liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 234. Marți 22 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (1)


Înțelepciunea definește o capacitate intelectuală superioară inteligenței, după cum inteligența este superioară deșteptăciunii. Surprinzător sau nu, acțiunea umană poate fi catalogată în funcție de cele trei grade de abilitate mentală: deșteptăciune, inteligență, înțelepciune. Definirile celor trei concepte pot stârni controverse sau dispute terminologice, dar ierahizarea lor pare a fi general acceptată. Și tot la nivel general s-ar părea că deșteptăciunea poate fi invocată și utilizată de oricine (desigur, nu în mod permanent!), inteligența pare a fi accesibilă doar celor bine dotați genetic, în timp ce înțelepciunea nu poate fi decât rodul comun al naturii (dota genetică) și culturii (nivelul de pregătire intelectuală/ livrescă). În treacăt fie spus, atributul de ”inteligență” a fost autoatribuit de către serviciile de informații anglo-saxone (fiind vorba despre o activitate care presupune o pregătire intelectuală specială).

Consider că serialul de față nu poate ocoli problema înțelepciunii din perioada ultimului secol, perioadă pe care o consider cea mai contradictorie și mai plină de ”recorduri” în materie de prostie & inteligență. Simpla amintire a faptului istoric că ultimul secol a cunoscut două dintre cele mai proaste conduceri la nivel de state, (respectiv conducerile statelor care au declanșat și amplificat cele două conflagrații mondiale) ar fi suficientă pentru a caracteriza ultimul secol drept record istoric în materie de prostie umană. Am mai spus-o: supremul în materie de prostie omenească îl constituie războiul. În condițiile în care te plângi de lipsă de resurse (materiale îndeosebi) care să te ajute să prosperi, a sacrifica mari cantități de asemenea resurse în speranța unui reviriment economic și politic este, neîndoielnic o formă de idiotism.  În acest joc de orgolii tâmpe au fost mereu angrenate și state/ populații care aveau suficientă înțelepciune pentru a nu declanșa războaie, dar care au fost nevoite să ia parte la război din motive de supraviețuire, respectiv de calcule menite să găsească un optim ale acțiunii/ acțiunilor umane individuale sau/ și colective. Dar tot ultima sută de ani a fost o perioadă de înflorire științifică și tehnologică fără precedent. Din păcate, cu cât vor fi mai grozave descoperirile în materie de cunoaștere, cu atât acestea se și văd puse în slujba consolidărilor militare deja apte de a distruge planeta de un număr de ori. Sigur, nu mai conteză că omenirea poate fi distrusă în totalitate o singură dată sau de mai multe ori. A doua oară oricum nu va mai fi nimeni să poată relua distrugerea planetei…

Pornind de la aceste considerente cred că pot fi utile/ interesante cititorilor mei unele gânduri, idei, concepții, teorii, doctrine, școli de gândire etc. pe tema comportamentului uman apropiat cât mai mult de un optim. Nu pot pretinde că am aplicat consecvent și conștient multe dintre afirmațiile cu rol de sugestie/ sfat/ povață în privința unor comportamente apropiate de optim. Paradoxal, regimurile comuniste și-au motivat/ justificat apariția, dar mai ales reziliența, tocmai pe baza unor ”demonstrații” că noile acțiuni sunt superioare celor deja existente în lume. Mai mult, aderența unor oameni de bună credință la promisiunile sforăitoare ale propagandei comuniste (bolșevice, în esență) s-a datorat iluziei că noile regimuri au găsit  deja OPTIMUL uman în materie de gândiri, simțiri și acțiuni care să ducă la acel BINE dorit atât pentru ei (firesc, în primul rând!) cât și pentru ceilalți semeni. Mai putem oare spera într-o teorie practică care să ajute oamenii să se apropie asimptotic de un ideal căutat de milenii?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 233. Luni 21 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (4)


Mai zăbovesc, timp de un episod, asupra binomului ”gândire critică – inteligență apreciativă”, dar, de data aceasta, dincolo de cartea ”Inteligența apreciativă” în care s-a făcut un elogiu exagerat la adresa apreciativității/ pozitivității/ ameliorabilității ca soluție panaceu. Am spus/ scris ”elogiu exagerat” pentru a da de înțeles că, în principiu, ideea de a scoate în evidență părțile bune sau care ar putea deveni bune nu-mi este nici străină și nici potrivnică. În fond, actul educațional este un management al relației părinte-copil sau profesor-tânăr, iar în cadrul acestei relații scopurile propuse presupun (dar nu limitează) apelul la mijloace pozitive, încurajatoare, stimulative, dătătoare de speranță și, în unele cazuri, de viață chiar.

Am pornit aceste episoade despre dualitatea ”apreciativ-depreciativ” ca răspuns la observația doamnei Estera Kertesz (sculptor/ artist plastic) pe tema criticii (literare) fără menajamente. I-am dat dreptate deja că încurajările sunt, adesea, punctul forte al unei deveniri altfel latente. Ca să fiu și mai convingător în faptul că am apreciat (pozitiv!) punctul de vedere al prietenei mele virtuale, voi da câteva exemple personale din fragedă pruncie și în lipsa cărora cu siguranță traseul vieții mele putea fi cu totul altul.

