liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Noiembrie 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

Anunțuri

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (11)  


 

Motto: ”Dai ce n-ai, ca să primești ceea ce-ți lipsește” (Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, p. 217)

Capitolele 22-26 sunt din exteriorul Lăptăriei și conturează încet-încet destrămarea sextetului, dar și ruperea ultimelor fire care mai țineau în viață supraviețuirea cuplului/ soților cu acte Aurora – Tudor. După moartea amantului Zinei (soțul fără nume al bigotei/ Corinei) și accidentarea Zinei la un picior, tot ea este cea care sugerează întreruperea ”experimentului Moreno” din cadrul Lăptăriei lui Enache, și tot ea va fi aceea care o va ”convoca” pe Aurora la o nouă întâlnire în vestitul local din Capitală. Aceste capitole ”de exterior” sunt mai mult reportaje de la diferite evenimente, interpretate, desigur, pentru uzul cititorilor contemporani, dar sunt evenimente reale/ plauzibile la care au participat eroii cărții. Trăirile acestora și consumarea entuziasmului inițial față de psihodramele Moreno prefigurează deja finalul romanului, unul cu întorsături mai mult sau mai puțin așteptate, dar perfect credibile și asezonate noilor realități românești postdecembriste.

Descrierea participării Aurorei la o grevă a sindicaliștilor/ specialiștilor/ profesorilor din educație este una voit trist-comică, participarea ei – dar și a altora – fiind făcută în silă, fără niciun entuziasm și fără prea mari speranțe de rezolvare.  Ministrul educației a șters-o englezește de la birou, iar  pulimea profesorală a discutat cu un secretar de stat care a promis că va duce plicul cu revendicări chiar la prim ministru. Mimetismul sindical din perioada ceaușistă era încă viu: liderii au dat declarații că lupta lor a fost încununată de succes, iar ceilalți (vreo cinci mii) s-au risipit prin restaurante și pe la casele lor. Partea comică a tristei manifestații de protest era similară cu emisiunea culturală ”despre kitch” (sic!): pe un banner se putea citi mesajul profesorilor către guvernanți (dezarmant de sincer mesaj): ”NOI v-am învățat carte. Rușine! Trebuia să vă lăsăm repetenți”. Mesajul a fost corect interpretat de o profă din Vaslui: ”Adică tot nouă să ne fie rușine. După ce că nu i-am învățat ce trebuia, i-am mai și trecut clasa” (p. 166). ”Scârbită de aiureala sindicală” (p. 168) Aurora face o plimbare cu ”hârbul” ei de mașină prin Bucureștiul cenușiu, la vremea înserării. Bun prilej pentru (re)amintiri din copilărie, dar și un alt bun prilej pentru a marca contrapunctic starea sufletească a Aurorei. Amintirea din copilărie – una verosimil de crudă – are în centrul ei pe Mana, o ”creatură” de cca 13 ani, (cam de-a seamă cu eleva de-a VI-a, Aurora), fugită dintr-un sat de lângă Bârlad, unde concubinul mamei ei o bătea și îi făcea și ”altfel de chestii”. Ajunsă să trăiască prin canalele Bucureștiului ceaușist, Mana a învățat câteva versuri franțuzești și o însoțea pe Aurora în plimbările de-a lungul Dîmboviței. Într-un ajun de Crăciun, Mana agoniza sub un pod. Miliția venită la chemarea Aurorei o retrimite în nordul Moldovei ”într-un așezâmânt de ocrotire” (p. 173).

(Scriu aceste rânduri în noaptea de după crâncenul măcel al tinerilor de la clubul din Capitală din seara zilei de 30 octombrie. Este aproape dimineață, iar Doina Popescu scrie mesaje după mesaje cu informații despre răniți, despre unde se poate dona sânge, despre adresele spitalelor etc. Am mai spus-o, romanul ”Iluzoria vulpe a fericirii” este unul masiv autobiografic. Citind alternativ mesajele scriitoarei/ jurnalistei Doina Popescu pe Facebook în sprijinul victimelor teribilului accident și pasajele cu telefonul dat de Aurora la 13 ani la miliție pentru a salva o ”creatură” umană, pot afirma că timpul nu a trecut aproape deloc pentru autoare: modul de gândire, simțire și acțiune al Aurorei din roman și al autoarei Doina Popescu sunt identice!).

