liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (2)  


de Liviu Druguș

Din punctul de vedere al structurării romanului pe capitole și subcapitole, Cuprinsul (p. 247) arată o compoziție triadică: un ”Prolog”, un singur capitol (”Moreno”) care conține 31 de subcapitole și un ”Epilog”. Tehnoredacțional vorbind, cred că ”Moreno” ar fi putut fi un subtitlu al cărții, nicidecum titlul unicului capitol de carte. De ce ”Moreno”? Pentru că întreaga poveste se țese prin insistente raportări imaginare sau faptice la psihodrama binecunoscutului psihiatru american J.L. Moreno. (vezi Anexe).  Forțând puțin nota, aș putea spune că autoarea practică nu doar psihodrame moraniene, ci face un melanj postmodern sui generis între Freud și Moreno, astfel încât rezultatul viziunii auctoriale este nu doar unul centrat pe conceptul de ”psihodramă Moreno”, ci pe un concept nou, pe care l-aș numi psiho-sexo-dramă. Din punct de vedere comercial alegerea este una bună, știut fiind că sexul vinde (bine!), așezînd-o pe Doina Popescu în categoria scriitoarelor-femei din contemporaneitatea postdecembristă (amintesc câteva: Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș) care abordează sexul cu oarece obstinație, cu nuanța că limbajul explicit lipsește în cazul de față.  Speculând puțin (mai mult), cred că autoarea nu este pe deplin conștientă de faptul că practică tehnici postmoderne, ipoteză întărită și de faptul că, la un moment dat, referindu-se la modul de gândire postmodern, l-a grafiat ironic ”p(r)ostmodern”.

Pe de altă parte, cei doi evrei celebri (Freud și Moreno) sunt asociați cu un altul (Tristan Tzara) al cărui tablou și extras din revista lansată de avangardiștii din jurul lui tronau la Lăptărie, insinuându-se în dialogurile și comentariile celor șase personaje ale romanului. Autoarea îl caracterizează pe T.T. drept ”frumosul nostru dadaist, pe care, culmea culmilor, râsul îl urâțea” – p. 10). Doi dintre aceștia (Moreno și Tzara) mai au ceva comun: sunt născuți în România.

Pentru că am notat deja acest aspect etno-rasial (precizat în biografiile oferite de Wicki) cred că poate fi formulată observația că autoarea, Doina Popescu, are o preferință evidentă pentru citarea/ invocarea mai insistentă a unor nume celebre care provin din lumea iudaică (poate fi o afinitate genetică, una spirituală sau chiar una comercială, celebritatea unor nume împrumutând o mică aură de celebritate și autoarei). Iată deja o listă cu nume de evrei celebri care sunt amintiți în carte: psihologul și psihiatrul româno-austriaco-american Jacob Levy Moreno (1889 – 1974), medicul neuropsihiatrul ceho-austriaco-britanic Sigmund Freud (1856 – 1939),  poetul avangardist român, stabilit în Franța Tristan Tzara (1896 – 1963), poetul român Urmuz (Avram Leiba Esra Zissu) (1883 – 1923), scriitorul ceh de limbă germană Franz Kafka (1883 – 1924), fizicianul german-apatrid-elevețian-american Albert Einstein, filosoful, economistul și revoluționarul german Karl Marx (1818 – 1883), dar și germano-americanii Frați Marx (1905 -1949 – anii de activitate), pictorul ruso-belarus Chaim Soutine (1893 – 1943), Ecleziastul (fiul lui David împăratul Ierusalimului), primul profet al iudaismului/ mosaismului, israelitul Moise, regele și înțeleptul Solomon (fiul lui David) (n. ? – m. 931 î.e.n.). Poate pentru a nu permite această speculație cu privire la preferința autoarei pentru nume celebre din lumea iudaică, pe parcursul acțiunii mai sunt invocate și nume care nu sunt cunoscute ca aparținând de lumea iudaică: generalissimul politruc bolșevic georgiano-osetin rusificat sovietic Iosif Visarionovici Stalin  (1878 – 1953), scriitorul, jurnalistul, filosoful și activistul social francez Jean Paul Sartre (1905 – 1980), regizorul și scenaristul italian Fellini (1920 – 1993), artistul plastic spaniol Pablo Picasso (1881 – 1973), pictorul germano-francez Hans Hartung (1904 – 1989), pictorul spaniol Goya (1746 – 1828), tenorul italian Beniamino Gigli – O sole mio! –  (1890 – 1957), scriitoarea americancă de origine franceză Anais Nin (1903 – 1977), pictorul francez americanizat Marcel Duchamp (1887 – 1968), soprana americană de origine greacă Maria Callas (1923 – 1977), cântăreața sex simbol americană Marilyn Monroe (1926 – 1962),  chimistul rus Mendeleev (1834 – 1907), numele de scriitori celebri dintr-o bibliotecă, saxofonistul și jazzistul american de culoare John Coltrane (1926 – 1967), romancierul, poetul și eseistul argentinian Jorge Luis Borges (1899 – 1986), regizorul și producătorul britanico-american Alfred Hitchcock (1899 – 1986), fizicianul englez Stephen Hawking (n. 1942) precum și câteva nume din cultura muzicală românească: Titi Botez (1902 – 1957), Jean Mascopol (1903 – 1980) și Cristian Vasile (1908 – 1985).

Chiar de la primele rânduri ale scriiturii/ lecturii cititorul este bombardat cu cuvinte rare (neologisme, arhaisme, cuvinte de specialitate din varii domenii etc.) fapt care are darul deopotrivă de a atrage și de a respinge: atrage pe cititorul curios și dornic de a învăța cuvinte, sintagme și sensuri noi, dar îl va respinge pe cel care caută doar facilul și firul narativ grăbindu-se să traverseze textul pentru a vedea, simplu și simplist, ce-au mai făcut personajele cărții. Aș paria că majoritatea cititorilor nu sunt familiarizați cu cuvinte ca: brigantină (pânză de corabie), bric (corabie cu două catarge), anouri (inele pentru perdele), in larghetto (un tempou între largo și andante), bemă (necunoscut de DEX și nici de Google), basileu (titlu purtat de împărații bizantini), basilisă (soția basileului, împărăteasa), hieratic (preoțesc, care ține de lucruri sfinte, solemn, sacerdotal – aici autoarea comite o mică tautologie scriind ”un pic hieratică în gravitatea ei solemnă” – p. 14), potestas (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Potestas), palestră (spațiu destinat practicării sporturilor, vezi http://www.libris.ro/userdocspdf/481/Pagini%20uitate%20din%20istoria%20educatiei%20fizice731.pdf ) etc.

Deși titlul unicului capitol al cărții este intitulat ”Moreno”, adică tehnică de autocunoaștere bazată pe interrelațiile indivizilor în cadrul grupurilor mici (cu trimitere clară la J.L. Moreno 1889-1874, evreul născut în România), conținutul acestor psihodrame este unul preponderent sexual trimițând cititorul cu gândul mai mult la S. Freud (1856-1939, evreul născut în Cehia). Primul subcapitol al romanului (10 pagini) excelează (ca să nu spun exagerează) cu trimiteri directe și indirecte la sex. Le voi aminti sub titlul comun de ”aluzii sexoase”. În ultimă instanță, fiecare autor își alege propriile capcane (captatio benevolentiae) pentru a-l ”prinde” pe cititor și a-l influența în de decizia sa de a continua (sau nu) lectura. Iar sexul,  cum spuneam, vinde bine, atrage cititori de toate vîrstele, fapt speculat corect și de medicul Freud.

Sub raport structural, primul subcapitol fixează autoarea în prezentul cenușiu al zilelor și nopților anilor 90, mai exact descrie personajul povestitor al romanului (Aurora) într-o dimineață de iarnă mohorâtă, moment de reflexii existențiale și de meditații deduse din șirul amintirilor unor întâmplări petrecute cu trei ani în urmă în Istanbul, loc unde șase români se întâlnesc, turiști fiind, la Catedrala Sfânta Sofia. Prima persoană evocată de Aurora este Iulia, cea cu apetitul sexual cel mai formidabil din grup, invocare prin care autoarea fixează rostul ”amintirii Iuliei, Istanbulului și-a lui Moreno” (p. 10). Triada IuliaIstanbulMoreno este definitorie pentru întreg romanul: Iulia este cea mai sexoasă – cea care induce rememorări pe aceeași temă și celorlalți membri ai grupului; Istanbul este locul de pornire/ formare a grupului celor șase, mai exact bazilica Sfânta Sofia/ Sfânta Înțelepciune/ Înțelepciunea Divină, loc care prilejuiește rememorarea vieții împărătesei bizantine Teodora; iar Moreno este psihiatrul american care a oferit specialiștilor metoda numită ”psihodramă” ca un mijloc de autocunoaștere a individului în cadrul unui grup.

Se descrie, chiar de la primele pagini, Lăptăria lui Enache, locul magic/ miraculos de la ultimul etaj al TNB, unde au loc majoritatea întâlnirilor membrilor grupului (nu întotdeauna în formulă completă). Sigur, zona teatrului bucureștean consună cu jocul (psiho)dramatic al personajelor. Este introdus în peisaj (printr-un portret agățat în bar) și reprezentantul avangardei literare europene, Tristan Tzara, dar și revista avangardiștilor al cărui unic număr a reușit să stârnească un scandal pe teme de moralitate/ impudicitate. Moralitate? Abatere de la unele norme rigide ale comportamentului? De ce nu? Moralitatea (comportamentul individului) este un fapt tot mai relativ, mai ales în lansarea noilor mode, metode, stiluri, moduri de gândire, avangarde etc. Aceasta este marcată temporal de perioada în care relativitatea einsteineană își punea amprenta pe cât mai multe aspecte ale vieții europenilor. O simplă constatare: istoria omenirii este un continuum de conservări/ rigidizări alternând cu schimbări/ flexibilizări ale modului de gândire, simțire și acțiune (numit, pe scurt, management). Mereu, la granițele dintre epoci au fost scurte sau lungi lupte pentru afirmarea noului, concomitent cu includerea unor elemente ale vechiului în noile construcții conceptuale. Doina Popescu, o gânditoare de stânga, adeptă a noului (a altceva – ului) care nu se poate împăca cu gândul încremenirii în proiecte vetuste și demne de uitare.

Cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” poate fi citită și ca un fals tratat de hedonism, unul în care ipoteza de lucru este că fericirea – la fel cum frumosul este în ochii privitorului – este doar în inima și mintea fiecăruia. Poți fi, din punct de vedere personal, deopotrivă o prostituată fericită, o soție fericită, o împărăteasă fericită – totul în funcție de contexte și de propria ta devenire. Pe scurt, totul este relativ, comportamentul uman (moralitatea) în primul rând este relativ(ă). Fără căderea în relativismul postmodernist nicio abatere benefică n-ar mai putea apărea – totul ar rămâne încremenit într-o sumă de reguli fixe a căror nerespectare poate aduce neplăceri pe lumea cealaltă, sau chiar pre lumea asta. Hibriditatea/ malanjul/ amestecul/ amalgamul sunt caracteristicile postmodernității și ale gândirii postmoderne. Din păcate, încremenirea în proiectul modernist nu le permite multora dintre noi să vadă/ întrezărească dinamica nimicitoare și aiuritoare a combinațiilor greu previzibile, dar cu impact/ efect uriaș asupra contextelor anchilozate. Combinatorica dintre convențional și nou va asigura multe victorii celor ce vor ști să o utilizeze. Și pentru că toate astea trebuie să aibă nume, eu le-am numit – sintetic și bine amalgamat – Metodologia Scop Mijloc.

Sub semnul relativității postmoderne este și plasarea întâmplărilor din roman (îndeosebi întâlnirea din Turcia a celor șase români) sub semnul predeterminării/ predestinării concomitent/ simultan cu dulcea iluzie a liberului arbitru. Adică se poate și-și (una dintre caracteristicile postmodernismului, concretizată și în cuvintele ”melaj”, ”amalgam”, ”amestec”, ”hibris”. Inteligentul Einstein este chiar invocat cu o butadă a sa prin care ideea de coincidență este (aparent) desființată și pusă, ad hoc, sub semnul determinismului (divin): ”Coincidența este felul în care Dumnezeu își păstrează anonimatul” (p. 12). Adică, Dumnezeu ar prefera să nu fie cunoscut, comentat, antropologizat etc. pentru simplul motiv pentru care infinitul nu poate fi cuprins/ descris/ măsurat. (Amintesc, în treacăt, o definiție interesantă a ideii de Dumnezeu, oferită de un celebru matematician: ”Dumnezeu este atunci când infinitul mare îl cuprinde pe infinitul mic și invers”. Desigur, asta se întâmplă în mod simultan și continuu.

Revenind la ”aluziile sexoase” din acest prim subcapitol, precizez că jumătate din paginile acestuia sunt dedicate Teodorei, vestita împărăteasă a Bizanțului, voluptoasă voinicește și violent vibratorie la orice atingere cu sexul masculin, dar deopotrivă frumoasă și inteligentă, abilă și, în final, protectoare a castității familiale, fiind, după moarte canonizată ca sfântă.  Din nou suntem aruncați în butoiul cu relativism! Cum adică să accepți că poate exista o curvă sfântă? Ei bine, dacă vrei, poți! (Au putut și cei care l-au canonizat și pe voinicul mult iubitor de soții pre numele său de curvar sfânt împărătesc de Ștefan Cel Mare (acum și Sfânt). În fond Decalogul nu anatemizează curvia, ci doar preacurvia. Dar, înainte de a o prezenta pe Teodora și virtuțile ei (prea?)curvești, prima aluzie sexoasă este făcută de povestitoarea Aurora atunci când vorbește despre revista scoasă de avangardiști numind-o ”fal(n)ica revistă” (p. 11). Aluzia la organul sexual masculin este aproape directă, copiile xeroxate ale acestei reviste tapetând drumul spre bar al consumatorilor din Lăptărie, această accesibilitate a oamenilor la informații de orice fel fiind una dintre consecințele bruștei liberalizări de după 1989. (Chiar autoarea a declarat că această carte este despre descătușarea libertății de expresie după 1989). După aluzia la organul erectil masculin se impunea o echilibrare prin trimiterea la organul vibratil feminin: descriind-o pe Teodora, Aurora vede în bazilică un ”dom rotunjit ca un uter divin” (p. 14). A treia aluzie sexoasă se referă la amintirea statutului de prostituată al Teodorei atunci când o descrie pe împărăteasă drept ”o fostă prostituată” (p. 14), cea care avea – în imaginația Aurorei – ”o respirație sacadată… din spatele amforei” (p. 14) și care ducea o ”luptă nesfârșită dintre pofta carnală și dezgustul moral” (p. 14). Și tot Teodora îl făcea pe împărat să-i ”zvâcnească tâmplele de surescitare” (p. 15) în timp cea ea însăși era ”Înfiorată de fervoare, ca de o febră care te cuprinde” (p. 15).  De la descrierea comedianei de circ care purta ”un șorțuleț …mai mic decât o frunză de vie” (p. 16), gândul febril al Aurorei o imaginează deja pe împărăteasă ”răsturnată peste dalele de piatră” (p. 16). Iar imaginația zburdă mai departe proiectând în mintea sa un act sexual complet: ”Carnea ei… se zvârcolea în convulsii nebunești. Zeci de tuburi vaginale – umede, rozalii și pofticioase – prinseră a se deschide și umfla în afară, lascive și unduioase. Se împleticeau unele în altele și se încolăceau ca niște șerpoaice în rut. Spasmele lor urmau parcă un algoritm secret….”.  Punctul culminant al imaginației sexuale a Aurorei este invocarea istoriografului Procopius, cel care fusese obligat să scrie despre împărăteasă la modul oficial (laudativ), dar care, în momentele sale de singurătate simțea nevoia să arunce frust adevărul despre ”prima doamnă” a împărăției: ”Zece găuri de-ar fi avut, tot nu i-ar fi fost deajuns, atât de nesățioasă era Teodora”. (p. 17).  Mai mult, istoriograful se întreba dacă nu cumva acele cuvinte ar fi fost insuficiente pentru a descrie ”întreaga nerușinare a femeii care, de o îmbie cheful, poate osteni într-o noapte și până la două duzini de bărbați aflați în culmea înzestrării lor pentru actul iubirii” (p. 17).  Apoi tot el supralicitează și afirmă că de dragul adevărului ar trebui să sublinieze că ”insolența Teodorei alungă orice urmă de rușine, până și din inima celui mai cumsecade bărbat” (p. 17), dar și asta ar fi puțin dacă nu ar spune pe șleau că ”bărbații, oricât de onești și oricâtă rezistență ar opune, sfârșesc prin a încerca-o, pe rând sau toți odată, atrași de nurii ei în mod fatal, ca fluturii de noapte de-a candelă aprinsă” (p. 17). Și – ca o culme a culmilor – istoriograful ar fi spus că ”odată ajunși în această nevrednică postură, uitând complet de orișice sfială, ei se dedau vrăjiți la împreunări contra firii de care se vor rușina apoi o viață întreagă” (p. 17).   Cititorul se poate întreba: ce rost au aceste invocări ale unui caz ce frizează patologicul, dar la fel de bine și normalul, aruncând totul într-o relativitate vecină cu incertitudinea totală? Un posibil răspuns: pentru ca – prin comparație cu orgiile ”sfintei” Teodora – micile  aventuri ale unora dintre cele șase personaje să pară de o cumințenie strigătoare la cer! Sau, alternativ, totul se leagă pe linia unei normalități ipocrit ascunse dar intens practicate. Iar ideea de relativitate este dusă de autoare/ povestitoare la un maxim posibil: ”dar cine știe cu adevărat cum e mai bine?” (p. 18). Cred că această întrebare ne-o adresăm, mereu-mereu, mai toți aceia dintre noi care ajung să atingă și să depășească unele limite. În ultimă instanță, ceea ce contează cu adevărat, ceea ce se impune atenției și ceea ce creează mereu noi normalități este doar ”beyond the limits”.  Iar ”beyond the limits” este, pentru început… nebunia, care, apoi, treptat-treptat este asimilată și integrată în noua normalitate (în subcapitolul 8, la paginile 73 – 74  apare o consistentă și interesantă reflexie pe tema nebuniei, a anormalului prezent adică).  Oricum, pe parcursul cărții scenele erotice, aluziile sexoase sau chiar scenele porno pigmentează paginile romanului, subliniind că libertatea exprimării face parte din esența naturii umane.

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, 31 august 2015

(va urma)

ANEXE

 

Textul cărții:

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PT13&lpg=PT13&dq=nisipurile+palestrei&source=bl&ots=bji1DXicj1&sig=EcGH_jNNlbsqR8QQofVtTb_DPq8&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=nisipurile%20palestrei&f=false

Despre locul desfășurării acțiunii/ ficțiunii

https://www.facebook.com/pages/La-Motoare-Laptaria-lui-Enache/823337767740706 La Motoare – Lăptăria lui Enache

 Despre psihiatrul Moreno, psihodrama Moreno și despre cunoașterea de sine prin Moreno

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno     Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

http://www.psihodrama.ro/    Site ul Asociație de psihodramă Moreno

http://www.psihodrama.ro/psihodrama/specificul-metodei Specificul metodei Moreno

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te-2/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/psihodrama-si-intalnirea-cu-sine-283303 Psihodrama și întâlnirea cu sine  ”Moreno insusi i-a spus lui Freud diferenta dintre abordarile lor: „Ei bine, dr Freud, eu incep acolo unde tu te opresti. Tu ii intalnesti pe oameni in mediul artificial al biroului tau, eu ii intalnesc pe strada si acasa, in mediul lor natural. Tu le analizezi visele. Eu incerc sa le dau curajul de a visa din nou.”(Moreno, 1977, apud Zerka Moreno, Leif Dag Blomkvist and Thomas Rutzel, „Psychodrama, Surplus reality and the art of healing”)”.

http://www.edituratrei.ro/product.php/Scrieri_fundamentale_Despre_psihodrama_metoda_de_grup_si_spontaneitate/2194/  Despre psihodramă – metodă de grup și spontaneitate

http://alexandra-ababi.blogspot.ro/2012/10/psihodrama-clasica-moreniana.html Psihodrama clasică moreniană

Despre Sigmund Freud, autorul psihanalizei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud  Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:[1]

* Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.

* Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.

* Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.

* Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.

* Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Despre Teodora, împărăteasa prostituată a Bizanțului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodora,_%C3%8Emp%C4%83r%C4%83teas%C4%83_bizantin%C4%83 Despre sfânta Teodora

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/teodora-prostituata-imparateasa Teodora – prostituata împărăteasă

Despre Tristan Tzara (1896 – 1963) https://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara

Despre Einstein (1879 – 1955) https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein

Despre Kafka (1883 – 1924) https://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka

Despre Urmuz (1883 – 1923) https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz

Despre Marx ( 1818 – 1883)  https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx

Despre Sartre (1905 – 1980) Laureat Nobel pentru literatură în 1964, gânditor existențialist, https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre

Tags:  Doina Popescu, Liviu Druguș, Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș, Freud, Moreno, Sartre, Einstein, Kafka, Urmuz, Marx, Tristan Tzara, Teodora, Ștefan cel Mare și Sfânt, psihodrama Moreno, Lăptăria lui Enache, Procopius, Metodologia Scop Mijloc, Editura Adenium.

 

 

 

Mircea Băduț – Histrionisme filosofarde antropofile postmoderne și cvasiquijotice olteano-româno-balcanice (1)


 

 

Băduț Mircea, DonQuijotisme antropoLexice. Fals tratat de antropologie. Eseuri, Editura EuroPress Group, București, 2015, 210 p. (format mic).  Colecția: Istoria mentalităților.

 

Pseudorecenzie de  Liviu Drugus de la Miroslava, Iași                    

 

Introducere

 

După ce la prima mea pseudorecenzie de pe acest blog (wordpress) am primit multe și supărate reproșuri de la Aurel Brumă din Iași (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/01/02/cateva-opinii-si-reactii-la-articolul-lui-aurel-bruma-abe-intitulat-adevar-si-inutile-falsuri-promovate-pe-internet-si-publicat-in-cronica-veche-nr-11-2011-decembrie-2011/), iată că acum – arc peste timp – după un cincinal în care am mai ”produs” peste o sută de pseudorecenzii, mi se solicită o opinie (o pseudorecenzie) pe care să o fac publică (indiferent dacă va fi pozitivă sau nu)! Evoluția este fulminantă: de la moldoveanul AB (Abe) supărăcios, la olteanul ultradeschis la critică, îl numesc aici pe MB (Mebe), traseul a fost marcat, adesea, cu indiferență, ignorare sau cu o simplă eliminare a mea de pe lista de prieteni ai supărăciosului pseudorecenzat. Mai mult, autorul oltean (MB) a găsit de cuviință să-mi trimită cartea spre criticare (culmea! la o adresă cu mult mai completă decât cea sugerată de mine… J ). Este un salt în mentalitate, o schimbare de percepție asupra dialogurilor critice și, desigur, pentru mine, o speranță că spiritul critic nu va mai fi asociat cu cârcoteala pizmașă, cu răzbunarea pentru imaginare atitudini, cu autobăgarea în seamă a (pseudo)recenzentului sau cu lăudarea deșănțată a unui autor oarecare (uite-așa, din prietenie sau pentru o masă la restaurant). Uniunea Scriitorilor este, în zilele noastre postmoderne deschise tuturor posibilităților, plină de veleitari oferindu-le membrilor săi ”certificat/ diplomă de scriitor”. La fel se întâmplă și în multe alte alte Uniuni, Asociații, Societăți, Academii etc. De unde și anularea importanței calității de membru al acestora.

 

Se mai practică pe la noi și lauda reciprocă, în tandem  sau ”tip suveică” (eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine) sau – pentru a fi depistat mai greu mecanismul autolaudei – se face o ”laudă în cerc”: (X laudă pe Y, Y laudă pe Z, Z laudă pe X). A devenit aproape o regulă ca autorul proaspăt lansat pe piață cu o (nouă) lucrare/ operă să caute un prieten care ”să prezinte cartea” la lansare, evident… doar laudativ.

 

Preocupările mele pentru dezvoltarea ”criticii de întâmpinare” în domeniul așa-numitelor ”științe sociale” datează din anul 1974 când am propus redacției ”Revista economică” (iar redacția a publicat propunerea la Poșta redacției). Concret, am sugerat că fiecare carte apărută să fie prezentată îndeosebi critic (adică în special cu accentul pus pe ceea ce NU a făcut autorul, pe lipsuri, iar doar dacă noutatea adusă era una deosebită să fie pus accentul pe această latură…).

Majoritatea lansărilor de carte sau a susținerilor publice ale tezelor de doctorat se învârteau invariabil în jurul sintagmei ”tov XY a reușit să umple un mare gol în literatura de specialitate”. O bună parte a criticii de azi nu diferă mult de această  ”modalitate” de a face critică. Mircea Petean, citat de MB pe Fb face o interesantă clasificare a criticilor literari, dar nu numai, la o adică: ”Poetul Mircea Petean propunea în cartea sa din 2014 (‘Nicanor, ultimul om‘) o clasificare şugubeaţă a criticilor literari:

  • Criticul-algebru – are voluptatea punerii în ecuaţie. Pentru el opera este o ecuaţie cu „n” necunoscute pe care el o generează şi tot el se sileşte s-o rezolve. Raţionalismul excesiv, limbajul superabstract, o privire de la „balcon” şi un orgoliu afişat sunt ca şi inevitabile. Pe de altă parte, dansul ideilor, atunci când este executat cu virtuozitate, apropie de artă acest tip de critică.
    • Criticul-vulcanolog – are curajul nebun de a coborî în crater, acolo unde magma fierbe mocnit, riscând în orice clipă să fie înghiţit sau proiectat în cer laolaltă cu măruntaiele muntelui, în caz de erupţie; dar, nu, el ignoră toate avertismentele şi coboară în crater cu tot instrumentarul ştiinţific pe care-l foloseşte cu febrilitate la faţa locului. Pentru el opera este un vulcan adormit; actul critic este sinonim cu cercetarea resorturilor adânci care îi tulbură „somnul”. Amestecul de incandescenţă şi răceală, de calcul şi stihial, de forţă demonică şi precaritate transformă acest tip de critică într-o aventură.
  • Criticul-entomolog – e interesat de aspectul stilistic al operei. El este robul exteriorităţii; priveşte efectele, le descrie şi cataloghează încercând să tragă concluzii privitoare la cauze. Seninătatea şi echilibrul său vor rămâne intacte, oricât de bulversate şi bulversante ar fi „peisajele” studiate. Bucuria înţelegerii nu reuşeşte să estompeze întrutotul sentimentul frustrării, în cazul acestui tip de critică deloc spectaculos, dar sedus de fantasma literaturii percepute ca ştiinţă.
  • Criticul narcisist – textul literar e pretext pentru propriul discurs, o oglindã în care-şi contemplă chipul… ”. Oare în ce categorie m-ar clasa cineva? J Cu siguranța, chiar pentru această autoîntrebare, acel ”cineva” m-ar include (majoritar) în ultima categorie… Personal, cred că am din toate câte puțin, diferența dintre critici fiind, în general, date doar de ponderile pe care le conțin din fiecare categorie.

 

Până la un punct, este destul de ușor de înțeles că fiecare dintre noi are așteptări pozitive pentru faptele/ acțiunile noastre publice, altfel fiecare ar prefera anonimatul, ascunzătoarea sau.. activitatea sub acoperire. Dar de la această expectație firească și până la mimarea frauduloasă a evaluării (ceva asemănător cu celebrele teze de doctorat plagiate de pe la noi) distanța este parcursă de unii prea rapid. În acest mediu cvasiviciat, o invitație (din partea lui MB) la a face publică (de către mine) o evaluare apare ca o floare de nufăr în plin deșert. Probabil, autorul a luat în calcul și posibilitatea ca spiritul meu critic să fie pus în alertă tocmai datorită ineditului de a-mi fi solicitat să fac publică propria mea evaluare, iar pseudorecenzia să fie chiar mai severă decât în cazul în care aș fi făcut-o din proprie inițiativă.  În ce mă privește, dacă aș scrie o carte (indiferent tema sau genul) aș fi realmente bucuros să primesc critici, observații, admonestări sau chiar …veninoasele sau perfidele laude. Altfel, fiecare autor se poate complace în ideea că există o aprobare pozitivă tacită asupra lucrării sale, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu este întotdeauna așa. (Am plasat, recent, un articol al meu din 2006 (https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_(of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting)._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective) și am rugat prietenii să-l critice. Nimeni nu a citit/ criticat nimic…. L). Desigur, nu orice invitație trebuie neapărat onorată J.

