? Oare sa fie doar dorinta de a umple niste pagini, de a impresiona cu nume bine cunoscute literatilor si istoricilor (Ioan Holban si Alexandru Zub)? Oare sa fie dorinta nesatioasa a autorilor de a aparea mereu, chiar cu riscul autoplagiatului? Cui prodest? Este vorba de vreo inginerie financiara prin care se mai aduna bani pentru campania electorala? Sunt cei doi autori sacrificati pe altarul vreunui partid ahtiat de putere? La aceste intrebari nu-mi pot raspunde. Nu-i voi intreba nici pe cei (cel putin) patru implicati: doi autori ieseni (I. Holban si Al. Zub) si doi redactori sefi de revista cu o anumita notorietate in regiune (Geo Popa de la ”Vitraliu” si Lucian Vasiliu de la ”Dacia literara”) . Daca mai amintesc ca prietenia dintre aceste personaje este cunoscuta public, atunci ajung la concluzia referitoare la acele cercuri inchise in care banii se invart si ei in cerc, iar laudele reciproce sunt aproape obligatorii. In treacat amintesc doar de poezia ”Text varatic” publicata de Lucian Vasiliu in Romania literara nr. 32/ 12 august 2011, p. 3 si in care L.V. il evoca pe I.H. numindu-l ”masivul si olimpianul meu prieten Ioan Holban”. Probabil va urma o oda dedicata de I.H. lui L.V. sau un premiu literar acordat de asociatia XY dlui L.V. Am ajuns, din nou, la neplacuta situatie cand dorind sa analizez un articol, sa comentez cateva idei, sunt obligat sa ma rezum la diagnosticul de natura comportamentala si care se numeste ”autoplagiat”. Oare sa nu cunoasca dl Zub ca a fost republicat si intr-o a doua revista, fara a se mentiona, asa cum ar fi fost normal un text de genul: ”Acest articol a mai fost publicat si in revista XY si multumim redactiei pentru amabila permisiune de a fi de acord cu republicarea”. Dupa cum se vede, lucrurile sunt extrem de simple, dar ocolirea acestei precizari duce cu gandul la primirea de foloase (onorarii) necuvenite, la existenta unui clan care mimeaza actul de cultura, dar care consuma (la propriu) niste fonduri mult peste cuantumul eforturilor depuse de autori…

Exclud posibilitatea ca amintitele nume invocate de mine in aceasta noua postare pe blog sa nu fie informati despre aparitia acestui text si de necesitatea de a gasi o explicatie rezonabila si credibila. Si un ”Mea culpa!” ar insemna ca nu este totul pierdut…

Liviu Drugus
Miroslava, Iasi 23 mai 2012-05-23
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice


Dionisie Fotino: O istorie a unor istorioare aparent istorice

RECENZIE CARTE ”Istoria Generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si a Moldovei ” de Dionisie Fotino, Ed Valahia, 2008. Traducere din limba greaca de George Sion. Ingrijitorul Colectiei EUXIN in care a aparut aceasta traducere, Marian Munteanu, precizeaza ca ”Editia de fata reprezinta transcrierea in grafie latina a primei si – dupa stiinta noastra – singurei traduceri romanesti a Istoriei Daciei, lucrare intocmita de serdarul Dionisie Fotino la inceputul secolului al XIX – lea si tiparita la Viena in anul 1818” (p. XIV).

De la bun inceput, unele texte sau denumiri intalnite in carte mi-au provocat nedumeriri si chiar confuzii (si nu numai mie!), motiv pentru care am gasit util sa aloc timp si efort pentru a le semnala in scopul obtinerii unor clarificari, fie din partea editorului (caruia ii voi trimite acest text), fie a unor istorici care s-au specializat pe istoria noastra veche vazuta dupa cca 18 – 20 secole de la cucerirea Daciei de catre romani. Marian Munteanu (MM) – ingrijitorul editiei – constientizeaza si el existenta unor inadvertente, a unor texte netraduse din volumul original sau grafieri incorecte ale denumirilor de localitati sau persoane, dar se rezuma la o comentare sumara a acestora sub precizarea expresa ”Nota redactiei – N.r” scrise in paranteze drepte sau in ”Note de subsol”. La patru ani de la aparitia acestei editii, speranta lui MM de a se proceda la o ”editie critica propriu-zisa” (p. XIV) nu este inca implinita. Observatiile si sugestiile mele cuprinse in aceasta recenzie, la care se pot adauga si comentariile la recenzie sau la carte facute pe blog de cunoscatori mai buni ai istoriei sau de catre observatori mai fini ai unor conexiuni cu actualitatea ar putea stimula aceasta intreprindere facuta in primul rand in numele ADEVARULUI. Consider ca orice ”ajustare” a unor date, texte, nume sau chiar a unor interpretari facute in numele unui presupus ”adevar istoric” cunoscut doar de persoane care isi asuma dreptul de a vorbi in ”interesul Romaniei”, in ”interesul generatiilor viitoare de romani/ romini” etc. este impardonabila si trebuie aruncata la ”lada de gunoi a istoriei” impreuna cu prea multele manuale sau tratate de istorie a romanilor sau a Romaniei scrise la comanda, ingust interesat si fara respect fata de adevar. Pentru a nu induce si eu inexactitati sau nedumeriri explic aici ca, dupa incercari de a scrie ”corect romaneste/ romineste” (adica de a folosi mostenirile culturale turcesti care ne-au ”imbogatit” limba cu diacritice) am renuntat la aceasta pretentie (cel putin pentru uzul acestui blog) dat fiind faptul ca exista cititori care au un soft ceva mai vechi si care nu recunoaste diacriticele, transformand literele respective in patratele sau in siruri de litere si semne care fac textul ilizibil. Din respect fata de acesti cititori am renuntat sa mai fiu ”corect” grafic, dar m-am confruntat cu alta dificultate: scriind despre Imperiul roman si despre Tarile Romane, respectiv despre romani si romani/ romini am gasit de cuviinta sa scriu cuvantul care ne defineste etnia in ambele forme grafice: iliesciana si ceausiana, departajate de o linie oblica (slash): roman/ romin. Cand progresul informatic si puterea de cumparare a cititorilor vor permite accesul la softuri ceva mai inteligente, voi scrie, bucuros, cu diacritice. Si inca o precizare ce ar putea starni interesul lingvistilor de la Academia Romana. Am scris mai sus ”corect grafic” si nu ”corect ortografic” ceea ce ar fi fost un pleonasm (intalnit adesea!). De asemenea, excesiv de frecventa sintagma ”greseli de ortografie” ar trebui amendata de forul academic suprem ca fiind incorecta, deoarece ”greseli de scriere corecta” (asta ar insemna ”greseli de ortografie”) este un nonsens.
Am mai spus-o – desi aveam (pana in 1990) un anume interes fata de dimensiunea istorica a aparitiei, devenirii si evolutiei romanilor/ rominilor – odata cu rescrierea istoriei noastre la fiecare schimbare de regim politic sau de administratie partidica am devenit reticent fata de rostul unor ”reevaluari” de natura sa amplifice (uneori sa hiperbolizeze) valorile pozitive/ negative ale natiunii romane/ romine, una dintre cele mai controversate ”reveniri la adevarul istoric” fiind actul de la 23 august 1944, inclusiv rolul regalitatii si al regelui Mihai I in istoria Romaniei. Reactia mea fata de aceste mereu schimbatoare ”adevaruri” a fost si este ca nu putem vorbi despre ”istorie” ca o ”stiinta” ce ar garanta veridicitatea unor fapte deja petrecute si chiar previzibilitatea unora ce stau sa vina… Nu exista o ”stiinta” a istoriei (la fel cum nu exista si nu pot exista ”stiinte economice”, ”stiinte politice” sau ”stiinte sociale”, ca sa nu mai repet afirmatia mea din multe alte articole, conform careia cuvantul ”stiinta” este in totalitate compromis, fiind necesar a fi inlocuit cu cuvintele ”cercetare” si respectiv ”cunoastere”, dupa caz), ci exista doar povestiri din trecut, mai mult sau mai putin coafate, comasate, retusate, simplificate sau amplificate ca semnificatii, pline de erori – intentionate sau nu – de transcriere, de datare sau de interpretare. Documentele au disparut, au fost modificate sau chiar confectionate pentru a proba presupuse adevaruri in numele carora au murit milioane de oameni sau au fost deformate culturi, credinte sau chiar civilizatii intregi. As fi tentat sa dau crezare doar arheologiei si arhivelor ce pot aduce documente ce pot fi probate ca autentice, dar in rest cred ca avem de-a face mai mult cu actiuni propagandistice de stimulare a unor patriotisme de parada, atat de dragi politicienilor de duzina care alcatuiesc – majoritar! – actuala clasa politica romaneasca/ romineasca. Desigur, nici arheologia nu este lipsita de suspiciuni. Iata o opinie: ”Arheologia, cu stiintele conexe, nu poate sa ofere certitudini, ci interpretari. Pe care le poti accepta sau respinge, ele nu se pot impune ”de la sine” ”. (Preot Constantin Sturzu in: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/in-cine-cred-ce-care-nu-cred~ni8dvh). Propaganda patriotica desantata este cu atat mai agresiva si ostentativa cu cat mai este ceva de ascuns, ceva de furat sau ceva (personal, desigur!) de aparat sau de castigat. Crizele economice mondiale au dat apa la moara nationalistilor si extremistilor de tot soiul, mai toate tarile din Balcani sau Estul Europei avand cate o structura partinica ce pregateste ”reintregirea”/ ”marirea”/ restabilirea granitelor ”firesti”, a adevarului ”stiintific” referitor la denumirea ”corecta” a unei limbi, a unei populatii etc., ca teren al viitoarelor posibile actiuni militare sau a unor motive/ pretexte de abandonare a dialogului firesc, uman, civilizat. Unul dintre argumente este ceva de genul: ”daca ei mint, noi de ce sa ramanem pasivi? (adica, ce? Noi nu stim minti?). Discutia despre holocaust este inca un motiv (istoric!) de controversa, national-socialismul ceausist facand, nu demult, proba rezistentei in timp prin gura purtatorului de cuvant al PSD Dan Sova, care a negat existenta pogromului de la Iasi, primind si un premiu din partea sefului PSD Victor Ponta – o excursie la New York pentru a mai citi si alte surse decat cele editate de PCR si Partidul Romania Mare. Toate granitele actuale ale statelor europene au fost, odata, la alte dimensiuni, la alte coordonate geografice, aveau alte vecinatati, amintindu-se, desigur, doar variantele care avantajeaza un stat sau altul. ”Specialisti” care de care mai ”documentati”, siguri pe adevarul celor afirmate de ei sau de ”alti specialisti”, ne bombardeaza -tot mai insistent in ultima vreme – cu ”noi adevaruri” conform carora limba latina era, de fapt, limba daca, caci altfel nu s-ar explica rapiditatea cu care dacii ocupati au invatat latina ocupantilor… ”Savanti” rusi/ sovietici ”argumenteaza” si ei asertiunile despre originea slavona a limbii si etnicilor romani/ romini, fapt pentru care – in periada postbelica si pana la caderea Zidului Berlinului si a Imperiului sovietic, limba romana/ romina era studiata in SUA la ”Departament of Slavonic Languages”. Iar exemplele pot continua indefinit. Se afirma adesea ca istoria este scrisa mereu de invingatori si cred ca acesta este singurul adevar istoric pe care il invatam din istorie (fie ea ”stiintifica” sau nu). De fapt, istoria ne invata ca nimeni nu invata, niciodata, nimic din istorie… Si atunci, de unde atata zel pentru rescrierea continua si interminabila a Istoriilor? Evident, zelul vine din interesele de moment ale conducatorilor (unele chiar coincizand cu interesul majoritatii populatiei), dar pana la urma totul se reduce la TERITORII/ POSESIUNI. Dupa atata relativizare din parte-mi a ceea ce ar mai insemna Istoria pentru mine, cineva se poate intreba: si atunci la ce bun sa mai recenzam o carte de istorie, si inca una controversata si nu prea exacta? Raspunsul se afla in dorinta de a apara ideea de corectitudine, de conformitate si de evidenta logica din diversele texte ”istorice”, de a semnala inadvertente sau chiar erori departe de a fi nevinovate… Desigur, nu in ultimul rand, speranta, fie si infima, de a contribui la cunoasterea unor adevaruri irefutabile ramane mobilul principal al citirii si recenzarii acestei carti.
Cu gandul la marele psiholog Jean Piaget cu a sa carte ”Judecata morala la copil” (1932) publicata relativ recent la Editura Cartier (2006), am facut o paralela intre modul cum reproduc copiii cele auzite si modul cum o fac oamenii ”mari”. Chiar cu cateva zile in urma, un copil de trei ani si jumatate, rugat de ”cei mari” sa spuna o poveste, a reprodus pe nerasuflate un melanj de ”Capra cu trei iezi” si ”Scufita rosie”, convins fiind ca face o reproducere ”exacta”, ”corecta” si ”veridica” a celor intamplate undeva, candva… Cred ca povestirile celor ”mari” catre cei ”mici” (fie ca este vorba despre persoane sau despre formatiuni statale) reproduc aidoma mecanismul povestirii ”dupa ureche” si cu interesul clar de a fi credibili si de necombatut….
Ar mai fi de discutat daca istoria trebuie sa fie a statelor sau a etniilor, a populatiilor sau a migratiilor, a evenimentelor sau a statisticilor, a conducatorilor sau a condusilor, a specificitatilor nationale sau a specificului uman, a tuturor acestora la un loc sau doar a combinarii a catorva dintre ele etc. In ce ma priveste (vezi si recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea, Romanii, un viitor previzibil?) observ ca suntem foarte atenti la ceea ce crede si zice exteriorul/ strainatatea despre noi. Nu stiu daca nu cumva imaginea strainilor despre noi este chiar opera noastra (ambasade, servicii de informatii, centre culturale etc.) dar strainatatea retine ca specificitati in dreptul romanilor/ rominilor cateva nume proprii cu calitati usor de retinut: Dracula (”Vlad – vampirul voievod valah/ varcolacul roman/ romin”), Ceausescu (”dictatorul comunist”), Comaneci ”prima gimnasta de nota 10 din lume”), Hagi (la rand cu Maradonna, Messi etc.). Reproduc cateva pasaje din recenzia facuta de Codrin Liviu Cutitaru (in Ziarul de Iasi din 18 aprilie 2012 (Opinii: ”Bampirul” national) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/bampirul-national~ni8djk) la cartea Elizabethei Kostova, The Historian (2005), tradusa si la noi, la RAO, cu titlul Colectionarul de istorie (2006). Pasionatii de filosofia istoriei vor fi castigati citind aceasta carte. De retinut sintagma ”onestitate ferma” din textul de mai jos, o calitate absolut obligatorie pentru toti cei care se ocupa de cunoasterea trecutului si transmiterea/ comunicarea unor imagini din trecut catre prezent si viitor.

”In cartea lui Kostova, Dracula a supravietuit (ca vampir) cinci sute de ani pentru a stringe carti(din toate epocile si culturile). Il rapeste pe istoricul Rossi (din biroulsau elegant, de universitar in America) tocmai din pasiune pentru lectura. …Misiunea lui Rossi nu va fi una obisnuita: „Vei lucra cu unele dintre cele mai stralucite – si mai profunde – carti scrise vreodata. …” Ca bonus, profesorului i se ofera si fericirea suprema – nemurirea….. Continua, persuasiv, maleficul domnitor valah: „Vei avea parte de o viata eterna, la care putine fiinte pot spera. Esti liber sa dispui cum vrei de cea mai stralucita arhiva de felul ei, din cite exista pe fata pamintului. Opere rare iti stau la dispozitie, opere care acum nu mai exista nicaieri altundeva. Toate acestea sint ale tale. /…/. Cu onestitatea ta ferma, poti deslusi lectiile istoriei /…/. Istoria ne-a invatat ca omul e rau din fire, de o rautate sublima. Binele nu e perfectibil; maleficul e. De ce sa nu-ti folosesti atunci calitatile in slujba a ceea ce este perfectibil? /…/. Impreuna vom duce munca de istoric dincolo de orice limite cunoscute azi. Nu exista puritate mai mare decit cea a chinurilor istoriei. Tu vei avea ceea ce-si doreste orice istoric: pentru tine, istoria va fi realitate.” Dracula propune o mutatie istoriografica, in cel mai autentic sens al termenului, revolutionara: aceea de transferare a timpul istoriei catre timpul istoricului. El vrea adevarul total in istoriografie, transformarea istoriei insasi – pentru istoric – intr-o realitate continua, imposibil de falsificat sau fragmentat. Astfel, Tepes rezolva, printr-o muscatura vampirica pe gitul unui istoric exceptional, toate disperarile, toate neputintele filozofilor istoriei, de la Platon pina la Hegel si de la Husserl pina la Hayden White, fiind, in ochii Kostovei, un veritabil Iluminat. (Autoarea cartii, Elizabeth Kostova, este o scriitoare relativ tinara (nascuta in 1964), cu studii la Universitatea Yale)”.

