liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea II-a)


  Voi continua portretul autorului Matei Vișniec pentru a avea un punct (suplimentar) de reper în prezentarea unora dintre cărțile sale. Chiar maiorescianul îndemn ”opera, domnule, nu autorul!” nu mai poate fi respectat, existând un continuum autor-operă, imposibil de separat.  Cu cât vom cunoaște mai multe lucruri/ fațete/ aspecte/ nuanțe/ convingeri/ feluri de a fi/ stiluri de scris/ viață personală etc. despre autor, cu atât mai mult vom reuși să înțelegem scriitura sa, aceasta izvorând tocmai din elementele enumerate mai sus. În ultimă instanță, viața scriitorului este matricea în care se dospește modul de gândire, modul de scriere, modul de raportare la semeni etc., mai ales când scriitorul pune Viața (uneori, chiar a sa) în centrul personajelor sale. Mai ales declarațiile/ mărturisirile scriitorilor despre propria lor devenire auctoriuală pot fi foarte utile în a recepta mai ușor, mai rapid și mai exact intențiile și finalitățile cărților scrise. Adesea ne întrebăm ce l-a determinat pe un autor sau altul să abordeze un anumit subiect, respectiv un anumit mod de scriere al acelui subiect. Cunoscând contextele în care a trăit și s-a format, plus unele declarații ale sale avem deja temeiul pe care se pot face analize și judecăți de valoare.

 

De asemenea, modul cum a dat  autorul ”Cabaretului cuvintelor” personalitate cuvintelor, cum le-a transformat imediat în personaje care parcă se cereau a fi urcate pe scenă pentru putea comunica liber cu spectatorii, toate acestea sugerează că scriitura era destinată (și) scenei., ea izvorând din experiența de VIAȚĂ a autorului.  Voi reda mărturisirea scriitorului Matei Vișniec referitoare la motivația scrierii ”Cabaretului cuvintelor”. Iată ”declarația” dată de autor: ”M-am născut într-un oraș care fremăta de cuvinte și de povești. Când am deschis ochii, în tîrgul Rădăuților din Bucovina mea natală, în jurul meu se vorbea româneșt,e nemțește, în ucraineană sau în idiș… Urechile mele au devenit imediat niște pâlnii imense care captau tot: cuvintele misterioase ale părinților, cuvintele șoptite ale străzii, cuvintele sforăitoare ale sărbătorilor oficiale. Pe la vârsta de șapte sau opt ani, la fel ca ucenicii parfumeuri, simțeam în nări aroma cuvintelor. Mai apoi am început să mă joc cu ele, ca și cum ar fi fost niște pietricele, niște globuri de cristal, niște monade. Am construit cu ele, la început, mici castele, poezii și povestioare. Așa am înțeles esențialul, și anume că în adâncul lor cuvintele ascundeau pajiști imense, oceane de libertate, limbaje neexplorate. Într-o bună zi, un cortegiu imens de cuvinte scrise s-au oprit în fața mea, mi-au cerut să îngenunchez precum cavalerii din Evul Mediu și am simțit pe umeri greutatea a două palme invizibile: cortegiul de cuvinte m-a declarat scriitor. Înnobilat în felul acesta, le-am slujit apoi toată viața, ba chiar în două țări și în două limbi… La vârsta de 56 de ani le-am dedicat apoi o carte, numai lor, cuvintelor care m-au construit ca ființă umană.” (text preluat de pe manșeta copertei cărții ”Cabaretul cuvintelor”, Ed. Cartea românească, București, 2012).

 

Mai adaug la acest episod dedicat (tot) vieții și activității dramaturgului Matei Vișniec un număr de linkuri și extrase din linkuri care conturează mai bine portretul artistului la a doua tinerețe. Chiar dacă informațiile din aceste linkuri se află doar la un click distanță, în unele cazuri am preferat să extrag din ele unele informații, știut fiind că nu întotdeauna avem, cu toții timpul necesar pentru a naviga pe oceanul imens al internetului. Dedicând ceva timp pentru a parcurge TOATE paginile oferite de internet pe Google am constatat că vizibilitatea unor articole este sub așteptări, ca să nu mai vorbesc despre inexistența/ lipsa multor articole sau cronici apărute. Ca o apreciere generală, în afara linkurilor de la TVR Iași și TNI, foarte puține legături către articole scrise de presa ieșeană (chiar aceste pseudorecenzii ale mele nu apar, desigur dat fiind numărul redus de accesări). Pe net, vizibilitatea este una democratică, numărul de vizitatori fiind criteriul suprem de selectare (mai în față). Există softuri care scot artificial unele adrese mai în față, mai vizibile, dar probabil ele trebuie instalate și aplicate, adică trebuie depuse eforturi în acest sens. În fine, una peste alta, am găsit – pe anumite itemuri de căutare (de ex. ”Matei Visniec – Cabaretul cuvintelor”)  mai multe trimiteri la articole referitoare la spectacole  jucate în orașe relativ mici și fără a fi centre universitare cu pretenții cum este Iași. Scriu asta pe fondul amărăciunii generale a ieșenilor că urbea lor nu a intrat în faza finală a competiției pentru Capitala europeană a culturii 2021. Scriu de foarte mulți ani despre nemulțumirile mele legate de degradarea mediului cultural ieșean, iar adevărul supără cel mai mult. Iașul a intrat într-un con de umbră, într-o amorțeală bolnăvicioasă cronicizată deja, totul pe fondul unei mentalități păguboase mergeșiașaiste sau bazate pe ceea ce și alți europeni au observat – păcatul se numește ”procrastination” – adică pe o lene existențială care lasă lucrurile de azi pe mâine sau, mai rău, nici nu le mai încep, lăsând ceva treabă și pentru alte generații. Foarte posibil ca și această lipsă de vizibilitate pe motoarele de căutare să fi contat în aprecierea generală a Comisiei de evaluare. Pentru a nu lăsa totuși impresia că fac aprecieri nefondate și răuvoitoare, amintesc cele două evenimente care au conturat vizita lui Matei Vișniec la Iași: participarea autorului la spectacolul de la TNI cu ”Cabaretul cuvintelor” și prezentarea filmului ”Parisul lui Matei”. La TNI sala a fost plină îndeosebi cu liceeni (probabil, la modul ”organizat” / ”cu clasa”/ ”cu școala”) , iar în Aula Eminescu de la UAIC unde a avut loc vizionarea și dialogul cu spectatorii au fost destule locuri goale (naivul de mine, convins fiind că bună parte a intelectualității ieșene va dori să participe, am venit cu o oră înainte, să prind un loc… ).

 

Dar despre mentalitatea pasivistă și paseistă bahluviană a concitadinilor mei – ceva mai târziu, când voi face o sinteză și o analiză a acestui vis coșmaresc pentru ieșeni: scăderea dramatică a calității și chiar a cantității preocupărilor culturale ale personalităților și instituțiilor Iașului. Desigur, excepțiile confirmă, în continuare, regula.

Cititorii interesați vor găsi o bogată Anexă webografică cu privire îndeosebi la viața și activitatea autorului Matei Vișniec.

În episodul următor mă voi referi la cartea ”Cabaretul cuvintelor”, iar în episodul 4 voi discuta despre piesa de teatru cu același nume.

 

1 februarie 2016 – ziua de naștere a dramaturgului român Ion Luca Caragiale

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava – Iași

 

Anexa webografică

 

Informații despre autor

 

Site ul oficial al autorului. Pagina de autoprezentare a autorului Matei Vişniec. Doar în limba franceză. Rezervaţi-vă câteva ore pentru a citi pe îndelete titluri, prezentări, extrase din cărţile autorului în limba franceză) http://visniec.com/accueil.html (nu rataţi videoclipul de la final de cca 3 min. prin care autorul îşi autodezvăluie ludicitatea, cvasiabsurdul, şi fantasticul bine temperat)

 

Biobibliografie Matei Vişniec https://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Vi%C8%99niec

 

Biobliografie în limba franceză: http://www.theatre-contemporain.net/biographies/Matei-Visniec/

 

Biobliografie în limba engleză: http://www.njrep.org/bios/visniecbio.htm (

 

Biografie adusă la zi cu ocazia Conferinţei Vişniec la TNB în ianuarie 2016 http://www.tnb.ro/ro/matei-visniec-teatru-si-jurnalism-influente-reciproce

Texte citite de autor la RFI la rubrica “Cronica insolită” http://www.liternet.ro/autor/373/Matei-Visniec.html

Interviuri cu autorul Matei Vișniec

 

Ovidiu Şimonca, (interviu) “O nouă generaţie de regizori descoperă piesele mele” în: Observator cultural din 24 aprilie 2005 http://www.observatorcultural.ro/articol/o-noua-generatie-de-regizori-descopera-piesele-mele-interviu-cu-matei-visniec-2/

 

Dia Radu, “Lumea româneacă este foarte prezentă în viaţa mea” Interviu cu Matei Vişniec publicat în Formula AS, nr 942/ 2004   http://www.formula-as.ro/2010/942/lumea-romaneasca-24/matei-visniec-romania-e-foarte-prezenta-in-viata-mea-13042

 

*** “Scriitorul Matei Vişniec vine la Iaşi să-şi urmărească piesa la Teatrul Naţional! În: Ziarul de Iaşi din 12 ianuarie 2016 http://m.ziaruldeiasi.ro/article/scriitorul-matei-vi-niec-vine-la-ia-i-s-i-urm-reasc–piesa-pe-scena-na-ionalului/?article-id=56522

Rhea Cristina, Interviu document cu personalităţi româneşti (4): Matei Vişniec în: Ziarul Metropolis. Cotidian cultural, 3 august 2013 (Extras din cartea Românii secolului XXI)

 

*** http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-4-matei-visniec/

Carmen Constantin, (interviu)Matei Vişniec: “Am fugit de-acasă ca să caut un liceu în Bucureşti”, în: Adevărul din 9 decembrie 2001  http://adevarul.ro/educatie/scoala/video-matei-visniec-dramaturg-scriitor-jurnalist-am-fugit-de-acasa-caut-liceu-bucuresti-1_50abc9617c42d5a663803707/index.html

 

Roxana Roseti, (interviu) ”Un scriitor celebru acuză: “Mă oboseşte ecest delir politic din România. Corupţia, nepotismul şi spiritul de clan sunt în continuare un flagel” în: Evenimentul Zilei din 23 oct 2012 http://www.evz.ro/Un-scriitor-celebru-acuz-M-obosete-delirul-politic-din-Romnia-Corupia-nepotismu-1007.html

 

Dan Boicea, (interviu) “Matei Vişniec, dramaturg: Fără ajutorul unui regizor bun, n-am făcut nimic”, în: Adevărul din 12 iulie 2010, http://adevarul.ro/educatie/scoala/video-matei-visniec-dramaturg-scriitor-jurnalist-am-fugit-de-acasa-caut-liceu-bucuresti-1_50abc9617c42d5a663803707/index.html

Matei Vişniec: 19 noiembrie 2015 Războiaele religioase revin în Europahttp://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html

 

Sorin Lavric (Interviu): “Matei Vişniec: La 55 de ani trebuie să furi cât mai mult timp pentru tine însuţi”, în: România Literară nr. 25 din 24 iunie 2011, p. 20 http://www.romlit.ro/uploads_ro/Pdf/18774/25.pdf (“nevoia feedback-ului fără de care un scriitor decade”)

 

Matei Vişnec ”Teatru şi jurnalism” 15 ianuarie 2016 Conferinţă la Sala Atelier de la TNB  http://www.teatrulnationaliasi.ro/stagiunea/cabaretul-cuvintelor–104.html

 

Elena Prus,  ULIM, Chişinău; “Nisipul mişcător al jurnalismului” în viziunea lui Matei Vişnec, publicat în: Intertext, nr. 1-2/ 2012http://www.slideshare.net/manyburq/interculturalitate

 

Bogdan Creţu, ”Matei Vişniec, Un optzecist atipic”, Ed UAIC, Iaşi, 2005,  268 pagini http://www.editura.uaic.ro/fisa-carte.php?id_co=col07&id_c=496   Volum care a câştigat premiul de debut al „Ziarului de Iaşi”.  Inclus de critica literară în „generaţia ’80”, poetul, prozatorul şi dramaturgul Matei Vişniec este evidenţiat în această carte ca un „optzecist atipic”, afirmaţie pe care Bogdan Creţu o dovedeşte cu argumente solide.

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea I)


 

Introducere

 

Matei Vișniec este o persoană șarmantă, sinceră, deschisă, plăcută văzului și auzului, una care te cucerește imediat doar privindu-l și ascultându-l (deși pe mine m-a cucerit, mai întâi, citindu-l și vizionâdu-i piesele de teatru). Are o excelentă voce radiofonică (nu întâmplător Matei Vișniec a devenit jurnalist radio la BBC și lucrează acum la RFI, ambele fiind posturi de radio de clasă mondială!) jurnalismul său fiind unul critic, verist și profesionist în sensul cel mai bun al cuvântului. Maestrul cuvintelor foarte potrivite are, atât la radio, cât și pe scenă sau în conferințele sale de succes, un discurs calm, coerent și clar, unul convingător fără pic de obstinație. Jurnalistul onest și scriitorul dramaturg de talie mondială se armonizează perfect cu o prezență scenică dezinvoltă: ca orice mare dramaturg, Matei Vișniec își vizionează punerile în scenă și apare el însuși pe scenă, dialogând cu spectatorii, cu regizorul, cu actorii. Simplul fapt că este cel mai jucat dramaturg român din toate timpurile ar putea face inutilă această mică descriere a mea. O nouă postură a dramaturgului Matei Vișniec s-a conturat, recent, ca urmare a colaborării sale cu Studioul de Televiziune Iași. O fabuloasă echipă alcătuită de Andreea Știliuc, Relu Tabără și Dragoș Brehnescu au contribuit din plin și cu mult talent la această nouă postură a dramaturgului: aceea de ghid cultural de suflet prin Paris și Avignon. Firescul relatărilor, căldura iradiată de cel care a extras cu multă artă informație vie din oameni, statui, clădiri, străzi și case este nu doar o notă de succes la public, dar și una de speranță că autorul va relua aceste preocupări culturale imortalizate în docufilme.

 

Cred că este necesară o colectare a cât mai multor informații despre viața și opera românului din Rădăuți, ajuns francez la Paris. Am apelat la motoare de căutare pentru a găsi și citi cât mai multe informații despre cel care, dacă s-ar fi născut cu 6 ani mai devreme, mi-ar fi putut fi coleg de bancă sau măcar de clasă la Liceul numărul 2 din Rădăuți sau coleg de cameră/ ”meditație” la internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (în paranteză fie spus, nu am găsit în niciunul dintre articolele despre sau interviurile cu domnia sa vreo referire la care dintre cele două licee ale Rădăuțiului a fost elev și nici la numele profesorilor de limba română care l-au stimulat sau nu în devenirea sa literară). Așadar, am o colecție de linkuri care fac trimitere la pagina sa de autor, la paginile ziarelor și revistelor care i-au găzduit articolele și, mai ales, interviurile, dar mărturisesc aici că această colecție este departe de a fi completă. S-au făcut deja teze de doctorat despre opera lui Matei Vișniec. Acestea sunt bunuri publice și ele ar putea fi incluse în această pagină în format pdf. Chiar pagina de autor (http://visniec.com/accueil.html) nu consemnează toate aceste informații pe care eu (în nestăvilita mea înclinație spre holism) le doresc să apară imediat după orice eveniment, dar, nu se întâmplă așa: timpul autorului este mult mai prețios decât acela al cronicarului/ posesorului de pagină de autor. Sigur se poate găsi o soluție care să comprime toate aceste informații pe o pagină ușor de accesat și de cercetat. Mai mult, unele feed back uri din partea spectatorilor, ale ziariștilor, colegilor și prietenilor (inclusiv discursuri ținute cu varii ocazii) ar merita să apară acolo în timp cât mai scurt. Așadar, normal ar fi ca toate scrierile sale, plus traducerile în multe limbi, cronicile, prezentările, evaluările, argumentările pentru conferirea unor premii etc. să fie colectate și clasificate de autorul însuși, facilitând astfel accesul relativ rapid la întreaga sa operă. Sigur, asta presupune ceva timp și efort, dar Era informației obligă și ajută la o asemenea întreprindere. Pledez, desigur, pentru o bancă de date în format electronic cu acces liber sau limitat pentru biblioteci și cercetători.

 

Și încă ceva: cititorii acestui blog sunt deja obișnuiți cu accentele mele (excesiv de) critice la adresa unor autori, drept pentru care se vor mira de trecerea (mea) oarecum bruscă de la acest ton ultraacut (este adevărat, printr-o temperare benefică dată de pseudoracenziile la două romane  semnate de Doina Popescu și de Cosmin Perța) la un ton suspect de elogios și de pozitiv. Explicația este simplă și sinceră: în fața unor texte care mă entuziasmează și care chiar mă marchează nu poți manifesta decât pozitivitate. Pot garanta că ochiul meu critic va fi permanent deschis și voi îndrăzni să-mi formulez opiniile (critice!) atunci când va fi cazul. Ca urmare a publicării unui număr destul de mare de pseudorecenzii am ajuns și eu la concluzia celui care a scris: ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî; corectează un om educat și te va aprecia”. Am folosit aici termenul de pseudorecenzie, termen pe care l-am explicat într-un text aparte (vezi Anexa): Mai adaug aici faptul că majoritatea textelor alese sunt de factură postmodernă și că eu însumi mă consider un cititor cu gusturi postmoderne. Nu întâmplător am ales spre pseudorecenzare autori postmoderni. Optzecistul Matei Vișniec este, în opinia mea, un scriitor postmodern, chiar dacă printre preferații săi sunt Cehov și Dostoievski, Kafka și Tristan Tzara.

 

Chiar dacă în copilărie și-a propus să nu se încurce cu scena, adică să nu ajungă actor, cu siguranță el ar putea să-și scrie roluri pe care să le joace impecabil. (E o simplă sugestie pentru foarte receptivul scriitor!). Schița mea de portret auctorial ar fi incompletă dacă nu aș adăuga câteva tușe care să atragă atenția asupra stilului său poznaș/ hâtru/ ludic/ ironic/ comic/  sarcastic/ acid (toate acestea fiind grade ale binomului râdere-radere de care face uz scriitorul în funcție de context, afișând neostentativ reale calități de diplomat). Nu doar ludicitatea sa îl ajută (Freud scria că ”Glumind putem spune orice, chiar și adevărul”) în abordarea unor teme altfel spinoase, serioase și chiar periculoase, ci și un rar simț al echilibrului. Atunci când răspunde la întrebări sau când face o comunicare, ascultătorul atent va decela grija cu care alege, cântărește și rostește Matei Vișniec fiecare cuvânt, inclusiv locul fiecăruia în frază și al frazei în discurs. O mărturisire recentă despre (auto)formarea sa ca jurnalist și scriitor a fost făcută în ianuarie 2016 în cadrul unei conferințe susținute la Teatrul Național din București: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-sufletul-romanesc-nu-a-fost-inca-nici-mondializat-nici-total-comercializat1/  (același ziar a publicat și la aniversarea a 59 de ani: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-59-la-multi-ani/ ). De asemenea, lansarea ultimei sale cărți apărută în România – Omul din care s-a extras răul – s-a bucurat de o semnalare din partea acestei publicații:  http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-isi-lanseaza-cartea-omul-din-care-a-fost-extras-raul-la-sibiu/ .

 

În materie de convingeri religioase, probabil, scriitorul româno-francez este un agnostic (”Dacă Dumnezeu există, un lucru e sigur: iubește diversitatea” afirmă Matei Vișniec). Posibil că el crede în divinitate, în Creator, în Marele arhitect/ inginer/ manager al Cosmosului, în muzica sferelor etc., dar nu în zei, trimiși ai zeilor pe pământ, sfinți, profeți, vestitori de profeți etc. Elocvent în acest sens este  capitolul ”De-a Dumnezeul” din ”Cabaretul cuvintelor” (Editura Cartea românească, București, 2012, pp 185 – 188). Posibil ca regizorul ieșean Ovidiu Lazăr să fi omis acest capitol al cărții din reprezentarea scenică din varii motive: spectacolul devenea prea lung și obositor sau a vrut să evite  o scenă cu iz ideologic și mistic la un public care o dată pe an vine la teatru și de mai multe ori pe an pupă moaștele Sfintei Parascheva, iar în timpul liber așteaptă ca omenirea (ONU/ UNESCO) să declare Iașul capitală culturală a lumii… Dumnezeii multipli/ alternativi/ antitetici nu ajută cu nimic omenirea. Dimpotrivă, secolul XXI riscă să fie punctul terminus al umanității nu pentru că lumea nu va fi suficient de religioasă/ spirituală, ci tocmai datorită încrâncenării confruntării doctrinelor și taberelor religioase. Jurnalistul Matei Vișnec analizează consecințele dramatice ale războaielor interreligioase: http://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html.

 

 

Sub raportul convingerilor ideologice, Matei Vișniec este, în mod cert, un anti-totalitar, un anticomunist convins (vezi critca sarcastică la adresa bolșevismului sovietic în piesa de teatru “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” Editura LiterNet, 2003. Cartea se poate descărca pentru uz personal la adresa: http://editura.liternet.ro/descarcare/50/pdf/Matei-Visniec/Istoria-comunismului-povestita-pentru-bolnavii-mintal.html ). Totodată el este un adept clar al oricărei forme de slujire și de preamărire a libertății omului. Nu întâmplător teza sa de doctorat s-a numit ”Rezistența culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste”. Dacă aș răspunde în locul său întrebării ”ce iubiți cel mai mult?” aș formula răspunsul în felul următor: ”iubesc deplina libertate a omului creator, dar asta doar atât timp cât această libertate de creație servește oamenilor și nu se îndreaptă împotriva lor”. Am îndrăznit să conturez acest răspuns având în vedere criticile sale directe adresate dictaturilor, războaielor interetnice sau comerciale, comercialismului agresiv și distrugător de ființe umane, globalismului și ”corectidudinii politice” rigide, liniare și cu sens unic. Dacă ar fi să merg mai departe și să-mi imaginez (asta este pseudorecenzia postmodernă în raport cu recenzia modernă: folosește metode similare cu ale autorilor postmoderni, adică imaginație, melanj de idei și de concepte, tehnici noi de evidențiere a sensurilor cuvintelor etc.), deci dacă mi-aș imagina cum votează scriitorul la alegerile din Franța aș fi înclinat să cred că anarhiștii sau libertarienii de stânga ar putea avea votul său. (Deși, se știe, nu se votează întotdeauna ideologic). Un argument în acest sens este și opțiunea pentru coperta neagră scrisă cu roșu (acestea sunt culorile anarhismului: roșu și negru) la multe dintre cărțile sale (în afară de cazul apariției cărților sale în colecții cu coperta deja aleasă de editură). Pentru că o parte dintre cititori au în minte anarhismul ca supralicitare a ideii de dezordine, dizarmonie socială, apetență pentru distrugere etc. precizez că în plan ideologic/ doctrinar anarhismul este un melanj de trăirism, existențialism, umanism, libertarianism etc., mai exact este ideologia care vede un stat minimal și libertăți maximale pentru cetățeni/ indivizi/ oameni. Toți artișii ar trebui să fie anarhiști (și chiar majoritatea sunt). Nu se pune nici măcar ideea de distrugere a statului, ci de limitare a tendințelor acestuia de oprimare a cetățeanului, de arogare de drepturi suplimentare pentru instituții, concomitent cu defavorizarea cetățeanului. Așadar, prin această prismă ideologică, văd ipotetica opțiune electorală a lui Matei Vișniec (ca, de altfel, a foarte multor artiști, îndeosebi francezi) în zona anarhismului libertarian de stânga (indiferent ce nume ar purta partidul sau formațiunea politică care va primi votul). Comparând jurnalismul cu literatura, practicantul cu succes al celor două meserii (ziarist și scriitor) care este Matei Vișniec vede diferența dintre ele doar prin prisma aspectelor umane relevate de fiecare: literatura cu sublimul din om, jurnalismul cu mizeria din om. ”Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e mai sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate. Literatura îţi dă o speranţă, te ajută să explorezi omul în zonele sale de puritate, de mister cosmic. Jurnalismul te obligă să descoperi mizeria realităţii, lipsa de speranţă reală în viitor, faptul că oamenii comit la nesfârşit aceleaşi greşeli istorice şi rămân mereu la fel de odioşi.Matei Vișniec (cf http://atelier.liternet.ro/articol/16521/Matei-Visniec/Teatru-si-jurnalism-influente-reciproce.html)

 

Sub raportul clasificărilor locului său în funcție de mode estetice, școli de gândire, curente literare, tendințe etc. Matei Vișniec este un avangardist perpetuu, un nonconformist, un optzecist textualist postmodern autentic (deși unul atipic, după cum îl descrie Bogdan Crețu în cartea sa ”Matei Vișniec – un optzecist atipic”, Ed Universității Al. I. Cuza, 2005, 268 p). Personal l-aș numi un metaforist suprarealist, un magician al cuvintelor, un practicant al absurdului credibil, un virtuoz al acrobațiilor semantice și ideatice pe cât de jucăușe în prim plan (ca forme aparente), pe atât de serioase în profunzime (ca esențe de fond). Familia sa artistică este alcătuită din Kafka, Tristan Tzara, Eugene Ionesco, Cehov, Dostoievski, Lautreamont, Borges, S. Becket și lista ar putea continua.