Povestea Manei este mișcător descrisă, dar sugerează, în final, existența unei legături puternice între cele două fetițe: ”Acum, podul Grozăvești …. nu mai are nimic din vechiul pod sub care au curs dragostele noastre atât de patetic invocate” (p. 173). Tot în finalul ”reușitei” manifestații sindicale, Aurora coboară din mașină, în dreptul unui părculeț, să fumeze. Întâmplarea face ca, în fundal, lângă un copac să o zărească pe (lesbi)Ana în toiul unei partide de amor cu o fetișcană. Pământul nu se deschide la cerere, conchide Aurora

Starea de nemulțumire al Aurorei sporește de la capitol la capitol, de la pagină la pagină. Mariajul cu Tudor scârție tot mai tare. Aurora recunoaște că ”Sigur, stătea în puterea mea să îi aprind din nou fitilul interesului…” (p. 175). La rândul său, Tudor este gata-gata să cadă victimă studentei Simona, specialistă în manipularea cererii și prezentarea acesteia ca ofertă. Simona chiar i-a declarat Aurorei că: ”nu a ratat niciun tip care i-a suscitat interesul” (p. 177).

Din toate descrierile pe teme de cereri și oferte de sex din carte (cum este și cea dintre Aurora și Tudor), autoarea parcă ține să-mi confirme ipoteza mea din episodul anterior cum că femeia este ab initio CEREREA – indusă partenerului care o percepe ca pe propria sa cerere, iar bărbatul este OFERTA – pe care el însuși o receptează ca pe propria sa cerere. Paradoxal, dar real în planul percepțiilor, bărbații sunt nu doar purtătorii propriei lor cereri, ci și a aceleia a partenerei, de unde și imperativitatea și imediatitatea sentimentului bărbaților de a declanșa partida de sex, în timp ce inițiatoarea întregului proces apare ca fiind latura pasivă și care acceptă o ofertă venită din exteriorul ei. Toată această teorie (aparent alambicată) este excelent sistematizată de autoare/ Aurora: ”Dai ce n-ai ca să primești ceea ce îți lipsește!” (p. 217). Cei care predau teorie Economică (Economics), Politică (Politics), Etică (Ethics), Marketing, Management, Psihologie, Sociologie, Estetică etc. (toate fiind variațiuni pe aceeași temă a corelației dintre emitent și receptor) pot câștiga mult în propria lor înțelegere, dar și cei care vin să se instruiască – prin apelarea la raporturile de cerere-ofertă sintetizate într-o relație sexuală. Cum am mai amintit, raporturile dintre grupuri, state, organizații suprastatale etc. pot fi bine și corect înțelese dacă se pleacă de la buna cunoaștere a modului cum gândesc, simt și acționează partenerii într-o relație sexuală. Ca bibliografie aș recomanda, desigur, ”Iluzoria vulpe a fericirii” scrisă de jurnalista Doina Popescu.