Spuneam ca insusi MM s-a declarat nemultumit de faptul ca a trebuit (oare chiar a trebuit?) sa nu mai astepte o noua si mai buna traducere a lucrarii grecului romanizat/ rominizat Fotino, dar – pe langa notele redactiei si cele de subsol – mai sunt necesare imbunatatiri care nu tin doar de traducere. Voi prezenta propunereile mele de imbunatatire a prezentei editii – chiar in lipsa traducerii mai bune – pe masura inaintarii cu lectura dinspre Cuvantul inainte semnat de dr Alexandru V. Dita si pana la ultima pagina de text (741). Inaintarea culturii romane/ romine actuale spre standarde occidentale de rigoare academica se face anevoie si cu preluarea unor modalitati de trimitere bibliografica ce intretin o stare de incertitidine, neclaritate si imprecizie specifice altor ”stiluri”. Spre ex., in chiar Cuvantul inainte respectul fata de cititor nu pare a fi grija suprema a lui Al. Dita, prin lipsa trimiterilor din citatele folosite in text (N. Iorga, Victor Papacostea, George Sion) la sursa, prejudidiciul nefiind doar lipsirea cititorului de posibilitatea de a verifica corectitudinea citatelor, ci si pierderea oportunitatii de a cunoaste titlurile si anii de aparitie a lucrarilor din care s-a citat. Unii vor spune ca acesta este un fapt minor, dar rigoarea academica sau lipsa acesteia se transmite lesne tinerilor cititori, care vor prelua acest model de ”citare” si nu pe cel occidental cu trimiteri exacte la opera, an si pagina.
Precizez, pentru cititorii care nu-mi cunosc back ground ul academic ca nu am studii de istorie, ba chiar am o reticenta fata de acestea in privinta onestitatii intelectuale a istoricilor, dar nu voi ezita sa preiau idei sau modele care pot fi benefice, prin utilizare, realitatilor romanesti/ rominesti si europene actuale. Astfel, textul acestei Istorii a Daciei a fost publicat la mijlocul secolului 19, in Principatele Unite intr-o limba romana/ romina cu o grafie ciudata, mixta, latino-chirilica, de tranzitie spre dezideratul construirii unei limbi cu grafie integral latina. Cred ca acest lucru a fost unul benefic si ca prin aceasta s-a facut o ”eliberare” diplomatica si lina de sub dominatia culturii si limbii ruse, evident impusa prin forta armelor. Desi acest lucru nu-mi era cunoscut in momentul in care am propus ca denumirea de tranzitie a limbii oficiale folosite in Republica Moldova sa fie ”moldo-romana”, acest model ”mixt” putea fi unul de succes, chiar si in anii 90 ai secolului trecut, dar politica Bucurestiului din acei ani facea presiuni excesive pentru glotonimul ”limba romana”, cu rezultatul (dorit oare si de politrucii bucuresteni ai vremii? caci cei rusi o doreau in mod cert!) ca limba oficiala este ”limba moldoveneasca”, fapt consfintit in Constitutia din 1992, iar despre limba romana mai vorbesc acum doar scriitorii si unii absolventi care au terminat studiile in Romania. Eforturile educationale de promovare a respectului neconditionat fata de legile in vigoare vin in contradictie cu folosirea (in scoli, in presa) a glotonimului ”limba romana/ romina” creand confuzii in mintea celor care vor sa construiasca un stat de drept, bazat pe corectitudine, onestitate si valori perene. Acesta este pretul platit acum de cei care nu au dorit sa tina cont de realitatile din noul stat, dar nici de interesele generatiilor viitoare. Evident, politruci/ analisti de carton vor interpreta si aceasta constatare a mea (referitoare la utilizarea neconstitutionala a glotonimului ”limba romana”/ romina in institutii ale statului vecin) ca fiind un nou atac la adresa eforturilor de revenire la normalitatea de dinaintea raptului (istoric!).
Dr. Dita nu gaseste de cuviinta sa explice cititorilor de ce Anton Pann, elevul lui Dionisie Fotino ”vorbeste” (licenta apartine dr Dita) in scrierile sale (care? Nu ni se spune…) despre ”Istoria Tarii Romanesti” si nu despre ”Istoria Daciei…” asa cum si-a intitulat grecul crescut in Tara Romaneasca opera sa in trei volume. Oare Dr Dita chiar lasa intentionat sa se creada ca Dacia = Tara Romaneasca? O lamurire din partea domniei sale se impune, cred. Altfel, chiar daca egalitatea presupusa de mine nu a fost avuta in vedere cu adevarat, atunci ramane doar gustul amar al lipsei de preocupare pentru adevarul istoric, pentru precizie, pentru claritate…
In pofida acestei scaderi, la care se adauga si lipsa de precizie a trimiterii (ma refer la fondul de carte unde se poate gasi si consulta aceasta scriere) facute de dr. Dita la ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816, dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. Daca in paragraful anterior am pus sub semnul intrebarii posibilitatea ca dr Dita sa creada ca Dacia = Tara Romaneasca, acelasi ”inainte cuvantator” dr Dita afirma ca ”a trata istoria celor trei Principate Romanesti inseamna de fapt a prezenta istoria Daciei” (p. XII) ceea ce duce la o alta egalitate de spatii: Tara Romaneasca = Principatele Romane/ Romine. Inteleg de aici ca denumirea de Tara Romaneasca pe care o dau alti istorici Munteniei nu exista in constiinta ganditorilor din sec 19, desi manualele de istorie pe care le-am invatat in liceu si facultate puneau semnul egal intre Muntenia si Tara Romaneasca… Imi asum orice eventuala eroare de logica sau de intelegere, dar cred ca lucrurile sunt prea importante pentru a fi lasate la voia unor deductii, fara a se proceda la explicatii clare de genul: cand a aparut denumirea de Tara Romaneasca ca sinonim pentru Muntenia, care erau suprafetele/ spatiile geografice vizate etc. Confuzia creste in finalul Cuvantului inainte, cand dr Dita afirma ca Dionisie Fotino este ”Martor ocular al evenimentelor politice petrecute in Tara Romaneasca in primele doua decenii ale veacului al XIX-lea…”. Aici, cred, Tara Romaneasca inseamna Muntenia, dar asta contrazice chiar ipoteza de inceput, respectiv ca Dacia = Tara Romaneasca, adica spatiul locuit de romanii/ rominii din toate cele trei provincii: Transilvania, Tara Munteneasca si Moldova, asa cum le numeste Fotino in subtitlul lucrarii sale. Acum se observa ca grecul romanizat/ rominizat Fotino nu a vorbit deloc despre Tara Romaneasca in sens de Muntenia, pe care o denumea Tara Munteneasca (Tiera Muntenesca, in editia romaneasca/ romineasca originala). Si mai interesant este faptul ca George Sion traducatorul a dedicat traducerea lucrarii semnate de Dionisie Fotino ”Deputatilor Romani din Moldova si Tiera Muntenesca carii cu votulu loru din 5-24 ianuariu 1859 au unitu Tierile Romane alegandu un singur domnitoriu pe maria sa Alessandru Ioan I” (p. XVII). Dar, chiar in anul de gratie 1859, la Bucuresci/ Bucuresti apare cartea lui Fotino sub titlul ”Istoria generala a Daciei, sau a Transilvaniei, Terei Muntenesci si a Moldovei”, pentru ca in editia din 2008 sa avem ca titlu ”Istoria generala a Daciei sau a Transilvaniei, Tarii Muntenesti si Moldovei”. Dar, merita retinut si faptul ca, in editia vieneza, publicata in limba greaca, ”Tiera Muntenesca” era ”Vlahia” (gr. Βλαχίας ), fapt care explica de ce romanii din Timocul din Serbia se numesc ”vlahi”, desi nu toti acestia accepta, acum, etnonimul de ”roman/ romin”. In treacat fie spus, denumirea editurii care publica traducerea lucrarii lui Fotino este ”Valahia”. Cum s-a transformat ”vlah” in ”valah”, iata o tema intersanta pentru lingvisti. Cu acest stufaris de denumiri, echivalente sau cvasiechivalente cred ca intelegerea corecta a istoriei noastre este chiar dificila si lasata la voia interpretarilor mai mult sau mai putin interesate ale unor actori politici straini. Propun, asadar, o Tabela de echivalare a informatiilor referitoare la fostele principate romane/ romine, care sa contina cel putin trei rubrici: a) denumirea spatiului/ statului/ principatului; b) intervalul in care a existat si s-a folosit denumirea; c) spatiul geografic la care se referea fiecare denumire in parte. Evident, rolul lingvistilor, acela de a explica trecerile de la o grafie la alta (”Tiera Mentenesca” si ”Terei Muntenesci”) este unul important. Un lucru demn de apreciat si de admirat este precizarea de catre MM ca Editura Valahia asigura publicarea si descarcarea textului integral al editiei din 1859 de pe pagina web a editurii. Nu stiu daca acest lucru a fost posibil vreodata, dar la ora scrierii acestei recenzii, la patru ani de la aparitia cartii, nici vorba de asa facilitate…. Dezinteresul fata de cititori este perfect compatibil cu dezinteresul fata de adevarul istoric nud. Propun ca toate editurile din Romania sa se supuna unor reguli foarte clare de activitate, ele fiind institutii de interes public si nu doar centre de profit prin simpla multiplicare a unor texte. La fel cum universitatile private respecta LEN, la fel si editurile (de regula, private) ar trebui sa respecte niste rigori de corectitudine si exactitate. Amintesc aici Editura Antet care, in majoritatea cazurilor nu trecea anul aparitiei lucrarii sau il trecea cu litere extrem de mici undeva pe penultima pagina… Lipsa tehnoredactorilor si a redactorilor de carte (sau prezenta acestora doar cu numele, fara nicio responsabilitate si fara raspundere materiala in caz de erori), agraveaza derapajul cultural pe care s-a inscris Romania in ultimele doua decenii. Practic, s-a inlocuit cenzura cu impostura, propaganda partidului totalitar cu totalitarismul transpartinic al profitului bazat pe pacaleala cititorului de buna credinta, iar lista ”lipsurilor” ar putea continua…
Lucrarea propriu-zisa a grecului roman/ romin Fotino este alcatuita din trei ”tomuri” si noua ”parti”. Chiar de la inceput, se definesc termenii folositi si se face delimitarea geografica a teritoriilor. Astfel, ”Sub denumirea de Dacia se cuprinde Moldova de astazi, Tara Munteneasca, Transilvania si o parte din Ungaria” (pp. 13 – 14). Interesant de retinut (dar si destul de confuz) este faptul ca se vorbeste despre spatii geografice ale caror denumire nu mai are relevanta pentru cititorul de azi. (De altfel, caracterul eminamente comercial al modus ului operandi al Editurii Valahia este evident. Publicarea unei editii ne-critice a unui autor iesit deja din schema drepturilor de autor, la un pret de 63 lei probeaza interesul comercial major, peste cel informational-cultural). De ex. in carte se vorbeste despre ”Rusia Poloniei (pe care) unii o numesc Blonda altii Neagra, spre deosebire de Rusia Alba sau Moscovia”, denumiri ce ar fi putut fi explicate de catre editor/ ingrijitor. Aceste aduceri la zi necesita, cu grabire, publicarea unei editii critice a acestei lucrari. Noroc de Fotino insusi care explica, in alt loc, ca Rusia Neagra este ceea ce stim si noi ca se numeste Galitia. De asemenea, tot autorul ne lamureste ca vechii elini ii spuneau Nistrului de astazi Tiras, de unde si numele de Tiraspol (orasul de pe Nistru). Merita semnalat si faptul ca daca sursele actuale de informare precizeaza ca teritoriul dinspre Prut si Nistru a fost botezat de cuceritorii rusi, in 1812, cu numele de Basarabia, acelasi nume este folosit si de Fotino, la doar cativa ani de la ”botez”.
Nefiind istoric, documentarist sau arhivist nu voi comenta exactitatea datelor si numelor utilizate in carte (las asta celor care se considera specialisti, cunoscatori etc.) si ma voi limita doar la a atrage atentia asupra semnificatiilor unor precizari. Astfel, este interesanta explicatia care pune rezistenta dacilor in fata puternicelor armate romane pe seama factorului demoscopic (nu demografic): ”Catre secolul intai al lui Hristos, era atat de populat pamantul Daciei, incat s-au opus cu tarie si chiar invingatoarelor osti ale romanilor, care au supus mai toata lumea” (p. 15). As fi tentat sa cred ca acest text a fost cunoscut lui Nicolae Ceausescu care, la doar cativa ani de la instalare a dat o importanta imensa cresterii accelerate a populatiei Romaniei (care urma sa aiba acum peste 30 de milioane de locuitori, daca proiectul politic ar fi fost continuat si dupa 1990. Abandonarea, imediat dupa Marea Revolutie Bolsevica din Decembrie 1989, a oricaror preocupari pentru dimensiunea demoscopica/ demografica a romanilor/ rominilor face ca, peste cativa ani, sa atingem minime istorice dramatice (15 milioane si chiar mai putin) cu perspectiva disparitiei romanilor/ rominilor ca natiune, mai ales daca invederam si aducerea de forta de munca ieftina din Asia si indeosebi ratele superioare de crestere a natalitatii inregistrate in randul minoritarilor tigani/ rromi, adica indieni adusi de armatele romane direct de la Roma, fapt consemnat si de catre Fotino: ”Traian, petrecand la Roma, oranduia coloniile romane in Dacia, si primea solii Indiilor si ai altor popoare ce veneau sa-l felicite pentru fericitul succes al razboiului dacic, si pentru supunerea Arabiei pietroase prin Corneliu Palma” (p. 54). Din acest text se poate deduce, simultan, explicatia referitoare la denumirile alternative date tiganilor (denumire de origine greaca): indieni (veniti/ adusi din India), rromi (veniti/ adusi de la Roma), si ”gypsy” (de la denumirea data de englezi arabilor egypteni si care au ajuns la noi tot via Roma).
Desi suna sumbru si dureros, ”studii” lansate in ultimul an (nu le-am notat, dar, la rigoare pot fi gasite pe net. Chiar daca autorii pot fi cunoscuti, mai important ar fi de aflat cine a ”dirijat” aceste ”studii”) ”profeteau” viitorul trist al unor tari din intreaga lume ale caror cresteri demografice negative a permis autorilor sa prevada chiar disparitia lor pe termen lung. Romania era printre ele… Amintesc, in context, ”ajutorul” pe care ni l-au dat K. Marx si F. Engels care scriau despre miscarea revolutionara de la 1848, inclusiv despre sansa romanilor de a progresa sau nu. Iata opinia lui F. Engels pe aceasta tema: ”Romanii sunt un popor fara istorie. … destinati sa piara in furtuna revolutiei mondiale. …Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevolutiei si vor ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national, la fel cum propria lor existenta, in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice. … Disparitia lor de pe fata pamantului va fi un pas inainte” (cf. Friedrich Engels, ”Lupta maghiarilor”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1949, In: Karl Marx si Friederich Engels, Opere complete, vol 8, Moscova, Editura Progres, 1977, p. 229, apud: Larry L. Watts, Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania; Ed Rao, 2011, p. 31, traducere de Camelia Diaconescu dupa originalul american With Friends like These, aparut in 2010. Precizez pentru cei interesati ca in anul 1964 a aparut la Bucuresti la Editura Academiei cartea Marx si Engels despre romani unde se gaseau multe aprecieri deloc elogioase ale clasicilor marxismului la adresa poporului roman, dar si contraziceri la adresa istoriografiei sovietice, respectiv precizarea ca Basarabia era teritoriu romanesc. Evident, din motive lesne de inteles, cartea a fost retrasa repede de pe piata si din bibliotecile publice). Ce am retinut eu din aceste caracterizari? In primul rand, faptul ca romanii erau natiune la mijlocul secolului XIX. Asta este o apreciere si nu o depreciere. In al doilea rand, articolul se referea la revolutia maghiara, respectiv la cea de a doua natiune a Imperiului Austro-Ungar, indubitabil cu un nivel de informare, de educare si de gandire mult mai avansat decat principatele romane aflate sub dominatie otomana, rusa si austro-ungara. Lipsa de atasament fata de iuresul revolutionar pasoptist, cu alte cuvinte conservatorismul si lipsa unor initiative modernizatoare constituia(u) o frana in succesul revolutiilor care urmau sa deschida calea modernismului, masinismului, industrialismului si capitalismului care, in viziune marxista era mediul ideal pentru trecerea la socialism si comunism. Nu intamplator Marx spera ca revolutia socialista sa invinga in SUA sau in tarile cele mai dezvoltate. Rusia si Estul European feudal inapoiat nu se potriveau pentru victoria comunismului, de unde si dispretul acestora fata de tot ceea ce era ”inapoiat” si ”departe de progresul istoric”. In context si prin comparatie, Engels se baza mai mult pe maghiari, cu un nivel de dezvoltare superior romanilor in acea perioada revolutionara. Pentru Marx si Engels, toti aceia care nu se incadrau in schemele lor de evolutie a societatilor spre comunism, trebuiau sa dispara, sa fie sterse de pe fata pamantului. Desigur, afirmatia ca ”romanii sunt un popor fara istorie” este defaimatoare si total lipsita de fundament. Mai mult, cred ca exista si o contradictie logica aici: afirmatia per contrario ca romanii sunt o natiune, arata ca a existat o dezvoltare istorica reala ce a permis atingerea statutului de natiune. Daca adaugam la afirmatia lui Engels din 1849, citata mai sus, afirmatia Comisariatului extern sovietic din noiembrie 1918 (inspirata probabil de Lenin) conforma careia ”Romania este centrul contrarevolutiei din Sud” (Larry Watts, op. Cit. P. 59), idee ce este o continuare a ideii engelsiene conform careia ”romanii sunt sustinatori fanatici ai contrarevolutiei”, atunci apare si mai clara ideea utilizarii argumentului ideologic (revolutie – contrarevolutie) ca pretext pentru eliminarea statelor care nu conveneau marilor puteri, in cazul de fata, Rusia. Ca o concluzie (de natura istorica) la succesiunea de atitudini antiromanesti in momente de turnura istorica (revolutia de la 1848; revolutia bolsevica rusa din 1917) nu ramane sa adaug decat confirmarea acestui trend la momentul revolutionar 1989, cand s-a reconfirmat ideea ca Romania avea deja o strategie de aparare fata de Rusia: ori de cate ori are loc un eveniment major la noi sau in preajma noastra (ex. vezi si momentul 1968) Romania este vizata spre supunere, dezmembrare, minimalizare si desconsiderare, iar varianta optima de aparare este pastrarea unei distante cat mai mari fata de initiatorul evenimentelor, in cazul 1989 tot Rusia (gorbaciovista), in colaborare cu Occidentul. Mai precizez aici ca apare ca solutie ”optima” pentru aceia care considera romanii/ rominii ca un impediment major in calea aspiratiilor lor de marire teritoriala ca se poate observa ca ”firul rosu” al acestor visatori/ aspiranti este nu slabirea sau stramtorarea Romaniei, ci ”solutia finala”: disparitia intregii populatii. Asa credea Engels, la 1849, asa credeau bolsevicii lui Lenin la 1918, asa credea si Stalin la vremea sa, si tot asa credeau si unii extremisti unguri la 1932: ”Daco-romanii trebuie sa dispara de pe acest teritoriu” (cf. Ziarul Budapesta populara, aprilie 1932; apud Larry Watts, op. cit. p. 60). Acelasi excelent si prob istoric, Larry Watts, explica sursa acestei fobii antiromanesti, vechi de peste (cel putin) un secol si jumatate: ”Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si mai stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in revolutiile din 1848. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels , …. Romanii au fost prezentati ca un ”popor degenerat!, ”neviabil”, ”un popor fara istorie”, fara vreo ”capacitate de supravietuire” si fara vreo speranta de a obtine ”vreun mod de independenta”, destinat numai asimilarii” (L. Watts, op cit pp. 87-88).