Visul (relativ secret) al mamei mele era ca eu să devin scriitor (un model fericit de supraviețuire în anii 50-60). Deși eu abia auzisem despre Sadoveanu și Arghezi, pe când eram în clasele V-VII, mama venea îmbujorată și mă chema de la joacă cu un argument care ține(a), evident, de Inteligența apreciativă: ”Vino repede la radio să asculți emisiunea ta preferată!” (atunci aflam că emisiunea mea preferată era una de literatură…). Altă dată motivul era și mai serios: vino repede că vorbește la radio Sadoveanu/ Arghezi/ Călinescu etc. Apoi eram lăudat că am ascultat și întrebat despre ce a vorbit … (probabil să mă testeze dacă am priceput ceva). La liceu, în clasa VIII-a, la prima lecție de engleză a venit profesorul de istorie și ne-a pus să pronunțăm niște cuvinte. Nu pot uita că mi-a spus că ”ai pronunțat ca un englez”, iar la Bacalaureatul din 1967 profesorul Ioan Grigoraș, șef de comisie, ne-a lăudat pe mine și pe o colegă (devenită ulterior o bună profesoară de engleză la Bacău) spunându-ne: ”tu ai vorbit ca un diplomat, iar tu ca o adevărată profesoară”. Partea proastă în ce mă privește a fost că nu diplomația m-a caracterizat, ci franchețea, sinceritatea, spusul pe de-a dreptul (cu costurile aferente).

Citesc, în aceste zile, Dilema veche, cap-coadă (ca de obicei). Rubrica ieșeanului Codrin Liviu Cuțitaru (C.L.C) este una de tip ficțional-moralizator, cu învățăminte de tras la finalul articolului. În numărul 704 se prezintă un caz dilematic (o dilemă etică) care are două personaje: autorul și medicul său curant/ de familie. Spre finalul carierei medicul se apucă de scris un roman și cere părerea literatului C.L.C.: are sau nu talent literar? Diagnosticul criticului a fost sec și dur (Nu!), iar medicul a murit după cinci ani (nu neapărat din această cauză). Scrie, în final, C.L.C.: ”…setea mea de obiectivitate, manifestată atunci covîrșitor, mi-a lăsat, pînă în prezent, un gust amar pentru care, evident, nu fusesem pregătit. … Ce m-ar fi costat o vorbă laudativă – în care nu credeam – adresată cuiva care mă prețuia în mod autentic? Pînă unde trebuie să meargă verticalitatea noastră în artă? Unde este trasată limita lipsei de compromis în literatură? Iată cîteva întrebări la care nu voi putea răspunde onest niciodată. Pot confirma doar că am rămas cu tristețea de a fi lăsat – măcar o dată în viață – compulsia ”profi” să o ia înaintea umanității din mine” (p. 6).  Nu pot să nu-mi amintesc despre două situații similare în care am criticat doi profesori bine cotați ai universității ieșene: Adrian Neculau și Tiberiu Brăilean (articolele despre ei se află printre cele peste o sută de postări de pe blogul unde apar și aceste episoade din serial). Ambii au decedat la un timp oarecare după ce am scris negativ despre cărțile lor. Evident că am regretat dispariția lor, dar am rămas și cu neîmplinirea/ insatisfacția – la fel ca și medicul curant al lui C.L.C. – că niciunul nu a încercat să se apere, să se explice, să contraatace chiar. Nu știu cum o fi prin alte părți, dar cred că orgoliile exagerate, hipersensibilitatea, lipsa de comunicare/ dialog, dar și lipsa de diplomație a unor critici prea critici ne omoară încet-încet…

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 232. Duminică 20 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (3)


Nu pot trece la descrierea ceva mai detaliată a inteligenței apreciative fără a constata și unele asemănări dintre această metodă de management și Metodologia Scop Mijloc (MSM). În primul rând, viziunea triadică a autorilor (exemplul scaunului cu trei picioare), apoi accentul pus pe viitor (nu pe trecutul ce nu mai poate fi schimbat și nici pe prezentul care înseamnă doar cât ai clipi din ochi). De asemenea, și autorii cărții invocă urmărirea unui scop și adecvarea unei metode de atingere a acestuia. Fără a pretinde că MSM este cea mai cea mai, că este supremul suprem, îndrăznesc să afirm aici că MSM are atuuri mai bune, mai clare și mai realiste în comparație cu Inteligența apreciativă. La nevoie pot detalia aceste plusuri.

 

Inteligența apreciativă are trei componente, ne spun autorii: a) redefinirea cadrului sau reîncadrarea; b) aprecierea elementelor pozitive și c) sesizarea modului în care poate să evolueze viitorul pornind din prezent (p. 7). Primul autor (emigrat în SUA în 1987) era obișnuit cu ”cultura critică” respectiv cu faptul că ”indicarea hiatusurilor și a deficiențelor din idei poate duce la îmbunătățirea acestora”, dar a observat că ”o cultură care duce la redefinirea ideilor altora ca lucruri posibile duce la descoperiri și concepte și mai originale, și mai rapid generate” (p. 13). Dacă așa ar sta lucrurile, spiritul critic – cel care separă grâul de neghină – ar trebui abandonat și înlocuit cu concursuri de idei novatoare care să ducă la câștiguri financiare mai mari. Cred că se pot găsi nenumărate exemple care să probeze valoarea atât a gândirii critice, cât și a gândirii apreciative. Mai mult, cred că există culturi predispuse spre atitudine critică (evreitatea) și culturi predispuse spre toleranță și stimulare pozitivă (America îndeosebi). A schimba paradigma unei culturi nu se face nici printr-o carte, nici prin cursuri universitare și nici prin decrete-legi. Este nevoie de șocuri existențiale (culturale, materiale, militare etc) care să reorienteze gândirea și cultura populației dintr-un areal oarecare. Demersul celor doi autori pare a fi destul declar (ca intenție): ”Inteligența apreciativă cuprinde în ea capacitatea de a aprecia oamenii, de a observa și de a scoate la lumină valoarea ascunsă din alții și de a vedea dincolo de stereotipuri” (p. 15). Deduc de aici că demersul celor doi autori este unul esențialmente educațional și pedagogic, și mai puțin organizațional/ managerial. Filosofia care stă la baza acestui demers este un ”optimism realist” (p. 16) pe care autorii îl iau ca punct de plecare în aplicarea metodei lor.