Așadar, iritarea Aurorei atinge apogeul: ”Nimic nu îmi mai era pe plac” (p. 175). Refugiul cel mai sigur – cititul cărților și ziarelor, dar toate au o limită și un sens final… La rândul său, soțul ei, profesorul universitar Tudor își consuma timpul în același fel, dar comunicarea între ei tot nu apare. Explicația o dă tot Aurora:  în timp cea ea se juca relaxat și transgresiv cu cele două planuri: viața și literatura, amestecându-le și îmbogățindu-le conform principiului de paradă al Aurorei: ”viața întrece imaginația, deci arta este un joc secund” (p. 178), deși în sinea ei Aurora era convinsă că ”arta nu e decât cealaltă formă a vieții, care coexistă dintotdeauna cu realitatea; un fel de univers paralel, fără de care realitatea ar șchiopăta mult mai rău” (p. 178-179). Tudor – cel ce se specializase în Comunicare publică, le separă total și definitiva: una-i una, alta-i alta (culmea ridicolului și a rigidității). Evident, sunt de partea Aurorei, a stilului jucăuș și relaxat de comunicare cu ceilalți (înseosebi cu studenții) și de comunicare a artei cu realitatea. Compensând răceala căminului conjugal, Tudor o încurajează pe studenta sa Simona care, oricum era decisă să atace, sugerând chiar un fel de ”menage a trois”, respectiv o prietenie inițială cu Aurora, pentru ca apoi să aibă cale liberă către Tudor. În disperare de soluții/ mijloace pentru refacerea căldurii conjugale, Aurora este salvată, aproape firesc pentru modul ei de gândire, de artă! Cum? Incredibil de simplu: la ieșirea din lift, pe palier, dintr-un apartament învecinat răsuna O sole mio într-o celebră interpretare (Beniamino Gigli), fapt care i-a amintit Aurorei de copilărie și tinerețe, de vremuri fericite, energizând-o și potențându-i elanurile vitale. Consecința? Iat-o: ”Limpede, destinsă, împăcată în sfârșit cu mine, am intrat în casă. În spatele ușii mă aștepta un Tudor fără țepi: neted, fierbinte, tandru, cu ochii umeziți de lacrimi. Ne-am îmbrățișat prelung, ne-am iubit și ne-am mângâiat mult, în tăcere. Dimineața însă ”efectul Beniamino” dispăruse și ne-am trezit din nou doi străini” (p. 180).

Așadar, putem considera că Tudor este cel puțin semidispărut din viața Aurorei. Urmează dispariția (într-o avalanșă, la ski, a) soțului Corinei, amantul fără nume al Zinei. Zina însăși și-a fracturat un picior, ceea ce a impus o pauză serioasă de Moreno/ Lăptărie. Prilej, totodată, de mai mare tensiune între Aurora și Tudor care apăreau ca fiind iremediabil nelegați de nimic: ”Diferențele dintre noi nu se măsurau în ani și nici măcar în cărțile citite, ci în visurile visate, în adevărurile trăite, dar mai ales în cele imaginate” (p. 187). Într-adevăr (sic!), adevărul cel mai important pentru noi nu este cel realmente trăit, ci cel imaginat! Cu alte cuvinte, adevărul este ceea ce ni se pare (vezi Motto 1 și 2 din episodul trecut). De aici și puterea credinței/ credințelor/ convingerilor/ religiilor/ ideologiilor/ dogmelor etc. Este reconfortant să găsesc o linie comună de gândire cu autoarea acestui interesant roman. (Mulți așteaptă ca romanele să fie plăcute; eu aștept ca romanele să fie interesante. Întâmplător așa a gândi și Comitetul Nobel pentru literatură în cazul laureatei Svetlana Alexievici.).