Se spune (dar doar istoricii/ documentaristii/ arhivistii pot documenta asta), ca programata rasturnare a familiei Ceausescu in 1989 trebuia urmata de razboi civil si de dezmembrarea de facto a statului roman pentru aplicarea neabatuta a planului lui Petru cel Mare de transformare a Marii Negre in lac rusesc, respectiv de unificare a lumii slave. Implicarea Occidentului in aceasta operatiune de distrugere a comunismului a impiedicat extinderea acestei operatiuni si la distrugerea statalitatii romanesti existente. Am scris aceste randuri bazat doar pe amintirea faptului ca in Decembrie 89 circulau, difuzate de ”persoane de incredere”, copii ale testamentului lui Petru cel Mare. Atunci eram confuz in privinta semnificatiei acestui efort. Prima impresie a fost ca acesta era ”un balon de incercare” pentru a vedea cine ar fi dispus sa se inroleze in tabara pro-rusa. Ulterior am banuit ca era o diversiune a securitatii romane, pentru a lansa, din nou, tema pericolului rus si a nevoii de a face front comun in fata acestui pericol. La peste doua decenii de la acest eveniment am o confirmare a faptului ca preocuparea Rusiei de a implini visul tarist este la fel de vie. Iata ce scrie Larry Watts in ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”: ”De la predecesorii taristi a fost mostenit un resentiment strategic din cauza ca romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intinde din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si nici un fel de simpatie intre cele doua tari” . (cf Larry Watts, op. cit. P. 87). In context, inca o amintire din prima jumatate a ultimului deceniu al secolului trecut, de la Chisinau: un profesor de economie, care imi marturisea ca ar fi dispus sa pledeze pentru unirea cu Romania, dar ca, odata ce s-a obisnuit sa traiasca intr-o tara uriasa, i-ar veni foarte greu sa se obisnuiasca sa traiasca intr-o tara mica, numita Romania, fie si reintregita. La precizarea mea ca nu exista sanse de integrare a Romaniei in CSI ul postsovietic – o forma de resuscitare a URSS – dat fiind resentimentul funciar antirusesc al romanilor la nivel de masa, pe care eu il cunoasteam cel putin din 1964, a replicat, mirat, ca nu crede ca ar exista asa ceva in Romania… Era clar ca fiecare citise alte manuale de Istorie…
Dar, ceea ce nu s-a putut face cu forta armelor se poate face cu ajutorul fortelor din interior (nu le numesc tradatoare, ci doar inconstiente si/ sau incompetente). Modul in care s-a facut privatizarea si ideosebi de-colectivizarea era menit sa distruga suportul unei vieti decente in Romania. Plecarea a 2-3 milioane de romani/ romini in afara tarii a depopulat sate, a distrus specificitati si dilueaza ratiunile si capacitatile de a exista si rezista ca stat, emigrarea fiind solutia la problema lipsei locurilor de munca si a traiului decent. Transformarea, in prezent, a teritoriului Romaniei in loc de investire pentru finanta rusa si occidentala, teritoriu bun pentru viitoare posibile teatre de razboi, a fost ”judicios” gestionata si prin modul in care s-a ”jucat” tema basarabeana si transnistreana. Basarabia trebuia si ea slabita si decimata. Trimiterea a zeci de mii de tineri la studii in Romania si in Occident sub motivatia invatarii limbii si civilizatiei romanesti/ occidentale a slabit mult capacitatea intelectuala a Basarabiei de a se impune influentei ruse, majoritatea tinerilor luand drumul Occidentului. Au ramas pe pozitii structurile securiste si pro-ruse care au facut si fac posibil avansul civilizatiei ruse spre gurile Dunarii. Caderea Ucrainei ca stat potential viitor membru in UE a slabit si mai mult capacitatea Republicii Moldova de a se opune ofensivei ruse. Cand am formulat prima oara riscul rusificarii masive a Basarabiei ca urmare si a modului in care Bucurestiul a inteles sa reaprinda constiinta de roman in sufletul moldovenilor mancurtizati (era prin anii 94-95) am fost obligat sa suport acuzatiile de tradare lansate de fortele care faceau (subliniez: inconstient sau nu) jocul proiectului panslavist. Ce va urma este usor de imaginat. Basarabia va redeveni zona de influenta rusa (inclusiv cultural), iar partidul socialist democrat roman/ romin (condus acum de un jovial june jucaus victorios si pontos), partid construit de gorbaciovistul Iliescu, va extinde cooperarea romano-rusa pana la o dependenta care nici nu va mai face necesara invazia armata. Asa se va incheia, probabil, si se va aneantiza amintirea fostei Dacii, cucerita de Prima Roma la inceputurile crestinismului, jefuita apoi de reprezentantii celei de a Doua Rome (Bizantul), si care are acum toate sansele sa stea la picioarele celei de a treia viitoare Rome (Moscova). Cele mai eficiente metode de cucerire sunt acum incultura clasei politice romanesti si incapacitatea acesteia de a trece de la sloganele nationalist-patriotarde la o forma de management al unei situatii de criza politica regionala fara precedent. Jocul de-a istoria si de-a dreptul primilor veniti pe un pamant sau altul va continua, desi datele istoriei sunt adesea rod al imaginatiilor, al unor deductii de moment sau a unor interese pe termen lung.
Documentarea (istorica) pare a fi punctul cel mai slab al preocuparii intelectuale numita istorie (cunoasterea trecutului). Astfel, Fotino, preluand modelul biblic, de listare a numelor si a descendentilor unor familii, ajunge la concluzii din care…. fiecare trage ce concluzie vrea. Iar ”adevarurile” furnizate (necritic) de cartea lui Fotino se aseaza peste multele straturi de ”adevaruri” istorice furnizate de diversele regimuri politice pe care le-am cunoscut de cca 50 de ani incoace (Gheorghiu-Dej, Ceuasescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu). Aflu acum, din cartea istoricului grec Fotino, ca ”si dacii erau sarmati, adica slavi” (p. 22). Nu ne ramane decat sa deducem ca daca noi suntem urmasii dacilor, atunci suntem de origine slava… Dar traducatorul Istoriei dacilor (George Sion) se ia la intrecere cu Fotino in a furniza informatii care mai de care mai eronate si ciudate. Astfel daca autorul grec trage concluzia ca ”De la Zamolxis getii au capatat trei secte”. Cea de a treia, numita ”a batranilor sau a comitilor, care se numeau si octapozi fiindca aveau cate un car cu doi boi: de la aceasta mai pe urma s-au numit si boieri, fiindca dupa limba sarmatica inseamna proprietari de boi, de la boiare” (p. 23). Asadar, grecul ne invata ca ”boier” inseamna ”proprietar de boi”. George Sion, traducatorul nu este de acord cu asta si vine cu o explicatie de cu totul alta natura. Iat-o: ”Nu stiu daca autorul nu se inseala: caci nu cred ca aceasta supozitie sa o fi gasit in vreun autor vechi, ci a inventat-o insusi spre a deduce originea numelui boier. Dupa asemenea etimologie, se poate zice mai curand ca cuvantul este roman, caci zicerile boi si are sunt de origine latina”. (Nota trad.) La fel ca si ”stiintificitatea” istoriei, ”stiintificitatea” etimologiei ne duce pe toate directiile, singurul castig informational fiind legat de varietatea mare a variantelor si originilor. Astfel, sursele romanesti (DEX) spune ca ”boier” vine de la slavonul ”boljaru”, fara a sugera semnificatia initiala a etimonului slavon. In schimb Wikipedia ne ofera un noian de informatii pentru englezescul ”boyar” (vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Boyar) cu trimitere la radacini turcesti si sarbe. Dincolo de etimologii insa este de retinut dimensiunea economico-politica a termenului, respectiv ”proprietar de pamant” (echivalent al titlului de ”baron” sau de ”luptator liber” care era rasplatit cu proprietati funciare. Aceasta pozitie sociala este similara, daca nu chiar sinonima cu germanul ”frei herr”, adica ”om/ domn liber” improprietarit cu pamant si scutit de impozite, sintagma care a ajuns la noi sub forma ”fraier”. Interesant, acest ultim cuvant (”fraier”) are o semnificatie total diferita in Romania si in Republica Moldova. Astfel, daca ”fraierul” romanesc inseamna prost, naiv, usor de pacalit, ”fraierul” moldovean inseamna destept, descurcaret, stapan pe sine, hatru (adica inteligent, nu ”glumet” ca la noi). Asadar, boier poate proveni din latina, turca, slavona, sarba, sarmatica etc. O teza de doctorat despre unitatea culturala europeana pornind de la cuvantul ”boier” ar proba faptul ca circulatia ideilor si cuvintelor era chiar mai libera in evul mediu decat astazi. Si inca o propunerea: o asemenea intreprindere va putea fi incununata de succes in plan cognitiv doar daca va fi o abordare transdisciplinara, culturala, umana, complexa si postmoderna.
Intr-o nota la Capitolul VI Fotino aduce inca o nota de neclaritate si chiar de confuzie, dorind, probabil, sa lamureasca lucruruile cat mai bine. Citand mai multi autori (Bonfiniu, Bissing) si presupunerea lor ca ”getii erau traci”, el critica asertiunea acestora ca ”romanii/ (rominii – LD) (vlahii) de astazi erau frati locuitorilor de peste Dunare, si stranepoti ai vechilor traci. Dar se inseala in aceasta: cat pentru cuvantul frati, Bissing adevarat vorbeste, fiindca bulgarii si sarbii se trag din Sarmatia si Scitia Asiatica; bulgarii de la raul Bolga sau Volga, si sarbii de la Media persiana, ce se numea in comun Serban sau Shirban; de aceea slavii toti sunt frati. Iar despre cuvantul stranepoti ai vechilor traci, se inseala: ca getii ce s-au stramutat din Scitia Tracica (dupa Strabon) sau din Scitia Pontica (dupa Plutarh) erau frati intr-adevar cu getii si dacii de peste Dunare, nu insa cu tracii” (pp. 25 – 26). Deducem ca toti getii erau frati intre ei, dar nu si frati cu tracii. Or, noi stiam de la scoala ca grecul Herodot, ”parintele Istoriei” a zis ca geto-dacii erau o ramura a tracilor: ”Getii (carora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Deci, daco-getii erau traci. Ca neistoric, nu-mi ramane decat sa astept rezultatul expertizelor ”stiintifice” care sa transeze povestea rubedeniilor, fratietatii si originilor noastre.
Nu pot sa nu ma opresc pret de cateva secunde asupra ”stramosului” meu (cvasiomonim….) Livius Drusus, (consulul) pe care si D. Fotino il aminteste: ”getii si dacii sub numele de daci si sciti, trecand printre orase, au ajuns la Marea Adriatica… facand pradaciuni. Pina in fine Marc Didius i-a alungat in tara lor proprie, si apoi Livius Drusus i-a infruntat mai mult si i-a oprit de a mai trece Dunarea. Atunci si romanii incepura a vorbi despre ei, numindu-i daci”. (p. 30). Avem de-a face aici cu o demistificare a pacifismului dacic pe care l-am mostenit si in cadrul statului roman/ romin, respectiv a minciunii ca noi, ca popor dacic, nu am cucerit nimic niciodata… Peste doar cateva pagini, Fotino scrie despre viteazul Burebista (”domn asupra dacilor”) ca ”atat si-a intarit puterea incat a supus si toate popoarele vecine ale getilor” (p. 32), consolidand ideea ca dacii erau si ei, ca atatia altii, cuceritori. De asemenea, nici Decebal nu mai apare ca un tip casnic, pacifist si defensiv. Iata cum il descrie Fotino: ”Acesta era un barbat cunoscut pentru agerimea lui in stratageme, experimentat pentru ca sa le puna in lucrare, maestru pentru ca sa se poarte cu dusmanii, sa le puna curse, sa se lupte, sa fuga la timp, intelept la triumfuri si la nenorociri; despre toate calitatile acestea a dat si dovada, caci inainte de a pleca asupra romanilor, a facut consiliuri secrete de alianta cu Paroc, domnul partilor, cu sarmatii si cu cattii” (pp. 40 – 41).
Interesante pentru cititorul de astazi sunt relatarile despre relatiile dacilor cu imperialistii romani, indeosebi relatia dintre Decebal si Traian, in cadrul careia Decebal folosea din plin viclenia, juramintele false, nesupunerea si stratagemele de inducere in eroare a soldatilor romani. Aici cred ca ne recunoastem cel mai bine in descendenta noastra dacica, versatilitatea romanilor/ rominilor fiind deja recunoascuta (si) in secolele recente, ”intoarcerea armelor” (un fel de ”traseism partidic” la scara nationala si statala) fiind o (stra)veche indeletnicire daca, inca foarte actuala…
Aflam si povestea aparitiei celor trei principate romane/ romine, consecinta directa a ”obrazniciei” decebaliene, care nu s-a lasat pana nu a cunoscut infrangerea totala. Cred ca merita redata aceasta descriere, cu atat mai mult cu cat este data si o explicatie referitoare la folosirea termenului Valahia. ”Imparatul Traian, supunand toata tara dacilor, a impartit-o in trei: Ripensa, Alpestra, si Centrala (Mediterana); cea Ripensa, care mai pe urma s-a numit si Panodacia de catre panoni, sau unguri si daci, este parte din Ungaria de astazi care se numeste si Banatul Timisoarei, cuprinde si o parte din Tara Romaneasca, si se atinge de Tisa si Dunare, care curg spre sud; cea Alpestra care se numeste si Muntana, sau Munteana, este Valahia de astazi si o parte din Moldova ce se afla intre cea Ripensa si cea Centrala; si in fine cea Centrala, sau Mediterana, care s-a numit si Gepidia, este Transilvania de astazi si o parte din Moldova, intre Ungaria de dincolo de Dunare despre apus si sud, si Moldova si Valahia despre rasarit, intinzandu-se spre nord, si ca in amfiteatru inchisa de Muntii Carpati” (pp. 52 – 53). Iata si explicatia traducatorului G. Sion referitoare la utilizarea cuvantului Valahia: ”Am intrebuintat aici cuvantul de Valahia pentru ca sa ma tin de termenul autorului, iar in cele mai multe locuri m-am servit de cuvantul Tara Romaneasca, precum au luat datina de traduc mai toti scriitorii de dincoace de Milcov. Moldovenii insa se servesc de cuvantul Tara Munteneasca, si mai cu drept cuvant, caci ei socotesc si tara lor de romaneasca; si iarasi cu drept cuvant zic romanilor(/ rominilor – LD) de dincoace de Milcov munteni, caci aceasta denumire le-o dau inca de cand partea aceasta se numea Dacia Munteana, si o conserva si pana astazi, atat ei cat si ardelenii, fratii lor”. (pp. 52 – 53).
Revenind la trecutul nostru dacic, Fotino da si o prima explicatie formarii poporului roman/ romin: ”Coloniile aduse din tot Imperiul Roman, au umplut Dacia, si corcindu-se intre sine romanii si dacii, s-a format un popor amestecat si distinct precum se vede si din inscriptii ce poarta denumiri bastarde, precum: ….”. Nu mai completez acele denumiri, irelevante pentru noi. In schimb, cateva observatii se impun: Nu colonii(le) au fost aduse din Imperiul Roman, ci coloni(i), iar corcirea s-a produs nu intre romanii de la Roma si daci, ci intre colonii adusi de la Roma si daci, ceea ce este cam cu totul altceva… Cu siguranta, atunci au fost adusi sclavi si colonisti din toata lumea cucerita de romani, amestecul fiind unul sui generis, fapt ce continua si azi (si nu numai la noi, ci in toata lumea, cu exceptia spatiilor inchise). De altfel, Italia insasi, Roma fiind inclusa, este un melanj populational in care predomina vizual ”importurile” africane si asiatice. Precizez ca aceste nuantari nu se doresc a fi defaimatoare fata de o etnie sau alta. Pur si simplu aceste realitati pot si trebuie sa fie corect explicate. Iata si explicatia data de Fotino formarii limbii romane/ romine: ”Dupa ce s-au statornicit atatea colonii in Dacia, romanii s-au numit daci si dacii romani, incat si un nume si altul tot una inseamna. Asemenea si pamantul lor tara romana, sau provincie, cu guvernatori si patroni din romani. Pe langa acestea, unind si dialectele lor, adica cel dacic sau slavon si cel roman sau latin, au format o a treia limba”. (pp. 55 – 56). O surpriza apare la Fotino, cel putin una legata de ”adevarurile” invatate sau aflate de mine pana acum. Aflam ca termenul de roman/ romin era deja utilizat cam pe la anul 200. (Si eu unul credeam ca numele de romin si Rominia au aparut abia la 1859). Astfel, pe vremea lui Caracala (intemeietorul orasului Caracal, fost Buridava, in judetul Romanati, adica al colonistilor romani) ”(s-)a facut si inscrierea locuitorilor liberi daci, si le-a dat si privilegiul de cetateni romani; dupa care in loc de daci s-au numit romini sau romani, si tara lor, Tara Romaneasca, adica Provincie Romana”. (p. 67). Ce mandrie pe locuitorii care sunt cunoscuti mai mult prin povestea ”rasturnarii carului cu prosti” si a locului de nastere a lui DDD (Dan Diaconescu Direct) sa afle ca ei sunt primii purtatori ai mandrului nume de romin! Daca acum stim de unde vine denumirea de Romanati, peste cateva pagini aflam si de unde vine numele orasului Roman. In Nota V (p. 74) se spune ca ”Istoria universala franceza, a treia editie, zice ca Claudiu dupa invingerea gotilor, aducand la supunere si pe daci, a mai adus popor roman, pe care l-a asezat (dupa istoricul Bissing) pe langa Siret in Moldova; dupa care colonia si-a luat numele de Roman, si a facut si o cetate…”.

