liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Ideologia naționalistă: câte adevăruri? care consecințe? cine face lumină?


Câteva gânduri și sugestii pe marginea cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini, format academic

* Sine lux non lumen!

  În perioadele de criză, extremele înfloresc și, uneori, chiar rodesc (idei, teorii, curente) pe potriva contextului cultural-politic și socio-economic. Alteori, soluțiile extreme chiar produc schimbări majore, fie și pentru simplul motiv că orice criză economică de proporții – cum a fost cea din perioada interbelică, dar cum este și cea din ultimii cinci ani – necesită soluții dureroase. Dar nu orice soluție extremă este și una extremistă. Vreau să-mi precizez, cu claritate, chiar de la început punctul meu de vedere în privința  ”-ismelor”. Pentru mine, orice –ism este o extremizare, un apogeu (temporar, desigur) al dezvoltării și aplicării unui mod de gândire. Din neglijență lingvistică, dar și ca urmare a modului relaxat în care se abordează/ tratează/ soluționează problemele în postmodernitate, sensurile conceptelor și ideologiilor au variat de la minus la plus, cu varianta aparent șocantă că și în punctul zero pot apărea … extreme/ extremisme. Din trecut avem ideologii ca: epicureismul, platonismul, creștinismul, marxismul, fascismul, nazismul, liberalismul, conservatorismul etc. Toate aceste –isme marchează trecerea de la simpla afirmare a unui mod de gândire-simțire-acțiune (ideologie) de la simpla expunere până la totala impunere în mințile cetățenilor. Impunerea unei ideologii (fie aceasta numită agreabil cum ar fi: hedonism, umanism, postumanism etc) este o depășire a normalului și o intrare în sfera ”anormalului”, a impunerii respectivei ideologii pentru a fi acceptată, agreată sau adulată. Ideologia libertariană, de exemplu, este pledoaria pentru libertate, în timp ce liberalismul înseamnă un sistem coerent și rigid structurat care vizează impunerea doctrinei libertariene/ liberale în defavoarea altora. Ș.a.m.d. Am făcut această precizare pentru a face mai clare atitudinea mea anti-ism-ică și în conformitate cu care și naționalismul trebuie temperat și readus la ideea de simplă conștiință națională.

 

În titlul lucrării apar termenii de naționalism și de extremism. Dicționarele arată că există confuzii între cei doi termeni, respectiv aprecieri pozitive și negative deopotrivă. În ce mă privește, consider că soluțiile extreme fac parte din reacția normală generată de o criză – care, fatalmente vine neanunțată – cum au fost, spre exemplu, măsurile anticriză foarte dure luate de guvernul Emil Boc și blagoslovite de președintele Traian Băsescu. (Cu nuanța că aceiași actori au anunțat, concomitent, revenirea la normalul de dinainte de criză, după trecerea pericolului de intrare a țării în faliment. Ca să nu fiu acuzat de prozelitism față de un anumit om politic, un anumit partid, o anumită ideologie politică etc., precizez, în context, faptul că existau și alte soluții la acel moment, unele chiar mai dramatice decât reducerea veniturilor bugetarilor și pensionarilor). Dacă aceste măsuri ar fi considerate și aplicate în continuare, ca fiind corecte/ bune/ necesare în sine (indiferent de faptul dacă mai este criză sau nu), atunci se cade pe panta extremismului, a întinderii corzii la un maximum insuportabil și generator de consecințe antiumane. Aceste aprecieri sunt valabile, în opinia mea, în planul economicului, al mijlocelor ce pot duce la atingerea scopurilor. Dar exact la fel se întâmplă lucrurile și în planul politicului (al scopurilor de atins cu anumite mijloace) și al eticului (respectiv, al adecvării permanente între scopuri și mijloace), dimensiuni fundamentale pe care eu le definesc ca fiind esențialmente identice. Teoria care susține identitatea de esență dintre componentele fundamentale ale gândirii, simțirii și acțiunii umane (politic, economic, etic) dar și a altor componente derivate/ conexe (logicul, psihologicul, sociologicul, managementul, finanțele, antreprenoriatul etc.) se numește Metodologia Scop Mijloc. (vezi mai multe articole și capitole de carte pe tema Metodologia Scop Mijloc pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ).

 

Revenind la măsurile anticriză și discuția despre extreme și extremisme, precizez că măsurile extreme generează reacții de sens contrar din cealaltă parte a spectrului partidic, dar asta nu înseamnă că noul partid (sau alianță) venit(ă) la putere este unul extremist. Dacă însă acel partid va duce reacția la paroxism, la măsuri de o radicalitate excesivă, și pe o durată mare, atunci, evident, vom avea de-a face cu extremismul. Închei aici această divagație teoretică de ordin conceptual cu precizarea că am dorit să-mi exprim punctul de vedere terminologic înainte de a trece la prezentarea cărții de față, pentru a explica ex-ante eventualele percepții diferite față de cele exprimate și scrise de către autoarea Loredana Terec-Vlad (LTV) sau de către prefațatorul cărții, dr. Antonio Sandu.

 

De regulă, invit autorii articolelor/ cărților să pornească la drum cu propriile accepțiuni terminologice deoarece o mare parte din gâlceava teoretică apare din faptul că termenii nu sunt clar și coerent definiți. Spre exemplu, titlul cărții naște, chiar înainte de a citi cartea, o mică nedumerire: copula ”și” sugerează, insidios, că naționalismele nu sunt extremisme, ceea ce va naște destule discuții. Cititorul obișnuit va fi tentat, ca la o primă lectură a titlului să rămână cu ideea: ”aha!, deci naționalismul nu este extremism! Și dacă nu este extremist, atunci nu poate fi sancționat de o Constituție democratică”, ceea ce nu este chiar corect. Desigur, cuprinsul arată clar că autoarea a analizat un eșafodaj teoretico-practic deja condamnat și condamnabil în continuare (naționalismul, fascismul, nazismul), încercând ca, prin elucidarea cauzelor, să identifice potențialul de repetare a consecințelor aplicării acestor ideologii în același context geopolitic și național sau în altele.  Cu alte cuvinte, ”A bon entendeur, salut!”.

Prefața

În prefața semnată de conf.dr. Antonio Sandu, consilier editorial (redactor de carte) al Editurii Lumen, se precizează că ”Problematica naționalismului a apărut odată cu modernitatea, fiind un derivat al idealizării eului național prelucrat în special din romantismul german al secolului al XIX-lea. …Ideea de autonomie și de autodeterminare își face loc în gândirea politică punând treptat (sbl. LD) bazele statului modern liberal” (p. 7) Kant și Hegel sunt, în opinia prefațatorului, premergătorii stabilirii dualității stăpân-sclav, la nivel individual și societal, respectiv a motivării acestei fatalități prin destin divin promovat de Biblia iudeo-creștină. De dragul preciziei și al nuanțării aș introduce un bemol în acest text care identifică, eronat cred eu, data nașterii naționalismului cu cea a modernității și a statului modern liberal (chiar în pofida acelui ”treptat”, adăgat, concesiv, în final). Întrevăd aici o consolidare a ideii din titlu, respectiv a disjungerii naționalismului de extremism. Hermeneutic gândind/ vorbind/ scriind o asemenea (dublă) tentativă de a plasa naționalismul pe același picior de ”bonitate” cu modernitatea și cu gândirea liberală nu se justifică nici în plan istoric, nici în plan ideologic. Concomitența naționalism-modernitate-gândire liberală este una forțată, cu bănuiala că se încearcă o reevaluare (în sens pozitiv) a conceptului de naționalism prin separarea acestuia de extremism. În opinia mea, naționalismul este extremism și trebuie taxat ca atare, deopotrivă cu fascismul, bolșevismul, nazismul și alte –isme care au marcat negativ evoluția civilizației europene a secolului XX. Ideea de ”națiune aleasă” (arianismul german) nu este superpozabilă cu ideea de  ”popor ales” promovată în plan strict religios de doctrina și ideologia creștină, așa cum se deduce din argumentarea făcută de Antonio Sandu. Topirea naționalismului în contextul general al dialecticii ”națiune aleasă – națiune supusă”, cuplată cu cea a superiorității de rasă explicate prin sursă veterotestamentară vizează o disculpare a oricărei forme de naționalism, cu riscul atenuării vinovăției istorice a naționalismului socialist, fratele geamăn al internaționalismului socialist (bolșevism), două curente extremiste de stânga. Cel puțin așa am înțeles eu din pasajul următor: ”Ideea comunității alese și implicit cea a superiorității de rasă a existat în toate societățile primitive și s-a păstrat până în zilele noastre grație ideii veterotestamentare a unui ”Dumnezeu care preferă”, care-și alege poporul”. Bref, cauza arianismului și a naționalismului, inclusiv a celui socialist (nazismul), este… Biblia, afirmație pe care o consider ca neavând suport logic, existând riscul ca prin astfel de afirmații să se scuze nazismul prin creștinism, mai exact prin iudeo-creștinism. Pe cale de consecință, o eventuală protejare a societăților față de ideologiile extremiste ale nazismului, fascismului și bolșevismului s-ar putea face – preventiv! –  fie prin reinterpretarea creștinismului, fie prin anatemizarea acestuia ca sursă a răului extrem. Mai amintesc, în context, că termenul ”nazism” provine din asocierea cuvintelor germane ”nazional-socialism” din denumirea partidului înființat și condus de Adolf Hitler. Paradoxal, nazismul nici nu apărea ca fiind o extremizare a factorului național, respectiv cuvântul ”naționalism” nu apare în doctrina lui Hitler, extremizarea fiind asociată cu elementul numit ”social”, ceea ce a generat cuvântul ”socialism” în denumirea partidului: NSDAP (acronim de la numele german de partid „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”. (N.B. Conceptul de naționalism a apărut tot în Germania și se datorează romanticului Johann Gottfried von Herder care detesta naționalismul prusac, pledând pentru moderație, armonie și nonrasism.) Și atunci, dacă doctrina națională a Germaniei lui Hitler nu a fost identificată cu naționalismul (ca extremizare a factorului național), ci cu socialismul (ca extremizare a factorului social), atunci cu atât mai puțin putem considera ”naționalismul” ca fiind un element benign, lipsit de periculozitate pentru o societate sau alta. Nu exclud posibilitatea ca în alte limbi decât cea română sensurile unor termeni să aibă alte accepțiuni și semnificații, dar derapajele lingvistice pot lesne genera și derapaje ideologice și politice. Cu atât mai mult consider că se impune o analiză multidisciplinară a conceptelor politice fundamentale, întru evitarea sensurilor vagi în analize ale unor ideologii și politici care au avut și pot avea consecințe catastrofale pentru omenire. Spre exemplu, utilizarea cu precădere a cuvântului german ”nazism” în locul sintagmei mai explicite, aceea de ”socialism național”, viza, în varii lucrări și contexte, o preocupare de nu ”păta” numele socialismului sovietic/ bolșevic cu amintirea socialismului geamăn german. În lucrarea sa The Road to Serfdom, F. Hayek, ulterior, laureat Nobel pentru economie, a subliniat clar apartenența nazismului la ideologia extremei stângi (și nu la extrema dreaptă cum se afirmă prea adesea), dar, paradoxal, el a lăudat performanțele, de atunci, ale socialismului sovietic postbelic (http://epictimes.com/article/318849/the-continuing-relevance-of-f-a-hayeks-the-road-to-serfdom ). Și tot la capitolul paradoxuri îl amintesc pe Seymour Martin Lipset care a definit fascismul ca extremism de….centru. Recenzentul acestei cărți britanice de referință pentru gândirea economică libertariană (vezi link ul de mai sus) asociază naționalismul și socialismul cu colectivismul  nociv, unul contrar ideilor firești de libertate a individului: ”By 1933, when Hitler came to power, the German people not only accepted the idea of the “führer principle,” Hayek argued, but many now wanted it and believed they needed it. Notions about individual freedom and responsibility had been destroyed by the philosophy of collectivism and the ideologies of nationalism and socialism”. Toate aceste trei -isme sunt greu de acceptat/ suportat de către gânditorii libertarieni, atât teoretic, cât și practic. Voi reveni asupra acestei discuții pe parcursul analizei conținutului cărții semnate de Loredana Terec-Vlad.

 

Naționalismul este caracterizat de autoarea cărții, inițial în cheie negativă (deși, la începutul Introducerii este acceptată și cheia pozitivă) fiind apreciat ca un ”factor de dezbinare a politicii europene” (p. 15). ”Naționalismul a îmbrăcat…. cele mai extreme forme atrăgând după sine încercarea de a apăra teritoriul, statutul de cetățean sau superioritatea rasei” (p. 16). Aprecierile când pozitive (ca mai sus), când negative (vezi citatul următor) dar fără a explica punctul de vedere din care sunt făcute aceste aprecieri au darul să deruteze în loc să clarifice. ”Cel de-al Doilea Război Mondial a discreditat ideologia naționalismului, acesta fiind asociat rasismului, antisemitismului și dorinței de dominare și supunere a întregii lumi manifestată de Germania nazistă” (p. 16).  Pentru a ajuta cititorul să perceapă corect și clar sensul/ ipostaza în care este folosit conceptul de națiune și derivatele sale, consider că se impunea o scurtă istorie a apariției și evoluției conceptelor de națiune, național, naționalitate, stat națiune, naționalism cu precizarea definițiilor acceptate sau cu propunerea altora noi.

 

Introducerea

 

Introducerea își onorează titlul devoalând, chiar de la început, cât se poate de clar, scopul scrierii cărții, apoi, pe capitole, fiind amintite mijloacele care au darul să ducă la atingerea scopului propus în cadrul cercetării. Astfel, ”Această lucrare își propune [să facă] o analiză a naționalismelor atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere empiric”.  Capitolul unu se ocupă de delimitări conceptuale, capitolul al doilea tratează formele naționalismului, iar cel de-al treilea tratează naționalismul extremist (confirmând supoziția mea inițială că autoarea nu consideră orice formă de naționalism ca fiind extremism…). Este amintită, în context, Hannah Arendt  cu ”Originile totalitarismului”, dar lucrarea amintită rămâne în aer, fără trimitere (p. 17). Ultima parte a lucrării se referă la oculta nazistă ca modalitate de prezervare și de preamărire a naționalsocialismului (sau a socialismului național) german. Deși cartea are și Concluzii (pp 129 – 134) autoarea nu le mai menționează în Prefață, deși, după părerea mea, o prezentare esențializată a acestora trebuia menționată, respectiv să arate gradul (mic? mare?) de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia pe parcursul cărții. Autoevaluarea propriei cercetări este, cred, o etapă la fel de importantă ca și celelalte etape ale cercetării: ipoteza cercetării, delimitarea aspectelor de cercetat, metodologia (mijloacele, instrumentarul) de cercetare, studiul de caz (dimensiunea empirică a cercetării), rezultatele cercetării, interpretarea rezultatelor, evaluarea rezultatelor în raport cu scopul declarat al cercetării. Chiar dacă această structură nu este pe deplin regăsibilă în dimensiunea formală a cuprinsului cărții, consider că merită să precizez că aceste aspecte sunt absolut obligatorii unei structuri serioase de cercetare.

 

O recomandare pe care o fac – aproape la fiecare recenzie – este aceea referitoare la sublinierea, de către autor, a elementelor de noutate obținute în urma cercetării, precum și autoasumarea unui punct de vedere personal formulat la persoana I-a singular: (”Eu cred că..”, ”Părerea mea este…”). În lucrare, abia la pagina 60 apare formularea (oarecum) personală: ”Țin să precizez faptul că….”. De asemenea, consider ca fiind obligatorie aprecierea autorului unei cărți referitoare la orice altă opinie invocată în lucrare. A scrie că ”Nietzsche a spus că…” dar a nu defini propria percepție față de opinia formulată de Nietzsche este, cred, insuficient. Dialogul de idei nu presupune repetarea opiniilor unor gânditori celebri sau doar la modă, ci aprecierea în cunoștință de cauză și în mod argumentat a acestor opinii, la care să se adauge propria opinie. Desigur, am conturat aici un deziderat, o exigență care se apropie de ideal, dar cititorii acestei recenzii pot analiza cărțile pe care le vor citi utilizând aceste grile de evaluare propuse de mine. Trimiterea la lucrarea citită și citată este obligatorie. Este ușor de observat că se fac, uneori, în carte, trimiteri la nume și lucrări fără a preciza editura, ediția, anul primei apariții, anul ediției citate, pagina – lucru care nu este acceptabil nici măcar la elaborarea unei lucrări de licență.

 

O eventuală ediție viitoare ar avea suficiente motive de îmbunătățire, cel puțin  prin eliminarea neîmplinirilor, inconsecvențelor, a erorilor de grafiere a numelor proprii sau a abaterilor de la exigențele gramaticii limbii române. Consider că preocuparea pentru respectarea acestor exigențe de natură formală cade și în sarcina editorului. Multă lume regretă dispariția din caseta redacțională trecută pe pagina de gardă a cărților lipsa unor ”specialiști” care făceau imposibile erori de genul celor la care mă voi referi pe parcursul acestor note de lectură: corector, tehnoredactor, redactor de carte fiecare dintre aceștia asigurând cursivitatea, acuratețea și corectitudinea limbajului folosit.  În paranteză fie spus, am considerat un mare eveniment când am văzut pe caseta redacțională a cărții ”M-am hotărât să devin prost” de Martin Page, Ed Humanitas, 2013, într-o colecție inițiată de Ioana Pârvulescu (pe care o apreciez foarte mult) nu mai puțin de șase (!)  persoane care au asigurat impecabila apariție a cărții: inițiator colecție, redactor coordonator al colecției, redactor, coperta, tehnoredactor, corector. Am convingerea că fiecare dintre aceștia au citit de cel puțin câteva ori textul care a fost oferit cititorilor în cea mai bună condiție posibilă. Chapeau! (O prezentare a acestei cărți poate fi găsită la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/)

 

Capitolul I Evoluția ideologiei naționaliste

 

Sunt nevoit să clamez, dintru-nceput, lipsa definițiilor, sensurilor și accepțiunilor utilizate de autor. Faptul că DEX ul recunoaște pentru limba română sensuri multiple pentru unul și același cuvânt, adăugând – la intervale de timp – sensuri noi, dar fără a le anula pe cele vechi, creează complicații în înțelegere și comunicare. De exemplu, la noi, pentru unii (îndeosebi în perioada 1990 – 2000) cuvântul ideologie desemna tot ceea ce era mai rău pe lume: minciună, perversiune, propagandă deșănțată, formă a totalitarismului comunist, ceaușism, socialism, economie politică, morală bolșevică etc. Ca mare amator de exactitate, corectitudine și respect față de adevăr am încercat să atrag atenția că s-a cam pierdut busola și riscăm să nu ne mai înțelegem cu restul lumii. Evident, mi s-a reproșat că sunt fie învechit (revenirea la sensurile originare date de Destutt de Tracy fiind decretată ca absolut imposibilă), fie că vreau să acopăr mizeriile lăsate de totalitarism în mințile oamenilor… Am scris articole, am participat la Conferințe unde mi-am susținut punctul de vedere, anii au trecut și iată că ne aflăm acum într-o altă situație de neclaritate. Este folosit, acum, pentru ideologie, sensul dat de Destutt de Tracy, sau acela de ideologie totalitară ceaușistă care identifica prin acest cuvânt politica partidului, sau desemnează un sistem de argumente care susțin un interes, o teorie, o concepție etc.?  Personal, pun semnul egal (sau aproape egal) între ideologie și interes/ scop. Bref, ideologia este o exprimare sintetică, argumentată, coerentă și explicită a unui interes. Am (re)definit politicul ca domeniul de alegere, promovare și urmărire a îndeplinirii scopurilor/ intereselor, iar ideologia ca fiind forma esențializată, concentrată a politicului (la fel cum finanțele sunt forma esențializată, concentrată a economicului).

 

O ideologie națională este, în ce mă privește, argumentarea necesității apărării și dezvoltării (în sine și pentru sine) a națiunii (de fapt a statului națiune), considerând că de aici trebuie să derive toate celelalte (filosofia, arta, cultura, sportul etc. specifice sau favorabile acelei națiuni). Acest sens conferit conceptului de ideologie, cuplat cu sensul extrem conferit conceptului de naționalism (ducerea până la extrem a apărării și promovării propriei națiuni), m-a determinat să cred că orice formă de naționalism este o formă de extremism. Ideea că ar fi naționalisme ”blânde”, ”benefice”, ”pozitive” este, cred, o eroare.  Drept pentru care mă pronunț, în continuare, împotriva sensului sugerat de titlul acestei cărți, de Prefața din partea editurii Lumen și de autoarea cărții, acela că naționalismul poate fi și pozitiv și negativ, și bun și rău, și benefic și malefic etc. Naționalismul este un urmaș și un derivat al tribalismului, al societăților închise bazate strict pe legături de rudenie/ sânge. El se opune ideilor de societate deschisă, de interferare a culturilor, etniilor, limbilor de comunicare, dezvoltării umanității ca ideal uman. Chiar dacă forme minore și nenocive de promovare și de apărare a naționalității apar mereu  (aproape fiecare român se bucură dacă naționala de fotbal a României câștigă un meci), dar asta nu este naționalism (ci mândrie națională) și cu atât mai puțin extremism. Trăim momente tensionate în politicile regionale din zonele învecinate,  observând încercări de ieșire din criză prin acțiuni militariste/ naționaliste/ extremiste. Oricum, naționalismul este o reminiscență a trecutului medieval și modern și nu mai are ce căuta în postmodernitatea actuală. Ideal ar fi fost ca autoarea să aloce cel puțin o pagină de evocare a nașterii naționalismului, înainte de a vorbi despre evoluția acestuia. În lipsa acestor precizări sunt nevoit să culeg sensuri deja constituite și să le agreez. Iată ce scrie Ovidiu Nahoi, în Dilema veche, nr. 524, 27 februarie – 5 martie 2014, p. 5 în articolul ”Ucraina: Occident sau autarhie naționalistă”: ”Greu de crezut că Occidentul va susține financiar o Ucraină care, în loc să devină democratică și proeuropeană, va deveni autarhică și naționalistă” și – cu referire la episodul Târgu Mureș 1990 – :”Am evitat o autarhie naționalistă – deși propuneri au fost”. Sensul eminamente negativ al conceptului de naționalism folosit în articol nu poate fi pus la îndoială.