 

De unde știu eu toate astea? Întrebarea chiar merită un răspuns. În primul rând, citindu-i o parte a impresionantei sale producții scriitoricești. (Aș fi curios dacă există critici care să-i fi parcurs în întregime miile de pagini de poezii, romane, piese de teatru, conferințe, interviuri, articole de presă citite la radio, declarații cu ocazia unor evenimente etc. Spun asta pornind și de la observația glumeț-amară a lui Matei Vișniec: ”acum toți scriu și nimeni nu mai citește”). Convingerile/ părerile mele despre omul și scriitorul Vișniec mi-au fost conturate și la întâlnirea cu spectatorii de după spectacolul cu piesa ”Cabaretul cuvintelor” (TNI, în regia lui Ovidiu Lazăr, 18 ianuarie 2016), dar și în urma vizionării filmului ”Parisul lui Matei” realizat de TVR Iași de către trioul Relu Tabără, Dragoș Brehnescu și Andreea Știliuc (în Aula Eminescu de la UAIC Iași, 19 ian. 2016. Pentru alte informații despre eveniment vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Actualitate/11027), precum și a filmului ”Rege la Avignon” realizat de același trio ieșean (http://iasi.tvr.ro/matei-vi-niec-rege-la-avignon_14738.html), apoi în urma unor dialoguri fulgurante pe FB și a unei și mai scurte discuții în timp ce domnia sa se achita conștiincios de obligația formală de a-mi oferi un autograf pe cartea ”Cabaretul cuvintelor”, precum și din alte  scurte înregistrări audiovideo găsite pe net. Referitor la cantitatea mare de lucrări scrise și apărute în librării și biblioteci (ce înseamnă mult în literatură?) amintesc aici reacțiile unor nevolnici când au luat act de volumul impresionant de piese scrise de Shakespeare: ”aceste lucrări nu puteau fi scrise de un singur om. Sigur altcineva le-a scris…”.  Dat fiind că aceasta nu este o recenzie la o carte, ci este o pseudorecenzie pot divaga puțin și să lansez o interogație pe tema ”oare cum scrie Vișniec?”. Deoarece nu am cum afla răspunsul altfel decât sâcâindu-l pe scriitor cu această întrebare (ce poate ascunde, în ultimă instanță un secret de fabricație, o rețetă specifică, un brand de scriitură etc., drept pentru care răspunsul va fi dat mai încolo, spre senectuate) nu-mi rămâne decât calea ipotezelor bazate pe imaginație, intuiție, inspirație (și mai puțin pe informație). Așadar îmi imaginez că Matei Vișniec scrie cum gândește (ca să nu zic ”cum respiră”), își înregistrează adică gândurile pe smartphone sau pe laptop, apoi corectează transcriptul, ocazie cu care îi vin idei noi, șterge apoi pasajele mai puțin clare și echilibrează textul pentru ca acesta să devină organic, viu, armonios, plăcut și clar. Aș îndrăzni să spun că una dintre principalele calități/ atuuri ale scrisului său este claritatea de cristal a ideilor, dublată de echilibrul frazelor în (con)text. Dar este posibil ca și francezul Montaigne să aibă dreptate: „Un cititor priceput descoperă adesea în scrierile altuia alte perfecțiuni decât cele pe care autorul le-a pus și zărit acolo, și le împrumută sensuri și chipuri mai bogate.”
Montaigne , Eseuri, Cap.24)

 

În fine, pentru a încheia această primă parte, introductivă, la câteva dintre cărțile lui Matei Vișniec, o voi face într-un stil vișniecian, ușor ludic și speculativ: oare ce înseamnă numele său și care este ”interpretarea” (una dintre ele, desigur) a semnăturii sale? Vișniec nu este altceva, zic eu, decât anagramarea destinului operei sale în conștiința umanității, destin care, în pronunție bucovineană, nu poate fi decât vieșnic. Cât despre semnătură, aceasta este una elaborată, studiată, exersată probabil din adolescență. Este o linie continuă, cu trei triunghiuri isoscele legate între ele, ceea ce ar însemna cele trei puncte de jos ale literei M, urmat de numele Vișniec, dar la terminarea V-ului mai apare un triunghi a cărui bază de jos este coliniară cu linia de început și se continuă peste și după numele de familie. În traducere (speculativă!) personală, această semnătură semnifică: triadicitate, stabilitate (triunghiurile) și continuitate (linia lungă continuă).

 

 

(O amintire personală: mi-am construit semnătura în clasa V-a, la îndemnul profesorului de limba română, C. Maximiuc, care ne-a sugerat că este bine să o gândim pentru tot restul vieții, deoarece odată stabilită/ definită, așa rămâne. Și așa a rămas! Semnătura mea este formată  din două triunghiuri echilaterale, unul deasupra celuilalt, dar ceva mai lateral, astfel încât, la o privire atentă, apar trei triunghiuri. Deci, doar linii drepte și paralele, nici urmă de vreo rotunjime. Semnificație? triadicitate, stabilitate (triunghiurile), inflexibilitate (liniile drepre și paralele), dar cu o evoluție complicată, cu întoarceri și reveniri atât în plan ascendent cât și descendent pentru a se încheia cu o linie bazală continuă. De asemenea, totul cu o linie continuă, fără nicio pauză…).

 

(sfârțitul primei părți)

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

 

29 ianuarie 2016 – ziua când Matei Vișniec împlinește 60 de ani. La mulți ani, maestre!

 

Anexa

 

Ce este o pseudorecenzie?

 

Motto:  ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî, corectează un om educat și te va aprecia”  (din folclorul Facebook)

 

Conform modelului meu de a face ”pseudorecenzii” (n-am găsit un alt nume, deocamdată, pentru  genul compozit de scriitură postmodernă analitico-critico-hermeneutică), aceasta este mai mult decât o prezentare/  o recenzie/ o critică/ o analiză de carte/ o interpretare de texte, fiind din toate câte puțin, afișând explicit o subiectivitate declarată (în comparație și în antiteză cu cei care afișează ritos obiectivitatea subiectului recenzator). Subiectivitatea declarată este probată de renunțarea la fals obiectivizantul plural (al majestății?) ”noi știm că…” și înlocuirea acestuia cu subiectivul singular (al responsabilității!) ”eu cred că…”.  Încerc, totodată, să pun în evidență și să utilizez practic marile avantaje ale internetului, concentrând (prin link uri) o mare cantitate de informații despre autor, despre carte/ copertă/ structură, despre recenziile și comentariile apărute după apariția cărții, dorind să fac – pe cât posibil – un fel de dosar sau studiu de caz cât mai complet. Ideal și dezirabil ar fi ca acest ”dosar”/ ”studiu de caz”/ ”pseudorecenzie” să fie completat(ă) cu alte opinii și observații atât referitoare la carte cât și la pseudorecenzie ca atare (ca model și ca utilitate în aplicarea modelului). Într-un fel, pseudorecenziile mele sunt exerciții/ aplicații cu caracter de conspecte de (auto)lămurire, respectiv de sinteze informaționale pe care le ofer cititorilor doritori să afle cât mai mult despre autor și carte. Plec de la premisa că timpul este prețios pentru fiecare cititor, acesta neavând întotdeauna timpul necesar să navigheze pe net și să obțină o viziune mai largă, mai sintetică și mai apropiată de un adevăr fatalmente cu geometrie variabilă, unul specific postmodernității. Mai mult, dată fiind uriașa capacitate de stocare a informațiilor pe net, o pseudorecenzie poate include și texte preluate din articole ale căror remanență în format electronic  în spațiul public este, mereu, doar probabilă, nesigură în timp. Pseudorecenzia este o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM) (vezi despre această metodologie mai multe articole și aplicații publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, o concretizare a unui mod de gândire și simțire eminamente transdisciplinar, dar și o concretizare a pledoariilor pe care le-am făcut mereu pentru viziuni holistice, complexe, postmoderne, integratoare, transdisciplinare, deci cât mai complete posibil. (vezi și pledoaria profesorului Florin Colceag în favoarea trecerii la un nou mod de gândire ca soluție la actuala criză a educației: https://youtu.be/4eAA2uhFKwQ) Așadar, în esență, pseudorecenziile mele sunt noi mijloace (care țin de sfera economicului) în atingerea unui scop (care ține de sfera politicului), urmând ca cititorii și alți critici să valideze gradul de adecvare a acestui nou mijloc pentru atingerea scopului propus (etapă care ține de domeniul eticului). (Cunoscătorii MSM au imaginea sensurilor conferite de mine conceptelor de scop, mijloc și adecvare, respectiv arealelor de gândire, simțire și acțiune umană numite politic, economic și etic. Precizez aici că cele trei areale nu pot fi înțelese și cunoscute decât în intimă contopire și studiere simultană/ concomitentă). Nu întâmplător continuumul politic-economic-etic la nivel de individ uman este mereu-mereu prezent (explicit sau implicit). Dacă pseudorecenzia este un mijloc, ar trebui clar definit scopul în care s-a construit acest mijloc. Ei bine scopul este unul cât se poate de vechi și de permanent: înțelegerea unui demers intelectual (concretizat în roman, poezie, articol, interviu etc.) pentru a ne lămuri mai bine cum stau lucrurile, respectiv – din nou! – pentru evaluarea gradului de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate de autor. Desigur, rezultatul  efectuării/ scrierii/ publicării unei pseudorecenzii este doar unul dintre miile posibile, dar este punctul de plecare în necesarul dialog fără de care orice cultură moare lent (se scufundă în narcisism, autoidolatrie, egoism și iluzie a unicității valoroase). Alte câteva note caracteristice ale pseudorecenziilor mele sunt:

  1. abordarea este transdisciplinară (Basarab Nicolescu) în sensul necantonării într-o disciplină academică oarecare, ci într-un areal de interese (foste discipline sau interdiscipline) apropiate, intersectate sau suprapuse; din păcate, transdiscipliaritatea este adesea confundată cu interdisciplinaritatea;
  2. logica dihotomică/ excluzivă de tip ”sau-sau” este înlocuit cu logica plurivalentă/ incluzivă de tip ”și-și”(logica lupasciană a terțului inclus);
  3. scrierea se face la persoana întâi (renunțând la ipocritul și generatorul de lipsă de responsabilitate ”noi”), textul fiind împănat și cu amintiri sau reflecții personale pe teme conexe, în scopul aducerii de informații inedite, eventual utile cititorilor;
  4. finalitatea reală a demersului meu este de a obține/ stimula un dialog al persoanelor implicate și interesate, revelarea unor sensuri sau interpretări noi ideilor din textele analizate sau din cele conexe, adaptarea și adecvarea aparatului critico-semantic la postmodernitate, chiar dacă nu toate textele analizate sunt de factură postmodernă. În esență este vorba despre adecvarea scopurilor și mijloacelor, respectiv adecvarea/ adaptarea mijlocelor critice la scopurile/ finalitățile urmărite de texte scrise în cheie postmodernă: pe scurt, la texte postmoderne este nevoie de aparat critic și tehnici adecvate acestora, adică de tehnici postmoderne.

 

Din păcate, o sumă mare de cauze împiedică realizarea unor dialoguri și dezbateri reale, utile și interesante. Iată câteva dintre aceste posibile cauze:

  1. Majoritatea autorilor pseudorecenzați nu au răspuns (decât, cel mult, formal, și asta atunci când nu au reclamat atacul la persoana lor) invitației de a continua dialogul început de mine în aceste pseudorecenzii, înseosebi datorită faptului că unele critici, observații, propuneri sunt luate ca atacuri la persoană, sunt considerate ca fiind încercări de afișare a unei eventuale ”superiorități”, sau pur și simplu sunt considerate perfect demne de ignorat. Faptul că toate textele alese pentru pseudorecenzare sunt doar urmare a deciziei mele, iar pe majoritatea autorilor nu-i cunosc personal  poate genera o indiferență motivată cu ”argumente” de genul: ”Dar ce, l-am pus eu să mă bage-n seamă?”, ”Dar el cine se crede să ne dea sfaturi nouă, specialiștilor, oameni titrați, cu experiențe puternice în domeniu, cu diplome/ premii/ recunoașteri naționale sau internaționale?”, sau: ”Iaca a venit un neica nimeni de la țară și ne dă nouă sfaturi/ sugestii/ idei”  etc. Desigur, o atare atitudine este firească, autorii evită cu abilitate dialogurile pentru a-și proteja ”puiul”, pentru a nu da naștere altor critici. Pe scurt, reacția ar fi de genul ”las-o bre, că merge-așea!”.
  2. Individualismul/ egoismul specific românilor. Fărâmițarea autorilor de texte (scriitori?) pe un mare evantai de școli de gândire (asta e un lucru bun), dar și de mode/ societăți/ filiale/ congregații/ asociații zonale sau regionale a generat o grupare a criticilor pe aceleași criterii, respectiv al apartenenței lor la acea grup(are)/ gașcă/ conclav. Adesea, criticile care apar la apariția diverselor cărți/ studii/ articole provin din zone (geografice, profesionale) comune cu cea a autorului, dar sunt motivate și de prietenii, rudenii, colegialități, relații student-profesor sau… alte relații. O pseudorecenzie face parte din categoria evaluărilor etico-axiologice din care face parte și acordarea unor premii. Dar, dacă la o asemenea evaluare pentru premiere (adesea prezentată neinspirat, trădând în subtext existența altor motivații) comentariile sunt relativ puține și se sting în câteva zile/ săptămâni, ce așteptări pot avea de la o simplă pseudorecenzie?
  3. Apoi, cantonarea finalității scrierii textelor/ cărților/ articolelor în zona comercialului (scriu ca să vând) sau a profesionalului (scriu ca să-mi fac dosarul de promovare în ierarhia academică sau de ieșire condiționată din pușcărie…), face ca preocupările autorilor să vizeze în primul rând cantitatea și apoi (sau, în destule cazuri, deloc) calitatea, fac ca dialogul dorit să fie unul extrem de redus. Deoarece comercialismul actual bate aproape orice tentație de implicare voluntară și neremunerată a cercetătorilor în acțiuni de acest tip, numărul celor care fac asemenea pseudorecenzii se reduce doar la unul singur….

Liviu Druguș (decembrie 2015)   http://www.liviudrugus.wordpress.com

În urma lui Cosmin Perța nu va rămâne nimic altceva decât cărți din ce în ce mai bune și urmași care vor scrie cărți


 

Cosmin Perța – postmodernul ludic, transcendentalul transrațional, aventurierul iconoclast, hermeneutul fantast – fantasmagoric – fantezist, nonconformistul metaforic, alegoristul existențialist, canonistul anticanonic, avangardistul clasicizat,  fantastul cvasiabsurd,  retorul romanțios și romancierul poematic

 

 Motto-uri explicative ale temeiurilor pe care s-a zidit acest roman poematic postmodern:

 

”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

În fiecare om zace un călău… Omul este un despot din fire; de aceea se complace în a chinui pe alţii.Feodor Dostoievski

 

Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”. Feodor Dostoievski

 

”Suferința? Dar este singura cauză a conștiinței”    Feodor Dostoievski

 

Literatura este înțelegere de sine și a celorlalțiMariana Codruț

 

Da rezistent mai este omul! Este singura fiinţă care se poate adapta la orice şi aceasta-i fără doar şi poate cea mai bună definiţie a lui.”    Feodor Dostoievski, Amintiri din casa morților

 

Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captivUmberto Eco

 

Realitatea este una dintre posibilitățile pe care nu le pot ignoraLeonard Cohen

Cei mai buni oameni sunt toţi nebuni. O duc bine numai mediocrii şi cei lipsiţi de talent…”   Dostoievski, în ”Adolescentul” (1875)

Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările”.    F Dostoievski

 

Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea.F. Dostoievski

 

Scopul existenţei noastre nu este acela de a rămâne vii, ci de a ne găsi o raţiune în a trăi

  1. Dostoievski

 

Nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă”.

Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Visătorul nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de fiinţă hibridă. În general, el se aciuează undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo şi de lumina zilei, iar odată instalat astfel, e tot aşa de nedezlipit de bârlogul său ca şi un melc, sau semănând cel puţin în această privinţă cu acel interesant soi de vietate care este şi făptură, şi casă la un loc, şi care se numeşte broască ţestoasă.   Feodor Dostoievski în: Nopți albe, A doua noapte (1848)

 

”Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt euFeodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

Cea mai mare măiestrie a scriitorului este disponibilitatea lui de a scurta. Cine ştie şi cine este în stare să scurteze ceea ce a scris va ajunge departe. Scriitorii cei mari, fără excepţie, au o densitate superioară a scrisului. Şi principalul este să nu repeţi ce a fost deja spus sau ceea ce şi aşa este clar”.    Feodor Dostoievski

Citate extrase din Citatepedia  (vezi: http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=8&a=Dostoievski )

 

L’oubli est un puissant instrument d’adaptation à la réalité parce qu’il détruit peu à peu en nous le passé survivant qui est en constante contradiction avec elle.Marcel Proust, A la recherche du temps perdu

Uitarea este un puternic instrument de adaptare la realitate, fiindcă ea distruge, încet-încet, în noi trecutul supravieţuitor care este mereu în contradicție cu realitatea.Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut

 

Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitateaCezar Petrescu

 

 

O, adevăr sublime

Scrisori din Cordun

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrânețe
S-a întins pe criticale?

Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță ­
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuță.

Pisicuță criticoasă,
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă!

Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei putea spune
Tot ce vrei ­ căci ș-așa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte ­
Pune-te de-nvață, dragă:
Nu știi carte, nu știi carte.

 

(Mihai Eminescu, 1877)

 

Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (George Călinescu).

 

Ma intrebati daca sunt ateu, dar problema este mult prea vasta pentru mintile noastre limitate. Ne aflam in pozitia unui copil care intra intr-o biblioteca plina de carti scrise in mai multe limbi. Copilul stie ca au fost scrise de cineva, dar nu stie cum. El nu intelege nici macar ce scrie in ele si banuieste ca ordinea in care sunt asezate nu este intamplatoare. Dar nu are o explicatie pentru asa ceva. Asta mi se pare mie atitudinea celui mai inteligent om de pe Pamant vis-a-vis de Dumnezeu. Noi vedem astazi Universul in splendoarea sa, observam legile care il guverneaza, dar intelegem extrem de putin din aceste legi” (Albert Einstein) .

 

 

Narațiunea Povestea cărții este o fericită și, deopotrivă, o fatidică împletire de real, pe de o parte și de ireal/ suprareal/ fantastic, pe de altă parte. Ca în toate scrierile care apelează la fantastic pentru a transmite mesaje către lumea reală, și în scrierea fantastă a lui Cosmin Perța debutul cărții începe cu descrieri ale realității ce nu pot fi nicicum contestate. Rețeta este oarecum simplă și, aparent, ușor de aplicat: în continuarea unor descrieri cvasibanale/ reale/ mundane scriitorul introduce același personaj în situații extraordinare/ ireale/ lumi inexistente, fapt pasager motivat de o visare coșmarescă, de un acces de nebunie sau de o pătrundere specială în lumi paralele cu ale noastre. Finalul este un mixtum compositum de real și ireal, dată fiind continuarea povestirii din ambele planuri anterioare (cel real și cel fantastic). În cartea de față, cele trei părți ale povestirii sunt: I – copilăria viitorului Teofil până la sfârșitul clasei a V-a; partea a II-a este fuga de-acasă și peregrinarea prin varii locuri perfect reale și credibile ca existând ca atare; este perioada în finalul căreia are loc botezul; între ultimele două părți există un Interludiu, dedicat pregătirii eroului nostru pentru intrarea în viața monahală dusă, apoi, în Instituție; partea a III-a este descrierea existenței (onirice) a lui Teofil într-o suprarealitate numită Instituție, pentru ca Epilogul să sugereze că ”visul” coșmaresc a fost de fapt o criză de nebunie petrecută într-un spital de specialitate, eroul fugind apoi (din nou!) în lumea reală, dar… vindecat de semeni, de traiul în comun, de societate. Solitudinea și simplitatea duse la extrem, esențe ale isihasmului/ sihăstriei reprezintă opțiunea finală a tânărului pustnic (22 ani) Teofil.  De fapt solitudinea totală este imposibilă.

 

Date/ jaloane temporale despre eroul cărții: pe la 4 ani, copilul începe studiul literelor cu bunicul și cu Biblia; învățătura durează exact 2300 de zile adică 6 ani, trei luni și trei săptămâni; la 11 ani moare bunicul, la 14 ani fuge de-acasă, la 22 de ani revine la ”normalitatea” căutată și găsită de adolescentul fără nume (botezat Teofil, la 14 ani). În carte sunt oferite doar două date referitoare direct la vîrsta personajului: 11 ani când moare bunicul său și 14 ani vârsta la care este botezat.  Micul nostru erou are, așadar, parte de două etape care se numesc, de regulă, ”cei șapte ani de-acasă”: șapte ani până la intrarea oficială în viața de școlar, și șapte ani de studiu la ”litere” pe Biblie, împreună cu bunicul său care moare la 74 de ani, atunci când viitorul Teofil avea 11 ani. Celelalte date pe care le-am amintit mai sus sunt propriile mele deducții/ speculații. Pornind de la ”fantastic” de precisa notare a eroului nostru – cum că a studiat cu bunicul său 2300 zile – am calculat durata celor șapte ani de studiu biblic cu bunicul său. Datele concordă, drept pentru care am emis ipoteza că și numărul capitolelor ar putea avea vreao semnificație conferită, tacit, de autor. Astfel, cartea are 135 de capitole (le-aș numi mai degrabă ”segmente”, devreme ce lungima acestora este de cca o pagină, o pagină și jumătate. Am presupus că fiecare capitol/ ”segment” corespunde unei perioade de cca 30 de zile (o lună) din viața personajului. Surpriză: ipoteza se verifică, astfel încât capitolul 12, corespunde vârstei de 12 ani (11 ani plus 12 luni/ un an = 12 ani). Iată cum începe capitolul 12: ”Trecuse aproape un an și….” (p. 21). Deci, într-adevăr un capitol = o lună de viață a personajului. Ipoteza se verifică și mai departe: Capitolul 24 începe astfel: ”Eu chiar nu sunt botezat? am întrebat-o pe mama.” (p. 39). Conform calculului meu copilul avea atunci 13 ani (11 ani plus 24 luni/ doi ani = 13), adică exact vârsta de dinaintea botezului. Începând cu capitolul 36 (adică după împlinirea a 14 ani) începe pregătirea biblică pentru botez, pentru ca la capitolul 46 (cu două luni înainte de a împlini 15 ani) autorul/ personajul nostru principal/ Teofil scrie ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat…” (p. 67). Este și vârsta la care apare ideea rupturii totale cu trecutul necreștin: ”în urmă nu mai e nimic și speram ca șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine” (p. 67). În capitolul 56 se menționează (ca un fel de încurajare: hai că ești pe drumul cel bun…) că ”A mai trecut un an….” (p. 78), ceea ce face ca vârsta tânărului să fie de 15 ani și opt luni. Este ușor de dedus că partea a III-a, dedicată vieții la Instituție (care începe cu căderea în transa hipnotică ce a durat șase ani) să înceapă la vârsta de 16 ani. De reținut că pe întreg parcursul acestei părți (a treia) nu se mai fac niciun fel de referiri la vârsta personajului, ca și cum totul se desfășoară în afara timpului terestru. Finalul, adică Epilogul și capitolul 135 îmi oferă posibilitatea extrapolării celor observate până acum cu privire la vârstele personajului: așadar, reintrarea lui Teofil în lume, dar totodată și în pustnicie, are loc la vârsta de 22 ani. (Notă: am găsit, ulterior, pe internet, un text despre calendarul adventist, unde o lună = un an. Deci, confirmare deplină a ipotezei mele. Acum, mai avansez o ipoteză: dacă familia autorului era formată tot din adventiști (ca și viitorul Teofil) atunci alegerea de către autor a unui număr de 135 de capitole ar putea reprezenta un omagiu adus părinților, mai ales dacă acceptăm și ipoteza că Teofil era, în mare parte, chiar autorul).