 

Despre titlul cărții

 

Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.”      Marcus Aurelius

 

Titlul ales de autor pentru microeseurile (cca 40) pe varii și neașteptat de diverse teme este deopotrivă comercial și sugestiv pentru ideile cuprinse în volum. Simpla referire la Don Quijote, Faust sau Don Juan atrage și trezește intereseul prin asocieri cu celebrele modele literar-umane. Totodată, modul de scriere a titlului cărții de microeseuri este unul inedit (nu și corect, însă!). Cuvântul DonQuijotism nu există în limba română (există, în schimb, quijotism). Atributul afixat ”DonQijotismelor” este acela de ”AntropoLexice”, de asemenea un cuvânt inventat. Scrierea cu majusculă în mijlocul cuvântului este tot o inovație făcută, din nou, să atragă atenția asupra faptului că nu oamenii sunt studiați (antropologic), ci cuvintele sunt analizate (antropo-Lexical). Cu atâtea nouăți și inovații grafico-conceptuale (antropolexic nu există, nici el, în DEX) cititorul mirat ar fi fost încântat să i se deslușească de către autorul însuși alegerea titlului (chiar în prefața de o pagină, intitulată, din nou, pompos/ pretențios/ intelectualist ”Pseudoantropikos. Prefață”). Nici cuvântul ”antropikos” nu este lămurit. Sigur, este ceva legat de om/ oameni, de antropologie ca disciplină… dar câte nu sunt legate de oameni! Amintesc aici că titlul are și un subtitlu: ”Fals tratat de antropologie”. Deci, se poate scrie/ comunica și în limba română tradițională… J Nici eu nu am certitudinea că am intuit bine semnificația titlului:  redau aici opinia mea, cu speranța ca (măcar acum) autorul să intervină și să clarifice… misterul.  Așadar, ”DonQuijotisme AntropoLexice” ar însemna o aventură nebunească în lumea cuvintelor/ lexicului și a conceptelor/ ideilor. Ceea ce, după lectura cărții, chiar așa pare a fi: o nebunească plonjare în lumea iluzorie a ideilor cvasiutopice, concomitent cu spargerea capului (autorului) de durele și nemiloasele realități. Pe scurt, avem de-a face cu o colecție de ”gărgăuni literari” (ca să folosesc sintagma lui MB dintr-o autoprezentare a acestei cărți (vezi https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/). Intrând brusc în spiritul șugubăț-naiv-realist al eroului cervantin, aș propune ca posibile echivalente (în scop de clarificare a intențiilor autorului) câteva alternative (la fel de năstrușnice) la pomposul titlu: ”Rocinantisme AntropoLudice” sau ”Cabalerisme AntropoLaxative” sau ”Alegro Rocinante, MaNonTropoLexic”. Interesant ar fi de știut de ce autorul s-a oprit la modelul quijotesc și nu a apelat la alți ”frumoși nebuni ai marilor orașe” (ca să-l invoc pe Fănuș Neagu): Mîșkin(isme), Erasm(isme) etc. Sper, naiv, ca întrebările/ provocările din pseudorecenzie să primească și răspunsuri. Altfel, dialogul se usucă înainte de a înverzi…

 

În ”Prefața” (supranumită și ”Pseudoantropikos”) (p. 5) – din neatenție, sau din dorința de a sublinia caracterul inedit al lucrării sale, autorul scrie: ”Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite (…)” (p. 5). Inedit înseamnă nou, nepublicat anterior. Dar iată că minciuna are piciore scurte și cititorul atent va observa că destule eseuri sunt… edite, nu inedite, adică au mai fost publicate. Ex.: eseul ”Din cutia Pndorei: prezumția de mediocritate” (p. 153), este un text publicat în Dilema Veche, în 2011); ”Vre@u Messenger!” (p. 167) a mai fost publicat și în Dilema Veche în anul 2008, textul fiind scris în 2007; eseul ”Pierdem Timpul” a fost publicat în 1997 în Almanahul Anticipația. De asemenea, multe texte provin din blogul autorului (http://mircea-badut.blogspot.ro/), pe care a publicat din 2011 încoace, microeseuri preluate în carte (fără a se nota acest lucru în carte, ceea ce este un minus pentru autor). Toate aceste precizări sunt făcute (la paginile menționate mai sus) de același autor care ne-a promis, chiar din primele rânduri, că ne vinde marfă proaspătă, inedită… Deja încrederea în onestitatea/ corectitudinea autorului este zdruncinată, ceea ce îmi permite să presupun că și alte eseuri scrise cu 4-5 ani în urmă au mai fost publicate prin presa locală și nu au stat ”la sertar” pentru a aștepta fatidicul an 2015 (an când se împlinesc exact patru veacuri de la publicarea în Spania  a celei de a doua cărți a lui Cervantes despre Don Quijote)  pentru a fi publicate în carte.  Tot în Prefață, autorul vrea să impresioneze publicul cititor prin formulări/ sintagme inedite, precizând că una dintre intențiile publicării în volum  a eseurilor (inedite! vorba vine) este și ”democratizarea conceptului de antropologie” (p. 5). Concepte ”democratice” sau ”nedemocratice” pot exista doar în mintea autorului care, probabil, a dorit să spună că vrea să facă o vulgarizare/ diseminare/ popularizare/ a conceptului de antropologie și a teoriilor legate de acesta.  Îmi pot imagina că, dacă ar fi publicat cartea în regimul predecembrist, autorul ar fi explicat că vrea să procedeze la ”socializarea conceptului de democrație”. Corectidudine politică înseamnă adaptare la contextul existent, dar… est modus in rebus!

 

În fine, MB ne atenționează că urmează să citim în carte și ”o proză ficțională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri și legende populare (aici fiind vizate baladele ”Monastirea Argeșului” și ”Miorița”)” (p. 5). Cu alte cuvinte, MB face o hermeneutică a miturilor cunoscute îndeosebi pentru că se studiază la școală (cam prea multe se studiază la școală… :) ) deși cuvântul hermeneutică nu este folosit explicit. Fiind probabil la curent cu atenționările mele și (mai recent) ale lui Dan Alexe, referitoare la faptul că acestea nu sunt mituri/ legende/ balade specific românești, ci sunt pur și simplu panbalcanice, autorul ezită să folosească suprauzitata formulă antedecembristă care plasa aceste legende strict în cercul strâmt al valorilor naționale rrrrromânești. Din păcate, așa cum voi arăta în următoarele părți ale acestei pseudorecenzii la minicolecția de eseuri și ficțiuni literare, autorul nu rezistă ispitei de a cădea în patima protocroniștilor și a daciopaților fervenți care văd originile Imperiului roman, ale limbii și ale civilizației romane într-o Dacie cu granițe incerte, și variabile, după caz și context… Cu alte cuvinte, la întrebarea eminesciană ”Voi sunteți urmașii Romei?” răspunsul dacopat este constant: ”Nu! Romanii sunt urmașii noștri!”. (Anticipez aici și sugerez citirea textelor de la adresele de mai jos pentru a înțelege mai bine modul în care autorul hermeneut fără voie se situează clar în tabăra protocroniștilor (ceaușiști și postceaușiști) care văd Bucegii, alte locuri din Carpați sau de la Tărtăria ca dovezi irefutabile ale preeminenței civilizației dacice față de toate celelalte civilizații ale lumii (ca și cum asta ar avea vreo importanță). Mai mult, oare mai există 1% moștenire genetică și culturală dacică în ceea ce se numește azi poporul român? Iată câteva linkuri care pot pregăti discuția pe care o voi face la primul text din carte (”Manoli”) și care se încadrează – discret și insidios doar – în gâlceava dintre protocroniștii naționaliști români (dacopați) și relativiștii culturali regionaliști sau globaliști:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#)

 

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/

 

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

În fine, în încheierea Pseudoantropikos ului, autorul ne devoalează (indirect) crezul său ideologic cultural și artistic eminamente postmodern: ”Volumul de față aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte și inimă, într-un melanj pastelat, susținut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esențiale: auto-ironie, umilință și duioșie.” (p. 5).  Definitorii pentru gândirea de tip postmodern sunt chiar cele declarate de autor: amalgamul provocator, melanjul surprinzător și triadicitatea/ tridimensionalitatea abordărilor. Recunosc, pe parcursul lecturării microeseurilor și ficțiunilor literare nu am găsit clamata autoironie și nici umilință sau duioșie… Probabil trebuie să-mi schimb dioptriile. Nimic despre titlul și coperta cărții, deși, în interpretarea mea, ambele vor să sublinieze ralierea clară la postmoodernism. Asta face, oarecum, notă discordantă față de   atașamentul autorului față de un tradiționalism local definit mai mult geografic decât  cultural. Dar, până la urmă, și asta face parte din amalgamul postmodernist. Postmodernul avant la letttre Spinoza a făcut o Etică more geometrico, în timp ce M. Băduț face o Eseistică more tecnico.  Și o ultimă speculație referitoare la metoda quijotică practicată de autor care se luptă (quijotesc) cu morile de cuvinte ale limbii române: Cervantes și-a scris opera sa capitală (Don Quijote de la Mancha) înainte de a împlini 50 de ani, iar inginerul literat Băduț își scrie a doua sa carte la 48 de ani. Cu siguranță, statisticienii faptelor de cultură ar putea trage o concluzie (pe un eșantion reprezentativ, of course) referitoare la vârsta la care creativitatea autorilor se află la cote maxime și năvălește irepresiv pe bloguri, în edituri și în librării.

 

ANEXE

 

Despre autor

 

Mircea Băduț (n. 15 noiembrie 1967) este absolvent al Facultății de Electrotehnică, Universitatea din Craiova. În prezent este consilier informatică la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Vâlcea și redactor colaborator la diferite publicații de informatică. A publicat: Bazele utilizării și programării calculatoarelor electronice (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura ADIAS, Ramnicu-Valcea, 1994), Calculatorul personal (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 1995), Informatica pentru manageri (Editura Teora, București, 1999), Bazele proiectarii cu MicroStation (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2001), Bazele proiectarii cu Solid Edge (în colaborare cu Mihai Iosip, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2002, 2003), Informatica în management (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2003), GIS – sisteme informatice geografice: fundamente practice (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2004, 2007), Fictiuni primare (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice pentru administratie și interne (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice (GIS) pentru electroenergetica (Editura Polirom, Iasi, 2008) și Fictiuni familiare (în colaborare cu Anca Badut, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2011). Semnează numeroase articole în reviste românești de profil (CHIP, Net Report, PC World, CAD Report, Hello CAD FANS, ComputerWorld, PC Report, PC Magazine, My Computer, Tehnica & Tehnologie), majoritatea pe teme de proiectare asistata de calculator (CAD/CAE/CAM/PDM, GIS). A scris unsprezece cărţi de informatică, peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa), traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum / EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe / simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa. A publicat proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara), două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013). A debutat cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006) şi este coautor – alături de fiica sa – al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

 

O bună descriere a ceea ce este și dorește să arate că este Mircea Băduț ar fi: inginer eseist, informatician antropolog, enciclopedist scriitor, cercetător programator, filosof literar, povestitor și traducător etc.

 

Mircea Băduț este și traducător. Redau aici un extras din traducerea unui interviu acordat de un fizician de la CERN, ca un posibil motiv (de natură educațională) care a determinat traducerea și publicarea interviului.  Mircea Băduț a tradus acest interviu: publicat în ”Science in School”:  ”…l-am întrebat pe profesorul Heuer dacă are vreun sfat special pentru cititorii noştri. „Să-i entuziasmezi pe elevi cu actuala programă de învăţământ este foarte dificil – dacă începi cu mecanica secolului 19 vei pierde instant 99% dintre ei. Pe când prezentarea ştiinţelor moderne poate ajuta mult.” Din fericire, el crede că se pot explica o mulţime de lucru şi fără matematică.

„De exemplu, eu am explicat mecanismul Higgs vorbind despre ziarişti. Desigur, pentru a înţelege complet mecanismul, elevii vor avea nevoie de matematică, dar asta o pot face şi ulterior. Pentru început trebuie să înţeleagă logica.” ” See more at: http://www.scienceinschool.org/node/4180#sthash.NcHZ8JoJ.PzlyLZBx.dpuf

 

Alte informații despre autor: http://www.europressgroup.ro/mircea-badut-a-143.html

 

 

Publicații literare

 

http://atelier.liternet.ro/articol/14843/Mircea-Badut/Intoarcerea-fratelui-risipitor.html

http://dilemaveche.ro/taxonomy/term/992 Dilema veche

 

 

Recenzii/ prezentări ale cărții DonQuijotisme AntropoLexice

 

http://www.helionsf.eu/mircea-badut/  (Georgică Manole)

http://www.luceafarul.net/viitorul-intr-o-ecuatie-de-mircea-badut (Georgică Manole, Luceafărul)

https://www.youtube.com/watch?v=J_fgv3JuTkw Radio România actualități (Valentin Protopoescu – audio) Aici este și textul prezentării: http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2015/06/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-fals-tratat-de-antropologie/

http://www.agentiadecarte.ro/2015/04/a-aparut-volumul-%E2%80%9Edonquijotisme-antropolexice%E2%80%9D-de-mircea-badu%C8%9B/  Agenția de carte (reia textul de prezentare de pe copertă)

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/ Prezentarea celor două volume: Întoarcerea fratelui risipitor și DonQuijotisme AntropoLexice, de către autorul însuși

http://fanzin.clubsf.ro/donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-note-de-autor/ Autoprezentarea cărții

http://reteaualiterara.ning.com/profile/MirceaBadut Autoprezentarea cărții

http://revista-literatura-romana.blogspot.ro/2015/06/mircea-badut-ne-uimeste-cu-o-noua-carte.html

http://samanatorul.blogspot.ro/2015/04/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice.html în Sămănătorul (reia textul de prezentare de pe copertă)

http://literaturapetocuri.ro/2015-donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-editura-europress.html Literatura pe tocuri (reia textul de prezentare de pe copertă)

 

Tîlcul copertei

 

http://luceafarul.net/wp-content/uploads/2015/05/unnamed2.jpg

 

Din punctul meu de vedere autorul sugerează că se se pot compara merele cu perele, mai ales atunci când reușești să observi esențele lor asemănătoare, comune

 

 

Webografie

 

https://www.facebook.com/mircea.badutz Pagina de FB a autorului Mircea Băduț

http://mircea-badut.blogspot.ro/  Blogul de microeseuri al lui MB

http://www.roliteratura.ro/text/Liber-in-Labirint.html Unable to access the network

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/  Autoprezentarea primelor doupă cărți Întoarcerea fratelui risipitor și Donquijotisme antropoLexice.

http://www.scienceinschool.org/node/4180 Traducere de Mircea Băduț a interviului cu directorul CERN

https://www.facebook.com/notes/mircea-badutz/din-fr%C3%A2nturi-reflexive/985978911425349?notif_t=close_friend_activity    ”Nu e firesc să te disociezi de ceva, criticându-l până la desfiinţare, fără să rămâi apoi disponibil pentru dezbaterile/ zbaterile care să rezolve acea chestiune”. (Publicat la 1 august și reluat la 22 august 2015)

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#  Dacopatie, dacomanie și dacofobie

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/  Patologie naționalistă dacă

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs Dacopatia lui Dan Alexe desființată de un ”naționalist dac pursânge”

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/nu-dacii-nu-au-pierit-dar-nu-se-simt-tocmai-bine?utm_source=newsletter&utm_campaign=Adrian+Cioroianu%3A+Nu%2C+dacii+nu+au+pierit%2C%0A%09dar+nici+nu+se+simt+tocmai+bine&utm_content=Newsletter-245307-20150821 Cioroianu – echilibrează și calmează extremele, explicând calm cauzele fenomenelor dacopate și dacofobe

Primele două părți ale pseudorecenziei mele la cartea Dacopatia…. lui Dan Alexe

  1. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/
  2. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_%28of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting%29._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective  MSM / EMMY

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13788 Don Quijote în oglinda criticii și dincolo de ea, de Rodica Grigore, în: România Culturală, 2009  ”după cum observă G. Călinescu, în Impresii asupra literaturii spaniole, „o dată cu Miguel de Unamuno, quijoteria devine, ca şi bovarismul lui Jules de Gaultier, indicele unei filosofii, filosoful spaniol luând nebunia lui Don Quijote în serios şi proclamând-o Weltanschauung.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Don_Quijote  Răzvan Codrescu: Don Quijote și Prințul Mîșkin – doi nebuni exemplari

http://www.calificativ.ro/Don_Quijote___Comentariu_Video-a22687.html Expunerea vieții lui Cervantes și prezentarea cărții/ romanului Don Quijote. Apărut în două etape (1605 și 1615). DQ nu vede sau nu vrea să vadă realitatea.

http://www.romlit.ro/noi_concepte-cheie_n_interpretarea_lui_don_quijote 1999, RomLit, Alexandru Paul Georgescu, Noi concepte cheie în interpretarea lui Don Quixote: ”la sfârsitul unui mileniu si la începutul altuia, Don Quijote se proiectează ca promotorul unui nou umanism si, prin extrapolare, ca apărător al demnitătii si creativitătii omului, cu noi arme si împotriva a noi primejdii si ispite. Nu-si pierde, ci își multiplică exemplaritatea și forța modelatoare. 

 

Prima trăsătură a luciditătii quijotesti o constituie sinceritatea, autenticitatea, seriozitatea ei. „Don Quijote se joacă de-adevăratelea”, afirmă cu drept cuvânt Nicolae Manolescu. Este, apoi o luciditate ordonată prin reguli (cavaleresti), pe care Don Quijote le asumă, dar le si schimbă, le inventează în chip „irepetabil si plin de fantezie”. De aci, caracterul ascendent, nobil, al joacăi. „Rar un jucător mai dezinteresat decât Quijote”. „Jocul lui este nelimitat”. 

 

În sfârsit, valoarea de actualitate a punerii în sistem. Politic, ea e evidentă: viciile sistemului de fier sunt încă de recunoscut si aspiratiile diamantine încă de apărat. Metodologic, proliferarea adevărurilor din Don Quijote nu se mai lasă prinse liniar, în relatie cauzală, cantitativă, ci global, în ansambluri calitative, în sisteme de valorizare. Am explicat în altă parte (Literatura hispano-americană în lumină sistemică, p. 38-71), ce si cum pot prelua estetica si critica literară din teoria matematică a sistemelor, din tipologie si modelare. 

 

(va urma)

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

22 august 2015

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple, amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

 

(va urma)

 

ANEXE

 

Cartea a apărut în mai 2014

Autor: Doina Popescu

Titlu: Iluzoria vulpe a fericirii

Editura: Adenium

Colecţia: Punct RO. Proză

ISBN: 978-606-8622-48-4

Număr pagini: 248

An apariţie: 2014

 

Anunțuri și extrase comerciale

 

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/iluzoria-vulpe-a-fericirii-223024.html  Audiobook 14 lei

print, 27 lei

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PP1&lpg=PP1&dq=iluzoria+vulpe+a+fericirii+de+doina+popescu&source=bl&ots=bjhaHWj9jY&sig=3ZZPUrgqfvoCPQQ6rFolDfU1eLo&hl=ro&sa=X&sqi=2&redir_esc=y#v=onepage&q=iluzoria%20vulpe%20a%20fericirii%20de%20doina%20popescu&f=false  Audiobook, extrase.

 

http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html Vineri şi-a lansat al doilea roman şi Doina Popescu, jurnalist cu experienţă al Televiziunii publice. „Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber.

– See more at: http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html#sthash.XzCuatbY.dpuf

 

Recenzii, prezentări comerciale, interviuri cu autoarea

 

http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html  23 ianuarie 2015  Interviul integral pe http://www.catchy.ro/depresia-e-boala-firilor-mandre/63972   

autorul interviului Alexandru Petria și publicat la 9 noiembrie 2014

http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/  5 februarie 2015    de George Hari Popescu

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/#axzz3jCFEMAcs   11 noiembrie 2014 de Cristina Poșircaru în Cronică de carte

http://www.libris.ro/iluzoria-vulpe-a-fericirii-doina-popescu-ANI978-606-8622-48-4–p840432.html   Un excelent roman despre „durerea distilată în esențe tari“, despre dorul propriei regăsiri în și alături de ceilalți. Cele șase personaje centrale își joacă destinele la ruletă, iar firul roșu care le leagă îl constituie eșecul și degradarea perpetuă.

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/ Al Petria susținea promovarea cărții cu argumente.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520 Ramona Iacobuță, Ceașca de cultură, Șase personaje în căutare de sine

https://www.facebook.com/alexandru.petria/posts/10202838168461563 Tudor Călin Zarujanu O vulpe în lăptărie, 10 oct 2014

 

Despre autoare:

 

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, specializarea pedagogie – limba engleză. A lucrat în învățământul special, ca profesor defectolog, iar apoi ca logoped. În 1990 și-a început cariera în presă, ca redactor la ziarul Viitorul, apoi la Romania liberă, documentarist la Agenția de știri Mediafax și coordonator al paginii economice a ziarului Cotidianul. A colaborat la revistele 22 și Dilema. În 1997 este angajată ca redactor, editor coordonator și producător la televiziunea publică, în cadrul Departamentului Știri, iar în 1999 s-a transferat la Biroul Euroviziunii al Direcției Știri din TVR, a cărui activitate a coordonat-o până în 2011. A mai publicat romanul Șampanie cu soia (2001).

 

Nume celebre invocate în carte

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno  Jacob Levis Moreno

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu     Ion Rațiu (vezi și mai jos)

https://alexandrupetria.wordpress.com/tag/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/  Scris la 3 iulie 2014 de Alexandru Petria: ”Un excelent portret al lui Ion Rațiu  Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.


Hermeneutici personale L.D.:

 

Titlul cărții pare a fi un omagiu adus altei femei care a scris despre femei, Ileana Vulpescu cu a sa Artă a conversației. Cărțile ar putea fi citite în paralel sau succesiv pentru a vedea posibile filoane inspiraționale…. dar și abordări diferite în timpi politici diferiți (dictatură și democratură).

 

 

 

Webografie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/    Cuprinsul cronologic al blogului meu cu multe articole despre Metodologia Scop Mijloc

https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094 Pagina web a Lăptăriei lui Enache așteaptă să anunțe redeschiderea localului după renovarea TNB sub conducerea lui Ion Caramitru.

http://www.romlit.ro/despre_transpoezie Un articol de Magda Cârneci din România Literară, 2012, unde se sugerează tehnici posibile de scriere a poeziei. Probabil că există și tehnici de scriere a romanului, pieselor de teatru, eseurilor, cronicilor de carte etc.

 

 

 

 

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea a II-a a pseudorecenziei la cartea ”Dacopatia și alte rătăciri românești”)  


 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

 

10 august 2015

 

Primul capitol al cărții ”Dacopatia și alte rătăciri românești” este intitulat ”Geste și gesturi la români” (pp. 11 – 48)  titlu ultrageneric ce ar vrea să cuprindă/ includă  cât mai multe gândiri, simțiri și acțiuni ale românilor (strict specifice lor sau nu), dar îndeosebi pe acelea care au un nivel de mitizare/ falsificare mai ridicat. De la prima citire a acestui titlu (incitant și stimulativ pentru românul care chiar dorește să se vadă în oglindă) șochează cuvântul ”geste” – probabil  o invenție lingvistică alexiană ad hoc cu titlu comercial sau pur și simplu de dragul de a lansa o (nouă) provocare lingviștilor de varii niveluri de pregătire. În dicționarele noastre nu am găsit acest cuvânt (”geste”) și cu atât mai puțin poate găsi cineva argumente (în afară, poate, de autor) care să facă diferența necesară dintre cele două forme de plural ale cuvântului ”gest”. După apariția perechilor ”noi” de pluraluri posibile (”succese – succesuri”, ”areale – arealuri” etc.), iată avem și perechea de pluraluri alternative ”geste – gesturi”.

 

 

Câte subcapitole are acest capitol? Depinde cine și cum le numără. Deși Cuprinsul de la finalul cărții este unul generos, incitant, comercial – amintind și de stilul cuprinsurilor (cuprinselor? J )  din secolul 18 – 19, care acopereau zeci de pagini în care se făcea mai mult o descriere pe scurt a cărții   decât  un Sumar (sumare – sumaruri? J ) din zilele noastre (care conține doar numărul și denumirea capitolelor plus pagina la care începe (sub)capitolul) – în carte lucrurile stau diferit. Pe lângă faptul că aceste subcapitole nu sunt numerotate (ceea ce ar fi indus ideea că există și o succesiune logică a  lor), modul lor de punere în evidență (prin folosirea italicelor+bold) lasă de dorit și creează confuzii. Așadar, la întrebarea ”Câte subcapitole are acest prim capitol?” răspunsul este… variabil, adică depinde cum le numeri… În Cuprins sunt enumerate 24 de subcapitole; dar, dacă considerăm subcapitole doar acele texte ale căror titluri sunt scrise cu Bold+Italics plus spațiere înainte și după titlu, ies doar 10 subcapitole/ articole/ teme/ analize (cu subiecte care cu greu ar putea fi considerate că au un ceva/ numitor comun altul decât că se referă la viața și obiceiurile/ mentalitățile românilor). Dar despre români și tangențele lor etnice, folclorice, fonetice, fonologice, lingvistice, religiose, educaționale, culinare etc. cu alte culturi mai mult sau mai puțin vecine cu ei se vorbește peste tot în carte. O observație: cartea este, de fapt, o culegere de texte/ articole/ eseuri scrise – probabil – de-a lungul mai multor ani, fără intenția inițială de a le cumula într-un volum tematic. De aici și (presupun eu, din nou) dificultatea redactorilor (Oana Bârna și Georgeta-Anca Ionescu) și inabilitatea tehnoredactorului (Manuela Măxineanu) de a le partaja pe capitole, subcapitole, dezordinea și neregula primând asupra ordinii. Asta ar permită afirmația că postmodernismul/ deconstructivismul a pătruns adânc și la Editura Humanitas J .

 

Dincolo de pluralele (pluralurile?) cuvântului ”gest” și de numărul real de subcapitole, să vedem care dintre gestele/ gesturile românilor sunt considerate de Dan Alexe ca fiind demne de a fi deconstruite și comentate.  Poate din rațiuni tactice (vizând atenuarea unui posibil șoc cultural al cititorului român ce ar fi putut avea loc dacă se începea cu demitizarea Mioriței și a  Meșterului Manole) capitolul începe cu demitizarea originii ”pur românești” a basmului cules de AlecsandriPrâslea cel voinic și merele de aur”. Chiar începând cu acest prim act de demitizare și de reconstruire a poveștilor/ basmelor/ miturilor/ narațiunilor doar presupuse a fi românești, se degajă o caracteristică ce se va regăsi pe întreg parcursul cărții: Dan Alexe nu analizează, nu investighează cu presupuse unelte ”științifice” (fapt pe care însă i-l impută lui N. Densușianu), nu demonstrează, ci doar speculează, deduce, sugerează, spune/ scrie. Etimologii aparent corecte sunt demontate și înlocuite cu altceva, dar fără argumente ”științifice”, deși altora le pretinde ”științificitate”. Desigur, asta nu reduce șarmul postmodern al cărții și nici nu elimină posibilitatea ca unele/ multe dintre soluțiile alternative propuse de autor să fie chiar cele adevărate. De altfel, lipsa ”științificității” este probată și de modurile de citare: o dată se citează doar autorul (Eliade), alteori se citează corect autorul, titlul, editura și anul (la subsol), dar lipsește (lipsesc) pagina/ (paginile) la care se face trimiterea. Așa cum am anunțat deja, voi veni și eu cu variante explicative alternative bazate tot pe deducții logice sau ipoteze netestate în vreun fel. Cuvântul meu împotriva cuvântului lui Dan Alexe!

 

Așadar, primul text deconstructiv se intitulează ”Vendetta și mutilări ritualice camuflate în Prâslea cel Voinic” (pp. 12 – 15). Ca și cum toate evidențele ar sugera asta, autorul afirmă chiar în prima frază a textului: ”Prâslea cel Voinic este un basm de origine caucaziană, provenind de pe malul oriental al Mării Negre, din Colchida și Lazistan” (p. 12), contrazicând ceea ce românii consideră că ar fi un basm popular românesc. Postmodernul Alexe încearcă să demonteze această credință în primul rând prin faptul că ”merele de aur sunt o invenție valahă” (p. 13). El vede în asta o explicație logico-mercantilă a faptului că împăratul și-a sacrificat doi fii și l-a trimis la moarte și pe al treila din motive… economice, respectiv faptul că merele erau din aur (masiv), deși în varianta inițială (caucaziană) era vorba despre mere normale, dintr-un măr obișnuit. Explicația sacrificiului este valabilă, susține D.A., doar în cadrul cultural caucazian unde furtul din proprietatea unui semen se pedepsea cu moartea, în timp ce în varianta românească doar furtul a ceva foarte prețios ar merita pedepsit. Mai mult, D.A. nu ezită să juiseze la observația că împăratul nu gustase niciodată din merele de aur… (p. 14). Cum adică să mănânci mere din metal, fie acesta și aur?  Impresia mea este că D.A. ia la propriu cuvintele ”de aur” (poate inițial era vorba despre mere galben-aurii) plonjând în inexistente logici economico-financiare. Pe parcursul cărții chiar el vine cu exemple de subliniere/ supralicitare a unor calități ale unor obiecte în limba română prin dublarea cuvântului cu un adjectiv întăritor. La fel s-a întâmplat și cu soiul de măr Golden pe care românii l-au botezat ”golden auriu” (vezi http://www.tpu.ro/casa-gradina/am-un-mar-golden-auriu-de-cca-30-ani-care-in-ultimii-4-5-ani-a-inceput-sa-se-usuce-coaja-pe-sarpante-si-acestea-sa/ ) deși ”golden” înseamnă ”auriu”, ”de culoarea aurului”, dar nicidecum aur pur (și prețios). În schimb pare plauzibilă plasarea originii basmului în Caucazul sud-slavonic, dat fiind că numele de Prâslea (degetul mic) este de origine slavonă, iar fiul cel mic al împăratului (supranumit la noi Prâslea) și-a tăiat degetul mic pentru a nu adormi în noaptea capturării căpcăunului care păzea merele aurii. Așadar, ironia autorului cum că cititorii ar fi trebuit să- dorească împăratului o dantură bună este absolut gratuită, superfluă și neavenită. Mai intersant ar fi pentru cititorul român să afle că dacă noi am preluat basmul de la caucazieni, aceștia de unde l-au preluat oare? J

 

În ”Meșterul Manole sau Sade povestit copiilor”, cea de a doua deconstrucție (pp. 15 – 18),  autorul este frământat de rolul cruzimii în ”economia mitului” (unul pan-balcanic, grec la origine, nicidecum unul pur românesc… așa cum credeau Vulcănescu și Eliade). La sârbi (de unde l-am împrumutat noi) cruzimea zidirii femeii este îndulcită, întru salvarea urmașului lui Manole: ”Pentru sâni o gaură lasă/ Ca prin el țâțele să iasă/ Și să vină micuțul Jovan/ Să sugă din ele înc-un an”). Negăsind altă explicație, D.A. conchide că în varianta românească zidirea pe de-a-ntregul a femeii este ”un simplu accesoriu al unei cruzimi inutile” (p. 18).  La croați, ne spune autorul, femeia este iertată și sacrificiul nu mai are loc. Dar, personal, nu sunt mulțumit cu lăsarea lucrurilor în ”coadă de pește”, respectiv că românii au adăugat un lucru absolut inutil. Părerea mea este că nimic nu este întâmplător, inutil făcut – mai ales într-un mit care se dorea a fi definitoriu pentru nația română. Așadar, părerea mea este că plusul de cruzime din poezie/ baladă este un fel de ”wishfull thinking”, o luare a dorințelor drept realitate proiectată ca un fel de înlocuitor al mult mai blândelor ”calități” ale românilor: ”las că merge și-așa”, ”românii nu sunt cuceritori/ asupritori”, la români ”mămăliga nu explodează”. Cruzimea (gratuită?) este și miezul mitului mioritic al omorârii aproapelui din Miorița și Baltagul.  Altfel spus, cruzimea ca fapt de viață care marchează lupta dintre bine și rău a fost preluat doar în textele mitice provenite de aiurea (Balcani, Caucaz și alte zone muntoase), realitatea românească fiind una mult mai blândă și concesivă/ condescendentă/ conciliatoare. Pentru a compensa această blândețe nativă (probată și de faptul că marile momente istorice din istorie au fost determinate eminamente de factori externi și nu de voința reală a locuitorilor țării) românii se întrec în a intra în Cartea recordurilor, în a obține un Nobel sau pentru a impresiona omenirea prin vârfuri izolate (elevi olimpici, campioni sportivi etc.).