 

Starea de confuzie conceptuală este amplificată în chiar presupusul excurs istorico-evolutiv al naționalismului. Iată o dovadă: ”Națiune, naționalitate, naționalism au constituit expresii în numele cărora istoria a dirijat statele spre conflagrațiile care au marcat cursul și evoluția societăților” (p. 19). Toate aceste trei aspecte (națiune, naționalitate și naționalism) legate de constituirea și evoluția statelor națiuni sunt amalgamate și puse, nepermis, pe același plan de cauzalitate în conflictele armate dintre state. În primul rând, națiunea este o realitate geo-politică concretă, fizică; apoi, naționalitatea este o caracteristică/ o calitate a cetățenilor din acea realitate; în fine, naționalismul reprezintă o anomalie, o excrescență a ideii de națiune, o hiperbolizare maladivă a acestei realități transpusă brutal și forțat în plan ideologic și politic. A considera toate aceste aspecte (unele practice, altele teoretice; unele pozitive, altele negative; unele justificate istoric, altele nu) este nu doar o neglijență analitică și o nefericită exprimare – numindu-le deopotrivă de neutru și de egalizator:”expresii” – ci este ușa din dos prin care naționalismul este invitat să se așeze la masa realităților pozitive, acceptate și chiar promovate.  De altfel, în chiar paragraful anterior confuzia era pregătită, considerând naționalitatea ca fiind conexată, inițial, mai mult la sentimente decât la un curent. Or, curentul/ ideologia în cauză era naționalismul, nu naționalitatea. Pentru autoarea cărții, naționalismul este îndeosebi ceva pozitiv, o împlinire dezirabilă, o contopire fericită a celor patru dimensiuni care definesc o națiune: civică, teritorială, etnică și genealogică (p. 20). Naționalismul este așadar identificat cu identitatea națională, fapt care face naționalismul și mai puțin criticabil/ atacabil. Mai mult chiar, dacă un critic ca mine îndrăznește să considere naționalismul ca fiind extremizarea ideii de națiune, atunci el poate fi acuzat că atentează la identitatea unei nații, la ființa națională a acesteia. Naționalismul este văzut de LTV drept componentă inevitabilă a apariției națiunii, lucru pe care, subliniez din nou, îl consider și incorect sub raportul realităților dar și periculos pentru capacitatea de a discerne între bine și rău, între pozitiv și negativ, între sănătate și boală. LTV susține că ”națiunea și naționalismul trebuie analizate începând cu procesul istoric de formare a statelor” (p. 21) sugerând că naționalsimul este genetic și antropologic inerent societăților umane moderne și postmoderne. Precizez că dicționare și articole din varii surse au aceeași atitudine, când caldă și apreciativă atunci când este vorba despre națiuni în ascensiune, când foarte critică, îndeosebi când este vorba despre națiunilor aflate în conflicte militare, mai exact în cele de-al doilea Război Mondial. Tocmai față de această prea laxă atitudine mă pronunț pentru considerarea naționalismelor de orice fel drept extremisme.

 

Ambiguitatea definiției conceptului de națiune permite afirmația că există națiuni în afara unor state, dar și state care nu sunt națiuni. De la acest adevăr faptic LTV  deduce și afirmă că ”putem vorbi atât despre state care au format națiunile, cât și despre națiuni care au format statele” (p. 22). În realitate, modernitatea este matricea în care a apărut ”statul națiune”, concept care apare în lucrare alternativ cu formularea adejectivată, de ”stat național”.  ”Constructul etatic nu condiționează existența naționalismului”, afirmă autoarea la p. 22, dar concluzia acestei afirmații este că orice naționalism trebuie să se desăvârșească într-un stat națiune, fapt care (sub)minează întreaga construcție geopolitică postbelică, respectiv ar putea bulversa masiv lumea actuală. Naționalismul basc este unul dintre exemplele cele mai vizibile, dar, conform acestei afirmații, orice grup etnic din cadrul oricărui stat poate revendica, în virtutea dreptului la autodeterminare, transformarea imediată în stat națiune (cum s-a întâmplat cu naționalismul albanez din Kosovo, care a primit recunoaștere internațională, dar nu și a României, ceea ce este concordant cu obiectivele noastre ca țară și cu datele concrete în care ne aflăm). Scriu aceste rânduri și sub impresia proaspătă a manifestațiilor din 10 martie de la Târgu Mureș, unde naționaliști secui și cetățeni maghiari din partidul extremist Jobbik au cerut autonomie deplină, ceea ce este un pas spre separatism, respectiv spre anularea realităților geopolitice postbelice. Aici s-a văzut foarte clar că naționalismul este extremism, sau mai clar spus, naționalismele antagonice generează conflicte majore. Tocmai aici și acum se impun definiții clare și coerente – inclusiv sub raportului dreptului internațional – ale conceptelor de națiune, stat națiune și naționalism. Dacă orice grupare etnică poate deveni stat națiune, atunci Planeta va deveni un conglomerat de multe mii de state, cu o complicare extraordinară a vieții oamenilor (granițe, monede, instituții, limbi, armate proprii). Tocmai din acest motiv mă raportez foarte critic față de disocierea nefericită între naționalism și extremism.

 

Autoarea face apel bibliografic la surse diverse, unele de primă mărime și importanță în materie, dar ordonate după un criteriu care îmi scapă. Sunt citate cărți editate la Madrid,  dar neavând menționat anul apariției (p. 23, dar și alte două titluri de la pagina 24).  Nu mai insist asupra modului cum au fost selectate citatele, semnificațiile acestora și impresia neplăcută de neclaritate conceptuală (fără ca aceasta să fie complinită de opinia fermă a autoarei). La întrebarea eventualului cititor dacă naționalismul este extremism s-ar putea răspunde cu butada ”Unii zic că e, alți zic că nu e. Asta e!”.  Excursul istoric și preocuparea pentru descrierea și definirea conceptului de naționalism cunosc apogeul la paginile 25 și 26, fără a se obține însă mult dorita clarificare conceptuală. Mai mult, citarea doar a definiens-ului (conținutul definiției”), dar nu și a definiendumului (cuvântul de definit, în cazul nostru ”naționalism”), ridică unele semne de întrebare. Sugestia mea este ca definiția citată să cuprindă între ghilimele ambii termeni ai definiției conceptelor discutate/ analizate.

 

În paginile care urmează se folosește, abuziv, cred eu, conceptul de naționalism în locul conceptelor de ”identitate națională”, ”conștiință națională” sau ”ideea de națiune”, fapt care va consolida percepția inițială că unul dintre scopurile cărții poate fi și reabilitarea ideii de naționalism (doar în sensul pozitiv), separând-o de (orice formă de) extremism. Mai corect spus, autoarea distinge între naționalismul bun (conștiința apartenenței la o națiune) și naționalismul rău (ultranaționalismul extremist). Faptul că s-a făcut apel și la Dicționarul politic din 1959 (unde se vorbește despre state naționale și nu despre state națiuni) explică în bună măsură deruta autoarei în a opta pentru un concept sau altul, pentru o definiție sau alta. Este binevenită analiza comparată ”naționalism – patriotism”, iar concluzia este că patriotismul este naționalism pe înțelesul tuturor. În ce mă privește, consider că patriotismul este mai apropiat de tribalism, respectiv de evaluarea sentimentală (psiho-afectivă) a mediului uman și geografic în care trăiește o comunitate umană.

 

Pentru că am făcut deja referiri la bibliografia folosită, reamintesc obligativitatea morală a oricărui autor ca în momentul în care amintește un alt autor, o operă sau un citat, imediat să fie făcută trimiterea la locul/ locurile de unde s-a obținut informația (a se vedea paginile 42, 43, 46, 53, 54, 70 unde există carențe referitoare la identificarea sursei). Sistemul american de citare prin cifre în paranteze pătrate mi se pare și eficient și clar. Acest sistem obligă ca fiecărui nume pomenit să-i fie atașată o cifră care trimite la o lucrare cu absolut toate datele de identificare (inclusiv anul primei apariții a lucrării). Din păcate, nici la bibliografia de la final nu se precizează data primei apariții, ceea ce generează confuzii la cititorii mai puțin avizați sau care nu mai au timp să verifice sursele pe internet. De ex., a cita din Aristotel, ediția Polirom, Iași, din anul 2000 (un exemplu ipotetic) poate însemna că Aristotel este un scriitor ieșean care a publicat de curând… Poate Aristotel este un caz prea cunoscut pentru a fi confundat cu un contemporan, dar confuzia este foarte posibilă în alte cazuri.  Recomand și necesitatea de a nota și numele traducătorului, acesta fiind un personaj important în intercomunicarea culturală mondială. Apreciez notele de subsol unde autoarea își asumă conținutul traducerii unor citate, ceea ce este o bună notă pentru un cercetător responsabil.

 

Capitolul II Cadrul comprehensiv al naționalismului  (pp 39 – 52)

 

Capitolul II, dedicat clasificării naționalismelor este util pentru înțelegerea largii palete de realități doctrinare, dar regret, din nou, lipsa discernerii între doctrine naționaliste și doctrine de promovare a națiunii, precum și lipsa încercării de a clasifica și conceptele de națiune (nu doar cele încadrate în categoria excesiv de largă a ”naționalismelor”).  O observație ce derivă din compararea titlului cărții cu titlurile capitolelor II și III. Dacă titlul cărții vorbește despre ”naționalisme”, cele două capitole (II și III) care formează miezul cărții nu se mai referă la naționalisme și la larga lor paletă de forme și conținuturi, ci la… ”naționalism”, ca și cum naționalismul ar fi o doctrină unitară, coerent structurată și general acceptată. Nu voi mai insista asupra conținuturilor concrete ale capitolelor următoare (risc, din nou, să scriu o carte mai mare decât cea recenzată…), ci voi face un număr de observații punctuale și voi trage propriile mele concluzii. Cât de comprehensiv și cât de greu este de pătruns conținutul naționalismelor care populează planeta de câteva secole sugerează prezentatoarea de la Târgul de carte LIBREX, care ne invită să asistăm la lansarea romanului (sic!) semnat de Loredana Terec-Vlad. Pe când o cerere de admitere în Uniunea Scriitorilor din România?…

 

 

Capitolul III Formele extremiste ale naționalismului (pp 53 – 104)

 

 

Superficialitatea atinge, uneori, insuportabilul atunci când cititorului îi este oferită o asemenea mostră de lipsă de logică (ideologia este confundată cu statul…). Iată mo(n)stra: ”Contextul istoric explică diverse (!) asemănări între fascismul italian și nazismul german. Ambele sunt state (!) recent (?) formate care și-au completat unirea, caracteristică (!) de stat și industrializarea într-o perioadă relativ recentă” (p. 63). Ciudat de tot este și paragraful în care se precizează că fascismul era împotriva liberalismului și… socialismului (p. 63). Or, atât fascismul, cât și național-socialismul (nazismul) erau curente doctrinare socialiste, aparținând stângii (și nu extremei drepte așa cum consideră Vladimir Tismăneanu și alți politologi).

 

Încercând să prezinte doctrina ideologică a lui Mussolini, LTV comite o inexactitate: ”Mussolini, fondatorul partidului național fascist italian….” (p. 65) formulare inexactă, cititorul fiind tentat să creadă că denumirea acelui partid era  P.N.F.I., în timp ce denumirea corectă era P.N.F., fără italian în coadă… Mai mult, gramatica românească sugerează că numele proprii se scriu cu inițiale majuscule…. (Pentru comparație se poate consulta:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C8%9Bional_Fascist ). De altfel, informațiile parțiale oferite în carte obligă cititorul să apeleze la Google sau la alte motoare de căutare. Cărți de această factură constituie un puternic îndemn adresat cititorului de a apela consistent la internet, la enciclopedii și texte fundamentale existente din belșug pe net. Rostul și meritul principal al cărții, pe care îl recunosc fără rezerve, este de a sensibiliza cititorul și a-l îndemna să se apuce serios de studiu dacă vrea să poată să se descurce în ”meandrele concretului” național și naționalist contemporan.

 

Cred că ar fi un interesant subiect de analiză la o olimpiadă de logică deslușirea sensului din următoarea frază: ”Funcția etică a lui Hitler substituie principiul moral și constructiv, figura sa caracteristică și autoritară anulând complet preceptele morale ale societății germane.” (p. 73).

 

La pagina 78 este plasat un paragraf între ghilimele, probabil un citat. Din cine? De unde? Mister!

 

La p. 89 surpriză: Editura Akal din Madrid a publicat, în 2006, în limba română cartea ”Hitler și germanii”. De verificat…

 

La p. 93 aflăm că Editura Algaba din Madrid a publicat, în 2006, o lucrare în limba engleză… Oare așa să fie?

 

La p. 93 autoarea promite să devoaleze care sunt ”originile etimologice” ale termenului ”propagandă”, dar… n-a mai făcut-o! (Pentru a-mi explica mai bine dezacordul față de expresia pleonastică de mai sus, invit cititorii să o compare cu expresii ca ”panaceu universal”, ”protagonist principal” sau ”a conviețui împreună”).

 

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste”

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste” nu este suficient de relevant pentru tema abordată. Partea de ezoterism și ocultism de care s-a înconjurat Hitler ține mai mult de marketingul politic decât de vreo convingere intimă în deținerea unor puteri supranaturale. Cu atât mai mult, imposibilitatea oricăror verificări documentate lasă titul pe seama magiei și a vrăjitoriei, acestea nefiind analizabile cu metode ”științifice” serioase. În încercarea de a se explica freudian aversiunea lui Hitler față de evrei, se oferă prea multe motive, majoritatea ipotetice sau din surse îndoielnice, ale acestei aversiuni. Consecința este, cred, contrară celei urmărite de autoare, rasismul lui Hitler apărând ca unul motivat/ determinat/ justificat (obiectiv!) de câteva întâmplări din copilăria și tinerețea dictatorului. Le amintesc: a) moartea mamei sale ar fi fost anunțată de un medic evreu; b) Hitler însuși avea o semi-origine evreiască pe linie paternă; c) în 1907 este respins la Academia de Arte Frumoase din Viena de către un juriu format din șapte persoane dintre care cinci erau evrei; d) în 1896, la vârsta de 7 ani Adolf a fost dat la școala abației benedictine, ”colegiu creștin unde se susura în permanență un mic refren antisemit” (p. 105). Un cititor grăbit ar putea cădea în capcana de a-l compătimi și a-l înțelege pe ”bietul” Hitler… dându-i, eventual, dreptate…

 

 

Concluzii

 

De altfel, lipsa cea mai acută pe care am resimțit-o citind această lucrare (temerară pentru o tânără absolventă de facultate, dar cu atât mai meritorie) este cea referitoare la clarificarea conceptului de națiune, element definitoriu pentru toate conceptele și discuțiile ulterioare. A încerca să deslușești – într-o carte de cca o sută de pagini, format academic/ mic – istoricul și sensurile evolutive ale unor concepte controversate ca națiune și naționalism, extreme și extremisme etc. reprezintă, cred, un risc asumat, cu consecința expunerii autorului la critici și aprecieri nu tocmai elogioase. Dar, după știința mea, criticile ajută, laudele excesive strică… Efortul de a concentra pe un spațiu extrem de mic o problemtică foarte complexă și controversată nu poate avea drept consecință decât apariția unor carențe de claritate, completitudine, utilitate și de finalitate pentru toți actorii implicați. În era internetului cartea nu fac decât două trimiteri la link-uri/ adrese ale unor articole în format electronic, ceea ce este, din nou, o neîmplinire. Piața încă nereglementată a internetului face ca lucrări de notorietate să apară integral pe internet, subminând editurile și librăriile în demersurile acestora de a obține profit. În ce mă privește, am convingerea că autorii care doresc doar să comunice cititorilor un punct de vedere o vor face pe cont propriu, pe un blog sau publicând pasaje pe grupurile specializate de pe FB sau LinkedIn.

La p. 132 se vorbește despre regimuri de extremă dreaptă derivate din naționalism… De ce nu regimuri de extremă stângă? Adresez această întrebare în numele elevilor și studenților care ar putea citi această carte.

 

O concluzie cu iz de analiză cauzală, în urma prezentării doctrinei naziste, îmi stârnește nedumerirea: ”Adolf Hitler, liderul carismatic, conducătorul cel (sic!) care a pricinuit izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial rămâne în istorie ca fiind singurul responsabil de crimele în masă care au avut loc la acea vreme” (p. 79). Autoarea decide că supraomul numit Hitler a declanșat de unul singur războiul mondial și este (doar el!) singurul vinovat de Holocaust! Cititorul mai puțin atent și mai puțin informat ar putea fi de acord că un singur om poartă vina pentru tot ce s-a întâmplat pe parcursul unui deceniu. Nici vorbă de alți criminali de război, de Nurenberg și de acoliții rămași nepedepsiți care au făcut posibilă ascensiunea, menținerea la putere și neînlăturarea la timp a conducătorului nazist. Mai mult, vinovăția sa este explicată printr-o dubioasă presupoziție psihanalitică, imposibil de dovedit. Prin comparație, această judecată este similară cu cea legată de execuția cuplului Ceaușescu, cei doi fiind considerați – în mintea unora -  drept singurii care au produs toate relele în cei 25 de ani de domnie a dictatorului român. Ca o ironie a istoriei, execuția a fost comandată de unul dintre apropiații săi ideologici, nomenclaturistul comunist convertit la noua ideologie a democrației ”originale”.   Mă așteptam ca – fie și în treacăt – autoarea să facă o paralelă a național-socialismului hitlerist cu național-socialismul ceuașist, fapt care ar fi adus un plus de utilitate lecturării acestei cărți. Nu s-a întâmplat, din păcate. Dar nu este încă târziu…

 

 

Bibliografia studiată și citată

 

La pagina 62 a cărții apare citat politologul Ladislau Lorincz cu cartea ”Neofascism, terorism, noua dreaptă”, Editura politică, București, 1998, p. 28. (Paradoxal, dar oarecum explicabil, la Bibliografie este trecută data corectă  a apriției cărții: 1981, dar cu eliminarea (nepermisă!) a subtitlului ”Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalismului”. Și mai ciudat este faptul că la litar ”N” se reia această lucrare sub titulatura: ”Neofascism, terorism, pericole pentru lumea contemporană”, Editura politică, 1981). După informațiile cunoscute de o mare parte dintre potențialii cititori ai cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Editura Politică nu mai există ca atare, ea fiind transformată, în 1990, în Editura Humanitas. A cita o carte apărută în anul 1981 și a o prezenta ca fiind din contempraneitatea imediată (1998) este un abuz și o tentativă de aburire a cititorilor oferind o gândire din perioada naționalismului ceaușist ca fiind una acceptată în noul regim democratic din România. Iată link ul și conținutul acestuia, de unde rezultă vechiul (și adevăratul/ completul titlu) al cărții lui Ladislau Lorincz.  Am descris în  https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/26/dex-ul-actual-trebuie-serios-reformat-cand-va-fi-pus-dex-ul-actual-la-index/ faptul că trecerea de la regimul autocratic ceaușist la regimul democratic s-a făcut, adesea, formal, schimbând, chiar și în manualele disciplinelor socio-umane doar cuvintele specifice bolșevismului ceaușist și înlocuindu-le cu cuvinte care sugerau democrația sau orientarea prodemocratică. În rest, limbajul, logica și concluziile rămâneau intacte. Acum se vede cât de important ar fi fost acceptarea și respectarea Punctului 8 de la Timișoara: nu mai permitea vopsirea naționaliștilor ceaușiști în democrați pur sânge care, apoi, au preluat inițiativa politică în România, cu consecințele cunoscute.

 

Redau mai jos link ul și conținutul acestuia referitor la cartea lui Ladislau Lorincz:

 

http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/85700;jsessionid=E10541CB97B2B74CDFA2F24B5BEBAED8

 

  • Neofascism, terorism, Noua Dreaptă : Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Tipul înregistrării:

 Text tipărit: monografic

Autor:

Constantinescu, Nicolae N.

Autor alternativ:

Nichita, Vasile

Autor alternativ:

Lorincz, Ladislau

Responsabilitate:

Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Titlu:

Neofascism, terorism, Noua Dreaptă/ Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Informație la titlu:

Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Detalii publicare:

Editura Politică

Locul publicării:

Bucureşti

Anul Ediției:

1981

Descriere:

270 p.