 

Titlul romanului. În interviul acordat Elenei Vlădăreanu de Cosmin Perța, în oct. 2015, acesta pare a descifra semnificația titlului romanului său ”În urmă nu mai e nimic”: ”...alergăm după un tren pe care l-am pierdut și el pufăie în fața noastră și noi tot alergăm după el încercând să îl prindem, trecând prin stații după stații, dar nu în tren, ci în urma lui. Și nici nu ne putem opri în vreo stație pentru că suntem prea preocupați să prindem trenul. Iar când va ajunge la destinație și ceilalți călători vor coborî pentru a începe o nouă zi vom ajunge și noi, gâfâind, din urmă, dar pentru noi nu va mai începe nimic pentru că vom muri din cauza efortului”.

 

În opinia mea, aceasta este o viziune (ușor) nihilistă asupra existenței umane mundane, a cărei esență – efortul de supraviețuire și de obținere a bunăstării – nu se (prea) justifică/ merită. Revenind la semnificația titlului cărții, acesta ar vrea să spună că, pentru unii dintre noi, viața este o reluare repetitivă de eforturi inutile întru găunoasă preamărire și iluzie de putere și faimă: ”Deșertăciune! Totul este deșărtăciune! După noi/ voi nu va rămâne, oricum, nimic”, pare a gândi micuțul Teofil, proaspăt botezat și convertit la creștinismul practicant. Pe parcursul romanului, în visul trăirii la Instituție, foamea de (alt) sens al vieții pare a stimula efortul de a face ceva mai mult decât să exiști vegetând. Ai putea lăsa, totuși, ceva în urmă doar dacă produci/ creezi ceva util semenilor, fie și cu prețul vieții. Acest ”ceva util” este, pentru eroul romanului lui Cosmin Perța, creația, aptitudinea de a crea, de a scrie, de a face o scrijelire remanentă pe scoarța pămânului, spre posibila sa salvare și, eventual, a viitoarelor generații. Ar fi o transpunere în fapt a idealului adventist al Creației de ziua a 8-a, adică a creației umane, postdivine). Dacă această oportunitate de a crea nu este valorificată, atunci apare ratarea, eșecul, respectiv neantul existențial atât în timpul vieții cât și postmortem. Persistența ideii că extincția/ nimicul prevalează asupra perenității plenare face din Cosmin Perța un postmodern de tip apocaliptic, un nihilist nuanțat de  puținele irizări de optimism pasager care sunt presărate în carte. Desigur, mesajul cărții este unul biblic (Nihil sine Deo) fiind, totodată, un elogiu adus simplității, obișnuitului, banalului. Sintagma ”în urmă nu mai e nimic” definește o ruptură majoră, dar una care înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu, trecerea de la complicațiile vieții (post)moderne la simplitatea vieții în singurătate sau cel puțin în solitudine.

 

Singurul sens al vieții apare ca fiind mântuirea prin credință și suferință, eventual cât mai departe de semenii care au alte viziuni despre viață. Moartea este izbăvirea supremă, ea fiind singurul absolut dorit de tânărul care se autorebotează în apa Dunării (un Iordan românesc). ”…vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  În formula mai lungă, mai completă și mai explicită, titlul cărții ar putea fi ”În urma morții nu mai e nimic din lumea aceasta”. De fapt, murim în fiecare zi, imediat după naștere, iar trecerea prin timp înseamnă aneantizare, anularea timpului trăit și speranța/ dorința/ credința că ceea ce va urma va fi altfel. Explicația titlului este dată, repetitiv, la finalul fiecăreia dintre macrostructurile romanului: trei părți, un interludiu și un epilog. Viața mundană este extraordinară, dar obositoare, ucigătoare prin ea însăși tocmai prin timpul la care suntem condamnați să-l trăim, cel care ”ne sfărâmă în milioane de particule de inexistență” (p. 194). Fiind ”viețași” (condamnați pe viață să trăim) nu ne rămâne decât să alegem CUM să trăim, eventual CUM să murim.  Finalul părții I este conturat de fuga de-acasă a eroului cărții, după terminarea clasei a V-a (deci, pe la 11-12 ani): ”…am ieșit pe ușă eliberat…. aveam nevoie de libertate. Și dacă acesta era șirul de oameni excepționali ai familiei noastre, ei bine el trebuia să se oprească aici” (p. 46). Plecarea din sânul familiei s-a dorit (și chiar a fost!) una definitivă, fără să mai lase nimic în urmă din punctul de vedere al atașamentului față de relativul confort casnic. De asemenea, finalul părții a II-a reia refrenul plecării definitive, fără a lăsa nimic în urmă: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, în urmă nu mai era nimic și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar, măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67).  Finalul ”Interludiului” subliniază încă o ruptură: cea de lumea mundană și intrarea în monahie sub numele de Teofil (cel iubit de Dumnezeu). Viața monahală este descrisă ca un nou început, unul care nu mai lasă nimic în urmă: ”M-am scufundat pe de-a-ntregul într-o apă ruginie ca borcutul de pe Vale, care nu ia setea, nu spală, de care nu te poți lepăda. Începeam o viață despre care nu știam nimic” (p. p. 81). Acea apă era viețuirea în rugăciune continuă. Teofil avea deja 16 ani. Finalul părții a III-a înseamnă o nouă ruptură: cea cu trecutul monahal și intrarea într-o etapă nouă – pustnicia: ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat” (p. 186). Finalul cărții (respectiv al Epilog-ului) reprezintă o nouă confirmare a titlului, respectiv a constatării nimicniciei umane (care este perenă), atotstăpânitoare și care se instalează, uneori, chiar în timpul vieților noastre. Doar rugăciunea mai alina chinul existențial: ”Am început să mă rog și știam că asta va face totul să se sfârșească. Am rezistat, am rezistat, îmi spuneam în gând printre cuvintele rugăciunii, până ce am adormit din nou” (p. 192). Și pentru ca pledoaria pentru simplitatea primordială să fie completă și rotundă, finalul Epilog-ului reia tema rupturii definitive de presupusa normalitate a construirii de oameni de excepție în serie, generație după generație, îmbogățind doar ”blazonul familiei noastre înrămat și agățat de peretele mucegăit al garsonierei și de toate destinele oamenilor extraordinari care au descins din ea. Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195). ”Banalitatea istovitoare” este acceptarea vieții simple, isihaste, ca dat divin și acceptarea/ cultivarea suferinței lumești ca fiind inevitabilă alternativă la moartea nimicitoare: ”Venea toamna. Trebuia să-mi clădesc o vatră mai bună și să mă apuc să-mi tai rezerve de lemne de foc. În jurul meu fojgăiau insectele și aerul era încărcat de mirosuri sălbatice” (p. 195). În fond, nu doar lucrurile extraordinare fac o viață, ci suma bucuriilor simple, banale, trecătoare și amăgitoare, cele care nu (mai) lasă nimic în urmă decât o tăcere totală. Tânărul bărbat, Teofil, avea 22 de ani și era pregătit pentru o con-topire cu Natura, adică cu Divinitatea: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

 

 

Dacă în discursul postmodern, îndeosebi cel care poartă marca Baudrillard, hiperrealitatea joacă un rol definitoriu, putem observa că de la hiperrealitate la irealitate nu este decât un pas. Realitatea care se autoneagă și se autodesființează permanent generează nonstop spații largi pentru fantazare, pentru o ficționalizare vecină cu o imaginație scăpată de sub control (visare, nebunie sau pur și simplu inspirație bolnăvicioasă). Autorul maramureșean-ardelean-muntean apelează la toate acestea probând nu doar încadrarea sa fără riscuri în categoria literaților postmoderni români, ci și tentativa de a face o notă cât de cât originală, alegând teme delicate cu impact social imediat. Faptul că romanul ”În urmă nu mai e nimic” nu este unitar, liniar, consecvent și subsecvent unei idei care să străbată vizibil narațiunea eroului cărții, face și mai clară includerea acestui roman în scriitura postmodernă fantastă și larg deschisă hermeneutizării.

 

În ultimă instanță, acest roman (scris pe parcursul a trei ani de chin creator și încheiat când auturul avea 33 de ani) este o simplă aplicație a tezei sale de doctorat intitulate ”Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană” realizată sub îndrumarea profesorului Mircea Martin de la Universitatea din București (rezumatul tezei la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc). Teza a fost apoi publicată sub titlul ”Introducere în fantasticul de interpretare” la Editura Tracus Arte în anul 2011. Aș îndrăzni să afirm că citirea acestei cărți, dar și a cărții ”Teofil și cânele de lemn” sunt mai mult decât necesare bunei receptări a romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Scrierea romanului a început în 2012, fapt care întărește această supoziție a mea că romanul ”În urmă nu mai e nimic” se dorește a fi proba cea mai elocventă a faptului că autorul a făcut masteratul și doctoratul nu doar pentru a mai adăuga niște diplome în CV, ci pentru a învăța temeinic tehnici de scriere a unor cărți de succes și de seducere a publicului cititor prin găsirea de combinații inedite ale acestor tehnici. După părerea mea de simplu cititor (dar unul demult declarat postmodern) strategia autorului a reușit, lectura romanelor sale deschizând larg ușa unor evantaie întregi de interpretări posibile.

 

Dintre prezentările/ recenzările/ cronicile publicate până acum, cea publicată în Timpul (Iași) este cea mai reușită, trecând dincolo de generalizările de complezență sau de laudele colegilor de catedră sau ale foștilor profesori, mândri că un produs al lor a ieșit cu curaj și cu succes în lume. Ar merita instituit un ”modus operandi”/ canon voluntar al criticilor/ (pseudo)recenzorilor prin care să se ”oblige”/ recomande  ca fiecare dintre recenzii/ cronici/ prezentări să le amintească (fie și în spirit critic) pe cele anterioare. Lipsa posibilităților de informare pe tema cronicilor deja apărute ar putea fi compensată de o altă ”obligație”, aceea a autorilor de a crea o pagină web a cărții apărute, unde să fie publicate toate aceste feed back uri din partea criticilor de specialitate, sau din partea simplilor cititori (cum este cazul meu). Întâmplător am norocul de a fi ”prieten FB” cu autorul, fapt care mi-a permis să urmăresc unele dintre cronici, postate de autorii acestora pe pagina de Facebook a lui Cosmin Perța. Fac aici o paralelă cu canonul din cercetare, acolo unde abordarea unei teme obligă cercetătorul să expună (cvasiexhaustiv) critic punctele de vedere ale celorlalți autori care au abordat acea temă. Aceasta nu doar că descurajează plagiatul sau preluarea necritică a unor idei, dar ajută cititorul mai puțin avizat să-și formeze o opinie, un gust, o preferință. Și dacă tot sunt la momentul propunerilor, cred că ar fi utilă publicarea multor alte informații legate de biografia autorului, de publicațiile online ale acestuia, dar și informații din partea editurii care ar putea oferi interesante și utile date despre tiraj, rețelele de distribuție, rata de absorbție a cărții pe piață (stocuri din total tiraj), reduceri de preț etc. etc. Constat cu o oarecare iritare că dialogul autor-cititor este chiar mai slab acum, în Era Informației, ca în perioadele de debut ale Erei Gutenberg… (vezi și https://www.academia.edu/11801608/The_Beginnings_of_Printing_in_the_Ottoman_Capital_Book_Production_and_Circulation_in_Early_Modern_Istanbul_Studies_in_Ottoman_Science_16.2_2015_3-32)

 

Structura și conținutul romanului

 

Dacă ar fi să cad în hermeneutici numerologice aș exclama și aș scrie: ”Extraordinar! Avem de-a face cu o carte plină de semnificații numerologice ce se cer imediat traduse/ explicate pentru a reuși să înțelegem mesajul ascuns al cărții/ autorului”. Nu cred că numerele au ceva magic și ascuns în ele, dar cred că anumite modele culturale care s-au conturat în decursul timpului au impus/ generat – treptat-treptat – preocuparea oamenilor de a înțelege rostul cifrelor ce desemnează cantități, calități, mulțimi etc. și a de a le folosi în varii situații din viață. Aș porni de la constatarea elementară (de bun simț) că oamenii percep, în mod natural, realitatea înconjurătoare ca fiind tridimensională (lungime, lățime, înălțime). De aici și până a conferi cifrei 3 o importanță aparte nu este decât un pas. Natura nu face risipă de resurse (însă oamenii o fac, adesea!). Și tot oamenii au capacitatea de a respecta  modelele naturale care le sunt favorabile. Dante a construit Divina Comedie după modelul ternar (vezi o excelentă sinteză/ analiză/ prezentare a operei dantești la https://lecturaluidante.wordpress.com/inf-i/ și la  https://lecturaluidante.wordpress.com/2015/11/08/despre-purgatoriul-lui-dante-1/ ). Germanii au zicala populară larg utilizată ”Aller guten Dinge sind drei” (”Toate lucrurile bune sunt trei”). Exemple pot fi multe. Totuși, creștinismul a preluat în ideologia sa structurile ternare: Sfânta Treime, în primul rând, apoi semnul crucii cu trei brațe pe care a fost răstignit Iisus la vîrsta de 33 de ani, apoi cele trei ”camere” ce pot găzdui sufletele morților – Infern, Purgatoriu și Paradis (cea mediană neacceptată de ortodoxie). Nu voi lungi această discuție. Am precizat doar aceste exemple de triade/ trinități/ terțe din creștinism deoarece substanța/ miezul cărții pe care mi-am propus să o discut/ analizez o constituie dilema unui adolescent de a alege între ratio și revelatio (între rațiune și credință). Opțiunea, aparent liberă, voluntară a  este, pentru adolescentul de 14 ani, credința. Și nu doar credința în Dumnezeul atotputernic și omniscient, ci credința, consolidată în următorii șapte ani, că abia după moarte omul poate cunoaște absolutul: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

În Maramureș există un fel de cult al tradițiilor nobiliare, astfel încât aproape în fiecare gospodărie, după icoane există diplome și atestate ale originilor strămoșilor. Meritele înaintașilor erau certificate prin diplome parafate și datate. Astfel, Baruțiu vorbea despre ”baroni de șapte pruni”, o ironie la adresa faptului că tot maramureșanul era un baron de ceva. Această baroniadă de esență feudală este ritos și ferm combătută/ repudiată/ dezavuată de eroul Teofil care desfide această preocupare lăudăroasă de autopreamărire cu un trecut cât se poate de glorios, dar al altora, nu al celor în viață. Postmodernul Teofil nu putea accepta o asemenea mentalitate feudală, premodernă și deloc postmodernă.

 

 

Esența cărții: Un copil de 4 ani (de fapt, autorul cărții la acea vârstă, așa cum am dedus eu abia după citirea în întregime a romanului și a unui interviu acordat de autor după apariția acestei cărți) învață să citească, la țară, cu ajutorul bunicului său, folosind doar Biblia. La 11 ani, bunicul moare, fapt care stârnește deja unele întrebări existențiale copilului foarte atașat de bunic. Apoi, părinții copilului se mută la oraș, un mediu mult diferit față de mediul rural de unde venise copilul, un bun prilej de a-și testa capacitatea de adaptare. La 14 ani fuge de-acasă (familia nu l-a botezat la naștere, oferindu-i libertatea de a opta, în cunoștință de cauză – în adolescență – pentru o religie sau alta, dar, ulterior, copilul a dezvoltat această libertate în forme extreme, neașteptate).  La 14 ani primește botezul creștin într-o mănăstire ortodoxă. De remarcat faptul că cuvântul ortodox nu apare nicăieri pe întreg parcursul cărții, ci doar acela de creștin/ creștinătate/ creștinism. De asemenea, cuvântul isihasm nu apare în carte, ci doar termenul generic de creștin și cel subsumat – adventism, la care aderaseră bunicii și părinții personajului cărții (și, posibil, ai autorului). Privită în plan spiritual, cartea este și povestea desprinderii unui copil/ tânăr/ om de credința celor care s-a desprins anterior de mainstream ul gândirii primilor părinți bisericești. Copilul nu are nume deoarece, spunea Adrian Păunescu în poezia ”Orfani”: ”A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,/ Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?”. Povestea vieții copilului fără nume (Teofil devine abia după botezul primit în adolescență. Nu știm cum era strigat la catalog și cum îl numeau colegii, părinții etc.) este una real-fantastică, viața sa pendulând între vis și realitate. Un episod principal al cărții este un delir sau un vis real-fantastic-absurd conține viața eroului nostru (din nou fără nume) în ceea ce autorul numește ”Instituția” – structură exemplară a religiei/ birocrației/ administrației/ tehnocrației instituționalizate. Aceasta este fantasma cea mai densă a cărții, irealul frizând adesea absurdul (ilogicitatea), deși autorul a declarat (în interviul acordat Elenei Vlădăreanu), că acest spațiu (concentraționar-benevol) construit de către oameni și numit Instituția este de o logicitate totală, perfectă, totul decurgând logic și firesc din premise, conform misiunii asumate. Finalul cărții îl găsește pe Teofil (nume care înseamnă ”iubitor de Dumnezeu”) pe patul unui spital de psihiatrie, trezit din coșmarul instituțional anterior. Concluzia cărții este dată de declarația aceluiași Teofil că dorește cel mai mult să trăiască în simplitate, fără diplome și blazoane ipocrite, în modul cel mai banal cu putință. Contopirea cu natura, în pustnicie, poate însemna și o rupere definitivă și totală de canoanele sociale ipocrite, dar și o acceptare a unui canon unic, cel cunoscut în creștinismul ortodox drept ”isihasm” (cuvânt care în greacă înseamnă ”liniște”, ”tăcere”). Isihasmul nu este doar creștinism, ci este creștinism ortodox practicant la modul radical. Contopirea cu Iisus poate însemna și acceptarea/ chemarea morții, văzută ca o izbăvire, dar și ca un nou început, purificat de păcatele lumești acumulate. Prin această dublă posibilă interpretare autorul asigură starea de ambiguitate și incertitudine specifice fantasticului de interpretare. Romanul începe cu moartea bunicului (dispariția în neant a trecutului), iar finalul este unul deschis spre viitor, una dintre posibilități (cea mai probabilă!) fiind ca Teofil să devină călugăr pustnic, viața de anahoret fiind văzută ca o ”simplitate istovitoare”. Avem de-a face cu un roman psihologic, format din detalii care sugerează întreguri posibile, un roman spiritual, mistic în esența sa, postmodern, perfect integrat în categoria fantasticului de interpretare (termen lansat de Matei Călinescu) pe care autorul o dezvoltă teoretic (vezi Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, vol I –  dar vol. II nu a mai apărut – Ed. Tracus Arte, București, 2011) și… scriptic (Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic). Pentru a vedea că acest roman este scris conform rețetarului teoretic (de)scris de însuși Cosmin Perța, voi cita câteva pasaje din cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”: ”Două elemente sunt esențiale: ambiguitatea, care poate să fie lingvistică, compozițională, de situație, terminologică, scenică etc., și atmosefera pe care această ambiguitate o propagă în cadrul textului. …. catalizatoricul fantasticului (de interpretare – nota LD) [este], mai degrabă incertitudinea, sentimentul aproape abstract al unei prezențe sau al unei întâmplări fantastice nedovedite pe deplin.   …. Visul, nebunia (chiar cea mimată uneori), mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic pot induce fantasticul de interpretare” (p. 17). La toate astea se mai adugă ”inserția și uzitarea unor noi topoi în acest context, spațiul oniric, nebunia, meandrele memoriei sau universul complex al sexualității fiind câțiva dintre aceștia. Jocurile spațiale temporale, jocurile cu amintirile, nedisocierea realității de vis, traumele sexuale refulate în imaginație etc. sunt procedee care favorizează producerea fantasticului de interpretare” (p. 18).  Fantasticul de interpretare postmodern presupune cu necesitate melanjul de tehnici și proceduri, cu precizarea că acest melanj ”nu pare ieșit din comun. Dar nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. … Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban combinate sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului. … Miza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei alte realități magice, mitice sau fanteziste. ” (p. 19).  ”... fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (p. 20).

 

Analiza capitolelor cărții (135 de capitole)

 

Notă:  Niciuna dintre recenziile publicate la cărțile recent apărute nu intră în amănuntele ”story”-ului și adesea m-am întrebat de ce. Un posibil răspuns este că majoritatea recenziilor sunt făcute de către cunoscuți, mai mult sau mai puțin apropiați, adesea cu titlu de promo și cu rol uneori comercial. Tocmai de aceea, (a)rareori am găsit recenzii (foarte) critice la cărțile nou apărute. Dimpotrivă. A intra în amănunte (tehnico-narative, lexicale, semiotice, hermeneutice, psihologice, estetice, istorice, filosofice, mistice etc.) presupune un efort susținut, consumator de timp. Or, vremurile actuale se bazează pe scurtime, concentrare, viteză, economie de timp, superficialitate și responsabilitate limitată. Cei care investesc timp în analize vaste, amănunțite, de profunzime și de natură să ajute la înțelegerea deopotrivă a operei și a autorului, o fac fie instituțional (teze de licență, masterat, doctorat) și profesional (monografii de autor), sau strict de amorul artei, din pasiune adică și nu din motive financiare, publicistice sau de vizibilitate publică (așa cum o fac eu, de amorul artei, pe acest blog). În fine, un al treilea motiv – cel mai important – pentru care criticii și analiștii literari nu intră în bucătăria cărților/ romanelor pe care le prezintă publicului este riscul de a face judecăți de valoare, interpretări și explicitări ale unor texte. Acest risc este cu atât mai mare în cazul literaturii de graniță, cea care îmbină realul cu irealul/ fantasticul, raționalul cu iraționalul, tonul serios cu cel ludic, metaforele directe cu cele foarte alambicate și greu de pătruns etc. În ultimă instanță, dacă un autor este foarte greu de descifrat este deopotrivă un merit al său, dar și o slăbiciune a mijloacelor analitice ale criticului. Mai mult, uneori, atragerea în zona fabulosului este atât de bine realizată încât și imaginația analistului este puternic stimulată, trecerea la interpretări fantastice, ireale fiind un fel de continuare a ideilor autorului cărții. Dar este suficient să aluneci puțin la stabilirea unor ipoteze interpretative pentru a devia cu mult față de ceea ce intenționa autorul să surprindă/ arate/ ascundă/ sugereze/ estompeze etc. De aici și riscul căderii în ridicol, atunci când imaginația hermeneutică a cititorului critic o ia razna spre zone niciodată gândite de autor. Aici ar putea consta și frumusețea, puterea de seducție și de inducție a făuritorilor de romane cu mesaje subliminale sau chiar fără mesaje, ci doar cu invitații la joacă hermeneutică. Am lăsat intenționat (în această psudorecenzie a mea) două interpretări posibile, dar foarte diferite, ale unei fraze din cap. 31, cel puțin una nefiind deloc valabilă, dar este perfect posibil ca autorul să nu le fi gândit deloc pe niciuna dintre cele două ipostaze propuse de mine. Puține sunt cazurile în care autorii își devoalează intențiile lor reale din momentul scriiturii, dar, în timp, dialogurile cu criticii și cele dintre critici ar putea devoala dedesubturile actului creator care a generat romanul în discuție. Personal am decis să-mi asum riscurile de a face publice analiticile de amănunt, desigur și în speranța că timpul le va confirma sau, cel puțin, îmi va oferi variantele gândite de autor. În fine, citind cronici de carte (majoritatea dintre ele fiind ultracondensate în 2-3 pagini) orice cititor este pus în fața unor șabloane generaloide, superabstracte, valabile pentru aproape orice carte din categoria la care este subsumată cartea recenzată. Nu intru în polemici cu autorii de recezii (eu fiind autor de pseudorecenzii), dar voi sugera acest tip de cronici/ recenzii reproducând un text dintr-o astfel de recenzie la o carte publicată de Editura Herg Benet, specializată pe carte de debuturi din categoria ”fantasy”: (http://revistatimpul.ro/view-article/2900) ”Pălăria albastră și alte povestiri este o carte despre acord și dezacord, conformism și nonconformism, detaliu și ansamblu, cu omul permanent în cleștele unor fapte aparent nesemnificative, care însă, în definitiv, îl influențează esențial. Apoi, mai mult decât orice, pare o carte despre rost. Zbaterea personajelor sale este privită cu detașare, fiindu‑le urmărite cu predilecție tușele groase, accentele esențiale ale destinelor. E ca și cum ai avea în față un profesor de anatomie cu arătătorul în mână, indicându‑ți pe un mulaj părțile componente ale abdomenului. După ce ți se dau datele și, prin urmare, ești informat cu privire la istoricul personajului respectiv, ți se livrează în numai câteva paragrafe o cheie uneori ironică, alteori cinică, pe alocuri critică la adresa societății, câteodată chiar amuzantă, în orice caz, o cheie în spatele căreia vezi clar lipsa de sens. Deșertăciunea.Ecleziastul.” Autorul acestei cronici este și autorul cronicii la cartea de față: http://revistatimpul.ro/view-article/2791  sub titlul ”În „ambuscadă” ” Publicat la: 05-10-2015. Am redat pasajul de mai sus cu scopul de a arăta că aprecierea făcută asupra romanului ”Pălăria albastră și alte povestiri” este valabilă, măcar 90% și romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Vezi, în acest sens, Cap. 31 din carte.