 

Cea de-a treia demitizare se referă la ”românescul” dans tematic cunoscut sub numele de ”Călușarii” (text intitulat ”Călușarii – o societate homosexuală inițiatică?”.  Din nou, avem de-a face cu n+1 interpretări – în decursul istoriei – și  decodificări multiple ale interpretărilor hermeneuților și semioticienilor avant la lettre (Vulcănescu, Cantemir, Dumezil și, inevitabil, Dan Alexe).  D.A. dă ceva mai mult câștig de cauză interpretării date de Cantemir (care sugerează o societate inițiatică) pe care îl citează pe aproape două pagini de text (fără a cita vreo sursă!) și îl respinge pe Vulcănescu pe motivul că este ”neconvingător” cu cele trei surse posibile luate în calcul de acesta (latină, greacă și tracă). În fine, sub raport lingvistic D.A. consideră că perspectiva albaneză este cea care păstrează și transmite în română cuvinte legate de cal, călăreț, șa, care sugerează cete de călăreți (cu credință în Dumnezeu  și care aveau și puteri tămăduitoare – cf. Cantemir).  Brusc, Dan Alexe lansează ipoteza că acești călăreți/ călușari erau homosexuali și își ascundeau homosexualitatea mimând voci și îmbrăcăminți feminine, iar argumentele sunt luate din citatul foarte lung din Cantemir. Pentru mine aceste argumente nu sunt deloc convingătoare, dar ipoteza sa ar putea fi avută în vedere și cercetată mai sistematic.

 

Al patrulea text (subcapitol) este ”Cantemir și limba femeilor” (pp. 22 – 24). De la început se  intenționează să se precizeze sursa, dar autorul o face într-un mod ciudat și care ține, cred, de tehnoredactare: ”Tot în Descriptio Moldaviae, în capitolul De lingua moldavorum …. Cantemir…” (p. 22) ca și cum această lucrare ar mai fi fost citată anterior! (Nu exclud ca în subcapitolul anterior să fi fost vreo trimitere la această lucrare, dar a fost suprimată la tehnoredactare, lăsând începutul acestui subcapitol cu o frază fără sens. Deci, să se revizuiască, primesc…). Altfel, semnalarea lui Cantemir, continuată și probată de Dan Alexe este interesantă: bărbații și femeile au pronunții diferite ale cuvintelor aceleeași limbi. Este o observație de natură antropologico-lingvistică cu implicații în recunoașterea nivelurilor de influență pe care le aveau femeile în societate, fiind un bun teren de investigații pentru studiile de gen.

 

Al cincilea text este intitulat ”Oglindă, oglinjoară…” Românii, o nație de Narciși. (pp. 24-26) și tratează un aspect de etnopsihosociologie a românilor văzută prin prisma arheologiei lingvistice. Amatorii de jocuri de sensuri ale cuvintelor pot fi mulțumiți de bogăția de nuanțe pe care o generează moștenirea unor cuvinte latinești combinată cu calcuri lingvistice din alte limbi. Aici excelează Dan Alexe, care, profitând de cunoașterea mai multor limbi, face cu mai multă ușurință asociații de idei și de sensuri, cu consecința pozitivă a faptului că poate sugera/ demonstra trăsături ale românilor prin sensurile unor cuvinte. Din păcate, ca și la lingviștii amatori, tentația de a luneca în speculații facile și afirmații gratuite excede, uneori, limitele firescului și ale evidențelor cotidiene.

 

Latinescul ”miror” – ne spune/ scrie D.A. – a lăsat doar în limba română  sensul de ”mirare” în timp ce în celelalte limbi a dat verbul ”a (se) privi”, ”a (se) uita”. Uitarea (de sine) este corolarul verbului ”a privi” (”a se uita la”.) Atunci când privesc pe cineva nu mă pot privi și pe mine (nu mă pot uita și la mine), deci uit de mine și mă uit/ privesc la altcineva, ne spune autorul. Comentariul meu:  Dualitatea uit/ mă uit este, de fapt esența acestei ulterioare ”specializări” ale sensurilor în funcție de context, dar și de modul verbului: tranzitv sau intranzitiv. Utilizarea împreună a acestor două moduri generează – e drept, doar la prima auzire – mirare! De ex. ”am uitat să mă uit în frigider” subliniază că ne confruntăm cu o carență de atenție și de memorie (deși ”uitarea-i scrisă-n legile omenești”), în timp ce ”mă uit la tine și văd că nu te-am uitat deloc” subliniază actul privirii/ ”al uitării la”, lăsând analizarea memoriei în plan secund.

 

Interesant este, ne atrage atenția autorul, că limba română are o particularitate: privitul în oglindă produce mirare/ uimire! Speculațiile (de la lat spaeculum = oglindă) făcute de Dan Alexe sunt interesante și vor putea fi punct(e) de plecare în cercetări mai profunde, dar plăcerea de a șoca cititorul îl face pe autor să lanseze ipoteze/ afirmații stupefiante. Chiar dacă are grijă să precizeze că este doar ”o simplă ipotezăD.A. ajunge să afirme că alcoolismul este trăsătura națională a românilor (p. 26) și că ”românii sunt o nație de Narciși” (p. 25) concluzie fantezistă probată – crede autorul – prin următoarea frază: ”Nu e de mirare că Narcis – nefericit prin definiție – nu poate decât să bea peantru a se uita (pe sine), mirându-se neputincios în oglindă” (p. 26). Ca și ”logicile” protocroniste, naționaliste sau etniciste/ rasiste – care păcătuiesc grav prin generalizări grăbite, interesate și paralele cu lumea reală (trecută, prezentă sau viitoare) – D.A. afirmă (desigur, fără alt suport demonstrativ decât unicitatea limbii române de a păstra un sens original provenit din latină – mirare), că (toți) românii sunt narcisiști și alcoolici. Cam prea gogonată povestea, dar asta se poate dezumfla ușor dacă citim clasamentul consumului de alcool pe cap de locuitor pe mapamond.

 

Ca și cum excepționalismul românesc subliniat mai sus nu ar fi suficient pentru a vedea cât de ușor se poate aluneca în derizoriu și superficialitate, Dan Alexe continuă, în cel de-al șaselea subcapitol intitulat ”Lucru”, ”pramatii” și atitudinea românească față de muncă” (p. 26 – 30) să alunece pe panta generalizărilor pe cât de gratuite, pe atât de inutile. Înainte de a încerca să redau (critic, cum altfel?) ideile conținute în acest subcapitol, mă simt dator să ”justific” pornirea mea împotriva generalizărilor fără suport real. Adesea, întâlnim aprecieri cu tentă de generalitate, evident imposibil de probat, dar care pot fi crezute pe cuvânt dacă cuvântul vine de la o persoană cu (o oarecare) autoritate în fața publicului cititor sau ascultător. De ex. ”politicianul X (Grapini, Vanghelie, Becali etc.) este cel mai agramat din România” este, fără dubiu, o minciună sfruntată, bazată pe o eroare logică (este doar o afirmație concluzivă, fără nicio ipoteză și demonstrare a ipotezei). Afirmațiile de tipul ”cel mai/ cea mai” sunt imposibil de probat pentru simplul motiv că nimeni nu a analizat TOATE persoanele avute în vedere (în cazul de mai sus toți politicienii din România, din trecut și din prezent, dar nici nu a încercat să facă un clasament al celor trei agramați).  Cu cca un deceniu în urmă, o societate europeană cu sediul în Ghent, Belgia (intitulată misterios ”Space”, înființată tot în 1988 ca și ISINI) mi-a solicitat să prezint un ”Raport de țară”, adică un fel de descriere a locuitorilor din România. A fost o încercare grea pentru mine, eu dorind sincer ca ”oglinda” să fie una care să redea cât mai fidel chipul locuitorilor din România, dar  concluzia mea a fost că nu puteam oferi generalizări de tip mitologic (de felul: germanii sunt harnici, românii sunt hoți, evreii sunt negustori etc.). Soluția mea a fost una ”solomonică”, adică am dat un răspuns care nu (prea) era un răspuns: ”Românii, ca și locuitorii altor țări, sunt diferiți și imposibil de caracterizat prin câteva elemente definitorii”.  Unii au căzut în capcana de a se lua după oarece cazuri de notorietate sau excesiv mediatizate (ex. țiganii mănâncă lebede pe unde ajung, românii sunt hoți de buzunare etc.). Probez asta cu o pățanie personală: tot la o conferință internațională, în momentul prezentărilor (introducerilor, cum zic englezii) un profesor (din Franța, pare-mi-se) la auzul faptului că sunt din România a reacționat (stereotipic și pe negândite): ”aha, deci trebuie să-mi păzesc buzunarele!”. Eforturile sale ulterioare de a drege busuiocul au rămas, însă, fără succes… Deci, tocmai stereotipiile, ideile de-a gata, mitizările și generalizările (criticate acerb și de Dan Alexe, în alte locuri din carte)  fac mult rău comunicării și schimbului de idei, cunoașterii în general. Drept pentru care, atunci când citesc generalizări de genul celor de mai sus reacționez imediat. Interesant pentru studiul mentalităților este că românii care au citit acel studiu m-au apostrofat spunându-mi că sunt prea critic la adresa românilor, în timp ce colegii din Scandinavia (danezi și norvegieni în primul rând) mi-au atras atenția că am lăudat prea mult România și pe români…

 

După această digresiune (care putea fi cu mult mai lungă, având încă exemple numeroase…) revin la tema acestui subcapitol care conține chiar în titlu o generalizare dubioasă: ”atitudinea românească față de muncă”. Adică nu unii români au o atitudine pozitivă față de muncă, iar alții una negativă, ci toți au o (anumită) atitudine (comună) față de muncă…  Pozna lingvistică a lui D.A., aceea de a trage o concluzie generalizatoare din evoluția sensurilor unor cuvinte și de a transla concluzia semnatică asupra unor comportamente umane, nu are caracter de unicat. Am încercat și eu această joacă: observând că la Chișinău, numele multor magazine erau diminutive: Mămăliguța, Floricica, Voinicel etc., m-am grăbit să deduc că asta este rezultatul politicii imperialiste ruse de a infantiliza locuitorii unei zone în vederea acceptării mai lesnicioase a cotropitorilor și a faptelor lor. Dovezi? Niciuna! Doar o opinie… La fel și împrumuturile din rusă au devenit la noi … diminutive, sau cu sensuri opuse: rusescul ”ulița” nu mai este, la noi, bulevard, stradă, ci … o străduță, o ulicioară; rusescul ”nauca” nu mai face, la noi, trimitere la ”știință”, ci la nebunie; ”canicula” (care în rusă înseamnă vacanță, concediu), la noi a ajuns să însemne ”cădură mare”). Speculând, am putea spune că acestea sunt parte din rezultatele rezistenței noastre lingvistice în fața unor influențe neagreate, ca să nu spun nefaste. La nivel de speculă – merge, dar un studiu istoric al deplasării sensurilor ar fi mult mai util și mai credibil. La fel s-ar părea că speculează și Dan Alexe modificările semantice ale unor cuvinte din latină sau greacă exact în direcția opusă sensurilor inițiale. Spre exemplu: substantivul latinesc lucrum (obiect, lucru) și verbul latinesc lucrare (a lucra a munci, a face lucruri, a crea obiecte, a pre-lucra) au ajuns la noi să desemneze profitul (nemuncit, sau nu prea muncit). Ok, și ce demonstrează asta? Putem trage, de aici, concluzia că românilor le place mai mult nemunca decât munca? Dar oare nu este firesc și perfect logic să cauți acele forme de activitate/ muncă sau nemuncă prin care să-ți atingi scopul de a trăi mai bine? Dacă anumite forme de muncă (de ex. cămătăria sau sistemul bancar modern și postmodern) sunt nocive pentru societate, acestea ar putea fi, desigur, interzise, așa cum s-a întâmplat în vechime în religia iudaică unde cămătoria era un păcat suprem. În fond, cămătăria nu era decât o formă prea directă și prea pe față de a profita de cineva fără a-l informa asupra consecințelor  posibile (de regulă, dezastruoase) pentru debitor. Și încă un lucru: care este granița dintre activitatea care înseamnă muncă și cea care înseamnă nemuncă? Oare specula, profitul, cămătăria, prostituția, activitatea politică etc., nu sunt forme de muncă? Preocupați de scoaterea în văzul și oprobiul lumii a celor ce NU muncesc, a exploatatorilor deci, marxiștii și neomarxiștii au rafinat mereu definițiile date muncii, abandonând în uitare sensul primitiv și primordial al muncii care viza doar munca fizică grea, istovitoare, îndobitocitoare (așa numita muncă direct productivă, urmată de munca indirect productivă și terminând cu munca neproductivă – funcționarii publici de exemplu). Activitățile de supervizare, coordonare, conducere nu erau considerate munci, ci expresii ale exploatării nemiloase a maselor largi populare J .

 

Revin la ”demonstrația” făcută de Dan Alexe legată de faptul că românul ar avea o atitudine disprețuitoare față de muncă, respectiv la faptul că ar fi mare amator de ”câștig necinstit” (p. 26). De aici și până la a admite că românii sunt un popor de hoți (cîștig necinstit) nu mai este decât un pas. În primul rând, oare ce ar fi rău în a nu iubi munca istovitoare și a prefera ”starea de spirit permanentă a cămătarului leneș și hulpav”? (p. 26). În al doilea rând, depinde de libera opțiune a fiecăruia să depună ”muncile” pe care le consideră potrivite/ adecvate cu scopurile sale (alese și în funcție de contexte, de posibilități, de importanța relativă a muncii într-o perioadă sau alta etc.). Să ne închipuim că marea majoritate a românilor nu ar agrea muncile istovitoare și dăunătoare sănătății, drept pentru care ar deveni cu toții cămătari. Dar, vorba lui Creangădar nouă cine o să ne tragă ciubotele?” Cu alte cuvinte, nu e rău să fii cămătar, e rău să nu ai cui da bani cu camătă (ne putem imagina că nu se va putea întâmpla vreodată ca ei, cămătarii, să se împrumte între ei…).  Dan Alexe se întreabă pentru a da răspunsul său, dinainte pregătit: ”Cum a ajuns însă termenul latinesc ce desemna trândăvia profitoare să însemne în română, indiferent de profit, adică exact contrariul noțiunii inițiale?” (pp. 26-27). Și iată și răspunsul/ concluzia demonstrației: ”E limpede că evoluția lui lucrum în limba română reflectă un calc semantic datorat probabil influenței neguțătorilor greci care veneau peste țăranii și păstorii nord-danubieni să le vândă, contra vitelor, bogăției și posesiunilor lor, mărgele și alcool prost și să le împrumute bani, ochii dracului” (p. 27). Iar lovitura de grație/ de măciucă/ definitivă vine abia acum: ”În greaca veche, kamatos însemna inițial muncă, dar a ajuns să capete sensul de ”rezultatul muncii”, camătă care la greci, cum se vede, nu putea fi obținut decât prin vicleșuguri trândave. Proces exact invers evoluției latinescului lucrum.” (p. 27). Ideea că toți ”exploatatorii” vor susține sus și tare că doar și ei muncesc, că nu există opoziție între muncă și capital este, așadar, de când lumea și va dispărea doar odată cu ea. În fața acestui adevăr deranjant pentru fraierii/ proștii/ idioții/ nenorociții care se împrumută la costuri exorbitatnte de la cămătarii/ muncitorii care au o muncă specifică, uneori criticată, dar rentabilă, Dan Alexe alege să se poziționeze de partea … debitorilor, a celor proști și păcăliți de cămătari cu mărgele care le-au stimulat vanitatea până la pierderea rațiunii: ”Ne putem închipui cum le explicau lipitorile zâmbitoare țăranilor cărora le cereau camătă dublul sumei împrumutate: E pentru munca mea, kamatos... adică, pe limba voastră: lucru!” (p. 27).  Lucrurile au evoluat în timp, iar cămătarii greci au ajuns acum la mâna unor creditori (FMI, BCE, UE) mult mai blânzi și onorabili: dacă odată, la începuturile expansiunii civilizației elenistice, grecii îi împrumutau cu dobândă de 100%, acum alții îi împrumută pe greci cu dobânzi modice dar care, vai! nu sunt suportabile pentru trândavul și profitorul popor grec (ca să folosesc sintagmele lui D.A.) .  Iar ”lipitorile zâmbitoare” care păsuiesc acum an de an Grecia sunt taxate de D.A. drept  criminale, nemiloase și demne de dispreț (vezi pledoariile lui D.A., pe FB, în favoarea ștergerii datoriilor Greciei și angajării Europei în susținerea ”dolcelui far niente” grec).

 

Concluzia ”analistului”  Dan Alexe este una radicală, dar – deși filosofico-glumeață –  aceasta este una extrem de generalizantă și neadevărată: ”Iată: românii n-au înțeles  niciodată cum stă lucrul.”. Fals! Românul mediu și educat știe să se ferească de mărgelele de sticlă ale creditorilor de varii ranguri și denumiri, dar clasa politică și liderii țării se împrumută prostește (eventual, contra unor iluzorii promisiuni de sprijin electoral) fără a da seamă pentru ce și cum au folosit banii împrumutați. Ceaușescu s-a împrumutat la rate modice, a plătit datoria înainte de termen, dar atașamentul său față de un sistem ideologic și politic falimentar și față de klanurile pcr-iste care, chipurile, îl susțineau în teritoriu, au dus la pierzanie, atât familia sa cât și România care abia acum se trezește din realitatea că a fost condusă timp de un sfert de secol de către klanurile ceaușiste rebotezate, re-colorate dar la fel de indiferente față de soarta țării în general. Totodată, unii români au căzut și ei în plasa cămătarilor autohtoni a căror activitate a trecut în ilegalitate abia în ultimii ani (darea cu camătă este acum interzisă persoanelor fizice). Așadar, românul mediu a înțeles cum stă lucrul, dar clasa politică pervertită în munci trândave a lăsat educația pe ultimul loc, permițând prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști. În ultimă instanță, doar lipsa educației elementare poate explica credința religioasă a românilor în câștiguri fără muncă: Caritas, FNI, credite cu buletinul și alte strategii tolerate deloc dezinteresat de clasa politică românească actuală (recte statul român). Așadar, se impune nuanțarea: unii români au înțeles cum stă lucrul/ treaba/ schema, în timp ce alții n-au înțeles. Dacă Dan Alexe crede că ”românii n-au înțeles niciodată cum stă lucrul”, eu cred că mulți români au înțeles să se ferească de cămătari, dar lipsa educației a permis șmecherilor la fel de needucați să-și facă mendrele pe seama românilor needucați, timp de decenii….

 

Paranteză finală: lucrând ca ziarist, în primii cinci ani postdecembriști, mi s-au perindat prin birou multitudine de personaje care mă sfătuiau să-mi vând apartamentul, să depun banii la Caritas și apoi să cumpăr opt apartamente… Le-am explicat că sistemul Caritas este o păcăleală ordinară, că nu poți investi niște bani în afaceri care să asigure randamente de minim 1000% în câteva săptămâni sau luni (pentru că, în generozitatea lor, organizatorii Caritasului se sacrificau și dădeau presupușilor investitori 80% din profit, ei mulțumindu-se cu doar 20%. Impresionant! J ). Un coleg al meu, de la Timișoara a căzut în plasă, a vândut tot ce avea și…. Caritasul s-a prăbușit a doua zi: o carieră și o familie distruse de lăcomie, ignoranță și plăcerea de a câștiga din nemuncă. Ceva similar s-a întâmplat cu Grecia zilelor noastre al cărui guvern stângist este apărat cu trup și suflet de … (ne)socialistul Dan Alexe.

 

Dar tot Dan Alexe merită mulțumiri pentru câteva deslușiri de sensuri ale unor împrumuturi lexicale din greacă: ”pragma” înseamnă în greacă ”lucru, obiect”, (LD: iar ”pragmatic” ar însemna ceea ce marxiștii numesc ”caracter obiectiv” sau ”realitate obiectivă”). Din grecescul ”pragmateia” (rom. ”pragmatic) a derivat și cuvântul ”prammateia” cu sensul de afaceri, mărfuri, treburi, comerț, dar care ”a ajuns să desemneze în română un escroc, o canalie, o secătură: ” pramatie” – p. 27). Din păcate, Dan Alexe, consideră aceste derivări de sensuri ca fiind probe irefutabile ale ”comerțului păgubos” (p. 27) pe care îl făceau țăranii români în raport cu pramatiile/ negustorii din Grecia, conexând această deviere de sens cu mentalitatea românilor de a ocoli munca și de a dori să ajungă și ei …pramatii/ câștigători din muncă necinstită. Antropologic vorbind, orice relație de vînzare-cumpărare – ca relație interumană fundamentală – a fost mereu suspectată ca fiind incorectă, deoarece conținea un virus al păcălelii și care se activa întotdeauna după ce afacerea a fost consumată, de unde și asocierea oricărui negustor/ comersant cu escrocul, canalia și pramatia ordinară. Am postat pe FB (prin iunie-iulie curent) un comentariu despre comercialismul care a invadat majoritatea universităților lumii. Adaug acum: primatul câștigului a făcut din profesori simple pramatii, vânzători de note, examene și diplome, adică escroci demni de dispreț. Câștigul facil a dat însă unor profesori (și) mari dureri de cap, dar  așa se întâmplă când plagiatul – ca formă de câștig facil – este validat la vot popular, iar atunci putem vorbi despre o cultură a acceptării hoției ca fapt uman firesc. (Despre plagiatul dovedit al lui Ponta poporănii noștri se iritau: hai, bre terminați cu prostiile…Ce? A dat cuiva în cap? A omorât pe cineva. Și uite așa, din aproape în aproape românul imparțial consideră ca fiind delict penal(izabil) doar crima cu premeditare, eventual doar cea săvârșită cu sadism și cu victime multiple…

 

Refuzul de a-ți consuma clipele vieții chinuindu-te să-ți agonisești pâinea zilnică cu sudoarea frunții părea a fi tot mai firesc odată cu Revoluția industrială, când oamenii au întrezărit șansa de a scăpa de chinuri și de a se putea dedica plăcerilor vieții. Deziluzia a venit curând, când randamentul superior al mașinilor obliga oamenii să se miște mai repede și să muncească mai mult. Nu întâmplător circulă pe la noi sintagma ”munca este pentru mașini, nu pentru oameni” reflectând speranța că mecanizarea și automatizarea vor scuti oamenii de efort.

 

Dan Alexe continuă speculațiile sale pe tema muncii și a atitudinii românilor față de munca fizică precizând că mulți termeni care vizează munca sunt proveniți din limbile slavilor de sud, dar ajunși la noi cu semn schimbat. Sârbo-croatul și macedoneanul ”spor” nu înseamnă randament superior, ca la noi, ci exact invers: ”lent, încet” (p. 27), iar urarea noastră de ”a munci cu spor” apare într-o ”lumină interesantă”, scrie D.A. dar fără a se mai lansa în alte speculații riscante cu privire la atitudinea românilor față de muncă. Încerc eu o explicație a sintagmei românești ”spor la muncă!”. Este posibil, cred, că deplasarea de sens s-a făcut astfel: urarea inițială era un sfat firesc: muncește, dar nu te speti, nu te chinui, ia-o-ncet că viața-i scurtă, iar tu mai ai nevoie de forța ta și mâine, fii cumpătat. Într-adevăr, munca echilibrată, fără grabă inutilă este mai productivă, mai benefică și pentru cel care muncește, dar chiar și pentru cel care îl plătește.  Privită astfel urarea nu mai este contradictorie, ci perfect logică și umană.

 

Mai semnificativă este observația că slavonul (trud) desemna chinul, tortura, observație pe care D. A. nu o face. Dacă D.A. ar fi făcut mai explicită legătura dintre românescul ”trudă” și slavonul ”trud” lucrurile ar fi căpătat mai mult sens, dar el se limitează în a afirma că ”munca însăși nu e altceva decât termenul slavon care desemnează chinul, tortura” (p. 28). Dar tot el scrie, concesiv, ca un fel de scuză: ”E drept că la rândul lor labeur și labour (din latinescul labor = muncă) se aplică în franceză și engleză durerilor nașterii, muncii facerii, însă numai în română ”a munci” are aceleași rădăcini cu ”mucenic” (martir).” (p. 28). Din nou, excepționalismul românesc este, aici, unul gratuit, fals și inutil: martiriu este, de fapt, muncă trudnică, grea, obositoare, istovitoare, chinuitoare, iar sensul acesta este peste tot în lume, unde munca fizică istovitoare era în cel mai firesc mod blamată, ocolită, nedorită. Iar precizarea din citatul de mai sus suferă de incopletitudine, restrângând nepermis doar la engleză și franceză asocierea dintre muncă și chinurile facerii/ nașterii. Româna a preluat și ea francezul ”travaliu” pentru chinurile nașterii, cf fr. travaille = a munci, travailler = muncitor etc.  Interesante sunt explicațiile etimologice ale cuvântului ”muncă” în alte limbi. Astfel, germanul ”arbeit” (muncă” a dat în limbile slavone cuvântul ”robota” (muncă) cu derivatul să rob (cel care muncește din greu). Există și în română verbul  ”a roboti”, a trebălui prin gospodărie, a face treburi mărunte și plictisitoare/ istovitoare. Fără a proba cu ceva D.A. afirmă sentențios: ”după cum știm de la Karel Capek, avem în română a roboti”. (p. 28). Eu cred că roboteala românească este mult mai veche decât Capek (1890 – 1938) – https://en.wikipedia.org/wiki/Karel_%C4%8Capek – derivând din slavonescul robota (muncă) și nu din robotul imaginat de ceh. Inutil mai încearcă D.A. să sugereze că românul fuge și de munca intelectuală, generalizând exagerat și exemplificând neconvingător cu expresia ”te muncește grija” (p. 28). De fapt, expresia neaoșă este ”te fute grija”, cu trimitere directă la faptul că și actul sexual este o muncă, un travaliu, un chin (plăcut, e drept).

 

D.A. încearcă o explicație asupra faptului că turcismul ”tembel” (un leneș care nu-și ascunde lenea, un adversar al muncii fizice istovitoare) a ajuns la noi să însemne ”nebun, prost”. Da, și? Ce e rău în asta? Nu e firesc să taxezi drept nebun pe cel care credea că scapă de munca fără de care nimeni nu putea supraviețui? La noi, tembelii au devenit, printr-o altă inversiune semantică ”băieții deștepți”, adică cei care fură, speculează prostiile din legi și se îmbogățesc prin deturnarea banilor spre buzunarele lor. Ei confirmă zicerea românească ”noi nu ne temem de muncă pentru că știm să ne ferim de ea” (asociată, de regulă cu glumița ”munca înnobilează, dar cine mai are azi nevoie de nobili?” sau ”mie îmi place munca, dar nu de plăceri ne arde nouă acuma…”. Totuși, se dovedește, în ultima vreme, că băieții deștepți nu sunt chiar așa de deștepți devreme ce au cam umplut pușcăriile, iar unii au început să piardă tot ce au agonisit fără muncă… Niște tembeli!

 

Următoarea trăznaie lingvistico-etnico-rasială-emoțională a lui Dan Alexe se leagă de un împrumut din engleza americană (cuvântul ”job”) pe care îl include în ”felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin vocabular” (p. 28). Îmbogățirea limbii prin împrumuturi de la popoare prietene sau dușmane (ambele fiind situații temporare) este, în mod cert, un fapt de cultură pozitiv și care construiește punți de comunicare între oameni din varii locuri. D.A. vrea să sugereze că suntem expuși unui atac furibund al imperialismului cultural american, cel care ”ne ucide sufletul prin vocabular”. Tradiționalist și naționalist de ocazie, Dan Alexe deplânge dispariția româneștilor ”profesie” și ”meserie” (este invocată chiar și ”vocația”). Oare ce este deranjant în noul cuvânt care descrie (bine!) noua realitate din lumea largă? Iată argumentele sale: ”Jobul e anonim și interșanjabil. Jobul e ca batistele de hârtie: se aruncă după ce l-ai folosit. Până mai ieri, ”meseria” se învăța, ”profesia se studia” … ba unii aveau chiar o ”vocație”….Meșteșugul se învăța greu și dădea demnitate persoanei. Deseori meseria  ”se fura”, ca în parabolele zen, unde maestrul nu dă sfaturi discipolilot, ci doar îi lasă să-i observe roboteala zilnică. Cei care au astăzi un ”job” însă cu greu își pot imagina mândria și demnitatea de a face parte din ”breaslă”. Cel mult și-o închipuie ca pe un fel de sindicat, deși acum, odată cu neoliberalismul, și ”sindicat” a devenit o vorbă de hulă” ” (p. 29).

 

În primul rând analistul Alexe confundă postul/ locul de muncă/ jobul cu specializarea/ abilitățile/ calificarea. Una este să fii un bun specialist, să dispui de numeroase abilități (unele chiar căutate de piață) sau să ai o calificare înaltă, și alta este să fii dorit de o firmă sau de un serviciu public. De ex. sutele (miile?) de absolvenți (anual!) ai institutelor de teologie nu pot avea garanția că pot prinde o parohie în pofida creșterii în progresie geometrică a parohiilor (bisericilor ca lăcașe de cult) sau a divizării acestora (a parohiilor) pentru a genera noi locuri de muncă. Chiar dacă au specializarea și chiar vocația de a sluji ca preoți mulți dintre ei nu vor găsi un job în lumea religioasă și se vor reorienta conform cerințelor pieței. Așadar, chiar dacă ai calități multiple, respectiv poți avea o meserie/ o profesie/ o vocație, poți să nu ai niciun job. Este ca în bancul cu polițistul care știa multe limbi străine, dar altele decât cele vorbite de cei pe care îi controla.