Limba:

Română

Subiect:

Asasinat politic

Subiect:

Neofascism

Subiect:

Partide fasciste

Subiect:

Partide naţionaliste

Subiect:

Terorism

Clasificare:

323.285(100)”1970/1980”

Clasificare:

329.17/.18(100)”1970/1980”

Cota topografică:

II 48129

 

Voi prelua aici și citatul din Ladislau Lorincz (1981, nu 1998!), pentru a arăta cât de păgubos este să preiei citate pe nemestecate, neinterpretate și fără un ochi critic. Mai exact, cititorul nu are altă alternativă decât de a crede că autoarea este adepta gândirii marxiste. Oare așa să fie? : ”Datorită faptului că prin esența și prin natura lor de clasă ideologia și politica fascistă sunt expresia intereselor unei minorități infirme (sic! LD) a societății, iar regimul fascist reprezintă dictatura celor mai reacționare și șovine vârfuri ale imperialismului, s-a considerat timp îndelungat că acest regim a fost lipsit de bază de masă. Baza de masă a fascismului s-a creat prin aportul coercitiv al partidului și statului fascist, prin cointeresarea unor puteri și grupuri sociale mic-burgheze, burgheze a cercurilor marelui capital” (p. 62). Este o analiză marxistă, axată pe lupta de clasă și cu trimitere simplistă la clasa capitaliștilor/ burghezilor lacomi și insațiabili. Cred că era mai bine dacă autoarea ar fi precizat că a prezentat un punct de vedere alternativ, că aceasta este o analiză marxistă și dacă, în consecință, ar fi făcut evaluări asupra acesteia. Autoarea prefațează citatul de mai sus cu o frază cu un sens care îmi scapă: ”Analiza politică evaluează și distinge fenomenele trecutului în ceea ce privește rasismul instituțional și cel sociologic.” (p. 62). Curat rasism sociologic, coane Fănică! Curat limbaj de lemn! Oare să nu reprezinte aceste tentative de recuperare a trecutului o componentă sau măcar o consecință a ”democrației originale” iliesciană, care are prea puțin de-a face cu democrația autentică? Spre exemplu, Uniunea Social Liberală (formal, defunctă acum) a însemnat o cuplare a ideii naționale (de la presupușii liberali din PNL) cu socialismul (de la social-democrații din PSD), generând un soi original de guvernare național-socialistă. Este oare pregătită Europa să accepte național socialismul românesc? Nu deranjează pe nimeni publicarea de cărți care sugerează că naționalismul și socialismul sunt reconsiderate și oferite publicului ca fiind benigne, nicidecum dușmani ai democrației?  Dacă nu, atunci se explică apariția unor astfel de cărți care preiau elemente de analiză din național-socialismul ceaușist și pe care le promovează pe post de democrație originală, națională, românească… Cititorii sunt invitați să reflecteze și să decidă dacă am greșit în aceste aprecieri. Dialogul de idei în deplină libertate și cu deplin respect față de purtătorii lor este singura și optima cale pentru (auto)lămurire. Dacă acest lucru nu rezultă suficient de clar din ceea ce am scris până acum, o face un tânăr clujean (într-un format care ar merita mai larg folosit) în această înregistrare video:

https://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=TVnefFX1MSA

Lucrarea mai ridică un semn de întrebare referitor la lipsa argumentării că socialismul național hitlerist este de extremă dreaptă, deși din descrieri rezultă că avem de-a face cu o extremizare a caracteristicilor stângii. Sau, poate, dreapta, centru și stânga nu mai reușesc să comunice foarte multe, date fiind confuziile, mimările sau pur și simplu trecerile rapide ale unor ideologi/ politicieni de pe o poziție pe alta.

Adaug aici o caracterizare a naționalismului scrisă în anul 1935 de marele ziarist Sandu Tudor, publicată de Andrei Pleșu în Dilema Veche nr 525/ 6-12 martie 2014:

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/un-mare-gazetar-sandu-tudor

Cîteva reflecţii, semnate Sandu Tudor, în 1935, în revista Credințe, despre naţionalism:

„În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Universalism românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 119-121)

Erori gramaticale, ortografice, logice

 

Voi scrie în stânga cuvântul sau expresia din carte și în dreapta voi scrie forma propusă de mine

 

p. 2 transhumnanism…………………………………………………………………………………transumanism

p.7: gîndire…………………………………………………………………………………………………….gândire

p.7: omul…singur legiuitor…a propriei sale vieți………omul…singur legiutor al propriei sale vieți

p. 8: nietszchiene……………………………………………………………………………………………nietzscheane

p.8: Nietszche ……………………………………………………………………………………………….Nietzsche

p.8: post nietszchiene………………………………………………………………………………..postnietzscheane

p.8: unuia din………………………………………………………………………………………………unuia dintre

p.8: dinspre…. spre   ………………………………………………………………………………….dinspre….înspre

p.9: să-l transceadă…………………………………………………………………………………….să-l transcendă

p.9: Nietszche………………………………………………………………………………………………..Nietzsche

p.16: acestă……………………………………………………………………………………………………..această

p.17: teoria naționalismului, interpretată……………………………….teoria naționalismului, interpretat

p.22: așa-zisă…………………………………………………………………………………………………………așa-zisa

p.63: sentimentelor patriote și al naționalismului…..sentimentelor patriotice și a naționalismului

p.63: eugenesia……………………………………………………………………………………………………..eugenia

p.67: corporalist………………………………………………………………………………………………..corporatist

p.70: exportările…………………………………………………………………………………………………exporturile

p.74: chronologic………………………………………………………………………………………………cronologic

p.76: etilismul…………………………………………………………………………………………………..elitismul

p.76: necesitatea de exterminare………………………………………………………..necesitatea exterminării

p.77: rase etiliste………………………………………………………………………………………………rase elitiste

p.79: conducătorul cel care……………………………………………………………………..conducătorul care

p.80: prefudiciile…………………………………………………………………………………………….prejudecățile

p.89: germenice………………………………………………………………………………………………….germanice

p.93: originile etimologice …………………………………………………………………………………etimologia

p.103: Nietzsce…………………………………………………………………………………………………Nietzsche

p.112: Groerlanda……………………………………………………………………………………………Groenlanda

p.118: Mării Britanii……………………………………………………………………………………..Marii Britanii

p.118: liderat……………………………………………………………………………………………………….condus

p.122: statului statului……………………………………………………………………………………………statului

 

Invitație la lansarea ”romanului”…

 

http://asociatialumen.ro/lansarea-volumului-intre-nationalisme-si-extremisme-a-autoarei-loredana-terec-vlad/#more-1107

 

Editura Lumen are placerea de a va invita la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana TEREC- VLAD, organizata in cadrul Targului International de Carte Librex 2014, editia 22. Evenimentul are loc sambata, 15 martie, la ora 10:15, in cadrul Palas Mall Iasi, zona Agora EX LIBRIS. Cititorii Editurii Lumen si vizitatorii Targului Librex sunt asteptati cu drag sa descopere noile tendinte din domeniu.

Targul International de Carte Librex 2014 se va desfasura pe parcursul a 5 zile, in perioada 12 – 16 martie 2014, in zona Agora EX LIBRIS din Palas Mall. In cea de-a 4-a zi a targului sunteti invitati sa participati la lansarea unei carti de exceptie a autoarei Loredana Terec-Vlad. Volumul intitulat „Intre nationalisme si extremisme” analizeaza nationalismele, cu precadere nationalismul german, care a stat la baza nazismului. Autoarea decripteaza o serie de semnificatii istorice, sociale si culturale ale aparitiei si dezvoltarii nazismului. Sunt identificate mecanisme culturale care au stat la baza ascensiunii nazismului pana in punctul in care halucinatia colectiva a rasei superioare a ajuns sa genereze ororile celui de-al doilea Razboi Mondial.

La acest eveniment vor participa ca invitati:

  • Conf. Univ. Dr. Alexandru TRIFU – Universitatea Petre Andrei din Iasi;
  • Conf. Univ. Dr. Diana Viorica LUPU – Decan Facultatea de Economie, Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Asistent Univ. Carmen BOSOTEANU – Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Drd. Ecaterina CROITOR – Universitatea Stefan Cel Mare din Suceava;
  • Director Georgeta PASTRAV – Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Ilie Cristian GORCEA – Director adjunct Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Lector Univ. Dr. Costel Marius ESI – Universitatea Stefan cel Mare din Suceava;
  • Lector Univ. Dr. Horia Chiriac – Universitatea Gh. Asachi din Iasi.

Va invitam cu drag la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana Terec-Vlad, pentru a va bucura alaturi de iubitorii de lectura stiintifica, de prelegeri si discutii culturale care vor avea la baza romanul autoarei Loredana Terec-Vlad.

Editura Lumen va asteapta la stand cu carte stiintifica si de invatatura in domeniile asistenta sociala, sociologie, stiinte politice si studii europene, stiinte economice, stiinte administrative, stiintele comunicarii, drept, istorie, studii culturale, filosofie, filologie, precum si cu reviste de exceptie care abordeaza perspectiva postmoderna a socialului, educatia multidimensionala sau dreptul.

Editura Lumen va asteapta cu drag la cea de-a 22-a editie a Targului International de Carte Librex, la Iasi!

Editura Lumen in elita editurilor romanesti! 12 ani de excelenta!

Roxana Demetra Stratulat
Editura Lumen, Asociatia Lumen
Email: prlumen@gmail.com; edituralumen@gmail.com
Site: www.edituralumen.rowww.asociatialumen.ro
www.conferinta.infowww.centruldetraining.ro
www.librariavirtuala.com
Editura Lumen- in elita editurilor stiintifice romanesti!

 

Webografie

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Extremism Definiții ale conceptului de extremism, inclusiv al conceptului de extremism de centru (Seymour Martin Lipset)

http://en.wikipedia.org/wiki/Nationalism Definiții ale conceptului de naționalism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Na%C8%9Bionalism  Conceptul de naționalism (în limba română)

http://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism Conceptul de naționalism în DEX

http://wiki.answers.com/Q/What_it_Nationalism#slide=1 Ce este naționalismul?

http://rationalwiki.org/wiki/Nationalism Ce este naționalismul? În RationalWiki

http://arielzellman.wordpress.com/2009/03/24/the-seven-rules-of-nationalism/ Cele 7 reguli ale naționalismului

http://www.marxists.org/archive/harman/1992/xx/natquest.htm#f12 Naționalismul – un punct de vedere troțkist

http://en.wikiquote.org/wiki/Nationalism Citate/ Maxime despre naționalism/ patriotism

http://en.wikiquote.org/wiki/George_Orwell Orwell despre naționalism

Notes on Nationalism (1945)[edit]

 

Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.

Published in Polemic (October 1945); Full essay online

 

Those who “abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

  • By “nationalism” I mean first of all the habit of assuming that human beings can be classified like insects and that whole blocks of millions or tens of millions of people can be confidently labelled “good” or “bad.” But secondly — and this is much more important — I mean the habit of identifying oneself with a single nation or other unit, placing it beyond good and evil and recognizing no other duty than that of advancing its interests. Nationalism is not to be confused with patriotism. Both words are normally used in so vague a way that any definition is liable to be challenged, but one must draw a distinction between them, since two different and even opposing ideas are involved. By “patriotism” I mean devotion to a particular place and a particular way of life, which one believes to be the best in the world but has no wish to force on other people. Patriotism is of its nature defensive, both militarily and culturally. Nationalism, on the other hand, is inseparable from the desire for power. The abiding purpose of every nationalist is to secure more power and more prestige, not for himself but for the nation or other unit in which he has chosen to sink his own individuality.
  • Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.
  • The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but he has a remarkable capacity for not even hearing about them.
  • Actions are held to be good or bad, not on their own merits, but according to who does them, and there is almost no kind of outrage — torture, the use of hostages, forced labour, mass deportations, imprisonment without trial, forgery, assassination, the bombing of civilians — which does not change its moral colour when it is committed by ‘our’ side.
  • The majority of pacifists either belong to obscure religious sects or are simply humanitarians who object to taking life and prefer not to follow their thoughts beyond that point. But there is a minority of intellectual pacifists, whose real though unacknowledged motive appears to be hatred of western democracy and admiration for totalitarianism. Pacifist propaganda usually boils down to saying that one side is as bad as the other, but if one looks closely at the writing of the younger intellectual pacifists, one finds that they do not by any means express impartial disapproval but are directed almost entirely against Britain and the United States. Moreover they do not as a rule condemn violence as such, but only violence used in defence of western countries. The Russians, unlike the British, are not blamed for defending themselves by warlike means, and indeed all pacifist propaganda of this type avoids mention of Russia or China. It is not claimed, again, that the Indians should abjure violence in their struggle against the British. Pacifist literature abounds with equivocal remarks which, if they mean anything, appear to mean that statesmen of the type of Hitler are preferable to those of the type of Churchill, and that violence is perhaps excusable if it is violent enough. After the fall of France, the French pacifists, faced by a real choice which their English colleagues have not had to make, mostly went over to the Nazis, and in England there appears to have been some small overlap of membership between the Peace Pledge Union and the Blackshirts. Pacifist writers have written in praise of Carlyle, one of the intellectual fathers of Fascism. All in all it is difficult not to feel that pacifism, as it appears among a section of the intelligentsia, is secretly inspired by an admiration for power and successful cruelty.
  • If one harbours anywhere in one’s mind a nationalistic loyalty or hatred, certain facts, although in a sense known to be true, are inadmissible. Here are just a few examples. I list below five types of nationalist, and against each I append a fact which it is impossible for that type of nationalist to accept, even in his secret thoughts:

BRITISH TORY. Britian will come out of this war with reduced power and prestige.

COMMUNIST. If she had not been aided by Britain and America, Russia would have been defeated by Germany.

IRISH NATIONALIST. Eire can only remain independent because of British protection.

TROTSKYIST. The Stalin regime is accepted by the Russian masses.

PACIFIST. Those who “abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

All of these facts are grossly obvious if one’s emotions do not happen to be involved: but to the kind of person named in each case they are also intolerable, and so they have to be denied, and false theories constructed upon their denial. I come back to the astonishing failure of military prediction in the present war. It is, I think, true to say that the intelligentsia have been more wrong about the progress of the war than the common people, and that they were more swayed by partisan feelings. The average intellectual of the Left believed, for instance, that the war was lost in 1940, that the Germans were bound to overrun Egypt in 1942, that the Japanese would never be driven out of the lands they had conquered, and that the Anglo-American bombing offensive was making no impression on Germany. He could believe these things because his hatred for the British ruling class forbade him to admit that British plans could succeed. There is no limit to the follies that can be swallowed if one is under the influence of feelings of this kind. I have heard it confidently stated, for instance, that the American troops had been brought to Europe not to fight the Germans but to crush an English revolution. One has to belong to the intelligentsia to believe things like that: no ordinary man could be such a fool.

  • There is no crime, absolutely none, that cannot be condoned when ‘our’ side commits it.

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-nationalism Antinaționalism și naționalism

http://ro.metapedia.org/wiki/Na%C5%A3ionalism Conceptul de naționalism în Metapedia

http://mipopescu.wordpress.com/2014/02/23/nationalism-ucrainean/ Naționalism ucrainean

http://nraducanu.wordpress.com/2013/12/07/nationalism-si-patriotism-notiuni-contradictorii/ Despre naționalism și patriotism

http://foaienationala.ro/naionalism-patriotism-sau-trdare.html Foaia națională analizează naționalismul

 

Orice comentarii pe marginea micilor observații, deducții și propuneri făcute pe marginea cărții tinerei autoare debutante Loredana Terec-Vlad sunt mai mult decât binevenite. Sper ca autoarea să continue cercetările și demersurile publicistice deoarece întrevăd un potențial real și o dorință de a comunica lumii teme și idei demne de o mult mai bună înțelegere. Îi doresc succes!

 

Liviu Druguș, Miroslava, jud. Iași                                           14   martie 2014

 

www.liviudrugus.wordpress.com                                          www.facebook.com/liviu.drugus

 

DEX-ul actual trebuie serios reformat. Când va fi pus DEX- ul actual la Index?


 

 

Cu câteva zile în urmă, undeva între St. Valentine’s Day și Dragobete, din drag de limba română, un fost (deja!) prieten pe FB, medic, al cărui nume îl redau cu inițialele RC, a postat un textuleț prin care invita la o mai bună folosire a unor expresii, precizând/ propunând și varianta pe care domnia sa o considera corectă. Discuțiile care au urmat au fost majoritar pozitive, deducând de aici că oamenii chiar sunt interesați de exprimări corecte/ agreate care să nu (mai) stârnească zâmbete, strâmbături de nas sau ironii verbale. Voi reda cu italice, Tahoma 8, mai jos, conținutul acestor discuții, în care m-am implicat și eu, spre finalul lor. Intervențiile și comentariile mele vor fi scrise cu TNR 12. Sper ca softul WordPress să recunoască aceste formatări.

 

Rostul scrierii acestui articol este acela de a semnala urgența re-editării/ re-redactării DEX ului, care, la ora actuală, în loc să fie un îndrumar autorizat în materie de limbă română, confuzionează și stârnește dispute mai ceva ca textele legiuitorilor români, remarcabile prin ambiguitate, ambivalență, plurisemnatism și neclaritate intenționată. Propun supunerea conținutului DEX ului spre discuție publică bine mediatizată, sub îndrumarea unor filologi competenți și nedogmatici, în care să se implice în primul rând specialiștii (filologi, lingviști, semioticieni, scriitori, jurnaliști etc.) dar și iubitorii/ amatorii de limbă română, indiferent de profesie.

 

Voi povesti, pe scurt, întâmplarea de pe FB, așa cum au văzut-o ochii mei și cum au reacționat unele simțuri ale mele, dar și ale preopinenților aflați în discuție. Așadar, sine ira et studio, evenimentele s-au derulat după cum urmează: după sugestiile făcute de RC au curs, deopotrivă, felicitările prietenilor, observațiile mai caustice ale veriștilor și chiar pledoarii pentru lăsarea limbii române să devină mai bogată, mai flexibilă, mai vie. În ce mă privește, am tresărit și am recționat rapid în momentul în care am citit opinia lui RC că ”a socializa” înseamnă ”a trece ceva în proprietatea statului”. O asemenea ciudățenie nu am întâlnit până acum… Drept pentru care am scris pe FB că pentru trecerea a ceva în proprietatea statului avem verbul ”a etatiza” (nu am mai adăugat și bolșevicul ”a naționaliza”, un verb polisemic care ar fi stârnit, poate, reacțiile naționaliștilor, socialiștilor și etatiștilor…). Mai mult, am venit cu un citat recent care utiliza cuvintele ”social”, ”socializare” în sensuri care nu aveau nimic cu etatizarea, dar aveau și darul de a … nu spune mare lucru. Am îndrăznit să propun chiar neutilizarea lui ”social” și a derivatelor sale pe motiv de creare de confuzie. Buna mea intenție corectivă a fost imediat taxată, cu o trimitere directă (nu chiar la origine, deși tonul era unul imperativ și ofuscat) la DEX-ul nostru cel de toate zilele. Mai mult, încercarea de a veni cu argumente proprii (”nu folosiți logica personală”!) a fost considerată blasfemie la adresa Cărții/ Biblos (DEX). Am replicat, cu exemple. Mi s-a contestat calitatea/ autoritatea de a gândi cu logica proprie/ personală. Acest lucru mă irită mereu. Trimiterea la clasici drept soluție paseistă la problemele prezentului și viitorului mă enervează și mă nemulțumește acut. Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii!, am replicat. Ba am scris răspunsul într-o notă ceva mai apăsată… Reacția a venit cu un plus de iritare. Fiind deopotrivă necunoscător/ nespecialist într-ale limbii române și ale economiei politice, RC îmi atrage atenția că limba română nu e economie politică (sic!) și că ea (limba) nu se schimbă odată cu regimul politic. (!!!). Derapaj, deraiere, degringolanda gândului…  Discuția a coborât deja fiind comparat cu Gâgă, nea Vasile și alte personaje simbol ale prostiei sau lipsei elementare de educație… Aici am cam explodat și am făcut un rechizitoriu la adresa închistării dogmatice a standardelor făcute de proști, dar și un elogiu adus gândirii creative, rar prezentă în rândul tocilarilor de profesie, a premianților încoronați, a dogmaticilor zadarnic căutători de adevăr, dreptate și frumos… În consecință, RC a abandonat dialogul (a dat, congestionat, probabil, unfriend la subsemnatul). Apare, în schimb, întâmplător (?!) un alt nume în discuție, Lory G., care scrie – în engleză! – că DEXul este util și merită să-l consult… Îi răspund, în engleză, că DEX ul e bun îndeosebi pentru puștanii începători… noi ăștilalți având și libertatea de a gândi… Am dat ca exemplu de prostie academică oficializată sintagma ”Mijloace (mass) media”, un pleonasm vizibil și rizibil…(Am primit un like de la LG…) care iese din scenă, cu rolul jucat/ misiunea îndeplinită). Reapare RC, cu un râs îndelungat și autosatisfăcut, folosind logica personală în aprecierea dialogului care se apropia de final: ”cine nu face față la meciul de divizia A, își face meciul lui, de cartier”, trimiterea fiind adresată, probabil către LG ):   Urmează un intermezzo dialogal între RC și un domn A. S., ideologi de timpuri vechi și noi, cunoscători deplini nu doar a limbii române, ci și a termenilor din politologie: ”troțkist corporatrist (sic!)”, ”proletcultist” etc., cuvinte aruncate ca grenadele, la întâmplare, poate cineva se simte și își va face autocritica de ”troțkist proletcultist corporatrist”… iar limba română va fi eliberată de povara cârcotașilor cu logici personale și care nu respectă Cartea sfântă a limbii române, adică oribilul DEX.