În cele ce urmează voi reda conțintul romanului pe capitole, astfel încât chiar cel care nu a citit romanul, sau cel care l-a citit superficial, să poate înțelege la ce anume mă refer atunci când voi face aprecieri critice. Intenționam să fac o prezentare seacă, factuală, fără comentarii, dar, se va vedea în continuare, acest lucru nu prea va  fi posibil, comentarea, implicarea, contopirea cititorului/ criticului cu autorul și cu personajul cărții fiind una dintre esențele fantasticului postmodern, numit fantastic de interpretare de Matei Călinescu și preluat, ulterior, de Cosmin Perța.

 

 

Cap. 1.

 

Copilul povestitor avea 11 ani, vîrstă la care bunicul de 74 ani moare. ”…atunci mi-a trecut prima oară prin minte că trebuie să plec” (p. 7), afirmație pe care eu o interpretez ca o dorință a nepotului foarte atașat de bunic de a pleca (și el, ca și bunicul său) din această lume (fie prin moarte, fie prin contopirea cu Dumnezeu în natură, în pustnicie, cu acel Dumnezeu care avea grijă și de bunicul său). Cu alte cuvinte, debutul cărții stă ferm sub semnul lui Thanatos, dar și al credinței în Dumnezeu. Moartea bunicului (respectiv înmormântarea) nu l-a supărat prea tare pe copilul de 11 ani, acesta fiind convins că bunicul ”îl are pe Dumnezeu cu el” (p. 8). Din start se observă că educația religioasă a copilului i-a insuflat acestuia ideea că moartea nu e rea, fiind doar o urcare în ceruri (la Dumnezeu). Al doilea subcapitol al Cap. 1 descrie o altă etapă marcantă a vieții copilului: mutarea la oraș, însoțită de dificultățile adaptării, respectiv ale obținerii protecției din partea celor mai mari ”încât să scap cu viață” (p. 8), la fel cum bunicul său îl proteja (cu toporul!) față de colegii care îl (mai) băteau la școala din sat. Furtul ceasului din casa părinților și oferirea acestuia băieților contra ”cinci cornete și o bucățică de țeavă” (p. 8) a însemnat și prima mare încălcare a poruncilor biblice (”Să nu furi!”). Următoarea încălcare a acestei porunci biblice (evocată în capitole ulterioare) a fost luarea inelului de aur din casa părinților în ziua fugii de-acasă. Încălcarea altor porunci (îndeosebi ”Să nu minți!”) s-a repetat de mai multe ori, pe parcursul cărții (ex., cu ocazia primirii botezului, peste trei ani, în privința vârstei reale…), dar evocarea acestor abateri ne ajută să înțelegem motivația deciziei viitorului adolescent Teofil de a se lepăda de viața de obște și de a alege pustnicia. ”Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările” spunea/ scria F. Dostoievski, și tocmai de această ticăloșie vroia să scape adolescentul nostru atunci când s-a hotărât să opteze pentru călugărie și pustnicie, locuri unde nu mai avea cum să mintă.

 

 

Cap.2

 

Aproape fiecare capitol are (cel puțin) câte o trimitere la divinitate și la ”reprezentanții” acesteia pe pământ. Nici diabolicitatea nu lipsește – cel puțin din două în două capitole apare fata dracului. Avem de-a face cu o carte despre misticismul creștin-ortodox, o carte despre aderarea la un ideal și despre aplicarea idealului în real. Acest capitol secund, pe lângă fapul că reprezintă/ conține prima epifanie din roman, înseamnă și o primă contrapunere a ideii de divinitate, în sens foarte larg (”Locuiam lângă biserică” – p. 9) celei de diabolicitate, de asemenea în sens foarte larg (”... aseară m-am nimerit cu dracul la masă” – p. 9). Tot aici, eroul nostru prepuber face cunoștință cu ”fata dracului” (”era sfioasă fata dracului și a naibii de frumoasă” – p. 9).

 

(Comentariu:  ”fata dracului” este – sau poate fi – pentru băieți ceea ce este – sau poate fi – ”îngerașul” protector pentru fete. Departe de a deschide o inutilă discuție despre sexul îngerilor, sau cel al lui Dumnezeu Tatăl, cred că acest comentariu ajută cititorul să sesizeze că divinitatea (Binele) și diabolicitatea (Răul) – în esența lor comună și în dependența lor lor reciprocă și atractivă  – au firești asocieri cu un gen sau altul în funcție de dimensiunea culturală a mediului în care au loc evenimentele. Astfel, cel puțin la noi, fiecare gen are un ”protector”/ ”sfătuitor” de gen opus. Probabil acest raționament (sau unul similar) au stat la baza alegerii de către autor al acestui ”țap ispășitor” pentru copilul și adolescentul Teofil). Fata dracului este, deopotrivă voce interioară, fantasmă mentală, imaginație pură sau conștiință vinovată.

 

Dușmanii dracului erau cât pe ce să-l dovedească, dar grație eroului nostru  (”am ieșit eu în fața casei cu paloșu-n mână” – p. 9) fata și dracul de taică-su sunt salvați. Capitolul se încheie circular/ rotund cu o trimitere tot la divinitate/ biserică. Ieșiți toți trei la plimbare, din goana Daciei ”fata dracului” și ”tatăl ei” văd biserica și cred că acolo locuia băiatul, fapt sesizat, cu plăcere, de copil. Se impune, chiar de la acest capitol să ”divulg” interpretarea pe care o dau eu conceptelor deja amintite (dracul și fata dracului). Aceste două ”personaje” reprezintă glasul vieții de obște, a vieții în general, a instinctului (animalic) de supraviețuire, a traiului în afara Bisericii, în afara comuniunii cu Dumnezeu. Din două în două capitole (în afară de câteva excepții) va apărea această voce interioară a instinctului vital brut. Adesea, în popor se spune că ”omul e dracu gol”… De aceea, pentru a contrabalansa maleficitatea părții diabolice din noi, religia a ales să vorbească și să educe în numele divinității. Nu întâmplător ”fata dracului” își face auzită vocea imediat după capitolul în care nu apare. Evident, capitolul 1 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de divinitate, iar capitolul 2 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de diabolicitate (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Diavol , http://www.crestinortodox.ro/religie/diavolul-conceptia-populara-97493.html, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cu-diavolul-este-glumit-119903.html). Pentru Satan vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Satan. Așadar, diavol = ”dia” (prin/ printre/ între) și ”ballo” (despicare) = prin dezbinare/ despicare/ despărțire/ segmentare/ dividere. Adică diavolul desparte și învrăjbește lumea. Divide et impera este un mesaj diavolesc de cinic și de pământean. Nu întâmplător se spune că diavolul se ascunde în detalii/ amănunte/ fragmente. (curios, unii spun că Dumnezeu se ascunde în amănunte…). Orice analiză și orice deconstrucție este, din start, drăcească/ draconică/ diabolică. Deci și critica literară se încadrează în această categorie de analiză deconstructivă. Ceea ce justifică antipatia de care se ”bucură” criticii care chiar fac critică adevărată (necesarmente diabolică) și nu doar un dulceag laudatio (necesarmente divin). Asemănarea dintre ”diavol” și ”dialectică” este/ pare evidentă. Aici ”dia” înseamnă ”cu” și ”legein” înseamnă vorbire. De unde și ideea că dialectica este doar ”arta conversației”. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dialectic%C4%83 și http://etimologias.dechile.net/?diale.ctica și http://cibernous.com/glosario/alaz/dialectica.html și http://etimologias.dechile.net/?diablo. Autorul – avid de integralitate/ holism/ echilibru – alternează și echilibrează contrariile, dar nu le opune în mod radical. Divinitatea și diabolicitatea sunt reprezentate metaforic de  Cer și Pământ. (Divaghez. Întrebare: ce unește Cerul și Pământul? Răspuns: Gravitatea!; și: ”Pentru oamenii cărora Pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat Cerul” – Heinrich Heine). Așadar, prin modul de aranjare a evenimentelor care fac povestea, se inserează preocuparea de a desăvârși melanjul postmodernist prin apropierea până la contrapunere a unor contrarii ca: Cerul cu Pământul, e(zo)tericul cu mundanul, divinitatea (Dumnezeu) cu diabolicitatea (dracul, fata dracului), Binele cu Răul, Lumina cu Întunericul, Adevărul cu Minciuna, Frumosul cu Urâtul etc. Cartea de față este, în lumina celor afirmate mai sus, un fals tratat de dialectică divino-diabolică. La fel cum realul nu poate fi conceput în afara fantasticului (și fantasticul în afara realului), la fel viața în dumnezeire nu poate fi înțeleasă fără viața în diabolesc/ diavolesc. Unirea contrariilor nu poate avea loc dacă nu a existat, anterior, o dezunire. Ambele concepte aparent opuse se presupun reciproc, chiar dacă nu se urmărește refacerea opuselor. Diavolul/ dracul ține tot de dumnezeire. La vechii evrei diavolul era trimisul Domnului pentru a testa nivelul și tăria credinței, iar în Noul Testament Satan este un înger de care se folosește Dumnezeu pentru a încerca și a căli oamenii întru credință. Ulterior, creștinismul a dezvoltat ideea că diavolul/ satana/ prințul întunericului/ Lucifer/ Mefistofel/ Scaraoțchi/ Iuda/ Tartor/ Talpa Iadului este un înger căzut care își merită soarta pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezu. Interesantă observația conform căreia diavolul/ dracul/ satana nu este dușmanul lui Dumnezeu, exact în aceeași măsură în care un procuror nu este dușmanul statului de drept, ba chiar dimpotrivă. Așadar, dacă diavol nu e, nici Dumnezeu nu puteam avea, la fel cum Binele nu poate exista în afara Răului, Adevărul fără Minciună, sau Frumosul fără Urât.  (Divagație: este interesantă etimologia cuvântului Scaraoțchi, denumire care face trimitere directă la Iuda. Iată legătura: Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți,  în limba bulgară și rusă are forma Iuda ISCARIOTSKI, de unde și românescul Scaraoțchi).

 

Oximoronia face, în postmodernitate, legea! Fata dracului este ubicuă; ea a existat în mintea eroului și înainte de botez și după și, probabil, va exista și în pustnicie, ca o ispită/ iscoadă eternă, de esență divină. ”Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” scria Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov. Trecerea de la coabitarea cu fata dracului (cu ideea de viață de obște) înspre dedicarea întregii vieți slujirii Domnului (adică ideii de viață anahoretă, pustnică) este, în mod firesc o CRIZĂ (gr. crisis = adaptare, adecvare, punct de cotitură, cumpănă decizională, moment al judecății cu privire la noua direcție de urmat). Această stare de criză (diabolicitate-divinitate) este sau poate fi asemuită crizelor de personalitate, crizelor adolescentine sau chiar crizelor de schizofrenie (unde indecizia de a urma o cale sau alta înebunește omul). Așa cum povestea lui Nastratin Hogea este ”conflictul metaistoric dintre lumesc și mistic” (Dan Alexe), la fel stau lucrurile și în cazul eroului nostru. De fapt, o bună parte a literaturii lumii atinge, inevitabil, această… eternă poveste.

 

Suntem, în acest capitol secund deja în plin fantastic/ ireal, ba am servit deja și o porție de absurd (lupta puștiului cu paloșul, carcase uriașe de găini pe câmp etc.). În ”traducerea” mea, după ce băiatul avea ca primă credință ideea că Dumnezeu îi apără pe cei buni care mor (Cap. 1), urmează pactul/ prietenia cu diavolul (cu lumea obișnuită, necizelată și needucată), motivația fiind una estetico-sexuală, eroul nostru fiind cucerit de frumusețea vieții lumești întruchipată de diavolița de fată care ”era al naibii de frumoasă” (Cap. 2, p. 9). Supralicitarea autorului (un drac al naibii.., adică un drac al dracului) poate fi văzută și ca o notă ironică. Pe parcurs și spre final, tânărul realizează că viața lumească (fata dracului) este frumoasă, plăcută și ispititoare, dar și că există frumusețe superioară și în afara lumii/ obștii și a ispitelor acesteia. Cuvântul ”epifanie” (apariție, arătare) înseamnă, în plan livresc, irumperea sacrului în spațiul mundan. Dar, aici, în roman, epifania nu mai ține de sacralitate, ci de opusul acesteia – lumescul ireal/ al naibii de plăcut, frumos și tentant. Adică fata dracului este epifania cea mai frecventă, tânărul fiind nevoit să aleagă între aparențele acestei lumi și certitudinile vieții simple, banale, chiar dacă istovitoare, din pustnicie. În ultimul capitol al cărții se vorbește de Sfântul Epifanie al Salaminei, dar și de re-apariția fetei dracului: ”Era totuși a naibii de frumoasă fata dracului” (p. 194). Am anticipat finalul cărții pentru a atrage atenția că ispita lumească este permanentă și, în pofida experiențelor religioase (botez, monahie, pustnicie), viața mundană continuă să fie, pentru muritorii de rând, a dracului/ naibii de frumoasă și de atractivă. Așadar, ”fata dracului”, cea atotprezentă pe parcursul narațiunii, este viața însăși, principiul vital, conștiința existenței omului în lume (conștiință vinovată sau nu), instinctul vital, rațional și uman care se pune mereu în valoare, antitetic, prin comparație cu lumea cvasimortificată a retragerii din lume a creștinilor practicanți, adică anahoreți/ isihaști/ (i)sihastri.  Sihăstria este forma concretă, palpabilă, practică a isihasmului teoretic.

 

Cap. 3

 

Creștinismul (ca și islamul) se autodeclară a fi o religie a iubirii. Iubirea sacră (față de divinitatea supremă) este (in)comparabilă cu iubirea carnală, terestră, animalică. Iubirea sacră apare doar dacă este cultivată intens, în timp ce cea carnală, instinctuală este rodul curiozității, al tentației fructului oprit și al instinctului vital de reproducere. Iubirea sacră ține de imaginar/ fantastic/ ireal, în timp ce iubirea umană ține de palpabil/ vizual/ real. Pe parcursul romanului cele două forme cvasiantitetice de iubire se împletesc în mod constant, asigurând acel melanj cvasitotal/ cvasiperfect dintre real și imaginar, specific fantasticului de interpretare, specific postmodernității (concept lansat de Matei Călinescu și promovat de Cosmin Perța). În al treilea capitol al cărții, suntem aruncați în viața cvasisexuală/ hormonală a eroului nostru de 11 ani, foarte îndrăgostit de Anca, fata din vecini, sora lui Adi – prietenul eroului nostru. Glasul curiozității se împletește cu vocea hormonilor astfel încât cele câteva experiențe inițiatice se încheie doar în plan teoretic, practica fiind (și aici!) partea deficitară a educației de pe la noi. ”Eram deja mare, știam cum arată o păsărică, deși nu văzusem încă pe viu vreuna, iar Anca și păsărica ei magică plecaseră în America” (p. 11). Zeul iubirii, Cupidon, țintește cu săgețile sale la (aproape) orice vârstă. Avem aici un nou melanj cvasindistinct, specific fantasticului (postmodern) de interpretare, acela dintre eros și magie.

 

Cap. 4

 

Principiul melanjului cvasiperfect obligă și la utilizarea unei tehnici asemănătoare de amestec/ melanj și în ce privește structurarea capitolelor cărții. Aș numi această tehnică ”tehnica sandviciului”, capitole mustind de real(itate) alternând cu cele despre ireal(itate). Cu nuanța foarte importantă că cele două fațete ale existenței sunt substituibile și mereu comparabile și alternabile ca formă de manifestare. Adică ceea ce unora li se pare fantastic vizează, de fapt, realul, iar ceea ce altora li se pare a fi realul firesc și logic, de fapt este doar o dulce iluzie, o fantasmă, o epifanie. Prin urmare, după foarte lumescul capitol anterior (3) dedicat păsăricii magice intangibile a Ancăi, vine un capitol (4) dedicat realității imaginate/ imaginare/ magice: eroul nostru adună un echipaj de francezi pentru corabia sa de pirați. Evident, în călătoria pe mare, spre America, eroul nostru nu-l poate refuza pe dracu care i-a sugerat să o ia și pe fiică-sa cu el în expediție. Teoreticianul fantasticului de interpretare care este Cosmin Perța aplică strict (și cu succes) teoria în practică forțând contopirea/ melanjul realului cu imaginarul, dar de o manieră acceptabilă. Astfel, dacă în realitatea mundană, Anca și păsărica ei magică pleacă cu soțul ei în America, atunci contopirea cu realitatea imaginată trebuie să aibă un element comun/ de contopire. Acest element – care face irealul verosimil – este, în acest capitol, America.

 

Cap. 5

 

Conform principiului deja sesizat (”al sandviciului”) urmează un capitol din zona mundană. Tema: una care are tot iubirea carnală în centrul său. Eroul nostru era în clasa V-a la școala din oraș și aici/ acum primește botezul focului pe două planuri (aparent) diferite: șapte băieței din clasa II-a, ajutați de o fată de-a V-a, îi administrează eroului nostru o bătaie… de poveste (Albă ca zăpada și cei șapte pitici). Echilibrul și apoi avantajul de forțe este cumpărat cu mere pe care eroul nostru i le dădea unui elev de-a VIII-a, folosit pe post de bodyguard. Are loc a doua îndrăgostire a eroului nostru de clasa IV-a de o fată din clasa VII-a. Practic, aici, eroul nostru este supus unui semiviol: ”…m-a lipit de perete și m-a sărutat cu ardoare. Avea sânii mari pentru o fată de-a VII-a și mă împingea cu ei în perete. Sărutul ei era umed și lipicios și îmi trăgea mâinile spre coapsele și sânii ei” (p. 13). Eroul nostru, deja într-o etapă superioară de inițiere sexuală (după cea vizuală, a urmat aceasta, carnală) se simte vinovat pentru că fetei de-a VII-a îi venise ciclul. Episodul din pădure era prima experiență inițiatică, moment când mai mulți băieți i-au dat jos chiloțeii unei colege pentru a vedea cum arată o păsărică, fapt pentru care a luat, acasă, o bătaie cruntă de la părinți.

 

Addendum. Am mai scris despre asta într-o pseudorecenzie la cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu: în economia relațiilor dintre femei și bărbați, deși cererea și oferta este prezentă mereu la ambii, din motive de ordin structural-genetic și cultural-demografic cererea aparține, majoritar, părții feminine, dar această cere este mereu bine mascată și generează o situație inversată (astfel ca partea masculină să creadă că inițiativa i-a aparținut, iar consecințele sunt conștientizate ca aparținându-i: ”…eram convins că ce i se întâmplase era din vina mea, ca atunci, în pădure, și că voi fi pedepsit” (p. 13). De aceea, marketingul este apanajul femeilor în timp ce managementul este apanajul preponderent al bărbaților, acestora complăcându-se în iluzia că ei chiar conduc ”ostilitățile”. Sintagma, ”bărbatul este capul familiei, iar femeia este gâtul”, sugerează plastic acest lucru. Pentru că tot am amintit de cartea Doinei Popescu, acolo am găsit forma cea mai concentrată și veridică a marketingului feminin: ”Dai ce n-ai și obții ce-ți lipsește”.

 

Cap. 6

 

Reintrăm în plin imaginar: Eroul nostru intenționa să facă un film. Recuzita era din crăci de copaci, ciubote și pălării, iar tema filmului era (cum altfel?) o bătălie a rezistenței din munți împotriva armatei naziste cuceritoare. Nu avea cine să filmeze și atunci apare fata dracului care se oferă ea să facă acest lucru. Eroul nostru refuză pe motiv că nu era suficientă lumină…

 

Cap 7

 

Revenind în lumea obișnuită, suntem puși în temă în legătură cu un fapt cu care ne vom întâlni până în ultimul capitol al cărții: ”Amintește-ți mereu că familia noastră este alcătuită din oameni excepționali, îmi spunea mama. Istoria familiei noastre se ducea hăt până în secolul al XVI-lea, istoria cunoscută adică. … Blazonul familiei tatei, recuperat cu greu din negurile istoriei, atârna deasupra canapelei din garsonieră…” (pp. 14 – 15). Conturarea în exces a dimensiunii istorice are darul de a genera efectul contrar: copilul nu mai suportă această povară acumulată de sute de ani și își propune ca scop suprem în viață să nu mai țină cont de trecut (deoarece, ”în urmă nu mai e nimic”) și să trăiască din plin prezentul în modul cel mai simplu cu putință, cu ideea că, în viitor, se va uni cu Dumnezeu, la fel ca bunicul său drag. Ieri îți pregătești viitorul de azi; azi îți construiești trecutul de mâine, mâine care va fi, inerent, prezentul de ieri. Inadecvații la realitatea de azi provin din iubitorii de istorie, de realități trecute.

 

Addendum. Aici văd eu un atac al autorului la adresa paseismului și a trăirii din amintirile și meritele strămoșilor noștri, omorând tinerilor pasiunea de a crea ceva nou și valoros. ”Oamenii de cultură” români excelează în preamărirea reprezentanților trecutului, ignorându-i sau minimalizându-i pe cei ai prezentului. Un exemplu concret: inițial, intelectuali ieșeni au ales să argumenteze meritele Iașului pentru câștigarea titlului de capitală europeană a culturii (doar) prin invocarea umbrelor trecutului – ”Eminescu, Creangă, Palatul Culturii, Universitatea etc.”. De aceea, am hotărât, cu câțiva ani în urmă, să susțin candidatura Clujului la această poziție culturală (și nu numai), dată fiind ancorarea mai clară în prezent și în viitor. Chiar dacă am făcut destule recenzii negative și unor persoane/ instituții de la Cluj, rămân la ideea că Clujul – raportat la numărul de locuitori – are foarte multe argumente și merite reale/ actuale/ convingătoare pentru obținerea râvnitului titlu. Iașul a făcut abia recent un site și o strategie cât de cât coerentă în vederea îndeplinirii exigențelor și obținerii punctelor necesare pentru atingerea acestui scop, în timp ce Clujul are câțiva ani buni în față și la acest capitol. În consecință, mesajul cărții excelent intitulate ”În urmă nu mai e nimic” poate fi tradus/ interpretat și prin: ”Lăsați dracului iluziile legate de măreția și blazoanele trecutului înaintașilor și trăiți simplu și convingător prezentul de zi cu zi! Nefăcând nimic valoros în prezent, în urma voastră nu mai e nimic care să mai intereseze/ ajute/ favorizeze pe cei din prezent și viitor. Carpe diem!”. Însuși autorul acestei cărți este un produs al Clujului (refugiat momentan la București…). Desigur, mesajul cărții lui Cosmin Perța este unul mistico-religios, dar și religiile au dimensiuni cultural-comportamentale-estetice demne de a fi cunoscute și, uneori, chiar aplicate.

 

Capitolul 7 este – conform regulii strict respectate până acum: un capitol cu un conținut preponderent de real urmat de unul cu un conținut preponderent de ireal – capitolul preponderent real(ist): critica excesului de paseism este corelată cu timpii de mare schimbare pe care îi trăia/ respira copilul: țara era deja la ce de-al doilea mandat (1992-1996) al lui Iliescu!

 

(Invocarea numelui președintelui țării și a perioadei istorice în care a condus țara are un rol clar în economia cărții, transmițând un mesaj referitor la identificarea deplină a autorului cu personajul cărții prin cheia oferită cititorului pentru aflarea vârstei băiatului. De reținut anul de naștere a autorului: 1982, și se va observa suprapunerea perfectă a vârstelor eroului și a autorului cărții. După cum se va vedea în continuare, va fi invocat și președintele Emil Constantinescu (1996-2000). Dacă tot am amintit aici structurile temporale ale cărții și ale vieții autorului, anticipez puțin și precizez că finalul cărții îl descrie pe Teofil la 22 de ani, adică anul în care urma să câștige alegerile prezidențiale Traian Băsescu (2004 – 2009). (Vârsta de 22 de ani se află luând în calcul faptul – verificat! – că fiecare capitol concentrează o lună de zile). În interviul acordat Elenei Vlădăreanu, autorul cărții precizează că a fost botezat târziu și că a ales în deplină cunoștință de cauză creștinismul ortodox (isihast) ca urmare a citirii unor convingătoare texte scrise de duhovnici ruși. Se simt în carte și atitudini ale scriitorilor ruși față de religie/ divinitate/ sacru: Dostoievski, Gogol, Pasternak).