 

În al doilea rând, Dan Alexe face un indirect ”elogiu hoției”, preluând vorba populară că ”meseria se fură”, dar fără a explica resorturile și dedesupturile acestei formulări. În realitate, ”furatul meseriei” are o dublă explicație: a) fie este vorba despre o tehnică pedagogică specială a maestrului care nu dezvăluie/ dezgolește dintr-o dată toate tainele meseriei, creând discipolului falsa impresie că ar fi vorba despre ceva simplu, ușor de înțeles și de făcut și care nu presupune mare efort. (O comparație ajutătoare poate fi utilă pentru înțelegerea acestei tehnici pedagogice: situația descrisă mai sus seamănă cu aceea a unei femei care se devoalează repede de haine omorând imaginația, curiozitatea și interesul partenerului). Procedând astfel, maestrul stârnește treptat curiozitatea, lucru indispensabil asimilării de cunoștințe și abilități. Când ești deja curios și doritor să știi înseamnă că tu ești cererea reală de informații, iar maestrul este un ofertant competent de cunoaștere; când cererea și oferta se află în echilibru, mecanismul pedagogico-comercial al învățării funcționează și dă roade. Dacă interesul și curiozitatea nu sunt stârnite, atunci oferta se adresează unei piețe lipsită total de cerere, cu rezultatul firesc că maestrul nu-și va mai găsi discipoli. De unde și imposibilitatea transferului/ tranzacției informațional educaționale. Așadar, maestrul pedagog incită ucenicul stimulându-l să ”ciupească”, să ”fure” informația, chiar atunci când nu este o ofertă cu toptanul (en gros); b) o a doua variantă a ”furatului meseriei” este cea care are loc în cazul în care meșterul este el însuși un hoț(oman) și ține ucenicul cu anii până să-i dezvăluie secretele meseriei. În acest caz, ucenicul/ elevul este, din nou, stimulat să fie foarte atent la toate detaliile, să acumuleze informațiile pe cont propriu, fără a mai aștepta să i le vâre cineva în cap. Și în acest caz, transferul este unul eficient deoarece vorbim despre o cerere reală, intensă, care generează un echilibru de piață cu consecința restabilirii prețului real al educației și eliminând prețul exagerat (timp) pe care ar trebui să-l plătească ucenicul. Ca un corolar al acestei a doua situații de ”furat meserie” este și subcazul în care meșterul nu dorește cu niciun chip ca ucenicul să-l copie și să facă la fel ca el, generând astfel un nedorit și chiar periculos concurent. În acest mod, curiozitatea este și mai mult stimulată, ucenicul încordându-și toate potențele intelectuale pentru a prinde din zbor tehnicile maestrului. Probabil la acest ultim subcaz se referă și ”elogiul tacit și implicit al hoției de abilități” practicat concret de aceia care cu adevărat doresc să afle, inclusiv acele lucruri ascunse cu mare grijă de meșteri/ maeștri/ maiștri. În fine, o ultimă considerație referitoare la pedagogiile actuale și la dezinteresul aproape generalizat al elevilor/ studenților față de  învățătură. M-am întrebat, ani în șir, cum se explică generalizarea cvasiabsolută și în continuă și constantă creștere a dezinteresului studenților față de asimilarea de informație oferită de profesori. Redau, pe scurt, concluziile mele conexate acestor dureroase interogații: a) superficialitatea profesorilor cu care este tratat actul de predare; (ca să fii un bun profesor de matematică pentru Gigel nu este sufiucient să știi foarte multă matematică, ci trebuie să-l cunoști bine pe Gigel); b) ofensiva informațională pe scară largă generată de internet, memorii uriașe de stocare, motoare mai rapide și mai puternice de căutare – toate acestea inducând fireasca atitudine a tânărului de a nu depune eforturi de memorare, fiind convins că oricând poate apela la informațiile necesare fără a mai face alt efort decât acela de a căuta. De altfel, și cu 4-5 decenii în urmă se afirma de către unii profesori mai deschiși (adresându-se doar  absolvenților J ): facultatea te învață doar să știi unde să cauți. În condițiile actuale, conservatorismul deloc dezinteresat al sistemului de educație menține în mod conștient o groază de informații redundante, majoritatea fiind uitate a doua zi după examen, sau peste scurt timp. Concluzie: la ora actuală cererea studentului nu este referitoare la informații și abilități, ci este o cerere de … diplome. Informațiile sunt pe internet și fiecare le poate extrage de acolo. Am mai amintit despre o situație care, la prima auzire, pare o aberație de proporții: la Moscova, prin anii 90 se vindeau diplome de absolvire a unor facultăți (cu toate parafele/ ștampilele la locul lor) la chioșcuri de ziare, cu prețul la jumătate față de costurile absolvirii facultății. Piața a reglat acest lucru, făcut de altfel de mulți administratori de facultăți pe ușa din dos, oferind diplome contracost, recunoscând implicit că lumea avea nevoie de diplome pentru ”a prinde un job”, nu de informații care probabil nu vor ajuta la nimic. Două exemple recente: am avut ca ministru de finanțe o absolventă de Harvard, dar care nu a convins și nu a demonstrat că a făcut o școală de prestigiu. Asta în timp ce la Chișinău a ajuns un prim ministru care nu avea liceul, dar care a probat mai multă demnitate, demisionând, în comparație cu un prim ministru de la noi care nu a recunoscut decât indirect un plagiat grosolan, dar nu a demisionat.

 

Nu ne despart decât 25 de ani de vremea când fiecare cetățean al României trebuia să muncească undeva (să aibă un job, adică) altfel risca pușcăria. Mai mult, numărul specialiștilor era strict planificat și erai obligat să te prezinți la locul de muncă repartizat. Aș putea îndrăzni să cred că, de fapt, asta ar dori analistul analistul Alexe: nu joburi pasagere și interșanjabile, ci locuri de muncă permanente pentru specialiștii patriei. Atacul se intensifică, în continuare, vizat fiind, de fapt, capitalismul cu liberala/ libertara lege a cererii și ofertei (inclusiv de forță de muncă): ”Celor cu ”job” li se tot repetă că nimeni nu e de neînlocuit. Că trebuie să fii ”flexibil” și recunoscător. Pregătit să schimbi totul în orice moment, azi aici, mâine acolo. Că, dacă nu vezi ”jobul” ca pe ceva oricând de aruncat și înlocuit, nu ești om al timpurilor tale. Și desigur, cum se poate cineva atașa  de un ”job”? (p. 29) Se poate deduce, din citatul de mai sus, că un ”serviciu” pe viață ar fi un lucru excelent, indiferent de performanța angajatului și de nevoile reale ale angajatorului. Și, nu!, nu tu angajat trebuie să fii recunoscător patronului pentru că ți-a oferit un job, ci trebuie să ai calitățile necesare pentru ca patronul să-ți fie recunoscător (pecuniar) pentru meritele tale și profitul adus firmei. În plus de asta,  dinamica piețelor în general și a pieței muncii în special face din perenitatea jobului un ideal imposibil de atins.  Voit sau nu (înclin spre ”voit”) Dan Alexe transformă analiza lingvistică în propagandă ideologică, făcându-se portavocea celebrului Noam Chomsky (https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky) cu binecunoscuta sa retorică împotriva ”imperialismului american”. Parcă dorind să se disculpe, D.A. scrie: ”Nu trebuie să punem totul pe seama americanizării.” (p. 29), confirmând însă, prin aceasta, că el crede că relele din piața muncii și chiar din vocabularul recent ne vin direct de la americani… Desigur, fiecare are dreptul de a avea propriile opinii, eu nu am făcut altceva decât să ofer opinia mea. Supărat pe faptul că am încercat să descifrez poziția sa ideologică (”anarhosindicalist de stânga”) Dan Alexe postează pe 9 august pe pagina sa de FB:  Dan Alexe, 9 august: ”Călugări, legionari, icoane, icoane cu călugări legionari, antisemitism, antiumanism, antioccidentalism, conspiraționism… Suntem în anii 1930? Cam asta văd zilnic, combinat cu răutate pură și cu construcții intelectuale șubrede și ilogice. Te apostrofează câte unul că ești comunist pentru că n-ai simpatii neocon sau legionaro-ortodoxe, că iată-l brusc cum te mai informează că Hitler și naziștii erau de fapt de stânga. Păi măi posacilor cu evlavie militărească, dacă oricine are o poziție mai de stânga e comunist pentru voi, iar Hitler era de stânga… atunci Hitler era comunist, nu? Cam la asemenea schimonoseli a ajuns mintea lor, în ciuda mirului și tămâiei”. Evident, este atacată și poziția mea prin care consideram național socialismul (nazismul) lui Hitler ca fiind o ideologie de stânga (dictatorul german întinând, ca și Ceaușescu, ”mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” (Ion Iliescu).

 

În fine, ca o încoronare a unui discurs de stânga (Laudă muncii!), Dan Alexe, folosește vechiul limbaj stalinisto-marxist prin care toți cei care aveau gândire nemarxistă erau categorisiți ca fiind ilogici, lipsiți de gândire, proști, oameni care nu reușesc să înțeleagă etc.,  descriind capitalismul actual și promotorii/ teoreticienii acestuia după cum urmează: ”În mod inconștient (sic! – L.D.), apostolii flexibilității prin joburi temporare simt totuși că nu e vorba acolo de muncă reală. Nu-i auzi niciodată vorbind despre ”jobul” de țăran. Fiind oricând de aruncat, jobul nu implică de fapt muncă reală.” (p. 29). Desigur, în viziunea lui D.A. a fi țăran este o vocație, o meserie, o calificare și nu un job…. J . Cât despre muncă reală și muncă ireală, o atare distincție este, cred, doar în gândirea marxiștilor care considerau muncă adevărată doar munca fizică, brută, dură, slab calificată, excluzând din start ”proletarii condeiului” (Eminescu). În era computerelor și a informatizării, a globalizării tot mai accentuate, piața muncii este hipervolatilă, specializările/ meseriile/ profesiile clasice dispărând zi de zi făcând loc altora. Plus de asta cuvântul job poate să nu necesite nicio calificare prealabilă, tocmai dată fiind efemeritatea sa. Adesea, calificarea la locul de muncă este un bun echivalent pentru cuvântul job.

 

Despre ”Mituri culinare românești” (pp. 30-35) aproape că n-ar mai trebui să amintim, devreme ce acum cam tot românul știe că nu există ”bucătărie românească” (așa cum nu există bucătării naținale, etnice, ci doar obiceiuri culinare zonale granițele statelor fiind transgresate cu nonșalanță). Dan Alexe insistă însă (și bine face!) deconstruind mitul naționalist românesc cum că am avea cea mai grozavă bucătărie din lume, că micii, sarmalele, ciorba de burtă, borșul și mămăliga sunt creații pur românești și pe care nu le mai găsești nicăieri în lume imediat ce ai trecut granițele statului român… Diagnosticul pus aici de D.A. este corect și exact: ”autocongratulare autistică” (p. 30). În realitate, bucatele de mai sus (la fel ca și baladele Meșterul Manole și Miorița) sunt creații balcanice fără o origine etnică clară. Parcă regretând că nu putem revendica ceva bucate pur românești, D.A. nu rezistă ispitei și revine în apărarea unui mit (evidend, doar declarativ, nedemonstrat cu nimic) și se întreabă: ”Și atunci? Ce ne rămâne? Noi n-avem nimic?” și tot el răspunde: ”Ba da, avem două lucruri esențiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni și care, omorând microbii, dând vitamine și întărind sistemul imunitar, au ajutat la supraviețuirea neamului prin mii de ierni de terci și untură: mujdeiul și borșul (zeama acră din tărâțe, nu ciorba impropriu denumită borș)” (p. 32).  A afirma că mujdeiul și borșul sunt mâncăruri pur românești presupune cunoașterea în detaliu a tuturor bucătăriilor lumii și abia apoi, prin eliminarea celor comune, să putem spune: astea se regăsesc doar în spațiul carpato-danubiano-pontic și nicăieri în altă parte…

 

Despre dieta românilor se vorbește și în subcapitolul următor ”Depresia religioasă în țara lui ”mici cu bere” (p. 35-39) care debutează cu o afirmație șoc: ”meniul național standard (al românilor – L.D.) constă în mici cu bere” (p. 35). Cu puțin efort ne putem imagina țăranul român pregătind tradiționalii mici românești și tradiționla bere românească…. J. Ca să probeze faptul că melancolia românilor este generată de consumul excesiv de mici și bere, D.A. îl invocă pe Robert Burton care susținea, pe la începutul secolului 17 că mâncărurile grele compuse din cărnuri și consumul de alcool sunt cauzele melancoliei (depresiei clinice).  Carne + alcool = gută și depresie. D.A. susține că românii își revendică trufaș melancolia făcând trimitere la balcanica Miorița și la Cioran. Românii își justifică propensiunea spre carne și băutură (plus inerenta melancolie), scrie Dan Alexe, prin textele ortodoxe: invitația cristică de a-i mânca trupul și a-i bea sângele… ”Pentru mulți din (corect: dintre – L.D.) compatrioții noștri a fi român înseamnă a fi ortodox” (p. 36). Afirmațiile sociologice tranșante ale observatorului culinar belgo-român pot trezi invidia marxiștilor care studiază lupta dintre clase: ”Orășenii înstăriți triază mâncarea; țăranii și muncitorii și-o asimilează indistinct. Cu toții sunt uniți de mici.” (p. 37). Ok, dar unde este intelectualitatea progresistă, care, în frunte cu clasa muncitoare și țărănimea muncitoare formau până nu demult (1989) poporul unic muncitor?… J  Dar analiza socio-culinară lămurește lucrurile: ”În România, micii au avut întotdeauna (adică de cca 150 de ani de când vorbim despre România – L.D.) un statut socio-culinar neutru. Micii nu sunt orientați socialmente”. (p. 37). Despre construcția ”orientați socialmente” ar fi destule de spus, dar mă rezum la a afirma că este una ciudată. Mi se pare că ”orientați social” era destul… În fine, după ce ni s-a fluturat pe la glandele olfactive și gustative ideea că micii sunt coagulantul nației române, la final ni se servește un duș scoțian: ”Micii se fac însă dintotdeauna (adică de la apariția omului pe aceste meleaguri..L.D.)  în toți Balcanii (cam câți Balcani ar fi?… L.D.) și nu sunt ”produs românesc”. (p. 39). Miracolul este deplin înlăturat la final: ”La origine însă avem acolo doar banalul kebab turco-persan” (p. 39).  Referitor la termenii de ”Balcani”, ”țară balcanică”, ”balcanism” etc., apare imediat întrebarea: care este zona geografică și geopolitică acoperită de acești termeni? Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83 România este doar foarte puțin balcanică (prin regiunea Dobrogea), respectiv cca 6% din suprafața țării. Cultural vorbind, prin Miorița și Manole suntem balcanici 100%, iar prin modul amestecat, postmodern aș spune (oare nu cumva postmodernismul ar putea fi mai bine înțeles prin studierea balcanismului?).

 

Penultimul subcapitol al primului capitol al cărții lui Dan AlexeDacopatia și alte rătăciri românești”, capitol intitulat ”Geste și gesturi la români” este dedicat educației și terminologiei acesteia, cu trimitere la metodele educative de la începuturile civilizației și este intitulat ”Despre viciu, bătaie, pedeapsă și școală” (pp. 40-46).  Evident, debutul vizează ceva negativ la nația română, ceva ce nici corifei ai intelectualității noastre (Vulcănescu, Eliade, Noica) n-au fost în stare să sesizeze: ”neîncrederea profundă de pe aici în învățătură” (p. 40). Adică românul este refractar la a se lăsa educat, modelat, stilat. Frica românului de învățătură ar avea legătură prin faptul că celebra paidee greacă (educarea tineretului la nivel de excelență: vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia) a devenit în limba română pedeapsă. Firul transformării ar fi, după D.A., următorul: paideea a dat paidevo (citit pedevo) cu sensul de a învăța un copil, iar apoi paidevo a însemnat ”chin, sâcâială”, iar în română a ajuns sub forma pedepsa (a pedepsi). Concluzia (grăbită, cred eu) a autorului este: ”Transmiterea învățăturii = pedeapsă. A pedepsi (un echivalent al lui ”a învăța minte”) este astfel singura urmă în limba română a aparatului pedagogic și a paideei grecești” (p. 40). Opinia mea este că pedeapsa a rămas în memoria foștilor elevi tocmai pentru că este neplăcută, dureroasă. Amintirile plăcute dispar mai repede din memorie decât cele neplăcute. Dar faptul că paideea a ajuns la noi sub forma pedeapsă nu înseamnă că românii ”au o neîncredere profundă față de învățătură”, adică nu învață decât de frică, nicidecum de plăcere (aș zice că românii pot avea o neîncredere profundă față de învățători…). Presupunând că așa au stat și stau lucrurile înseamnă că problema reală a educației de la noi au constituit-o (și o constituie!) profesorii/ pedagogii/ părinții/ educatorii/ învățătorii: E mai ușor pentru pedagog/ părinte să țipe ”Ia și învață poezia, că altfel te altoiesc!”, decât să depună eforturi ”chinuitoare și sâcâitoare” (adică paideice) pentru a stârni la copil curiozitatea și plăcerea de a cunoaște. Pentru a dovedi că românii preferă răutățile (se știe că în orice limbă, printre primele cuvinte învățate sunt cele legate de vicii) D.A. ne mai oferă o mostră de etimologie personală (argumentul: așa e și în albaneză!): cuvântul românesc învățătură vine direct din latinescul viciu. ”Invitiare” însemna a deprinde pe cineva cu relele. Iar relele erau, uneori, bunăciuni… De unde și relativitatea binelui.

 

Rostul acestui subcapitol nu este însă unul strict etimologic, ci este o pledoarie (pe mai multe pagini, îmbinând scene din literatură cu dureroase amintiri personale) în favoarea dialogului civilizat părinte-copil și împotriva utilizării pedepselor în educație. Cu siguranță cititorii acestei cărți vor subscrie. Dar ceilalți, mai numeroși, probabil nu…  În viziunea lui Dan Alexe sintagma ”bătaia este ruptă din rai” este o cheie pentru înțelegerea mentalității naționale (numită de D.A.îndoielnica noastră înțelepciune populară” (p. 42). Sigur, folosirea forței, îndeosebi față de copii/ femei/ bătrâni este un semn de primitivism, dar cred că explicația ar trebui căutată și în apăsarea externă și internă care a marcat variile organizări statale și care au generat, în timp, ceea ce numim azi România. De la cucerirea Daciei de către romani oare câți ani de autonomie/ independență reală am avut? Și câți ani de organizare democratică (nedicatatorială)? Într-un climat opresiv (imperial extern sau dictatorial intern) utilizarea forței pare a fi un lucru firesc, respectiv apare ca o pregătire/ călire pentru (o)presiunile ce vor marca, ulterior, fiecare persoană ajunsă la maturitate..  Bătaie acasă (de la părinți și frații mai mari), bătaie la școală (de la învățători/ profesori/ pedagogi dar și de la colegii din clasele (ceva) mai mari), bătaie pe stradă (cu băieții de cartier/ mahala), bătaie în armată (de la superiori și colegii gradați) – toate astea în cazul unui popor care se laudă că nu a invadat/ bătut pe nimeni din jur… Bine punctează Dan Alexe că nu doar violența fizică deformează caractere (nu formează, cum se mai crede), ci și cea ”morală, verbală sau intelectuală”  (p. 43). Ca unul care am primit toate categoriile de pedepse și, apoi, la rându-mi, am aplicat ”dreptatea” unde apăreau abuzuri am citit ca din propriile gânduri concluziile autorului, după ce amintește lașa declarație părintească ”de ce mă obligi să te bat?”:   ”Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element capabil să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice românești: amestecul de mândrie șovăielnică și de vinovăție burzuluită ce ne caracterizează” (p. 43). Amărăciunea amintirilor legate de acest subiect este, oarecum, atenuată de comicul situației tragice când latinescul castigare (din celebrul ”Ridendo castigat mores”) a ajuns să însemne în limba română ”câștig”! Ce ”frumos” sună: ”Te bat și câștigi!”  Din aproape în aproape, trecând prin raiul/ iadul/ purgatoriul bătăii la români, D.A. ajunge la un diagnostic pe cât de trist, pe atât de adevărat, concretizat în subtitlul: ”Sufocanta și infantilizanta familie românească” (p. 45). Surprinzător pentru mulți cititori (probabil) afirmația că nu etica protestantă (cf. Max Weber), ci familia mononucleară (cf. Emmanuel Todd) a generat capitalismul, îl conduce pe Dan Alexe la ideea că ”Familia comunitară ar justifica importanța fascismului și a comunismului în Italia, Grecia și Europa de Est” (p. 46) urmată de constatarea că în România creșterea copiilor de către bunici a dus/ duce la ”infantilizarea generației intermediare”.

 

În fine, printre celelalte ”geste și gesturi la româniDan Alexe – ateu convins și declarat deschis în mod public – nu pierde prilejul să critice apăcăturile negustorești-comerciale-financiare ale mult preaiubitorilor de arginți părinți ortodocși de la noi. Rare sunt ieșirile de arginți din visteriile canonice, mult prea rare în comparație cu intrările, fapt care îi permite lui D.A. să afirme că ”Biserica Ortodoxă nu cunoaște compasiunea” (p. 47). Agreez formularea autorului (utilizată și de mine în forme asemănătoare cum ar fi ”ideologia teologală”, ”ideologia religioasă” sau ”ideologia bisericii”) : ”Ideologia ortodoxă nu cunoaște compasiunea (ci doar, eventual, mila” (p. 47). Las cititorul să descopere argumentele de ordin istoric, lingvistic, terminologic și etimologic în susținerea acestei afirmații. În încheiere, doar două (mici) observații: prima, cel care se căznea să locuiască în vârful unui stâlp,  Simeon Stilitul, are și un echivalent mai românesc: Simeon Stâlpnicul; a doua, cuvântul ”milă” are și în mentalitatea românilor sensul de ”drag”. Iată opinia lui Dan Alexe: ”Așa încât limba română nu cunoaște decât degradanta milă, și ea un împrumut din limbile slavilor din Balcani. Și aceasta însă e deturnată negativ, pentru că, în limbile slavilor de la sud de Dunăre, milo mi je înseamnă: mi-e drag de el/ ea, iar nu mi-e… milă de cei care pătimesc” (p. 48).

 

 

Prima parte a acestei pseudorecenzii poate fi citită la adresa: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

 

(va urma)

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky  Noam Chomsky

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83  Peninsula Balcanică

https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia  Paideia

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/   recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea

 

http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru Povestea lui Pazvante Chioru. Ipoteză etnicistă neverificată/ neprobată: Întemeietorul Imperiului Otoman (Osman – care apoi s-a transformat în Otoman) ar fi un român din Timoc (probabil un strămoș al românului Tesla)

 

De adăugat la partea 1: https://youtu.be/jUgJd2mS3LY La plaisir du texte, par Ronald Barthes

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea 1-a a pseudorecenziei: ”Despre ce este vorba în cartea ”Dacopatia”)  


de Liviu Drugus

 

 

Dan Alexe (n. 23 ianuarie 1961)profil de personalitate auctorială:

Este un gânditor umanist postmodern, un român naturalizat în Belgia, fost membru al Grupului de la Iași (până în 1988), membru (prea) plin (de sine) al sectei antisectanților care critică sectanții neoconi ai pieței libere, antidacopat, scientopat, demitizator al unor credințe aparent definitive (rătăciri ale minții), lingvist limbut și poliglot, nonconformist, moralizator doct și ultraimplicat în social, om cu opinii de (anarho)stânga dar care se dorește a fi (vorba Cosașului) un ”extremist de centru”, ateu convins, botezat creștin, master în musulmanologie, doctorand cu abandon motivat, tip emotiv care își depășește mereu limitele, excesiv în dialoguri probând ideea că emotivii sunt, uneori, mai curajoși decât curajoșii etc.

Etc. = filolog, antropolog, jurnalist la (BBC și Europa Liberă), eseist, traducător, cineast, director de film, dramaturg, critic de artă, scriitor, călător, profesor de jurnalism, ideolog (mizează și joacă, totuși, pe stânga, oricât ar nega D.A. acest lucru), blogger neobosit, băutor calificat la locul de muncă, ironist profesionist, zeflemitor dialogal, deconstructor al etnonarațiunilor protocroniste, etimolog, psihopatolog al mentalităților, balcanist, psihosociolog și filosof al culturii, analist politic, analist economic, moralist, analist al mentalităților și dinamicii acestora, hedonist pe față, kalokagathist, colecționar de premii (cinematografice, literare) de tot soiul, doritor și distribuitor de cunoaștere, iubitor de Mircea Eliade (1907-1986), Georges Bataille (1897-1962), Ronald Barthes (1915-1980) și persiflator de Nicolae Densușianu (1846-1911), Petre Țuțea (1902-1991), Octavian Paler (1926-2007), Paul Coelho  (n. 1947) și Sigmund Freud (1856-1939) – pentru a aminti doar câteva dintre numele invocate de Dan Alexe în cartea sa de eseuri ”Dacopatia...”. Nimeni nu-i va solicita să arate diplomele de antropolog, istoric al culturii, sociolog, politolog etc. de unde și concluzia că autodidacticismul poate da rezultate notabile (nu întotdeauna și foarte credibile). Important este faptul dacă vrei cu adevărat să înveți și să gândești cu mintea proprie. Dan Alexe o face cu succes. Informații (prea puține) găsite în  Wickipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Alexe  respectiv https://en.wikipedia.org/wiki/Dan_Alexe. Căsătorit cu o româncă francofonă, are doi copii cu care vorbește acasă, în mansarda sa din Bruxelles, doar în românește. Pe FB Dan Alexe se plângea, pe 12 iulie 2015, că este etichetat pe nedrept ca fiind ”bolșevic, agent CIA, putinist și vierme al lui Soros”. Și, într-o altă postare, D.A. susține ferm că ”Nu sunt socialist!”. În schimb a susținut din toate puterile punctul de vedere al lui Tsipras și al formațiunii politice grecești de stânga Syriza, evident doar până când premierul grec a acceptat normalitatea europeană și a impus câteva reforme fiscale și financiare în Grecia. Postarea lui Dan Alexe din 14 iulie 2015 referitoare la profesiunea sa de credință ideologică ar sugera că el este un anarhist ateu:  ”Mă avertizează îngrijorat unul din friendșii noi că dacă continui așa cu ce vede el că mă lăbărțez public, risc să fiu luat drept stângist, deși el mă respectă și cu așa infirmitate. Sfântă candoare, auzi, să fiu luat drept stângist !… Hai să-i spun omului și de când nu m-am mai împărtășit. Și că cei mai mari dușmani ai mei sunt stângiștii… Ei ne-au masacrat la Barcelona, pe la spate, din ordinul lui Stalin care nu vedea cu ochi bun soliditatea frontului anarhist. Nu-i istorie de ieri, e vorba de timpul dintre perioade. Fanta dintre interstiții. Ai dreptate, prietene. Ce oroare, da, dacă nu-s prudent risc să fiu considerat stângist”. Și dacă tot agreează stânga (fără a fi stângist!) Dan Alexe urăște din toți rărunchii dreapta, indiferent de nume, origine și nuanțe. Iată opinia sa (excesivă, prin generalizare, evident) despre cei care se autodefinesc de dreapta, conform unui extras de pe FB din15 iulie 2015 ora 23 30: Dan Alexe, Brussels, Belgium: ”Dreapta vede numai proști (de muls)… O doamnă care ține un blog de dreapta, secta aia cu piața mistică care reglează tot și cu multinaționalele care sunt chivotul legii, tocmai m-a făcut “prost” — chiar așa, „prost” mi-a zis— pentru că am sugerat că totuși multinaționalele nu sunt interesate decât de profit și deloc de social. Spuneam cã e normal ca guvernul grec să vrea să taxeze firmele multinaționale. Ele vin, profită de ajutoare regionale, europene, cumpără fabrici pe un euro, iar când nu mai e nimic de tras, închid și pleacă. Ea insista însă cã alde Mittal creeazã locuri de munã. E total fals. Locurile de muncã la Mittal sunt platite tot de stat, prin scutiri de taxe, impozite, accize, TVA si alte alea acordate firmei. Multinaționalele sunt de fapt niște intermediari asistați sociali. Aici insã se vede spiritul de sectă și absența totală a empatiei sociale de care fac dovadă acești sectanți: doamna mi-a spus că sunt „prost”. Mai rău: prost de stânga. In fața unei asemenea grosolănii neputincioase m-am abținut, desigur, să fantasmez ce-ar face ea dacă ar fi la putere iar eu doar un prost în opoziția sindicală”. Dan Alexe are mereu dubla măsură la el, folosind fiecare măsură după caz/ oportunitate. Într-un dialog pe FB în care susțineam un punct de vedere de dreapta, ”nestângistul” Dan Alexe m-a țintuit la zid, împreună cu alt ”friend” care susținea, ca și mine, același lucru: ”2 cyborgi proști”. Evident, nu am răspuns și nici nu fantasmez pe tema posibilelor dezastre umane care ar putea avea loc dacă l-am scăpa cumva pe Dan Alexe la vreun post de conducere.

În fine, revenind la încercarea de a defini personalitatea lui Dan Alexe, mai adaug faptul că (dincolo de oportunismul pe față, dincolo de dublele măsuri și dincolo de negarea evidențelor) Dan Alexe este dușmanul neîmpăcat al neoconservatorismului american – de dreapta, of course! -,  al ideologiei pieței libere autoreglatoare și al capitalismului oriunde s-ar afla acesta. De aici și concluzia mea că Dan Alexe este un anarhist (de stânga, evident) un revoltat de toți și de toate, un histrion pur sânge, dar acceptat de multă lume pentru că doar bufonii au curajul să afirme și să susțină că regele e gol. Departe de a fi prud, Dan Alexe este (ca și mine, ca și alții) adeptul limbajului frust, direct, fără false pudibonderii, pe bunul motiv că și eufemismele sugerează în mintea interlocutorului exact aceleași imagini. Fără a fi un cunoscător al tuturor etimologilor care au ”îndrăznit” să explice etimologia organelor sexuale masculine și feminine, îndrăznesc să cred că Dan Alexe o face cel mai clar și cel mai bine. De la Alexandru Graur încoace, nu am cunoscut etimologi mai competenți și mai prezenți în spațiul public cu explicații și cu îndemnuri bine motivate de a cunoaște structurile intime ale limbii. Buna cunoaștere a jurnalismului eseistic face ca lectura ”capitolelor” din ”Dacopatia…” să fie plăcută și instructivă. Stilul său (deloc unic/ propriu) place prin practicarea a ceea ce eu numesc ”efectul de pleasnă”: orice eseu al său se încheie cu o frază ludico-sagace cu iz de morală fină dar fermă.