 

Recunosc, până în acest stadiu al dialogului nu am avut curiozitatea să consult Cartea pentru a vedea definițiile date cuvântului ”socializare”, fiind convins că ”a socializa” nu are nicio legătură (și chiar nu are!) cu proprietatea statului (nesocialist). A doua zi, cedez tentației și zic: ia să vedem ce ne spune DEX ul. Încep cu căutarea cuvântului ”socializare”. Îmi pun mâinile în cap după ce văd, citesc și înțeleg. Redau, în Anexe, toate sensurile găsite,  dar voi comenta aici doar unul dintre ele: a patra definiție este extrasă dintr-un manual marxist de economie politică…

 

”s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social.”

 

Oare la asta se referea RC când îmi atrăgea atenția că limba română nu e economie politică? Autorii DEX ului cred că ar fi trebuit să precizeze că această definiție este concepția marxistă despre proprietate, așa încât cei care o folosesc să știe în ce tabără ideologică se află… Pentru cititorii interesați de argumente, precizez că ”mijloace de producție”, ”forțe de producție”, ”proces obiectiv”, ”proprietate socialistă”, ”proprietatea întregului popor”, ”marea industrie mecanizată”, ”concentrarea și centralizarea capitalului”, ”caracterul social al muncii”, ”caracterul social al producției” sunt filosofie și gândire economică marxistă, reluate cu ardoare de scrierile leniniste, staliniste, ceuașiste etc. Așadar, un mare reproș pe care îl fac DEX ului constă tocmai în menținerea explicațiilor din perioada ceaușistă  sau chiar dejistă, fără nicio precizare… Mai mult, definiția de mai sus dată de DEX, își depășește simplele prerogative de ordin lingvistic și oferă lecții de filosofie economică marxistă, bazată pe determinismul cauzal materialist numit și economism, poziție criticată chiar și de unii marxiști… Cel puțin din acest motiv susțin revizuirea rapidă și serioasă a DEX ului, rolul său de îndrumar de folosiere corectă a limbii române fiind grav compromis.

 

Cea de a șaptea definiție a verbului ”a socializa” îi dă dreptate lui RC, definiție acceptată pe nemestecate de fostul meu prieten de pe FB:

 

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser. Sursa: DEX ’09 (2009) ”.

 

Așadar, este vorba despre preluarea unei definiții din anul 2009, care la rândul ei a fost preluată…. cine știe de când și de unde. Cu alte cuvinte, sanctificarea ideii de standard lingvistic a permis preluarea dogmatică a unor texte din perioada dictaturii comuniste, eventual cosmetizarea de formă a acestora. Nu fac acum o cercetare, dar am convingerea că definiția de mai sus figura, inițial, sub forma ”A trece în proprietatea statului socialist”. Trebuie să accept că, în cf. cu cartea numită DEX, preopinentul meu RC a avut dreptate să definească ”socializarea” ca pe o etatizare… Gândirea dogmatică, educația rigidă față de cuvântul scris i-a jucat (și lui) festa, apelând la presupusa autoritate inexpugnabilă a unor bieți autori, mai mult sau mai puțin pregătiți, mai mult sau mai puțin bine intenționați. Oricum ar fi, și înainte de a vedea aceste oribilități semantice, m-am grăbit să-i scriu lui RC despre cum se (mai) fac dicționarele în noua eră concepută – îndeosebi de Gorbaciov – (unde, vorba lui Păstorel, ”căcații scriu în loc să pută, iar scriitorii consacrați sunt dați afară de căcați”). Am făcut trimitere, în dialogul meu de pe FB, la ideologizarea celor care au re-scris cărți/ tratate/ dicționare după 1989. Nu m-am lăudat, însă, cu faptul că am refuzat, în 1990, o sumă uriașă pe care mi-o oferiseră niște politruci la Chișinău care mi-au dat un text al unui Tratat de economie politică (tradus din limba rusă) și pe care eu ar fi urmat să-l cosmetizez, eliminând doar cuvintele ”socialist”, ”comunist”, ”marxist” etc. și să le înlocuiesc cu ”democratic”, ”economie de piață”, ”liberal”. Cu noua lor operă, politrucii urmau să intre în Academie. Cred că au și intrat… Am amintit acum acest episod pentru a sublinia că sunt în temă cu preocuparea unora de a plastografia texte și de a deveni profesori, conducători de doctorate și academicieni peste noapte. Nu am informații certe, dar cred că s-a găsit, până la urmă, cineva care să primească banii contra unui genocid cultural la care, eu unul, nu am acceptat să particip. În exact aceeași notă, refuz să accept citate din DEX ul actual, semicoafat, ideologiza(n)t și plin de inadvertențe. Las cititorii să parcurgă cu ochii proprii definițiile din DEX după care voi reveni cu povestea pățaniei mele facebook-iste (și nu feisbuciste, cum scriu unii).

 

căutare avansată

 

14 definiții pentru socializasocializare    conjugări / declinări

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] — V. socializa.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] – V. socializa.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre (-ci-a-) s. f., g.-d. art. socializắrii; pl. socializắri
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social. [< socializa].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s. f. 1. faptul de a (se) socializa. 2. trecere a mijloacelor de producție și a altor bunuri din proprietatea privată în proprietate socialistă. 3. proces prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție și în urma concentrării și centralizării capitalului, munca și producția capătă un caracter social. ◊ proces de devenire a unei individualități umane ca ființă socială. (< socializa)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre s. f. (sil. -ci-a-), g.-d. art. socializării; pl. socializări
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. Tranz. 1. A trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producție sau alte bunuri aflate în proprietate privată. 2. Refl. (Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá (a ~) (-ci-a-) vb., ind. prez. 3 socializeáză
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

A SOCIALIZÁ ~éz tranz. (mijloacele principale de producție) A trece din proprietate privată în proprietate comună. /<fr. socialiser
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. 1. tr. A trece, a transforma proprietatea privată asupra mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. refl.(Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social, datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pron. -ci-a-. / cf. fr. socialiser].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. tr. a trece în proprietate socialistă mijloace de producție și alte bunuri. II. refl. (despre muncă, producție) a dobândi caracter social prin socializare (2). (< fr. socialiser)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá vb. (sil. -ci-a-), ind. prez. 1 sg. socializéz, 3 sg. și pl. socializeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*socializèz v. tr. (d. social; fr. socialiser). Fac social. Pun supt regimu asociatiuniĭ: a socializa proprietatea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

Așadar, după ce am explicat – pe FB – opinia mea despre cosmetizarea DEX ului, RC declară că eu sunt incompetent, iar domnia sa (doar) obosit…. Dar, surpriză, peste ceva timp, apare o postare datorată unei doamne C.C. (posibil filolog, dar nu neapărat…) care face o trimitere la un articol al doamnei Rodica Zafiu, pe care o citesc (cu folos) și eu de mai mulți ani. Aproape incredibil, pentru mine (care mă vedeam singular pe tărâmul preocupărilor pentru corectitudine, pereat… DEXus, doamna Zafiu, avansează aceeași ipoteză ca și mine: DEX ul este plin de rămășițe ideologice de la vechiul regim, lăsând limba de lemn la locul ei, cu toate consecințele ce decurg de aici. Voi încheia cu exact ceea ce a încheiat, pe pagina de FB a lui RC, discuția cu referire la DEX: opinia unui domn cu bune intenții (un fel de iad terestru), opinie pe care o redau integral aici:

 

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

În ton cu această opinie, zic și eu că, pe fond, îi dau dreptate dlui TC: fără o autoritate  lingvistică legitimă e haos și e mitocănie. Dar oare nu cunoaște TC că Academia Română este plină de impostori, de oameni care au găsit acolo doar o slujbă călduță, și care scriu după ureche? M-am simțit obligat să scriu despre asta chiar în 1984 când am finalizat teza mea de doctorat, scriind despre lipsa de disponibilitate a celor de la Academie de a reacționa la propunerile mele de natură terminologică. Din anii 80 ai secolului trecut  nu s-a schimbat nimic la Academie, decât câțiva conducători și amploiați… Cum poți, acum, în 2014, să iei de bune inepțiile compilate și oferite publicului larg pe post de far călăuzitor în folosirea corectă a limbii române? Cum să nu lași logica personală să te sesizeze că te afli, chiar în cazul DEX, în fața mitocănismului savant, a țățismului țâfnos, preluat apoi ca model de către mintoși harnici cărora le lipsește doar un pic de discernământ pentru a deveni (mai) buni propagatori de cultură română autentică?

 

Mai adaug doar o ”speță” din lista mai lungă a inadvertențelor lingvistice promovate de DEX ul nostru (care ar merita pus la INDEX, până se va obține o variantă necriticabilă, neconfuzivă și trecută prin filtrul logicilor personale a mai multor minți). Mă refer la cuvintele eficient, eficiență, eficace, eficacitate, efectivitate.

 

10 definiții pentru «eficient»    declinări

EFICIÉNT, -Ă, eficienți, -te, adj. Eficace. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. efficient, lat. efficiens, -ntis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént (-ci-ent) adj. m., pl. eficiénți; f. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT adj. v. eficace.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficient ≠ ineficace, ineficient, neeficace, neeficient
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT ~tă (~ți, ~te) Care produce efect (așteptat); cu efect eficace. Remediu ~. [Sil. -ci-ent] /<fr. efficient, lat. efficiens, ~ntis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. Care-și face efectul; care produce un anumit efect (folositor); eficace. [Pron. -ci-ent. / < fr. efficient].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. eficace. ◊ pozitiv, sigur. (< fr. efficient, lat. efficiens)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. eficiénți; f. sg. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficient a. care produce un efect sigur: cauză eficientă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficient, -ă adj. (lat. effíciens, -éntis, d. effícere, a face, a îndeplini. V. suficient). Care produce un efect: soarele e cauza eficientă a călduriĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

8 definiții pentru «eficiență»    declinări

EFICIÉNȚĂ, eficiențe, s. f. Eficacitate. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. efficience.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță (-ci-en-) s. f., g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. v. eficacitate.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficiență ≠ ineficiență
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ f. Caracter eficient; eficacitate. [G.-D. eficienței; Sil. e-fi-ci-en-ță] /<fr. efficience, lat. efficiencia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s.f. Faptul de a fi eficient; eficacitate. [< fr. efficience, lat. efficientia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. f. eficacitate; randament. ♦ ~ economică = raportul dintre rezultatele obținute în activitatea economică și eforturile depuse. (< fr. efficience, lat. efficientia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

 

Definiția cuvântului eficace:

10 definiții pentru «eficace»    declinări

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul scontat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. – Din fr. efficace, lat. efficax, -acis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. 1. eficient, folositor, operativ, practic, productiv, util, (rar) operant, (înv.) putincios. (O metodă ~.) 2. efectiv, eficient, pozitiv. (Tratamentul a dat rezultate ~.) 3. drastic, eficient, energic, puternic. (Un medicament ~.) 4. eficient, sigur. (Un remediu ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficace ≠ ineficient, neeficace, neeficient, ineficace
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul dorit; cu acțiune pozitivă; eficient. /<fr. efficace, lat. efficax, ~acis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. Care produce efectul așteptat. [Cf. fr., it. efficace, lat. efficax].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. inv. care produce efectul așteptat; eficient. ◊ folositor, practic. ♦ valoare ~ = valoare afectivă. (< fr. efficace, lat. efficax, -acis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficace a. care produce efectul său: remediu eficace.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficáce adj. (lat. éfficax, d. efficere, a face, a îndeplini). Care face efect: remediŭ eficace. Adv. În mod eficace. – Pl. f. și n. egal cu sing.: vorbe, remediĭ eficace, deși corect ar fi fost să meargă după rece, adică vorbe eficacĭ. V. atroce, feroce, precoce, propice.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

Definiția cuvântului efectiv/ itate

13 definiții pentru «efectiv»    declinări

EFECTÍV, -Ă, efectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea adverbial) Real2, adevărat. 2. S. n. Numărul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau formație militară. – Din fr. effectif, lat. effectivus.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív1 adj. m., pl. efectívi; f. efectívă, pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív2 s. n., pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV adj., adv., s. 1. adj. adevărat, concret, real. (Plecarea lui ~ din oraș a avut loc a doua zi.) 2. adv. v. realmente3. adj. incontestabil, indiscutabil, real. (A adus servicii ~.) 4. adj. v. eficace5. s. disponibil, (înv.) putere. (A strâns tot ~ul său de oaste.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Efectiv ≠ inefectiv, neefectiv
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV1 ~ă (~i, ~e) Care are un anumit efect; care se încununează cu rezultate reale. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV2 ~e n. Număr reglementar de oameni care constituie o colectivitate, mai ales, o unitate militară. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă adj. Care are efect; real, adevărat. // s.n. Numărul real al indivizilor care alcătuiesc o unitate militară, o colectivitate organizată etc. // adv. Adevărat, real, de fapt. [Cf. fr. effectif, effectivement].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă I. adj. care are efect; real, adevărat. II. s. n. număr de indivizi care alcătuiesc o colectivitate. III. adv. adevărat, real, de fapt. (< fr. effectif, lat. effectivus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív adj. m., pl. efectívi; f. sg. efectívă, pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív s. n., pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectiv a. 1. care produce efect; 2. care există de fapt, pozitiv. ║ n. numărul real al soldaților unei trupe: efectivul armatei.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*efectív, -ă adj. (lat. effectivus). Real, pozitiv. S. n. Număr real: efectivu armateĭ. Adv. În mod efectiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro)

 După citirea acestor definiții rezultă că eficace, eficient și efectiv este cam același lucru. Deci, sunt sinonime… După logica (mea) personală, după sensurile pe care le au aceste cuvinte în alte limbi, cele trei cuvinte nu sunt, și nu pot fi sinonime. De aici și deraierile traducătorilor bine intenționați… Dar, cei pe care i-am atenționat în legătură cu folosirea greșită a unora dintre cuvintele de mai sus mi-au reproșat imediat: DEX ul stabilește cum e corect! Iar DEX ul nostru ne spune că merge oricum, că ”merge și-așa”. După logica strâmbă a motivării acceptării unor cuvinte și sintagme pe criteriul intrării lor în uz, abia intratul în limba română pleonasm ”mijloace media” a primit din partea Academiei certificat de ne-pleonasm… În timp ce, credeam eu, tocmai era momentul taxării sintagmei în cauză ca pleonasm. Cu alte cuvinte, neregulata limbă română corespunde perfect naturii năbădăioase și neascultătoare a românului verde care iese oricând din încurcătură (șmecherește!) cu celebra scuză/ explicație: ”merge și-așa”.  Dacă într-un text literar  nuanțele unor cuvinte nu au consecințe foarte serioase, într-un text tehnic, economic, sociologic etc. consecințele pot fi derutante, dacă nu chiar dezastruoase. Pun pe seama confuzionismului academic românesc, pe care l-am criticat în zeci de articole și studii, consecințe negative grave cum ar fi: clasa politică ineptă și needucată care ne fericește de decenii, prăbușirea calității educației și a respectului față de profesori, cercetători, de textul scris în general și de intelectualitatea română în special. Dacă toate aceste consecințe vor lăsa indiferenți pe cititori, specialiști și/ sau decidenți, măcar să nu ne mirăm de descompunerea (nu doar culturală) ce ne așteaptă.

 Nu mă erijez în deținător de adevăruri absolute, nu am motive personale de a-mi face sau de a căuta publicitate; doresc doar să primeze competența în fața imposturii, logica în fața superficialității și armonia limbii în fața stricătorilor de limbă.

Liviu Drugus

Miroslava, 26 februarie 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Două ANEXE:

Anexa 1:  transcrierea dialogului de pe pagina de FB a dlui RC

Anexa 2: Articolul dnei Rodica Zafiu, publicat în România Literară

Anexa 1

R.C.:  Dragii mei, în românește se spune:

- ”Bună seara!” și nu ”O seară bună!”
- ”La mulți ani!” și nu ”Mulți ani vă urez!”
- ”Ce mai faci?” și nu ”Cum ești?”
- ”Poftă bună!” și nu ”Să aveți poftă!”
- ”Iau masa cu prietenii” și nu ”Servesc masa cu prietenii”
- ”Are sens” și nu ”Face sens”.
Asta ca să nu ne lăsăm cotropiți de snobisme de la supermarket care indică absența lecturilor în adolescență.

23.02 – Addenda pentru postarea de ieri (la cererea telespectatorilor):

- “ne concentrăm” şi nu “ne focusăm”
- “avem o ţintă, un obiectiv” şi nu “avem un target”
- “tendinţă” şi nu “trend”
- “ceva de tipul ăsta sau de genul ăsta” şi nu “ceva de genul”
- “am experienţă în acest domeniu” şi nu “am expertiză în acest domeniu”
- “am făcut/depus o cerere/dosar” şi nu “am aplicat”
- “descarc” şi nu “dau jos”
- “cunosc oameni noi” şi nu “socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului)

   LD: de acord cu aproape toate (cu excepția ultimului). A socializa nu înseamnă a trece în proprietatea statului (avem pentru asta a etatiza). Cu adjectivul ”social” și verbul ”a socializa” sunt lucruri de discutat. Pentru că sunt inducătoare în eroare, respectiv fiecare înțelege ce vrea din sintagmele cu ”social” în coadă, eu nu le mai folosesc deloc și recomand, ori de câte ori am ocazia, să nu fie folosite.

LD: Un exemplu de confuzionism academic generat de utilizarea (în exces!) a ”socialului” și a derivatelor sale: ”În orice societate, educația morală şi socializarea constituie principalele procese prin care se asigură atât conformitatea tinerilor/adulților faţă de normele, regulile şi valorile sociale, cât şi prevenirea „devierii” de la acestea. Prin aceste fundamentale procese, Societate îşi menţine stabilitatea (establishment-ul) şi funcţionalitatea.

Şcoala românească transmite o diversitate complexă şi o multitudine de cunoştinţe şi informaţii, însă nu mai asigură ceea ce este esenţial: e d u c a ţ i a m o r a l ă. Educaţia morală asigură funcţionalitatea unui regim democratic autentic şi a statului de drept”.  Adrian Ibiş, Sociologie (manual), Pansofia, Bucureşti, 2013, pp.69-70

R.C.: Domnule Druguş, nu folosiţi logica personală, ci DEX-ul, vă rog.

L.D.: cu DEX ul și cu oamenii de” știință” din filologie sunt lămurit…  Dacă nu folosești logica personală, atunci ce rost are să folosești/ folosim logica altora? Nu știu la care logică să fac apel, a lui Răzvan sau a DEX ului ca să mă lămurească ce logică permite construcția următoarelor sintagme, în care ”social” ar trebui să aibă cam același sens: ”capital social”, ”ajutor social”. ”economie socială”, ”știință socială”.. etc. etc. Am câteva sute de sintagme care conțin ”social” și care conferă atributului ”social” mereu alt sens… Curat logică, curat știință a limbii…

RC: Îmi pare rău că v-au dezamăgit specialiştii în domeniu, rămâne să mă convingeţi că deţineţi o autoritate superioară. Vă consolez cu amănuntul că şi eu, în medicină, aplic standardele internaţionale în dauna logicii proprii, mai cu seamă dacă am o dispoziţie proastă sau e o zi ploioasă.

LD: Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii. Recunosc, am un defect mare: nu suport dogmatismul, indiferent dacă am diaree sau constipație, dacă plouă sau e soare afară. Desigur, m-am gândit mereu că dacă nu se acceptă opinii proprii în medicină, ce rost ar mai avea cercetarea, articolele cotate ISI sau gradele didactice… în medicină. Toți știu câte ceva, dar doar strict conform Bibliei lui X sau Y. Dar, cred că, în loc să discutăm a cui logică este mai bună, a dogmaticilor sau a cârcotașilor/ inovatorilor, mai bine să dăm voie capetelor noastre să cugete. De fapt, chiar ăsta era rostul intervenției mele: să vedem ce sens dom cuvintelor, sintagmelor etc. Adesea, lingviștii, constată, resemnați, câte o aireală lingvistică și așteaptă, resemnați, să se trezească din beție idioții de la Academie… Știți, noi știm că nu e prea corect, dar dacă Academia… Hai sictir Academie dormitor! Pe scurt, ești de acord că socializare nu e totuna cu trecere în proprietatea statului? Sper că ai glumit când mi-ai cerut să demonstrez că sunt o autoritate superioară… Cum vrei să-ți dovedesc? Cu diplome, cu titluri, cu calitatea de membru al Cacademiei, sau cu logica personală? Scuze, că m-am aprins puțin, dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că nu tac…

RC: Păi cercetarea şi articolele ISI nu-s totuna cu părerea lui nea’ Vasile care se crede logic. Dacă nu ar exista autorităţi în diverse domenii, atunci orice Gâgă ar aplica regulile lui. Cu viaţa omului şi cu simbolurile naţionale nu ne putem juca. Cu “opiniile proprii” în medicină aţi dat-o rău în bară pentru că nu putem trata bolnavii după opiniile din articole (de obicei contradictorii) decât după ce sunt acceptate ca standard. Cu limba română nu merge precum cu economia politică, ea nu se schimbă odată cu regimul politic. Iar “socializare” înseamnă ce scrie în DEX, nu ce crede tanti Miţa după cumătrie.