O specificitate ciudata a Istoriei Daciei scrisa de Fotino este lipsa – aproape in totalitate – a anilor, lucru ”reparat” catusi de putin de editor, prin publicarea, la finalul cartii, a 444 de note. Imi inchipui ce sentimente poate trezi o astfel de istorie unui istoric a carui credinta este ca istoria este alcatuita din evenimente si date precise… Insa, daca anii lipsesc din textul original, in schimb suntem coplesiti cu … orele, ca masura a distantei dintre localitati. De ex. ”Piurenii, cu jumatate de ora departe de Ocna Mare, aproape de Olt” (p. 77). Dar nu se precizeaza daca este vorba despre o jumatate de ora de mers pe jos, calare sau cu caruta… In incheierea Partii a II-a autorul face o lista cu 36 de orase/ localitati de pe vremea romanilor si cum se numesc ele in zorii secoului 19, cand a fost scrisa cartea. Cred ca specialistii pot veni cu precizari daca Sucidava = Husi, Napoca = Buzau sau Buridava = Caracal. Este mentionat si orasul Iasi cu urmatoarea descriere: ”Iasi, care se vede ca a fost capitala de astazi a Moldovei, fiindca in Auraria guvernatorului s-a gasit o inscriptie continand acestea: M (unicipis/ ilitum) Dacorum Iassiorum, adica cetatea militara a dacilor iassieni. Cantemir zice ca acest nume este mai modern, lucru ce nu este tocmai probabil, fiindca numele Iasului este vechi” (p. 78). Expresii ca ”Iasi a fost capitala de astazi a Moldovei”, ”acest nume este mai modern” si ”numele Iasului este mai vechi” ridica serioase dubii referitoare la logica si la semnificatia termenului ”modern” (nou?) si vechi la scara istoriei fara sa precizezi niste date concrete.
In partea a III-a a cartii lui Fotino apare o a doaua referire la crestinism, de data aceasta ceva mai ancorat in timp. Autorul ne transmite ca ”Pe la inceputul secolului al III-lea se vede ca daco-romanii au primit crestinismul, fiindca si Tertulian, vorbind despre iudei spune despre aceasta” (p. 83). Expresia ”au primit crestinismul” inseamna oare ca daco-romanii din Dacia au fost crestinati (ca bulgarii si rusii) sau au devenit crestini in mod lin, firesc? Opinia regretatului istoric Florin Costiniu, consemnata intr-un interviu pentru Radio Romania Cultural, era ca ”rominii au asimilat crestinismul de jos, fara a li se impune asa ceva”. Contextul religios al lumii anilor 600 este redat de Fotino, prin descrierea intalnirii dintre romani si persani, respectiv dintre crestini si persanii mahomedani/ musulmani. Imparatul roman Heraclius, intorcandu-se din Persia spre Constantinopole s-a intalnit cu Mahomed, capul sracinilor (vezi p. 102 si 105). Autorul descrie stramosii si familia profetului, dar si viata sa de cuceritor de teritorii in Arabia. Mahomed nu stia carte, spune Fotino, dand astfel crezare unor surse conform carora autorul Coranului nu este Mahomed. ”Dar sectatorii Coranului sustin ca originalul acestei carti exista inaintea secolelor in cer, si ca un inger aducea Profetul lor in toate zilele cate un capitol. Dar cei mai multi critici afla ca este chiar a lui” (p. 103). Este descrisa, pe cca doua pagini viata lui Mahomed de comerciant, razboinic si profet. ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume” (104), dar tocmai a ceasta ciudatenie a facut ca lumea sa creada ca el comunica cu arhanghelul Gabriel, fapt ce a dus la cresterea popularitatii sale. Mohamed a murit la 63 de ani si jumatate. Este interesanta descrierea cresterii si reformarii mahomedanismului (pp. 103 – 109). Dar mai interesant de descoperit ar fi de ce grecul (crestin?) Fotino aloca pagini bune istoriei mahomedanismului, dar – pana la aceste pagini – nu scoate un cuvant despre istoria crestinismului. Facand o citire paralela a opiniei formulate de Pr. Constantin Sturzu (vezi citatul si citarea mai sus) pot constata cel putin o similitudine intre modul initial de propagare a celor doua religii: femeile (Cherchez la femme!). Iata descrierea facuta de Fotino in legatura cu mijlocul principal de inducere si de transmitere a adevarurilor profetului Mahomed: ”Mahomed, fiind lunatec, cadea, tremura si facea spume; patima sa o acoperea zicand ca atunci vedea pe arhanghelul Gabriel descoperindu-i evenimentele viitoare ale lumii, de care se inspaimanta si se infricosa. Dar sotia si doamna lui necrezand ziselor sale, il mustra si plina de rusine se caia ca s-a maritat cu un om sarac si indracit. Atunci, vicleanul Sergiu o ruga sa nu se intristeze, cautand ca sa o incredinteze ca semnele sotului ei vin dupa inspiratia cereasca si dupa infatisarea ingerului, lucru ce trebuia sa o faca a se bucura. Hatige pana la final ajunse a crede zisele lui Sergiu, mai mult decat ale barbatului ei, apoi spunand si altor femei ca el era intr-adevar profet, popularitatea lui Mahomed crescu printre femei, si ignorantii si superstitiosii se facura prozelitii sai” (p. 104). In crestinism, vestea despre invierea lui Iisus a fost raspandita de cativa apostoli (mai putin Toma) si de catre femeile mironosite (purtatoarele de mir). Iata inca o tema demna de studiu: rolul femeilor in raspandirea informatiilor/ credintelor/ ideologiilor in lume. Eventual, se poate incepe chiar cu Eva cea curioasa si neascultatoare care a facut ca lumea sa-si provoace propria sa nimicire prin (sete infinita de) cunoastere.
Dupa ce am aflat ca dacii erau slavi, Fotino ne mai furnizeaza cateva informatii despre slavi, dar dacii nu mai apar printre semintiile slave sau slavizate: ”Cuvantul slav dupa limba sarmatica, inseamna gloria. Popoarele Sarmatiei Asiatice sau Sauromatiei, coboratoare de la stranepotii lui Iafet, s-au numit sclavi, slavini, slavoni si slavi, din cauza ca inmultindu-se si ajungand la mare putere, se socoteau slavici (gloriosi) si faptele lor slavite sau glorioase.” (p. 111) si inca o nota (de subsol) interesanta: ”Germanul Bissing zice ca toate popoarele slavonice, adica bulgarii, serbii, croatii, dalmatii, rusii, si altii, numeau pe romani, latini si italieni, vlahi, latineste vallachi, si nemteste valah; chiar pana astazi ungurii ii numesc flac si turcii eflac” (ibidem). Dar mai avem o informatie despre vlahi: ”…Istoria Bisericeasca … spune ca spre inceputul secolului VII, multi daco-romani s-au intors in Dacia; si Martin Smaintul adevereste ca spre inceputul secolului VII a trecut peste Dunare multime de popor sub numele de bulgari, pe care grecii ii numeau vlahi” (p. 112). Probabil, denumirea de bulgari venea de la faptul ca veneau de la sud de Dunare (Bulgaria), iar vlahi se numeau pentru ca ei plecasera din vechea Dacie, dar fusesera izgoniti inapoi de slavii bulgari. Si mai aflam ca denumire de ”ban” (Banul Craiovei) insemna in slavona ”domn”, ceea ce imi permite sa speculez, in continuare ca banul conducea o banie sau un banat (dupa modelul regele conduce un regat, voievodul un voievodat. Si tot Fotino ne precizeaza ca fiul/ mostenitorul banului se numea banovat, echivalentul lui beizadea, mostenitorul bei ului. In fine, cu riscul sa abuzez de citate, dupa ce ani in sir am cautat originea cuvantului voievod (inspirat fiind in aceasta cautare de opera ”Voievodul Tiganilor” de Lehar) aflu o opinie despre aceasta origine: ”Dacii dupa limba sarmatica numeau pe domn voievod, ca si pana astazi; iar dupa limba slavona se numeau gospodari. Dar romanii de la Constantinopole subjugandu-i ii numeau despoti, precum numeau si pe domnii Peloponesului”. (p.111).
Parca dorind sa ofere urmasilor sai de peste secole o lectie de ”Sic transit gloria mundi”, Fotino ne ofera date despre imperiul rus, pe care il descrie astfel: ”Imperiul Rus astazi este cel mai mare de pe pamant. Intinderea lui este de peste 1700 mile in lungime si peste 675 in latime. El cuprinde jumatate din Europa, impreuna cu Polonia si cu o parte din Turcia, pana la raul Prut; se intinde peste Rusia Europeana, posedand toata Asia Nordica si mare parte din America Nordica. Se socoteste de trei ori mai mare decat Europa si de treizeci de ori decat Turcia Europeana; prin urmare cuprinde a zecea parte din tot pamantul.” (p. 115). Pentru amatorii de statistici, Uniunea Sovietica (sau altfel spus Imperiul sovietic) se latise peste a sasea parte a Planetei si viza noi si noi mariri. Daca adugam si lumea subordonata odata Rusiei (China, Coreea, Vietnam, Europa de Est, cred ca devine mult mai explicabil efortul facut de Occident pentru a stopa aceasta expansiune prin aplicarea strategiei Dilema Detinutilor, cu consecintele asumate.
La fel ca in 1001 de nopti, Sheherezada/ Fotino a continuat sirul povestilor cu parfum de vechime, numite si istorioare, istorii sau, mai noi, stiinta istoriei. Fotino ne ofera inca o lectie despre cum sunt romanii/ rominii, fara a o numi ca atare. Nu stiu daca este vorba despre lene, asumarea in exces a principiului Carpe diem sau pur si simplu dezinteresul fata de viitor si de urmasi, dar – ne spune Fotino ”Romanii/ rominii insa n-au avut istorici pamanteni ca sa insemneze multe din faptele lor demne de istorie; nici alti istorici straini nu erau pe atunci in tarile acestea, care sa fi scapat de uitare toate cele urmare intre ei si imparatia otomana.” (p. 138).
Grecul Fotino nu uita nici traditia greaca de a indulci auzul ascultatorilor si a slabi exigentele cititorilor laudandu-ne, asa cum, probabil, a observat ca le place romanilor/ rominilor: ”Dar acelea cate din intamplare s-au insemnat si exista, si acelea cate traditia nu le-a pastrat sunt de ajuns ca sa caracterizeze poporul acesta ca viteaz, iubitor de libertate, si demn de soarta mai buna” (p. 139). Iata si o explicatie a coruptiei endemice care ne caracterizeaza si care ne situeaza, din pacate, si azi pe locuri fruntase in Europa si in lume: ”Daco-romanii, dupa ce si-au pierdut primitiva lor organizare, si-au stricat si limba prin contactul si amestecarea cu alte natiuni. Cu toate acestea exista pana astazi inca multe ramasite si probe de datinile romane, care ne arata atat originea lor, cat si coruptiunea care au primit prin slavi, a caror limba o si intrebuintau, neavand literele lor proprii. … se poate zice ca limba vlaho-moldoveneasca de astazi este mai mult fiica a limbii italiene decat a celei latine” (fapt contrazis de catre Fotino cu exemple) (pp. 139-140). O fi oare vlaho-moldoveneasca stramoasa ”romano/ romino-moldovenestei” pe care am propus-o eu la Chisinau ca limba oficiala a statului moldav? O fi, dar ”coruptiunea slava” si-a spus cuvantul si a facut in asa fel incat procesul de rusificare a Basarabiei sa continue, via Bucuresti, chiar la ora la care scriu aceste nevinovate randuri. Problema corectitudinii vorbirii si scrierii limbii noastre nu este de azi de ieri, desi au mai fost naivi care sa creada ca se poate avea o limba bazata pe reguli clare: ”Cu toate ca de cativa ani unul din cei dintai boieri pamanteni, marele ban Ienachita Vacarescu….., a compus o gramatica in limba aceasta, cu reguli pentru diftongi, cu tehnologie, cu exemple pentru sintaxa si cu ortografie, dar din cauza acelora care au putere ca sa lucreze insa nu si zel patriotic, aceasta gramatica n-a servit la nimic; si mai toti astazi invata a citi si scrie numai prin practica” (p. 141). Fac aici o paranteza generata de respectul pe care il port profesorului meu de limba romana din clasele V – VII, Constantin Maximiuc de la Scoala generala a comunei Gramesti, jud Suceava, actualmente pensionar (inca activ si militant pentru o limba romana corecta si frumoasa) la Vatra Dornei, si profesorului meu de romana/ romina din Liceul nr 2 din Radauti, Neculai Hlinschi, ambii pasionati de cultivarea unei limbi romane corecte si armonioase.
Tomul al doilea al Istoriei Daciei incepe cu Partea a IV-a, in a carui prim capitol se face o trecere in revista a domnilor Tarii Muntenesti, incepand cu Radu Negru Basarab, continuand cu fratele lui Mihai I Basarab, apoi fiul lui Radu Negru, Dan I Basarab, continuand cu Stefan I Mailat Basarab, Ioan Basarab I, Vlad I Basarab, Alexandri I Basarab, Nicolae I Basarab, Radu II Basarab, Dan II Basarab, Mircea I Basarab, Vlad I Tepes Basarab si tot asa pana la un numar de 78 de domni care au condus tara pana la 1817. Am facut o listare a primilor domni pentru a sublinia ca majoritatea dintre ei se numeau Basarab, ceea ce ar fi putut genera ca supranume pentru Muntenia, Basarabia. Faptul ca acest lucru l-au facut rusii pentru teritoriul dintre Prut si Nistru il consider o proba a faptului ca ei au recunoscut romanitatea/ rominitatea moldovenilor basarabeni, numindu-i cu un nume ce tinea de Tara Romaneasca/ Muntenia/ Valahia. Descrierile scurte si colorate ale domniilor de pana la 1817 sunt savuroase si adesea ai impresia ca sunt descrieri ale Romaniei ”moderne” din zilele noastre. Probabil asa va arata Romania si peste o suta de ani… desigur, caeteris paribus!
Pentru Moldova sunt descrise domniile a 70 de domni, incercand a se da caracterizari, etimologii si explicatii lingvistice interesante pentru Iasi si Suceava, dar considerate ca improbabile chiar de catre autor.
Partea a V-a este intitulata ”Descrierea geografica si politica a Tarii Romanesti”. In capitolul VIII gasesc, din nou, o asemanare cu prezentul ce merita consemnata: ”Este intristator lucru ca o tara atat de buna si frumoasa, un pamant atat de productiv si un climat atat de sanatos sa fie atat de putin locuita. Sunt sigur ca el ar putea sa nutreasca cu imbelsugare o populatie de cinci si sase ori mai mare decat cea de astazi; si ce e mai trist este ca din zi in zi tara mai mult se devasteaza” (p. 534). Subscriu!
In capitolul IX Despre datini, se scrie: ”Romanii(/ rominii) in genere se arata lenesi, fiinca nu ingrijesc sa munceasca mai mult decat le trebuieste ca sa-si plateasca darea si sa-si procure ale vietuirii. Acesta nu e un defect natural la ei; ei nu cauta a se imbogati, vazand ca tot ce dobandesc li se rapeste sub diverse pretexte. Ei din natura sunt betivi si simtuali. Femeile si fetele lor nu le tin ascunse, ca in celelate parti ale Turciei” (p. 536).
Sper ca alti cititori ai acestei Istorii a Daciei (dar si ai excelentei lucrari a lui Larry Watts) sa intervina pe marginea lucrarii/ lucrarilor, dar si a ”provocarilor” la dialog lansate de mine cu convingerea ferma ca dialogul si comunicarea sunt ingrediente obligatorii ale unei civilizatii postmoderne cu ”iz” democratic si occidental.