Următoarea întâlnire la Lăptărie a fost convocată de Iulia. A lipsit Cristian (fapt pozitiv pentru Aurora după întâlnirea trecută unde atenția bărbatului a fost acordată majoritar bigotei Corina, ignorând semnalele afectuoase ale Aurorei). Deci, încă unul (bărbat) șters de pe listă… Iulia a dat tonul întâlnirii printr-o reflecție personală: ”Fără să bag de seamă, alunecam tot mai mult în afara realității. Glisarea asta semăna cu un plonjon într-un abis” (p. 191). Iulia și-ai făcut autoanaliza vieții și a conchis: ”Mi-am dat seama că majoritatea oamenilor, de bunăvoie, se leagă de catargul rațiunii, ca Ulise, nu cumva să alunece în tulburările fanteziei, pe când eu… eu voiam exact viceversa”. (p. 193). ”Adevărul e, … că nu mai știam cum să-i dau rutinei un sens” (p. 194). Destăinuirile Iuliei au căpătat nuanțe comice: soțul ei, observând oarece schimbări în comportamentul ei a dus-o la un psihiatru care, firesc, i-a dat o groază de rețete. Bănuitoare, Iulia a consultat mai mullți psihiatri, ocazie cu care a realizat câte steroptipii și banalități generalizate este în comportamentul acestora. Umorul Iuliei merită notat: una dintre întrebările ”specialiștilor” era: ”ați căzut vreodată în cap”?, la care Iulia a gândit nerostit: ”Eu nu, dar dumneavoastră?” (p. 196) pentru ca apoi să gândească (tot nerostit): ”vă atrag atenția că sunt doar depresivă, nu oligofrenă” (p. 196). Concluzia Iuliei a fost că problema era la psihiatri, nu la ea, anunțând cvintetul că este deja studentă la Psihologie. Totuși, diagnosticul corect (tot nerostit!) a fost pus de Iulia: ”toate suferințele pe care și le exhiba (nu fără oarecare voluptate) sunt mai mult închipuite… odată zgândărâte, ele se autodezvoltă, într-adevăr, dar numai fiincă și le alimentează continuu, ca în parabola aceea indiană despre binele și răul care se luptă toată viața între ele pentru supremația în om, pentru ca, în cele din urmă, să învingă cel care-i hrănit mai bine” (pp. 198 -199). Continuarea discuției este, pentru mine cel puțin, foarte interesantă (ca de altfel întreg dialogul mental al Aurorei cu Iulia) și las cititorii să se deletcteze cu cele câteva pagini de text, deopotrivă foarte plăcute și interesante. După consumarea momentului confesiv, Ana mai face o încercare, ratată, de a o invita pe Aurora la o partidă de amor. Confesiunea Iuliei și invitația Anei – iată două subparticole care alcătuiesc larga paletă a ceea ce, superficial, denumim ”specificul feminin” (nu și feminitatea, desigur).

Capitolul 28 (antepenultimul) este o reușită radiografie sociologică a unui fenomen despre care se amintește destul de rar, dar care este unul consistent și încă în desfășurare pentru a putea fi analizat în esențele și consecințele sale: migrarea inversă, de la oraș la sat. Aurora/ autoarea a experimentat și ea fenomenul mutându-se la o colegă care avea o vilă în Mogoșoaia, cu cohorta de surprize neplăcute aferente: mirosurile de la animale erau mai puternice decât mirosul florilor, iar nelipsitele manele asurzeau mai tare ca boxele de la Lăptărie. Oful povestitoarei este de înțeles devreme ce a produs un pleonasm (voit, cred) care a încheiat descrierea unor ”clădiri” în formă de navă: ”monstruozitate chicioasă” (p. 208). Drept pentru care, migrarea inversă a fost rapid inversată și Aurora revine în București, cu gândul că poate Geneva ar fi un loc care să merite efortul de a avea o viață tihnită și fericită…

Ca în romanele polițiste, după ce – nu de foarte multe ori – Aurora a invocat un prim bărbat de care se îndrăgostise la junețe (ea având 20 de ani, fiind virgină, curioasă și doritoare de normnalitate), vorbind despre ”bărbatul cu napalmul” (un fel de trimitere aluzivă la dragostea ardentă a tinereții), fără a-i da numele, iată că, spre final, misterele dispar unele câte unele, la fel cum au dispărut cam toți bărbații din viața Aurorei. Din nou, consider descrierile din acest capitol demne de a fi citite rând cu rând, așa încât nu voi insista. Voi preciza, și eu, că ”bărbatul cu napalmul” se numea Călin, fusese la dezalcolizare, dar și la pușcărie (pentru tentativă de fugă din țară). Relația lor a fost pe cât de scurtă pe atât de generatoare de un rapid măritiș cu un domn Sever Georgescu, de care s-a despărțit nu peste mult timp. Așadar, până la despărțirea de  profesorul universitar Tudor, Aurora s-a mai despărțit de Călin (care dorea să fie profesor universitar) și de Sever, care era purtătorul unor ”aforisme răsuflate și convingeri pe cât de ridicole, pe atât de ferme” (p. 214). După divorțul de Sever, a murit și Călin (de ciroză), pentru ca divorțul de Tudor să nu mai aibă loc deoarece și acesta a murit (accident de mașină, împreună cu studenta Simona).