Am afirmat, chiar la începutul aceste încercări de schiță de portret, că Dan Alexe este un postmodern. Parcă speriat că i s-ar putea aplica o asemenea etichetă (de a fi clasificat, în general) el nu afirmă că ar fi încadrabil în acest curent de gândire, ba chiar se ferește să utilizeze cuvintele de bază ale postmoderniștilor. În prefața cărții cuvântul cheie al postmodernismului ”deconstruirea” este utilizat o singură dată (la p. 7), în schimb autorul utilizează din plin sinonime ale acestuia: ”analiză”, ”despicare”, ”decorticare”, ”separare”, ”desfacere”, ”împărțire în atomi de sens” etc.

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea 1-a a pseudorecenziei: ”Despre ce este vorba în cartea ”Dacopatia…”)

 

* Regăsirea românească a sentimentului urii de sine explicată pe înțelesul tutulor

 

 Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed Humanitas, București, 2015, 354 pagini, 36.99 lei

Texte și idei care se află, acum, și în cartea publicată de Dan Alexe la Humanitas, au mai fost postate pe Facebook, pe blogul autorului http://cabalinkabul.wordpress.com  și probabil și prin alte locuri necunoscute mie.  Această informație are utilitate în contextul actual în care mulți autori sunt, de fapt, co-autori cu cititorii lor. Noua formulă a scriiturii postmoderne este consecința invadării informațiilor în și din toate direcțiile, cu mijloace tot mai rafinate de comunicare în timp real. Ceea ce am denumit în 1988 (în revista Cronica din Iași)  ”cititorul-coautor” este azi o prezență obișnuită în postmodernitate, iar dialogul triadic autor-recenzor-cititor poate genera forme și calități deosebite în scriitura postmodernă.

Am așteptat cu interes apariția cărții Dacopatia și alte rătăciri românești, tema fiind ”interesantă” pentru preocupările mele de istorie a cuvintelor (etimologii și nu numai), a ideilor, ideologiilor și doctrinelor. Trama cărții (falsa cunoaștere de sine a românilor) este foarte delicată, iar abordarea subiectului este una asumat rebelă, critică, hiperacidă, ironică, persiflantă, demnă de atenție și dezbatere. Autorul pare a se întreba, la fiecare pagină a cărții: cum poți să construiești ceva durabil pe temelii putrede? Preventiv, dar și prospectiv, Dan Alexe arată cât de ușor de demolat sunt aceste temelii mișcătoare cu ajutorul argumentelor logice, istorice, lingvistice, culturale, politice, economice, etice etc. Strategia aleasă se încadrează în ceea ce s-ar putea numi ”consolidare prin demolare și pregătire pentru apărare prin conștientă autoflagelare”.

Cititorul a fost deja pregătit să afle în carte promițătoare dezlegări ale unor încifrate și învechite construcții mitologice explicative (lingvistice, etimologice, culturale, istorice etc.), construcții vădit interesate, ideologizate și chiar politizate în varii timpuri și regimuri, naționalismul leginaroid interbelic și cel ”social-democrat” actual fiind principalii beneficiari ai mitologiilor deconstruite de Dan Alexe,  motivațiile naționaliștilor având adesea finalități de autoconservare la putere și de rezistență la imaginare agresiuni externe. (Chiar pe 17 iulie 2015 premierul Victor Ponta îl acuza, indirect, pe președintele Klaus Iohannis de înaltă trădare pe motiv că a respins Codul fiscal propus și adoptat de majoritatea parlamentarilor. Se vede cât de utilă și ușor de aplicat este mitologia ”interesului național”: acuzi oponentul tău de idei de înaltă trădare, iar votantul știe că trădătorii nu trebuie votați…).

Pe scurt, cartea ziaristului și scriitorului Dan Alexe (cu facultatea de filologie terminată la Iași, ”membru” al unui ulterior denumit ”Grup de la Iași”, structură ad-hoc caracterizată prin nonconformism și percepută de unii ca fiind strict anticomunistă, anticeaușistă, antitotalitară) este una de frondă radicală la adresa unor ”adevăruri” prea înrădăcinate și prea mult tolerate ca să mai putem spera că ar putea dispărea de la sine. Eu le-am spus ”adevăruri”, Dan Alexe le numește pe șleau rătăciri, derive colective, elucubrații, absurdități, obsesii, ocultisme, patologii, exaltări, ideologii (?!?), tâmpenii, deranjamente mentale, psihopatii, prostii etc. Dintre toate acestea ținta ”piept” este dacopatia, acea boală mentală și morală a românilor deranjați (la cap) de faptul că alții (alte popoare) sunt mai mari, ”eroii” lor sunt studiați în manualele școlare din alte țări, preamăriți, iar… ei/ (adică noi, românii) nu…

Dacopatia este un sindrom psihotic referitor la etnogeneza românilor, boală generată de un  fals și indus complex de superioritate, nutrit tocmai din conștientizarea excesivă a unor relative inferiorități  cantitative și calitative. Dacopații se recrutează simplu din mediile submediocre și mediocre, semidocte și sfertodocte (dar și din rândul celor considerate ”docte”), boala fiind simplu de depistat dacă adresezi întrebarea: oare nu cumva romanii/ latinii se trag din daci?  Sau: nu cumva dacii erau vorbitori de latină, în timp ce hoardele romane năvălitoare n-au făcut altceva decât să ia o limbă și o cultură gata făcute, superdezvoltate și demne de a fi preluate tale quale? La care (sub)mediocrul cu logici defecte, informații insuficiente și cu mintea pregătită să accepte ”ultimele adevăruri” fără cel mai mic efort de a gândi, verifica sau demonstra, va spune imediat: ”Da, domle, că bine zici! Prea și-au bătut joc alții de noi și ne-au făcut să-i credem superiori, în timp ce NOI suntem cei superiori!”.

Interesant (de aflat în carte) este faptul că mitologiile/ basmele/ poveștile cu privire la primordialitatea etnogenetică, la primat, prioritate și superioritate etno-rasială și lingvistico-culturală apar, de regulă, la culturile mici, puțin băgate în seamă de alții, iar efortul lor de ”repunere” a adevărului în drepturile sale nu este decât un mod penibil de ”autobăgare în seamă”, similar cu scremerea ”intelectuală” a unor iluștri necunoacuți de a produce opere nemuritoare.

Autorul ne introduce și în alte protocronisme est-europene, cu grija de a nu lăsa impresia că doar românii ar fi ”deranjați la cap” cu teorii fade, opera auctorială fiind făcută cu scopul evident de a aneantiza, în general, ideea de autopreamărire găunoasă și păguboasă prin ea însăși. ”Lauda de sine nu miroase a bine” – acesta ar putea fi sloganul deconstruirii tuturor exceselor și excrescențelor patriotarde, protocroniste, primordialiste care umbresc și aspectele firești pozitive ale fiecărei nații/ comunități/ societăți umane.

Această primă parte a pseudorecenziei mele la cartea lui Dan Alexe se referă, în principal, la prefața intitulată ”În chip de introducere” (textul, înainte de tehnoredactarea făcută la editură, se poate citi la https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/02/dacopatie-si-alte-rataciri/).  Comentariile de după apariția cărții sunt interesante și demne de a fi cunoscute (citibile la adresa de mai sus).

Pentru cititorii neobișnuiți cu modul meu de a face pseudorecenzii îi previn că mă folosesc de  acesta – după lecturarea unor cărți – pentru a mă autolămuri mai bine printr-un posibil dialog cu alți cititori sau chiar cu autorii, dar și pentru a avansa opiniile mele pe o temă sau alta. Orice precizări, completări, critici și sugestii sunt așteptate și binevenite. Postmodernul din mine, (ca și cel din Dan Alexe), mă îndeamnă să nu respect întrutotul canoanele genului, să inserez în text, cu titlu de exemplu, amintiri personale, opinii ale altora și ale subsemnatului, divagări care pot enerva sau deranja pe unii cititori. Mai trebuie oare să precizez că toate pseudorecenziile mele (critice prin excelență) au fost și sunt făcute cu bunăcredință, cu bune intenții și cu speranța de mai bine? Se pare că da… devreme ce autorii ”recenzați” s-au simțit ofensați sau chiar atacați la (propria lor!) persoană.

Așadar, această primă parte a pseudorecenziei pe marginea cărții ”Dacopatia și alte rătăciri românești” se referă, în principal la cele cca cinci pagini ale introducerii (pp. 5-10), dar și la unele idei avansate de autor pe parcursul cărții, plus inevitabilele exemple trăite de mine și folosite pro sau contra unora dintre exemplele date de autor.

Prima frază este, de regulă, esențială pentru autodefinirea profilului spiritual al autorului! Pentru a nu lăsa loc vreunui dubiu, Dan Alexe desființează, din start, orice credibilitate posibilă a mitologiei: ”Orice mitologie este o rătăcire”, adică mitologia are valoare de adevăr egală cu zero.  Contextualizând, autorul adaugă și o agravantă: ”în vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informației”.  Cu alte cuvinte, deși avem acum șansa să ne fi deșteptat, tot n-am făcut-o încă, lenea fiind o posibilă cauză (tratată separat, în volum). Pentru a-și consolida aserțiunea, D.A. îi ia drept martori pe antropologul francez Georges Bataille (1897-1962)  (vezi, instructiv, și https://en.wikipedia.org/wiki/Georges_Bataille) și pe semioticianul francez Roland Barthes (1915-1980) (https://en.wikipedia.org/wiki/Roland_Barthes). Vezi și o minidiscuție despre discursul amoros la Barthes. http://www.philomag.com/les-idees/grands-auteurs/barthes-et-le-discours-amoureux-11760 . Întrebarea mea ar fi: de ce nu este luat ca martor și filosoful francez Jaques Derrida? (1930-2004) (https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Derrida) cu deconstructivismul lui semiotic postmodern?

O discuție semantică se impune: este vorba în carte despre mituri (basme, false credințe) sau despre mitologii (set coerent și ”logic” de mituri/ credințe –  vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologie )? Întrebarea își are rostul deoarece D.A. le folosește alternativ, fără a sugera distincția dintre ele, ba chiar lăsând să se înțeleagă că termenii sunt reciproc substituibili. (Este ca și cum ai susține că ”ideile” și ”ideologiile” sunt concepte identice și reciproc substituibile).

Cu riscul să fiu aspru admonestat că îmi permit să atrag atenția asupra construcțiilor gramaticale/ lexicale românești utilizate de un (bun!) filolog semiotician hermeneut deconstructivist (mă refer la D.A.) semnalez utilizarea alternativă inadecvată a prepozițiilor ”din” și ”dintre”. Discuția nu este nouă, iar opiniile sunt, încă, împărțite, uzul fiind argumentul forte… (vezi http://www.romlit.ro/din_i_dintre) . Așadar, nu merg pe ideea că ”l-am prins pe Alexe că nu știe limba română”, ci profit de această (aparentă?) incongruență pentru a sugera o posibilă normare (am scris în 1996, în ”Convorbiri Literare”, sub pseudonimul Catinca Piper, despre cât de neregulată este limba românilor: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PIPERm.htm ). Dincolo de sugestia doamnei Rodica Zahiu din anul 2004 (folosirea lui ”din” dacă urmează un singular, și a lui ”dintre”, dacă urmează un plural) am sugerat că regula ar fi dată nu de binomul singular-plural, ci de sensul urmărit în text: ”din” sugerează o extracție de natură cantitativă, iar ”dintre” ar fi mai bine folosit pentru a sugera o diferențiere de natură calitativă. În textul lui D.A. cu referire la miturile moderne se scrie că ”o bună parte din ele sunt doar derive colective”. Fiind vorba despre o selecție calitativă aș sugera că ”dintre” este mai adecvat în locul lui ”din” (nefiind vorba despre o greșeală, devreme ce româna permite aproape orice, conform mit(ic)ului ”merge și-așa”…).

Dar să revenim la obsesiva preocupare a lui Dan Alexe pentru devoalarea ”obsesiei românilor cu dacii” (p. 5). Radicalul Alexe descoperă rădăcinile acestei maladii în ”elucubrațiile ocultistului Nicolae Desușianu, care în Dacia preistorică înșirase toate absurditățile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau proto-română) și că, în consecință, dacii vorbeau limba latină înaintea latinilor” (idem).

Evident, faptul că juristul și istoricul român Nicolae Densușianu (1846-1911) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Densusianu) era academician nu are nicio importanță, apartenența la o asemenea confrerie ideatică și ideologică fiind, adesea, fără baze axiologice și meritocratice, lucru probat din plin și astăzi. În treacăt fie spus, la începtul anilor 80, în pregătirea referatelor și a tezei de doctorat, am solicitat opiniile și sprijinul (logic și competent, credeam eu…) al șefei sectorului de filologie al Academiei Române pentru legitimarea utilizării cuvântului propus de mine – acela de Economică pentru engl. Economics. Răspunsul a fost tranșant: ”nu se poate, pentru că nu este în uz…”. ”Păi, dacă era în uz nu aveam nevoie de sprijinul unor academicieni”, am replicat și… am plecat. În schimb am scris în teză, în clar, că Academia nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele și dacă, vreodată, din întâmplare această instituție va dori să-mi acorde un premiu sau să mă primească în rândurile ei  e bine să cunoască refuzul meu anticipat…

Ideile trăznite ale academicianului Nicolae Densușianu din cartea sa ”Dacia preistoricăhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_preistoric%C4%83 au fost publicate postum (în 1913), dar au fost excelent primite de național-comunistul Nicolae Ceaușescu, cartea fiind reeditată exact când regimul comunist avea nevoie mai mare de așa ceva (în 1986, la Editura Meridiane și în 1987, la Editura Enciclopedică). Oameni onești și realiști au caracterizat-o corect și tranșant: Alexandru D. Xenopol afirma că „Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirei arată că avem a face cu un product al șovinismului și nu cu unul al științei„, iar Vasile Pârvan, în lucrarea sa monumentală, Getica, se referă la autor și lucrare – „romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie și de filologie absurdă, care la apariția sa deșteptă o admirație și un entuziasm nemărginit printre diletanții români în arheologie[1]. Totuși, și după 1990, cartea a fost reeditată: în 2002 la Editura Arhetip și la Editura Nemira, iar în 2004 la Editura Obiectiv, în șase volume. Au trecut mai bine de 10 ani de la ultima reeditare pentru ca toate aceste eforturi de remitologizare a românilor să primească răspunsul pe care îl merită (grație lui Dan Alexe) și pe care tocmai îl prezint aici. Probabil, educația istorică (școlară și universitară) de la noi strecoară, în continuare, în mințile tinerilor fantasmagorii protocroniste, etno-rasiale și (ultra)naționaliste. Mixajul periculos al naționalismului protocronist cu ortodoxismul creștin agresiv refac structuri și slogane legionaroide, exaltate și homofobe. (Un asemenea mixaj ideologic s-a raliat recent la noi cu ortodoxismul putinistului Dughin promovând o incredibilă alianță slavo-ortodoxo-naționalistă, evident, sub conducerea Moscovei. Website-ul se numește (firesc!) ”Moarte lumii noastre”. Un fost PSDist de frunte, Bogdan Diaconu, a fondat, recent, Partidul România Unită și colaborează deja cu alte partide naționaliste  și extremiste finanțate de Moscova: vezi: http://www.flux24.ro/rusia-isi-cumpara-partid-in-romania-pe-filiera-franceza-2/.). Provincialismul cultural generat de scăderea drastică și dramatică a calității educației de la noi, cuplat cu naționalisme romantice vetuste moștenite de la ceaușism își arată deja roadele, iar costurile unor posibile derapaje politice vor fi plătite de generații succesive. Mai grav mi se pare că social-naționalismele de tip nazist și fascist sunt, în continuare, plasate în tabăra dreptei (vezi un articol în acest sens în presa italiană – din 25 iunie 2015: http://www.guerraucraina.it/rubriche/rassegna-stampa/item/dugin-il-nuovo-idolo-della-destra-odia-il-mercato-e-la-libert%C3%A0). În mod corect, cred, Dan Alexe,  nu ezită să facă neceasara conexiune dintre mitologiile pe care el le critică și ideologiile nocive, condamnate de istorie dar stimulate și renăscute de politicieni ”eficienți”: ”Dacia preistorică a lui Densușianu are stridențe net proto-naziste prin accentul ei obsesional pe biologic, rasă și etnie” (p. 6). Eu aș atrage atenția și asupra substratului proto-nazist al ideologiei socialiștilor români conduși de Victor Ponta prin sloganul electoral care a mizat tocmai pe ideologia naționalist-socialistă: ”Mândru că sunt român”.

La fel de intim conexată mitologiilor naționaliste (naziste), internaționaliste (bolșevice), rasiste, xenofobe, etniciste etc. este mitologia religioasă (creștină, ortodoxiste, islamistă etc.). Religia însăși este un basm mitologic ușor de ingurgitat și de ”practicat”, România având și aici un titlu de ”glorie” fadă: țara cu cele mai multe biserici, și care are cu mult mai mulți preoți decât medici. Nu întâmplător, scrie Dan Alexe, ”Densușianu, pe a cărui postumă se întemeiază dacopații și care e citit cu aviditate chiar de către părinții călugări de la Athos, era un exaltat…”  (p. 5).  Tot la Athos i-a venit lui Dan Alexe ideea de a scrie demitologizant despre obsesiile românilor. Extremiștii există în toate branșele, deci și la călugări. Acolo la Athos ”monahii excomunicați … vând pelerinilor tricouri negre cu sloganul ”Ortodoxia sau Moartea” (p. 6). De aici și până la revenirea ”sumanelor negre” legionare nu e decât un pas.

Autorul își prezintă culegerea de eseuri ca fiind ”un manual al rătăcirilor noastre” (p. 6), respectiv ca un ghid de ieșire din întunecimea mitică (mitologică?) și de ajungere la mult dorita (i)luminare.  Partea mai proastă este că rătăciții nu numai că nu știu că sunt rătăciți, dar cred cu ardoare că ei sunt pe drumul cel bun, iar rătăciții sunt …ceilalți. Vorba cuiva: cum să-i spui prostului că-i prost? Asta ar fi o prostie…

Cu titlul de incitare pe față la lecturarea cu atenție a cărții, autorul anticipează, în prefață, câteva dintre rătăcirile cele mai cunoscute și pe care autorul le deconstruiește și le arată șubrezeniile:

  • mitul etnoprimordial al superiorității dacilor și al considerării lor ca antecesori ai tuturor civilizațiilor lumii
  • mitul purității și valorii absolute a ortodoxismului în raport cu alte credințe și ideologii religioase
  • limba română este cea mai dulce dintre toate limbile pământului
  • basmele românilor sunt originale, autentice, neaoșe, iar alții le copie și spun că sunt ale lor
  • românii nu sunt balcanici, ci doar influențați negativ de unele apucături ale locuitorilor de la sud de Dunăre (despre balcanismul lingvistic al românilor am scris un serial – întrerupt de mine, din motiv de modificări unilaterale făcute textului meu de către redactorii revistei Convorbiri literare de la Iași: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PIPERm.htm ).
  • bucătăria românească este originală, iar alții s-au inspirat din ea
  • alungarea țigănismelor din limbă și explicarea lor prin imaginare origini în limbi ”respectabile”
  • Eminescu este corifeul literar mondial inegalabil
  • Hedonofobia românilor
  • Complexul de superioritate și complexul de inferioritate al românilor. Probez asta cu propriile-mi trăiri și simțiri: 1) am plecat în august 1990 la Paris la congresul fondator al ISINI – organizație întemeiată de Anghel N. Rugină în noiembrie 1988, la Boston, SUA – cu un puternic complex de inferioritate, mergând la o conferință ce avea loc la Sorbona având în prezidiu un laureat Nobel și alte personalități marcante. Am revenit în țară cu un puternic complex de superioritate, dezamăgit de faptul că, acolo, în inima Parisului, nu am aflat… nicio noutate în domeniu, așa cum speram!); 2) în timpul stagiului militar de aproape 4 luni m-a iritat (printre altele) preocuparea multor colegi de a ieși șefi de promoție. Cum nu agream cele dictate de coloneii profesori, am refuzat să mă pregătesc pentru examenele finale cu ”argumentul” că mi-am propus să fiu primul, dar din coadă. Am ieșit penultimul… 3) Tot în vara anului 1990 am stat două săptămâni la Londra, timp suficient pentru a reflecta la insularitatea britanică pe care am conexat-o mental cu mitul ”insula latină în marea slavă”, mit de asemenea analizat critic în carte. Dan Alexe deconstruiește corect această labilitate destul de frecventă la noi de trecere rapidă dintr-o extremă în alta precum și preluarea rapidă a unor teme care ne asigură unicitatea, eroismul, bravura…
  • Demitizarea cuvântului rom și a pretinsei conspirații/ oculte care intenționat a ales acest cuvânt pentru a confunda țiganii cu românii și invers
  • Lipsa mafiei de tip balcanic de la noi cu răfuieli armate și crime în lanț (adică nici la cele rele nu suntem în stare să fim fruntași…)

Mă opresc aici cu enumerarea temelor anunțate de autor în scurta prefață și voi reveni cu pseudorecenzarea celor opt capitole ale cărții.

Pe scurt: cum este cartea ”Dacopatia…” a lui Dan Alexe? Câteva cuvinte ar putea oferi un răspuns: savuroasă, ironică, postmodernă, inteligentă, incitantă, amuzantă, persiflantă, demitizantă, dezinhibantă, relaxantă, captivantă, ușor enervantă, utilă, explicativă, instructivă, educativă, informativă

(va urma)

Tags: Dan Alexe, Liviu Drugus, Catinca Piper, Rodica Zahiu, Ronald Barthes, Georges Bataille, Jacques Derrida, Nicolae Densusianu, dacopatia, protocronism, mitologii românești, daci, Dacia preistorică, identitate românească, balcanism

Biblio și webografie

https://www.facebook.com/dan.alexe  Pagina de Facebook a lui Dan Alexe

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1025522564133157&set=t.100000715425489&type=1&theater  Coperta cărții Dacopatia și alte rătăciri românești

https://en.wikipedia.org/wiki/Deconstruction  Deconstrucția

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Derrida Derrida deconstructivistul postmodern

http://www.philomag.com/les-idees/grands-auteurs/barthes-et-le-discours-amoureux-11760 Barthes și discursul amoros

http://adevarul.ro/cultura/carti/odiscutie-neconventionala-scriitorii-dan-alexe-radu-paraschivescu-laadevarul-live-1_532ff9970d133766a82d7e24/index.html Dialogul lui Cezar Paul Bădescu cu Dan Alexe și Radu Paraschivescu (pe marginea apariției cărții a lui Dan Alexe: ”Miros de mușcată amară și alte povestiri scandaloase”

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/05/11/dacopatia-si-alte-rataciri-romanesti/ O (auto)prezentare a cărții în viziunea autorului  Blogul lui Dan Alexe, 11 mai 2015-07-15

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/23/la-athos-cu-becali-versiune-completa/ 23 iulie 2014 (La muntele Athos cu Becali)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/10/02/dacopatie-si-alte-rataciri/    Prefața cărții semnată de autor, înainte de apariția pe piață a volumului 2 octombrie 2014

Interviu luat lui Dan Alexe de Luca Niculescu (Digi24TV) la 25 mai 2015 http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Cultura/Stiri/Dan+Alexe+Romanii+se+impauneaza+cu+o+mitologie+total+inventata

http://www.contributors.ro/cultura/video-protocronismul-atacat-cu-baioneta-luciditatii-dan-alexe-despre-%E2%80%9Cdacopatie%E2%80%9D-si-slabiciunile-mintii-care-o-fac-posibila/  Contributors, 24 mai 2015

http://convorbiri-literare.dntis.ro/PIPERm.htm Catinca Piper (Liviu Drugus)

https://agenda.weforum.org/2015/07/which-countries-spend-the-most-on-research-and-development/?utm_content=buffer7763d&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer Proba faptului că, totuși, suntem codași în lume (la un capitol fundamental pentru existența și dezvoltarea unei țări) deci complexul de inferioritate este justificat…

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/cum-romaniii-concluziile-surprinzatoare-celui-mai-amplu-studiu-despre-psihologia-poporului-roman-1_55a6242df5eaafab2c96cf88/index.html  Psihologia poporului român, de Daniel David, Ed Polirom, 2015      Utilizarea incorectă a cuvântului ”psihologie” și ”popor” dar și mai incorectă este ”psihologia românilor” sau ”psihologia poporului român.  Studiu etnopsihologic sau demopsihologic? În realitate este vorba despre un studiu sociologic asupra predominanței unor caracteristici ale celor chestionați din cadrul unui eșantion considerat reprezentativ.  Mai onest ar fi fost să se vorbească despre statistici aplicate unor locuitori ai României cu privire la testarea predominării unor trăsături de personalitate.

https://books.google.ro/books?id=_tI9AQAAMAAJ&pg=PA355&lpg=PA355&dq=tutulor&source=bl&ots=n02XDq8vb3&sig=7I_DyH_9Dz1LC-XRgDJDjWmSFq8&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=tutulor&f=false  Utilizarea cuvântului tutulor  (Dacia Literară, vol. 1, Minerva, 1840).  Vezi cartea în format electronic la https://books.google.ro/books?id=_tI9AQAAMAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false

https://books.google.ro/books?id=3GAKFaox6RYC&pg=PA269&lpg=PA269&dq=tutulor&source=bl&ots=9SZT_qz7c0&sig=Ffs6N2If1UNXmZfWSIKc6otNU3k&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=tutulor&f=false România și Congresul de Pace de la Berlin (1878) (Este încă folosită forma ”tutulor”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Etimologia_cuv%C3%A2ntului_vlah Etimologia cuvântului vlah

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Istoria-cuvantului-fraier-.-Cum-a-esuat-ocupatia-austriaca-a-Olteniei-112472  Etimologii ale cuvintelor ”șmecher” și ”fraier”.

www.unibuc.ro/…/18_16_01_17Rodica_Zafiu__Limbaj_si_politica.2007     Rodica Zafiu, Limbaj și politică, București, 2007

https://books.google.ro/books?id=4SchBAAAQBAJ&pg=PT285&lpg=PT285&dq=istoria+cuv%C3%A2ntului+tutulor&source=bl&ots=_0IIVYgDFr&sig=JydGadrzMmtwiwGIeDY6_HaZILE&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=istoria%20cuv%C3%A2ntului%20tutulor&f=false I.L. Caragiale, Succesul ”Moftului Român”, în: Moftul Român din 7 februarie, 1893

Rusia lui Putin în viziunea lui Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (2)


Motto 1

 

Dacă  se obiectează că scopul politicii rusești nu era extinderea teritorială, voi răspunde că evoluția evenimentelor este mai puternică decât orice previziune și că Rusia nu a pornit în marș de peste un veac de pe malurile Niprului doar pentru a se opri la malurile Prutului”  (Kisseleff, 1832)

 

Motto 2

 

Poporul rus nu dorește să fie un constructor masculin, întrucât natura sa îl definește ca feminin, pasiv și supus în problemele statului; el așteaptă mereu  un mire, un bărbat, un conducător” (Nikolai Berdiaev, 1915)

 

Motto 3

 

Evenimentele din Ucraina, zăngănitul săbiilor și scenele de război rece reîncălzit subit, propaganda manipulatoare a Kremlinului, mai contorsionată și mai de rea credință decât în mulți ani ai Uniunii Sovietice, repunerea în drepturi a intoxicării și a substituirii faptului prin interpretarea lui tendențioasă îl au la comandă, totuși, pe Vladimir Putin”  Emil Hurezeanu, 2014

 

 

Primul episod al acestei pseudorecenzii la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/

 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

O altă prezentare a cărții este făcută la 27 iulie 2014 pe blogurile publicației ”Adevărul” de către  bloggerul Mircea Morariu: http://adevarul.ro/international/rusia/putin-1_53d4f2b30d133766a8c7981a/index.html.

Am comentat și eu scriind: ”O prezentare in extenso și cu surse webografice suplimentare poate fi găsită la liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Urmează, în curând, și partea a II-a. Dl Mircea Morariu vorbește despre partajarea intereselor comerciale atunci când statele europene iau atitudine față de anexarea Crimeiei sau de sprijinirea separatiștilor care s-au implicat în doborârea avionului. Cred că fiecare dintre noi observă și constată că și în RO se întâmplă același lucru. Emanații ”revoluției” ajunși mari afaceriști, îndeosebi pe piața rusă, se simt deranjați de luarea de poziție a statului român față de Putin și Federația Rusă. Concret, în România sunt destui apărători ai ideii că Ucraina ar trebui sacrificată și Rusia să-și urmeze cursul său agresiv până la capătul Balcanilor și nu numai. Atunci afacerile și relațiile lor vor prospera..”.  Reiterarea ideii că (și) locul economiei României trebuie să fie preponderent în Asia lui V.V. Putin a avut loc, la 14 august 2014, fiind susținutp de către premierul român V.V. Ponta  ca răspuns la un atac al președintelui Traian Băsescu. Sugestia lui V. Ponta de a părăsi zona euro aflată în recesiune și îndreptarea către zonele prospere ale Asiei și Africii (sic!) este specific amatorului de putere perpetuă care este președintele PSD, Victor Ponta. În traducere liberă, amenințarea pontistă se bazează pe o apropiere politico-diplomatică de marele prieten de la Răsărit, V.V. Putin. Cu un asemenea viitor președinte, România nu va mai avea nevoie de niciun dușman. Am inserat aici aceste considerații personale referitoare la posibilele relații româno-ruse (respectiv ponto-putiniene) ca o justificare suplimentară a interesului pe care îl acord recenzării cărții – capcană a lui S. Belkovski.

La 13 august Mircea Morariu publică pe Blogurile Adevărul o recenzie ”oficială” a cărții lui Belkovski: http://adevarul.ro/cultura/carti/putin–biografia-interzisa-carte-vicleana-1_53eb46eb0d133766a83fb874/index.html  (cu prea puține comentarii….).