LD: Bravos națiune! Te-ai deșteptat! Acum e clar că economia politică nu e cum vrea tanti Mița Baston sau nea Gogu de la farmacie. Și cu cercetarea e cam clar. Dacă standarde nu ”e”, nimic nu e… Am auzit de unul nea Vasile Einstein care a contestat mecanica newtoniană. Măi, și ce i-au făcut standardologii… Păi omul nu era deloc în standarde… Cu articolele ISI, cred că ai dreptate. Astea se cumpără la kilogram și apoi se cumpără și revista dacă e nevoie… Ne-a Vasile nu are nevoie de părerea lui DEX sau d(y) ca să-și probeze vreo descoperire. Este ca și cum ai cere parlamentarilor să voteze reducerea numărului de parlamentari. Sau să-i ceri sefuțului de departament voie să-i spui că-i prost și că a ajuns acolo cu pile sau curvăsăreală. Nu generalizez, dar nici generalizarea standardelor nu mi se pare ok… Dau și eu un exemplu: mijloace (mass) media erau un pleonasm de toată frumușața… Politrucii care au ajuns șefi de catedră la Comunicare, foloseau pleonasmul cu grație… N-am ce face (eu, Gâgă), ca un nea Vasile ce sunt, și zic (nu spun): e pleonasm bre! După care, s-au pus în mișcare logicile impersonale ale cacademicienilor, iar cacademia română a decis că pleonasmul nu e pleonasm. Logic, nu? Desigur, tanti Mița și cu nea Vasile care au scris cărți cu pleonasmul în titlu au jubilat: s-au scărpinat pe burtă și au zîcut: nooo, așeee! Deci logica după care se stabilesc pleonasmele a murit, trăiască logica de partid, de gașcă etc. Mi-a plăcut afirmația ”Cu viața omului și cu simbolurile naționale nu ne putem juca”. Așa or zîcut și plastografii de la știința (!) comunicării și a ”mijloacelor media”… Și cu exemplul că s-ar putea trata bolnavii după opiniile lui X sau Y iar nu e ok. Eu nu am zis că tot ce scrie prin articolașele ISI trebuie aplicat. Dimpotrivă…Eu zic că dacă ai o idee nouă, pe care o verifici în n+1 situații, ai certitudinea că e un lucru bun, atunci nu mai aștepți să vină Gogu de la Cacademie să spună: bravo nea Vasilea, noi suntem proști, da matale ești deștept și meriți locul meu la cacademie. Uite io mă dau deoparte și vino matale să spui cum e cu noul standard… Mai va…

L.G.:  finally, someone who still knows the correct Romanian language rather than the weird version “implemented” in the last 20 years (for those of you who don’t speak Romanian). Mind you, the English language has its fair share of new fangled words/expressions that don’t make sense to those of us who were taught in the “old days”…

LD: the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

L.G. : the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

LD: @Lory Gray: Sure, DEX is a good start for teenagers, not for creative people… U r right to say teachers r guilty for permitting such bizarre innovations. I hate them too. As I hate ”mass media means”. ”Social” is a ”good for all” word, as well… A lot of idiot phrases that contain the word ”social” may be eliminated without any loss. We may say ”capital”, instead of ”social capital”, ”help” instead of ”social help” etc. I need a clear and logical language not a sophisticated (and futile) one..

RC: )))))))))))) Cine nu face faţă la meciul din divizia A îşi face meciul lui, în cartier, sacrificând coerenţa şiragului de mondenităţi fundamentale prin strecurarea, iată, (şi) a unor aspecte teoretice.

O parte dintre cei prezenţi la lungul dialog de aici ori care doar l-au citit, fără să poată interveni, au deschis o şuetă umoristică în care, pornind de la exagerări cum ar fi că această postare îi “urecheşte”, fac mişto de conţinutul ei şi de suportul argumentativ literar pe care l-am invocat; adică nu contează cum scrie Marin Preda, contează cum comunic eu la corporaţie. Nu m-a deranjat, ba chiar consider că este benefic ca discuţia să fie purtată pe mai multe planuri şi la mai multe niveluri, în felul ăsta crescând şansa ca respectul pentru limba română să fie readus în prim-plan. M-au deranjat doar vreo două domniţe care prin faţă sunt numai miere şi pe la spate se umflă de râs la adresa spălăcitului. Am şi la Iaşi vreo două. Păi ori suntem feisbuciste, ori nu mai suntem :)))

 A.S. : Păi, Răzvan, cei care jonglează cu termeni ca “superioritate” ar trebui să ştie că oamenii nu sînt egali. Doare, dar e adevărat!  În plus, aici e vorba despre cunoaşterea limbii române sau despre necunoaşterea ei. În rest, trăiască troţkiştii corporatrişti!

R. C.  Eu nu mă simt superior ca om, mă simt superior doar la cunoştinţele în anumite domenii. Printre care şi limba română. E o idee proletcultistă aceea că poţi bate bărbunca zeci de ani şi apoi să fii capabil de a conversa de la egal la egal într-o dispută tehnică sau culturală. Păi atunci la ce-ar mai folosi învăţătura?

LD: Am înțeles că DEX ul este farul călăuzitor în materie de limba română. OK, dar în DEX nu se definește socializarea drept trecere în proprietatea statului. Nu țin neapărat să am dreptate, dar cred că există riscul ca unii cititori ai acestui dialog să ia de bună definirea socializării așa cum a fost ea explicată în chiar mesajul de plecare a acestui dialog (R.C.:”socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului). Vezi:http://dexonline.ro/definitie/socializare

R.C.:  Dmnule, căutaţi verbul “a socializa”, nu substantivul “socializare”. Devine obositor dialogul cu dumneavoastră.

L.D: Dacă verbul ”a socializa” desemnează un lucru, iar substantivul ”socializare” desemnează cu totul alt lucru, asta deja pune sub semnul întrebării seriozitatea celor care au scris DEX ul. Sensul prim (din DEX) pentru ” a socializa”, acela de ”a trece în proprietatea statului” este contrazis de toate celelalte definiții de mai jos care fac trimitere clară strict la proprietatea socialistă. Și mai există un bun motiv pentru a desfide DEX ul: pentru autorii acestui op ”socializare” și ”a socializa” se referă îndeosebi la ”mijloacele de producție” din proprietatea socialistă. Oricine citește aceste explicații înțelege că DEX ul actual este o copie ușor modificată a dicționarelor de dinainte de 89 când totul era încărcat cu ideologie și terminologie socialistă/ comunistă. S-au cosmetizat astfel nu doar dicționare ci și cărți/ cursuri care au șters doar cuvântele socialist, comunist/,al întregului popor etc. și în rest au lăsat totul neschimbat, îndeosebi logica și esența explicațiilor. Este, cred, una dintre cauzele care plasează România pe locul pe care îl știm în Europa. Îmi cer scuze pentru faptul (obositor) de a insista, dar dacă nu ducem explicațiile până la capăt nu ne onorăm crezurile pedagogice și de cercetare. (chiar dacă atât eu cât și alții am adoptat și un stil ceva mai liber, nu neapărat academic).

RC: E clar că nu vă pricepeţi, aşa zice să renunţaţi, am obosit…

LD QED!

C.C.: În afara de ” servesc masa” si ” face sens ” ( acum intilnit ), folosesc de ceva vreme toate expresiile din lista in ambele forme, deja in mod firesc. Si acum socializez putin  http://www.romlit.ro/socializare.

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

Redau conținutul integral al articolului semnat de prof Rodica Zafiu în România Literară în anul de grație 2006

 

Un cuvînt emblematic al perioadei de după 1989 este desigur verbul a socializa: mai ales pentru că sensurile şi utilizările sale curente contrastează în mod cît se poate de spectaculos cu cele care îi erau atribuite înainte, în perioada în care socialul era dominat de asocierea cu termenii politici socialist şi socialism. Definiţia din DEX 1996 păstrează de altfel reperele ideologice ale trecutului, indicînd două sensuri pentru verbul a socializa: (1) “a trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată” şi (2) “(despre muncă, producţie) a dobândi un caracter social datorită dezvoltării forţelor de producţie”. Definiţiile sînt total derutante pentru cineva care întîlneşte cuvîntul în contextele actuale tipice, de exemplu: “Socializează şi fii veselă, ca să crape el de ciudă şi vei vedea ce bine e cu prietenii alături. Invită vecini sau cunoştinţe acasă la tine la nişte clătite” (club.neogen.ro). Ca în multe alte cazuri, peste un sens vechi, în parte preluat din franceză, în parte filtrat de constrîngerile ideologice ale vremii, s-a suprapus în ultimii ani un sens împrumutat din engleză, prin calc semantic; în plus, s-au produs şi extinderi semantice prin folosirea intensă şi adesea imprecisă a termenului în registrul familiar. De fapt, dicţionarele franţuzeşti indică pentru cuvîntul socialiser sensuri predominant politice – “a trece în proprietate colectivă”, “a face să devină socialist” – dar şi unele mai largi: “a adapta la viaţa în societate, la raporturile sociale”. Acestea nu lipsesc nici între semnificaţiile pe care le are în engleză verbul to socialize; doar că li se adaugă şi altele, mai concrete: “a organiza participarea în grup la ceva”, “a face parte, în mod activ, dintr-un grup social” etc. A socializa e la origine un termen de specialitate, din limbajul sociologiei şi al psihologiei, dar a devenit, ca şi derivatul său substantival socializare, un bun general al jargonului vieţii moderne, un cuvînt la modă pentru a desemna stabilirea de contacte umane. Evident, s-a impus şi dintr-o necesitate: nu exista un singur cuvînt care să acopere ideea de “a fi împreună cu alţii”, în opoziţie cu “a fi singur”. De la generalitatea acestui concept se coboară însă, brusc şi adesea comic, la situaţiile concrete în care a socializa devine un simplu substitut pentru acţiuni care ar putea fi foarte uşor denumite şi altfel.

Verbul a socializa se foloseşte în română (cu acest sens recent) în primul rând ca verb intranzitiv (într-o construcţie mai apropiată de sursa engleză şi deci percepută ca fiind corectă): “Socializează în interes de serviciu!” (cariereonline.ro); “(târgul) este locul în care localnici sau venetici, producători, cumpărători sau simpli ”gură-cască” intră în contact, socializează ” (muzeulastra.ro). Verbul poate avea un complement introdus de prepoziţia cu: “Radu Florescu nu socializează cu preşedinţii companiilor importante sau cu persoane din guvern” (iqads.ro, interviu, 12.07.2006); “stresul la locul de muncă ridică în mod semnificativ tensiunea sângelui în rândul bărbaţilor care lucrează în corporaţii, mai ales în cazul acelora care nu socializează bine cu colegii lor” (sanatatea.com). Foarte interesantă este însă transformarea sa în verb reflexiv: care marchează o participare mai intensă (reflexiv intrinsec, cu sens “dinamic”), sau un sens reciproc, construcţie apărută după modelul altor verbe (a se duce, a se distra, a se juca, a se întâlni, a se împrieteni etc.) şi ca o tendinţă puternică a românei populare şi familiare: “Parlamentarii şi miniştrii liberali se socializează la Sinaia” (titlu, în Gândul, 31.01.2006 ; “Copiii (…) sunt asistaţi la teme de personal calificat, se socializează, se joacă” (gradinitebucuresti.ro). Varianta reflexivă are o conotaţie populară care îşi asociază eticheta “incult”: “socializează-te omule!” (forum.md); “Socializează-te acolo unde şi când poţi” (lumeapiticilor.ro).

Lărgirea semantică nu s-a produs doar în română, ci este în cea mai mare parte preluată; la noi, ca şi în alte limbi, prin folosirea termenului a socializa se vizează o anume “înnobilare” a unor realităţi banale, tratarea în cheie “ştiinţifică” a unor acţiuni cotidiene. A socializa devine astfel un fel de eufemism (adesea folosit ironic) pentru acţiuni ca: a sta de vorbă, a bârfi, a merge la petreceri, a bea cu prietenii, a stabili relaţii amoroase etc.: “Acum de bon ton nu mai e să spui ”hai să bârfim”, ci ”hai să socializăm, dragă” (Jurnalul Naţional = JN, 3.10.2005); “Până la sosirea primului tren, am socializat” (JN, 14.08.2006); “Oricum, dacă se văd mai des la şedinţele de guvern, poate că dnii Băsescu şi Tăriceanu ”socializează” mai bine şi încep să comunice mai mult” (Curentul, 23.12.2005); “prietenii şi tovarăşii săi beau şi socializează prin baruri” (foodandbar.ro); “vara, cînd oamenii socializează pe malul mării, sub clar de lună” (menshealth.ro) etc. Aceeaşi evoluţie semantică se produce şi la substantivul socializare: “Liberalii şi democraţii vor să rezolve problemele din Alianţă cu o socializare la cârciumă” (EZ 28.08.2006).

O explicaţie a succesului termenilor a socializa şi socializare stă în faptul că aceştia conferă aspectul de ocupaţii serioase, intenţionate, planificate, micilor plăceri care ar fi fost condamnate de o etică severă a muncii.

O extindere a sensului celor două cuvinte priveşte şi relaţiile stabilite de animale, între ele sau cu oamenii: limbajul tehnic – “Socializează-ţi câinele! Socializarea este foarte importantă şi se face încă din primele luni de viaţă ale căţelului” (animalutze.com) – alunecă uneori în comedie: “Normele UE se preocupă şi de modul în care se socializează porcii” (cotidianul.ro).

 

 

 

Cu inteligența pre prostie călcând


(însemnări pe marginea spectacolului ”Cum am devenit stupid” care a avut loc la Teatrul Național din Iași, la 9 februarie 2014. Regia și dramatizarea de Irina Popescu Boieru, după romanul ”M-am hotărât să devin  prost” de Martin Page, București, 2004, după originalul francez ”Comment je suis devenu stupide”, Paris, 2001). 

 

Despre relativitatea inteligenței și prostiei citind cartea lui Martin Page și montarea Irinei Popescu Boieru. Să pui în discuție prostia și formele ei este, cred, strict apanajul oamenilor foarte inteligenți. Cei doar aparent inteligenți (în primul rând, intelectualii cu diplome de intelectual) vor putea avea – despre prostie și opusul ei, inteligența – opinii foarte ferme și curajoase de genul ”Mda… Unii zic că… că…., alții zic că… că…”. Ok, curajul de a pune sub lupă (in)utilitatea cunoașterii/ gândirii tocmai în plină Eră a cunoașterii/ Eră a informației, la început de mileniu trei, a fost concretizat, paradoxal, tocmai într-o carte (biblos) – simbol al cunoașterii/ informării. Cartea este intitulată ”Comment  je suis devenu stupide” (Paris, 2001), carte care îl clasifică, prin vânzări, traduceri și premii, pe autorul francez Martin Page în rândul scriitorilor inteligenți de succes. Să devii celebru și premiat european chiar de la prima carte, scrisă la 25 de ani, eroul cărții fiind autorul însuși, nu este apanajul oricărui intelectual, oricâte diplome și doctorate ar avea, sau în oricâte Asociații ale scriitorilor este membru. Să pui inteligența sub semnul întrebării și să ai succes cu o carte inteligent scrisă, asta da probă de inteligență autentică! Am făcut o prezentare/ analiză/ recenzie de 15 + 2 = 17 pagini (prima parte!) a acestei cărți de 140 de pagini în articolul intitulat ”Cu prostia pre inteligență călcând” (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/). Am pus, în titlul acelei prezentări a cărții, prostia în prim plan dorind să sugerez că prostia este aceea care încearcă (uneori cu succes, alteori nu) să calce în picioare inteligența (”Cu prostia pre inteligență călcând”) deoarece lecturând cartea am fost mereu impresionat de cantitatea de prostie pe care o putea emite un om inteligent pornind de la o ipoteză evident falsă, aceea că doar prostul e fericit, iar inteligentul nu. Nu voi mai insista aici asupra cărții (recenzia va avea și o a doua parte, așa încât cartea va fi întoarsă pe toate părțile…). Citirea cărții mi-a fost inspirată de aflarea iminenței jucării piesei (dramatizate și regizate de Irina Popescu Boieru) cu exact titlul francez tradus în românește: ”Cum am devenit stupid” . După vizionarea premierei (9 februarie 2014) am rămas impresionat de cantitatea de inteligență pusă în operă de autor, regizor, dramaturg, scenograf, actori etc. în demonstrarea faptului că, în pofida oricâtor prostii mai fac oamenii, inteligența va ieși inevitabil victorioasă! Este ca în zicala ”oricât ar fi gâtul de lung, tot capul e deasupra”. Drept urmare, am inversat logica și titlul acestui articol pe marginea premierei de la TNI, punând inteligența la locul ce i se cuvine: ”Cu inteligența pre prostie călcând”. Această inversare mai are un rost: relativizarea celor doi termeni, o chestiune postmodernistă pe care mi-o asum. Inversarea invită la o regândire a ceea ce este prostie și inteligență, cu alte cuvinte regândirea a ceea ce este gândire bună sau rea, sau mai pe scurt, ce este bine și ce este rău să facem cu viețile noastre și pe parcursul lor. Totodată, fapt subliniat apăsat și în carte, sugerat discret și în spectacol, definirea celor doi termeni ține de scopurile alese și de mijloacele folosite, precum și de compatibilitatea/ adecvarea/ armonia etc. dintre scopuri și mijloace, rezultat care poate fi… bun sau rău, adică acceptabil sau nu. Intim conexat discuției despre inteligență și prostie, respectiv a relativității cvasiabsolute a celor doi termeni, este și posibila analiză referitoare la cum au ales britanicii să denumească serviciile lor detectiviste de depistare a criminalilor și dușmanilor statului cu cuvântul ”intelligence”. Adesea, inteligența și prostia se îngemănează în aceste servicii, de unde și concluzia că cele două concepte sunt (foarte) relative.

Subiectul și ingredientele piesei. Concentrat într-o singură frază subiectul piesei (evident, și al cărții) se referă la drama unui intelectual superdotat care își pierde busola exact la granița dintre rostul cunoașterii și rostul vieții. O spune chiar eroul principal, Antoine, alias autorul cărții autobiografice: ”E bine să gândești, dar trebuie să profiți de viață”. Orice falie între gândire și simțire/ viețuire poate deveni, pentru oricine, dramatică. În cazul lui Antoine, acesta – disperat de lipsa de finalitate a noianului de informații pe care și le-a băgat în cap – hotărăște că este preferabil să fii mai prost decât să fii inteligent. În consecință, eroul nostră decide să se prostească, respectiv să inverseze logica lucrurilor: dacă prostia te face fericit, hai să fiu și eu fericit, prostindu-mă. Voi ”povesti” piesa urmărind trei coordonate: locurile (spațiul), oamenii și acțiunile lor derulate în timp. De altfel, am preluat asta chiar din tehnica narativă a lui Martin Page, care, în chiar primele trei paragrafe ale cărții sale, delimitează narațiunea în dimensiunea triadică spațio-temporal-acțională: garsoniera, îmbătrânirea accelerată, scrierea unui manifest. Spațial, acțiunea piesei se derulează în locațiile unde urma să se desfășoare dezinteligentizarea: 1) barul (unde un alcoolic, Leonard, urma să-l ajute pe Antoine să devină alcoolic pentru a putea, apoi, să aibă și el un scop în viață: dezalcoolizarea); 2) spitalul (unde iese din coma alcoolică, fuge de doi ipohondri – unchiul Joseph și mătușa Miranda – și  îi intră în cap ideea sinuciderii, inspirat de o sinucigașă ”profesionistă”); 3) sala cu cursurile de sinucidere, ținute de profesoara Astanavis; 4) cabinetul doctorului Edgar – unde i se refuză lui Antoine lobotomia, dar i se oferă medicația psihotropă și euforizantă, Heurozac; 5) sediul societății de brokeraj a lui Raphael; 6) firma de aranjamente matrimoniale unde doamna Yolande ține evidența statistică a acuplărilor posibile; 7) garsoniera golită de mobilier pentru plata datoriilor și, în fine 8) parcul unde are loc și deznodământul fericit al nefericitului experiment la care s-a supus singur Antoine, deznodământ (happyend) care îl găsește pe Antoine cu o poftă suplimentară de viață, de libertate, de iubire. Locațiile amintite au menirea de a asigura punerea în practică a mijloacelor  (respectiv a acțiunilor) la care hiperinteligentul Antoine s-a gândit că l-ar putea ajuta să-și atingă scopul, respectiv să devină mai puțin inteligent, adică să devină prost/ stupid. Aceste mijloace sunt: alcoolismul, spitalizarea, sinuciderea, medicația psihotropă alopată, desfrâul financiar, desfrâul sexual (refuzat de Antoine, el fiind deja pe calea cea bună a revenirii la normalitatea inițială). Practic, derularea acțiunii arată că și hiperinteligenții pot lua decizii greșite, dacă pornesc de la premise greșite. Mijloacele care au fost alese de eroul principal nu sunt adecvate scopului, cu concluzia că managementul personal practicat de Antoine a fost unul cât se poate de prost, tocmai prin neadecvarea scop-mijloc, dar și prin proasta alegere a scopului, urmată de proasta alegere a mijloacelor. Locațiilor și mijloacelor amintite li se afixează personajele menite să asigure punerea în operă (în acțiune) a mijloacelor imaginate de bietul Antoine, bolnavul de inteligență excesivă.