 

Tot de realitate ține și faptul că din bătut permanent eroul nostru devine bătăuș, fapt intens susținut și de fata dracului/ instinctul vital de autoconservare (îmi revine în minte acest vers ori de câte ori este vorba despre bătălii/ bătăi/ bătute: ”O luptă-i viața, deci te luptă! Cu dragoste de ea, cu dor” – G. Coșbuc). Victoria în luptă îi face pe câștigători să se simtă excepționali, dar problema e: putem câștiga toți tot timpul? În mod cert nu! Viața e un joc cu sumă nulă. Cea mai grea luptă este, desigur, cea cu tine însuți, dar este singura bătălie în care poți deveni câștigător tot timpul vieții, dar asta abia după ce iei decizii majore în acest sens, de regulă, după expriențe traumatizante.

 

Cap. 8

 

Suntem din nou în irealitate: toată clasa (30 de elevi) merge cu autobuzul la ora de sport la o piscină. Eroul nostru nu știe să înoate, dar vâră capul sub apă și vede ciuperci pe fundul piscinei, provocând panică și admonestări de la profesori. Așa cum îi stă bine unui capitol(aș) dominat de ireal, la finalul excursiei fata dracului îl îmbunează pe erou după chelfăneala primită și se apucă amândoi să învețe la franceză. După ce a avut un echipaj de pirați format din francezi, era firesc ca eroul nostru să se apuce să învețe franceza. Francofilii existe atât în realitate cât și (mai ales) în idealitate.

 

Cap. 9

 

Din nou în realitate: ideea este că istoria se repetă, de unde și eventuala concluzie referitoare la inutilitatea cunoașterii istoriei. Cel mult, istoria ajută să cunoști faptul că existența este repetitivă… Unchiul băiatului, în urma conflictului cu părinții (bunicii băiatului) a plecat de acasă la 14 ani, la Constanța. Exact la fel a făcut și eroul nostru: la 14 ani va fugi de-acasă și va pleca spre Constanța (apoi la Vama Veche). Traseul urmat de unchiul său și cel urmat de eroul nostru sunt însă diferite: unchiul  ajunge în nomenklatura ceaușistă, trădează, fuge de pedeapsă, se realizează financiar, prosperă, revine acasă pentru a afla că… este la fel de dorit ca la vârsta de 14 ani când a plecat de-acasă…

 

Cap 10

 

Din nou în ireal(itate), deși – aparent! – este vorba de realitate. Sacrificarea vițelului de lapte de către bunicul băiatului nu a putut fi nicicum împiedicată, deși băiatul s-a zbătut, a telefonat părinților să vină repede acasă, dar inevitabilul s-a produs. Vițelul a fost tăiat de față cu copilul și împotriva vrerii lui. Părinții au ajuns abia după trei zile, băiatul simțindu-se trădat. Au mâncat cu toții din carnea vițelului: ”când au ajuns părinții, deja totul era normal, dar cumva altfel” (p. 19). Acel ”altfel” va face ca viața eroului nostru să fie, și ea, ”altfel”. Episodul traumatizant poate fi o explicație a fugii ulterioare a copilului de acasă.

 

Cap. 11

 

Realitate: după povestirea bunicului, mama băiatului – pe vremea când avea doar cinci ani – s-a luat după un alai de nuntă, vrăjită de frumusețea muzicii. Părinții au găsit-o dansând încontinuu, ore în șir. Copilul se uită, apoi, la fotografiile mamei din liceu și nu găsește explicații la transformarea drastică a unei ființe suave într-o femeie puternică și încăpățânată. După terminarea liceului, viitoarea mamă a băiatului devine învățătoare (cea mai frumoasă din tot Nordul, cum spunea tatăl băiatului, dar și virgină în noaptea nunții) și colegă de serviciu cu viitorul tată al copilului, profesor la aceași școală. Învățătoarea l-a ales pe profesor cu un scop bine definit: să facă un copil deștept. Scopul a fost atins, dar contextul s-a deteriorat: tatăl (gelos!) devine alcoolic, iar mama devine capul familiei. Tatălui nu-i plăcea dansul, iar mama era înebunită după dans. După 28 de ani n-a mai dansat niciodată. Doar a condus familia. Sciziunea dintre părinți s-a reflectat imediat în comportamentul schzoid al băiatului.

 

Cap. 12

 

Ireal (bine amestecat cu real/ credibil). A trecut deja un an de ”urbanitate” pentru viitorul botezat Teofil și acomodarea/ adaptarea a avut loc deja. Supraviețuirea (inclusiv în liceu) avea un cost cât se poate de real: taxa de protecție. Samson (nume predestinat) era forțosul care asigura pacea prin declararea războiului către cei neascultători sau neplătitori. Elevii erau trimiși de profesori să adune lemne pentru centrala școlii, prilej bun pentru experimentarea tentațiilor lucrurilor interzise. La 12 ani, puștiul nostru a testat pe el însuși fumul de ”țigări din foi de caiet umplute cu frunze uscate de arin” (p. 22). Fata dracului era acolo: ”Ia și fumează. Și am fumat” (p. 22).

 

Cap. 13

 

Real (bine amestecat cu fantastic). Viață de familie. Tatăl alcoolic, blând, inspiră frică fiului, scrie la mașină (era și scriitor). Fiul își testează și el talentul de povestitor în scris. Deloc surprinzător, temele alese erau de domeniul fantasy (animale vorbitoare etc). Puștiul de 12 ani spune: ”Cred că am scris sute de pagini împreună, o carte a noastră, doi autori în aceeași garsonieră, dar în lumi diferite” (p. 23). (În realitatea noastră românească tatăl scriitorului Cosmin Perța este scriitorul maramureșean Lucian Perța).

 

Cap 14.

 

Ireal. Sfârșitul clasei a V-a: ”atunci am văzut prima oară cu adevărat o păsărică, pe viu…” (pp. 23-24). De fapt, puștiul văzuse un act sexual complet. ”Uită-te, uită-te bine, mi-a spus fata dracului, și m-am uitat” (p. 24).

 

Cap. 15.

 

Real (amestecat cu cvasireal). Pe când bunica băiatului era însărcinată cu vitoarea mamă a băiatului, aceasta a fost împușcată în cap de un jandarm hortist, dar a supraviețuit până la 86 de ani. De bucurie că nevasta i-a supraviețuit, bunicul s-a pocăit, a trecut la adventism, a devenit predicator bun, dar l-a omorât pe jandarm. Bunicul mult iubit de nepot a fost, succesiv miner, zidar, vânător, tâmplar, apoi a murit. Pe când avea 4 ani bunicul și-a învățat nepotul să citească ”literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie” (p. 26). Per total, ucenicia în litere făcută cu bunicul a durat peste șase ani jumate: ”Am adunat așa aproape 2300 de zile în care am stat cu bunicu și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu” (p. 26). De aici a urmat traseul religios al tânărului Teofil.

 

Cap. 16

 

Fantastic. Elevii clasei a V-a (vreo 50) merg în Elveția (schimb interșcolar). Bagaje. ”Pune și niște prezervative, mi-a spus fata dracului, și eu am pus” (p. 27). În Elveția puștiul învață să meargă cu bicicleta, să înoate, să-și compare puța cu cele ale colegilor de cameră, să sărute o fată (de fapt, el a fost cel sărutat).

 

Cap. 17

 

Real. Bunicul din partea tatei a murit pe când puștiul nostru avea 7 ani. Fusese trubadur (poet, orator) care fascina oamenii. Fusese un om puternic și bețiv. A murit de ciroză.

 

Cap. 18

 

Fantastic. Băieții au descoperit băutura. Au adus și la școală. Cine a adus băutură? Călin a trădat, iar puștiul nostru a primit o palmă dureroasă de la profa de mate. Răzbunarea se impunea: ”… l-am prins de gât. Strânge-l, strânge-l tare, mi-a spus fata dracului, și l-am strâns până a căzut lat” (p. 31).

 

Cap. 19

 

Real. (cu mult fantastic absurd). Două legende despre tinerețea tatălui său. Prima: a mâncat 13 farfurii de supă la logodnă, fiind alungat de viitoarea soacră. A doua: a ținut câteva secunde pe penisul în erecție o stinghie de care erau atârnate patru haine de blană. Mare farseur: a pus un penis luat de la morgă în locul cârnatului colegului de cameră zgârcit, stabilea false întâlniri ale studentelor cu profesori etc.

 

Cap 20

 

Fantastic (cu mult real). Bunicul l-a învățat cum să deosebească spurcatul de sfânt (adică răul de bine). Scuipatul și vorbele nu trebuie ținute în om. ”Dacă nu le spui tare, diavolul nu te aude” (p. 32). Fata dracului este de acord cu bunicul adeventist: ”Nu ține nimic în tine, e o prostie, refulează, spune tot, te vei elibera, mi-a șoptit repede fata dracului” (p. 32). Apoi a învățat să se masturbeze, ajutat de reviste porno plus Povestea poveștilor a lui Creangă și un manual de ginecologie.

 

Cap. 21

 

Real (cu bizarerii).  Mama băiatului s-a apucat de băut ca să poată să-l suporte pe soțul alcoolic. Urmează depresii, un amantlâc cu un politician care ar fi trebuit să-i protejeze soțul în fața riscului de a fi dat afară de la serviciu. Toți trei stăteau de vorbă despre viață: ”Nu, nu ceva specific, ci despre viață în general, despre viața orașului, despre viața sentimentală, despre viața mafioților pe care îi cunoșteam, chiar și despre viața interioară și alte tipuri de viață” (p. 34). La o întâlnire a celor trei vine și o vrăjitoare/ ghicitoare care îi prezice puștiului că va deveni ofițer de marină, cu un grad foarte mare…

 

Cap. 22

 

Ireal. Fata dracului îi spune puștiului că, fiind un tip excepțional, nu a fost botezat la naștere. Calificativul de excepțional nu i-a plăcut puștiului pentru că îi amintea de enervantul blazon de familie cu oameni excepționali.

 

Cap 23

 

Fantastic de ireal. Despre viața interlopă urbană. Găștile și mafioții se răfuiau între ei în fiecare weekend. Puștiul a ucenicit pe lângă Fane șmenarul și Samson (un uriaș ca cel din Biblie). Samson era trup și suflet pentru puști. Simpla veste că puștiul era prieten cu Samson l-a scutit să mai plătească taxă de protecție la școlarii din clasele mari. Dar s-a pus rău cu un găligan care alerga fetele prin curtea școlii. Aici prietenia cu Samson n-a mai contat. L-a obligat să îngenuncheze în fața lui. A făcut-o, dar l-a pârât lui Samson care l-a obligat pe găligan să îngenuncheze în fața puștiului. Fata dracului îi șoptește: ”arde-i una!”. Și i-a tras o palmă puternică. Dar mafioții au legi stricte. ”De ce-ai dat? A întrebat blând Samsonul pe urmă. Acum ți-ai făcut un dușman pe viață. Ce-i corect îi corect și numai atât.” (p. 38)  Apoi au mers la femei (stripteuze). ”Culcă-te cu bulgăroaica, îmi zicea fata dracului, nu te teme, nu mă pierzi pe mine din cauza asta” (p. 38).  Samson i-a dat o hârtie de 10 000 să i-o ofere bulgăroaicei, să i-o bage în chiloți. ”I-am băgat-o atât de adânc, încât am simțit pentru prima oară senzația unui deget strecurat în interiorul cald, umed și lipicios al vulvei” (p. 39).   Acest capitol este primul în care fata dracului apare de două ori, ba chiar imediat după un alt capitol (de ireal) în care apăruse. Mai sunt doar câteva capitole din această parte a I-a și partea de fantastic devine tot mai prezentă, ca un preludiu pentru cele majoritar sau chiar total fantastice.

 

Cap 24

 

Real. Mama puștiului îi confirmă că nu a fost botezat. ”Dar de ce ești așa de mirat? Ți-am făcut un bine. De ce să te înregimentez eu fără voia ta unei religii despre care nu știi nimic și pe care poate nu o dorești? Familiile de intelectuali trebui să le ofere libertate copiilor lor, în primul rând libertatea de a-și alege propria religie și propriul drum în deplină cunoștință de cauză” (p. 39). O discuție de acest nivel cu un copil de nici 13 ani ține de fantastic, deși are o perfectă logică internă. Bunicul din partea mamei era adventist. Foarte probabil că și mama băiatului era adventistă. După crize de alcoolism și tatăl băiatului se pocăiește. Adventismul este o desprindere din baptism (curent creștin protestant care practică botezarea doar la vârstă adultă). (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Adventism și https://ro.wikipedia.org/wiki/Baptism). Episodul cu discuția mamă-fiu pe tema botezului vine chiar din realitatea biografică a autorului: ”m-am botezat târziu, părinții mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, în caz că doream una, așa că încă din liceu am început să studiez creștinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la început timid, apoi tot mai aplicat. A durat câțiva ani în care am tot bâjbâit, apoi au urmat niște crize existențiale destul de dure din care am ieșit cu ajutorul unor cărticele ale unor duhovnici ruși. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani”. (Cf interviului acordat de Cosmin Perța ziaristei Elena Vlădăreanu  vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015). Capitolul se încheie cu uciderea nemiloasă a lui Samson de către bandele de mafioți rivale. Reamintesc faptul că romanul se încheie în momentul când Teofil avea 22-23 de ani.

 

Cap. 25

 

Tot real.  (ca de altfel și următoarelele trei capitole: 26, 27 și 28, pentru ca finalul acestei prime Părți a romanului să fie marcat de două capitole de ”fantasy”). Capitol de o pagină dedicat fazei critice din familia eroului nostru: părinții se băteau ca chiorii, se înjurau și jigneau, atrăgându-l și pe puști în acest iad existențial. Divorțul era o soluție, dar… mereu apărea împăcarea, respectiv acceptarea situației ca pe o pedeapsă divină, imposibil de ocolit.

 

Cap. 26

 

Real (cu sublinierea lipsei fantasticului drac de fată). ”Primul jurnal l-am ținut pe la 7 ani”.  (p. 41). Certurile erau substanța consemnărilor din acea vreme, sau alte situații neplăcute suferite de puști în contexte familiale. ”Bine că pe vremea aia nu exista fata dracului, pentru că mi-ar fi șoptit cu siguranță: omoară-i cîinele” (p. 42).

 

Cap. 27

 

Realism crud. Ce fac elevii de clasa V-a, la intrarea în vacanță? Fac un chef cu bere în parcul central, pe banca unde o colegă de-a lor fusese violată nu de mult de cei din clanul care finanțau deopotrivă poliția, procuratura și judecătoria și care își permiteau, în consecință, să omoare rivalii de afaceri în baruri sau chiar în salvarea/ ambulanța care preluase un supraviețuitor… Beția s-a terminat în cimitir, iar puștiul nostru, în dimineața următoare, murdar de noroi și cu hainele ferfeniță are chef de sex, drept pentru care ”m-am dus direct acasă la fata de care îmi plăcea, să-i spun că o iubesc” (p. 44).

 

Cap. 28

 

Revenirea în fantastic. Dulăpiorul secret al bunicului este violat de prea-curiosul puști căruia îi plăcea să se joace cu imaginea lui Marlyn Monroe (fixată pe un pix, dar care prin răsturnare, genera ridicarea fustei celebrei actrițe) sub pat. Fata dracului își face simțită prezența: ”Sunt eu, îmi tot spunea fata dracului” (p. 44) ca răspuns la interogarea elevului nostru în legătură cu un fior care-i flutura prin stomac… Deci, fata dracului era însuși instinctul vital, impulsul animalic de nereprimat.

 

Cap. 29

 

Veridic, dar marcat de finalul care aparține fantasticei fete de drac. Părinții se lăsaseră de băutură, atmosfera de iad a devenit una de cavou: prea multă liniște. Toți sunt loviți de astenie, depresie și apatie. Trecuseră doi ani și trei luni de la moartea bunicului căruia nepotul îi promisese să plece și el… Și chiar pleacă. De acasă. Însoțit, evident, de fata dracului adică de instinctul vital al omului doritor să trăiască o viață cât mai liberă. Liberă de apăsătoarea obligație sugerată de blazonul familiei. Liberă de haosul unei familii pe muchia destrămării. Liber de școala unde un găligan l-a îngenunchiat și umilit. Liber de amintirea apăsătoare a bunicului iubit. Liber de obligații. Liber să supraviețuiască și să testeze viața pe viu, nu virtual – din cărți. Liber să urmeze instinctul vital numit ”fata dracului”. ”Aveam nevoie de libertate” (p. 46) notează puștiul. De libertatea de a te supune vieții și de a începe o nouă viață. Direcția: gară! Sentimentul dominant: emoție. Motivația impulsului de plecare din acea lume mică: energia pe care ți-o dă noul, începuturile. ”Începem! Mi-a șoptit bucuroasă în ureche fata dracului. Și da, într-adevăr începeam”. (p. 46).  De unde? De la gară, desigur! Și un ultim comentariu la acest ultim capitol al părții întâi: în timp ce Pasternak a lansat metafora ”viața ca o soră” (vezi: ”Sora mea – viața”, Pasternak, 1922), Cosmin Perța a lansat, indirect, metafora viața ca fata dracului  (sau invers, fata dracului ca fapt de viață).

 

Ca supliment, acest omagiu adus gării, ca simbol al evadării, în viziunea lui Boris Pasternak (laureat Nobel pentru literatură în 1958, când împlinea 68 de ani):

 

Gara,

de Boris Pasternak (1890 – 1960),

 

Gara, rezistentă, ignifugă ladă

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele”.

 

(Gara, 1913, 1928)

(vezi: http://leo-butnaru.blogspot.md/2015/11/din-noua-revista-literara.html)

 

Și pentru că tot l-am invocat pe Pasternak în rândurile de mai sus, avansez aici ideea că ”Doctor Jivago” a fost un posibil model de inspirație în scrierea romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Chiar structurarea romanului în Părți și capitole (scurte), cu un Epilog final este o asemănare, dar mai importantă este tema comună a celor două cărți comparate (continuumul mistic-lumesc), apoi chiar debutul povestirii se axează pe înmormântarea unei persoane dragi copilului de 10 ani care primea un șoc existențial cu privire la viață și nemurire. Contextul este tot unul cărturăresc, oscilând între pledoarii pentru slujirea Domnului și slujba la un proprietar de ziar etc. Dacă aderarea lui Cosmin Perța la ortodoxia creștină s-a făcut sub influența ”unor duhovnici ruși”, modelul inspirațional al scriiturii sale se conturează tot mai mult a fi datorat, în principal, unor scriitori clasici ruși.

 

Partea a II-a

 

Cap. 30

 

  1. (din motive de brevitate/ economie de spațiu/ timp voi nota cu F capitolele preponderent ”fantastice” și cu R capitolele preponderent ”ficțional-realiste”, deși melanjul F/R este tot mai consistent și mai vizibil începând cu această parte). Noul început despre care vorbea puștiul (și) fata dracului înseamnă, ca localizare, Gara din Cluj. Cumpărat de-ale gurii, făcut schimb cu votcă de la studenți. Rămas întins pe bancă la soare. ”Nu-ți fie frică” (p. 49) i-a spus fata dracului. Copilul își făcea singur curaj…

 

Cap. 31

 

R-F. Două pagini de reflecții existențiale pe tema sensului vieții și importanței alegerii priorității: eu sau ceilalți? Pledoaria este în favoarea cultivării sinelui, indiferent de mijloace. Dar scopul suprem (final end) al vieții este moartea (”Ne naștem spre-a muri/ Murim spre a ne naște” – Eminescu), deci stă în puterea fiecăruia de a spune stop vieții și a alege liniștea absolută a neantului. Doar cei puternici pot face asta. Iată textul lui Cosmin Perța și interpretarea mea: ”Pe Wasser, râul din spatele orașului tău, din interiorul memoriei, curg trupurile celor înecați, Tu ești un băiat puternic, tu vrei o liniște absolută în urma ta. I-a-ți inima-n dinți!” (p. 50).

 

Interpretarea primă este următoarea: Wasser (germ. = apă) este, de fapt ”apa Sâmbetei” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Apa_S%C3%A2mbetei), adică cea care duce pe cei pieriți sau care duce la pieire. Expresia ”în spatele orașului tău”  înseamnă dincolo de lumea mundană,  obștească, obișnuită, reală, palpabilă. Este ”tărâmul celălalt”, locul cu verdeață unde nu este nici durere, nici suspin. Expresia ”din interiorul memoriei” înseamnă că Apa/ Waser vine din trecut, de la Facere până în prezent. Expresia ”curg trupurile celor înecați” înseamnă că ”apa Sâmbetei” (Moartea) duce în Iad stârvurile tuturor păcătoșilor acestei lumi. Expresia ”tu vrei o liniște absolută în urma ta” înseamnă, cred, ”tu vrei să dispari din această lume”. Desigur, pentru asta îți trebuie curaj. Deci, ”Ia-ți inima-n dinți!”. Rescris, pasajul de mai sus ar suna astfel: ”Dincolo de această lume, dincolo de acest timp în care trăim, există o altă lume posibilă. Tu ești băiat puternic și îți dorești moartea. Hai, curaj!” După acest text declarativ, urmează argumentarea. Textul cu pricina (pp 50-51) este extrem de dens și ar putea fi ”tradus”/ interpretat pe zeci de pagini.

 

A doua interpretare: Râul Wasser, din spatele orașului este, în realitate râul Vaser (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Vaser) care trece prin Vișeul de Sus, orașul natal al autorului. De fapt, Vaser se varsă în râul Vișeu în dreptul localității Vișeul de Sus. Folosirea denumirii germane a râului, dincolo de exotismul pe care-l sugerează, face trimitere la o zonă fabuloasă, sălbatică și … primordială (vezi: http://www.ecotours.ro/ro/vaser.html). Râul Vaser mai este cunoscut și cu denumirea românească de Apa.

 

Pe scurt, ultradensul text (ca o explicație la cel de mai sus) îmi sugerează mie următoarele îndemnuri pe care le parafrazez după cum urmează: Frica (de sinucidere) este firească, dar n-o arăta nimănui. Ca să-ți faci ceva curaj încearcă să te urăști, să te disprețuiești pentru tot ce faci, detestă bucuriile date de libertate și iubire, disprețuiește-ți familia, arată lumii cât ești de nemernic și de trădător, leapădă-te te toți și de tine, urăște oamenii, îndeosebi pe cei care au succes, nu ierta nimic, fii trufaș, ucide, folosește idei ca dreptatea și adevărul pe post de gloanțe, dreptatea este o nebunie, nu crede în nimic și vei reuși (să pleci în altă lume/ să mori)!  Dată fiind educația biblică primită de puștiul fugar, se poate spune că textul acestui capitol este o interpretare sui generis a Decalogului și a moralei creștine, în sensul că dacă religia consideră moartea ca pe o izbăvire, pe o înălțare în brațele lui Dumnezeu, ca pe o binecuvântare, atunci acest moment trebuie grăbit în virtutea liberului arbitru. Cum? Inversând poruncile divine și aplicând contrariul lor. Atunci, în mod sigur ”liniștea absolută” va veni, iar sufletul băiatului va ajunge lângă cel al bunicului iubit deopotrivă de nepot și de Dumnezeu, așa cum i-a promis nepotul atunci, chiar pe prima pagină a primului capitol, că va pleca după el…   În aparență, acest capitol ține de partea fantastică. Eu îl consider ca fiind de partea realității umane, a descrierii potențialurilor cvasiinfinite de a alege cum să ieși din această viață, fără să lași în urmă nmic. Nici măcar amintirea, nici măcar un nume pe blazonul familiei. Cui ar (mai) folosi? Dar există și posibilitatea unei interpretări alternative: plecarea din lumea obștească poate fi alegerea vieții în pustie, o viață întru Domnul, dar viață vie, nu moarte. Personal optez pentru interpretarea secundă, dar la o primă lectură starea de dubitație este cvasipermanentă, dubitația fiind specifică fantasticului de interpretare, deci exact domeniului în care s-a specializat (prin doctorat) autorul cărții. Consider foarte utilă citirea, la acest moment al interpretărilor mele, textul lui Cosmin Perța, intitulat ”Dragostea nu poate fi separată de credință”, publicat în PressOne: http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/ : ”Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis? Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.”.