Explicații preliminarii

 

Titlul ales pentru această pseudorecenzie este consecința directă a actului propagandistic și manipulator majoritar neonest belkovskian. În dorința de a-și preamări eroul, de a-l face indispensabil în soluționarea unor contexte interne cât se poate de negative, respectiv de a face din Putin Salvatorul nației ruse, Stanislav Belkovski îngroașă la maximum contextele negative ale Rusiei postsovietice: a) corupție endemică instituționalizată, moștenită de la regimul sovietic  (de tip clan feudal – LD) corupție întreținută și manipulată acum în scopul perpetuării lui Putin la putere; b) afaceri ineficiente, tot ca o prelungire a sistemului economic bolșevic ineficient, afaceri păguboase pentru statul și societatea rusă dar foarte bănoase pentru oligarhii care vor fi atrași în dinamica și vâltoarea luptelor pentru putere și, în fine, c) agresivitatea tipică structurilor orizontale ale puterii ruse postsovietice (poliție, armată, servicii de securitate) este mereu justificată și amplificată tocmai de propaganda naționalistă, fascistoidă cu reverberații în planul ideii de a reface teritorial URSS ul de pe vremea lui Andropov și Gorbaciov  și chiar de a reface ”lagărul socialist” definit acum ca ”zonă de interes politic” pentru Rusia lui Putin. Așadar, agresivitate internă și, deopotrivă, agresivitate externă. În http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-6-omul-prefera-spanzurat-loialitate-1_53ac21ba0d133766a8eb0cd6/index.html se devoalează această opțiune inițială pentru folosirea forței militare și a serviciilor secrete în refacerea a ceea ce s-a pierdut prin prăbușirea URSS:

 

După preluarea mandatului de preşedinte la 7 mai 2000, Vladimir V. Putin a trecut la îndeplinirea unei noi serii de misiuni: 1) a garantat imunitatea în faţa legii pentru Boris Elţîn; 2) a iniţiat o nouă doctrină militară rusă care prevedea dreptul ruşilor de a folosi primii arma nucleară; 3) a reintrodus obligativitatea antrenamentului militar pentru rezervişti; 4) a oferit dreptul pentru 40 de miniştri şi alţi demnitari ai statului rus de a clasifica informaţii cu statut secret; 5) a reînfiinţat antrenamentul militar obligatoriu în gimnazii, atât publice, cât şi private; 6) a preluat controlul asupra SVR-ului, la 20 mai 2000, prin numirea lui Serghei N. Lebedev, care lucrase în spaţiul german; 7) l-a impus pe un vechi cekist, Serghei Ivanov (foto dreapta), la Ministerul Apărării şi pe Boris V. Grâzlov la Ministerul Afacerilor Interne.    Trebuie menţionat faptul că şase din cele unsprezece decrete ale lui Vladimir V. Putin, la începutul mandatului său, aveau de-a face cu sistemul militar

 

La o asemenea dimensiune evident agresivă se impunea, din partea administrației Putin, o operațiune de adormire a simțurilor și percepțiilor Occidentului față de această agresivitate. Mai ales că 2008 este anul agresiunii militare a armatei ruse în Georgia, o ofensivă disproporționat de mare în comparație cu potențialul militar al Georgiei. Pentru mine, un naiv al faptului că tratatele sunt sfinte, iar granițele agreate de comunitatea mondială imposibil de retrasat, acum în secolul XXI, agresiunea Rusiei față de Georgia a echivalat cu declanșarea celui de-al treilea Război mondial. Consideram că agresiunea era una generatoare de noi și noi conflicte și că se impunea cu necesitate o sancționare drastică a Rusiei. Colegi și comentatori au ironizat această convingere a mea că agresorul trebuie definit și tratat ca atare. Nu se naște un război mondial pentru o ”georgie” – acesta era mereu argumentul că Occidentul nu va reacționa. ”Dar principiile și tratatele?” continuam eu, cu naivitate. ”Ei, și tu…”, mi se replica sugerând că tratatele și principiile nu contează. Dar dacă agresorul va ataca și alte zone sensibile? Ucraina era, pentru mine, atunci, cel mai de interes punct geostrategic și geopolitic al Rusiei. După care ar urma, Moldova, România, Bulgaria etc. până la împlinirea visului țarului Petru cel Mare… Am scris pe forumuri aceste puncte de vedere, cu speranța că și o voce naivă (ca a mea) ar putea avea vreo importanță… Reiau aceste gânduri scrise cu ceva ani în urmă nu pentru a-mi revendica cine știe ce merite profetice sau prognostice, ci pentru a reitera ideea că minciuna, agresivitatea, sfidarea omenirii, încălcarea tratatelor etc nu rămân singulare, dacă sunt ignorate. Ele proliferează ca orice infecție netratată.

 

Tot 2008 a fost și anul alegerilor prezidențiale în Rusia, fapt care indică o corelație directă între momentele electorale și declanșarea unor războaie care să-i asigurte lui Putin victoria în alegeri. Argumentez această afirmație chiar cu datele oferite de Belkovski: ”datorită războiului (contra Ceceniei, din ianuarie-februarie 2001 – LD), ratingul prezidențial al lui Vladimir Putin atinsese 52%! În condițiile unui start (din august 1999) (anul când Putin a trecut de la funcția de director al FSB la aceea de prim ministru numit de Elțin – nota LD) de numai 6%!” (p. 187). Mai adaug și sondajul făcut imediat după anexarea Crimeei, sondaj în care Putin era favoritul rușilor în proporție de 78%!  Concluzia pare mai mult decât logică: o eventuală anexare a Ucrainei ar asigura alegerea pe viață a lui Putin în fruntea statului rus! Adică se va realiza o sfidare a ideii de democrație,  aceasta fiind înlocuită cu autocrația.

 

De observat că, înainte de consumarea primului set de mandate prezidențiale (2000-2008), s-a declanșat, în Occident, dar și în Rusia și România o ofensivă mediatică de devoalare a abuzurilor noului-vechi regim putinian. În 2004 corespondentul la Moscova al Financial Times, Andrew Jack, scrie cartea ”Inside Putin’s Russia”, carte tradusă și publicată în 2006 la noi sub titlul ”Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor” la editura ALL (317 pagini), în traducerea Lenei Călinoiu.  În 2008 apare, în traducere românească, cartea  jurnalistei Annei Politkovskaia.  Conform link ului: http://www.librarie.net/p/83763/Rusia-lui-Putin-Anna-Politkovskaia  (descrierea făcută de Editura Meteor Press, 2008 cărții ziaristei ruse Anna Politkovskaia, omorâtă în stil mafiot în scara blocului unde locuia, în anul 2006, la 7 octombrie, de ziua de naștere a lui Putin). Iată descrierea conținutului acestei cărți incendiare:

 

O devastatoare dezvaluire a politicii presedintelui statului rus venita din partea celui mai radical jurnalist al tarii Jurnalista Anna Politkovskaia, premiata si admirata pe plan international pentru reportajele curajoase care au ca subiect predilect razboaiele cecene, si-a indreptat privirea scrutatoare si lipsita de ingaduinta catre omul care, pana nu demult, era o figura indragita a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit presedinte al Rusiei in 2000. Inca de la intrarea pe scena publica, s-a prezentat ca un conducator deschis, luminat, dornic sa dezvolte relatiile cu Occidentul. Spre deosebire de multi alti jurnalisti europeni si americani, Politkovskaia n-a avut niciodata incredere in imaginea de presa a lui Putin. Din pozitia privilegiata pe care o ocupa, in miezul problemelor curente ale Rusiei, ea si-a propus sa demonteze imaginea lui Putin atat ca om, cat si ca brand, argumentand faptul ca nu este decat un produs insetat de putere al propriului sau trecut, incapabil sa reziste impulsului de a sugruma libertatile cetatenesti in orice situatie. Politkovskaia sustine ca Putin nu este acel tip de conducator pe care si l-ar dori majoritatea contemporanilor sai rusi. Pentru a-si sustine teoria, ne descrie stransoarea de fier a mainii lui Putin din punctul de vedere al cetatenilor a caror viata a fost afectata de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri in regiuni, coruptie militara si judiciara, declinul intelectualitatii, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist intr-un teatru din Moscova – toate aceste subiecte sunt supuse analizei nemiloase, dar intotdeauna umane a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundata a institutiilor civile nou-create, supusa privirii mai putin iscoditoare a Vestului, n-ar putea veni intr-un moment mai bine ales”. (am lăsat lipsa diacriticilor conform textului preluat, deși asta înseamnă o limbă română stâlcită, scâlciată, scălâmbă…).

 

În 2008 apare cartea lui Michael SturmerPutin și Noua Rusie”, reeditată la noi în 2014 (vezi http://adevarul.ro/cultura/carti/la-e-alergic-putin-1_53f4967f0d133766a86e2e59/index.html)  Tot în anul 2008 – anul ofensivei mediatice anti-Putin – apare în Franța cartea lui Thierry Wolton, ”Le KGB au puvoir”, tradusă tot în 2008 în limba română la ”Humanitas” sub titlul ”KGB-ul la putere. Sistemul Putin”  (completarea titlului este semnificatovă). O întreagă literatură despre stilul agresiv (deși vetust) al putinismului instaurat în anul de grație 1999 (la 9 august) invadează librăriile și publicațiile din țările UE și NATO, dar asta nu a împiedecat cu nimic amplificarea agresivității regimului Putin atât în interior cât, mai ales și mai vizibil, în exterior. În 2011, Anna Arutunian scrie cartea ”The Putin Mystique. Inside Russia’s power cult”, carte tradusă în 2014 de Editura Meteor, în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Preocuparea românilor realiști de a sensibiliza conștiința conaționalilor noștri față de pericolul rus s-a concretizat în publicarea, în acest an, 2014, a traducerii (trad. Mihai Popescu) din limba franceză  a cărții ”Douze invasions russes en Roumanie” apărută la editura Cuget românesc din Buenos Aires, 1956, sub titlul ”Invazii și stăpâniri rusești/ sovietice în România”, Ediția II-a, Editura VESTALA, București, 2014.

 

Episodul Ucraina a confirmat temerile analiștilor care vedeau în ”tăvălugul rus” marea problemă europeană și mondială a acestui început de secol 21. Reacția (după părerea mea) tardivă a Occidentului în stoparea acestei agresivități se va concretiza în costuri economico-financiare și umane suplimentare. La noi în țară, cea mai clară și realistă atitudine față de evenimentele legate de Ucraina aparține președintelui român Traian Băsescu, cel care a condamnat în termeni fermi anexarea Crimeii și în termeni foarte duri implicarea Rusiei în doborârea unui avion civil cu 298 de persoane la bord. Din păcate, deși formal V. Ponta s-a raliat acestor critici, acesta nu pierde nicio ocazie de a sugera românilor că locul economiei României nu este în Europa (Uniunea Europeană), ci în Asia (Uniunea EuroAsiatică).

 

Câteva completări explicative la încercarea de înțelegere a stilului folosit de autor.

 

În opinia mea, abordarea postmodernă a lui Belkovski este una exemplară transferând, implicit, această gândire de tip postmodern și asupra personajului Putin. Emil Hurezeanu lasă să se înțeleagă că gândirea de tip postmodern nu îi aparține liderului rus, ci (că) ar fi doar în mintea lui Belkovski: ”Putin este, prin urmare, un conducător postmodern, care nu modifică realitatea, nu-i retrasează bornele, ci e doar ostaticul împrejurărilor” (p. 8). Faptul că EH își argumentează afirmația referitoare la postmodernitatea lui Putin cu un citat din modernul Napoleon probează faptul că analistul român care a prefațat cartea nu crede în postmodernismul putinian. Personal, consider că nu doar sugestia lui BelkovskiPutin este un postmodern, ci și faptele președintelui rus probează o gândire de tip postmodern. Fapul că naționalismul este un concept specific modernității nu îl trimite pe Putin în zona modernității, ci a postmodernității deoarece cheia de înțelegere a acestui tip de gândire (postmodernă) este melanjul (ideatic, factologic, atitudinal, acțional, emoțional, volițional etc.). Așadar, melanjând naționalismul întemeietor al modernității cu soteriologia și misticismul ortodox, amestecând valorile sovietismului cu cele ale capitalismului financiar global, apelând la agresivitatea armată concomitent cu invocarea democrației referendumurilor și a dreptului popoarelor la autodeterminare, alternând mijloacele dure/ hard (manu militari) cu cele soft (virtuțile propagandei informatizate) – așadar utilizarea concomitentă/ simultană a tuturor acestor mijloace de varii naturi fac din inițiatorul lor un postmodern veritabil. La nivel oficial, primul om politic român care a invocat acest melanj postmodern de mijloace în politica lui Putin a fost președintele Traian Băsescu, cel care a caracterizat războiul din Estul Ucrianei drept unul ”hibrid”.   Ulterior, a apărut și termenul de ”război ambiguu”, cu sensul că parcă ar fi război, parcă n-ar fi… Unii analiști – încremeniți în proiectul modernist și limitați doar la a reproduce citate de prin cărțile vechi ale altora – au reacționat ofuscați la termenul lansat de președintele Băsescu: ”nu există un asemenea termen în literatura de specialitate”. Faptul că unele dintre acțiunile lui Putin sunt reprobabile sau regretabile nu schimbă această etichetă de postmodern atașată liderului de la Kremlin. Postmodern nu face trimitere automată la ceva bun sau rău, acceptabil sau inacceptabil, ci la un mod de gândire. În mod paradoxal, un tip din Est surprinde Vestul cu un tip de gândire originat și promovat tocmai din/ în Vest, iar Vestul se complace în aplicarea paradigmelor clasice sau moderne.  Pe această linie de gândire orientalizată și postmodernizată se înscrie și cartea occidentalului Larry Watts (vezi recenzia mea la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/ ) un american care a identificat și ”operat” (neuro)chirurgical raporturile româno-ruse/ sovietice în perioada postbelică, îndeosebi în perioada dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

 

Practic, am putea imagina care ar fi fost evoluția României comuniste în cazul în care aceasta nu ar fi fost înconjurată, teritorial, de URSS și de țări dispuse să facă jocul sovieticilor în schimbul unor promisiuni teritoriale. Ironie a soartei sau doar identitate sistemică, național bolșevismul putinist este copie fidelă a naționalismului comunist ceaușist. Am identificat în politica PSD nu doar o reluare a unor teme periculoase  dar dragi dictatorilor naționaliști (cum ar fi lozinca ”Mândru că sunt român”) ci și o foarte tardivă și anemică critică din partea PSD a regimului Putin. Mai mult, în 2012 PSD a venit la guvernare cu promisiunea apropierii (comerciale….) de Moscova. Subliniez că patriotismul/ naționalismul ca ideologie de stat și socialismul ca ideologie de partid, ambele bine îmbinate generează inevitabil național-socialism, prescurtat nazism. Reiau aici o teză pe care o susțin doar eu, până în prezent, aceea că nazismul/ fascismul și bolșevismul/ socialismul sunt perfect identice în esența lor, ambele fiind doctrine ale extremei stângi. Nu accept repetarea până la sațietate a faptului că nazismul/ fascismul reprezintă extrema dreaptă (teză susținută de Vl. Tismăneanu care ignoră total această nouă idee a repoziționării fascismului în stânga și nu în dreapta eșichierului ideologic al ultimei sute de ani). Această trimitere a fascismului în colțul albastru permite colțului roșu de la Moscova să caracterizeze toate forțele care nu acceptă putinismul drept fasciste. Or, fascismul hitlerist și nazismul bolșevicilor putinieni una sunt!

 

Un tablou asemănător cu cel descries și de Belkovski în 2013 o face în 2008 Thierry Wolton: ”Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia. În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar. Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.” (Descrierea cărții făcută de Editura Humanitas, 2008, 2014). http://www.cartepedia.ro/carte/stiinte-umaniste/istorie/thierry-wolton/kgb-ul-la-putere-2031.html#sthash.9odx7wo3.dpuf. Iată și o recenzie a acestei cărți la adresa următoare, autorul fiind foarte critic la… lipsa de noutăți aduse de cartea francezului Wolton:  http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/06/23/kgb-ul-la-putere-sistemul-putin-thierry-wolton/ . O altă descriere a cărții lui Wolton se găsește la următoarea adresă:

http://www.cartepedia.ro/carte/stiinte-umaniste/istorie/thierry-wolton/kgb-ul-la-putere-2031.html

 

În ce mă privește, cartea lui Wolton este una excepțională (și ajutătoare cititorilor cărților despre Rusia lui Putin) prin faptul că aduce o lămuririre esențială cu privire la … ”revoluțiile” din 1989, total inexplicabile în lipsa acestei ipoteze lămuritoare. O reproduc aici pentru ca cititorii să aibă o grilă suplimentară de înțelegere a căderii comunismului în Estul european (inclusiv în asiatica URSS).  Totul pornește de la Andropov (susținătorul lui Gorbaciov). El a realizat iminența necesității unor schimbări radicale în sistemul stalinist sovietic, dar acest lucru nu putea fi făcut din poziția KGB ului de instituție subordonată total partidului unic – PCUS. KGB ul trebuia să devină și pion și regină în noul joc de șah al puterii sovietice. Și a devenit! Dualismul partid-securitate se transformă în hegemonia deținătorilor și manipulatorilor/ managerilor de informații, respectiv a securiștilor/ kgb iștilor, mai exact a celor care au avut și interesul și capacitatea de a organiza loviluțiile din fatidicul an 1989. Partidul unic s-a transformat în partidulețe competitoare, dar și colaboratoare (îndeosebi în sfera intereselor personale, transpartinice). Alte partidulețe s-au constituit sub egida unor securiști cu experiență, dar și cu mare sete de afirmare. În final, fosta dispută din vremea dictaturii a devenit competiția pentru accederea și rotirea la putere. Rotația cadrelor – ca principiu de eficientizare a muncii de partid – s-a păstrat și se face prin promovarea intereselor oligarhice/ baroniale/ feudale, adesea transpartinice. Similitudunea dintre postsovietismul putinian și posdecembrismul românesc iliescian este frapantă și vizibilă. Voi cita, in extenso, descrierea făcută de Walton sistemului postbolșevic rus, în ideea de a înțelege nu doar manipularea lui Belkovski, ci și realitățile din România contemporană.  Iată acest pasaj instructiv-explicativ al lui Walton: ”La origine KGB ul era considerat brațul înarmat al partidului, însă mutația suferită în perioada poststalinistă a încetat a mai face din el un simplu supleant al puterii politice. Simbioza dorită între PCUS și poliția secretă în anii 1960-1970 ajunge la o asemenea confuzie a rolurilor, încât nu se mai știa cine ce conducea, chiar dacă, în cultura (comunistă a) puterii, partidul trebuia să aibă ultimul cuvânt. Politica de rotație a cadrelor s-a aflat la originea a numeroase legături și punți între aparatele de partid, de stat și KGB, lăsând, încet-încet conducerea țării în seama unei oligarhii ”partinic-cekiste”. Sosirea lui Iuri Andropov la Lubianka, în 1967, a confirmat confuzia dintre cele două autorități, PCUS și KGB, și a marcat o etapă decisivă în conștientizarea de către cekiști a necesității de reformare a sistemului” (Walton, p. 19). Fac aici o segmentare a citatului pentru a sublinia încă o dată, dintr-o sursă credibilă, că reformarea pe cale revoluționară a sistemului a fost rodul activității (unei anumite părți a) securității din majoritatea țărilor socialiste, sub diriguirea centrului moscovit. ”Emanații” revoluțiilor spontane erau, de fapt politruci și securiști bine pregătiți în arta manipulărilor informaționale și a comploturilor (de regulă, pentru schimbarea regimurilor politice din alte țări). Pentru a nu lăsa loc de confuzii: în pregătirile pentru lovitura de stat au fost antrenați și oameni de bună credință, doritori sinceri de libertate și democrație, suficient de curajoși pentru a-și arăta nemulțumirile. Aceștia au acceptat riscul nu pentru certificate și pensii de revoluționar, nici pentru credite nereturnabile sau joburi bine plătite. De regulă, aceștia se consideră autorii actelor revoluționare, a preluării puterii de la regimul dictatorial bolșevic și resping cu vehemență organizarea premeditată a schimbării de către forțe bine antrenate și educate din interiorul sistemului comunist. Și pentru a încheia acest intermezzo comentar: natura ”revoluțiilor” estice a fost făcută după tipicul leninist, bine cunoscut de politrucii și securiștii care au inițiat schimbarea: asaltul palatelor unde se aflau conducătorii, înarmarea populației, difuzarea de știri alarmiste și confuze care să creeze panică și derută în cadrul forțelor de ordine încă loiale vechii guvernări, decizii locale vizibil antipopulare și generatoare de ură etc. Doar un exemplu: la Iași în preziua planificatei ”revoluții” conduse de Alecsandru Tacu, Cassian Maria Spiridon, Ștefan Prutianu, Liviu Antonesei etc. (plus securiștii și politrucii din umbră) stația de tramvai Cuza Vodă a fost schimbată (oficial!) de câteva ori pe zi, cu generarea de tensiuni, alergături, revolte, înjurături, amenințări – totul cu scopul clar de a crea ”climat revoluționar”.  Continui citatul din Wolton: ”Secretar al Comitetului Central responsabil de relațiile cu ”țările surori”, Andropov a primit ca misiune menținerea securității statului sub controlul aparatului de partid. Conducerea sa a fost mai degrabă un lung marș al KGB ului  spre culmi, în vederea unei preluări totale a puterii politice. În 1973, Andropov devine membru cu drepturi depline al Biroului Politic, instanța supremă a puterii. În 1977 participarea cetățenilor la asigurarea securității statului a fost înscrisă în constituție, exact la fel ca serviciul militar. Un an mai târziu, un decret a eliberat KGB ul din subordinea Consiliului de Miniștri, pentru a depinde, de atunci înainte, exclusiv de Biroul Politic. Partidul și poliția secretă aveau să opereze ca două departamente ale unuia și aceluiași organism; oamenii din Lubianka încetau să mai fie niște forțe de ordine în slujba PCUS, devenind executivul din conducerea partidului. Mersul evenimentelor avea să-i convingă pe cekiști, aflați acum la porțile Kremlinului, să parcurgă și ultima etapă, înainte de a prelua frâiele țării.  Serviciu de informații și, în egală măsură, poliție politică, KGB ul era dator să știe ce se petrecea atât în afara URSS, pentru a zădărnici intențiile imperialismului, cât și în interiorul țării, pentru a supraveghea ”dușmanul de clasă”, astfel încât conducătorii să fie informați în aceste privințe. Kremlinul cunoștea lumea exterioară, atât pe aceea de peste hotare, cât și pe aceea de dincolo de zidurile înalte ale citadelei, prin prisma a ceea ce îi raporta KGB ul. ”Organele” îi puteau astfel manipula pe membrii Comitetului Central și ai Biroului Politic, ceea ce, în universul sovietic închis, reprezenta o putere teribilă. Datorită rețelelor sale interne și externe, Lubianka era singura structură capabilă să-și facă o idee despre poziția URSS în lume și despre lipsa de interes a popoarelor Uniunii pentru binefacerile comunismului. Cunoașterea acestor stări de fapt a fost hotărâtoare pentru a-i determina pe cekiști să treacă la acțiune. (p. 20). … Această situație nu putea dura. Pentru sutele de mii de cekiști care profitau de pe urma sistemului, prăbușirea acestuia ar fi însemnat sfârșitul privilegiilor lor (Efectivele KGB au fost întotdeauna un secret de stat. 700 000 de ofițeri, 200 000 de grăniceri (serviciu racordat la Lubianka) și 6 milioane de informatori mai mul sau mai puțin voluntari sunt cfrele acceptate pentru URSS ul anilor 1980)” (Walton, op.cit., p. 21).  Analiza este mai complexă și chiar completă dar mă opresc aici cu trimiterile la cartea lui Walton, aceste date fiind foarte utile pentru corecta înțelegere a faptului că sistemul Putin s-a născut firesc din KGB ul pe care acesta îl slujise și, mai apoi, condusese. Fără a cunoaște terenul din care a răsărit putinismul, cititorii cărții lui Belkovski ar fi tentați să creadă în soteriologia răspândită pe întreg parcursul cărții. Putin este, astfel, cel care trebuie să împlinească misiunea salvării imperiului sovietic pe linia de gândire Lenin-Stalin-Andropov-Gorbaciov-Elțîn-Putin. (O subliniere a acestei continuități ideatice și ideologice face Vladimir Tismăneanu în articolul său despre Iuri Vladimirovici Andropov și Vladimir Vladimirovici Putin: http://www.europalibera.org/content/blog/25469783.html ).

 

 

Capitolul 1 ”Călătoria ocupantului” (pp. 23 – 43)

 

Titlul ales pentru acest prim capitol este, desigur, neîntâmplător. Iar deslușirea sensului titlului nu se lasă făcută chiar de la prima citire. ”Ocupantul” este neîndoielnic V.V. Putin, cel care ocupa, în 2012, pentru a treia oară  ”tronul” de președinte – țar. Dar care este călătoria la care face trimitere titlul? Aceasta se referă la traseul parcurs de Putin în ziua (7 mai 2012) învestirii sale, respectiv a ”alesului” poporului rus. Iată descrierea făcută de SB: ”Lucrul cel mai important dintre toate a fost că la ceremonia de învestire de la Kremlin Putin a venit de la reședința sa din afara orașului, Novo-Ogariovo (aflată la 11 kilometri de centrul Moscovei), prin orașul absolut gol. Acolo, în capitală, nu a fost nici țipenie.” (p. 30).  Așadar, ocupantul tronului a călătorit absolut singur (desigur, cu garda sa de corp) printr-un oraș pustiu, dat fiind că lumea din oraș era în plină săptămână liberă de primăvară, deci plecată în minivacanța de 1-8 mai. O solitudine nedorită, evident, de Putin, dar autorul ”biografiei interzise” a avut grijă să profite de acest inconvenient, subliniind că noul țar s-a supus prevederilor legislative constituționale, și – democrat fiind! – nu a încălcat legea cu nici o iotă… Stilul ambiguu, amestecat, postmodern al lui SB ne ajută, prin text, totuși, să înțelegem adevăratul sens al cuvântului ”ocupant”. Mai exact, nu era vorba doar despre ocupantul tronului, ci (și) despre  ocupantul statului rus: ”Președintele s-a deplasat într-o deplină singurătate, ca prin capitala unui stat ocupat” (p. 30). ”Călătoria ocupantului” sugerează că statul rus a fost ocupat, prin forță – cum altfel? – de ambițiosul și grandomanul Putin. Noul conducător al statului rus este prezentat, din start, drept un agresor, un ocupant, un sfidător al legilor și al bunelor obiceiuri.

 

Dar, adesea, dorind să explici te complici… Ceea ce face și SB, care, preocupat fiind de manipularea cititorului, explică nefiresc și incorect sursa reală a acestei sărbători (sovietice!) de primăvară.  ”Pentru că perioada 1-8 mai este o perioadă tradițională pentru țara mea, una numită a ”weekend-ului prelungit”, când toată lumea se duce să se odihnească după epuizarea produsă de cotidianul rusesc” (p. 24). Minciună scrisă lângă altă minciună nu poate genera un adevăr. Se vede clar că textul este destinat Occidentului: rușii nu au, ”tradițional”, expresia ”weekend” și cu atât mai puțin pe cea de ”weekend prelungit”. ”Epuizarea produsă de cotidianul rusesc” este, din nou, o vorbă aruncată, pentru necunoscători… Minciuna este înecată într-un noian de vorbe. Pentru restabilirea adevărului, cititorul trebuie să știe că prima săptămână din luna mai oferită ”poporului muncitor” ca liberă era specifică doar perioadei sovietice și nicidecum ”cotidianului rusesc… tradițional”. Această săptămână de vacanță nu se numea ”weekend prelungit”, ci, simplu, ”maiul” – adică acea primă săptămână liberă din luna mai care transforma luna mai într-una cu doar trei săptămâni de lucru. Mai mult, ”maiul” nu avea legătură cu tradiția rusă, ci doar cu cea sovietică/ bolșevică. Totul pornea de la ziua de ”1 Mai – Ziua internațională a celor ce muncesc”, zi continuată de alte zile dedicate tineretului komsomolist sau altor ținte propagandistice. În primele 8 zile ale lunii musai mai intrau și două sâmbete și două duminici, ”pomana” dată de partid și guvern fiind, astfel, în realitate, mult mai mică: cca două zile libere. Adunate la un loc/ timp, impresia de generozitate din partea conducerii țării era, totuși, consistentă… ”Maiul” era expresia modului bolșevic de a conduce o țară, prin recompense și stimulente oferite, chipurile, celor care conduceau țara prin cei mai ”democratic” aleși reprezentanți: muncitorimea industrială și țărănimea kolhoznică…. J .  Am insistat ceva mai mult asupra acestui aspect al manipulării/ managementului specific propagandei bolșevice pentru a atrage atenția cititorului (în principiu, unul de bună credință) că întreg textul cărții trebuie citit în cheie hermeneutico-propagandistică. Minciuna este abil strecurată, distribuită printre lucruri adevărate astfel încât ea va fi ”înghițită” (la pachet!) de către cititorul fatalmente necunoscător a realităților bolșevice și a dedesupturilor acestora. Desigur, selectarea adevărului de minciună este o operațiune delicată și care consumă timp și răbdare. Dar cartea are și destule adevăruri și semiadevăruri pentru a merita să fie citită și, eventual, folosită ca manual didactic la facultățile de comunicare, management, psihologie, istorie, administrație publică etc. Unul dintre câștigurile obținute de cititor este mai buna înțelegere a mecanismelor electorale, politice, comunicaționale, administrative într-o țară care iese din comunism și care preia, conștient sau doar mimetic, metehnele autocrației dictatoriale comuniste abia criticate de o minoritate intelectuală… Similitudinile cu metehnele comunistoide preluate și de guvernările postdecembriste din România sunt, adesea, șocante, dar poate prin asta mai ușor de decelat ca sursă reală, ca manifestare a unor guvernări fals democratice care invocă ipocrit și prea des ”poporul”… Iată o asemenea recunoaștere, cinică, a unui propagandist imperial de esență bolșevică: ”Firește, opoziția din afara sistemului care organizează mitinguri de masă anti-Putin nu a fost invitată” (p. 25). Așadar, neinvitarea opoziției la festivitatea de învestire este un fapt firesc pentru propagandistul SB. După cum la fel de firesc este, în opinia propagandiștilor și a politrucilor est-europeni să afirme (ipocrit) că președintele este al tuturor cetățenilor țării, nu doar al celor care l-au ales (de regulă cu 1-2 procente în plus față de contracadidat). Relatarea lui SB, ca martor viu, invitat și prezent la ceremonie confirmă că el făcea parte din elita simpatizanților și propagandiștilor putiniști. Altfel, nu avea ce căuta acolo. Cinismul belkovsian nu ezită să joace rolul dublu de critic și de propagandist al lui Putin: ”Președintele ales a jurat să fie credincios poporului Rusiei, făcând legământ pe Constituție: ”să respecte și să apere drepturile și libertățile omului și cetățeanului” (cei prezenți nu au început să râdă, altfel hohotele s-ar fi auzit până dincolo de zidurile Kremlinului)” (p. 26). Pentru acest tablou al ”seriozității” cu care este tratată democrația la ruși, SB are de primit credențiale. Ca și pentru precizarea care a urmat, aceea că anunțul învestirii a fost făcut de Valeriu Zorkin, președintele Curții Constituționale, cel care a invalidat anterior alegeri, contrar ”literei și spiritului legii fundamentale a statului federativ” (ibidem). Pe scurt, un tip certat cu legea învestește cu drepturi democratice, la cel mai înalt nivel, un alt tip care ignoră masiv și parșiv orice lege, orice constituție, orice tratat internațional… Pentru această precizare SB merită mulțumiri, mai ales acum când consecințele ajungerii la putere a indivizilor certați cu legea devin surse de îngrijorare mondială. Spuneam că lecturarea cărții lui SB este, în pofida cosmetizărilor și minciunilor, una utilă date fiind și adevărurile care pot ajuta masiv la înțelegerea ascensiunii imperiale a Rusiei putiniene. Simpla reamintire a unui pasaj din discursul putinist la a treia înscăunare/ întronare este utilă adormiților din cancelariile europene care își numără banii și alegătorii înainte de a lua vreo decizie menită să stopeze agresorul în fazele în care acest lucru ar fi fost încă posibil și cu costuri umane rezonabile. Așadar, Putin cinicul a promis rușilor săi că ”anii care aveau să vină vor fi unii determinanți pentru destinele generațiilor viitoare și a proclamat că este necesar ca Rusia să devină un centru de atracție pentru întreaga Eurasie și să-și consolideze democrația, drepturile și libertățile cetățenilor, precum și participarea acestora în conducerea țării. Nimeni nu l-a crezut, dar nici nu-și propusese să-i facă să-l creadă.”. (p. 27).  Este de înțeles: limbajul de lemn comunist era înlocuit cu limbajul de lemn liberal/ democrat, dar ideea că Rusia vrea să devină buricul pământului nu poate fi ignorată de cei care i-au urmărit anii anteriori de ”domnie”.