Liviu Drugus 18 – 22 aprilie 2012, Valea Adanca, Miroslava, Iasi
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com

PS La cateva luni de la publicarea acestei recenzii (mai 2012) am primit cateva raspunsuri la unele dintre nedumeririle formulate de mine in textul recenziei. Pentru cititorii curiosi si insetati de istorii le ofer urmatoarele link uri lamuritoare intr-o oarecare masura:

Despre vlahi, valahi, Walahia si Tara Romaneasca (Muntenia + Oltenia)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_cuv%C3%A2ntului_vlah

http://ro.wikipedia.org/wiki/Valahi

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aara_Rom%C3%A2neasc%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiuni_istorice_rom%C3%A2ne%C8%99ti Regiuni istorice romanesti

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=717

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_termenilor_rom%C3%A2n_%C8%99i_Rom%C3%A2nia

 

Florin Constantiniu http://www.jurnalul.ro/interviuri/ultimul-interviu-al-academicianului-florin-constantiniu-politicienii-postdecembristi-au-facut-romanilor-mai-mult-rau-decat-mongolii-ungurii-turcii-nemtii-si-rusii-610240.htm

(n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București)
Istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române.
În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Acad. Florin Constantiniu – „Clasa politica postdecembrista este cea
mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei”

20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania
arata ca un animal bolnav si haituit.
Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de
sperante zadarnice.
Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc
stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara,
cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un
proiect national de salvare.
Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer.

Au creat-o politicienii si romanii insisi.

Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget.

Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european,

ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim,

ne vom afla poate izbavirea.

„Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in
decembrie 1989 au fost ratate”

– Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din
viata noastra, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista
evenimente cruciale, care inaugureaza
o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie ’89 a fost un astfel de
eveniment: crucial, innoitor, fondator.
Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost
ratate si, astfel, Romania imparte cu
Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din
viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment,
comparatiile cu alte intervale de timp ale
istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de
doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist.

Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938.

In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea
Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern,
la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui
Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864, si politica de modernizare

promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga
din inapoierea determinata – in principal – de dominatia otomana, si
sa se modernizeze rapid.
Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic,
social, cultural.
Sa nu uitam ca, in acest interval, apar „Junimea” si Eminescu! A doua
perioada: 1919-1938.
Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o
duritate nemiloasa (1929-1933),
Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in
toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

– Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se
intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

– Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt
cele mai potrivite spre a fi comparate.
In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale:

in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern;
in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor;

la 22 decembrie 1989, se inchide „paranteza” comunista,
deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul
dezvoltarii firesti a societatii romanesti.
Veti fi de acord – sper – ca la cea mai sumara comparatie, perioada
postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate.
Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania ?
Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care
sa-i mobilizeze pe romani?
In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat
infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

„Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se
imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o”

– De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa
repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit? – Parerea
mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea
eforturilor elitei politice
si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect
national, mobilizator si stimulator.
In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu),
cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti,
s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si
independenta. In 1918, generatia Marii Uniri ( Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga)
s-a aflat la unison cu societatea care voia ” Romania Mare” si afirmarea ei pe plan european.
Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi „Piata Universitatii”),
lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica

sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania.

Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure
inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunista a Romaniei?

– Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a
intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria
Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra
Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca.
A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea
ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa.
Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps,
invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta.
Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o.
Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit.
Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera.
Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele),
vile in tara si strainatate, masini de lux etc., s-au strans in proprietatea clasei politice.
Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

„Un popor de oi naste un guvern de lupi”

– Cine este vinovat de aceasta situatie?

– Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman!
El ilustreaza perfect observatia ca „un popor de oi naste un guvern de lupi”.
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis
clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara.
Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20
de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa „tempereze” setea ei de inavutire.

Pe roman nu-l intereseaza situatia generala.
Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde!
Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica.
Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine
si nu la binele comun!?
Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca – din
nevoia de castig – sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan.

Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine.
Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat
pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

– Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

– Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al
Aliantei, au vrut-o.
Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de
zgomotoasa, pe atat de inutila,
SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid.

In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina,

fara a obtine nici un folos.
Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical.

In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO.
A fost o decizie americana , nu un merit al guvernantilor romani.

O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana.
Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est.
Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la
nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.
Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere,
si atunci, la gramada – iertati-mi expresia! – am intrat si noi.

„Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa”

– Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

– O „mare idee”, un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost
Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii.
Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada
interbelica, Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului
Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni.
Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic , Romania a
devenit o piata de import.
Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un
fel de colonie.
In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei.
In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare,
Nobelul… In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi
putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific.
Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de
invatamantul romanesc, supus la tot felul de „reforme” si „programe” inepte si distructive.
Daca, din randul elevilor sau studentilor,
au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au
disparut in mediocritatea din tara .
Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la
periferia Europei.

– Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate
sustrage Romania acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage,
dar caruia ii poate rezista.
Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o
afirmare a identitatii nationale.
In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a
initiat o dezbatere despre identitatea nationala.
La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci
care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc.
Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii
noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa.
Americanii – ii am in vedere pe cetatenii SUA – ne ofera cel mai
frumos exemplu de patriotism.
Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la
minunata lor pilda.

– Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

– Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am
aderat la principiul atat de sanatos al „Junimii”:
„Patriotism in limitele adevarului”. Sa-mi iubesc tara si poporul, dar
sa nu le ascund niciodata defectele.
Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala
are o componenta esentiala: memoria istorica.
Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei.
Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria
istorica e pe cale de disparitie.

– Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de
peste o suta de ani?

– Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a
istoricilor, va fi foarte severa.
Anii astia de dupa 1989 vor fi considerati o perioada de declin.

 

Nicolae Dabija ma determina sa scriu despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul sau ”Tema pentru acasă”


Despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

Liviu Drugus

http://www.liviudrugus.ro

Nota Liviu Drugus: O mai buna lecturare a acestei recenzii poate fi facuta la adresa: http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=48zmoHlshVc=&tabid=67&language=en-US. Folosirea paginarii si a notelor de subsol a generat dificultati de citire in noul format. Sau, cu alte cuvinte, acesta este nivelul meu de cunoastere intr-ale editarii informatizate… Adaug aici si o adresa de internet cu informatii despre recenta  activitate (iulie 2012) politica a lui Nicolae Dabija, urmat de interesante comentarii ale unor cititori din Basarabia: http://voceabasarabiei.net/stiri/presa-romaneasca/23122-nicolae-dabija-a-semnat-pentru-declanarea-loviturii-de-stat-din-romania.html

 

Motivaţia demersului analitic

Această analiză a romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, ediţia doua, 2010, are drept prim scop satisfacerea curiozităţii mele deconstructive aplicată la o carte aparte (cel puţin prin câteva date exterioare acesteia). Este primul roman al unui poet. Este primul roman al unui jurnalist de mare notorietate. Este opera unui cunoscut ideolog militant al românismului şi al unionismului moldo-român. Curiozitatea mea a fost amplificată şi de calitatea mea de coleg de breaslă jurnalistică, timp de şase ani, la Chişinău (1990 – 1995) cu Nicolae Dabija, dar tocmai aceasta îmi creează riscuri suplimentare, riscuri ce vor fi evidenţiate pe parcursul acestei prezentări.
Un alt scop, la fel de important, dacă nu chiar mai important, al implicării mele în discuţia pe o carte considerată de unii „demnă de Premiul Nobel” (Nota de subsol 1: Românii au obsesia Premiului Nobel, ca o expresie a extremismului care îi caracterizează, adesea: totul sau nimic! Dar, cum „totul” se obţine foarte greu, visul de a fi „cel mai…” rămâne mereu un vis. Interesantă observaţia Ioanei Pârvulescu pe această temă: „…am lucrat, la începutul anilor 90, la o editură care publica ‚în regie proprie’ (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc.” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 214), iar de alţii drept o scriitură tezistă, eventual produsă la ordin, sau măcar la o cerere expresă a unor instituţii, aşadar angajarea mea în acest război al laudelor, al evaluărilor corecte şi al denigrărilor provine şi din dorinţa mea de a „retrăi” (Nota de subsol 2:  Cuvântul „a retrăi” are în Basarabia o conotaţie aparte faţă de ceea ce se înţelege prin acest cuvânt dincoace de Prut. „Retrăirea” basarabeană este o emoţie intensă, o supărare chiar, o reamintire chinuitoare a unor neplăcute trăiri anterioare) o serie de imagini transmise mie de o mare parte a familiei tatălui meu care a cunoscut în mod direct şi dramatic lagărele de muncă sovietice din pădurile siberiene timp de aproape două decenii (1940 – 1958). Descrierile din taigaua siberiană din carte coincid masiv cu ceea ce ştiam din anii 60, atunci când am „citit” – de la bunicul meu (Nota de subsol 3: Bunicul meu, Alexei Druguş, a fost primarul comunei Cuizăuca, raionul Orhei, sat în care şi-a petrecut copilăria tatăl meu, Grigore Druguş, în timp ce un frate al bunicului meu a fost prefect de Orhei. Mai poate apărea drept o curiozitate faptul că am acceptat cu bucurie „deportarea” mea pentru aproape şase ani la Chişinău? (deşi începutul a fost la un ziar orheian, o bună găselniţă a manipulatorilor postdecembrişti pentru a-mi amplifica dorinţa mea de a lucra ca ziarist, visul neîmplinit al tinereţii mele). Ataşarea de ritmurile trepidante ale Chişinăului (în contrast cu evidenta lentoare ieşeană) a fost benevolă şi suportabilă, încât ordinul administraţiei Iliescu de a fi readus în ţară, în decembrie 1995, a fost greu acceptat, iar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu, abia după primele devoalări referitoare la adevărurile din decembrie 1989.) – pagini întregi din romanul Tema pentru acasă. Poate de aici şi dorinţa şi speranţa mea de a citi un roman verist, autenticist şi cu un respect mai mare faţă de adevărul general cunoscut. Intersant pentru cititorii acestei analize poate fi melanjul de expectaţii specific moderniste (verism, autenticitate etc.) în timp ce modul de analiză este unul postmodernist. Oricum, deconstruirea unui roman poate fi la fel de dureroasă ca deconstruirea de către un chirurg a unui corp omenesc: invazivă, neplăcută, uneori dureroasă, uneori dăunătoare sănătăţii şi chiar imaginii deconstructorului, alteori fatală pacientului… Asumarea unui demers critic postmodern faţă de o scriere făcută în cheie clasică, modernă comportă şi ea multe riscuri. Astfel, postmodernul din mine căuta în roman ironia, (dar am găsit mult descriptivism plat), melanj ideatic, (dar am găsit tezism îndârjit şi liniar), rupturi de ritm (dar am gasit destul de multă monotonie)… O a treia motivaţie a alocării de timp pentru scrierea şi comunicarea gândurilor mele referitoare la o carte de literatură o constituie şi faptul că Nicolae Dabija mi-a oferit, la Bacău, un exemplar de carte, iar gestul trebuie recompensat: nu cu laude fără rost, ci cu gânduri critice menite să ajute la dialog şi la creşteri calitative în viitor… Dimensiunea acestei (cvasi)analize nu este compatibilă cu publicarea în format print de către vreo publicaţie sau alta (deşi dacă doreşte are libertatea să o facă) aşa că nu-mi rămâne decât speranţa că persoanele amintite aici să afle despre culorile în care au fost zugrăvite doar deschizînd acest website.

Aspecte editoriale

Orice carte este editată, evident, de un editor, în cazul de faţă de Editura Princeps Edit din Iaşi. Proprietar de editura: Daniel Corbu, Redactor de carte: Daniel Corbu. Critic de carte (vezi Coperta IV): Daniel Corbu. Nu ştiu dacă există aici vreo incompatibilitate, dar mi se pare absolut firesc ca spiritul critic sa fie alterat, în acest context, în avantajul profitului comercial. Cineva spune, cu mult adevăr, că odată cu înlăturarea cenzurii ideologice s-a înlăturat, cu consecinţe grave, şi cenzura pe teme de profesionalism şi calitate. Cunosc reacţiile vehemente ale doritorilor de publicare cu orice preţ, pereat mundus. Un coleg de la Iaşi mi-a reproşat că atentez la libertatea (sa) de gîndire (care gândire?…), iar (mulţi) alţii au convingerea că „oricum, nu mai citeşte nimeni, nimic…”. Tehnoredactor de carte: Daniela Şaşka. Tehnoredactorul nu a observat că unele capitole sunt numerotate cu cifre romane în carte, dar nu şi la Cuprins. Oarecum ciudat, unul dintre capitole are 13 subcapitole (nenumerotate), iar un altul are trei capitole (numerotate cu cifre romane). Tipografia nu este indicată, (s-a considerat suficient ca cititorul să ştie că lucrarea este „Printed in Romania”) ca urmare nu am cui sa reproşez faptul că încă de la prima lectură a cărţii toate filele au devenit volante (economie de clei, de cheltuieli de legătorie). Ediţia a II-a are ca an de apariţie 2010, dar cred că ar fi fost un gest de respect faţă de cititori să fie menţionată şi data apariţiei primei ediţii (2009). Este de înţeles ca o carte cu implicaţii istorice, ideologice şi politice româneşti să apară în România, dar am vaga impresie că dacă ar fi apărut la Chişinău aş fi găsit mai puţine greşeli de limbă, iar reacţiile criticilor ar fi fost, chiar şi în acest caz, mult mai dure.