Circular, romanul se încheie cu un capitol (31) dedicat ultimei întâlniri a sextetului, întâlnire care ar fi trebuit, de dracul circularității, să aibă loc, evident, la Lăptărie. Toate începuturile au un sfîrșit: nu doar romanele (literatura), ci și viața sextetului constituit, întâmplător (?), în Istanbul la biserica Sfânta Sofia Înțelepciunea Divină (un segment din viața oamenilor). Literatură și viață, îngemănate fiind, au finalități similare: sunt născute pentru a muri (secvențial și succesiv). Uneori, finalurile (de roman, de exemplu) devoalează și finalitățile autorului sau ale personajelor construite de acesta. În cazul de față, autoarea/ povestitoarea/ Aurora sintetizează oarecum experiența sextetului pe parcursul derulării experimentului Moreno: timpul petrecut împreună a fost sub semnul sincerității, al superficialității sau al generozității? După o scurtă ezitare (cochetărie feminină?) Aurora decide că generozitatea a fost numitorul comun al acelor întâlniri cu tente amoroase, filosofice, sociologice, psihologice sau chiar… economice, etice și politice! Dar să nu ne grăbim! Până la deznodământ mai există dezvăluiri de făcut. În primul rând, ultima rundă a experimentului – întâlnirea dintre Zina și Aurora – nu a mai avut loc la Lăptărie, ci altundeva, într-un local oarecare din București. Doar amintirile Lăptăriei mai erau prezente la acea întâlnire, una concluzivă și tocmai de aceea foarte restrânsă. După cum am mai arătat, toți bărbații din carte au dispărut, într-un fel sau în altul, rămânând în mintea Aurorei doar Cristian, cel care nu a răspuns pozitiv avansurilor Aurorei.  Miezul întâlnirei era o ultimă refulare: cea a Zinei, care a simțit nevoia să-și descarce sacul cu amintiri, îndeosebi cele legate de accidentul în care pierise și soțul bigotei, amantul ei. În timpul povestirii accidentului de către Zina, Aurora face o conexiune nebunească între discuția dintre Cristian și Corina la Lăptărie, în seara în care piciorul ei se sudase de al lui Cristian. Cuvintele disparate reținute de ea căpătau acum sensuri noi care se concentrau pe o singură idee: Cristian și Corina puseseră la cale asasinarea soțului Corinei și, implicit, a Zinei. Mobilul potențial al crimei: banii! Probabil Corina avusese un mariaj cu Cristian, Corina i-ar fi finanțat afacerile, dar partajul nu a mulțumit-o. Deci, răzbunare! Desigur, toate astea se derulau în mintea (suspicioasă) a Aurorei. Dar suspiciunea nu putea continua indefinit. Brusc, în mintea Aurorei apare însuși Moreno care îi șoptește: ”Fii liniștită, doar douăzeci la sută dintre crime își aflăîn cele din urmă autorii, și asta se întâmplă aici, în America. În România, rata trebuie să fie mult mai mică. Nu trebuie să te simți obligată într-un fel, trebuie doar să înțelegi și să accepți” (p. 228-229).  Imaginația bogată a Aurorei a mai continuat și cu alte scenete, la fel de …. plauzibile. În fond, nu doar Zina trebuia să se refuleze, ci și Aurora! În final, cele două se despart cu promisiunea unei posibile viitoare vizite în duet, la Înțelepciunea Divină. Fără bărbați și fără celelalte componente ale fostului sextet de la Lăptărie!