 

Cap. 32

 

  1. Deși pare o descriere a ceea ce se poate întâmpla oricui, fantasticul primează, iar veridicitatea este dată de nume și situații concrete. La un cămin studențesc puștiul întâlnește o fată din Turda, o chema Anda (rebotezată, în final, la pagina 195, Andra, dar cred că este vorba mai degrabă de o eroare de corectură/ tehnoredactare), deși ar putea fi și o chestiune de schimbare de acent asupra genului persoanei, numele de Andra făcând trimitere la masculinitate. Fata pierduse o sarcină, prietenul o bătea. Ea l-a chemat în cameră și puștiul s-a dus. ”Du-te, mi-a spus fata dracului, du-te. Și m-am dus” (p. 53)

 

Cap. 33

 

  1. Monologul fetei către puști (stând spate-n spate). Ea își descrie boala psiho-somatică ca pe normalitate acceptată și care îi va aduce izbăvirea. Sătulă de mizeriile și duhorile vieții care nici măcar în mormânt nu dispar, poate prin incinerare… O critică la adresa iluziei că ar exista sfinți cu adevărat. Incinerarea n-ar mai genera sfinți. De aici, probabil, neacceptarea incinerării de către creștini. ”… dar dintr-o putoare incinerată nu a ieșit niciodată un sfânt, nu că dintr-una îngropată ar fi ieșit, însă măcar așa, la Înviere, să iasă ceva, o putoare cum a fost ea la vremea ei” (p. 54).

 

Cap. 34

 

  1. Au trecut trei săptămâni de la fuga de-acasă, banii erau pe terminate. Descoperă un anticariat, citește cărți la întâmplare. Antrenamentul din casa părintească (unde citise SF uri rusești și fantasy) îi prinde bine. (După faza cu botezatul la maturizare, citirea scriitorilor ruși este o altă componentă autobiografică topită în acest roman. După declarațiile sale din interviul acordat Elenei Vlădăreanu, Cosmin Perța s-a lămurit în privința opțiunii sale religioase citind duhovnici ruși. De asemenea, în lista autorilor ruși de SF intră cu siguranță Gogol și Dostoievski, autori care l-au influențat în alegerea tezei de doctorat pe zona scriitorilor de fantasy din Europa de Est). Este angajat, la negru, la anticariat. Tot pe-atunci Anda i-a arătat ce înseamnă sex oral. ”Stai liniștit, mi-a șoptit fata dracului” (p. 55)

 

Cap. 35

 

  1. Puștiul a avut un șoc existențial când a văzut cum se zbate un pește scos din apă, apoi cum își revine când i s-a creat un mediu propice în cada de baie și apoi cum a dispărut după două săptămâni, când cada a trebuit să reintre în circuitul normal. Moartea peștilor este asociată cu moartea lui Samson, dar și cu moartea tuturor celor 20 care l-au omorât cu bâte de baseball. Pentru toate astea puștiul a conchis: ”Eu vin dintr-un astfel de oraș ucigaș. Știu să ucid, dar nu pot” (p. 56).

 

Cap 36

 

  1. Puștiul citește Filocalia la anticariat. (Despre ce este Filocalia, citiți aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filocalia) și http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/filocalie-85310.html). Este, de fapt, pentru puștiul de 14 ani, primul pas al (auto)convertirii la ortodoxie. Filocalia, tradusă în românește de Dumitru Stăniloae, este o introducere/ inițiere în isihasm, adică în ortodoxia primă, fundamentală, întemeietoare, radicală. Scopurile promovate prin Filocalie erau: purificare, iluminare, desăvârșire. Începând cu acest capitol, aventura puștiului de 14 ani (fugar și nebotezat) înspre ortodoxie (în anul de grație 1996) este o permanență, încheiată, în roman, cu decizia definitivă a acestuia de a opta pentru ideologia creștină ortodoxă isihastă. Puștiul nostru era (la ora acelei decizii) deja un bărbat de 22-23 de ani, adică exact vârsta la care a optat și Cosmin Perța pentru ortodoxie (încă un argument în favoarea catalogării acestui roman ca fiind unul puternic autobiografic, fapt subliniat indirect, în mai multe rânduri, de autor, prin stabilirea temporală a acțiunii în cadrul mandatelor unor președinți ai României). Mihaela Ursa cataloghează acest roman ca făcând parte din proza autofictivă, adică una care se axează pe fapte reale trăite de autor, împodobite ficțional în scopul clarificării și sublinierii mesajului narațiunii (vezi http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/). Deoarece capitolele următoare fac referiri permanente la Rugăciunea inimii (isihasm) consider că nu strică să ofer aici și acum câteva informații despre acest mod de practicare a ortodoxiei la noi în țară. ”Isihia a fost practicata de parintii desertului care au avut ca sursa de inspiratie Filocalia si care si-au insusit, ca disciplina de dezvoltare a vietii interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. „Rugaciunea inimii”, numita si „Rugaciunea lui Iisus” sau „Rugaciunea pura. …. Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult pe oameni, s-au rugat neincetat pentru ei…… Se spune ca „fiecare dintre sihastri pastrau legatura cu manastirea din care faceau parte. In fiecare sambata coborau din munte, isi primeau tainul acordat de egumen, se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus”.”” (cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html). Vezi și https://amortek.wordpress.com/2012/08/22/ce-este-isihasmul/ și https://www.youtube.com/watch?v=qVIKB5-IG6A  https://www.youtube.com/watch?v=ENLSfeM_dDM Vasile Andru a scris despre înțeleptul teolog Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus.  Vasile Andru (www.vasileandru.ro) a scrise o carte pe această temă, Viață și semn,  scriitorul aavând și funcții de conducere în USR (Uniunea Scriitorilor din România). Despre duhovnicul orb Teofil (Părăian) (1929 – 2009, Cluj) – posibil inspirator al cărții lui Cosmin Perța – vezi la:  http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_(P%C4%83r%C4%83ian) și la: https://parinteleteofil.wordpress.com/  La moartea lui Teofil Părăian, autorul cărții, Cosmin Perța avea 27 de ani. Trecuseră trei ani de la opțiunea sa clară perntru ortodoxie. I-au mai trebuit trei ani pentru a se apuca de scrierea acestei cărți și alți trei pentru terminarea ei. Toate își au izvorul, mi se pare mie, în cunoașterea scrierilor duhovnicilor ruși și îndeosebi a părintelui Părăian. Ca o completare, Teofil Părăian, considerat primul înțelept al României, a deprins Rugăciunea inimii (Oratio mentis) de la Arsenie Boca. Credința ortodoxă, adesea acuzată că induce pasivitate și resemnare, în comparație cu alte ramuri ale creștinismului care asigură dinamism economic și afirmare politică activă în lume, are ca scop final mântuirea omului, dar mântuirea se face doar prin credință, nu prin fapte. Cu alte cuvinte, stai și te rogi, nu muncești și apoi te (mai)  rogi. Această constatare ar putea fi considerată ca o invitație la abandonarea ortodoxiei și trecerea la catolicism și (neo)protestantism. În realitate, este evident că isihasmul ortodox nu este și nu poate fi o religie de masă: doar un număr mic de călugări pot atinge nivelul de înțelepciune al părintelui Părăian. Întrebare: avem nevoie de oameni înțelepți? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, deci nu se pune problema de a renunța la isihasm. În schimb, o viziune ecumenică ar da o libertate mai mare de opțiuni credincioșilor, păstrând și promovând isihasmul și în afara ortodoxiei. Închei aici această paranteză pe tema ortodoxiei și a creștinismului în general.

 

Apoi ”...fata dracului îmi răsuna în cap, îmi cânta în limbi necunoscute” (p. 57. Vorbirea în limbi (glosolalie – vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Glosolalie) este specifică credincioșilor penticostali/ adventiști/ pocăiți, dar și bolnavilor de isterie și schizofrenie. Tatăl Andei moare de cancer, iar Anda îi oferă adolescentului o  nouă partidă de sex oral puștiului nostru care făcea deja 14 ani (”Iartă-mă, mi-a spus. Mă relaxează” p. 57). Moartea tatălui o afectează mult pe Anda care este internată la psihiatrie, iar puștiul nu mai are unde dormi.

 

Cap. 37

 

  1. Un capitol greu de descifrat. Înțeleg, de aici, că lumea se împarte (cf. autorului/ personajului) în două: cei care (se) așteaptă să le moară părinții, și ceilalți, care nu așteaptă. ”Noi nu așteptăm, noi știm că ea vine fără așteptare. Noi știm că ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem, noi nu știm, noi nu credem, noi nu așteptăm. Distrugerea unui om, întărirea altuia, noi nu așteptăm, noi știm: nu știm cum. Prea complicat.” (p. 58). Lipsesc niște rânduri, niște verbe… Cuvânul ”moarte” nu este scris deloc, deși, cred, despre asta este vorba… Ciudată construcția: ”ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem” (p. 58). ”Câmp liliachiu de ferigi”… oare ce poate însemna? Deci… mă dau bătut. Sper ca cineva, cândva să mă deslușească… O variantă ar fi ca textul destul de incoerent să aparțină Andei, bolnavă deja și internată la un spital de psihiatrie. Oricum este un text care invită la gândire/ interpretare/ înțelegere.

 

Cap. 38

 

  1. Anticariatul clujean – spațiu inițiatic mistico-sexual. Corp comun cu anticariatul era casa anticarului care îi oferă un pat, rezolvând astfel dispariția Andei. Dialoguri anticar – adolescent pe teme literare. Puștiul citea Filocalia. Anticarul era pedofil și după adormire ”l-a cotrobăit prin chiloți” (p. 59). ”Stai cuminte, mi-a zis fata dracului, nu-ți face nimic, dar dacă te dă afară, nu mai ai unde sta.” (p. 59). La o altă tentativă a anticarului beat, băiatul fuge, nu înainte de a lua cu el Filocalia. (Vorba lui Sadoveanu, pe care o țin minte din copilărie: ”să furi o carte nu e un păcat”). Fata dracului îi reproșează nesăbuința de a rămâne fără adăpost. ”Emil Constantinescu devenea primul președinte intelectual al României”. (p. 59). Amintirea numelui președintelui fixează anul evenimentului: 1996, deci puștiul împlinise 14 ani.  În schimb, precizarea că E.C. ar fi fost primul președinte intelectual al țării ridică un semn de întrebare: prin ce era mai intelectual geologul Constantinescu care studia pietrele în comparație cu hidrologul Iliescu care studia apele? (comparație care a generat un inspirat vers, cântat excepțional de minunata Ada Milea: ”Apa trece, pietrele rămân”). Sau, cu ce era mai intelectual secretarul Organizației de bază PCR  de la Universitatea București (Emil Constantinescu) decât secretarul județean PCR Iași Ion Iliescu? Poate, pentru autorul cărții/ eroul romanului faptul că președintele Constantinescu avea un duhovnic (călugărul Vasile, ironizat de presă că ar fi fost duhovnic sub acoperire) era un semn de preocupare intelectuală. Faptul că noul președinte era profesor universitar nu-i aduce automat titlul de intelectual… În fine, discuția poate fi prelungită indefinit…

 

Cap. 39

 

Din nou un capitol (fantastic) greu de descifrat: ”Stau ca Rapunzel în turn și-mi place să beau vin roșu sec sau single malt whiskey cu vrăjitoarea.” (p. 60). Despre Rapunzel știu (și) copiii: https://en.wikipedia.org/wiki/Rapunzel . În partea a doua a acestui f. scurt capitol, adolescentul nostru își amintește de orele de meditații la română și matematică luate în particular. Unii spuneau că profesorul de română era pedofil.

 

Cap 40

 

  1. + F. Puștiul nostru vagabondează intens și trăiește din mila studenților. Îndeosebi a celor de la Litere (facultate pe care o va urma și autorul). Unul dintre ei lucra la Radio Cluj, loc unde au făcut un chef în 5, chef continuat în alte pub uri și baruri, apoi la Sergiu acasă unde s-a devoalat tema homosexuală a întâlnirii. Fata dracului îi amintește că povestea cu anticarul ar fi fost mai acceptabilă, dar acum… Puștiul fuge pe geamul de la baie.

 

Cap. 41

 

  1. Poveste ”adevărată”: un iepure trist ar vrea să muște un trandafir galben în ianuarie… Amintire din ziua în care a murit Samson. Faptul că a rămas fără protecție l-a îmbărbătat: s-a bătut cu cei de la bar care n-au mai vrut să-l servească cu băutură și ajunge, în final, însângerat în stradă.

 

Cap. 42

 

Filocalia rămăsese la Cluj, dar băiatul este hotărât să apuce calea mânăstirii. ”Ce naiba crezi că faci? a zis fata dracului” (p. 65) (Se putea și invers: Ce dracu faci? a zis fata naibii…).

 

Cap. 43

 

  1. O amintire fulgurantă cu bunicul care sacrifica un taur, cu găini tăiate și cu iepuri care dispăreau brusc… Așadar, Thanatos dă (din nou) târcoale puștiului aflat la răscruce de drumuri în viață.

 

Cap. 44

 

  1. Începe viața de mânăstire a puștiului de 14 ani bine împliniți. Spovedania l-a liniștit, iar a doua zi dimineață a fost botezat de părintele Sofronie, care i-a devenit, astfel, naș. Sentimentul eliberării, liniștii și împăcării. Apoi părintele naș i-a dat ceva bani și merinde cu sfatul ferm de a se întoarce acasă la părinți. De plecat a plecat, dar nu spre casă.

 

Cap. 45

 

  1. Autoportret: sunt un copil bun la fel cum bun este soarele de ianuarie când sunt 8-10 grade afară… Este, cred, vorba despre relativitatea binelui, ca aparență/ apariție fulgurantă în noianul de fapte cotidiene.

 

Cap. 46  (ultimul capitol din Partea a II-a)

 

  1. Acest microcapitol merită notat integral, fiind esența/ miezul/ clou -ul cărții și a(l) titlului cărții: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, ÎN URMĂ NU MAI ERA NIMIC (sbl. mea) și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67). Toate speranțele enumerate mai sus sunt valori isihaste (simplitate, liniște, fericire, izolare de semeni, comuniune doar cu Iisus Hristos). Ruptura definitivă cu viața de obște (în lume, între oameni) este garantată de sintagma ”în urmă nu mai era nimic”. O altă viață începe pentru adolescentul nostru pribeag în căutarea mântuirii sale prin rugăciune continuă și doar prin rugăciune.

 

Interludiu

 

Cap. 47  Toate capitolele acestui interludiu se referă la Rugăciunea inimii, și cum practicarea acesteia în mod continuu l-a adus pe adolescentul nostru, din nou, la mânăstirea Schimbarea la Față unde îl botezase părintele Sofronie.  (o presupunere: pentru a nu da chiar o tentă jurnalier autobiografică presupun că mânăstirea cu pricina era în realitate Sâmbăta de Sus, acolo unde a slujit și părintele Teofil Părăian, de la care, foarte probabil, a fost împrumutat numele de Teofil pentru viitorul monah de 15 ani).  Rostul Interludiului este de a arăta/ explica esența și forța isihasmului în ortodoxie. Dacă nu s-ar fi dorit să se păstreze nota de romanesc fantastic postmodern, dubitație și ambiguitate, acest roman putea avea și o dedicație: ”Părintelui Teofil Părăian, orbul care a văzut lumina veșnică din noi”. Sau ceva asemănător….

 

Acest prim capitol al Interludiului este o esențializare a isihasmului, o invitație la practicarea unui mod de viață creștin total, permanent și pretudindeni (nu numai în pustnicie, co și în viața obișnuită, cotidiană: ”și în lume, și în afara ei” – p. 71). Zicea părintele Sofronie: ”… să spunem Rugăciunea inimii neîntrerupt, cât de mult putem, apoi ea se va culcuși în inima noastră și se va rosti singură, cantitatea se va transforma în calitate de la sine, prin puterea lui Dumnezeu, zicea. Și atunci va fi lumină veșnică în noi” (p. 71).

 

Cap. 48 și Cap. 50  și Cap. 54 și Cap. 56

 

Toate aceste capitole doar reproduc ad literam Rugăciunea inimii, scrisă de trei ori: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul” (paginile 72 și 73)

 

Cap. 49

 

Fugarul nostru ajunge la Constanța și la Vama Veche, descoperă voyerismul și – concomitent – spune Rugăciunea inimii.

 

Cap. 51

 

Adolescentul face fitness, visează păsăricile văzute la nudiști. (”Le vedeam toată ziua și le visam toată noaptea” – p. 74). Continuă rugăciunile, se teme ca nu cumva fata dracului să revină, dar aceasta nu s-a întâmplat (deocamdată).

 

 

Cap. 53

 

Stă la Vama Veche toată vara, reduce total alcoolul, iar fanteziile sexuale le consumă doar în somn (adică Rugăciunea inimii își face efectul). Îi este dor de bunicul mort, dar nu și de părinții vii. Face dragoste pe plajă cu o fată nostalgică.

 

Cap. 55.

 

M-am întors la mânăstirea Schimbarea la Față și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mint” (p. 77). În fond, de ce nu, devreme ce Dumnezeu ieste iertător cu păcătoșii care se smeresc… Îl minte pe părintele Sofronie că a fost acasă și că părinții i-au dat binecuvântarea pentru a reveni la mânăstire.  Se spovedește, primește o chilie, este repartizat să se ocupe de grădina de legume. Le scrie părinților o scrisoare explicativă, dar nu primește răspuns…

 

Cap. 57

 

După un an de viață la mânăstire are loc o nouă ”schimbare la față”: trecerea oficială la călugărie/ monahism, nivelul de bază (rasofor) are loc într-o zi de sâmbătă (aluzie la Sâmbăta de Sus?). De-acum înainte, adolescentul nostru de 15 ani are un nume: Teofil. (vezi  comentariile și completărilșe mele legate de acest nume, la cap. 36).

 

Cap. 59

 

Gândindu-se la cele lumești (la părinți, la faptul că l-a mințit și pe părintele Sofronie) seara, între trezie și somn, vocea (fata dracului) reapare: ”Ce faci, dormi?” (p. 80)

 

Cap. 60

 

Cu acest capitol dedicat – ca și celelalte – Rugăciunii inimii, se încheie Interludiul. Părintele Sofronie, adevărat dascăl/ profesor/ hermeneut îi explică lui Teofil semnificațiile cuvintelor din Rugăciune.  Deja Teofil are 16 ani (60:12=5, deci adăugăm 5 ani la cei 11 pe care îi avea copilul la moartea bunicului iubitor de Dumnezeu și profesor de Litere și Biblie pentru fostul copil de 4-11 ani).

 

 

Partea a III-a  Este partea cea mai consistentă a cărții (101 pagini din totalul de 195, deci majoritatea textului cărții). Este dedicată în întregime unei fantasme visate într-un delir oniric neexplicat decât de lupta dintre fata dracului (apărută brusc cu întrebarea: Ce faci, dormi?, dar venită cu forțe crescute ”fata dracului se întorsese dar nu singură” p. 85) și hotărârea adolescentului Teofil de a-și dedica întreaga viață Domnului.

 

Cap. 61

 

  1. Acest prim capitol al Părții a III-a este cheia pentru posibile interpretări (hermeneutică) legate de viața lui Teofil în Instituție. Toată ”realitatea” Instituției este, aparent, una onirică. Construcția, ingenioasă, a primului paragraf din acest capitol sugerează că visul a fost unul continuu (”și noaptea și ziua visam” p. 85), iar între o trezire din somn și o re-adormire tot vis era. În această fază se întâmplă toate evenimentele încadrate în perimetrul Instituției. Autorul însuși precizează că Instituția nu ține strict de absurd, sau de vreo boală a eroului nostru, constructul numit Instituție fiind unul perfect logic și bazat pe reguli stricte conforme scopului pentru care a fost creată. Intrarea lui Teofil în Instituție are loc în urma unei amnezii totale: ”Apoi am uitat totul, am ajuns în fața unei Instituții căreia m-am devotat” (p. 85). Intrarea în structuri organizatorice extrem de rigide și de reglementate poate fi acceptată (de structură) și suportată (de noul membru al organizației) doar prin ruptura deplină și definitivă cu trecutul. În fosta URSS, îndeosebi în statele asiatice era cunoscut procesul de mancurtizare, un procedeu fizic de mutilare a psihicului prin ștergerea forțată a memoriei individuale și sociale (vezi, cu folos, articolul lui Alexandru Ciolan din 2009: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-mancurt-a-mancurtiza-mancurtizare-4744548/ . Procedeul prin care eroul nostru ”uită totul” poate fi unul autoasumat și autoadministrat, ca o reacție față de cultul excesiv al blazoanelor și genealogiilor – adesea false sau goale de sens pentru contemporani (Augustin Buzura povestea, într-o emisiune la Radio România Cultural despre ”Baronul de doi pruni” cu referire directă la pasiunea maramureșenilor pentru afișarea unor descendențe cât mai nobile, îndelungate și deosebite. Pe de altă parte, poetul Leo Butnaru deplângea, în anul 2003, la TVM, faptul că ”Nu avem cultul arhivei de familie!”). Dar uitarea poate fi și rezultatul unui proces de mancurtizare, de ideologizare sau de impunere subtilă a unei credințe fără ca noul ”credincios” să știe cum a fost (pre)lucrat. În fond, chiar folosirea Bibliei pe post de Abecedar, plus textele biblice nu reprezintă oare un proces de îndoctrinare, făcând inutilă și inoperabilă libertatea de a-și mai alege credința, la adolescență, în deplină cunoștință dec cauză? Să presupunem că bunicul drag al lui Teofil nu ar fi fost habotnicul adventist care a practicat îndoctrinarea religioasă pe unicul nepot, ci ar fi fost un habotnic marxist, fost secretar cu propaganda, cu liceul făcut după facultate, dar cu credință neabătută în adevărurile socialismului și comunismului științific. Ce Che Guevara ”a la Ponta” ar fi ieșit din bietul copil! Așadar, textul romanesc al lui Cosmin Perța despre Instituție  poate fi un semnal de alarmă adresat oricărei instituționalizări forțate unde victimele își iubesc călăii sau chiar realizează, în final, că tocmai ei înșiși erau șefii Instituției.  Dar să vedem ce fel de instituție a vizualizat oniric conștient proaspătul botezat. În primul rând, era o construcție omenească, dar îmbătrânită, expirată și mizerabilă (aș zice chiar: ca toate instituțiile). Era o instituție de tip balcanic: șeful instituției avea biroul la cantină, unde mânca mici (simbolul balcanismului). Mesajul autorului mi se pare cât se poate de clar: instituțiile sunt organizații cu scopuri deturnate de către unii care au instinctul și știința dominării. Deși orice organizație/ instituție vizează protejarea și propășirea membrilor săi, pe măsura maturizării/ îmbătrânirii instituției aceasta este acaparată de șefi venali și subalterni creduli/ naivi care ”fac totul” pentru supraviețuirea în sine a instituției, finalitățile inițiale ale acesteia fiind uitate demult…  Oamenii erau cenușii, îmbătrâniți, plictisiți, ratați dar care petreceau mereu, vinul fiind un bun anestezic și excitant deopotrivă pentru ”bătrânii care se grăbesc să se fută” (p. 86). Pentru ca imaginea instituției să fie mai clară:  ”din toate toaletele răzbăteau gemete” (p. 86).

 

Cap. 62

 

  1. Inevitabil, la fel ca în, ca în Partea I-a și a II-a, fiecare al doilea capitol este dedicat unei relatări despre ”fata dracului”: ”Fă-ți rugăciunile și ieși odată, că astăzi avem treabă. Și mai lasă odată Rugăciunea aia a inimiii, că mă bruiezi” (p. 87). Traduc: vocea vieții îi cerea să renunțe la dogmele și preceptele isihaste care promiteau o fericire viitoare în schimbul respectării unui regim auster și strict. Și tot viața (fata dracului) îl învață pe Teofil ce este disperarea.

 

 

Cap.63

 

  1. O amintire din anii 90 referitoare la acumularea primitivă (și relativ cinstită) a capitalului în România: vânzînd ”hamburgheri” locali, un chioșcar devine patron de restaurant și hotel. Și pentru că pofta vine mâncând, patronul de tip nou a făcut o firmă de transport internațional, a dat o țeapă statului român, apoi s-a evaporat în Noua Zeelandă. Rostul acestui capitol(aș) este, probabil, să sublinieze antiteza dintre principiile fruste ale isihasmului și lipsa principiilor comercialismului, unul fără limite și fără de lege.

 

Cap. 64

 

  1. Se lămurește ce fel de instituție era: ”E o Instituție care se ocupă cu literatura” (p. 88). Pare a fi vorba despre o editură, dar autorul se grăbește să nu ne lase să ne grăbim cu ipotezele: ”Instituția sunt eu, dar numai într-o oarecare măsură, pentru că Instituția este și tot restul, tot ce există în jurul meu și tot ce există în general” (p. 88). Așadar, autorul vizează existența instituționalizată, fie că e vorba despre religie, cultură, administrație etc. Fiind supraocupați, dar având și timp pentru băutură și sex, funcționarii erau îndrituiți să afirme: ”Tare fericiți suntem noi în Instituție” (p. 89), deși toate descrierile duc la ideea că Instituția era un spațiu concentraționar care deforma personalități, omora inițiative și, în primul rând, asigura nelibertatea.