Despre autor

Autorul precizează în Cuvânt că povestea scrierii acestei cărţi a început în vara anului 2007, după ce autorul a suferit o moarte clinică. Autorul cărţii Tema pentru acasă (roman) este poetul, eseistul şi, de acum, prozatorul Nicolae Dabija, redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta din Chişinău, publicaţie devenită, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea românismului, unionismului şi a militantismului în artă (din păcate, nu şi a calităţii articolelor publicate). Această ultimă precizare este necesară şi pentru analiza conţinutului romanului, intim legat ideologic de crezul autorului. De la bun început se simte condeiul eseistului militant, doritor de apropiere faţă de cititor, dar şi o „manipulare” a acestuia înspre pătrunderea mesajului ideatic al cărţii în conştiinţa cititorului. După pagina de Cuvânt apare explicit motivaţia principală formală a scrierii acestei cărţi care „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”. Nu este exlusă corelarea datei apariţiei primei ediţii a cărţii cu oarecari alegeri parlamentare la Chişinău, Bucureşti sau Strassbourg. Oricum, o carte este şi o bună carte de vizită…. Dincolo de calitatea de scriitor, jurnalist şi militant unionist Nicolae Dabija este şi parte a unui partid, a unei structuri partidice cu intenţii electorale clare, fapt care îl implică pe autor în dispute electorale, ideologice şi partidice care adesea depăşesc cu mult rezonabilul acceptabil. Disputa îndelungată dintre „Literatura şi arta”, pe de o parte şi „Moldova Suverană”, pe de altă parte este pe cât de înverşunată, pe atât de regretabilă. (Nota de subsol 4: Disputa dintre săptămânalul Literatura şi Arta şi cotidianul Moldova Suverană poate fi găsită aici: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D12h7lik83%2F**http%253A%2F%2Fbadan.wordpress.com%2F2009%2F01%2F24%2Fmoldova-suverana-despre-grigore-vieru%2F&section=biography&wrt_id=110). Voi face, în context, o scurtă referire la o „apreciere” nu foarte prietenoasă făcută de Nicolae Dabija în L&A din 11 ianuarie 2007, şi care mă priveşte: „De dincolo de Prut, dupa 1991, a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă…: Liviu Druguş, Lorena Bogza, Victor Nichituş şi Mihai Conţiu”. Asta după ce m-a publicat în L&A („Dualitatea valorii”, 30 iulie 1992) şi după ce ani l-a rând m-a gratulat cu „titulatura” de „reprezentant al românismului şi al României în Basarabia”… Abia după ce am plecat din Chişinău a observat ce şarpe plin cu pleavă a lăudat…, dar în anul de graţie 2010, la 12 noiembrie, la Bacău, la aproape patru ani de la aprecierea anterioară, Nicolae Dabija greşeşte din nou şi îmi scrie pe cartea oferită: „Lui Liviu Drugus, distinsului cărturar, acest însemn de respect, cu inima lui Nicolae Dabija”. Măi, să fie….! O explicaţie ar fi, dacă vrem neapărat una… După 11 ianuarie 2007, anul defăimării mele în L&A, a venit vara anului 2007. După cum mărturiseşte însuşi Autorul în Cuvânt, „În vara anului 2007 am murit” (p.5). Vizitat de muze salvatoare şi inspiratoare, Nicolae Dabija a devenit alt om…. Nu întâmplător fostul comunist sovietic (nu o spun vindicativ şi persiflant), posibil ateu pe atunci, începe primul capitol al cărţii cu un citat din cel mai important evanghelist, Ioan: ”Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.” (Esenţializat: vânt, vuire, voinţă, venire). În „traducere” personală: Duhul sfânt, (Divinitatea) are propria voinţă şi este ubicuu, fără un început şi fără un sfârşit, fără direcţie şi sens, fiind omniprezent, omnipotent şi omniscient. Faţă de o asemenea infinită putere, ce mai poate omul să facă? După ce ai murit şi ai (re)înviat, transformarea interioară este inevitabilă…
Nicolae Dabija, scriitorul militant patriot şi prounionist s-a „bucurat” de comentarii nu prea pozitive din partea unor colegi de breaslă, şi mă refer aici la articolele din ziarul chişinăuian Flux din 31 octombrie 2008: http://www.flux.md/articole/4927/ şi http://www.flux.md/editii/2008185/articole/5001/ din 14 noiembrie 2008. Acuzaţiile din aceste articole sunt grave, dar cred că adesea am fi dorit să nu le mai auzim şi să aplicăm gândirea nerevanşardă şi plină de înţelepciune a lui Adam Michnik. După cum se vede, un autor poate fi „judecat” foarte bine după ceea ce face în prezent, nu numai după ce a făcut în trecut…

Despre arhitectura romanului

Fiecare dintre cele 64 de capitole (nenumerotate!) ale cărţii se deschide cu câte un motto din autori celebri ai culturii universale. Aşadar avem 64 de citate alegerea cărora poate vorbi şi despre orizontul cultural al autorului, dar mai mult despre o selecţie deliberată ce face trimitere chiar la modul de construcţie a romanului şi la dorinţa autorului spre universalitate. Structurarea citatelor pe zone culturale şi ţări sugerează orientarea (corect politică!) a autorului spre ideea de francofonie (autori din Franţa au 16 citate), spre creştinism (11 citate), spre românism (11 citate: 6 din România, unul din Republica Moldova şi încă patru nesemnate ce par a aparţine autorului). Acesta este plutonul fruntaş francofon, creştin şi românofon ce deţine peste 50 procente din total. Urmează Germania cu 5, Grecia (antică) cu 5, Italia (2), Spania (2), Irlanda (2) şi India (2). Alte ţări sunt reprezentate cu câte un citat: Rusia, SUA, Anglia, China, Japonia, Arabia, Olanda şi Polonia. Romanul are exact 365 de pagini, o posibilă trimitere sugestivă spre o propunere ca Tema de acasă să fie ales „romanul anului”… Sub raport temporal, autorul începe cu „prezentul” anului 1953, când dispariţia dictatorului Stalin a permis şi eliberarea deţinuţilor din lagăr, continuă cu „trecutul” anului 1940 şi culminează, tot cronologic şi crescendo, cu perioada 1940 – 1953. Sub raport caracteriologic, romanul are drept urzeală portrete de personaje urmate apoi de câteva elemente de acţiune care întregesc portretul. Dialogurile sunt menite să confere aura de autenticitate, de miez filosofic şi ideologic, dimensiuni care erau utilizate şi în perioada dictaturii sovietice sau a celei ceauşiste. Portretele sunt realmente memorabile şi constituie punctul tare al romanului, dar şi al …pictorului portretist.

Despre critică şi (falşi) critici literari

După a 365-a pagină a romanului (datat: octombrie 2007 – martie 2008, adică scrierea a durat doar şase luni) editorul a găsit de cuviinţă să adauge o prezentare a cărţii (şapte pagini) semnată de Theodor Codreanu (Nota de subsol 5:  Această prezentare este foarte probabil să fi apărut anterior în vreo revistă literară, dar necitarea sursei nu onorează editorul. De fapt, nici celelalte 61 de Aprecieri nu par a fi scrise şi trimise editorului, ci sunt, probabil, extrase din diverse articole, de asemenea fără indicarea sursei. şi alte zece pagini care reunesc 61 de Aprecieri, evident toate (excesiv de) laudative, dar despre care voi face câteva remarci la final). Cred că, în lumea nouă concepută, profesiunea de critic literar este în mare suferinţă la noi, de un număr (bun?) de ani, devreme ce Nicolae Manolescu a găsit de cuviinţă să explice scriitorimii române, în anul de graţie 2010, „De ce trebuie să fie ‘rău’ criticul” (Nota de subsol 6:  Manolescu, Nicolae; „De ce trebuie să fie <rău> criticul” (Editorial), România literară, nr. 44/ 19 noiembrie 2010, p. 3. Dar, „câteodată, fără să o ştie, răutatea poate deveni elogiu” (Milan Kundera) cu precizarea Ioanei Pârvulescu că „nu câteodată! Răutatea exercitată asupra cuiva e un elogiu” (cf. Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 223). Câteva argumente din acest editorial merită a fi reamintite, pe scurt: „...există în critică o latură pedagogică deseori ignorată: scriitorilor le cresc coarne la cea mai mică laudă, în schimb, imediat ce sunt lăudaţi, scriu mai prost decât înainte. … E vorba de eficienţa actului critic. Puţini scriitori acceptă din prima clipă observaţiile critice. Dar şi mai puţini sunt aceia care nu le acceptă, de obicei într-o versiune pe care timpul a îndulcit-o, mai târziu. Orgoliul nu e neapărat un sfetnic mai influent decât spiritul critic. Solidaritatea cu propria operă are o limită. … Critica e un duş rece necesar”. Este ceea ce încerc să fac de un număr mare de ani cu consecinţa firească şi anterior asumată, aceea de a avea puţini prieteni (Nota de subsol 7: În anul 1972 am scris în Revista economică, ce apărea atunci la Bucureşti, că este nevoie de critică şi în cazul literaturii economice. A fi critic în acea perioadă nu prea era posibil. Dar când, ulterior, am găsit nişte inadvertenţe în cîteva articole scrise de Şerban Cioculescu (referitor la expresia caeteris paribus) am scris un articol critic pentru „Cronica” (de la Iaşi), care, surpriză! a şi fost publicat (prin anii 85-86, cred, nu am la îndemână articolul cu pricina, dar el poate fi găsit şi pus la dispoziţia doritorilor). Am criticat, de atunci, multe articole, cărţi, discursuri etc., fără pretenţia că persoana mea (a criticului în general) ar reprezenta perfecţiunea întruchipată. Singurul lucru pe care îl pretind este acela de a observa cu destulă precizie inadvertenţe, erori de logică, de citare, de stil, de compoziţie etc., dar toate astea au făcut o selecţie riguroasă în rândul prietenilor mei, al colegilor sau al (ne)cunoscuţilor… În fond, şi criticii pot fi criticaţi! Mai mult chiar, ei trebuie criticaţi în cazul în care deven fie lăudători în exces, fie negativişti în exces). Înclinaţia mea spre critică este, cred, una înăscută, dar şi un rezultat al educaţiei din familie. „Răutatea” mea s-a „revărsat” – întâmplător – asupra unui coleg de breaslă cu care mi-ar fi plăcut să dialoghez. După publicarea unei recenzii de 22 pagini la o carte pe care, presupun, o preţuia mult, autorul s-a supărat (Nota de subsol 8: Vezi recenzia la cartea Fundamente filosofice ale economiei de Tiberiu Brăilean la adresa http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=D4G91bG9C2Y%3d&tabid=67&mid=417&language=en-US)
şi cred că acum este şi mai supărat, după publicarea unei replici la o Opinie a sa publicată în Ziarul de Iaşi (Nota de subsol 9: Vezi http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2bbG8F3JjPuU%3d&tabid=67&language=en-US). Cum să-i explic, acum, autorului Nicolae Dabija că „răutatea” mea la adresa operei sale este una bineintenţionată? Nu în ultimul rând, opinia unei preferate ale mele în materie de critică literară, Ioana Pârvulescu, merită amintită în acest context în care criticii şi recenzorii sunt puşi în situaţia de a-şi explica şi chiar justifica acţiunile: „Arta refuzului editorial este aproape la fel de dificilă ca arta romanului” (p. 216). Mai gravă este însă constatarea lui Eugen Negrici, care conchide că „După Revoluţie… agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (Nota de subsol 10: Negrici, Eugen, „Iluziile literaturii române”, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 178) . Certificarea morţii criticii de întâmpinare (şi transformarea ei în critică de promovare) este făcută de avalanşa de laude deşănţate, scrise pe post de aprecieri …critice. Or, fără spirit critic nu mai există discernământ în aprecierea valorilor, în importul de idei, în preţuirea autentică a celor merituoşi. Falşii critici sunt, de regulă lăudători profesionişti, buni mânuitori/ manipulanţi ai cuvintelor dar…atât! Spiritul meu critic motivat de intenţii pozitive mi-a jucat, evident, multe feste, inclusiv în calitatea de dascăl. (Nota de subsol 11: În perioada 1990 – 1995 am predat şi la Chişinău, atât în limba română cât şi în limba engleză. Cursurile în limba engleză erau urmate majoritar de rusofoni, unii necunoscători de română, dar şi de români basarabeni. Spiritul meu critic şi chiar dorinţa de a-i ajuta pe basarabeni m-a făcut să fiu exigent cu toată lumea, cu consecinţa că la acelaşi nivel de exigenţă am avut rezultate mai bune la examene pentru rusofoni şi mai slabe la românofoni. Concluzia balcanică a apărut imediat: Druguş ţine cu ruşii şi îi „asupreşte” pe basarabeni… Or, eu chiar vroiam să atrag atenţia conetnicilor mei că au de recuperat mult şi au de pus osul la treabă…). Toate au însă o explicaţie dacă ne reamintim că trăim într-un spaţiu postsovietic şi postcomunist (bazat masiv pe minciună şi mistificare), unul oriental ortodox cu capitala la Moscova şi unul balcanic oriental ce se revendică a fi reprezentat de Oiţa (mioriţa) sacrificată de interese materiale meschine, dar şi de un master(and) Manole care nu-şi poate termina lucrul început (chestiune foarte românească, de altfel) decât prin sacrificarea aproapelui (a iubitei) şi nu prin iubirea de aproape.

Povestea
Povestea (epica/ naraţiunea) cărţii Tema pentru acasă este comprimabilă în câteva fraze. Un profesor de română (Mihai Ulmu) este arestat pe motive „politice” (asumarea schimbării portretului lui Stalin cu portretul lui Eminescu) la puţin timp după ziua „eliberării” Basarabiei (28 iunie 1940) de către ruşii sovietici şi trimis în Siberia, la muncă forţată. Arestarea s-a produs la şcoala unde preda, iar ofiţerul (tânăr cu ochi înguşti, posibil nerus) îi permite să termine lecţia, profesorul sugerându-le elevilor să pregătească acasă tema „A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!” (p. 36.), după ce, chiar în ziua invaziei, dar înainte de a lua cunoştinţă de eveniment, tema propusă era „Ce e iubirea?”  (p. 25). (Nota de subsol 12: Cele două teme sugerează diferenţele de conţinut şi de mesaj în funcţie de cele două momente fatale: invazia Armatei Roşii şi arestarea eroului romanului, românul Ulmu. În cazul celei din 28 iunie, tema sugerează atmosfera de calm şi de preocupări fireşti vârstei adolescenţei (iubirea), iar în cazul celei din ziua arestării se simte fiorul existenţial generat de o situaţie limită (destinul) . Cea de a doua temă îmi trezeşte, însă, nedumeriri lingvistice: „A fi om în viaţă” nu sună foarte româneşte, eu unul înţelegând prin expresia de mai sus „viaţa omului” sau „supravieţuirea”. După 13 ani (adică în 1953, după moartea lui Stalin) are loc revenirea profesorului împreună cu fiul său Mircea (născut în Siberia) la şcoală şi întâlnirea cu foştii elevi, mai puţin cu o elevă, Maria Răzeşu, care, îndrăgostindu-se de profesor, îl urmează în Siberia, au împreună un copil (Mircea), dar este omorâtă de gardienii lagărului. Aşadar, un presupus roman de dragoste împletit cu un roman politic şi ideologic, ambele cu puternice mesaje naţional-creştin-umaniste. Viaţa de lagăr face, de fapt, substanţa cărţii, ceea ce a sugerat unor cititori să-l compare pe Nicolae Dabija cu Soljeniţîn, Dostoievski etc.