 

Odată cultivată inteligența apreciativă, aceasta va genera la oameni patru calități: a) stăruință; b) convingerea că propriile tale acțiuni contează; c) toleranță în fața incertitudinilor și d) reziliență de nezdruncinat (adică adaptabilitate la situații grele). Nu voi intra în detaliile și schemele de antrenament mental propuse de autor, dar concluzia mea este una nu foarte favorabilă Inteligenței apreciative: această tehnică de reformatare a minților oamenilor pentru a face din toți oamenii de pe planetă investitori și oameni de afaceri de succes ține mai mult de ceea ce cu toții numim propagandă. Propagând în mințile oamenilor unele idei (cele patru calități de mai sus fiind asemănătoare cu cele pe care le cultivă școlile militare și instructajele pentru supraviețuire) în mod firesc vor trebui dislocate altele. Mai mult, adoptarea acestui stil de gândire (unul mai agresiv decât presupusa agresivitate a gândirii critice) se bazează pe o mare doză de ipocrizie: în numele iubirii față de oameni și a viitorului mai bun pentru ei, o persoană sau o instituție își va promova interesele până la capăt și cu orice preț. Inteligența apreciativă nu este decât o tehnică psihologică de automotivare și de îndârjire în atingerea unor scopuri declarate drept ”bune” pentru toți. Cine cunoaște Metodologia Scop Mijloc poate observa că MSM este un instrument managerial mult mai folositor.

Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 231. Sâmbătă 19 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (2)


Exemplul cu care autorii vor să convingă cititorii că pozitivitatea colaborării este mai benefică decât negativitatea concurenței este acela al unei noi așezări omenești (de mare succes!) construită în deșert de către un mare investitor israelian și care a avut la bază crearea echipelor mixte: un arab urmat de un evreu (în această ordine!). ”Secretul” succesului consta în faptul că arabii și evreii erau deopotrivă (co)interesați în a coopera pentru creșterea veniturilor/ profiturilor. Inițiatorul acestui proiect a numit așezarea ”un kibbutz capitalist”. Cu alte cuvinte, un socialism pe baze capitaliste, idee care a existat și în dictaturile comuniste care s-au văzut, în final, sufocate de lipsa pieței (piață care lipsea atunci chiar într-o și mai mare măsură și economiilor capitaliste). Această filosofie ține de o perioadă deja încheiată: desființarea socialismului ca sistem social mondial. Kibbutzul capitalist de care vorbea David L. Cooperrider, prefațatorul cărții, a fost demarat după 1985, adică imediat după venirea la putere a lui Gorbaciov în URSS (fapt nemenționat în Prefață). Porumbeii păcii mondiale cu aripi sovieto-americane au zburat, cu mai mult sau mai puțin folos, până la venirea lui Putin la putere și acutizarea conflictelor ruso-americane și ruso-europene. În lipsa unui ”cer senin” politic în lume, colaborările deja bat în retragere, iar competițiile se intensifică văzând cu ochii. După venirea lui Trump la Casa Albă, a mai vorbi despre cooperare în lume seamănă cu o utopie demnă de naivi autentici. Primul autor al cărții (T.T.) descrie inteligența apreciativă ca fiind acea ”abilitate sau capacitate de a reconsidera realitatea, astfel încât să poată scoate la suprafață tot ce este mai bun în ceilalți și în mediul care ne înconjoară” (p. xx). Chiar din această primă definire se vede slăbiciunea modelului propus: nedefinirea ”binelui” (un concept foarte relativ ce frizează absolutul). A căuta ceva ce nu are cum fi definit precis este deja a juca la ruletă. Mai mult, autorii nu-și propun să extragă acel ”bun” din actorii înșiși ai procesului economic, ci din …. ceilalți! Bună treabă! Stoarcem ”bunul” din aproapele nostru, ni-l însușim și declarăm toată lumea câștigătoare și fericită! Poate aceasta este rețeta de ”succes” adoptată de România liberă atunci când a extras din Claudiu Pădurean darul său cel mai de preț: capacitatea de a minți, de a improviza și de a juca două trei sentimente și realități românești actuale (patriotismul bine cultivad de ceaușism, ignoranța bine cultivată de sistemul de educație, credulitatea bine cultivată și promovată în campaniile electorale). Mai clar: în loc să-l dea afară pe ziaristul mincinos și promotor de neadevăruri, să-l blameze depreciativ adică, redacția – care dispune evident de o bună inteligență apreciativă – l-a lăudat (apreciativ) și l-a premiat pentru numărul de like uri obținute (ceea ce înseamnă că o parte dintre cititori au citit și una-două dintre reclamele dinamice care îți intră în ochi la final de articol). Dacă scrii, de exemplu, despre o icoană făcătoare de minunății care poate fi trimisă și ramburs doritorilor, atunci înseamnă că afacerea numită ”România liberă” va prospera, iar poporul va tâmpi și mai mult (ceea ce, iarăși, este un lucru bun pentru afaceri pe termen scurt, căci pe termen lung majoritatea românilor vor fi emigrat deja de mult, sau au murit fericiți că românii sunt deștepți și demni de premiul Nobel). Utopismul celor doi autori (formulat în acest caz doar de primul) atinge cote impresionante când citim că și ”politicienii … pot să redefinească provocările și să le considere oportunități, pot să caute posibilități inerente sistemului, dar care nu au fost încă recunoscute sau utilizate, și pot să construiască plecând de la binele colectiv al cetățenilor” (p. xxiii). Citatul putea fi semnat foarte bine de Ceaușescu sau de Iliescu, mai ales dacă adăugăm și această concluzie hiperoptimistă: ”vom construi comunități mai puternice și o economie mai sănătoasă. Pe scurt, ne vom clădi un viitor mai bun.” (ibidem). Aplauze prelungite, furtunoase!