Finalul este unul de film hollywoodian: un taxi o preia pe Zina cu baston cu tot, iar imaginația Aurorei ia din nou viteză: i se pare că taxiul e invadat de o apă verzuie, tot mai murdară și mai mâloasă, fapt care a dus-o la gândul că totul s-a încheiat, nici o altă întâlnire nu va mai fi… Rămasă doar cu gândurile ei, abia observă că un individ grizonat, într=o mașină neagră, îi făcea avansuri licențioase…  Cu gândul la Moreno, Aurora iese din București și se oprește abia la marginea unui lan de porumb. A oprit, a plâns, s-a răcorit, a schimbat vorbe banale cu o mogâldeață de femeie, și a gândit: ”Oricum aș lua-o, în orice direcție aș sucui-o, concluzia era una și aceeași: timpul pe care l-am încheiat se va comprima în memoria mea la dimensiunea unei clipe – o clipă a adevărului, a continuității și, de ce nu, a generozității. Da…. A generozității. Ori, poate, a superficialității. Da, sigur, a superficialității. Și totuși, a generozității.” (p. 237).

Și, vorba cântecului, sfârșitul nu-i aici! Autoarea a mai plasat un Epilog, unul care aduce în ochii cititorilor evoluția fostului sextet după alți trei ani.

Aurora – nou numită directoare de școală. I-a îngropat pe Tudor și Simona, morți într-un accident rutier. Și-a propus să reînnoade întâlnirile sextetului de la Lăptărie. Cu această ocazie a aflat că:

  • Ana era plecată în Elveția;
  • Radu era plecat la Havana, cu conferințe despre tranziție, urmând să plece, apoi, în Chile;
  • Zina a ajuns șefa Biroului presă a președintelui României; n-a putut da acceptul.
  • Cristain (cf Zina) nu mai dorea reântâlnirea cu grupul, fiind cercetat penal pentru evaziune fiscală; s-a împăcat cu Corina;
  • Iulia a terminat psihologia și se pregătea de masterat și doctorat; ideea de a se revedea la Lăptărie nu a fost acceptată (la o cafenea, mai bine). În plus, Iulia a invitat-o pe Aurora să meargă împreună, din nou, la Istanbul, invitație acceptată.

Acum, într-adevăr cercul s-a închis, simetria este deplină: la la Istambul la Istambul, via București…

Și un ultim amănunt: cartea a fost terminată la 6 noiembrie 2013, a apărut în 2014 iar eu am terminat această pseudorecenzie pe data de 1 noiembrie 2015.

Am convingerea că oricine va citi acest jurnal romanțat derulat pe parcursul a 11 ani (coincidența – oare? – face ca pseudorecenzia mea să conțină exact 11 episoade) va fi tentat să reia lectura. De ce? De plăcere, cred eu.

Sfârșit

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

Recenzii ale cărții se găsesc la următoarele adrese: (mulțumesc Doinei Popescu pentru amabilitatea de a mi le pune la dispoziție)

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520
http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/
Din pacate, Omul care aduce cartea a fost inregistrat cam de la jumatate pana la final, fiindca ProTv a schimbat data si ora difuzarii rubricii fara sa anunte:
https://www.youtube.com/watch?v=2rgds-Vkn2U

Un interviu marca Alexandru Petria:
http://www.rasunetul.ro/doina-popescu-depresia-e-boala-firilor-mandre

Doina Popescu – Iluzoria vulpe a fericirii

“Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu este o scriere filozofică, psihologică, profund introspectivă, care pune faţă în faţă “şase personaje în căutarea… timpului pierdut”: Aurora (naratorul), Ana, Iulia, Zina, Radu şi Cristian. Aceştia alcătuiesc un grup de psihodramă după modelul institui…

semnebune.ro

Primele 10 episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-9/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-10/