 

Descriind învestirea președintelui Federației Ruse, V.V. Putin, la 7 mai 2012, Stanislav Belkovski (SB), autorul subliniază că aceasta a fost cea de a TREIA urcare pe ”tronul de la Kremlin” (p. 23). Presupunând că traducerea a fost riguroasă, ideea de tron (împărătesc!) este strecurată chiar de la început, paralela cu cel de al Treilea Reich nefiind greu de făcut (chiar dacă nu justificată în planul realităților germano-ruse). Dincolo de democraticile denumiri de ”președinte” apar cele autocrate de țar/ fuhrer. Dar, democrație și popor sunt doar cuvinte tocite prin uz… Sugerând modul de gândire al noului Cezar/ Czar/ Țar SB scrie: ”Ce mai contează poporul?! Conducătorul va întruchipa mereu poporul.” (p. 31).  Și tot pe linia analizelor cu iz de adevăr, SB scrie: ”Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii” (p. 35). Excelent diagnostic! Nimic etnic aici. Pur și simplu este vorba despre o înapoiere culturală istorică cronică, în formă continuată și mult agravată acum de intempestivul Putin. Nici nu mai are rost să fac o paralelă cu situația din România: similitudinea este frapantă. Suntem o populație care locuiește/ supraviețuiește pe un teritoriu, și mai puțin un popor care să aibă sentimentul solidarității și al conștiinței de neam. Paradoxal, asigurările date de la toate nivelurile cum că România nu se află în pericol în noile contexte au avut darul de a face să dispară și ultimele semne de preocupare pentru soarta României din dezbaterile oficiale și de pe forumuri…. Un psiho-sociolog ar putea evidenția clar diferența de voce publică a românului de până la anexarea Crimeii de către Rusia și de după acest eveniment: de la implicare la neimplicare, de la fermitate la blazare, de la tonuri ridicate la tonuri anemice sau …mute. Spun asta și cu gândul la faptul că gândirea sociologică românească (fostă Sociologia militans) este extrem de anemică, spre inexistentă. În pofida faptului că SB s-a hotărât să scrie o carte de promovare și de explicare a personalității (controversate a) lui Putin, nu pot să nu constat că observațiile/ speculațiile/ interpretările/ constatările/ concluziile sociologului rus sunt de mare rafinament, iar SB se dovedește a fi și un fin observator uman, nu doar un abil promotor de imagine. Este greu pentru un hermeneut amator ca mine să iau de bună afirmația lui Belkovski din finalul acestui prim capitol despre Rusia din vremea lui Putin: ”Cetățenii educați, ROG, nu-l mai suportă pe Putin. Ei vor obține prăbușirea putinismului și ca sistem politic, și ca filosofie de conducere a ”populației”. Dar cât a mai rănmas până atunci, o să vedem. În istorie calitatea procesului e adesea mai importantă decât viteza lui” (p. 43).  Trebuie să precizez că ROG este un concept sociologic lansat de SB prin care se înțeleg Cetățeni Ruși Educați (CRE). Probabil, SB are în vedere intelighenția rusă, fatalmente minoritară și adesea pasivă în plan politic. De aici, cred eu, șansa ca regimul autocrat putinist susținut și bine reprezentat de serviciile de intelligence să fie eliminat de intelighenția este una minimă pe termen mediu (10-15 ani). Pe termen lung (decenii), însuși Putin va fi doar o amintire (”Pe termen lung vom fi cu toții morți” spunea J.M. Keynes). Aplicând Metodologia Scop Mijloc (MSM), deduc că meciul secolului din interiorul Rusiei, anunțat de SB, acela dintre intelighenția rusă și intelligence-ul rus este nu doar unul inegal și cu condiții impuse de doar una dintre ”echipe”, ci este și unul cu un final previzibil. Ca să nu (mai) amintesc de postmodernismul putinian care presupune co-oncurență/ co-opetition, adică cele două tabere nu doar se vor concura, ci se vor concura cooperând și vor coopera de pe poziții concurente.

 

(va urma)
Liviu Druguș                                           Miroslava, Iași                        20 august 2014

 

liviusdrugus@yahoo.com                                                        www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

Webografie pe tema autocrației putiniene și a rolulului destabilizator al acesteia în lume:

http://adevarul.ro/cultura/carti/la-e-alergic-putin-1_53f4967f0d133766a86e2e59/index.html Putin și Noua Rusie

 

http://adevarul.ro/international/europa/noua-rusie-armata-unirea-militara-regiunilor-separatiste-donetk-luhansk-1_53ef684e0d133766a853e621/index.html

 

http://adevarul.ro/international/rusia/angela-merkel-l-a-sunat-vladimir-putin-0ra-2-noaptea-1_53eeeeda0d133766a851bab2/index.html      Ion Petrescu: Angela Merkel l-a sunat pe Putin la 2 noaptea (16 august 2014, Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/tragedia-ucraineana-esecul-organizatiilor-internationale-nesiguranta-ue-jocul-anticipativ-moscovei-1_53ef148e0d133766a85277b1/index.html   Cristian Unteanu: tragedia ucraineană și jocul anticipativ al Moscovei  (16 august 2014, Adevărul)

 

http://crash4crantz.wordpress.com/2014/08/08/ultima-oprire-rusia-natalia-kliuceariova/  

 

http://adevarul.ro/economie/business-international/putin-strange-romania-menghina-nordsi-sud-est-vest-1_53dbafbd0d133766a8ed6905/index.html?science=53dc753e9056b#__ Putin strânge menghina nord și sud împotriva României

 

http://www.ziare.com/international/ucraina/oficial-american-propaganda-rusilor-e-mai-periculoasa-decat-in-timpul-razboiului-rece-1299698

 

http://www.europalibera.org/content/article/25447230.html Eurasianismul lui Dughin o doctrină resentimentară și primejdioasă (by Dan Alexe)

 

https://www.youtube.com/watch?v=AAeHfOTgk7w&feature=share Putin despre el însuși, film de 52 de minute (Occidentul se teme de mine)

http://www.hotnews.ro/stiri-international-17581995-aleksandr-dughin-fost-demis-universitatea-lomonosov-din-moscova.htm Dughin înlocuit cu extremistul Jirinovski

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/17/despre-eurasianism-si-nou-amenintare-de-la-est/

http://www.romanialibera.ro/special/documentare/cum-a-divizat-rusia-europa-de-est–i–341121 Cum a divizat Putin Europa de Est, România Liberă, iunie 2014

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/04/11/psihopatul-putin-si-privirea-lui-serpeasca/ Psihopatul Putin și privirea lui șerpească

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Rusia lui Belkovski 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/ Gorby 5

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/ Gorby 4

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/ Gorby 3

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/ Gorby 2

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/ Gorby 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/   Larry Watts

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/  Secu 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/  Secu 2

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/ Secu 4

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/ Secu 5

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/22/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-6/ Secu 6

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/28/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-7/ Secu 7

 

http://adevarul.ro/economie/business-international/cum-exploateaza-pragmaticul-putin-marea-ipocrizie-apusului-1_53ad8dc50d133766a8f32185/index.html Cum exploatează pragmaticul Putin ipocrizia Apusului

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/

 

http://www.foreignaffairs.com/discussions/interviews/nato-is-back Rassmunsen despre Putin și Comentariile aferente

 

http://politik.md/articles/externe/ultima-ora-rusia-are-o-propunere-irezistibila-pentru-tarile-baltice-in-schimb-le-cere-iesirea-din-nato/26409/  Cumpărarea de sinucideri politice cu mijloace economice în Baltics

 

http://adevarul.ro/moldova/actualitate/presa-rusa-cia-pregateste-impreuna-romania-euromaidan-chisinau-1_53a7d6aa0d133766a8d1d9d5/index.html Propaganda rusă își continuă misiunea destabilizatoare în R Moldova

 

http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/06/23/kgb-ul-la-putere-sistemul-putin-thierry-wolton/ Recenzie la cartea lui Wolton KGB ul la putere. Sistemul Putin

 

http://adevarul.ro/cultura/istorie/o-eterna-discretaalianta-1-1_53a9361f0d133766a8da1479/index.html?science=53a96069e336e# Discreta și eterna alianță germano-rusă…

 

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-secret-rusiei-exploatarii-gazelor-sist-europa-1_53a6b6b30d133766a8cc0934/index.html  Războiul Rusiei împotriva exploatării gazelor de șist

 

http://vox.publika.md/politica/ce-a-uitat-azi-vladimir-vladimirovici-putin-514522.html Putin nu renunță – în fapt – la intențiile sale. Dușmanii păcii: forțele ”de dreapta”.

 

http://www.evz.ro/despre-partida-rusa-putin-dughin-si-romania-.html Dughin vizitează România în iunie 2014

 

http://www.reportervirtual.ro/2014/07/cea-mai-toxica-televiziune-din-lume-a-ajuns-si-in-argentina.html Putin lucrează la imagine: Russia Today ”cea mai toxică televiuziune” va fi preluată în Argentina (20 iulie 2014)

 

https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=98hlb9tksp4b7#5869797078 Tismăneanu despre Funesta doctrină a lui Putin!

 

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/07/31/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/  Revoluție și contrarevoluție în Rusia (Vladimir Tismăneanu)

 

CUPRINSUL CRONOLOGIC AL BLOGULUI     ”liviudrugus” de pe WordPress


 

Anul 2011

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2011/08/12/scrisoare-adresata-revistei-orizont/ Scrisoare deschisă adresată revistei ORIZONT    12 august 2011

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2011/08/31/remarci-anxioase-pe-tema-conceptului-de-%E2%80%9Cvaloare-epistemologica%E2%80%9D-partea-i/    Jean-Loup d’Autrecourt incita la cateva remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)  31 august 2011

 

 

Anul 2012

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/01/02/cateva-opinii-si-reactii-la-articolul-lui-aurel-bruma-abe-intitulat-adevar-si-inutile-falsuri-promovate-pe-internet-si-publicat-in-cronica-veche-nr-11-2011-decembrie-2011/ Câteva reacții și opinii la articolul lui Aurel Brumă (Abe) intitulat ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe internet” și publicat în Cronica Veche nr 11 – 12/ noiembrie decembrie 2011     2 ianuarie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/01/05/daca-logica-nu-e-nici-intelegere-corecta-nu-poate-fi/  Dacă logică nu e nici înțelegere nu poate fi     5 ianuarie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/02/12/toti-au-ceva-cu-etica-i-ii-si-ii-bis/   Toți au ceva cu etica     12 februarie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/ O secvență din viața subiectului Oana Pughineanu văzută ca personaj sau despre prostirea prostimii cu prostii prostești de către proști profesioniști  3 martie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/ Lansare de carte cu mare potențial dialogic între un viol la normă și câteva necesare regulamente organice non violente        4 martie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ Nicolae Dabija  mă determină să scriu despre editori și recenzori. Analize și amintiri generate de romanul Tema pentru acasă   4 martie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/06/scremerea-intelectuala-ca-act-de-vointa-inalt-spiritualizata/ Ștefan Munteanu: scremerea intelectuală ca act de voință înalt spiritualizată               6 martie 2012 (decembrie 2006)

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/12/recenzie-ianuarie-2011-codreaunu-constantin-incotro-omenire-casa-cartii-de-stiinta-cluj-napoca-2004/ Constantin Codreanu: Încotro omenire? (recenzie)  12 martie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/  Tiberiu Brăilean Fundamente filosofice ale economiei: grila de lectură pretext, text, context, subtext și posttext  26 martie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/04/01/amos-oz-cum-sa-lecuiesti-un-fanatic-pace-voua/  Amos Oz – Cum să lecuiești un fanatic? Pace vouă!      1 aprilie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/05/dionisie-fotino-o-istorie-a-unor-istorioare-aparent-istorice/   Dionisie Fotino: o istorie a unor istorioare aparent istorice    5 mai 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/  Avangarda ariergărzii  18 mai 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/22/ioan-holban-despre-caragiale-sau-ce-are-geologia-cu-genealogia-si-ginecologia/  Ioan Holban despre Caragiale sau ce are geologia cu genealogia și ginecologia?       22 mai 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/22/alexandru-zub-si-lipsa-acuta-a-istoricilor-a-deontologilor-si-a-normativitatii-academice/ Alexandru Zub și lipsa acută a istoricilor a deontologilor și a normativității academice       22 mai 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/plan-si-piata-doua-fatete-ale-realitatii-numita-viata/ Plan și piață două fațete ale realității numite viață         31 mai 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/  Informație și decizie  31 mai 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/03/ioan-danila-si-provincialii-de-basarabeni-cu-probleme-grave-in-zona-bunului-simt/  Ioan Dănilă și provincialii de basarabeni cu probleme grave în zona bunului simț            3 iunie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/04/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem/  Scopuri și mijloace în educație. Oare știm ce vrem?      4 iunie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/04/masa-rotunda-organizata-de-bbc-la-9-martie-1997-pe-tema-sistemelor-de-sanatate/  Masa rotundă organizată de BBC la 9 martie 1997 pe tema sistemelor de sănătate        4 iunie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/04/metodologia-scop-mijloc-economica-sanatatii-managementul-sanatatii/     Metodologia Scop Mijloc. Economica sănătății, Managementul sănătății       4 iunie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/maria-cernat-si-iluzia-performantei-prin-renuntarea-la-modelul-managerial-in-sistemul-universitar-din-romania/     Maria Cernat și iluzia performanței prin renunțarea la modelul managerial în sistemul universitar din România            11 iunie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/   Metodologia Scop Mijloc (varianta publicată în anul 2000)    11 iunie 2012

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/13/eu-antisocialu/ Eu, antisocialu    13 iunie 2012

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/  Larry Watts despre foarte discretul management românesc al prieteniilor prea evidente    4 iulie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Adrian Neculau dempnstrează că elogiul prostiei profesorale de la Cronica Veche din Iași se identifică cu era proștilor opiniomani de la Ziarul de Iași care publică voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”       7 iulie 2012

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/ Criza ca moment al dreptei judecăți și decizii  23 iulie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/crini-si-trandafiri-ofiliti-2/ Crini și trandafiri ofiliți  23 iulie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/adrian-neculau-despre-dialog-si-comunicare-interpersoane/     Adrian Neculau despre dialog și comunicare interpersoane   23 iulie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/28/hesiod-primul-economist-politic-si-etic-libertarian-interdisciplinar-al-lumii-sau-despre-dreptate-ordine-rost-destin-si-munca/ Hesiod, primul economist politic și etic libertarian interdisciplinar al lumii, sau despre dreptate, ordine, rost, destin și muncă       28 iulie 2012

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/   Bogdan Crețu, autoplagiator și plagiator universitar ieșean, vajnic luptător împotriva plagiatului     6 august 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/   Profesorul Constantin Maximiuc educator de excepție, model de moralitate    11 august 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/20/tiberiu-brailean-ca-intruchipare-a-binelui/  Tiberiu Brăilean ca întruchipare a BINELUI     20 august 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/09/13/liviu-drugus-radicalismul-economic-american-teza-de-doctorat-1976-1996/ Liviu Drugus Radicalismul economic american. Teza de doctorat 1976 – 1996    13 septembrie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/09/22/nicolae-turtureanu-isi-autoplagiaza-opera-pentru-a-umple-cronica-veche-cu-parabola-blocului-de-locuinte-din-ziarul-de-iasi/   Nicolae Turtureanu își autoplagiază opera pentru a umple Cronica veche cu parabola blocului de locuințe din Ziarul de Iași       22 septembrie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/10/17/bogdan-cretu-alexandru-petria-si-liviu-ioan-stoiciu-o-triada-exemplara-de-neurmat/  Bogdan Crețu, Alexandru Petria și Liviu Ioan Stoiciu – o triadă exemplară de neurmat  17 octombrie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/07/tiberiu-brailean-este-convins-ca-exista-un-mod-economic-de-gandire-aceasta-convingere-tine-de-secolele-trecute/  Tiberiu Brăilean este convins că există un mod economic de gândire. Această convingere ține de secolele trecute    7 noiembrie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/21/codrin-liviu-cutitaru-clc-mai-adauga-o-bila-neagra-la-cartea-de-impresii-proaste-asupra-culturii-iesene-adormite-in-proiecte-gratuite-de-autopreamarire/    Codrin Liviu Cuțitaru mai adaugă a bilă neagră la cartea de impresii proaste asupra culturii ieșene adormite în proiecte gratuite de autopreamărire    21 noiembrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/  Ray Bradbury sau despre înflăcărata și nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani  26 noiembrie 2012

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/ Desre continuumul politic-economic-etic. 35 de ani de existență a Metodologiei Scop Mijloc  27 noiembrie 2012

 

ANUL 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/annual-report/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/01/15/valeriu-gherghel-povesteste-in-stil-propriu-despre-scriere-citire-si-interpretare-de-la-facere-pana-in-prezent-adica-gherghelizeaza/    Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare de la facere până în prezent, adică gherghelizează     15 ianuarie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/01/argumente-ale-administratiei-publice-socialiste-nichitiene-iasiote-in-favoarea-incinerarii/   Argumente ale administrației publice socialiste nichitiene iașiote în favoarea incinerării     1 februarie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/05/cristian-muresanu-sustine-ca-sunt-posibile-biotransformari-sub-influenta-psihicului/    Cristian Mureșanu susține că sunt posibile biotransformări sub influența psihicului    5 februarie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/    Mircea Arman – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români      9 februarie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/03/10/dragos-paul-aligica-un-antiexemplu-de-editorialist-analist-si-de-formator-de-opinie/   Dragos Paul Aligică – un antiexemplu de editorialist analist și de formator de opinie       10 martie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/03/17/nemernologia-un-discurs-asupra-negativitatii-pozitive-a-cuceritorului-de-bani-piete-sau-inimi/    Nemernologia – un discurs asupra negativității pozitive a cuceritorului de bani, piețe sau inimi            17 martie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/  Ideologul jurist Bujor Nedelcovici este intervievat de sfertodoctul nelicențiat Alexandru Petria ambii fiind blagosloviți și binecuvântați de comentatorul pe teme de creștinism Dan Ciachir. Interviul este publicat de Tribuna (socialistă? naționalistă? liberalistă?)  manageriată avocățește de juristul ideolog Mircea Arman          24 aprilie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/03/31/mutatii-ideologico-politice-majore-ale-mutantilor-partidici-minori-din-mioriticul-meleag/ Mutații ideologico-politice majore ale mutanților partidici minori din mioriticul meleag       31 martie 2013

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/05/06/nicolae-manolescu-antirelativistul-relativizant-sustine-ideea-excluderii-din-specia-umana-a-celor-care-au-opinii-crezuri-si-comportamente-contrarii-presupusului-universalism-axiologic-dominant/  Nicolae Manolescu antirelativistul relativizant susține ideea excluderii din specia umană a celor care au opinii crezuri și comportamente contrarii presupusului universalism axiologic dominant    6 mai 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/05/07/andrei-plesu-despre-dreptul-inalinabil-de-a-avea-drepturi-si-despre-libertatea-de-a-gandi-liber-si-responsabil/    Andrei Pleșu despre dreptul inalienabil de a avea drepturi și despre libertatea de a gândi liber și responsabil 7 mai 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/05/10/gabriela-lungu-si-vasile-lungu-antreprenori-de-mare-succes-si-in-vremuri-de-criza-la-ferma-agricola-astra-din-judetul-iasi-fericita-conjunctie-dintre-proza-scurta-dar-s/ Gabriela Lungu și Vasile Lungu antreprenori de mare succes și în vremuri de criză la ferma agricolă ASTRA din județul Iași. Fericita cinjuncție dintre proza scurtă dar suculentă și eseul rafinat dar pragmatic  10 mai 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/   Petru Romoșan face în revista Tribuna fuziunea ideatică și ideologică între doi foști: Mircea Arman și Andrei Marga  21 iunie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/   Dialogul invizibil dintre revoluționarul cultural politico-juridico-managerial Mircea Arman și multrenegatul fostul / ex ul Andrei Marga ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și oneste   23 iunie 2013

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/     Criza de peronalitate a lui Andrei Marga. Criza de personalități semnalată tot de Andrei Marga și criza de manageri culturali veritabili exemplificată de Mircea Arman de la revista Tribuna: trei crize – trei nerezolvări         24 iunie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/   Andrei Marga își reactivează în Tribuna, prost gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman, abilitățile de fost ministru al educației, fost ministru de externe, derector al ICR încercând să filosof(arde)eze  politico diplomatic pe marginea măreției germane actuale       24 iunie 2013

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/26/andrei-marga-transcrie-ce-cred-geopolitologii-americani-despre-nazuintele-de-marire-ale-rusiei-si-ne-asigura-ca-rusia-este-garantul-frontierelor-si-securitatii-in-europa-centrala-si-de-rasarit-ni/   Andrei Marga transcrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Est. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă        26 iunie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/30/despre-pleonasme-in-etica-amintiri-despre-imoralitatea-unui-rector-iesean-doctorate-etice-critica-cercetara-despre-etica-aplicata-voluntariat-si-un-mod-sigur-de-a-obtine-dusma/   Despre pleonasme în etică, amintiri despre imoralitatea unui rector ieșean, doctorate etice, critica cerceatră despre etica aplicată, voluntariat și un mod sigur de a obține dușmani      30 iunie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/andrei-marga-recupereaza-si-el-vechea-geopolitica-pe-care-o-transforma-intr-o-disciplina-noua-numita-simplu-geopolitica/   Andrei Marga recuperează și el vechea geopolitică pe care o transformă într-o disciplină nouă pe care o denumește, simplu, geopolitică        8 iulie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/ Scopuri și mijloace în educație. Oare știm ce vrem?  8 iulie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/     Viața ca o plimbare cu bicicleta pe un sens unic      20 iulie 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/23/decat-o-revista-dor-doar-o-revista-cea-mai-revista/ Doar o revistă? ”Decât o revistă” ”DoR”- cea mai revistă                         23 iulie 2017

 

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/12/08/scoala-din-gramesti-suna-goarna-clopotelul-revederii/ Școala din Grămești sună clopoțelul revederii 12 august 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/21/profesoratul-vocatie-traditie-ocupatie-situatie-si-destin/  Profesoratul între vocație, tradiție, ocupație, situație și destin     21 august 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/   Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul 1  14 august 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/   Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul 2  23 august 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/  Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul  3  1 septembrie 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/   Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul 4  3 septembrie 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/   Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul 5   13 septembrie 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/22/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-6/   Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul 6   22 septembrie 2013

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/28/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-7/    Sub semnul analizei: de la Securitate spre Intelligence, via SRI, episodul 7     28 septembrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/   Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia scop mijloc în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (episodul 1)  28 octombrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/09/book-essay-the-end-of-science-facing-the-limits-of-knowledge-in-the-twilight-of-the-scientific-age-by-john-horgan-little-brown-and-company-london-1996-isbn-0-316-64052-2/  Book essay  The end od science Facing the limits of knowlwdge in the twilight of the scientific age    by John Horgan   9 noiembrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/     Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia scop mijloc în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (episodul 2)  15 noiembrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/  Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia scop mijloc în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (episodul 3) 23 noiembrie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/   Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia scop mijloc în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (episodul 4) 25 noiembrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/    Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia scop mijloc în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (episodul 5)  28 noiembrie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/12/04/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-6/   Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia scop mijloc în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (episodul 6)  4 decembrie 2013

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/12/16/346/ Domnule profesor Basarab Nicolescu 16 dec 2013

 

ANUL 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/01/14/ce-este-si-ce-studiaza-economia-sanatatii/ Ce este și ce studiază Economica Sănătății? 14 ianuarie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/01/26/toader/ Toader 26 ianuarie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/ Cu prostia pe inteligență călcând (1)  9 februarie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/ 12 februarie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/26/dex-ul-actual-trebuie-serios-reformat-cand-va-fi-pus-dex-ul-actual-la-index/ DEX ul actual trebuie serios reformat. Când va fi pus la index actualul DEX?       26 februarie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/03/14/ideologia-nationalista-cate-adevaruri-care-consecinte-cine-face-lumina/ 14 martie 2014    Loredana Terek Vlad

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Rusia lui Putin în viziunea lui S. Belkovski: coruptă, ineficientă și agresivă  / 21 iunie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Decebal Traian Remeș – economist prin formație, ministru și deputat prin situație și scriitor prin vocație  / 13 iunie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/     / 9 mai 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/    / 12 mai 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/     / 28 mai 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/      / 2 iunie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/  / 2 iunie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/05/michel-onfray-eticianul-si-politicianul-ne-economicianul-hedonist-postmodern-urmasul-direct-al-anticilor-pre-postmoderni-manageri-postmoderni-avant-la-lettre/ 5 mai 2014     Michel Onfray

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/16/lovitura-de-stat-din-decembrie-89-vazuta-de-cativa-ieseni-care-au-cunoscut-o-in-fazele-pregatitoare/     Lovitura de stat din decembrie văzută de câțiva ieșeni care au cunoscut-o în fazele pregătitoare/ 16 iulie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/07/hieronymus-de-nic-ularu-un-elogiu-adus-libertatii-creativitatii-vizionarismului-si-simplitatii-umane/  /  Hieronymus de Nic Ularu – un elogiu adus libertății, creativității și simplității umane /  7 iulie 2014

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/20/un-about-despre-mine-dupa-primele-100-de-postari/   Un About despre mine după primele 100 de postări / 20 iulie 2014

 

 

 

 

 

SINTEZA statistică a postărilor pe ani:

 

2011      – două postări

2012      – 39 postări

2013      –  40 postări

2014      –   17 postări (până la 20 iulie 2014)

 

TOTAL – 98 postări

Un About despre mine (după primele 100 de postări)


 

Motto 1:

Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Motto 2:

The only function of economic forecasting is to make astrology look respectable” said renowned American economist John Kenneth Galbraith.

Motto 3:

Dacă vrei să duci o viață fericită leagă-te de un scop, nu de oameni sau obiecte” (Einstein)

Motto 4:

Nimeni nu a folosit puterea obținută prin mijloace banditești în scopuri nobile” (Tacitus)

Motto 5: ”Omul potrivit pentru scopul potrivit” (Liviu Druguș)

Motto 6: ”Când făurește un obiect, omul se gândește la un scop” (Max Scheller)

 

 

WordPress ne spune/ ne scrie că cei care intră (întâmplător sau nu) pe un blog oarecare ar vrea să știe și câte ceva despre nenea (în cazul de față) sau tanti (nu e cazul) care dedică timp, energii și idei scrierii unor articole/ recenzii/ scrisori deschise/ pamflete/ analize etc. fără a urmări beneficii bănești și nici chiar glorii efemere.

Evident, nicio acțiune umană nu este lipsită de finalitate și nici scrisul pe blog nu este lipsit de una. În ce mă privește, rostul publicării pe blog este unul multiplu.

În primul rând, este o formă/ o expresie a foamei de dialog, o provocare la discuții pe varii teme, o invitație la gâlceavă ideatică și la gândeală liberă și liber împărtășită. Împărtășirea (sharing ul) este cauza și efectul interdependențelor dintre ființele umane.

În al doilea rând, este un mijloc de autolămurire. Scriind, mă dumiresc, realizez aspecte pe care le ignoram la o primă și superficială analiză. Pseudorecenziile kilometrice nu sunt neapărat destinate unor lecturi cu creionul în mână din partea autorilor, editorilor, corectorilor sau chiar cititorilor, ci modalități concrete de a recupera informații, sensuri și subtilități care, fatalmente, scapă la o primă și înfrigurată citire. Deși, mărturisesc, lipsa feed back  ului din partea acestora spune ceva despre indiferentismul general în care ne complacem cotidian. Și pseudocronicile de teatru mă ajută să fac conexiuni cu alte piese vizionate, cu alte date despre regizori și actori etc. Cu alte cuvinte, scriu pentru mine, din pură plăcere, așa cum văd că o fac și mulți alți bloggeri/ blogangii/ blogaștri.

În al treilea rând – deși  putea fi în primul – , încerc să contrabalansez șuvoaiele de neadevăruri care se preling din toate părțile peste noi. A afirma adevărul în care crezi, în cel pentru care ai dovezi, ar trebui să fie o condiție obligatorie pentru orice persoană care se exprimă în scris și care are capacitatea de a roși atunci când i se face dovada că a greșit, intenționat sau nu. Cu alte cuvinte, scrie dacă ai ceva de spus în afară de faptul de a te afla în treabă sau de a urla în urechile lumii ”și eu exist!”. Dincolo de opinii, ideal ar fi ca fiecare postare să conțină ceva nou, de regulă idei noi (”Great minds discuss ideas/ Average minds discuss events/ Small minds discuss people”). Din păcate, acest ”nou” se află răspândit și amestecat printre ideile altora, în locuri în care nici nu te așteptai.  Sugerez potențialilor curioși și iubitori de noutate să citească orice articol pe care îl postez, eu fiind aproape sigur că va găsi ceva nou și, eventual, util. Stilul meu este nativ postmodern, dar mă (mai) pot corecta…

Am practicat jurnalismul profesionist cca șase ani și nu țin minte să fi făcut afirmații false în (deplină) cunoștință de cauză. Mai mult, am încurajat mereu colegii să scrie exact ce cred și să nu devină simple trompete ale unor patroni sau ale persoanelor interesate în ascunderea adevărului. Am trăit în acești ani de presă pe pâine (1990 – 1996) cu sfânta naivitate că ziaristul, fără a se substitui justiției, poate contribui masiv la actul/ actele de justiție. Fiat justitia, pereat mundus!