Spectacolul și personajele sale. În chiar primplanul primei secene apare viitoarea prietenă a lui Antoine (din finalul piesei), Clemance, apoi prietenul lui Antoine, numitul Ganja (jucat cu aplomb juvenil și cu implicare amicală autentică de Radu Ghilaș), prezent în majoritatea fazelor experimentului de dezinteligentizare a lui Antoine. Tot în prim planul primei scene apare și ”profesorul de alcoolism” Leonard, interpretat (ca un bețiv notoriu ce nu este) de tot mai apreciatul Constantin Avădanei.  Spectatorii, entuziasmați de spectacolul tragicomic de înalt dramatism, nu vor uita multă vreme pe doamna Yolande, îngerul păzitor al stabilimentului de întâlniri ”matrimoniale” interpretat(ă) magistral de Georgeta Burdujan (care a interpretat și rolul profesoarei de la cursul de sinucidere), dar și pe tripleta formată din: Haruna Condurache (o prezență mereu dinamică, tranșantă, clară, spontană și pasională), Oana Sandu (cea care oferă echilibru, grație, calm, raționalitate și precizie), Brândușa Aciobăniței (savuroasă, pisicoasă, lunecoasă, insinuantă și cu un registru larg de superbe mimici) care au interpretat câte două sau chiar trei personaje din piesă, Brândușa Aciobăniței bătând recordul la interpretări multiple. Tot în lista personajelor ”feminine” amintesc aici pe una/ unul (mie mi s-a părut a fi chiar de genul …”neutru”) dintre cursantele/ cursanții la cursul de sinucidere, excelent interpretat(ă) de … Constantin Avădanei, într-un foarte reușit travesti. În final, șirul prezențelor feminine este încheiat de Andreea Boboc, personajul care a apărut în chiar prima scenă, ”specializată” pe roluri de mireasă (în ”Pălăria florentină”), prietenă și îndrăgostită (în cazul de față).  Din galeria personajelor masculine și-a onorat blazonul Emil Coșeru (unchiul Joseph și doctorul Edgar), iar marele finanțist falimentar a fost jucat (ușor crispat, dar destul de convingător) de Radu Homiceanu. L-am lăsat la urmă pe tânărul intelectual hiperinteligent de 25 de ani, Antoine, interpretat cu abnegație și dăruire, cu conștiinciozitatea specifică hiperinteligentului personaj de către Cosmin Panaite, un tânăr ce a corespuns întrutotul celui pe care mi l-am imaginat citind cartea. Un merit suplimentar pentru tânărul actor provine și din prezența pe scenă în fiecare secundă din cele aproape două ore cât durează spectacolul. Per ansamblu, un număr de 21 de personaje au fost interpretate cu brio de zece actori (cinci bărbați și cinci femei) cu implicații directe asupra efortului depus de actori, dar și cu o economicitate oricând binevenită la vremuri de criză. Aș spune că parcimoniozitatea în consumul de mijloace scenice ar putea clasa spectacolul printre cele cu eficiență ridicată, eficacitatea fiind deja asigurată de calitatea scenariului, regiei, scenografiei și jocului scenic.

Scenografia, muzica și decorurile. Fatalmente, textul piesei este cu mult mai scurt decât textul cărții, ceea ce presupune un proces de selecție, de sinteză, de concentrare a imaginilor descrise în carte în scene(te) care să păstreze sau chiar să amplifice mesajele și emoțiile oferite de carte. Aici a intervenit nevoia imperioasă a completării/ cooperării regiei cu scenografia (semnată de Marfa Axenti), cooperare inteligent pusă în operă în cazul acestei binevenite montări. Concentrarea textului cărții la cel mult o treime face însă mult mai facilă și fluidă urmărirea acțiunii, a logicii interne a construcției narative, ceea ce asigură un bun succes la public (1). Aceleiași Marfa Axenti i se datorează decorurile – domeniu unde nu s-a făcut economie de mijloace digitale. De altfel,  în bună tradiție postmodernă și postfilmică scenografia montării de la Iași a apelat consistent la tehnicile digitale care au ajutat mult la transpunerea scenică a ideilor cărții (imaginile cu Parisul vechi, cu incidentul automobilistic din final etc.). Așadar, pe când un Teatru Postscenic?

Regia și dramatizarea. Revenind la spectacolul de teatru trebuie precizat de la început cui i se datorează, în primul rând, punerea în scenă a unui subiect de roman deja celebru. Evident, ”capul” responsabil de toată această minunată întâmplare este al regizoarei-dramaturg Irina Popescu Boieru, căreia nu-i pot bănui deloc o inteligență inferioară autorului francez. A ”mirosi” un text literar care se poate transforma în piesă de teatru și chiar a făptui transformarea nu este chiar un lucru ușor. Tot Irinei Popescu Boieru i se datorează și muzica bine aleasă și dozată. Mulți dintre cunoscuții care au citit cartea mi-au mărturisit că nu-și puteau imagina cum ar putea fi transpusă scenic acțiunea unei cărți cu un bogat conținut filosofic.  Amintesc, în context, că I.P.B. este ”vinovată” pentru ”Pana de automobil”, dar este și autoarea dramatizării și regizării cărții lui Ray Bradbury, ”451 grade Fahrenheit”, pusă în scenă tot la Naționalul ieșean sub titlul ”Focul” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/). Am amintit și scenarizările anterioare pentru a deduce că ne putem aștepta, în viitor, la alte asemenea reușite, experiența acumulată garantând abordări tot mai curajoase și benefice în plan artistic. (O mică digresiune: oare de ce ”capul” este folosit mai mult în sens peiorativ-negativ decât pozitiv? Exemple: ”capul răutăților”, ”capul răscoalei”, ”il capo di tutti capi” etc.).

Regia și-a făcut cu brio datoria, oferind iubitorilor de teatru o piesă care îmbină înțelept spiritul (auto)critic/ autoanalitic cu cel ludic. Trebuie însă să mărturisesc că mai pe gustul meu (tot subiectiv!) ar fi fost câteva ușoare nuanțări la nivel lingvistic și semantic. Acestea se referă la denumirea afrodisiacului antidepresiv numit în carte Heurezac, o combinație dintre francezul ”hereuse” (fericit) și binecunoscutul antidepresiv Prozac. Varianta engleză a cărții lui Martin Page a înlocuit această denumire (cu semnificație strictă pentru francezi sau pentru francofoni veritabili) cu denumirea de Happyzac. Dar și pronunția scenică ”eurozac” făcea trimitere mai mult la ”euro” decât la ideea de fericire (artificială, desigur). Personal, aș fi cutezat să folosesc denumirea de Feri(ce)zac sau chiar Feri(ce)zepam, denumiri care fac trimitere directă la starea de fericire (mult dorită de nefericitul Antoine). O a doua nuanțare se referă la sintagma ”rentabilizarea avantajelor”. În carte, cuvântul ”avantaje” nu se referă la beneficii financiare, ci la înzestrări umane naturale. Rentabilizarea acestor înzestrări avantajoase este o expresie nepleonastică. În schimb, în economia piesei, date fiind hiperconcentrările textuale, nuanța de zestre/ dotă/ dotare nativă s-a pierdut, astfel încât ”rentabilizarea avantajelor” suna ca și ”rentabilizarea beneficiilor” adică pleonastic. Sala nu a reacționat la această imprecizie lingvistică, dar dacă…? În fine, tot ca o subiectivă sugestie, nu neapărat legată de dramatizare și de regizare, mă voi referi la titlul piesei și al cărții. ”Comment je suis devenu stupide” a fost tradus de către Adriana Gliga prin ”M-am hotărât să devin prost”. Irina Popescu Boieru a optat pentru o traducere cât mai apropiată de original și așa s-a ajuns la denumirea piesei ”Cum am devenit stupid”. Știu că traducerile vor fi mereu supuse criticilor și, eventual, îmbunătățirilor. Personal aș fi tradus, mai aproape de spiritul cărții (dar ceva mai puțin comercial, recunosc) prin ”Cum m-am prostit” profitând de nuanța românească a verbului ”a se prosti” care sugerează ludicitatea, nu inepția și dobitocia sugerate de cuvântul ”prost”.

Dincolo însă de aceste nuanțe, importante sau nu, montarea scenică a piesei ”Cum am devenit stupid” este un succes ieșean deopotrivă regizoral, scenografic și actoricesc, unul care va aduce nu doar un număr mare de spectatori, ci și necesarele autointerogări referitoare la sensul vieții, al cunoașterii și al tehnologiilor nu întotdeauna prietene omului.

P.S. Dincolo de discuția referitoare la spectacolul din 9 februarie aș sugera conducerii Teatrului Național din Iași să ofere amatorilor de teatru posibilitatea de a vedea și spectacole matinale, nu doar nocturne. Motive există, iar consecințele sunt multiple. Spre exemplu, creșterea numărului de spectatori poate spori punctajul realizat în vederea desemnării Iașului drept capitală europeană a culturii. Acest punctaj se obține raportând numărul de spectacole și de spectatori la populația municipiului. Unii ieșeni s-au supărat pentru că, în urmă cu câțiva ani, Iașul era sub orașe ca Bistrița și Gheorghieni, neștiind că asta se datora tocmai acestui indicator.

(1)    Deja îmi imaginez ce film de succes s-ar putea realiza cu textul cărții lui Martin Page, desigur cu gândul la posibilitățile tehnice suplimentare ale cinematografiei postfilmice (ca să folosesc titlul cărții ”Cinematograful postfilmic”, semnate de Mircea Deacă, titlu preluat, probabil, de la Garret Stewart  autorul cărții ”Framed Time. Toward a Postfilmic Cinema” (2007). O scurtă prezentare a acestei cărți se găsește la:  (http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/F/bo5378418.html. O (prea) scurtă prezentare a cărții autorului român (”Cinematograful Postfilmic”) se găsește la: http://revistacultura.ro/nou/2014/02/mircea-deaca-cinematograful-postfilmic/

Liviu Druguș                         www.facebook.com/liviu.drugus    liviusdrugus@yahoo.com

Miroslava, 11 februarie, 2014

Cu prostia pre inteligență călcând (I)


Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)

 

Motto-uri:

”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.”  (Jean Piaget)

Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)

qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)

Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)

 

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)

Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)

 

 

 

*Eu, prost?!

* Unde-i minte-i și prostie

* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește

* Inteligența  poate însemna și autoasumarea prostiei

* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai  există șansa revenirii

* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă

* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere 

 

CUPRINS

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

1 Despre autorul francez Martin Page

2. Martin Page este un scriitor postmodern

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.

II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).

II 3  Despre schimbare.

II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.

II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000

III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic

III 3  Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului

III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

III 5 Deconstrucția romanului

 

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

 

I. 1.  Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/  Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page

Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?

MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.

LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?

MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…

LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.

MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.

LVR: Când aţi început să scrieţi?

MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.

LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?

MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.

LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?

MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.

LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?

MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.

LVR: Aveţi un psihanalist?

MP: Nu unul, doi.

LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?

MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.

LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?

MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.

LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?

MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.

LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?

MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.

LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?

MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.

LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?

MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.

LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.

LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.

MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.

LVR: Vă mulţumesc.

I.  2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu.  Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un  schimb de idei.  Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.

 

 

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

 

 

II. 1.  Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7).  Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui.  Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de  naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței.  Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014)  http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei  ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț.  Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.

II.2.    Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul “

Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”.  Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.

II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/)  de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de  stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva  nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva.  Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile.  Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.

II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start,  şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final.  De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre  biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.

II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare,  face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9).  Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.

Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”.   (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi   http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:

1)      Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/

2)      Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/

3)      Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/

4)      Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/

5)      Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

6)      Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

 

III. 1.    Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel…  Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.

 

 

III. 2.  Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment  je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă.  Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”.  Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane.  Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini  (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite.  Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său.  Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.

III. 3    Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului    Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).

Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni…  Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.

Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.

III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt.  Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).

 

III. 5.    Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este  obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.

” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs“, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/  Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic:  ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).

Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.

Liviu Druguș, Miroslava, Iași           9 februarie 2014

http://www.facebook.com/liviu.drugus                              liviusdrugus@yahoo.com

(Va urma)

Toader


 

 * Nu există istorie, ci  doar amintiri selective și subiective

* Povestind despre alții, vorbești, inerent, despre tine. Și invers.

* Doi bucovineni sudați de soartă au trecut deja în cea de-a doua jumătate de secol de prietenie frățească

* Omul are două vieți, dar după 60 de ani înțelege că are doar una

* Ce își pot dori mai mult și mai mult sexagenarii decât un declin lin?…

 

În biblioteca părinților mei, la începutul anilor 60, am găsit și citit o carte intitulată ”O mare prietenie: Marx și Engels” scrisă de doi autori ruși: L. Vidgop și I. Suhotin. Ceea ce am reținut atunci (și acum) din acea carte a fost ideea de prietenie colaborativă, de afinitate intelectuală generatoare de idei noi și de atitudini trecute prin filtrul critic al prietenului, critica prietenoasă fiind suportul solid și real pentru o autentică devenire ascendentă. În clasa VII-a, sub îndrumarea profesorului de limba română Constantin Maximiuc am prezentat în fața colegilor recenzia acestei cărți, dar ideea centrală – conținută în titlu – mi-a fost reper pe parcursul vieții.

 

În urma examenului de admitere în clasa VIII-a, în anul de grație 1963, adică cu exact 50 de ani în urmă, am devenit liceean – visul de tinerețe al bunicii mele – la Liceul nr 2 din Rădăuți, județul Suceava. Deși exista un liceu în orașul Siret, la doar câțiva kilometri de comuna Grămești, unde locuiau părinții mei, aceștia au găsit de cuviință să mă ”deporteze” la peste 30 km distanță, la un liceu ”bun”, cu ”internat” și cu profesori ”serioși”. Cred că era primul an în care s-a dat în folosință clădirea nouă a fostului Liceu de fete (atunci, Liceul nr 2, acum Liceul industrial nr 2), iar diferența dintre vechea și insalubra Școală de la Grămești (unde am urmat clasele V-VII) și noua și luminoasa clădire a liceului rădăuțean era colosală.

 

Paradoxal, nu îmi amintesc colegul sau colega de bancă din primul an de liceu, dar îmi amintesc foarte bine de colegul din spatele meu, Gherasim Toader, care era ”învecinat” cu colegul și consăteanul său din comuna Grănicești, Gafencu Marcel. Am ”conviețuit” în această formulă doi ani și jumătate, până în momentul transferului meu la clasa de ”umanistică”. La internat, s-a ”întâmplat” să ne alegem colegii de cameră după colegialitățile/ vecinătățile din clasă. Fiind ”novici” de clasa 8-a, am fost cazați la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (actualmente Liceul Eudoxiu Hurmuzachi) în dormitoarele mari (circa 20 de elevi). Ruptura bruscă de mediul cald al familiei ne-a obligat să ne ”recreem” familii ad-hoc care să suplinească maslowienele trebuințe de securitate și afectivitate. Ne-am continuat, așadar, la internat, vecinătatea impusă la școală cu o vecinătate liber aleasă. Am ales, Toader și cu mine, paturi vecine și un dulap comun. În subsolul internatului, la sala de valize, și valizele noastre erau ”vecine”. În această formulă predestinată am parcurs toți cei patru ani de liceu. Mai mult, atunci când am fost exmatriculat/ eliminat din internat pentru organizarea unei revolte împotriva pedagogului și a bucătarului șef (fiu și tată), Toader a venit cu mine la gazdă, până când am fost reprimiți la internat.

 

Drumurile  noastre au avut un traseu ce se poate asemăna cu o șosea și o cale ferată care sunt, aproape mereu, alăturate/ paralele, dar care aveau și inerente traversări de nivel: fie șoseaua trecea peste calea ferată, fie calea ferată trecea peste șosea, dar destinația era mereu aceeași sau, oricum, țintele au fost mereu apropiate. De la colegialitatea de bancă de la liceu, la colegialitatea de bancă din sala de meditații, la colegialitatea de dormitor și dulap pe parcursul celor patru ani de liceu a apărut, firesc și nedeclarativ, o prietenie cu adevărat rarissimă și specială. A existat, inevitabil, o primă ”separare”: în clasa X-a trebuia făcută opțiunea pentru clasa ”reală” sau ”umanistă”: deși aveam probleme nu doar cu matematica, ci și cu profesoara de matematică am ales ceea ce alesese deja Toader, adică secția ”real”. După primul trimestru însă, pasiunea mea pentru limbi străine și inapetența pentru matematică și-a spus cuvântul: am fost obligat să trec la ”umaniști”, o clasă cu 26 de fete și patru băieți, moment în care am excelat deoptrivă și la limbile străine, dar și la bruma de matematică a clasei de ”umaniști”. Clasele noastre erau chiar vecine (D și E), iar în fiecare pauză ne întâlneam și ne povesteam ce și cum s-a mai întâmplat prin clasele noastre. Evident, mergeam împreună la masă, la internat, la film sau la teatru, la plimbările de seară. Singura excepție acceptată: când au apărut prietenele…

 

La terminarea liceului, căile/ drumurile păreau a fi definitiv despărțite: eu am ales să dau admitere la Engleză la Universitatea din București (Iașul îmi părea mic față de Bucureștiul deschis spre lume cu care eram obișnuit din vacanțele de vară), iar Toader a ales să meargă la Iași la Facultatea de Științe economice  a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. La București, deși eram convins că voi intra cu brio, inclusiv după susținerea examenului scris, sorții au decis să nu intru nici măcar la oral (concurența era mare, iar concurenții erau – mulți dintre ei – fii de diplomați sau de viitori diplomați. Atunci am văzut pentru prima oară un candidat cu barbă și care fuma pipă în timpul examenului scris…). Mi-am acceptat eșecul neașteptat, iar părinții găsiseră deja o școală postliceală cu profil sanitar la Botoșani, când poștașul îmi aduce o scrisoare de la Toader (singurul schimb de scrisori din viețile noastre). Reușise cu bine la Iași și aflase deja de insuccesul meu de la București. Mi-a scris că au mai rămas 16 locuri neocupate la Economia industriei și m-a sfătuit prietenește să încerc: ce aveam de pierdut? Doar o mică ”problemuță” era: cele două discipline de examen nu mi-au fost niciodată prietene în liceu: matematica și economia politică. Aveam însă o vară la dispoziție, timp în care chiar am învățat cele două discipline (ba chiar la economie m-am pregătit după manualul universitar pentru anul I). Concurența era incredibilă: circa 20 pe loc. Experiența de la București mi-a fost de folos: am luat lucrurile foarte în serios și m-am trezit că am reușit pe locul 18, locul 17 fiind ocupat de un viitor coleg de facultate și de breaslă: Sasu Constantin de la Bălăceana, Suceava. Cei trei care am intrat pe locurile 16-18 aveam exact aceeși medie, de unde și suplimentarea cu două locuri (pentru doi viitori profesori universitari…).  Am mers personal la Grănicești să serbez, împreună  cu Toader, evenimentul regăsirii și reintersectării drumurilor.

 

La facultate, lucrurile au evoluat ”la indigo”, adică exact ca la liceu: colegi de grupă (874), colegi de cameră la cămin, cu paturile alăturate, colegi de dulap, nedespărțiți la școală și în timpul liber. Noutatea era că eu frecventam mai mult cursurile de la filologie (română și engleză, franceză și germană, spaniolă și esperanto). Lipsa mea de la cursuri era suplinită de amabilitatea unei colege care pe lângă faptul că mi-a plătit cotizația la UTC-ul universitar numit UASCR (am refuzat să devin membru UASCR în anul I pe motiv că nu aveam bani, 0, 50 lei/ lună, pentru cotizație. Șefa de grupă și organizatoarea de UTC – Dobre Antoneta-Tony – a găsit soluția ca să nu fiu un paria ”ideologic”, plătindu-mi cotizația și luând cursurile la ”dublu”, dar pe care eu le citeam strict în sesiune J). În timpul facultății, viața de cămin, cu greutățile materiale dar și cu  satisfacțiile spirituale, îndeosebi acelea de a fi împreună, și-a pus amprenta asupra vieților noastre aproape în aceeași măsură ca și școala însăși. Multă lume se miră că eu îi spun lui Toader nu Toader sau Teddy (cum l-au dezmierdat, mereu, colegele), ci Costică, iar el mi se adresează tot cu Costică. Suprabotezul s-a produs într-o cameră de cămin, unde locuiam 5-7 colegi, adesea unii plecând la gazdă, alții completând locurile rămase libere. Într-o seară am constatat că toți ceilalți colegi ai noștri se numeau Costică, mai puțin noi, desigur. Atunci, ne-am auto-”botezat” și noi Costică pentru ca atmosfera de confuzie să fie deplină. Era nostim când unul dintre colegi se adresa altuia și răspundeam cu toții… De atunci și până astăzi ne apelăm reciproc cu numele de Costică.  În ultimă instanță, la fel cum gemenii primesc nume foarte asemănătoare, hotărârea noastră de a avea același nume a fost adoptată și ca o formă de subliniere a egalității depline dintre noi. În urmă cu câțiva ani am încercat să revenim la identitățile noastre străvechi: nu s-a mai putut… automatismul era deja instalat definitiv…

 

În anul III, toți colegii știau că voi rămâne asistent la catedra de Economie politică, la disciplina Doctrine economice a profesorului Mihai Todosia, pe atunci șef de catedră și rector, el fiind (încă) în grațiile conducerii superioare de partid, având posibilitatea să decidă sau cel puțin să influențeze. Toader era vizat pentru catedra de Organizare a profesorului Ioan Hălălău, dar susținerea a venit și din partea profesorului Mihai Todosia. Interesant este și faptul că cei doi mari profesori economiști erau și foarte buni prieteni…

 