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 230. Vineri 18 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (1)


Se dedică aceste episoade despre inteligența apreciativă doamnei Estera Kertesz, o adeptă bine motivată a stimulării pozitive a oamenilor și o persoană foarte reticentă față de utilitatea criticii directe și fără menajamente.

Cred că iar am acordat, în ultimele episoade, mai multă atenție prostiei omenești (îndeosebi în dulcea și nedureroasa variantă autohtonă). Asta în detrimentul cunoașterii mai bune a inteligenței umane în general, cea care poate face viața noastră mai lungă și mai suportabilă. Până omenirea va ajunge în etapa când inteligența umană va contribui la fericirea cvasigenerală a speciei mai este de așteptat, dar … să nu disperăm. Gândirea pozitivă și apreciativă va scurta această distanță cu câteva milenii bune 🙂

Un mesaj optimist și optimizant îl transmite cartea ”Inteligența apreciativă. Cum să descoperi calitățile de la temelia creativității și succesului” scrisă de Tojo Thatchenkery și Carol Metzker (2006, San Francisco; 2008, București). Se precizează de la început că fiecare este inteligent în felul său și în domeniul pe care îl cunoaște mai bine. Mai exact, există foarte multe feluri de inteligență (”lingvistică, non-lingvistică, muzicală, spațială, somato-cinetică, spirituală, intrapersonală, orientată spre alte persoane sau către sine”, p. xiii). Rețetele generale și exagerat de generoase despre cum să devii inteligent/ fericit/ slab/ gras/ campion etc. în zece sau mai mulți pași pot fi lecturi interesante, dar nu și pentru oamenii care posedă măcar un dram de inteligență. La lista (incompletă) de tipuri de inteligențe posibile se adaugă, acum, și cea apreciativă, evident cea mai bună dintre toate, în viziunea autorilor, una care le presupune pe toate celelalte la un loc și valorează mai mult decât atât. Asemenea autoaprecieri ar trebui să fie un motiv de reflecție pentru toți autorii care își anunță obiectul studiului lor ca fiind supremul supremului și ofertantul universal de soluții câștigătoare. Dar dincolo de acest minus (de înțeles oarecum, din motive financiare, de marketing adică…), cartea și tema propusă merită interes și atenție.

Subtitlul cărții (unul care rezumă excelent întreg conținutul acesteia) este: ”Seeing the Mighty Oak in the Acorn” / ”Să vezi într-o ghindă stejarul falnic”. Varianta românească a subtitlului este, zic eu, mai puțin metaforică, dar mult mai comercială decât originalul: ”Cum să descoperi calitățile de la temelia creativității și succesului”). Formula ”Să vezi într-o ghindă stejarul falnic” este comparabilă și chiar identificabilă cu altele, mai mult sau mai puțin vehiculate: ”să vezi în prezentul imediat, viitorul dorit”, ”să gândești pozitiv”, ”să vezi în blocul de piatră statuia” (Michelangelo), ”să vezi un posibil scop final dintr-o sumă de mijloace existente sau posibile de atras” (Metodologia Scop Mijloc), ”lasă imaginația să lucreze și vei fi mirat de cât de creativ poți fi”, ”unde imaginație nu e, nici rezultate dorite nu pot fi”, ”distrugere creatoare” (Shumpeter, după modelul biblic), ”seeing the end in mind/ să ai mereu finalul în minte” (Covey) etc. Totuși, comparația cu ghinda de (viitor) stejar are cel puțin o limită: genetic vorbind, din orice ghindă sănătoasă poate răsări un stejar care poate crește falnic, fără vreun efort particular. Dar din orice idee sănătoasă nu va ieși o realizare falnică decât cu multă trudă și tenacitate. Conchid că subtitlul românesc este mai realist și mai aplicativ decât originalul.
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 229. Joi 17 august 2017. Prostirea prin presa prostituată și tot mai prost situată (8)