 

Cap. 65

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, nașul de botez: ”Îndoiala e bună, ne face să vedem păcatele noastre cele mari și grele și ne face să ne nevoim continuu și să ne smerim, dar deznădejdea e ucigașă, omul deznădăjduit l-a pierdut pe Dumnezeu. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată…” (p. 89). Așa spunea și Descartes: ”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum”.

 

Cap. 66

 

  1. Funcționarii Instituției sunt nemuritori (asta ne duce cu gândul că Instituția era o Academie…). Sunt funcționari de sute sau chiar de mii de ani! Așadar Instituția era eternă, dar și infinită, fiind o sumă fără sfârșit de biblioteci, birouri, funcționari. Un specific al Instituției: acolo domină ”un zgomot surd, infernal” (p. 90) – exact opusul isihasmului (liniște, tăcere). Consecința acestui specific: niciun străin nu rezistă mai mult de 30 minute în Instituție. Deci, zgomotul era o formă de protecție față de intruși.

 

Cap. 67

 

  1. + F. Un mesaj de la părinți prin intermediul părintelui Sofronie: a murit bunica, dar să nu vină la înmormântare. Părinții nu l-au iertat pentru fuga de-acasă. Sofronie: ”Mama ta nu mai e mama ta de acum. Iisus e acum mama și tatăl tău” (p. 91). Un fulgurant gând de sinucidere, sugerat de fata dracului.

 

Cap. 68

 

  1. Teofil ajunge în gâtul Instituției, un fel de punct terminus pentru funcționarii nedoriți. Toți ceilalți funcționari care ajunseseră acolo au dispărut și fizic și scriptic. Teofil era singurul supraviețuitor nedigerat de stomacul Instituției, dar asta nu l-a făcut erou, ci subiect de atentă supraveghere și analize atente. Dacă ar fi fost digerat și ejectat în viduus absurdus, revenirea se făcea după jumătate de oră… Cu alte cuvinte, Instituția era plină de propriile sale excremente.

 

Cap. 69

 

  1. Amintire despre bunica, decedată recent la 86 de ani: mereu s-a interesat de nepot, în timp ce nepotul nu s-a gândit deloc la ea. Bunica și bunicul lui Teofil erau adventiști, iar ortodoxia interzicea pomenirea morților din cultele deviaționiste. Teofil ignoră interdicția și gândește ecumenic, dar ”fata dracului” îi insuflă teama că Dumnezeu nu-l va ierta pentru asta.

 

Cap. 70

 

  1. Puterea Instituției stătea în nesfârșirea ei” (p. 94). Într-adevăr: cum să răpui pe cineva infinit de mare? Instituția apare (dincolo de editură sau academie) ca fiind o societate umană, o țară cu o economie hiperplanificată și rezultate pe măsură. Un alt specific al Instituției: nimic nu era clar. Toate fiind lunecoase și interpretabile, Instituția era puternică prin marea sa capacitate de a înșela.

 

Cap. 71

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Cea mai scurtă cale spre rai este să nu judeci pe nimeni” (p. 95). Teofil își amintește cum făcea antrenamente concomitent cu Rugăciunea inimii. ”Fata dracului” îi reamintește că nu e singur (o are pe ea).

 

Cap. 72

 

  1. Analiștii Instituției au scos din Teofil tot soiul de obiecte pentru a vedea cum a scăpat nedigerat. I-au înapoiat obiectele, dar intenția sa de a le arunca a fost blocată de ceva din interiorul său: ”poate celelalte obiecte rămase înăuntru” (p. 97)

 

Cap. 73

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: Păcatul suprem, mortal: mândria. Antidotul mândriei: smerenia. Cele două se exclud reciproc. Dar mândria îi poate atinge doar pe cei bogați și puternici, gândea Teofil. Dar și pe scriitori, pentru că ei se cred creatori ca și Dumnezeu. Asta chiar a înfuriat-o pe ”fata dracului”.

 

Cap. 74

 

  1. Teofil vede partea bună a Instituției: totul este descris, fișat, memorat. S-a scris chiar o carte despre primii săi ani în Instituție.

 

Cap. 75

 

  1. Amintire de la mânăstire. În biblioteca acesteia Teofil găsește cartea monahului Savatie Baștavoi, Nebunul. Era vorba despre Sfântul Simeon cel Nebun întru Hristos. (se conferă adjectivului ”nebun” o conotație pozitivă). De fapt, acei călugări, deveniți apoi sfinți, ”simulau nebunia, desfrâul, mizeria lăuntrică și treceau drept nebuni sau idioți” (p. 100). Pentru mine, acest capitol are o valoare filosofică deosebită: simularea este o formă de minciună, dar prin această cale ei urmăreau să ajungă la Adevăr. Relativizarea mijloacelor întru ajungerea la scopul dorit pare a fi recomandabilă. Un fel de ”fă-te frate cu dracu până treci puntea”. Interesante considerațiile despre adevăr ale lui Teofil: ”Aflarea adevărului nu se poate face prin mase, ci trebuie canalizată înspre o singură persoană, un ales. Primul ales a fost Iisus, dar cu adevărat important nu este alesul, ci mesajul pe care îl revelează, adevărul. Adevărul este însă dureros, frustrant. Mulțimile, după aflarea adevărului, s-au simțit vinovate, descumpănite, înfierate” (p. 100). La aceste considerații ”fata dracului” l-a declarat nebun pe Teofil.

 

Cap. 76

  1. Un specific al Instituției: turnătoria generalizată. Chiar anonimele laudative putea înfunda pe funcționari. Teofil nu face excepție. Nota sa informativă este deliciosă prin aparenta sa neutralitate, seriozitate și veridicitate. Concluzia lui Teofil: ”În Instituție nici măcar în notele informative nu mai poți avea încredere” (p. 104)

 

Cap. 77

 

  1. ”Fata dracului” reușește să-i inducă disperarea, dar Teofil o combate cu Rugăciunea inimii.

 

Cap. 78

 

  1. Plecarea din Instituție se poate face prin digerarea în stomacul acesteia, apoi prin apariția unor boli mentale care garantează uitarea definitivă a realităților din Instituție. Instituția alienează masiv și total. Memoria Instituției – bazată pe moartea funcționarilor necorespunzători – va face ca ea să funcționeze armonios ca un întreg unic. Abia atunci va fi ”liniște și pace și dragoste pe pământ” (p. 105)

 

Cap. 79

 

  1. Amintire de pe vremea când o vizita pe Anda la spital: toboșarul trupei Semnal M se reîntoarce în țară. De ce te-ai întors, l-a întrebat Teofil: ”nici eu nu vreau să fiu singur în clipa morții” (p. 106). Moartea este de mai multe feluri, a lămurit-o Teofil pe ”fata dracului”.

 

Cap. 80

 

  1. Un specific al Instituției: domină clarobscurul, semiîntunericul. Din cauza luminii artificiale majoritatea celor din Instituție sunt orbi. Ei văd doar interiorul colegilor lor. Buna funcționare a Instituției impune interzicere unor cuvinte (de ex. revoluție). Ele sunt permise doar dacă servesc Instituției. Regula era ca funcționarii să asculte și să execute fără crâcnire. Abaterile erau sancționate cu ”bătăi intelectuale” (umilirea în fața colectivului).

 

Cap. 81

 

  1. Amintire din copilărie. O traumă psihică gravă: o verișoară (Ilinca) a murit în timp ce – copil fiind pe când încă trăia bunicul său (deci, până la 10-11 ani) se jucau pe o schelă, după ce recitase poezii la adunarea cultului religios al bunicului. A fost pedepsit (închis în casă timp de o săptămână) iar Ilinca i-a apărut mereu în vis, acuzându-l de moartea sa. ”Fata dracului” l-a întrebat: ”ai iubit-o?” (p. 109). Discuție cu părintele Sofronie pe tema: cum e mai bine – să spui tot ce ai pe suflet sau să ții totul în tine? Răspuns: orice ai face, fă-o în numele Domnului care, oricum, le știe pe toate.

 

Cap. 82

 

  1. Relatări din Instituție: cocoșați orbi, bărbați și femei mergeau la director pentru a primi ca recompensă pentru povara ce o purtau în spate fericirea deplină. Dar și directorul avea un șef. Acesta era Instituția însăși. (o trimitere la faptul că Secretarul General al Partidului, șeful suprem adică, era supusul Partidului)

Cap. 83

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, care știa de la Avva Theodor că este bine să muncești cu mâinile pentru suflet, nu cu sufletul pentru mâini. Omul este propriul său ziditor, are libertatea de a alege mântuirea. ”Poți munci oricum, putrezesc toate, a spus fata dracului” (p. 112)

 

Cap. 84

 

  1. Întâmplare din Instituție: o femeie îmbrăcată în negru și cu accent maramureșean murmura pe holul Instituției: ”Or murit tăți oamenii” (p. 112). Apoi l-a atacat pe Teofil, spunându-i: ”La cimitir cu tine… vremea măritișului mi-a trecut, la cimitir!” (p. 112). A fost salvat de șeful lui, care era tare curios să știe cum era Dincolo…

 

Cap. 85

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: la spovedanie Teofil i-a mărturisește că aude voci. ”Nu le poți opri, dar trebuie să le stai împotrivă” (113) i-a spus nașul său de botez. Iar ”fata dracului” comenta: ”Cine stă împotriva grindinei își sparge capul” (p. 113). Teofil s-a apucat de scris psalmi. Reflecții despre păcat, moarte și iertare. ”Patetic!” (p. 113) comentează fata dracului.

 

Cap. 86

 

  1. Adevăruri despre Instituție. ”Instituția nu te va devora atâta vreme cât îi ești de folos” (p. 115), scria deasupra biroului șefului lui Teofil.. Cineva fugea după o pisică strigând ”Dați-mi copilul!”. Teofil are o viziune cu pisica, într-un fel de incubator, mâncând gândaci: ”Prin geamul incubatorului la ea se uita un iepure îmbrăcat într-un parpalac, care trăgea dintr-o țigară de foi…. Tu vrei să destabilizezi Instituția, ai? întrebă iepurele…” (p. 115). Apoi Teofil iese din transă și lucrurile revin la ”normal”. Întunericul este peste tot. (Notă: folosesc numele de Teofil pentru cel care intrase în Instituție, deși, acolo, exact ca în lumea reală, eroul nostru nu avusese nume. De reținut că numele de Teofil (iubitor de Dumnezeu) este folosit de autor strict în spațiul monahic și pustnic.)

 

Cap. 87

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie. Despre desîvârșire. Ești desăvârșit atunci când îl iubești pe celălalt mai mult decât pe tine. (Anularea instinctului de conservare? – LD). Avva Cleopa: numai în pustie diavolul se arată personal. În lume, ia absolut orice înfățișare dorește. ”Hai în pustie!” (p. 116) i-a spus ”fata dracului”. Capitolul se încheie cu un ”psalm de-al meu”, în fond un poem în proză, o amintire a faptului că autorul a debutat ca poet. În treacăt fie spus, tatăl poetului/ prozatorului/ scriitorului/ autorului este cunoscutul poet și parodist Lucian Perța.

 

Cap. 88

 

  1. În Instituție, raportul dintre bărbați și femei era unul echilibrat (ușor în favoarea bărbaților, invers decât în populația României). Femeile aveau o disponibilitate (ofertă) agresivă, mereu nemulțumite (aere de bocitoare). De aici și tristețea lor. Lui Teofil îi plăcea o femeie de o atractivitate aparte, cu o pisică în brațe: ”Mulți funcționari asudaseră între coapsele și sânii ei” (p. 118). Teofil era fericit în prezența ei.

 

Cap. 89

 

  1. Amintiri de la vârsta de peste 7 ani, vârstă la care mama lui l-a dus la un psihiatru (frisoane febrile ca niște crize de epilepsie). ”Aveam câțiva nebuni în familie, tot din categoria personajelor extraordinare” (p. 119). Testele arătau că puștiul era foarte inteligent, dar și extrem de sensibil. Cheia ludică a romanului prezentă în majoritatea capitolelor o regăsim și aici: ”eram suficient de echilibrat emoțional încât să pândesc la ușă” (p. 119). Dar himera (numită ”fata dracului”) se pare că a fost declanșată tocmai de multitudinea testelor psihologice la care era supus băiatul: ”Fata dracului își avea incipitul pe acolo pe undeva, boala asta care mă bântuia trebuia să aibă o explicație pe care eu o situam în acel moment precis” (p. 120). La care ”fata dracului” a replicat rapid: ”Ești cam reducționist și cam fixist, mi-a spus zâmbind fata dracului. Nu e deloc așa. Și dacă tot m-ai făcut himeră, măcar admite că sunt o himeră sexy” (p. 120. Boală, hipersensibilitate, imaginație bogată, instinct vital, pornire hermeneutică excesivă și prea timpurie, viața însăși (cu bune și cu rele), eul întunecat al omului – toate astea sunt posibile interpretări ale conceptului de ”fata dracului”.

 

Cap. 90

 

  1. Instituție. Șeful îi comunică eroului nostru că a fost avansat și el la rangul de șef al Instituției, cu șapte subordonați. Comunicarea veștii s-a făcut printr-un joc de întreprindere, unul de alegere/ decizie. Eroul nostru trebuia să aleagă una dintre trei uși, fără alt criteriu decât propria sa instuiție/ inspirație/ imaginație. Dacă ar fi ales ușa doua dădea de un câine turbat, iar ușa a treia dădea într-o groapă f. adâncă. Dar Instituția ȘTIA că el va alege prima ușă: ”În Instituție hazardul și absurdul nu își au locul, aici totul este predestinat” (p. 121). Așadar, adio liber arbitru, adio libertate!

 

Cap. 91

 

  1. Amintirea cu părintele Sofronie: ”A-l iubi pe cel care te iubește nu înseamnă mare lucru. Mare lucru este atunci când îl iubești pe cel care îți face rău, pe cel care vrea să te ucidă. Acelui care îți face rău trebuie să-i slujești, tu să-i faci lui bine pentru a te mântui. E nevoie de multă înțelepciune pentru a face acesta, dar trebuie să ne străduim. Și nu uita, poți accepta de la apropele tău încălcarea acesteia, dar tu să nu încalci legea, altfel nu ești mai bun decât el” (p. 121). Replica fetei dracului: scrierea unui psalm ”pe hârtia mea, cu pixul meu, cu mâna mea” (p. 122).

 

Cap. 92

 

  1. Instituție. El și iubita lui urmează un ceremonial ”de apropiere între funcționari” (p. 122). Ritualul (masonic?) este încălcat de Teofil tocmai în finalul acestuia.

 

Cap. 93

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: ”cel care se îndreptățește pe sine cuibărește în sânul lui mândria, cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului” (p. 124)

 

Cap. 94

 

  1. Instituție. Deviza din biroul noului șef (Teofil) (Obs.: în această a treia parte a cărții numele de Teofil nu apare deloc): ”Instituția nu este alienantă, instituția este alinătoare” (p. 124). Deviza din biroul șefului/ directorului Instituției: ”Eu sunt Instituția, tot ce vedeți este făcut de mâinile mele” (p. 124). Directorul nu fusese văzut niciodată pentru că Instituția se autoconducea, trăia și se conducea prin deciziile șefilor și funcționarilor săi, mai exact prin imaginile avute de aceștia despre Instituție. Astfel, Instituția este o proiecție, nu o realitate. Iubita eroului îi spune acestuia că ”Noi suntem aici o armată de morți, și fiecare dintre noi este îmbrăcat în spaimele lui….În urma noastră nu mai e nimic, dar nici înaintea noastră” (p. 125).  Titlul romanului ”În urmă nu mai e nimic” este întregit de acest pasaj în care Instituția este Iadul etern, fără de început și fără de sfârșit, Iad pe care îl construim fiecare dintre noi, din spaimele noastre. Moartea/ Somnul (o moarte mică!)/ Pierderea cunoștinței sunt forme ale existenței care presupun o ruptură completă cu lumea pământeană (deși, după cum se vede, legătura lui Teofil cu trecutul de la mânăstire nu s-a rupt definitiv).

 

Cap. 95

 

  1. Eroul nostru se gândește la pustnicie. O amintire dintr-o carte a lui Lev Șestov: ”trebuie să te lași în voia întâmplării, adică în voia lui Dumnezeu, și până la urmă reușești să treci peste toate fricile și peste toate impedimentele și să trăiești ca un om liber” (p. 126). În ultimă instanță, romanul de față este un poem adus libertății totale, absolute, nelimitate. Profit de spațiul infinit al Internetului pentru a include aici un poem al lui Edgar Alan Poe, Un vis într-un vis ca o posibilă sugestie că poetul American ar fi putut fi o sursă de inspirație pentru Cosmin Perța.

 

”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis…” (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/edgar-allan-poe-6zunncu/a-dream-within-a-dream-5zccduu.html#.VncYB7b5it8)

 

Un vis într-un vis

Te sărut pe frunte-acum
Şi plecând pe lungul drum,
Îngăduie-mi a-ţi spune cum
C-aveai dreptate când ai zis
Că zilele mi-au fost un vis;
Oricum nădejdea mea pieri-
De-ar fi-ntr-o noapte, ori într-o zi-
În năluciri ce sunt şi nu-s,
De dus, şi-aşa, ea tot s-a dus.
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Stau în viul freamăt al
Ţărmului bătut de val.
Ţin în mâna mea -tezaur-
Fire de nisip de aur.
Ce puţine! Se preling
Printre degete-n adânc.

Pe când plâng, pe când plâng.
Doamne, nu le pot ţinea
Mai vârtos în mâna mea?
Doamne, nu pot să le mântui?
Le ia marea în mormântu-i!
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

©Edgar Allan Poe

 

Despre SF ul practicat de EAP vezi http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

 

O altă posibilă influență asupra lui Cosmin Perța ar putea fi și T.S Elliot (T. S. Eliot) cu versul său filosofic ”In my beginning is my end”. Vezi textul de mai jos, explicativ pentru o parte a narațiunii din acest roman: https://uk.pinterest.com/pin/478226054160709728/  ”Home is where one starts from. As we grow older/ The world becomes stranger, the pattern more complicated/ Of dead and living.Not the intense moment/ Isolated, with no before and after,/  But a lifetime burning in every moment/  And not the lifetime of one man only/ But of old stones cannot be deciphered./ There is a time for the evening under starlight,/ And time for the evening under lamplight/ (The evening with the photograph album)./ Love is most nearly itself/  When here and now cease to matter./  Old men ought to be explorers/ We must be still and still moving/ Into another intensity/ For a further union, a deeper communion/ Through the dark cold and the empty desolation,/  The wave cry, the wind cry, the vast waters/ Of the petrel and the porpoise. In my end is my beginning./”   T.S. Elliot

 

What we call the beginning is often the end. And to make an end is to make a beginning. The end is where we start from”. ”Ceea ce numim început este adesea sfârșitul. Dar pentru a duce ceva la sfârșit/ capăt trebuie să începi. Sfârșitul este acolo unde începem” (trad LD).

Read more at http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/t/tseliot101421.html#yQir0PueHumX8uxt.99

 

Cap. 96

 

(Conform calculului meu, eroul nostru ar avea 19 ani: 96:12 + 11ani = 19 ani)/

 

  1. Instituție. Are loc o moarte suspectă a unui funcționar cu o proastă reputație printre colegi (crimă? execuție din ordinul directorului? sinucidere?)

 

Cap. 97

 

  1. Amintire de la fratele Pavel: ”Cel mai greu lucru în lume este să distingi minciuna de adevăr. Ca să vezi adevărul trebuie să treci niște teste, să treci prin foc și pară, numai așa te purifici și poți vedea adevărul cu ochi limpezi, neîntinați. E dureros adevărul dar și mai dureroasă e calea până la el… Viața în minciună nu-i viață, e numai o moarte fără de sfârșit” (p. 128). Distingerea între adevăr și minciună se face prin credință înaltă. Dacă asociem adevărul cu înțelepciunea, constatăm o similitudine între vorbele fratelui Pavel și cele ale unui personaj gogolian: „Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile.”.

 

De altfel, înclinațiile spre temele mistice ale lui Cosmin Perța se trag din clasici ruși (Dostoievski, Gogol, Pasternak), iar înclinațiile spre absurd, fabulos  în comportamentele umane morbide par a se trage din Edgar Alan Poe.

 

Cap. 98

 

  1. Instituție. Lucrurile celor care mureau în Instituție dispăreau odată cu mortul. Șeful îi dă spre îngrijire eroului nostru un acvariu-bol cu un pește portocaliu. Activitatea eroului nostru este similară cu a unui redactor dintr-o editură, doar că nu era vorba despre literatură, ci despre documentele Instituției. Instituția devine tot mai asemănătoare cu lumea obișnuită: ”Instituția se transformase într-un teritoriu. Avea sclavii ei, gardurile ei de sârmă ghimpată, râurile și fluviile ei, mormintele ei, casele ei de depravare, bodegile ei, căminele ei, secretele și bârfele ei, minciunile și adevărurile ei și din ea nu se putea evada” (p. 131).

 

Cap. 99

 

  1. Amintire din Sfântul Grigorie de Nyssa despre o apocalipsă iminentă în care diferența noapte-zi nu va mai fi făcută de soare, ci de dreptate. ”Cine va trece de ziua aceea nu va mai adormi niciodată” (p. 131). Iar ”fata dracului” îl ironizează: du-te și te culcă…

 

Cap. 100

 

  1. Instituție. Un vizitator ciudat i-a cerut peștele pe care l-a înghițit, spunând că de-acum secretul este în siguranță. Apoi a spus: ”Cenușiul acesta din jurul vostru este materie… care se veștejește, se scorojește, înăuntru e neagră. Tot aici a fost odată imperiul meu. În locul grădinii voi aveți un deșert” (p. 132). Apoi a dispărut în ceruri… Interpretarea mea la citatul de mai sus: Materia cenușie a universului (= Creatorul) este Inteligența supremă din care s-a născut lumea. Dar, ca orice lumină, și aceasta are un întuneric, o conștiință întunecată, un Iad, o Instituire a Răului ca mod de cunoaștere a Binelui Suprem (= Dumnezeu). Degradarea continuă a omenirii de la Facere până în prezent este evidentă: grădina (Edenul) se transformă în deșert (Iad). Apoi, se reia ciclul: ”Din moloz cresc flori minunate” (p. 132), fapt formulat de T. Arghezi într-un vers celebru:”Din bube, mucegaiuri și noroi/  Iscat-am frumuseți și vremuri noi”.

 

Cap. 101

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Numai smerindu-ne ne putem înălța. … Domnul ne-a spus: pentru a câștiga împărăția raiului trebuie să fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (p. 133). Cuviosul Siluan Athonitul zicea: ”Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” (p. 134). Logica acestui sfat consta în faptul că având mintea la cele rele/ negre/ diabolice ne cutremurăm și asta ne stimulează să ne smerim.

 

Cap. 102

 

  1. Instituție. Descrierea cantinei unde se mânca mereu aceeași mâncare pe bază de carne de porc. Perete-n perete cu cantina se afla biblioteca interzisă. Cine intra acolo, dispărea sau murea. Misterul bibliotecii secrete/ interzise era de nepătruns devreme ce nimeni nu a rămas viu după ce a pus piciorul pe acel tărâm al cunoașterii ezoterice.

 

Cap. 103

 

  1. Amintiri despre fratele Pavel: ”Nu mai citi fără rugăciune înainte” (p. 136). Efrem Sirul spunea că ”înainte de a deschide o carte să ne rugăm ca Dumnezeu să ne-o descopere în minte” (p. 137). Și Ioan Hrisostomul are o opinie pe tema hermeneuticii divine: ”să ne rugăm ca să ni se deschidă ochii când citim. Altfel citești degeaba, că tot nu înțelegi sau poți să cazi în ispită, să înțelegi altceva”. Iisus însuși este invocat de către fratele Pavel: ”darul înțelegerii nu este hărăzit oricui, ci doar celor aleși, iar sensul înțelegerii doar lor le este de folos, celor care pot suporta adevărul, restul sunt feriți de adevărul pe care nici nu l-ar putea suporta, și același text pe ei nu-i luminează, ci mai mult îi afundă și îi rătăcește” (p. 137).

 

Cap. 104

 

  1. Instituție. Aici sentimentele erau/ sunt interzise pentru că-i deranjau pe funcționari de la activitățile lor. Raționalismul/ luciditatea este opusul sentimentalismului. ”Luciditatea rezidă în subiectivitate. Ai văzut tu sentimental obiectiv?” (p. 138). De acord, dar, zic eu, a văzut cineva un subiect obiectiv? Cred că toți subiecții sunt subiectivi, iar toate obiectele sunt obiective.

 

Cap. 105

 

  1. Amintiri din monahie. Ioan Scărarul zicea: ”Unii spun că este cu neputință a se numi cineva curat (pur) după ce a gustat din păcat. Respingând această părere, eu spun că este cu putință și ușor celui ce voiește să altoiască măslin nobil pe măslin sălbatic” (p. 139). ”Fata dracului” îi șoptește: la mine vei găsi desăvârșirea.