Eu am primit repartiție guvernamentală la Academia Română, Filiala Iași pe un post de cercetare la Centrul de Cercetări Economice (coordonatorul Centrului fiind tot profesorul Mihai Todosia, în calitate de rector al UAIC, iar Toader a devenit asistent la Catedra profesorului Ioan Hălălău). Primele mele experiențe didactice au fost tot la Catedra de Organizare a profesorului Hălălău unde făceam seminariile la disciplina Conducerea întreprinderilor, disciplină pe care o numeam, englezește, Management. După ce am refuzat să mai vin la catedra de Economie politică și Doctrine economice, relațiile cu profesorul Todosia s-au răcit, astfel încât încercările mele de a mă înscrie la doctorat la domnia sa au fost mereu tratate cu refuz. De altfel aveam nevoie de o caracterizare din partea organizației de bază PCR din Centru pe care nu realizam că nu o pot avea nefiind membru de partid. Când am încercat să devin membru de partid mi s-a spus că nu mai sunt locuri… Toader era deja doctorand la profesorul Al. Bărbat și lucra intens pentru a se încadra în rigorile doctoranturii. A lucrat sisific și homeric într-o perioadă cu multe angajamente didactice, cu doi copii mici (Ady & Dany) și cu dorința de a face o lucrare bună. Fiind un domeniu relativ tehnic (statistică) se acceptau mai ușor inovațiile decât în domeniile ideologice. Am și acum un exemplar din teza sa de doctorat, împănată cu formule și indicatori sofisticați. În ce mă privește, după ce s-a schimbat șefia la organizația de partid, poziția fiind ocupată acum de un jurist experimentat, care a devenit, după 1989 un excelent profesor universitar (acum pensionar), Maricel Sava, căruia îi datorez acceptarea rapidă în PCR, în anul 1976, am primit invitația de la Directorul Școlii de Partid Iași, lector Ilie Dodea de a deveni asistentul său la cursul de Economie Politică de la UMF (pe atunci IMF). Am acceptat pe loc. Practic țineam și cursul și seminariile. Tot în 1976 am fost acceptat la doctorat la București de prof univ dr Ivanciu Nicolae Văleanu de la Catedra de Doctrine economice de la ASE București. Teza mea a fost pe Gândirea radicală americană și a durat exact…. 20 de ani.  În a doua jumătate a anilor 70 am început să colaborez cu Toader pe teme de cercetare, primul articol comun fiind o … recenzie la o carte a unui francez, recenzie care a apărut, ulterior, în Analele Universității ”Al. I. Cuza”. Atunci, mai ales în procesul redactării finale, am cunoscut, fiecare dintre noi personalitatea culturală a celuilalt: eram doi căpoși/ ambițioși fiecare ținând cu dinții de opinia proprie, de formulările care ni se păreau mai adecvate.  A fost, cred, singurul articol scris realmente în comun. Mărturisesc că, apoi, am tânjit mereu după un asemenea teribil oponent ideatic cu care să dezbat până la ultimele consecințe fiecare cuvânt și frază. Oricum, propensiunile din perioada liceului s-au păstrat până în ziua de azi: Toader – realistul extrem de bine calculat, eu – umanistul romantic și idealist. Cele două trăsături ne-au marcat nu numai în alegerea specializărilor (Toader: Economia transporturilor, ulterior Marketing; eu: Economie politică/ Economie sanitară, ulterior Management/ Managementul sănătății), ci și în alegerea parcursului în viața profesională.  Un ”amănunt” ce nu mai ține de întâmplare, ci de destin: în anul 1976, după ce am așteptat trei ani la rând/ la coadă la apartamentul cu trei camere ce se construia pe Bulevadrul Ștefan cel Mare din Iași, la ședința de repartizare aflu că am apartamentul mult dorit la etajul trei. Deorece chiar în acel an se născuse și al doilea copil am solicitat patru camere. ”Nu avem patru camere în centru. Dacă vreți patru camere, avem în cartierul Alexandru cel Bun, la etajul zece” preciză reprezentantul OJCVL. Am răspuns în aceeași secundă: ”De acord”. Nu știam unde se afla blocul, știam doar că aveam nevoie de patru camere. În momentul în care m-am mutat am constat că soarta mă adusese, din nou, în preajma lui Toader, care locuia cu familia la etajul întâi al blocului de peste drum… Așadar, din nou vecini.

 

Toader a avut, din liceu, niște idealuri care s-au spulberat parțial și s-au împlinit… tot parțial. Profesorul de biologie și zoologie de la liceu, Zăicescu, a insuflat multora dintre noi dragostea față de natură. Drept urmare, iubitorul de natură Toader s-a hotărât, prin clasa X-a să dea admitere la Silvicultură, la Brașov. ”Mă fac pădurar” spunea el, văzându-se deja în uniforma verde și cu pușca pe umăr. Visul nu s-a împlinit, dar iubirea de natură a lui Toader a rămas. Pe oriunde și-a construit căsuțe de vacanță, musai acestea erau cu ditamai pădurea în spate. Altfel, ce fel de refugiu în natură mai era și ăsta?… Deci, ”omul pădurii” își re-trăiește, acum, mereu, visul de pădurar. Un alt vis (secret) al lui Toader a fost actoria. În liceu a jucat diverse roluri în piese alese de profesori. Juca cu pasiune și ardoare, pregătirea pentru spectacol fiind la fel de serioasă ca la un examen greu. Între actorie și silvicultură, a învins pragmatismul și realismul, Toader optând pentru economie – un domeniu care avea o mare nevoie de cadre noi la începutul erei Ceaușescu, un timp al unei incredibile liberalizări în plin comunism. Dar, talentul actoricesc al lui Toader nu afost obturat definitiv. Se știe, managerii/ liderii trebuie să țină discursuri, iar discursurile presupun stăpânirea retoricii, o disciplină fără de care nu poți fi actor bun. Au rămas antologice discursurile lui Toader de la deschiderile sau închiderile festive de an universitar la Universitatea George Bacovia din Bacău, mai ales din perioada în care universitatea a crescut în mod constant și ferm. Într-adevăr, un auditoriu masiv te stimulează, te inspiră și te motivează. Diminuarea auditoriului face inutile orice exerciții de retorică. Dar, spre deosebire de mine (eu nepregătindu-mi niciodată vreun discurs, improvizația fiind, pentru mine, cuvântul de ordine) Toader se pregătea foarte serios, chiar momentele de ”spontană” schimbare de ritm, ton sau atitudine fiind pre-meditate.

 

Schimbarea de regim politic (1989) ne-a găsit aparent la distanță, deși ne întâlneam destul de des. Romanticul de mine a acceptat cu (prea) mare ușurință detașarea la Chișinău (sept. 1990 – dec. 1995) ocazie cu care am neglijat doctoratul, dar tot acolo am finalizat teza, susținută, la București, în 1996. Realistul de Toader a avansat firesc pe scara ierarhică profesională și administrativă, fiind ales șef de catedră și apoi decanul facultății. Dar, din nou izbitoare asemănare de destin: după ce eu părăsisem Iașul pentru Chișinău (unde puțin a lipsit să nu rămân definitiv), aflu că Toader a părăsit Iașul pentru Bacău (unde deja se poate spune că a rămas definitiv).  Revenirea mea, în 1996, la UMF Iași a însemnat o împlinire profesională majoră: conducerea Catedrei de Managementul Sistemelor de Sănătate și a Secției de Managementul Sănătății din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, concomitent cu intrarea în Registrul Funcționarilor publici în calitate de purtător de cuvânt al CAS Iași și cu conducerea Asociației pentru Managementul Sănătății. Aceste trei poziții erau active în anul 2004 când prietenul meu Toader vine la mine cu o propunere cel puțin îndrăzneață: ”Liviule, lasă Iașul, UMF ul și celelalte universități, precum și toate pozițiile de conducere și vino la Bacău la Universitatea ”George Bacovia”!”.  Nici nu vroiam să aud… la început! Dar numai cine nu-l cunoaște nu știe că este suficient ca Toader să-și propună ceva și sigur reușește. Apoi, după runde de discuții și argumentări am acceptat să-mi petrec ultimii 10 ani din viața profesională împreună cu Toader, la Bacău. Je ne regrette rien!

 

Talentul managerial al lui Toader s-a dovedit a fi unul de excepție, el conducând colegial și cu calm universitatea în ultimii 10 ani, dintre care ultimii trei ani au fost ani de criză și de punere sub semnul întrebării a însăși posibilității instituției de a (mai) exista, motivele fiind eminamente exogene. Cu măsuri dureroase dar necesare, conducerea universității insuflă și azi optimism celor tineri. Eșalonul seniorilor se subțiază pe zi ce trece, dar universitatea va rezista prin puterea tinerilor și prin înțelepciunea sfaturilor bătrânilor.

 

Toader s-a afirmat mereu, pe multe planuri, cu o mare forță, dar cu o și mai mare modestie. A fost mereu în avangardă, dar a acceptat cu greu inovațiile sau schimbările insuficient motivate. Conservatorismul său funciar l-a explicat tot el prin originea sa țărănească, de care nu numai că nu s-a dezis niciodată, ci este pentru el prilej de mîndră afirmare. Și-a iubit cu mare devotament părinții, frații, întreaga familie, fiind el însuși un mare și bun familist – familia fiind valoarea supremă a vieții sale și rostul existenței sale terestre.

 

Între mine și Toader există o diferență de vîrstă de un an, dar acest an s-a făcut mereu simțit. Toader a intrat cu an an înaintea mea în UTC și cu mai mulți ani înainte în PCR, a avut funcții manageriale semnificative fiind șef de catedră și decan cu mai mulți ani înaintea mea. Dincolo de faptul că nu am dorit niciodată să am funcții de conducere, modelul pe care mi l-a oferit Toader m-a făcut să accept mai ușor aceste funcții. Dar, indiferent că a fost vorba despre intrarea în organizații, despre primele baluri/ chermeze, despre primele iubiri, despre căsătorie, doctorat, funcții de conducere sau… bunicie, Toader a fos mereu înaintea mea, cu… cel puțin un an.

 

Toader împlinește, la 26 ianuarie 2014 vârsta legală de pensionare, după 43 de ani de activitate dedicată strict universului academic, cu zeci de cărți și sute de articole publicate, cu zeci de mii de studenți care au trecut prin examenele sale, unii dintre studenți urmându-l în plan profesional și managerial. La mulți ani, dragă Toader, acum, la 50+1 ani de când ne cunoaștem. Să fii iubit și respectat în continuare, așa cum s-a întâmplat de când te știu.

 

 

Noiembrie 2013, Bacău  și  Miroslava, Iași

Liviu Druguș

 

www.liviudrugus.ro    www.liviudrugus.wordpress.com     www.facebook.com/liviu.drugus

 

Adaug, în continuare, și urările transmise, de la mare distanță, de către unul dintre colegii noștri din deja celebra promoție ISECO 71 ( http://www.is71eco.site50.net  ), actualmente  proaspăt absolvent (și) al unei Facultăți de Drept din SUA, Nicolae Rașcov

 

Good morning Sir,

 

De la mare depărtare îmi amintesc, mereu, de tine cu dragoste și plăcere. Din fericire, am petrecut multe clipe împreună, deși de multe ori nu ne-am vorbit; doar ne-am văzut pe culuoarele facultății și ale căminului. Pentru mine este o mare onoare și o mândrie de neegalat faptul că am fost coleg cu tine, fiind amândoi parte din întregul corp omenesc supranumit ISECO 1971. Am redesfășurat amintirile din trecut privind, din nou, pozele postate de Maeștrii si minunații noștri colegi, Vergiu și Liviu,  ca să numesc doar câțiva, și regret acum că nu am fost prezent în toate  acestea alături de tine și de toți ceilalți. Ce bine ar fi fost ca acest timp implacabil să rămână înghețat!

 

Și dacă, peste timp, părul ți s-a schimbat puțin, zâmbetul cald, șăgalnic și prietenos, a rămas același. Pentru mine, ești exemplul perfect de om înțelept și cugetat. Calmul tau perfect mi l-am dorit din totdeauna, dar Bunul Dumnezeu nu mi l-a dat. Acest calm demonstrează personalitatea ta bună și caldă, prietenoasă și omenească. De multe ori am fost gelos pe tine pentru adevarata prietenie față de Liviu. Prietenia ta sinceră și colegialitatea ta adevarată arată un caracter onest și profund.

 

Ma alătur cu drag tuturor colegilor care îți vor adresa un mesaj calduros și prietenesc la acest moment culminant din viata ta. Cu ocazia retragerii dintr-o profesiune nobilă de Profesor și din funcțiile de onoare și de maximă responsabilitate (Rector și Președinte al Senatului) îți doresc din inimă viață lungă cu sănătate alaturi de familie, copii și prieteni.

 

Sa ne traiești mulți ani dragă Teddy!

Nicolae (Nicu) Rașcov

San Diego, California, U.S.A.

Noiembrie/15/2013

 

Nota adăgată azi 26 ianuarie 2013.

 

În conformitate cu o reglementare de ultimă oră, adoptată la 30 decembrie 2013, profesorii universitari care împlinesc vârsta de pensionare au posibilitatea de a opta pentru continuarea activității didactice și de cercetare, cu aprobarea Senatului universității. Cu o săptămână în urmă, Senatul Universității George Bacovia din Bacău a aprobat în unanimitate continuarea activității profesorului Toader Gherasim, fără a mai intra în categoria pensionarilor. Prin urmare, atât activitatea didactică, cât și funcțiile de conducere pe care le deține își continuă parcursul lor firesc.  Un bun prilej pentru a-i adresa colegului și prietenului meu de o viață, Toader, ”La mulți ani” în activitatea didactică pe care a îndrăgit-o cu asupră de măsură! (LD)

Ce este și ce studiază Economia sănătății


Note

Ce este și ce studiază Economia sănătății

L. Druguș

 

Economia sănătății (cunoscută și sub denumiri ca economie sanitară sau economie medicală) s-a constituit ca domeniu de sine stătător de mai mulți ani, dintr-o necesitate reală, ca expresie a interesului manifestat de economiști de a investiga din punctul lor de vedere toate sferele vieții sociale, și al medicilor de a-și autoaprecia rezultatele eforturilor lor și eficiența sistemului de ocrotire a sănătății în ansamblu.

 

Deoarece nu există un punct de vedere unanim acceptat în legătură cu denumirea acestei discipline, cu natura și locul ei în sistemul științelor, precum și în ceea ce privește delimitarea obiectului de studiu, ne vom dezvălui propriul punct de vedere și argumentele aduse în sprijinul lui.

 

Procesul de diferențiere a științelor economice, început odată cu adîncirea diviziunii sociale a muncii și cu procesul de scientizare a activităților social-economice, a determinat apariția de discipline economice de ramură (care studiază ramurile economiei naționale, respectiv începînd cu economia industriei, agriculturii etc., și terminând cu economia serviciilor, economia educației, economia sănătății).

 

Studierea ramurii ”ocrotirea sănătății” face obiectul de studiu al disciplinei economice de ramură ”economia ocrotirii sănătății” sau mai pe scurt ”economia sănătății”.

 

Există și opinia (s-ar părea destul de răspândită) conform căreia economia sănătății (denumită după aceste opinii ”economie sanitară”) ar fi ”o disciplină de graniță care a luat naștere prin interpătrunderea științei medicale cu economia politică”. În concepția noastră, o disciplină de graniță reprezintă studierea unui domeniu cu mijloacele altei științe, sau studierea unor domenii ce-și suprapun sferele în mod parțial, cu mijloace folosite de fostele domenii inițiale.

 

Prin natura obiectului ei economia sănătății este o știință socială fiind în primul rând o aplicare a teoriei economice, a economiei politice la studierea mecanismului de funcționare a subsistemului social-economic denumit ”ocrotirea sănătății”, precum și a eficienței sale economice și sociale.

 

Atribuirea acestei discipline a numelui de ”economie sanitară” este incorectă, după opinia noastră din următoarele considerente:

-          atributul adjectival ”sanitar” are o conotație mai restrânsă și cu delimitări și trimiteri în special la nivelurile inferioare ale practicii medicale, ale ocrotirii sănătății în general (vezi denumirile de ”personal sanitar”, ”liceu sanitar” etc.).

-          nu este corect să spunem economie sanitară în loc de economia sănătății, în aceeași măsură cum nu este corect să spunem economie educativă în loc de economia educației, economie ecologică în loc de economia protecției mediului înconjurător, economie științifică în loc de economia științei etc. Singurul atribut posibil de acordat este acela de ”politică” în sensul că ”economia”  este ”politică” (economie politică) deoarece politicul este esența economicului, iar economicul este substanța politicului.

Pornind de la necesitățile apariției acestei discipline vom defini obiectul ei de studiu ca fiind studierea relațiilor sociale, a legităților de mișcare (evoluție) a fenomenelor și proceselor din domeniul ocrotirii sănătății precum și analiza instituțiilor medico-sanitare din punctul de vedere al eficienței economice și sociale, în vederea optimizării stării de sănătate a populației prin folosirea unor resurse minime.

 

Ocrotirea sănătății fiind o ramură a economiei naționale și totodată o sferă importantă a vieții sociale se impune studierea interacțiunii dintre această ramură pe de o parte și economie și sănătate pe de altă parte. Cu alte cuvinte trebuie evidențiat ce oferă acest sector și ce primește de la acestea. ”Schimbul” de produse și servicii nu va putea fi cuantificat exact datorită implicațiilor multiple și pe termen lung, dar orice încercare de apreciere a ”eficienței” schimburilor este de dorit, pentru a fi în beneficiul ambelor ”părți”. De fapt, măsura în care disciplina economia sănătății va reuși să realizeze acest lucru va constitui barometrul propriei eficiențe și utilități sociale. Apar în acest context strânse legături între economia educației (în special a învățământului medical), economia științei (respectiv a cercetării științifice medicale) și economia sănătății, alcătuind o triadă învățământ-cercetare-ocrotirea sănătății, toate sub semnul economicului (respectiv a logicii bazate pe eficiență economică maximă). Se deduce astfel, încă o dată, că economia sănătății nu poate fi studiată izolat de economia politică a cărei fiică legitimă este.

 

Necesitatea delimitării riguroase a obiectului de studiu a disciplinei economia sănătății apare cu atât mai pregnantă cu cît există și alte discipline care studiază corelația medicinii cu societatea sau cu substructuri ale acesteia (sociologie medicală, psihologie medicală, etică medicală, pedagogie medicală și medicină socială). Dar delimitarea de disciplinelor sus amintite nu împiedică ci presupune dialogul deschis cu acestea, promovarea studiilor interdisciplinare.

 

Așa cum sublinia prof. L. Roche, membru al Comitetului de conducere  a publicației ”Journal d’economie medicale”, care și-a început apariția în anul 1983, ”economia medicală este o parte a economiei și profesorii de economie specializați în acest domeniu joacă un rol de prim plan. Dar colaborarea dintre economiști… și medici… este o necessitate; nici o specialitate nu solicită în așa măsură spiritual pluridisciplinar” (nr. 1/ 1983, p. 7).

 

Introducerea economiei sanitare în cadrul programei de economie politică pentru studenții mediciniști va impulsiona efortul interdisciplinar de cercetare și de reflecție asupra problemelor economice din acest important domeniu al activității economico-sociale.

 

Conjunctura dintre economie și ocrotirea sănătății este benefică pentru studentul medicinist potențîndu-i cunoștințele de economie politică, datele și informațiile obținute prin studierea economiei sănătății avînd trimiteri directe la sănătatea economiei.

 

Teme interesante de studiu pot fi abordate de economiști în colaborare cu medicii pentru îmbunătățirea continuă a ocrotirii sănătății în țara noastră. Sugerînd cîteva dintre ele o facem desigur în ideea propunerii unor colaborări interdisciplinare: costul real al tratamentelor unor boli, eficiența profilaxiei medicale în comparație cu cea a terapiei, conducerea și organizarea unităților sanitare și chiar o temă șocantă și spinoasă abordată de P. Bonamour în publicația sus-amintită și intitulată ”Costul morții”. Domenii mai actuale cum ar fi consumul de medicamente, producția de bunuri și servicii medicale, autogestionea economico-financiară în domeniul ocrotirii sănătății fac parte din tematica cursului de economie sanitară, studenții fiind bineveniți în orice cercetare interdisciplinară pe aceste teme.

 

A gândi medicina și la modul economic nu înseamnă nicidecum un afront adus acestei nobile științe, ci reprezintă un mijloc de potențare a îndeplinirii scopului ei.

 

Într-o epocă a interdisciplinarității, care este în același timp o epocă a luptei pentru eliberarea economică a popoarelor și caracterizată, de asemenea, de conștientizarea caracterului limitat al resurselor naturale, cooperarea dintre discipline constituie un imperativ, o condiție sine qua non a progresului tehnico-științific și economico-social.

 

Introducerea de către Ministerul Educației și Învățămîntului a disciplinei de economie sanitară alături de celelalte științe sociale ce studiază domeniul medical, precum și o contribuție la eforturile de îmbunătățire continuă   a ocrotirii sănătății în țara noastră.