În încheierea analizei dedicate unui articol prost scris și prin care autorul (Claudiu Pădurean) comunică destule prostii cititorilor săi, întru ușoara și rapida lor prostire, dar și întru a sa proprie preamărire (inclusiv financiară), încerc unele posibile explicații și concluzii. Criticile mele (referitoare la faptul că Roegen nu este chiar un necunoscut în România, că nu există nicio dovadă referitoare la propunerea ca NGR să primească Premiul Nobel pentru economie și că ”Limitele creșterii”/ ”Limits to Growth” nu are nimic în comun cu savantul român de cetățenie americană) ar trebui să nască o minimă replică din partea autorului și/ sau a conducerii ziarului ”România liberă”, dar și din partea asociațiilor profesioniștilor din presă. Evident, nimic din toate astea nu se va întâmpla pentru că – vor zice nu doar cei vizați, dar și cititori ai acestor rânduri – trăim în țara noastră și asta explică totul (adică, las-o moartă că tot n-o mai învie nimeni devreme ce merge și-așa). Asociațiile de jurnaliști se bat și pentru libertatea de a emite orice opinie (chiar dacă opinia emisă este o prostie, un neadevăr sau o manipulare ieftină) în numele libertății presei. OK, dar înseamnă oare asta că breasla jurnaliștilor nu ține chiar deloc la demnitatea ei?

 

Pentru că afirmațiile mele (cele trei reamintite mai sus) sunt nu doar grave, ci și lăsate fără răspuns, încerc să găsesc posibile explicații/ justificări  în favoarea autorului Claudiu Pădurean, dar cu câteva mici condiții. Iată-le:

 

  1. Afirmația despre faptul că NGR este (aproape) necunoscut se bazează ferm pe un sondaj de opinie aplicat pe un eșantion reprezentativ pentru întreaga populație a României. Dacă rezultatele obținute arată clar și irefutabil că NGR este (aproape) necunoscut în România anului 2017, atunci evident că C.P. are dreptate și nu eu.
  2. Dacă Departamentul de Investigații al ”României libere” a obținut, prin mijloace specifice, informația de la Banca Suediei (cea care acordă acest premiu asimilabil Premiului Nobel. cel acordat de Fundația Nobel) că Nicolae Georgescu-Roegen a fost propus pentru obținerea acestui premiu în anul xxxx, propunere făcută de yyyy, alte persoane nominalizate fiind zzzz, dintre care s-a optat pentru ZZ pentru următoarele merite…, atunci jurnalistul C.P. este cel care are dreptate să afirme că savantul româno-american a fost propus pentru Premiul Nobel, iar eu m-am grăbit cu criticile mele neîntemeiate.
  3. Dacă Clubul de la Roma (cei 100 de savanți care alcătuiesc acest select Club mondial, printre care și Mugur Isărescu) recunoaște că lucrarea ”Limitele creșterii” este opera savantului Nicolae Georgescu-Roegen și nu al unui colectiv format din patru persoane în frunte cu Dennis L. Meadows & Donella H. Meadows, atunci eu sunt în gravă eroare, iar jurnalistul Claudiu Pădurean trebuie lăudat pentru că a restabilit adevărul istoric după 45 de ani în care toată lumea a vorbit/ scris drespre Raportul Meadows și nu despre Raportul Roegen.

În cazul în care cele trei condiții nu sunt îndeplinite, atunci înseamnă că cele peste 136 de like uri primite de articol pe internet sunt o confirmare a ignoranței cvasigeneralizate care caracterizează în bună măsură electoratul român și care permite oric(ăr)ui (ziarist) să afirme orice fără să aducă vreo dovadă concretă. Așadar, prostia nu este întotdeauna ceva care ne face să zâmbim/ râdem, ci este un serios semn că lucrurile merg la noi într-o direcție foarte tristă.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 229. Joi 17 august 2017. Prostirea prin presa prostituată și tot mai prost situată (8)


În încheierea analizei dedicate unui articol prost scris și prin care autorul (Claudiu Pădurean) comunică destule prostii cititorilor săi, întru ușoara și rapida lor prostire, dar și întru a sa proprie preamărire (inclusiv financiară), încerc unele posibile explicații și concluzii. Criticile mele (referitoare la faptul că Roegen nu este chiar un necunoscut în România, că nu există nicio dovadă referitoare la propunerea ca NGR să primească Premiul Nobel pentru economie și că ”Limitele creșterii”/ ”Limits to Growth” nu are nimic în comun cu savantul român de cetățenie americană) ar trebui să nască o minimă replică din partea autorului și/ sau a conducerii ziarului ”România liberă”, dar și din partea asociațiilor profesioniștilor din presă. Evident, nimic din toate astea nu se va întâmpla pentru că – vor zice nu doar cei vizați, dar și cititori ai acestor rânduri – trăim în țara noastră și asta explică totul (adică, las-o moartă că tot n-o mai învie nimeni devreme ce merge și-așa). Asociațiile de jurnaliști se bat și pentru libertatea de a emite orice opinie (chiar dacă opinia emisă este o prostie, un neadevăr sau o manipulare ieftină) în numele libertății presei. OK, dar înseamnă oare asta că breasla jurnaliștilor nu ține chiar deloc la demnitatea ei?