 Am sperat mereu că studenții mei vor citi articole/ studii/ cărți/ de pe blog dar a trebuit să accept adevărul amar că cititul este, tot mai mult, o rara avis. Mă bucur cel mai mult când foști studenți (deci dincolo de posibile și păguboase interese de moment) îmi scriu sau comentează câte o postare.

Multe dintre postările mele conțin și bucăți din viața mea, povestite ca mărturii ale unor fapte trăite și nu închipuite. Unii cititori (moderniști) vor strâmba din nas, reproșând: ce mă interesează ce făceai tu la facultate, cum ți-ai dat doctoratul sau care-ți sunt prietenii de-o viață? Alții (postmoderni) vor înțelege că textul actual nu mai respectă reguli stabilite de somitățile modernității și preluate papagalicește de epigoni. Textul postmodern este melanj, noutate, amestecul fiind format din reflecții filosofice și/ sau experiențiale, din bucăți de viață personală și opinii nu neapărat demonstrate ca fiind ”singurele valide”. Unele pseudorecenzii par a fi studii analitice, altele vor doar să semnaleze plagiate, incongruențe logice sau mizerii (orto)grafice. Scriu mereu cu diacritice (din momentul în care softurile permiteau citirea oricăror fonturi) și îmi vărs necazul în public atunci când limba română folosită de ”specialiști” este în (mare) suferință.

Îmi fac mereu publică adresa de email în speranța că cineva nu dorește să mă înjure/ laude în public, ci doar în privat… Cu foarte puține excepții, dar cu multe regrete, mult speratul dialog nu apare.

Și totuși, câte ceva despre/ din About ul meu: născut (Capricorn autentic) la începutul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, filolog prin pasiunea primă, economist prin diplomă de licență și de doctor, filosof ca vocație, etician ca preocupare fundamentală și permanentă, autor al Metodologiei Scop Mijloc – contribuție la o posibilă teorie generală și unificată a acțiunii umane. (”Scopul scuză mijloacele” – Niccolo Machiavelli; ”Scopul poate scuza mijloacele cât timp există ceva care să scuze scopul” Lev Troțki; ”Scopurile clare atrag mijloace adecvate, iar adecvarea scop-mijloc se face în timp de către toți actorii implicați sau afectați” – Liviu Druguș)

Promovez și practic transdisciplinaritatea ca formă consecutivă și antitetică disciplinarității și interdisciplinarității. Agreez abordările holiste, postmoderne, complexe, enciclopedice, cu grad mare de noutate și cu mult umanism în ele (”Homo sum a me alienum puto”/ ”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). Metodologia Scop Mijloc este transdisciplinaritate avant la lettre, dar potențată de gândirea transdisciplinară postmodernă.

Promovez și practic individualismul ca formă adecvată de asigurare a bunei viețuiri în comunitate. Ador libertatea și adevărul, ambele condiționându-se reciproc. Am scris despre schimbarea de regim din decembrie 89 în termenii adevărurilor cunoscute de mine, cu motivația extrem de puternică – aceea că o societate construită pe minciună este ea însăși o minciună.

Desfid apartenența la (aproape) orice organizație : partid (”Un cretin e un cretin. Doi cretini sunt doi cretini. Două mii de cretini sunt un partid politic” (Franz Kafka), sindicat (”Sindicalismul este anticamera bolșevismului” Dimitrie Gusti), biserică (”Încrede-te, dar verifică!” – proverb rusesc), masonerie (”Cei care cred că știu totul ne calcă pe nervi pe noi, cei care știm totul”Harold Coffin), serviciu secret (”cine a fost odată polițist/ securist nu mai poate fi altceva”, clan (”Este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” – Machiavelli), gașcă (http://www.bestmusic.ro/hi-q/gasca-mea-288954.html) etc.). Toate acestea sunt forme ale nelibertății. Singura organizație (și, implicit, nelibertate) pe care o accept și o respect este familia.

La fel cum a existat formația fraților ”Brothers”, așa am scris și eu, aici și acum, un About despre mine.

STATISTICI

Din 1 august 2011 până în prezent am avut 20 785 vizitatori, cu următoarea evoluție:

–          2011  (cinci luni)   78 views

–          2012 ……………..3 875 views

–          2013……………..10008 views

–          2014 (șase luni)  6 824 views

Cea mai ”citită” lună: februarie 2014    ……. 1213 views

Cea mai ”citită”  zi: …………………………………..190 views

20 iulie 2014

Postum Scriptum: O completare și o posibilă corelare între statistica citirilor și cea a postărilor pe un interval oarecare de timp (săptămână, lună, an) se poate face lecturând această primă sinteză (CUPRINS) a acestui blog care a împlinit trei ani de existență, dar doar vreo 14 luni de activitate consistentă.  Iată link ul:
 https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/
 LD/ 23 iulie 2014

liviusdrugus@yahoo.com

Liviu Drugus

Tel&Fax: 0234/516 448
Mobil: 0732 401 582
E-mail: liviusdrugus@yahoo.com

Lovitura de stat din decembrie 89 văzută de câțiva ieșeni care au cunoscut-o în fazele pregătitoare


  Interviul realizat de Florin ANTOHI (editorul lunarului miroslăvean Mesagerul) cu consilierul comunal Vasile ILIE (PDL) al comunei Miroslava, jud. Iași (cf. http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf)

  • Vasile ILIE își amintește despre Ilie DODEA, prietenul său, dar și colaboratorul apropiat al lui Ion ILIESCU (extrase din interviu sunt redate mai jos)
  • Ilie DODEA a fost un comunist nomenclaturist, gorbaciovist (perestroikist) și adept al schimbării garniturii ceaușiste de la conducere, cu o garnitură nouă – tot comunistă – dar din care să facă și el parte

 

 

Cu câteva zile în urmă am citit interviul acordat de Vasile ILIE lui Florin Antohi, editor al lunarului ”Mesagerul” care apare la Miroslava, județul Iași. Interviul mi-a trezit multe amintiri și cred că, pe lângă cele câteva extrase din interviu pe care le reproduc mai jos, pot fi utile sub raport istoric și propriile mele mărturii pe tema presupusei ”revoluții române”. Totodată, am găsit de cuviință să aduc în atenție câteva dintre adnotările diverselor instituții ieșene (Radio Iași, Cronica veche), dar și ale unor persoane cunoscute în Iași și nu numai, pe tema dată, îndeosebi cele referitoare la personalitatea ”omului de cultură” Ilie DODEA. Fără a fi ireverențios sau nerecunoscător omului Ilie DODEA pentru cooperarea pe care am avut-o la UMF (fost IMF) Iași, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o spunându-mi deschis lucruri extrem de sensibile (dar, după cum se vede și din interviu, le-a spus la multă lume), mă încăpățânez să susțin că mai important decât adevărul nu este nimic altceva care să conteze. De aceea, precizez – îndeosebi pentru aceia care l-au cunoscut îndeaproape – că ”marele om de cultură” Ilie Dodea, nu era decât un om cultivat, ceva peste medie, dar cu un aplomb mult peste medie în a afișa dimensiunea sa culturală, intelectuală, profesorală, vizionară, revoluționară etc. De asemenea, cred că este un deserviciu adus istoriografiei culturii ieșene să vorbești azi despre ”profesorul Ilie Dodea”, în timp ce el nu a trecut niciodată pragul de lector universitar. Totodată, în mod total mincinos (specific bolșevicilor) se minte prin omisiune trecându-se sub tăcere tocmai funcțiile sale pe linie de partid: director al Școlii de partid Iași și rector al Academiei Ștefan Gheorghiu, ambele fiind funcții administrative, nicidecum recunoașteri ale calităților sale de ”mare om de cultură”. Calitatea de director al Centrului de Librării Iași iarăși nu este o dovadă a faptului că Ilie Dodea era un intelectual de prim rang al Iașului, ci a faptului că era parte componentă a nomenclaturii comuniste locale și naționale. Așa cum voi sublinia și în partea de amintiri personale legate de Ilie Dodea, acesta era un om citit, bine informat, abil și – totodată – deschis larg spre comunicare. Studenții îi apreciau prelegerile, adesea presărate cu critici mai mult sau mai puțin voalate la adresa conducerii superioare de partid, critici care atrăgeau popularitate și notorietate. M-aș bucura dacă acest articol va fi citit și de alte persoane care l-au cunoscut și care pot întregi, prin comentarii, tabloul unei personalități comuniste ieșene a anilor 70-80.

 

INTERVIU: ”Așa am crezut eu că pot ajuta oamenii din postura de consilier local” (extrase)

 

Ilie Vasile (I.V): La Centrul de Librării (Iași – nota LD) am lucrat cu Ilie Dodea, om de mare cultură.

…..

I.V. Eu l-am cunoscut personal pe președintele Iliescu încă înainte de revoluție, în 1987, pe vremea când lucram la Centrul de Librării. Și nu mi-a plăcut. A venit la noi la Centru… pe atunci directorul Ilie DODEA era directorul Centrului de Librării (e și nașul unuia dintre băieții mei)…

Rep.: Și mai trăiește?

I.V. Nu mai trăiește. Ilie Dodea a fost omorât înainte de evenimentele din 1989. El trebuia de fapt să înceapă revoluția la Iași în noiembrie, organizată de dânsul… iar eu i-am dus perna cu decorații, peste 40 la număr… am fost foarte apropiați…

Rep.: Așa… și prin Dodea l-ați cunoscut pe Iliescu...

I.V.: Da, am vorbit și cu Dodea înainte de revoluție, după întâlnirea din noiembrie care s-a ținut la hotelul partidului (actualmente cămin al stdenților de la teologie, lângă Primăria Iași – n.r.) și mi-a spus atunci că Iliescu va fi următorul președinte, după alungarea lui Ceaușescu. Mi-a zis și când va avea loc revoluția, că avea mare încredere în mine.

Rep.: Deci asta a fost înainte de 89…

I.P.: În 87, cu doi ani înainte. Nu a mai apucat-o…

  1. : Cum a fost omorât?

I.V.: Printr-un vaccin.

Rep.: M-a impresionat mult povestea asta cu Dodea. Nu v-a luat la întrebări Securitatea?

I.P.: Nu, pentru că nu eram guraliv și mi-am văzut de treaba mea. Nimeni nu știa că am vreo legătură cu el până nu a murit…

Rep.: Să revenim la Iliescu. Spuneați că la început ați avut încredere în el, mai apoi ce s-a întâmplat?

I.V.: După ce ieșise lumea în stradă și am văzut cum vorbește, cum se poartă, mi-am schimbat total impresia despre el. Nu l-am mai suportat pe Iliescu și nici acum; când îl văd la televizor mi se face greață. Ăsta a pornit tot răul în țara asta! Dacă atunci la revoluție s-ar fi pus Regele înapoi lucrurile ar fi fost mult mai bine acum… dar de acum nu mai contează…

………………   A consemnat Florin Antohi

 

(Cf. ”Mesagerul” (Lunar al Comunei Miroslava, Jud. Iași), Iunie 2014, An VI, Tiraj 6000 exemplare. Vezi http://www.primariamiroslava.ro/ziar-local  respectiv http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf )

 

Despre Ilie Dodea în presa ieșeană recentă:

6 iulie 1934 S-a născut, la Dagâţa, jud. Iaşi, Ilie DODEA (m.1989), om de cultură român. Figură proeminentă a vieţii culturale ieşene. Profesor, conducător de instituţii culturale, publicist, el a fost călăuzit de aforismul care îi aparţine: „Ori scrie, ori săvârşeşte ceva despre care să se scrie”. A fost o prezenţă de marcă în publicistica ieşeană, abordând cu talent genul aforismelor şi al epigramei. (Radio Iași News)

 

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Casa%20si%20gradina/profesorul-ilie-dodea–250128.html    (2009, Profesorul Ilie Dodea – 75 de ani de la naștere, nesemnat)

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2  (2009, Radu Părpăuță)

https://liviudrugus.wordpress.com/tag/ilie-dodea/  (”Toader”, de Liviu Druguș, ian 2014)

http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr59p19-22.pdf (Nicolae Turtureanu, ”20 de priviri în urmă, Fără mînie”, în: Revista Română, 2010)

http://www.amosnews.ro/arhiva/1988-ion-iliescu-stia-ceausescu-va-pica-22-12-2003 Ion Arhip despre Dodea și Iliescu, Eduard Alexandru: ”În 1988, Iliescu știa că Ceaușescu va pica”, Amos News, 22 12. 2003

http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/11/cronica-veche-nr-22.pdf

 

 Amintirile mele despre Ilie DODEA (1934 – 1989) – comunist nomenclaturist, reformist, gorbaciovist, perestroikist, leninist – fostul posibil viitor prim-ministru al României postCeaușescu

 

Se împlineau, în anul de grație 1976, cei cinci ani ai mei de ucenicie în domeniul cercetărilor economice în cadrul Sectorului de Cercetări Economice (componentă a Centrului de Științe Sociale, subordonat Filialei Iași a Academiei Române), acesta fiind primul meu serviciu după absolvirea Facultății de Științe Economice din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1971. Rectorul de atunci al Universității, profesorul Mihai Todosia îmi propusese încă din anul trei ca la terminarea celor patru ani de studii să rămân asistentul său la Catedra de Doctrine economice. Dar, ghinion, perioada de ”liberalizare” mimată de noul conducător al României, Nicolae Ceaușescu se încheiase chiar în acel an. (Vorba bancului: ”Pauza s-a termina;.capul la fund!”). Nefiind membru de partid nu am putut opta, la absolvire, pentru un post în învățământul superior, și încă la o catedră foarte ”ideologică” așa cum era cea de Economiei politică și Doctrine economice, condusă de Mihai Todosia. Se revenise la sistemul dosarelor de cadre cu verificări la sânge, promovarea doar a elementelor cu ”origine socială sănătoasă”, acceptarea pe funcții ideologice sensibile doar a membrilor de partid, a elementelor dedicate ”cauzei” etc.  Așadar, am fost vărsat la ”cercetare”, în așteptarea unor vremuri mai bune… Sfântă iluzie! Vremurile bune sunt mereu legate de viitor…

 

Pentru mine, cei cinci ani de ucenicie au echivalat cu absolvirea mai multor facultăți, curiozitatea mea de a afla lucruri noi concretizându-se în participarea la ședințele de lucru ale colegilor de la celelalte ”sectoare”: filosofie, sociologie și psihologie, în primul rând. De aici și propensiunea mea către școlile de gândire subiectiviste, psihologiste, personaliste – adică exact ce se critica tot mai vehement în, plan ideologic, în anii colectivismului stalinist vopsit în tricolor contruit cu multă ambiție de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Librăriile și anticariatele făceau parte din programul meu ZILNIC de activitate. Apoi bibliotecile cu colecțiile de ziare și reviste vechi… Faptul că nu am acceptat, după un an de la angajare, invitația profesorului Mihai Todosia de a-mi pregăti dosarul în vederea transferului la Catedra pe care o conducea, a dus la o răcire a relațiilor cu ”protectorul” meu de rang foarte înalt. Desigur, conducerea Centrului și a Sectorului au preluat informația și au acționat în consecință: din ”preferatul/ protejatul” lui Todosia am devenit un .. paria (adică un nimeni al nimănui, un bun de … aruncat). Nu mi se mai permiteau lungile peripluri prin anticariate și librării. Am solicitat locuință (având doi copii) – dar a fost preferat portarul de la Institutul de Chimie care avea… patru copii! Logic, nu? Evident, după ce am criticat (îndeosebi din punct de vedere logic și ortografic) lucrări ale colegilor, inclusiv ale șefului, situația mea era tot mai dificilă. Mă înscrisesem la Facultatea de Matematică și îmi consumam o parte din timp mergând la cursuri la ”zi”, ceea ce împieta asupra timpului alocat … statului la serviciu.

 

În primăvara anului 1976 a venit la șeful meu (de sector), Alecsandru TACU, un domn cu un braț de cărți în engleză și franceză pe care i le-a oferit (șefului, evident) spre a le da la tradus celor din subordinea sa. Erau cărți trase la copiator (la ”xeros” cum se spunea și pe atunci). La plecare, șeful ne-a precizat – ca să se știe!: este tovarășul Ilie Dodea, noul director al Școlii de partid Iași. Era un bărbat de circa 40 de ani, mic de statură, brunet, destul de plinuț, cu priviri foarte agere, cu o dantură perfectă și cu zâmbetul mereu pe buze. Unii dintre colegi mai aveau ceva referințe despre personaj, având informații atât din zona academică (Universitatea ”Al. I. Cuza”) cât și din zona comunistă/ peceristă: ”e un tip foarte doxat, modest, omenos și comunicativ”; ”de oameni ca el ar fi nevoie la conducerea țării” etc. La următoarea vizită, cu timiditatea mea transformată subit și ad hoc în curaj plin de aroganță, l-am abordat, pe hol, pe ”amicul șefului”, omul ”de la partid” . ”Nu vă supărați, aș vrea să citesc și eu cărțile pe care le-ați adus azi….” . Reacția sa a fost peste așteptările mele: ”veniți mâine la zece, la mine la birou, la Școala de Partid din Copou”. Incredibil, dar adevărat! Paria/ urgisitul/ proscrisul care eram eu în acel an, eram invitat la directorul Școlii de Partid Iași, care era el, doxatul Ilie Dodea…. Am fost punctual și m-am trezit cu un teanc de cărți, trase la copiator, cartonate cu numele autorilor și cu titlurile gravate pe copertă: ”Sunt pentru dumneavoastră”, mi-a zis omul de 42 de ani (eu având atunci doar 26). Mi-a dat un tichet de intrare la Biblioteca Școlii de Partid, precum și ”consemnul” de a avea intrare liberă la ”Poartă”. Am simțit că se purta cu mine ca cu un coleg, ba chiar de la egal la egal… Așa a început o colaborare prietenoasă cu cel care a fost Ilie Dodea, colaborare care a durat până în anul 1989, anul morții sale subite (dar larg și divers interpretate atunci de colegii și studenții mei de la Medicină). Și pentru că discuțiile noastre erau și pe teme de teorie economică, filosofie, literatură etc. într-una din zile Ilie Dodea îmi spune: eu am o normă de lector la Economie politică la ”Medicină”. Nu ați vrea să veniți ca asistent la Catedra de Științe Sociale de la IMF?  Răspunsul meu a fost imediat, postul s-a scos la concurs, am susținut examenul de fixare pe post și din septembrie 1976 eram deja asistent la IMF (Institutul de Medicină și Farmacie) Iași. Oarecum surprinzător pentru mine, transferul meu la IMF s-a consemnat în cartea de muncă cu cea mai grea ”literă”: litera i. Aceasta însemna că eram un element periculos, fără calități și … indisciplinat! Între timp reușisem să devin și membru PCR fără de care, probabil, dosarul meu de viitor asistent universitar ar fi fost respins. Acceptarea candidaturii mele pentru a fi primit în partid s-a făcut cu ajutorul direct (ușor ”cointeresat”) oferit de un nou coleg, juristul Florin Marcel SAVA, adus de la Bârlad tot de ”liberalul” Mihai Todosia.

 

Am fost ”avertizat” că va trebui să țin și cursul de Economie Politică, din când în când… atunci când noul meu șef, Ilie Dodea, era plecat sau ocupat cu chestiuni de partid. Practic, am ținut marea majoritate a cursurilor, din 1978 fiind titularizat lector, dar cu leafa de asistent (”știți, nu sunt fonduri…”) până în decembrie 89….Așadar, 11 ani au trecut până în momentul când au ”venit fonduri”. Eu mă așteptam să mi se plătească diferența de salariu pentru acea perioadă, dar noua conducere revoluționară de la IMF (devenit UMF) a considerat că nu dă bine să plătească ”propagandiști” ceaușiști…Mai mult, deși aveam titlul de lector (obținut perfect legal) noua conducere mi-a scos postul de lector la concurs, iar dosarul meu, perfect legal, a fost respins astfel încât… mi s-a făcut favoarea de a rămâne pe postul de asistent!  Oportunitatea de a ține cursurile din norma lui Ilie Dodea (pentru care, bineînțeles, nu eram plătit…) a fost favorizată și de plecarea sa la București, pentru câțiva ani, pe poziția de Rector al Academiei ”Ștefan Gheorghiu”, apoi  de implicarea sa tot mai consistentă în opoziția anticeaușistă.

 

Într-o după amiază din anul 1987, Ilie Dodea (lector universitar, fără doctorat) mi-a spus să trec pe la el pe acasă, să discutăm câteva aspecte legate de propunerea mea de a introduce o nouă disciplină – adecvată profilului instituției noastre (medicina) – și anume ”Economie sanitară”, pe care, ulterior, am redenumit-o Economica Sănătății. Propunerea era oarecum riscantă și interpretabilă. Dar eu am interpretat-o și motivat-o în sensul că partea de Economie mondială (predată în semestrul II la anul III) nu era atât de utilă pentru mediciniști așa cum ar fi Economia sanitară. Important este că această disciplină a fost inclusă, oficial, în programă, eu fiind lector titular la Economie sanitară iar Ilie Dodea lector titular la Economie politică. Presupun că aprobarea de către Minister a unei atari propuneri riscante a fost influențată și de relațiile lui Ilie Dodea la București. Atașamentul meu față de noua disciplină a fost unul total. Am început să întreb prietenii mei prin corespondență din străinătate, unii încă din perioada liceului, despre eventuală literatură și posibilități de specializare. Nefiind ”prea” ideologică, Economia sanitară a devenit mai mult o disciplină tehnică. Prietena mea irlandeză Jane Crawford mi-a scris despre o Catedră de Healthcare Economics în Irlanda de Nord, și primisem chiar invitații de a merge acolo. (Mai trebuie oare să spun că gorbaciovismul dădude mari speranțe Occidentului că se va reuși aplicarea Convenției de la Helsinki privind libera circulație a persoanelor pentru țările socialiste?). Adaug, în context, că în 1990, am primit aprobarea Ministerului Învățământului, plus costul avionului până la Londra, dar British Council din acea vreme era condus de un ”șmecheraș” care m-a păcălit cu susținerea financiară până în preziua plecării… Am reușit doar să vizitez Londra și London School of Hygiene and Tropical Medicine (am primit și o adeverință de Visiting Professor… ce onoare!). Dar, mai important este că am adunat suficientă literatură și cunoaștere pentru a putea participa (în perioada 1994-1995) la Chișinău, la derularea proiectului de privatizare a farmaciilor, apoi la București (în perioada 1995-1996) la pregătirea reformei sanitare în cadrul unui proiect european, rezultatul căruia s-a concretizat (parțial, evident…) în Legea care a permis apoi introducerea sistemului asigurărilor sociale de sănătate în România. Și toate astea au pornit de la colaborarea mea prietenoasă cu comunistul răzvrătit Ilie Dodea.

 

În aceeași perioadă în care reușisem să înlocuiesc jumătate de Economia politică pentru anul III Medicină cu un curs nou, Economie sanitară, iar distanțele dintre mine și Ilie Dodea se reduseseră mult, generând o maximă deschidere reciprocă, am simțit că mi se acordă o atenție sporită, lucru nu prea explicabil pentru mine. Pe fondul acestui capital de încredere, într-una dintre întâlnirile noastre la Ilie Dodea acasă, șeful și colegul meu mi-a dezvăluit intențiile unor oameni din partid de a produce o schimbare…. Naivitatea mea de atunci accepta ideea de shimbare cu mare ușurință, fiind chiar încântat de schimbarea produsă în programa de învățământ prin introducerea Economiei sanitare…  În mintea mea, vedeam doar noi schimbări curriculare sau de conținut la unele discipline… În niciun caz nu vedeam schimbări de regim, de sistem politic sau de persoane din ”capul statului”… Pur și simplu nu-mi puteam imagina alternativa, deși în teza mea de doctorat (neacceptată pe atunci, mai exact în 1984 – fatidic an!,  la susținere) agreeam ideile economice radicale și libertare de stânga, dar contrare bolșevismului sovietic stalinist dictatorial și imperialist… Și totuși, din discuție în discuție, și încurajați și de un pahar de vin roșu, Ilie Dodea mi-a spus despre Ion Iliescu ca fiind în mod cert viitorul președinte al României, apoi mi-a vorbit despre posibilitatea ca el însuși să devină prim ministru, caz în care m-ar agreea ca ministru de externe… Aveam deja aproape 40 de ani și mi se repeta mereu, de către amici, colegi sau cunoștințe ”întâmplătoare” că (ne) sosise vremea noastră…  Dar chiar și în acest context în care și dorința de afirmare era firească, nu am crezut în acea propunere, considerând-o ca fiind un fel de testare a disponibilității mele de a parveni pe căi ocolite, fapt care îmi repugna și nu era în concordanță cu spirtul capricornului bucovinean care credea sincer că doar munca te poate propulsa, promova etcetera… Așa încât nu am zis nici da nici nu, luând doar act de o probabilitate care mi se părea că nu mă poate privi sub nicio formă… Ulterior, citind articole despre pregătirea schimbării eșalonului conducător al României am aflat că în mai multe orașe s-au făcut propuneri de ”guverne umbră” cu nominalizări cât se poate de concrete. Chiar dacă nu ar fi devenit prim ministru, în cazul în care ar mai fi trăit, probabil Ilie Dodea ar fi devenit, presupun, unul dintre oamenii importanți ai regimului neobolșevic Iliescu, posibil un șef pe linie economică sau ideologică. Moartea sa, în august 1989, insuccesul simulacrului de revoluție (cu voie de la stăpânire, desigur)  de la Iași, au făcut ca ponderea ieșenilor în noile structuri de conducere a țării să fie una mereu minimă sau cu indivizi de minimă valoare politică. Iașul a rămas o zonă a amintirilor, a nostalgicilor după geniile literare și politice ale începuturilor statalității românești, dar sub raport politic și cultural Iașul a re-devenit, treptat-treptat, o provincie tot mai înapoiată și mai uitată de lume…  Spuneam că voi aminti cîteva dintre zvonurile care se intensificau îndeosebi când Ilie Dodea se mai interna în Spitalul Spiridon din Iași: ”suferă de o boală incurabilă. Nu are scăpare” (îmi spunea Dan Boeru, un coleg și apropiat al Alinei Mungiu, pe atunci studentă medicinistă eminentă, dar cu preocupări culturale extrem de largi. La una dintre sesiunile de comunicări ”științifice” studențești a ales o temă despre arta medievală, împreună cu colegul Boeru, temă pe care am coordonat-o, întâmplător, oare?). ”Va fi omorât la fel ca Virgil Trofin” – emiteau alții, argumentând că ”este pe lista neagră” a lui Ceaușescu. Etc. Medicii care l-au tratat mi-au spus, pe la sfârșitul anilor 90 că Dodea suferea de pancreatită cronică și că nu era leac pentru așa ceva…  Presupunând că ar fi fost suficient de sănătos și ar fi trăit și zilele postdecembriste cred că ar fi fost și el dezamăgit de mersul lucrurilor… Poate ar fi rămas un comunist nostalgic și promotor al dictaturilor luminate sau chiar un susținător al regalității… Greu de intuit cu mai multă precizie… Dar putea fi și unul dintre fiii devorați ai ”revoluției române”, poziția sa de director la Școala de partid fiind mai slabă, în pereioada postdecembristă, decât aceea a unui director de Editură tehnică.

 

Am încercat, luni 14 iulie, să iau legătura cu Vasile ILIE, consilierul comunal din partea PDL, cel care a făcut dezvăluirile referitoare la caracterul planificat al ”revoluției române”, precizându-i că doresc să dezvolt puțin subiectul Ilie Dodea. Nu era în localitate, mi-a promis o întâlnire a doua zi, marți. Am revenit cu telefonul, dar mi-a spus că în cursul săptămânii este, întotdeauna, foarte ocupat și că întâlnirea ar putea avea loc abia duminică. Probabil duminică va fi la biserică sau va avea musafiri… Am dedus, sper eu destul de corect, că dl Vasile ILIE nu dorește să discutăm mai mul(e) despre începuturile ”revoluției române” de la Iași, astfel încât mă mulțumesc, aici, cu declarațiile domniei sale din lunarul ”Mesagerul”, despre modul cum se pregătea mult prea spontana și haotica revoltă a ieșenilor împotriva Ceaușescului.

 

Sper ca cititorii să sesizeze faptul că, inițial, complotiștii vroiau doar să înlocuiască familia Ceaușescu, și nu-și propuneau să renunțe la partidul comunist, la sistemul feudal nomenclaturist clientelar – vizibil și acum, la 25 de ani după… -,   la ideea de ”socialism cu față umană” etc. Ei, în frunte cu Ion Iliescu, nu-și imaginau nicicum dispariția URSS, a bolșevismului sovietic rus și a dictaturilor totalitare comuniste din Europa, și, în consecință, doreau doar o schimbare de fațadă, temporară și benefică în primul rând lor. Tot cititorii se vor întreba, probabil, de unde această acribie a unora (inclusiv a mea) de a sublinia că nu a existat nicio revoltă spontană și cu atât mai puțin o revoluție anticomunistă în decembrie 1989. Răspunsul meu este unul singur: tot ce este clădit pe minciună este sortit pieirii sau nimicniciei. Adevărul poate vindeca orice societate bolnavă, așa cum este – de multe decenii – și societatea românească. Poveștile cu teroriști arabi sau cu întâlnirea întâmplătoare a complotiștilor pentru lansarea FSN, după fuga lui Ceaușescu, sunt deja penibile și nici nu vreau să știu cât de cosmetizată a fost și, probabil, încă mai este lovitura de stat din decembrie 1989 în manualele de istorie de liceu și chiar în cursurile universitare.

Liviu Druguș

 

Miercuri, 16 iulie 2014, Miroslava, jud Iași

 

www.facebook.com/liviu.drugus                                  www.liviudrugus.wordpress.com

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,377 de alți urmăritori