Deconstruirea şi auditarea poveştii

Orice operă literară este o construcţie, iar deconstrucţia/ fragmentarea analitică de tip postmodern este un fel de audit extern făcut de un reprezentant al Inspectoratului pentru Construcţii în vederea stabilirii gradului respectării unor principii şi tehnici constructive (puncte de rezistenţă, încadrarea în mediu, estetica ansamblului şi existenţa căilor de acces etc.). Evident principalul material de construcţie îl reprezintă, în cazul de faţă, cuvintele, frazele şi metaforele, combinarea cărora conferă sens şi semnificaţii, plăcerea locuirii în roman şi a dialogului tăcut cu personajele care îl populează. Forma, structura şi mărimea construcţiei spun foarte multe despre proiectant, arhitect şi constructor, dar şi despre contextul care integrează construcţia. Toate acestea transmit emoţii estetice şi mesaje etice directe sau subliminale privitorului cititor în semne (grafice). Constructorul autor semiotizează şi hermeneutizează pentru sine, pentru cititor şi pentru o piaţă literară a cărei cerere va da (uneori) şi dimensiunea valorică a lucrării. O menţiune se impune: popularitatea şi valoarea nu se presupun reciproc şi nu sunt direct proporţionale. Mai clar spus, există persoane valoroase dar nepopulare, după cum pot exista personaje foarte agreate public, dar nu neapărat valoroase. Cu alte cuvinte, cântărirea valorii nu este în mod necesar un exerciţiu democratic. Forţarea dimensiunii valorice prin clamarea cantitativă a popularităţii nu aduce în mod automat şi mult aşteptata recunoaştere de către autorităţile în materie şi cu atât mai puţin pentru posteritate. Totuşi, dacă forţele pieţei produselor de artă sunt suficient de slobode în aprecieri, destul de cunoscătoare şi de rafinate în domeniu, iar suprastructurile instituţionale nu-şi interferează criteriile cu cele ale cititorului onest atunci există şi şansa nu doar a unei evaluări corecte, ci şi a unei valorizări pe areale tot mai largi. În acest caz şi autorul constructor va putea să îmbunătăţească unele structuri şi forme atât pentru propria sa încântare cât şi pentru aceea a viitorilor cititori ce vor dori să locuiască temporar în romanul unui maestru deschis spre perfecţiune şi nu în acela al unui ziditor obişnuit, acrit de dulceaţa laudelor în exces, sincere sau de complezenţă. Mai trebuie oare să spun că evaluările inspectorilor în construcţii (romaneşti şi româneşti, în cazul de faţă) nu sunt întotdeauna agreate imediat? … Poate la o citire-privire ulterioară, mai detaşată şi fără gândul blocat în direcţia inspectorilor evaluatori, constructorul autor să poată spune că nu doar vorbele dulci înfrumuseţează edificiul, ci îndeosebi dialogul sincer şi subiectiv poate crea plăcuta iluzie a obiectivităţii. Aşadar, voi lucra cu materialul constructorului, verificând nu doar rezistenţa cărămizilor luate separat, ci şi garanţia că poziţia lor conferă rezistenţă zidului construit. Cărămizile la control, vă rog! Rezultatul examinării este oferit pe loc, în cele ce urmează.

Buletin de analiză a calităţii „cărămizilor” din construcţia Tema pentru acasă
Una dintre cărămizi, pe numele său Liubov’ Herbertovna Valeva (p. 8) a venit de la „laborator” cu următoarele observaţii: mai întâi, grafia numelui are un mic adaos diacritic la numele de Liubov’, ceea ce sugerează că numele „fabricantului” rus ar putea fi mai corect pronunţat în limba română, dacă i se adaugă un semn moale în coadă, aşa cum are limba rusă. Inovaţia este interesantă pentru acei care cunosc alfabetarul rus, fiind trimisă spre brevetare celor în drept. Părerea mea este că omologarea nu va veni, din lipsă de utilitate imediată, adică de rost semantic. În schimb, patronimicul Herbertovna, urmat de numele de familie Valev(a), face trimitere la o fuziune istorică (şi, se pare, încă foarte actuală) germano (Herbert) – rusă (Valev) făcută sub semnul unei mari iubiri (Nota de subsol 13:  „Liubov’” este rusescul pentru iubire, dragoste. 14 A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv).(Liubov’) ce va dura… Putea fi şi Liebe Ribbentrop Molotova sau Liubov’ Hitlerovna Stalina… Evident, numele de Valev aduce în mintea colegilor de generaţie ai autorului Nicolae Dabija şi opera geopolitică a politrucului rus Valev, care, în anii 60, elaborase un plan de regionalizare a lagărului sovietic, României sovietizate şi Moldovei sovietice revenindu-le „plăcerea” de a fi furnizori de păpică şi băuturică pentru clasele (mai) muncitoare de pe alte meleaguri răsăritene. N-a fost să fie…
Auditorul (Nota de subsol 14: A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv) a descoperit două cărămizi („În deosebi”, p. 10) care nu aveau niciun fel de liant între ele, drept pentru care propun ca ele să fie lipite una de alta, îndeosebi din motive de ortografie.
Sub raport lingvistic lucrurile pot fi consistent îmbunătăţite. Exemple de regionalisme, rusisme şi moldo-arhaisme există pe întreg parcursul cărţii, sugerând – uneori – chiar foarte bine culoarea locală şi temporală specifică perioadei şi zonei de activitate a personajelor cărţii. Le voi evidenţia aici, încercând totodată să fiu util lectorului cărţii prin oferirea de explicaţii ajutătoare. Cuvinte ca: „ciotcă” (p. 10) (îngrămădire, grămadă – cuvânt de origine maghiară), „delaolaltă” (p. 10), „mă aburcam” (p. 12 şi 15), „cimotie” (p. 19) (neamuri, rubedenie, familie, încrengătură – origine maghiară), „gotcan” (p. 204) (însemnând cocoş de munte) deşi la p. 126 se foloseşte termenul de cocoş-de-munte, „cuşmă” (p. 28) (căciulă de oaie – slavonism ajuns la noi prin maghiară), „cojocică” (p. 28), „a răzălui” (p. 39), „ozoare” (model ornamental în broderie – din limba rusă) (p. 43), „ceşti” în loc de „aceşti”, „seminare” în loc de „seminarii”, deşi dicţionarul precizează că şi prima variantă este acceptabilă, dar este mai puţin folosită – p. 47 şi 244), „să i-o întoarcă” (în loc de să i-o restituie) (p. 54, 55, 109), „a petrece” în loc de „ a însoţi” („Kudreavţev ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă” (p. 65), „oblicit” (depistat, descoperit, manifestat – din slavonă (p. 81), a „zdohni” (a muri, a-şi da duhul, din rusă) (p. 82), „se făcură atenţi” (în loc de „deveniră atenţi”) (p. 84), „tuc-tuc” onomatopee rusă pentru „ţac-ţac” – glasul roţilor de tren, (p. 97), sau pentru „cioc-cioc” (ciocănitul unei păsări (p. 126), sau „cioc-cioc” (la uşă), dar, chiar aşa cum explică N.D., pentru „tuc-tuc-tuc” – „Era cântecul unui gotcan” (p. 204), „a preîntâmpina” (pentru a „preveni” – calc după limba rusă) (p. 104), Plato (ca în engleză. În loc de Platon aşa cum s-a instituit în română şi rusă) (p. 104), „horboţică” (pânză, faţă de masă) (p. 120), „Kudreavţev îşi are casa plină de pisici” (p. 146), „baştină” (locul naşterii) (p. 148), „pe-un cap” – „Copiii murea pe-un cap”, în loc de „pe capete” (p. 251), „treclet” (blestemat de trei ori – după limba rusă) (p. 282), „orfăurar” (negăsit în dicţionare – probabil „ofevrărie” – arta prelucrării metalelor) (p. 296), „omenime” ( pentru „omenire” – după arhaismele moldave „junime”, „tinerime”) (p.360), „cicatrice” în loc de „cicatrici” (p. 360), aşadar toată această listă de cuvinte puteau fi „şlefuite” de autor, (tehno)redactor, sau editor pentru a putea vorbi despre un roman scris în limba română de un membru al Academiei Române, şi pentru a putea accepta măcar parţial lauda unui român din Chicago care prezintă romanul lui N. Dabija drept o „capodoperă literară în faţa căreia multe premii Nobel pălesc” (p. 383). Poate premiile Nobel pentru economie să pălească în faţa acestei „capodopere” a limbii române. Cer permisiunea cititorului să fiu şi eu, evaluatorul, un pic romantic şi să inserez câteva amintiri personale ce pot avea şi ele rostul lor aici… La pagina 10 copilul Mircea îşi aminteşte că la orfelinatul condus de Valeva „Educatorii şi profesorii noştri…intrau până la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brâu, fără să ştim de ce”. La rându-mi, îmi amintesc de primii ani 90 când predam la Chişinău, la universitatea privată ULIM şi de ziua când, la un examen, un student a intrat în sală, a scos un pistol (adevărat), l-a aşezat pe masă şi … a început examinarea. De unde şi concluzia că s-au petrecut, odată cu schimbarea de regim, „schimbări profunde” şi în pedagogia sovieto-perestroikistă: de la profesori înarmaţi, la studenţi pistolari care îşi revendică nota şi diploma pe cale armată.  O empora! O mores! Acum, voi aminti acele locuri şi contexte din roman care pot prezenta interes pentru cititorul doritor să-şi confrunte propriile opinii cu acelea ale altora: La p. 8, Nicolae Dabija (N.D) scrie „Mi-am aflat…numele meu” ceea ce este o supralicitare nespecifică limbii române. Era suficientă o singură trimitere la persoana I singular: „am aflat numele meu”, sau „mi-am aflat numele”. La p. 10, construcţia „Ne adunam cu toţi” suna mai corect în variantele ”Ne adunam cu toţii” sau „Ne adunam toţi”. Pentru un membru al Academiei Române problemele de gramatică şi de limbă română ar fi trebuit rezolvate (fie şi de către editor) înainte de lansarea romanului pe piaţă.
La pagina 13, cititorul de limbă română află că expresia românească „La o zi după…” sau „După o zi…” are ca echivalent în limba scrisă şi vorbită la Chişinău: „Peste o zi” (un evident calc din limba rusă, dar acceptat, după cum se vede, de normele lingvistice oficiale actuale de la Chişinău şi de la editura ieşeană (Nota de subsol15: O fi oare Nicolae Dabija un latent şi disimulat adept al propunerii mele, din perioada apariţiei statului indepenedent Republica Moldova, aceea ca limba oficială a noului stat să fie numită moldo-româna? Moldo-româna era limba română care putea avea doar un accent specific, nicidecum alte reguli, cuvinte sau construcţii gramaticale aşa cum au dorit susţinătorii moldovenismului pur şi dur. Pentru această propunere a mea simbriaşii presupusului românism pur şi dur au avut de „rezolvat” – prin foarte activii colaboratori de la Doi şi-un sfert – cazul L. Druguş, trădătorul de neam şi ţară, delictul major fiind, evident, delictul de opinie (separată faţă de opiniile tovarăşului Iliescu şi ale Ambasadei României în noul stat independent apărut pe harta lumii şi recunoscut pe plan internaţional imediat de către alesul (de către Gorbaciov) pe care tocmai l-am amintit. Noua democraţie bolşevică de la Bucureşti (foarte originală, nu?), numită de un hâtru „regimul burghezo-moşiliesc”, a trimis pe frontul de Est tineri (securişti?) care, după incendierea apartamentului în care locuiam în Chişinău au găsit de cuviinţă să urle şi să ameninţe pe naivul deţinător de opinii separate, fapt de natură să mă determine să nu părăsesc „frontul” conform graficului elaborat în capitala patriei. Este adevărat, vina mea era una reală: am atras atenţia că folosirea metodelor agresive de cultivare a iubirii faţă de patria română mamă şi de limba română făcea cel mai bun cadou nostalgicilor sovietici care doreau transformarea CSI într-un nou imperiu după chipul şi asemănarea celui sovietic, evident cu păstrarea limbii ruse ca limbă de comunicare. Am adresat acest mesaj către preşedintele României prin intermediul profesorului Mihai Todosia, un admirator sincer al fostului prim secretar al Comitetului judeţean PCR Iaşi Ion Iliescu, ajuns „întâmpălător” în fruntea planificatei revoluţii române, declanşată spontan cu ajutorul fraţilor sovietici din Basarabia. O minimă explicaţie se impune: propunerea utilizării glotonimului „moldo-română” pentru denumirea limbii oficiale a noului stat provenea din fireasca speranţa ca româna să fie parte integrantă a noului glotonim, chiar dacă prefixul local „moldo” vroia să dea o urmă de satisfacţie şi promotorilor moldovenismului şi care aveau ca argument ca denumirea statului şi a limbii să coincidă. Mai mult, argumentam ori de câte ori aveam prilejul că nu doar denumirea limbii trebuia să facă trimitere la limba română, ci conţinutul real al acesteia. Cu alte cuvinte moldo-româna = româna. Rezultatul a fost cel estimat de mine: limba română a pierdut mult cel puţin sub două aspecte: s-a dat apă la moară moldovenismului şi ideii de limbă moldovenească cu consecinţa firească a păstrării în noua limbă oficială a regionalismelor arhaice moldoveneşti. Mai mult, pe fondul acestei dispute, limba rusă a câştigat în mod constant teren, iar moldovenismele, rusismele şi slavonismele fiind prezente în multe texte (inclusiv în Tema pentru acasă). Amintesc aici şi o altă opinie, recentă şi la fel de sinceră: Ovidiu Nahoi, de la ziarul bucureştean Adevărul a scris articolul „Vorbiţi – româno-rusa?” „Uneori ai impresia că există un amestec între cele două limbi”, spune Ovidiu Nahoi: De la „intelectualii de la Chişinău” jurnalistul a aflat că „problema Unirii nu reprezintă, totuşi, o opţiune a majorităţii şi că doar 25 – 30% din populaţie ar vrea Unirea”. Textul integral poate fi citit la: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D11julouq8%2F**http%253A%2F%2Fstelapopa.unimedia.md%2F2010%2F05%2F25%2F10634%2F&section=biography&wrt_id=110. Misiunea diplomaţiei române din vremea regimului burghezo-moşiliesc poate, astfel, să fie considerată îndeplinită în bună măsură. Oricum, „extragerea” mea din Chişinău a facilitat mult îndeplinirea acestei misiuni. Las imaginaţia cititorilor să deducă ce măsură inteligentă au luat băieţii de la doi şi-un sfert odată ajuns la Iaşi… )