 

Pentru că afirmațiile mele (cele trei reamintite mai sus) sunt nu doar grave, ci și lăsate fără răspuns, încerc să găsesc posibile explicații/ justificări  în favoarea autorului Claudiu Pădurean, dar cu câteva mici condiții. Iată-le:

 

  1. Afirmația despre faptul că NGR este (aproape) necunoscut se bazează ferm pe un sondaj de opinie aplicat pe un eșantion reprezentativ pentru întreaga populație a României. Dacă rezultatele obținute arată clar și irefutabil că NGR este (aproape) necunoscut în România anului 2017, atunci evident că C.P. are dreptate și nu eu.
  2. Dacă Departamentul de Investigații al ”României libere” a obținut, prin mijloace specifice, informația de la Banca Suediei (cea care acordă acest premiu asimilabil Premiului Nobel. cel acordat de Fundația Nobel) că Nicolae Georgescu-Roegen a fost propus pentru obținerea acestui premiu în anul xxxx, propunere făcută de yyyy, alte persoane nominalizate fiind zzzz, dintre care s-a optat pentru ZZ pentru următoarele merite…, atunci jurnalistul C.P. este cel care are dreptate să afirme că savantul româno-american a fost propus pentru Premiul Nobel, iar eu m-am grăbit cu criticile mele neîntemeiate.
  3. Dacă Clubul de la Roma (cei 100 de savanți care alcătuiesc acest select Club mondial, printre care și Mugur Isărescu) recunoaște că lucrarea ”Limitele creșterii” este opera savantului Nicolae Georgescu-Roegen și nu al unui colectiv format din patru persoane în frunte cu Dennis L. Meadows & Donella H. Meadows, atunci eu sunt în gravă eroare, iar jurnalistul Claudiu Pădurean trebuie lăudat pentru că a restabilit adevărul istoric după 45 de ani în care toată lumea a vorbit/ scris drespre Raportul Meadows și nu despre Raportul Roegen.

În cazul în care cele trei condiții nu sunt îndeplinite, atunci înseamnă că cele peste 136 de like uri primite de articol pe internet sunt o confirmare a ignoranței cvasigeneralizate care caracterizează în bună măsură electoratul român și care permite oric(ăr)ui (ziarist) să afirme orice fără să aducă vreo dovadă concretă. Așadar, prostia nu este întotdeauna ceva care ne face să zâmbim/ râdem, ci este un serios semn că lucrurile merg la noi într-o direcție foarte tristă.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 228. Miercuri 16 august 2017. Prostirea prin presa prostituată și tot mai prost situată (7)


Un articol prost scris poate nu ar merita atâtea episoade din acest serial, dar cred că lucrurile sunt simptomatice și foarte grave pentru bietul cititor care ia de bun tot ce se scrie și se afirmă ”la ziar”. În fond, un cititor doritor de informații despre NGR putea afla de pe Internet mult mai multe informații, și desigur mai corecte. În dialogul din 2012, moderatoarea tv a afirmat că ”presa de la noi seamănă tot mai mult cu cea din perioada cealaltă” (ceaușistă adică), afirmație la care Claudiu Pădurean a subscris imediat. Știa el ce știa. Cum am mai scris, articolul vizează senzaționalul: viața grea a savantului, câteva nume mari cu care s-a întâlnit, dar esența articolului – cred eu – ar fi trebuit să fie CONȚINUTUL CONTRIBUȚIEI roegeniene la dezvoltarea așa numitelor ”științe economice” (în fond o colecție de opinii despre afaceri, bani și prosperitate). Or, tocmai asta lipsește! Întrebați pe oricare dintre entuziaștii care au distribuit articolul în cauză pe ”pereții” conturilor lor care a fost contribuția marelui economist la dezvoltarea omenirii și veți primi o ridicare din umeri. Mai mult, autorul însuși nu a priceput mare lucru din teoria lui NGR pe care o descrie astfel: ”În esență, aceasta afirmă că toate resursele naturale sunt degradate ireversibil când sunt utilizate în activitatea economică. Deceniile care au trecut de atunci confirmă justețea teoriei formulate de Nicholas Georgescu-Roegen”. Această formulare a la Gâgă este demnă de un absolvent mediocru de gimnaziu care știe că orice resursă consumată este o resursă…. degradată. Astfel, dacă mănânci resursa pâine, nu o mai poți face la loc. Pâinea mâncată este ireversibil degradată. Dar NGR nu a spus asta. El se referea la ENERGIE, mai exact la energia din resurse care este – finalmente și fatalmente – epuizată în producție, apoi a conexat această dezordine provocată naturii cu inevitabila dezordine socială care va apărea după ce lupta pentru supraviețuire se va intensifica. Adică puțin Malthus, puțin Marx și ceva biofizică și semnalul lansat către omenire este gata! Desigur, de aici s-au dezvoltat școli ecologiste/ ambientaliste/ progresiste/ naturaliste etc. care luptă pentru prezervarea mediului. Toate ideologiile de stânga au și ceva din acest melanj postmodern și inter-trans-disciplinar. În fine, în lipsa unei trimiteri corecte la ceea ce a scris savantul româno-american, Claudiu Pădurean vine cu o nouă minciună: una și mai gogonată și mai ușor de detectat. Pur și simplu îi atribuie lui NGR calitatea de autor al cărții ”Limitele creșterii” (cunoscut și ca Raportul Meadows, nu Raportul Roegen!). Iată mostra de neprofesionalism criminal al unui ”ziarist” care ar fi în stare să afirme și că el a scris Biblia sau că Shakespeare a scris ”Moromeții”: ”Un savant recunoscut pe plan mondial (titlu). În anii 1970, Nicolae Georgescu-Roegen a avut o scurtă colaborare cu Clubul de la Roma și s-a afirmat drept unul dintre cei mai influenți economiști ecolo­giști. În această perioadă, el a publicat una dintre cele mai importante lucrări ale sale, Limitele Creșterii, care a apărut chiar sub egida Clubului de la Roma. Această lucrare a stârnit largi controverse, pentru că atrăgea atenția întregii omeniri că dezvoltarea economiilor occidentale poate fi încetinită de numeroși factori, inclusiv de epuizarea unor resurse naturale. În momentul publicării cărții, Nicolae Georgescu-Roegen a fost aspru criticat de mulți economiști, însă criza petrolului, care a apărut câțiva ani mai târziu, a demonstrat că savantul român avea dreptate.”  Avem o mostră de degradare ireversibilă a presei din RO)!.  Contrazicerea afirmației false din textul citat mai sus o găsim ușor pe internet:  http://www.eumed.net/ecorom/XVIII.%20Cresterea%20economica/4%20limitele_cresterii.html . Roegen nu a participat la studiul comandat de Clubul de la Roma (nici măcar nu este amintit în carte!). În afară de cazul în care nu ne aflăm în fața unui caz patologic (mitomanie), prezența acestor minciuni multiple într-un articol de ziar ar merita începerea unor studii de caz serioase despre calitatea presei de la noi.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 227. Marți 15 august 2017. Prostirea prin presa prostituată și tot mai prost situată (6)