 

 

Aceste Note au fost publicate în Revista Medico-Chirurgicală a Societății de medici și naturaliști din Iași, Anul LXXIX, Iulie – Septembrie, 1985, Nr. 3, pp. 549 – 550

 

Câteva observații legate de Notele de mai sus:

 

  • Rândurile referitoare la oportunitatea și necesitatea introducerii unei discipline de un semestru (cu reducerea la un semestru a orelor de economie politică) au – acum, la trei decenii de la publicare – semnificația existenței, și, în condițiile de atunci, a unei propensiuni personale pentru nou, pentru util, pentru schimbare.
  • Notele de mai sus reprezintă o pledoarie pentru cercetarea interdisciplinară și o bună pregătire pentru angajarea mea ulterioară în cercetarea transdisciplinară promovată de Basarab Nicolescu.
  • Conținutul ideatic novator poate fi extras și evidențiat în pofida limbajului vremii. Mă refer la redefinirea economicului și politicului, la utilizarea Metodologiei Scop Mijloc, la delimitări conceptuale și domeniale și chiar la o abordare economică de tip cerere-ofertă.
  • Sub raport temporal, tocmai trecuse un an de zile de la finalizarea tezei de doctorat și de la neacceptarea acesteia la susținere (Metodologia Scop Mijloc fiind o parte a tezei). Totodată, anul 1985 era anul venirii la putere a lui Gorbaciov și, retrospectiv văzând lucrurile, pot afirma că începuse o anumită schimbare de atitudine (inclusiv în ceea ce mă privește): cei deschiși erau tot mai deschiși, cei încuiați erau din ce în ce mai încuiați. Istoria poate fi înțeleasă doar refăcând imaginile în raport cu noile date și cu noile capacități de înțelegere. Desigur, mai bine mai târziu decât niciodată…

 

2013 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 9,900 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 4 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Domnule profesor Basarab Nicolescu,


Pentru început, vreau să vă asigur că mă bucur, alături de cei doi editori şi de ceilalţi autori, de apariţia recentă a celor două volume pe tema transdisciplinarităţii (http://www.theatlas.org/index.php?option=com_phocadownload&view=category&id=14:recent-publications&Itemid=75 ). Sper să apară şi recenzii-analize critice la cele două volume, inclusiv la articolul meu din volumul al doilea. De asemenea, mă bucur că vă aflaţi printre promotorii ideii de identitate şi unitate europeană, idee de care mă simt foarte ataşat şi pe care o asociez cu şansa unui viitor mai bun pentru România, pentru români, oriunde s-ar afla aceştia. Anexez, la final şi textul scrisorii dumneavoastră adresată public prin intermediul revistei ieşene „Convorbiri Literare”. Devreme ce adresarea dumneavoastră este una publică, şi răspunsul meu este unul public, această scrisoare fiind postată atât pe pagina mea de Facebook, cât şi pe blogul meu de pe wordpress.com. Sper că sunteţi bine antrenat şi foarte rezistent pentru a primi foarte multe critici, inevitabile în urma unui asemenea uriaş demers. Şi eu sunt gata să primesc critici pentru propunerile pe care le voi face în cele ce urmează, propuneri fatalmente provocatoare şi generatoare de controverse. Spun asta pentru că urmăresc încă de la începutul anilor 70 evoluţia proceselor de integrare: CEE şi CAER erau pe atunci două forme de integrare, una bazată pe (neo)liberalism democratic şi cealaltă bazată pe dirijism şi centralism de tip imperial. Deja am atins o primă propunere pentru colectivul care va elabora acest posibil/ probabil manual de umanism european: plasarea procesului de (re)creare a unei comunităţi europene economico-politico-etice performante pe multiple planuri (economic, politic, cultural, educaţional, informaţional, militar, uman etc.) – şi nu doar pe cele patru direcţii pe care le propuneţi – în ansamblul/ contextul proceselor integraţioniste de pe mapamond (NAFTA, ALALC etc.). Asta ar explica mai bine procesul integraţionist ca atare şi ar crea o motivaţie suplimentară pentru cunoaşterea evoluţiei omenirii înspre comunităţi armonioase, mai numeroase demografic, bine echilibrate şi (relativ) pacifice. Nu văd motivul pentru care Homo europaeus ar deveni Homo europeanus, dar asta veţi explica, probabil mai pe larg în viitorul manual. Cartea lui Victor Neuman  (Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, de la Polirom este un demers util și interesant). În legătură cu proiectatul manual pentru disciplina şcolară obligatorie ce ar urma să se predea în toate statele membre ale UE am următoarele opinii şi propuneri:

  1. Definirea civilizaţiei şi culturii europene ar trebui să pornească chiar de la începuturi (etimologia cuvântului Europa, culturi pre-europene, Europa romană  – precursoarea  actualei şi viitoarei Europe unite, delimitări geografice şi influenţe culturale externe etc.). Europa iluministă este, cred, viziunea europeană occidentală cu valori incontestabile, dar o atare viziune conţine în sine și un sâmbure de dispută regională între occidentul şi orientul european. Chiar dacă valorile occidentale vor prevala oricum în paleta finală de valori europene postmoderne actuale, cred că plecarea de la un alt numitor (mai comun, pre-iluminist) ar fi preferabilă demersului în cauză.
  2. În expozeul dumneavoastră, accentul cade pe entităţile statale componente (ţări/ state), acesta fiind doar un punct de vedere în conceperea arhitecturii viitoarei Europe şi anume punctul de vedere iniţiat şi promovat de Franţa. Franţa militează constant pentru o Europă ca o federaţie de state autonome, în timp ce există şi alte puncte de vedere care pun accentul pe ideea unui stat unitar european, cu legislaţie, armată şi politică externă unice. Acesta este şi punctul meu de vedere, respectiv unul care să pledeze pentru o unitate culturală europeană estompând diferenţele/ specificităţile naţionale sau statale, diferențe care, inevitabil, vor mai rămâne încă mult timp. Deja naţionalismele (stimulate de actuala criză şi exacerbate în campaniile electorale din fiecare ţară în parte) ameninţă să submineze temeliile unităţii europene după binecunoscuta regulă din vreme de naufragiu: „Scapă cine poate”. Chiar exemplele pe care le-aţi sugerat nu vor avea drept efect decât sublinierea şi mai accentuată a apartenenţei oraşelor şi zonelor amintite la o anumită delimitare teritorial-statală, în timp ce finalitatea demersului educaţional este aceea de a crea imaginea tezaurului cultural comun.

Mă voi referi, în continuare, la conţinutul propunerilor dumneavoastră. Prima propunere constă în „Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene”.  Încă de la cursurile Şcolii doctorale de la UBB, la care am asistat în primul an de activitate al Școlii, aţi probat şi criticat tendinţa nocivă de a crea noi şi noi discipline, toate cu pretenţii de autonomii şi loc tot mai mare în curricule. Am susţinut şi susţin acest demers antidisciplinar, drept pentru care nu pot să susţin introducerea (şi încă obligatorie!) a unei noi discipline, evident în detrimentul altora (Filosofie? Logică? Matematică?…). Mai mult, viitoarea disciplină conţine în titlu ceea ce se presupune că dorim să atenuăm: teritorialitatea şi statalitatea cu care ne-a procopsit modernitatea (Secolul naţiunilor). Dacă o atare disciplină se va dovedi atât de necesară încât să disloce altele şi să aibă un loc (în faţă), atunci titlul ar putea fi: Istoria culturii europene, cu accentul pus pe elementul comun – cultura, şi cu eliminarea elementului învechit – ţările/ statele naţiuni. Pe scurt, nu disciplină, ci cunoştinţe transdisciplinare pe teme culturale europene; nu disciplină obligatorie, ci facultativă sau, mai bine, o sumă de cunoştinţe ce pot fi diseminate în discipline deja existente; nu istorie a ţărilor, ci istorie a culturilor/ culturii europene. Desigur, asta nu exclude ideea apariţiei a cel puţin unui manual de Cultură europeană.

3. A doua propunere a dumneavoastră se referă la „Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene”. Am spus deja că nu agreez ideea unui manual unic pentru o disciplină obligatorie/ impusă, ci pledez pentru o abordare transdisciplinară a culturii europene. Cele patru axe propuse sunt criticabile tocmai pentru ancorarea lor în trecutul modern, naţionalist, fragmentat pe ţări şi teritorii statale independente. A relua istoria fiecărei ţări echivalează cu sublinierea specificităţilor naţionale, a dinastiilor locale, a cutumelor etnice etc. lucru ce ar putea fi făcut doar în contextul sublinierii elementelor comune,  a ideii de unitate europeană.  Referirea la Comunitatea Europeană (fr. Les communities Europeens) face trimitere la faza iniţială a procesului integraţionist european: integrarea comunităţilor/ entităţilor statale co-interesate. Celelalte trei axe (literar-artistică, ştiinţifică şi religioasă) pot fi teme/ subiecte de discuţie cu privire la un fond cultural comun, dar „omul european” nu mai este omul antic şi medieval cu preocupări artistice majore şi fundamentale, după cum nu este nici omul cercetărilor savante, dar şi cu atât mai puţin omul profund religios. Aceste trei axe nu ajută prea mult la ideea de comuniune culturală prezentă şi viitoare. În schimb, ar fi foarte utile dimensiunile tehnologică, economică, politică, etică adică exact dimensiunile care au motivat apariţia procesului integraţionist (desigur, fără a ignora cele trei dimensiuni amintite mai sus). Eroarea de a pune vinul nou în burdufuri vechi persistă prin sugerarea ca fiecărei ţări să i se acorde exact acelaşi număr de pagini, prin insistenţa de a vedea cu prioritate copacii şi nu pădurea. A trata cultura Luxemburgului pe exact acelaşi număr de pagini pe care s-a tratat cultura Franţei sau Germaniei, mi se pare un forţaj inutil. Presupusa egalitate a ţărilor membre este, evident, una iluzorie, fiecare comunitate venind în Uniune cu un număr de parlamentari, de voturi adică, ceea ce face ca discuţia despre egalitatea de tratamente într-un manual de educaţie culturală să apară inutilă pentru viitorul european.

4. Cea de a treia propunere a dumneavoastră vizează faptul că „Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul îşi va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe”. Se poate susţine ideea că aprobarea unor structuri curriculare ţine mai mult de Executivul fiecărei ţări, mai ales că UE nu are un Executiv unional. Dar a reveni pentru aprobare şi finanţare la guvernele statelor membre pentru aprobarea viitorului Uniunii – state cu problemele lor politico-electorale interne  acute – mi de pare o revenire la modernitate, o întoarcere la datele iniţiale ale problemei. Un asemenea demers educaţional, foarte necesar şi binevenit de altfel, este, cred de resortul Parlamentului european, iar finanţarea trebuie să fie tot din fonduri europene comune. În fine, problema traducerilor este una care ar putea fi rezolvată de o natură radicală şi care să asigure efectuarea a încă unui pas pe calea creării unei entităţi specifice postmodernităţii, respectiv integrarea continentală. Mă refer la necesitatea adoptării, în sfârşit, a unei limbi comune de comunicare. Păstrarea, în continuare, a 28 de limbi oficiale, cu enorme cheltuieli de traducere şi de tipărire este un anacronism ce ar trebui să fie rapid diminuat. Aşadar, nu traducerea acestui eventual viitor manual ar fi problema, ci adoptarea deciziei de a avea o limbă de comunicare la nivel european ar fi pasul decisiv în crearea unui nou mod de organizare administrativă (politico-economico-etic) la nivel continental, respectiv crearea statului european. Desigur, va trebui analizat momentul optim pentru o atare decize, dar un manual pe tema culturii europene comune ar putea fi scris chiar într-o limbă care să devină limba oficială sau măcar limba de comunicare a Uniunii Europene.

5. Propunerea de a avea loc întâlniri anuale ale tineretului european este oricând binevenită, dar lucrurile sunt deja avansate în acest sens, îndeosebi programele Erasmus fiind serioase contributoare la transpunerea în realitate a ideii de spaţiu economic şi cultural comun.

În concluzie, sugerez crearea unui proiect educaţional transdisciplinar, postmodern şi cu efecte concrete imediate în edificarea noii construcţii politice europene: statul european. România are un avantaj concurenţial sensibil la acest capitol, tocmai prin Şcoala doctorală de la UBB unde dumneavoastră promovaţi activ transdisciplinaritatea, transformând Clujul în primul centru universitar al României care a introdus noua viziune de cercetare atât în plan umanist cît şi în cel tehnic.

Cu respectuoase salutări prieteneşti,

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi                                                      15 decembrie 2013

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Anexa (Scrisoarea domnului profesor Basarab Nicolescu adresată cititorilor revistei Convorbiri Literare din Iaşi)

Curriculum şcolar pentru Homo europeanus

Noţiunea de Homo europeanus a fost inventată in secolul XVIII, în tentat iva de a defini Europa ca civilizaţie şi cultură.

Suedezul Carl von Linné (1707-1778) a introdus, în 1758, în a zecea ediţie a cărţii sale

Systema Naturæ, sistemul său de clasificare binomială[1]. Fiecare specie este definită printr-un nume de gen, în limba latină şi scris cu majusculă, şi printr-un nume de specie,  de asemenea în limba latină dar scris cu minusculă, un adjectiv şi un complement de nume, evocând o trăsătură caracteristică sau un loc geografic. Linné crează astfel binomul Homo sapiens, subdivizat în cinci specii. Una dintre aceste specii este Homo europeanus.  Homo europeanus este, pentru Linné, alb, inventiv, nobil în caracter şi războinic.

Nietzsche, la rândul său, vorbeşte de  Europäischer mensch[2].

După 1945, construcţia Europei stimulează importanţi intelectuali precum André Malraux, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga sau Theodor Adorno să adâncească explorarea noţiunii de Homo europeanus.

Este de menţionat, de asemenea, existenţa revistei « Ecce Homo Europeanus », centrate pe probleme interculturale. Această revistă a consacrat în 2011 un număr dedicat oraşului Cluj-Napoca[3]. De altfel, un redactor al acestei reviste este român.

Nu am intenţia să intru aici în dezbaterea diferitelor accepţii ale expresiei Homo europeanus. Scopul meu este doar de a prezenta câteva propuneri concrete pentru elaborarea unui curricullum şcolar pentru formarea lui Homo europeanus.

Punctul de plecare al consideraţiilor mele sunt două remarci elementare.

În primul rând, Homo europeanus nu are încă o definiţie riguroasă şi acceptată de toată lumea. Această situaţie este o consecinţă a faptului că Homo europeanus se află într-un proces de emergenţă. În acest context, problema crucială este cea a educaţiei.

În al doilea rând, fiecare ţară  europeană ignoră aproape total istoria şi cultura celorlalte ţări europene. Este suficient să citez, pentru a ilustra această ignoranţă, două confuzii curente şi bine cunoscute: cea între Slovenia şi Slovachia şi cea între Bucureşti şi Budapesta.

Doresc să supun autorităţilor europene propunerile următoare[4]:

1. Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene.

2. Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene.

3. Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul își va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe.

După redactarea părţii privind ţara respectivă, textul trebuie tradus în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii Europene.

4. Pentru minimizarea cheltuielilor aferente unui asemenea proiect, este de dorit ca manualul să fie disponibil, în versiune pdf nemodificabilă şi în regim de copyleft, pentru toţi profesorii şi elevii din ţările Comunităţii Europene. Pentru recuperarea, cel puţin parţială, a cheltuielilor aferente, manualul ar putea fi publicat sub formă de carte, devenind astfel disponibil tuturor locuitorilor ţărilor Comunităţii Europene. Impactul asupra cunoaşterii reciproce a ţărilor Comunităţii Europene ar fi astfel considerabil.

5. Crearea unei manifestări anuale „Întâlniri ale Tineretului European”, care să aibă loc în fiecare an într-o ţară diferită. Succesul neaşteptat al „Zilelor Mondiale ale Tineretului”, eveniment organizat de Biserica Catolică Romană, reunind tineri catolici din lumea întreagă, poate servi ca exemplu. În ciuda a ceea ce se afirmă despre tinerii de astăzi, ei resimt o mare foame spirituală, dincolo de condiţionările impuse de societatea de consum şi divertisment.

Desigur, se pot face consideraţii la nesfârşit despre aspectul utopic al proiectului pe care îl prezint: se va vorbi, ca fiind obstacole majore, despre egoismul naţional, despre resentimentele legate de cele două războaie mondiale şi de neîncrederea generată de aceste resentimente. Dar eu cred în înţelepciunea europenilor care le va spune că unitatea europeană va întări fiecare naţiune.

Doresc să termin aceste scurte consideraţii citând câteva cuvinte  ale lui Winston Churchill la Congresul Europei din anul 1948[5] : « Sperăm că vom fi martorii naşterii unei Europe unde fiecare locuitor se va simte ca fiind simultan european şi aparţinând ţării sale natale, şi că […] oriunde ar merge […] îşi va spune: « Aici sunt la mine acasă. »[6]

Basarab Nicolescu


[1] Caroli Linnæi (Carl Linnæ), Systema naturæ sistens regna tria naturæ, in classes et ordines, genera et species redacta tabulisque æneis illustrata, ediţia a zecea, Stockholm, 1758, t. I, p. 20 sqq.

[2] Friedrich Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, Leipzig, Verlag von E.W. Fritzsch, 1872.

[3] http://wehmsi.blogspot.fr/2012/02/homo-europeanus.html

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

[4] Supun aceste propuneri cititorilor « Convorbirilor literare ». Voi fi recunoscător celor care doresc să îmi facă sugestii şi remarci. Îi rog să îmi scrie la adresa redacţiei, care va transmite.

[5] Congresul de la La Haye, este una dintre primele reuniuni europene. El fost numit la început « Congresul  Europei », şi a avut loc de la 7 mai la 10 mai 1948, în prezenţa a 750 delegaţi ai aproape tuturor ţărilor Europei.

[6] Citate de  A. S. Byatt, « What is a European?”, The New York Times, 13 octombrie 2002

http://www.nytimes.com/2002/10/13/magazine/what-is-a-european.html?pagewanted=all&src=pm

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

Școala din Grămești sună goarna/ clopoțelul revederii


* Bio(radio)grafia unei generații

Absolvenți din toate școlile, (re)întâlniți-vă!

 

5 septembrie 2009 a reunit, sub bagheta dirijoral-managerială a unui învățător de vocație (Vasile Amariei), de la Școala generală din comuna Grămești, absolvenții ultimei promoții de elevi care au încheiat ciclul de 7 clase acum 46 de ani. La inițiativa unei alte învățătoare, Elena Gabor, s-a declanșat procesul de regăsire a unei generații de elevi, actualmente pensionari în marea lor majoritate. Interesant de observat că din amintita promoție multe persoane au lucrat și lucrează în învățământ. Din cele două clase a VII-a au răspuns prezent 24 de absolvenți, care au avut surpriza de a vedea pe viu cum acționează Timpul asupra vieții și existenței noastre. Dar au observat și faptul că trecerea timpului nu poate anula prieteniile, amintirile și învățămintele primite în fragedă pruncie. Cu siguranță, la viitoarea întâlnire de la anul – când vom celebra (și) jumătate de secol de la intrarea în clasa a V-a – prieteniile vor fi și mai solide, sentimentul de apartenență la un segment de națiune va fi și mai acut.

 

O parte a fanfarei din Grămești a cântat marșul de bun sosit la școală nu doar lor și familiilor lor, ci și pentru zece dintre profesorii care au sculptat timp de trei ani (clasele V – VIII) caractere umane purtătoare de speranțe și ambiții. Tinere și drăguțe eleve (care au prins în pieptul veteranilor cocarda cu ”Revedere 2009”) au marcat începutul ceremoniilor și au stârnit primele nostalgii… Fugit irreparabile tempus!  După momentele de reconfigurare a identităților mai mult sau mai puțin uitate, după discursurile de bun venit rostite de primarul Vasile Șuleap și de directorul în exercițiu al Școlii din Grămești, profesorul Cezar Platec, foștii elevi din anii 61 -63 ai secolului trecut s-au îndreptat spre noua biserică a satului unde au participat la slujba de pomenire a celor care – profesori și elevi – s-au săvârșit din această viață. Reîntorși în băncile de școlari, absolvenții sexagenari au promit esențe de înțelepcoine în versuri rostite de prichindei care vor serba și ei, peste alte multe decenii, minunea de a fi fost împreună și de a fi captatori de înțelepciune picurată de învățători dedicați.

 

A urmat ora de dirigenție cu tema ”Ghemul cu amintiri 1963 – 2009”. Profesorii diriginți Varvara Marianciuc și Costache Maximiuc au rostit emoționante cuvinte de bun regăsit, au strigat catalogul, au pus absențele de rigoare și au dat cuvântul celor prezenți. Fără a face clasamente sau false ierarhii, dl Maximiuc (un ”Domnul Trandafir” al timpurilor noastre) a fost mereu pomenit în calitatea sa de profesor de limba română (îndeosebi de gramatică), deoarece – vorba cântecului – ”Bine e să știi în viață când să pui un punct/ Căci gramatica te-nvață reguli câte sunt”…

 

Dintre foștii elevi au răspuns la chemarea de suflet și de bună simțire un general de armată, un constructor de nave, un ziarist, profesori de diverse ranguri, ingineri sau gospodine dedicate creșterii de noi generații… Iată ce poate face Școala dintr-o mână de copii naivi și neștiutori! Au avut apoi cuvântul profesorii (emoționante pledoarii pentru educație și formare umană au rostit profesorii Gheorghe Dumitrovici și Tit Marianciuc) și, desigur, maestrul de ceremonie care a fost inimosul Vasile Amariei. A urmat inevitabila masă comună, dans nobstop și dialoguri de reconsolidare a colegialității și prieteniilor de altădată.

Dincolo de fracturile sociale generate de partide (politice sau nu), dincolo de profesiile avute sau încă în plină desfășurare, dincolo de rivalități imposibil de decelat cauzal, revederea promoției 1963 a Școlii din Grămești, județul Suceava poate însemna începutul unei re-coagulări sociale, fără de care neamul românesc ar putea dispărea în valurile globalizante ale umanității planetare. Pimpul petrecut până seara târziu a fost prea scurt pentru regăsirea deplină. De aceea, la anul, sperăm să reedităm evenimentul. Cel puțin o idee a prins contur: revederea anuală a Fiilor satului – sarcină pe care o transmitem ferm și fără drept de recurs Primăriei comunei Grămești deoarece, cred, comunicarea face comunitatea, iar dialogul naște idei și proiecte de mai bine. Poate cineva să vrea altfel? (A consemnat și comentat LIVIU DRUGUȘ, din promoția 1963).

 

(Acest articol a fost publicat de ziarul sucevean Crai Nou, în septembrie 2009)

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 47 other followers