La p. 19: O mostră de păşunism romanţios-greţos fals-simbolistă, demnă de clasele primare: „Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura”. Inovaţia lingvistică cuplată cu metafore din aceeaşi categorie de zahăr ieftin apare în imediata succesivitate a paragrafului anterior citat: „…ca să simtă toată căldura prefirându-is-se printre degete”. Verbul „a prefira” vi se pare cunoscut? Mie nu… Din păcate, tot capitolul intitulat „Lanul” are sirop în exces, romantism ieftin şi o idealizare nenecesară a satului basarabean interbelic. Evident, toate aceste scene edulcorate până la refuz pregăteau contrastant năvălirea ocupantului cu stele roşii pe tancuri şi pe maşini.
Din acest moment apare o problemă pe care nu am găsit-o semnalată în nicio recenzie sau prezenatare a cărţii: problema limbii de comunicare (Nota de subsol 16: Vezi nota următoare de subsol cu referire la limba de comunicare).
Nicăieri, pe parcursul romanului, nu apare sintagma „limba rusă” (doar abia la pagina 346, unde se vorbeşte despre „câţiva uiguri, dar care vorbesc ruseşte”. OK, uigurii vorbeau ruseşte, dar românul Mihai Ulmu nu a avut nicio problemă legată de învăţarea limbii ocupantului. Era această limbă vorbită în mod curent de basarabeni? Nu a existat rusificare? Tema aceasta era minoră în comparaţie cu aceea a comunicării ţăranului cu lanul, cerul şi cu pământul străbun? Cred că aici se impun explicaţii consistente din partea autorului. Aşadar, ocupantul se adresează ţăranilor basarabeni cu aceste cuvinte româneşti: „Bună dimineaţa, tovarăşi” Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”. Existenţa unui liceu în comuna Poiana din perioada interbelică plasează acţiunea romanului într-un ireal total. Cred că nu cer prea mult ca limitele ficţiunii să se oprească doar la dialoguri şi metafore, nu şi la realităţile bine cunoscute (lagăre, război, tătucul Stalin, nivelul educaţiei în epocă etc.). Existenţa unei străzi asfaltate într-un orăşel din Basarabia anului 1940 ridică, din nou, problema autencităţii contextului în care este plasată povestirea („Partea dinspre cârciumă era asfaltată” – vezi p. 55). Satul (baştina, ca să mă exprim în moldoromână…) unde locuia şi muncea eroul Mihai Ulmu însuşi are un nume de ….poveste: Poiana (cu un corespondent direct în Rusia, unde are loc o altă parte a acţiunii romanului: Şirokaia Poleana (p. 193), adică Poiana Mare. Sub raport grafic cred că denumirea rusă era mai corectă în forma „Poliana”, ca la tolstoiana Iasnaia Poliana). Localizarea concretă a satului Poiana rămâne un mister (cum bine stă romanelor amoroase şi militantiste), dar amintirea Răutului şi apropierea Orheiului mă duce cu gândul la satul Cuizăuca sau la satul Maşcăuţi, ambele din raionul Orhei, locuri dragi mie. Poate şi din această cauză N.D. a insistat, după ce mi-a oferit un exemplar al cărţii: „Să-l citeşti!”. Mulţumesc, Nicolae! Am citit romanul cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, şi cred că Nicolae (Dabija) merită să afle şi o părere sinceră, nu doar laude ce ţin de o diplomaţie ieftină menită să asigure un „climat de colaborare între cele două ţări vecine şi prietene” (cu varianta de discurs politic răsuflat: „cele două state româneşti”). La p. 23 se scrie negru pe alb că „Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori”. O asemenea exagerare şi discriminare depăşeşte chiar şi limitele acceptabile ale ficţiunii. Citite de către tineri, limitele ficţiune-realitate sunt greu de decelat, cu consecinţe educative exact inverse decât cele presupuse de autorul cărţii. Să predai doar Eminescu în clasa ultimă de liceu era cu mult mai mult decât s-a predat vreodată Eminescu la facultăţile de filologie din zilele noastre… La p. 24 o construcţie nefericită: „…clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori”. Şi tot aici: „Îmbina subiectele ….cu teme care ştia că-i interesează”. La p. 26: Expresia „ca întru demonstraţie” poate fi lesne şi benefic înlocuită cu „demonstrativ”. La rându-i, expresia „se conţin” este neromânească („În această carte se conţin răspunsuri…”). Ambele sunt rostite de iubitul profesor de limba română Mihai Ulmu… La p. 28: Comisarul ocupant (cuvântul rus nu apare niciodată, probabil în speranţa că, tradusă în limba rusă, cartea va putea fi oferită şi imensei pieţe ruse) se adresează (în româneşte?, în rusă?, în esperanto?) lui Mihai Ulmu: „Aa, şi domnul …tovarăşul profesor!”. După ştiinţa mea, trecerea de la „domn” la „tovarăş” nu a avut loc decât foarte treptat, noul apelativ fiind folosit numai în raport cu cei de aceeaşi credinţă, nicidecum celor care urmau să apară în faţa tribunalului clasei muncitoare. La tribunale şi închisori, inculpaţii şi deţinuţii era apelaţi numai cu „domnule”. Chiar anchetatorul lui Ulmu subliniază acest lucru: „Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu!”. În capitolul „Profesorul Mihai Ulmu” sunt evocate chipurile şi gândurile elevilor din clasa XII-a, dar numele alese nu sun frecvente în Basarabia. Intenţia autorului a fost de a demonstra că onomastica era, pe atunci, pur românească, şi de aceea a ales nume regăsibile mai mult în Muntenia decât în Moldova, şi mai mult în zilele noastre decât în anii 30-40. Exemplu: Oana, Liviu, Bogdan, Spiridon, Şerban, Alecu, Costin, Radu, erau puţin frecvente în acea perioadă în Basarabia. P. 35: Expresia „din cursul superior” este un alt calc rusesc, expresia românească fiind „din clasele mari/ superioare” P. 36: „Sunetul de recreaţie încă n-a fost” o altă calchiere după limba rusă. Forma românească este „Nu s-a sunat încă de/ pentru recreaţie”. P. 36. Titlul temei pentru acasă necesită un comentariu: „A fi om în viaţă e o artă sau un destin”. „Om în viaţă” înseamnă „om viu” sau pur şi simplu „om”? Cred că limba rusă şi-a pus şi aici amprenta… („Jivnîi celovek” = om viu, fiinţă umană). Abia la această pagină locotenentul spune că a predat literatura rusă la Kazani (corect Kazan, povestea cu i-ul final pe post de semn moale am discutat-o deja), dar nu rezultă de aici că ocupantul ar fi rus… De asemenea, expresia „mergând în cătuşe” nu sună româneşte, echivalentul acesteia fiind „încătuşat”. P. 37: „Măhăleancă” este specific altor zone (suburbane) decât unui sat izolat. De reţinut că „măhăleancă” înseamnă „consăteancă” şi nu locuitoare de la o periferie… P. 39: Sub raport stilistic, N.D. face o inovaţie pe care cititorul evaluator o asimilează cu dificultate (în cazul în care o face). Dialogul presupune vorbirea alternativă, marcată grafic cu linioare de dialog. A pune linioare de dialog succesive pentru discursul aceluiaşi personaj produce dificultăţi de urmărire a textului şi chiar confuzii. Iată un exemplu: „ – Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici. – Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.” Iar exemplul nu este singular. P. 40: Utilizarea lui „întru” în loc de „pentru” nu este una inspirată şi utilă economiei romanului. Ex.: „A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu”. Impresia este una de preţiozitate inutilă.
La p. 67: „Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe care se putea citi: Prin muncă ne vom ispăşi greşelile”.Sublinierea identităţii de esenţă dintre bolşevismul rus şi facismul german este evidentă, ştiind că deasupra porţilor de intrare în lagărele de la Auschwitz (Oswiecim) era scris „Arbeit machts frei” („Munca vă face liberi”). Întrebarea care apare este: de ce autorul nu a scris lozinca cu pricina (măcar în acest caz foarte specific şi sugestiv) în limba rusă, şi a preferat tot limba română? Problema utilizării în roman a limbii române de către torţionarii ruşi nu este, cred, o soluţie benefică, lipsind cititorul de culoarea locală a momentului. În schimb, se face „uz de abuz” prin inserarea unor dialoguri în limba latină între Mihai Ulmu şi evreul Mendelstam. Sub raportul construcţiei narative lucrurile nu stau prea bine, datorită inconsecvenţei utilizării unei limbi de comunicare în funcţie de contextul real (Nota de subsol 17: Problema este mai veche şi încă nu există o soluţie consensuală. Spre exemplificare, Dumitru Ţepeneag, în romanul său „Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber”, apărut la Polirom în 2010, se tot întreabă: „în ce limbă să scrie?, cum se înţeleg între ele personajele mele care sunt români, bulgari…, cehi sau slovaci, … francezi, etc.?”. Diferenţa dintre Ţepeneag şi Dabija este că primul şi-a pus întrebarea, iar al doilea nu…). Astfel dacă la începutul capitolului „Mendelstam” (p. 69) Mihai Ulmu „a auzit cum l-a întrebat pe cineva din preajmă: – Vorbiţi latina? Nu cunoaşteţi pe cineva care vorbeşte latina?” pentru ca apoi să se adreseze evreului în limba latină. După opt schimburi de cuvinte în limba latină, dialogul continuă în limba română. Cui prodest? La p. 74: Pe măsură ce se înaintează în intriga romanului tezismul devine aproape insuportabil, ideea de a utiliza o minciună pentru demontarea altei minciuni fiind total nefericită. În dialogul dintre scriitorul rus Maxim Gorki şi conducătorul statului bolşevic, I.V. Stalin, acesta din urmă îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi scrie. Eu îmi iubesc originea mea proletară”. În antiteză, dialogul în limba latină dintre un profesor de ţară român (Ulmu) şi un profesor, poet şi filozof evreu, laureat al Premiului Stalin încearcă să demonstreze teza că analfabeţii erau la conducere, iar savanţii deveniseră sclavii acestora. Antiteza devine şi mai clară prin continuarea cu capitolul „Kudreavţev” (p. 77) autorul unei filosofii aparte, evident diferită de cea a lui Mendelstam. Mai mult, „Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi cunoscuţi pe tot mapamondul” (p. 79). La p. 77: „cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră” o fi în limba română? p. 364 Finalul cărţii s-a dorit apoteotic, măreţ, metaforic, conectat la divinitate, profund uman şi foarte impresionant, încheindu-se cu o frază de 17 rânduri (!), respectiv cu o odă dedicată vieţii în stilul rugăciunii „Tatăl nostru”. Din păcate, imensitatea frazei (de aproape o jumătate de pagină) oferă nedorite incongruenţe (de ex.: „În toată localitatea nu mai ardea de mult nicio luminiţă. …din cer se mai vedea, ca un vârf de ac, un singur sâmbure de lumină: cel din geamurile şcolii din comuna Poiana, de parcă el, unicul, rămăsese să mai ardă la acea oră în tot universul…” şi repetiţii inutile (de ex.: „până la acel mijit de zi sau până la alt revărsat de zori”). Apelul la divinitate în trei rânduri (numit, succesiv, Dumnezeu, Creatorul şi …Dânsul) vrea să sugereze că doar Cel de Sus mai poate face ca viaţa „să nu dispară în vecii vecilor, precum în cer aşa şi pe pământ”. Romantiozitatea politico-divină în exces poate declanşa, cred, unele emoţii vibratile doar unor preadolescenţi. Despre recenzenţii evaluatori şi despre lăudători pe post de critici literari Am amânat pentru final „luarea în colimator” a celor 37 de pagini de superlaude, pigmentate de propuneri de premiul Nobel.
Consemnez aici cu plăcere o absolut necesară salvare a ideii de critică literară autentică de către Adrian Jicu de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, care în a sa cronică literară din revista Ateneu (octombrie, 2010, p. 3) atacă chiar în primul rând abdicarea de la principiile criticii constructive, maioresciene şi înhămarea la carul (şi corul) lăudătorilor de circumstanţă al academicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, casnicelor şi a altor categorii de cititori amabili. Pentru criticul băcăuan diagnosticul final este că „tezismul bate esteticul” în sensul că partea de scop (adevărul despre gulagul sovietic) nu este foarte bine servită de gama mijloacelor estetice. Tocmai sesizarea acestei inadecvări scade dimensiunea est/etică a romanului lui Nicolae Dabija. De unde şi nemulţumirea criticilor faţă de elogiile fără număr, fără număr… A.Jicu îi mitraliază pe primii trei apreciatori-evaluatori (acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru şi un oarecare Mihai Sultana Vicol) la care se adaugă şi editorul Daniel Corbu, fiecare păcătuind nu doar prin (simple?) exagerări, ci şi prin gafe de ortografie, de limbaj şi prin beţie de cuvinte. Analiza lui A.Jicu poate fi citită integral, plus câteva reacţii ale cititorilor săi la:  http://www.ateneu.info/2010/11/nicolae-dabija-intre-romanul-tezist-si-sentimentalismul-poetic/ Precizez că este vorba despre recenzia făcută de Adrian Jicu în săptămânalul băcăuan „Ateneu” la ediţia 2009 a romanului „Tema de acasă” a lui Nicolae Dabija: „Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.” Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”. Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în cascadă”. … Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul” ….. Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor. Părerea mea…
Pentru ca cititorii să aibă un plus de informaţii despre subsemnatul (pe lângă ceea ce afişează Google într-o ordine rigidă ce se menţine exact la fel de cîţiva ani – informaticienii ştiu de ce) redau o „opinie” a unui curajos anonim care ţine neapărat să aducă aminte cititorilor din Chişinău câteva nume despre care „nu mai ştie nimeni”. In revista Timpul, Constantin Tănase scrie pamfletul „Greierul şi Furnica”, 5 II 2011, urmat de comentarii „competente” ale unor „oameni de bine” printre care si Andrei, bun cunoscător al realităţilor politice moldave, amintindu-mă şi pe mine în lista foştilor „potentaţi ai vremii”, dar care aşteaptă un „os de ros” de la „cei mari”. Iată şi textul lui Andrei: „Toti oamenii mari au fost huliti de mediocritati. In privinta lui Tanase lucrurile sunt la fel: Tot felul de Kozeri, Konti, si alte nulitati il denigreaza pe C. Tanase pentru a-si ascunde propria nimicnicie. Cine sunt ei? Cu ce vor ramane in memoria oamenilor? Cu barfe despre Filat si Plahotniuc? Cine va mai sti de acesti doi peste 4-5 ani inurma? Cine-si mai aminteste de Ostapciuc, Motpan, Diaconu, Sangheli, Tarlev si multi alti potentati ai vremii? Nimeni! La fel nu-si mai aminteste nimeni de Liviu Drugus, Vasile Grozavu, Ion Gonta care la fel ca si Contii, Kozerii de astazi ling ouale celor mari pentru ca li se arunca un os. Constantin Tanase este si va ramine in memoria colectiva a basarabenilor ca o raza de moralitate si intelepciune de care si-au batutu joc idioti alde Filat, Rosca, Voronin si multi alti. Tine-te domnule Tanase caci avem nevoie de dumneata! Nu ceda, continua sa spui adevarul!” Semnat de De Andrei la 05.02.2011, ora 14:06 (http://www.timpul.md/articol/greierul-si-furnica-(parodie-politica-versiunea-basarabeana)-20213.html). Citirea textelor celor peste 60 de „comentarii” superelogioase şi observaţia că nimeni nu avut nimic de criticat, de reparat, de recomandat, m-a făcut să devin mai circumspect, mai rezervat faţă de calităţile nemaiîntâlnite subliniate de comentatorii incluşi la sfârşitul cărţii ca un fel de ghid de lectură… Vehemenţa antipostmodernistă a lui Theodor Codreanu nu m-a împiedicat însă să aplic o critică de tip deconstructiv şi să nu cad în „noul ethos transmodern” bazat pe elogii. Stilul cărţii este unul cvasijurnalistic, romanul având adesea aspectul unui reportaj romanţios înţesat de dialoguri scurte (uşor de citit…) şi esenţializări filosofice interesante. Din păcate, imaginile păşuniste (pastorale deja e prea pretenţios spus…), pasajele lacrimogene şi culoarea locală sugerată insistent prin apelul la regionalisme, arhaisme şi rusisme scad valoarea scriiturii, aptă de altfel să emoţioneze şi să informeze deopotrivă.
Am convingerea că sub raport teoretic esteticul, eticul şi epicul sunt identice în esenţa lor şi, totodată, inseparabile, deşi nivelul valoric al celor trei dimensiuni poate varia sensibil, ceea ce se şi întâmplă, de regulă. Ideologia politică (tezismul chiar) are mai multă nevoie de mediocritate şi simplitate decât de limbaj corect gramatical dar care nu poate aduce voturi din partea cititorului median. Trecerea de la realitatea sovietică la cea europeană înseamnă, adesea, şi trecerea de la un limbaj de lemn la alt limbaj de lemn, de la o formă de servilism la alta. Presupusul tradiţionalism la care recurge autorul este, după cum am mai spus, o posibilă opţiune electorală… Evident, realizările stilistice sau de alte naturi nu trebuie trecute cu vederea. Structura de rezistenţă a romanului o reprezintă forma circulară a naraţiunii demarată în Poiana şi încheiată în acelaşi loc, după 13 ani. Capitolul introductiv („Orfelinatul”) pare a ieşi din acest cerc, dar el are rolul de a face autoprezentarea povestitorului (copilul Mircea) care devine purtătorul de cuvânt şi de imagine al tatălui său, Mihai Ulmu. Arcul de timp istoric porneşte de la ultima zi de libertate a eroului în spaţiul cultural şi politic al României (comuna Poiana) şi se încheie, în acelaşi loc, cu întâlnirea, după 13 ani, a absolvenţilor liceului cu profesorul lor de română. Construcţia romanescă – similară unei case – are la/ ca temelie dragostea de basm dintre Mihai şi Maria, ca structuri de rezistenţă (supradimensionate) viaţa de lagăr, căsătoria simbolică a lui Mihai cu Maria, naşterea
lui Mircea, moartea Mariei, eliberarea din lagăr şi revenirea la şcoala unde Mihai predase limba română cu 13 ani în urmă. Ferestrele casei – vitralii multicolore – pun în evidenţă portrete umane (deţinuţi, gardieni, comnadanţi) iar acoperişul este dat de speranţa tonică şi protectoare că omenia va salva omenire. Din multiplele elogii am reţinut comparaţii ale autorului cu scriitori de primă mână (Dostoievski, Bulgakov, Borges, Preda, Stere, Eminescu, Soljeniţîn etc. În ce mă priveşte, citind cartea am avut mereu în minte dimensiunea ideologică din romanele lui Şolohov „Pe Donul liniştit” şi „Ei au luptat pentru patrie”, cu singura deosebire că ideologia sovietică era preamărită de Şolohov şi este, acum, dezavuată de Dabija. Probabil, peste ani, şi peste eventuale ediţii îmbunătăţite, poetul care a scris primul său roman se va amuza de gama hermeneuticilor avansate de lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, mai dispuşi spre laudă sau spre critică, dar care pot ghida un traseu literar deja bine conturat.

Bacău noiembrie 2010 – Valea Adâncă februarie 2011