 

După ce ați ascultat cu atenție interviul acordat acum 5 ani de către autorul articolului din România Liberă (Claudiu Păduraru) vă invit să citiți cu și mai mare atenție articolul cu titlul ”incendiar”/ otevist/ ghițătv-ist/ alarmist ”Povestea unuia dintre cei mai importanți economiști din lume. Necunoscut în țară, românul Nicholas Georgescu-Roegen a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Economie | DOSAR ROMÂNIA LIBERĂ”. (http://romanialibera.ro/aldine/history/povestea-unuia-dintre-cei-mai-importanti-economisti-din-lume–romanul-nicholas-georgescu-roegen-a-fost-la-un-pas-de-premiul-nobel-pentru-economie–dosar-rom%C3%82nia-libera–463841)  Am arătat deja că titlul conține neadevăruri. În primul rând, NGR nu este un necunoscut. Chiar cu acest neadevăr începe articolul: Unul dintre cei mai mari economiști din ultimele decenii este un român aproape necunoscut în țara sa natală”. (după ce în titlu se afirma că este ”necunoscut în țară”, în acest pasaj NGR devine ”aproape necunoscut”). Dar imediat urmează o nouă minciună: ”Nicholas Georgescu-Roegen a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Economie, însă nu a reușit să primească această recunoaștere internațională.”. Am apelat la Mr. Google și l-am rugat să mă ajute să găsesc nu doar Lista cu laureați Nobel pemtru economie, ci și nominalizații, respectiv anul în care s-a făcut presupusa nominalizare a lui NGR pentru Nobel. După ceva căutări, aflu că cititorul ziarului ”R.L” a fost prostit/ mințit din nou. Iată dovada: http://www.nobelprize.org/nomination/economic-sciences/ Din textul ”Despre nominalizarea pentru Premiul Nobel pentru economie” aflu că  ”Nomination to the Prize in Economic Sciences is by invitation only. The names of the nominees and other information about the nominations cannot be revealed until 50 years later”. (adică nominalizările sunt ținute la secret timp de 50 de ani). Primul premiu Nobel pentru economie a fost acordat în anul 1969. 1969 + 50 = 2019. Deci abia în 2019 vom putea afla care au fost nominalizații pentru primul premiu Nobel pentru economie și cine i-a propus. Rezultă că nu avem, azi, nicio informație în legătură cu vreo eventuală propunere a lui N.G.-R. pentru a primi acest premiu pentru simplul motiv că informația nu este făcută publică. Este mai mult decât evident că informația oferită de R.L. este falsă, fiind o dezinformare și o inducere în eroare cu bună știință a cititorilor de către un ziarist impostor în căutare de senzațional și rating. Articolul a primit 100 distribuiri (pe bune?) în ziua publicării, deci minciunea s-a distribuit repede în lumea celor care preiau informații fără să verifice. Normal ar fi ca redacția ziarului România Liberă să publice o dezmințire, să oblige autorul să prezinte scuze cititorilor și să ia măsuri de corecție la adresa acestuia.  Întrebarea mea (retorică) este însă următoarea: oare câte distribuiri ar fi avut acest articolaș dacă nu se insera minciuna gogonată cu Nobelul? Răspunsul meu ar fi: foarte puține, spre deloc. Dar dacă invoci Nobelul (= supremul în materie de știință), apoi sugerezi inechitatea din partea străinilor răi care nu au acordat unui român un drept ce i se cuvenea (?) atunci să te ții emoții, exclamații și imprecații! Gestul unui ziar de a scoate la iveală realizările unui fost cetățean român (etnic: greco-român) și de a arăta că nu suntem deloc nevrednici în materie de cercetare de vârf este unul onorant în sine. Dar apelul tâmp la mijloace necinstite/ incorecte, respectiv la informații fabricate (ex-burtis), este cât se poate de reprobabil și este unul care demonstrează exact contrariul cu referire la românii contemporani: nu sunt în stare să scrie un articol de ziar fără să mintă. Oare chiar nu a putut autorul să facă o cercetare pe Google pentru a verifica eventuale zvonuri lansate de doritorii de rating (ah, marketingul!)? Sau zvonerul este chiar autorul? Am scris pe Facebook în mai multe rânduri despre idioțenia de a-l înhăma pe savantul Anghel N. Rugină la un presupus atac împotriva corporațiilor transnaționale exploatatoare etc. (evident, acesta nu a scris niciodată așa ceva). Stilul folosit era cel de la ”România Mare”, stil ce pare a fi agreat și de ”România liberă”. Pe când o fuziune pentru a avea un ziar ultranaționalist autentic numit România Mare și Liberă?

Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 226. Luni 14 august 2017. Prostirea prin presa prostituată și tot mai prost situată (5)


Reiau, din episodul anterior afirmația tranșantă a lui I. C., la care subscriu: ”Dacă eşti jurnalist, nu minţi. Jurnalist e tocmai ăla care este înnebunit să găsească o informaţie adevărată, nu să născocească.” Citesc, acum câteva zile (12 august 2017) un articol în ”România liberă” intitulat ”Povestea unuia dintre cei mai importanți economiști din lume. Necunoscut în țară, românul Nicholas Georgescu-Roegen a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Economie | DOSAR ROMÂNIA LIBERĂ”. În mica lume a ziarelor românești, ”R.L.” părea un ziar cu (ceva) pretenții, chiar dacă este mai mult tabloid decât quality, practicând grațios (și) dezinformarea. Titlul este exact de format tabloid(ic), cititorul alocând imediat timp pentru a afla dacă amintitul român e vreun profesor de la S. Haret sau de la D. Camtemir și dacă propunerea pentru Nobel a fost făcută pentru anul trecut sau pentru acest an (Născut în anul 1906 la Constanța, Roegen a murit în 1994 în SUA). Autorul și corectura merită chiar un mic ”laudatio” pentru că în titlu este folosit ”dintre” și nu ”din”, dar merită și un sincer ”hai siktir” pentru dezinformarea care pornește în titlu (și care, apoi, inevitabil, va continua și în conținut). Cum adică ”necunoscut în țară”? Necunoscut (poate!) pentru cei de la ”R.L.”, dar nu pentru orice absolvent de Economie, Biologie sau Fizică. Cartea principală a lui Roegen, ”Legea entropiei și procesul economic” (apărută în SUA în 1971) a fost tradusă și publicată la Editura Politică în anul 1979, din inițiativa lui Valter Roman (binecunoscutul internaționalist bolșevic, tatăl lui Petre Roman). În pofida apelului la matematică și la legi ale fizicii, cartea lui Roegen este una despre comportamentul uman și raporturile  sale culturale cu natura. Chiar dacă Roegen a criticat unele afirmații ale lui Marx, per ansamblu gândirea roegeniană este una clar de stânga, cu multe tente marxiste și dirijiste, incompatibile cu economia liberă, de piață (Roegen disprețuia clar libera concurență și o așeza la baza crizelor ciclice ale capitalismului). În ”Prefața” la această lucrare, se precizează: ”Legătura cu marxismul se simte puternic atunci când N. Georgescu-Roegen se referă la schimbările calitative care, în interpretarea acestuia afectează orice evoluție. Atît de frecvente sînt referirile la Marx, încît cartea pare un dialog continuu cu acesta, iar admirația pe care o nutrește nu numai pentru opera, ci și pentru omul de știință Marx este relevată adeseori prin expresiile: ”Marx avea dreptate….”, ”Marx ar fi cel mai mare econometrician al tuturor timpurilor” etc. ” (p. 37). Date fiind aceste date, este greu de imaginat că un simpatizant al marxismului, fie el și cetățean american, ar putea primi Premiul Nobel pentru economie. Departe de a nega orice merit al matematicianului N. Georgescu-Roegen, binecunoscutul economist român de cetățenie americană (sau economist american de origine română, cum se scrie în articol) Nicholas Georgescu-Roegen este întemeietorul bioeconomicii (Bioeconomics) înscriindu-se în tot mai puternicul curent interdisciplinar, precursor al transdisciplinarității. Și după 1989 despre N.G.-R. s-a scris destul: chiar în anul morții sale (1994), J.C. Drăgan și M.C. Demetrescu publică la Editura ”Europa Nova” cartea ”Economistul mileniului III. Nicholas Georgescu-Roegen. Profetul arhitect al noii gândiri”. Autorul articolului din ”R.L.” este Claudiu Pădurean, un clujean cu cel puțin două decenii de presă, jurist, redactor șef la ”Cluj Today”, angajat la ”România Liberă”, monarhist convins și doctorand la binecunoscutul profesor Michael Schafir de la UBB Cluj. Un interviu din 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=AWFKng1MWLM)  ne prezintă un ziarist inteligent, cunoscător al modurilor în care se prostituează presa și prestatorii ei, un critic al presei-preș etc. Înainte de a vedea cum poate semna un asemenea ziarist experimentat un articol cu prea multe erori și inexactități sugerez să alocați cca jumătate de oră pentru  a vedea și auzi cum gândește ziaristul clujean. În episodul următor voi încerca o explicație a impardonabilei gafe jurnalistice făcute de un jurnalist care pretinde la a da lecții de etică în jurnalism.

Liviu Druguș  Pe mâine!