 

Cap 106

 

  1. Instituție. Ziua Instituției se serba prin chefuri nenumărate făcute cu ceva timp în avans. Femeia care-l iubea îi atrage atenția că generozitatea Instituției de a da alcool cu nemiluita la funcționari are un scop macabru: sacrificarea celor beți (numiți ”naufragiați”) pentru un motiv clar: abuz de alcool. Instituția își devora astfel (o parte dintre) proprii funcționari.

 

Cap. 107

 

  1. Amintire cu părintele Cleopa: ”ispitele vin din opt părți” (p. 141-142). Le concentrez eu, astfel: spate (trecut), față (viitor), stânga (păcătuire conștientă), dreapta (păcătuitre în vis/ vedenii sau false fapte bune), sus (vrem să facem mai mult decât putem, răstălmăcirea sensurilor Bibliei), jos (refuzul faptelor bune pe motiv că ar fi inutile), din afară (simțurile carnale), din interior (preacurvia, crima, mândria, jignirile, ura răzbunarea, fățărnicia, viclenia și toate celelalte păcate provocate de instincte). ”Fata dracului”: ”Și ispită din Cosmos, călare pe mătură, în picaj, nu aveți?” (p. 142).

 

Cap. 108

 

  1. Instituție. Eroul începe să urască furibund Instituția, cu tot cu funcționarii ei care au perceput corect acest nou sentiment al eroului nostru, ocolindu-l. Ura îi dădea putere, iar noua energie obținută îl ajuta să-și atingă toate scopurile: nimeni nu i se împotrivea. A apărut lipsa fricii și dorința sa de a se opune Instituției, dar tânărul nostru nu avea și forța necesară de a se opune.: ”Inteligența ei era peste puterile mele” (p. 143). Interesantă subtilitatea categorisirii fricilor: ”Totuși, nu-mi mai era frică, dar nu era lipsa de frică a omului curajos, ci mai degrabă lipsa de frică a sinucigașului, a celui care nu mai are nimic de pierdut” (p. 143). Schimabarea sentimentului său față de Instituție generează o schimbare și față de funcționarii ei care, acum, îi păreau aroganți, ignoranți. S-a săturat și de sex, iar iubita sa îi apare (așa cum probabil era și mai înainte) ca fiind ”o baborniță, teribil de urâtă” (ibidem). Devine bun prieten cu alcoolul și i se pare că deține adevărul, fiind singurul deținător al acestuia. I se pare că a devenit unul dintre oamenii excepționali de pe blazonul familiei sale, unul mai excepțional decât toți funcționarii excepționali ai Instituției. O experiență unică i se întâmplă: mergând în biroul directorului constată că acesta nu există, dar descoperă că biroul avea un perete de sticlă, singurul loc de unde se putea vedea soarele și marea.

 

Cap. 109

 

  1. Amintiri din monahie. În Confesiunile Sfântului Augustin se vorbește despre rolul (nefast) al anturajului/ contextului social în săvârșirea păcatului de furt. Amintiri din copilărie (acum eroul nostru avea 20 de ani), primele iubiri și ”tot ce lăsasem în urmă” (p. 145). Obsesia trecutului este, așadar, încă vie, fapt sesizat și de ”fata dracului”: ”Încă nu e timpul pierdut, ne putem întoarce” (p. 145).

 

Cap. 110

 

  1. Instituție. Neînțelegând cum ajunsese în biroul directorului este cuprins de spaimă. Spaima de consecințele faptei. În Instituție era interzisă scrierea jurnalelor, memoriilor sau a textelor mistice. Dar era voie să scrii romane. Eroul nostru începe să scrie un roman (dar în esență era un jurnal). Trăiește furia scrisului, autoflagelându-se cu foame și sete. Așa-zisul roman era de fapt un denunț, o deconspirare a ceea ce era cu adevărat Instituția, cu speranța declanșării, în viitor, a unei mișcări împotriva ei. Scria pe ascuns și manuscrisul era dosit sub parchet. Șeful îi trimite un cozonac ars.

 

Cap. 111

 

  1. Amintiri din monahie. Un citat lung din Sf Augustin despre iertare, milostivire și uitare. ”Fata dracului” îi sugerează să se grăbească.

 

Cap. 112

 

  1. Instituție. Ascunde manuscrisul și întrerupe scrisul. Se spală, se schimbă de hainele ponosite, mănâncă din cozonac. Apoi bea apă și vin (aduse tot de femeia care adusese cozonacul). Se culcă și visează că Instituția luase foc. Tăietori de lemne loveau la temeliile Instituției, funcționarii se aruncau în gol de la etaj, ușa de la biblioteca interzisă se deschide datorită toiagului bătrânului Pavel. Din rafturi curg cărți cu coperți/ coperte albe amestecate cu sânge negru bolborosit. Din gura funcționarilor ieșeau mii de șoareci care s-au pus pe ros toată Instituția și totul se scufunda în nisip…

 

Cap. 113

 

  1. Amintiri din monahie. Rugăciuni și ascultare. Atât. Își petrecea timpul mai mult în Biblioteca mânăstirii. Părintele Sofronie și fratele Pavel erau îngăduitori cu el. Citea, în Jurnalul lui Miguel de Unamuno, despre credință și speranță, despre milă și înfrângerea omenescului din noi pentru salvarea spiritului. Iubirea de sine prin Dumnezeu este credința adevărată: doar astfel putem iubi și semenii. Nu egoism, ci iubirea tuturor oamenilor prin iubirea față de Dumnezeu. ”Mie îmi placi mai mult greu de cap” (p. 151) i-a șușotit ”fata dracului”.

 

Cap. 114

 

  1. Instituție. Participă la ședințele șefilor din Instituție. Șeful său ține un discurs (despre nocivitatea excesului de alcool), dar eroul nostru auzea doar cuvinte și nu percepea sensuri.

 

Caș. 115

 

  1. Amintiri din monahie. Părintele Sofronie: ”nu trebuie să ținem minte răul” (p. 153). Uitarea și iertarea – acestea erau cuvintele de ordine. Prin asta mintea era eliberată de rău, de amintiri urâte și de dorințe de răzbunare. Doar într-o minte curată poate intra lumina lui Dumnezeu. ”Nu o să poți uita tot niciodată” scrâșni din dinți fata dracului (p. 153)

 

Cap. 116

 

  1. Instituție. Noile preocupări antiinstituționale ale eroului nostru au consecințe: femeia lui din Instituție îl abandonează. Sentimente de tristețe și de solitudine. Soluție de avarie: băutura. Gândul răzbunării pe fosta parteneră apare și, până la alte măsuri represive, o invită pe grăsana care îi adusese cozonac: ”am posedat-o chiar acolo, pe podea” (p. 155).

 

Cap. 117

 

  1. Amintiri cu fratele Pavel. Discuție hermeneutică: cum trebuie să înțelegem un text? Cauza erorilor de interpretare (cf. Ioan Scăraraul): ”împietrirea inimii” (p. 155). Căutarea adevărului cu inima împietrită duce la pierzanie. (Probabil, de aici rezultă sintagma ”crede și nu cerceta!”). Dar împietrirea inimii poate fi vindecată prin rugăciune, pentru că Dumnezeu însuși se implică în vindecare. Interesante sunt indiciile/ simptomele inimii împietrite: lipsa empatiei, lipsa sentimentelor puternice, a impresionabilității, răceala atitudinii, nevoia de a avea mereu dreptate, de a-ți impune propriul punct de vedere asupra celorlalți, absența maleabilității, neatenția la nevoile celorlalți. Rațiunea și logica sunt inutile; doar credința și rugăciunea te mai poate salva. ”Fata dracului” ține însă cu Ratio, nu cu Revelatio: ”Inima împietrită e mai rezistentă, nu e o plângăcioasă, ci o învingătoare” (p. 156). Pentru prima oară eroul nostru are replică logică la îndemnurile ”fetei dracului”: ”Dar și când se sfarmă, nimic nu mai rămâne” (p. 156).

 

Cap. 118

 

  1. Instituție. Eroul nostru face un tablou cu femeia iubită pe care îl folosește pe post de înlocuitor (erzaț), dar rezultatul este sporirea dorinței. Aluzie la Zidul de la Ierusalim unde vizitatorii introduc în crăpături mesaje către Dumnezeu: eroul nostru caută crăpăturile din Instituție unde introducerea degetelor aducea împlinirea dorințelor. Degeaba! ”Vreau să am un copil cu tine” (p. 158) se adresa el fotografiei… După un timp, realizează și scrie pe spatele fotografiei sfâșiate: ”cei din Instituție nu pot avea copii, așa cum nici morții nu pot avea copii” (p. 158).

 

Cap. 119

 

  1. Amintire despre Ioan Scărarul: ”Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca și unul ce nu cunoaște limba printre cei de altă limbă. Noi ne retragem în singurătate nu pentru că ne urâm rudele și patriile – să nu fie! -, ci pentru că voim să fugim de răul ce ne vine din partea lor” (p. 159). Sarcastic, fata dracului îi spune: ”Stai liniștit, …, oricum ultimul pas pe lumea asta îl vom face împreună” (p. 159).

 

Cap. 120

 

  1. Instituție. Din gândirea șefului eroului: ”…frica înseamnă respect. Lasă-i să le fie frică, frica înseamnă și ascultare, ceea ce înseamnă eficiență” (p. 159). Din discursul eroului nostru în fața unei ședințe cu șefii din Instituție: ”Rolul Instituției noastre este unul ontologic și ordonator...” (p. 160).

 

Cap. 121

 

  1. Amintiri din monahie. La mânăstire era repartizat la munci agricole și la bucătărie. ”Nici nu simțeam că muncesc” (p. 161). Făcuse o pasiune pentru bucătărie, dar un frate îi atrage atenția că această pasiune ar trebui îndreptată către Dumnezeu, nu către legume…. ”Aici te-a prins, a zis fata dracului” (p. 162).

 

Cap. 122

 

  1. Instituție. Eroul-dizident scrie pe ascuns despre realitățile din Instituție și se gândește la evadare, dar o forță obscură îi împrăștia gândurile… Se gândește să-l cheme pe cel care a mâncat peștișorul portocaliu. Reușește, îl aduce în a 12-a zi de așteptare, îl întreabă cum funcționează: ”Păi, e simplu, a zis, eu sunt un receptor al marelui văzduh, un mesager. Tu încifrezi mesajul în peștișor, eu diger peștișorul și toată informația din peștișor ajunge în mine și prin mine, automat, în marele văzduh. … Marele văzduh nu răspunde niciodată, el doar acționează în consecință, mi-a spus receptorul. Și cum încifrez mesajul în peștișor, am întrebat. Asta nu pot să-ți spun, mi-a zis. Ori știi, ori nu știi” (p. 163). Îi încredințează ”receptorului” manuscrisul, dar imediat apare îndoiala: dacă era un om al Instituției? Se și vede arestat, omorât, cu sângele distribuit funcționarilor…

 

Cap. 123

 

  1. Amintiri din monahie. Citea și scria, în chilie, un soi de texte ciudate, premonitorii, mai mult logoreice, dar… :”Vor călca în picioare Germania, apoi va muri toată Europa și America se va sufoca în propria-i imensitate. Vor trage de Rusia cu dinții și sânge va țâșni din ea ca dintr-un gheizer și va muri lată, palidă, pustie cum a fost, și Francisc va trage după el cohorte de oameni și nu va veni când cred ei și nici noi, se va sfârși va începe.” (p. 165). La o primă vedere, ar fi vorba despre sfârșitul întregii civilizații creștine și va începe… (?).

 

Cap. 124

 

  1. Instituție. Frica de a fi desconspirat pentru dizidența sa se atenuează și chiar începe să se uite după femei. Mai exact, după o tinerică simpatică și aparent dispusă, măritată cu un cocoșat care avea o misiune specială în Instituție: studiază personajele mitologice și extraordinare din Instituție, cărora le făcea referate. Era un fel de poliție secretă.

 

Cap. 125

 

  1. Amintiri din monahie. Sfinții Părinți spuneau că demonii, chiar dacă se concurează între ei, au un scop comun: distrugerea omului. Teofil continuă să scrie ca un posedat. Oarecum, aparent, fără noimă, ca într-un poem modernist, dadaist, tzara-(n)ist. Un ”tânăr numit Câinele de lemn avea … talentul de a fi nevăzut, nu avea patimi inutile și exista unde voia el” (p. 169). Poemul în proză care urmează poate fi: un poem dadaist, o halucinație patologică, un delir ușor controlat. Cert este că tânărul numit Câinele de lemn este găsit mort (”era doar un copil care s-a pierdut” p. 170).  ”De ce l-ai ucis pe copilul nostru? m-a întrebat tânguindu-se fata dracului” (p. 170).

 

Observația mea: Cosmin Perța a publicat anterior o carte intitulată ”Teofil și Câinele de lemn”, carte pe care nu am găsit-o încă, dar care poate conține chei ale mesajelor și interpretărilor posibile din această carte. Pe de altă parte, ”câine de lemn” în limba franceză este ”dada”, fapt care poate însemna – din partea autorului – o trimitere directă la Tristan Tzara și fenomenul numit ”dada” (considerații pe tema numelui acestui curent avangardist am făcut în pseudorecenzia mea la cartea Doinei PopescuIluzoria vulpe a fericirii”. Vezi episodul 11, unde, la final, se găsesc și linkurile la celelalte 10 episoade: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/11/01/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-11/). Pentru iubitorii de avangardă, de Tristan Tzara și de fenomenul Dada recomand piesa de teatru a lui Matei Vișniec, ”Cabaretul Dada (piesă în vrac și în lucru permanent)”, publicată la Cartea Românească, în 2014).

 

Cap. 126

 

  1. Instituție. Aici, tot ce mirosea a supersiție era interzis, dar manifestările supranaturale erau considerate firești… În manieră ludică, autorul ne sugerează că folosirea unui sinonim poate ascunde o realitate care nu era agreată de Instituție. (În fond, superstiție și supranatural sunt sinonime, nu?). De altfel, în dictaturi, limitarea libertății era tot ceva firesc…). Întru perfecționarea Instituției s-au înființat două secții noi: ”secția experimentală” (experimente chimice, biologice cum ar fi știuca-cocoș) și ”moara instituțională” care producea făină instituțională (un drog ușor, administrat funcționarilor în vederea creșterii eficienței activității, dar și interacționarea cu personajele supranaturale).  Dar, orice inovație are și efecte adverse: s-au înmulțit furturile, violurile, jignirile. ”Instituția se transformase într-un bâlci” (p. 172). Eroul nostru este ales șeful comisiei de disciplină (Observație cu caracter personal, dar cu trimitere la fraza anterioară: asta îmi aduce aminte de clasa VIII-a de liceu, când, fiind cel mai obraznic din clasă, diriginta Ruscior m-a numit șeful clasei, având și grija/ misiunea de a a fi liniște în clasă, tehnică managerială/ pedagogică/ de manipulare plină de succes).  Eroul nostru este înlocuit destul de repede de către un neisprăvit notoriu (șantajist, curvar) , dar care moare de malarie în urma unui raport sexual cu un personaj supranatural (o zebră cu două cozi și corn de rinocer).

 

Cap. 127

 

  1. Amintiri din monahie. Continuă scrisul poematico-delirant. Câinele de lemn i-a dat un sfat: ”Amintește-ți limita ta” (p. 173). De ce scriu? se întreba Teofil. ”Ce mai sunt oare mesajul și adevărul? Reamintire a istoriei, noțiunea de urmă, atenție asupra semnificației. Scandalos.” (p. 175). Avem, din nou, o trimitere subtilă la titlul cărții (conceptul de ”urmă”). Postmodernul Cosmin Perța apelează la o tehnică larg utilizată în multe domenii: PiP – picture in picture, cu variantele sale carte în carte, film în film etc. Aici, în carte, este vorba despre un personaj, Teofil, care scria o carte. ”Fata dracului” îl îndeamnă să nu mai scrie ”rahaturile astea” (p. 175).

 

Cap. 128

 

  1. Instituție. Deși a încercat să nu consume făina, până la urmă nu doar că a făcut-o, dar a devenit și dependent. Trăgea pe nas, cu un pai, praful miraculos, până începea să leviteze (halucinație). ”…eram cu totul dezechilibrat și mizerabil și însăși esența Instituției părea a fi alcătuită doar de halucinații în tonuri sumbre” (p. 177).

 

Cap. 129

 

  1. Amintiri din monahie. Scrie neostoit. Un poem în proză cu iz de halucinații generate de supradoze… ”Fata dracului râdea de mine.” (p. 179). Chiar ea povestește cum în chiliile celor mai habotnici călugări sălăsluiește câte un drac… (Vezi discuția despre inerenta comuniune a concreptelor contrarii: bine-ră, adevăr-fals, frumos-urât etc.)

 

Cap. 130

 

  1. Instituție. Știuca-cocoș cucuriga în biroul eroului nostru. Halucinațiile devin tot mai puternice. Primește un plic prin care este anunțat că ”Romanul dumneavoastră a fost citit și, în măsura în care este posibil, vom încerca să transformăm Instituția într-un loc plăcut și numai al dumneavoastră. … Împreună, Instituția va reuși” (pp. 181-182). Așadar, bănuiala lui s-a confirmat: Instituția controla totul și nu se putea evada de acolo.

 

Cap. 131

 

  1. Amintiri din monahie. O pagină de carte de esență a creștinismului, mai exact a credinței puternice în Dumnezeu/ Iisus. ”…până la urmă, pe lumea aceasta sunt responsabil numai și numai pentru mine, pe mine trebuie să mă salvez prima dată, înainte de a încerca să- salvez pe alții, și asta o pot face numai în singurătate” (p. 182). ”Ai destulă credință, călugărașe, să te întâlnești cu mine? m-a întrebat fata dracului” (p. 183).

 

Cap. 132

 

  1. Instituție. Unde eroul nostru află că, de fapt, el era Directorul Instituției încă din prima zi când a venit. ”Vedeți dumneavoastră, Instituția este o societate egalitară, directorul nu e unic și nu e despot, numai Instituția este unică și e despot, directorul se rulează. Oricine poate fi director și pentru bunul mers al Instituției directorul trebuie să fie ascuns, nimeni nu trebuie să știe cine este directorul, nici măcar el însuși, pentru a nu fi influențat de puterea lui și penru a nu fi tentat să abuzeze de ea. … Dumneavoastră ați luat toate acele decizii, eu numai le semnam, dar dumneavoastră gândeați tot, erau dorințele și deciziile dumneavoastră” (p. 183-184). Dar, se aflase de atitudinea sa împotriva Instituției, iar Instituția a hotărât să-l recicleze/ lichideze, respectiv va fi ”reciclat, digerat de marele stomac al memoriei culturale a Instituției, spre binele nostru, al tuturor”. Printre deciziile luate de eroul nostru se afla și consolidarea securității interne, toate acestea au ”adus Instituția pe noi culmi ale progresului” (p. 184). Trimiterile spre modelul carceral al dictaturii comuniste mi se par evidente. După ce i-au fost aduse la cunoștință meritele și acuzațiile, sentința de reciclare a fost executată: ”doi haidamaci în parpalac, asistenții directorului, m-au luat de subsuori și unul dintre ei m-a lovit cu ceva în cap. Durere și negru. Și liniște. Durere cruntă și o liniște crudă. Apoi, dintr-odată, oarecum pe neașteptate, tot acest labirint respingător a luat sfârșit” (p. 185). În fond, interpretez eu, visul lui Teofil, internat într-un spital de psihiatrie luase sfârșit. Începea să se vindece, să se trezească, după o comă profundă și îndelungată. Acest capitol este ultimul referitor la Instituție. Eroul nostru avea deja peste 22 de ani.

 

Cap. 133

 

  1. Amintiri din monahie. Îi spune părintelui Sofronie că vrea să devină pustnic și că vrea o dezlegare pentru asta. Părintele nu-i dă dezlegare, fiind încă nepregătit pentru așa ceva, dar îl binecuvântează. ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat. ”În sfârșit! a spus fata dracului” (p. 186)

 

 EPILOG

 

Cap. 134

 

  1. Odată cu încheierea coșmarului instituțional, Teofil se îndreaptă, cu trenul, apoi cu autostopul, spre locurile din apropierea zonei natale. Ajunge pe lângă Prundul Bârgăului. ”Într-o zonă retrasă, neumblată, mi-am făcut o cociobă din crengi și bușteni pe jumătate îngropată în pământ în buza unui deal, lângă un pârâu, și m-am nevoit acolo trei luni și ceva” (p. 189). Reapare ”fata dracului”, zâmbitoare, radioasă. ”Mi-am făcut cruce și ea a izbucnit într-un râs sănătos. Orice aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189). Într-adevăr, viața este frumoasă, minunat de frumoasă, al naibii de frumoasă!

 

Întorsătura întregii povești (presupusa devoalare a miezului enigmei celor întâmplate) apare în faza următoare, când ”fata dracului” (eul ascuns al vieții) îi spune că, de fapt, totul se întâmplă numai în mintea sa, că nici botezat n-a fost și nici călugăr n-a devenit, că totul este doar rodul închipuirii sale, al fantasmelor lui. Așa numita fata dracului susține că nici măcar ea nu există, ci era vorba despre sentimentul de culpabilitate trăit de eroul nostru, sentiment echivalent cu partea întunecată a conștiinței sale forțate până la limite (pp. 189-190).  Această mauvais raison a răbufnit și s-a autodevoalat tocmai în condiții de relaxare, de aflare a liniștii în context natural și în deplină singurătate (doar el și credința sa). Încercând s-o alunge pe ”fata dracului”  (care s-a făcut nevăzută) eroul nostru adoarmne în culcușul său improvizat în pădure.

 

Cap. 135

 

  1. La trezire, fata dracului era din nou prezentă, de data asta însă sub chipul unei asistente medicale/ doctorițe care i-a explicat că, în realitate, a avut o cădere nervoasă și că a delirat săptămâni în șir (ceea ce în mintea eroului nostru au fost ani). Intră în salon părinții săi, iar mama își exprimă regretul pentru că nu l-a botezat la timp. Intervine și tatăl care îi explică, și el, că a avut o ”depresie urâtă” (p. 191). Pentru eroul nostru aceste explicații nu au contat, i-a considerat ca fiind din altă lume, dar acceptă – în final – să-i asculte și să audă povestea propriei sale vieți…. (Urmează, în carte cinci rânduri de puncte-puncte, sugerând că a fost o lungă și obositoare poveste). Eroul nostru se preface că și-a revenit, cere să fie dezlegat din cămașa de forță, ”fata dracului” fiind, evident, de față. Scăpat din strânsoare, eroul povestirii îi aleargă prin salon, renegându-i. Părinții săi aveau un singur nume: Iisus Hristos. Episodul ”de salon” se încheie cu reapariția haidamacilor (la fel ca cei de la Instituție), care l-au legat și închis. Nu avea cum să scape, continuă să se roage și adoarme.

 

Conform alternanțelor cu care ne-a obișnuit autorul (un capitol de realitate și unul de fantastic) ceea ce urmează ar fi fost un capitol de Realitate (R). Autorul a ales să se abată de la regulă și include o amintire din călugăria lui Teofil, posibil un nou vis în somnul de la izolare. Este invocat ”Epifanie al Salaminei care spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Citând un alt personaj biblic, nenumit, eroul nostră își reamintește că ”În această luptă sunt de găsit toate subtilitățile credinței” (p, 193). Elogiul făcut pustniciei și invocarea faptului că Petru a avut o experiență similară, alternând credința cu trădarea/ blestemul pentru ca în final să se atașeze definitiv de ”Domnul (Iisus) și că Acesta a fost om adevărat”. (p. 192). Densitatea simbolurilor atinge cote extraordinar de înalte, autorul reușind ca pe parcursul acestui Epilog să condenseze idei, mesaje și explicații foarte foarte puternice.

 

  1. Am mai scris (undeva) că meritul uriaș al doctrinarilor creștini a fost acela de a prezenta noțiunea de divinitate supremă (Dumnezeu) în tridimensionalitatea ei (exact ca mediul în care locuiesc oamenii pe Pământ), iar unul dintre cei trei piloni ai Sfintei Treimi să fie un Pământean conceput din Cer, născut pe Pământ și urcat apoi, din nou, la Cer. Includerea evreului Iisus Hristos în conceptul de divinitate la care se închină și azi milioane de creștini are o importanță simbolică deosebită și care ar trebui tratată, mai pe larg, în mod separat. Așadar, triadicidatea Dumnezeului suprem și dualitatea Om-Dumnezeu face o bună întemeiere a ideologiei iudeo-creștine, una care nu a rupt legăturile veterotestamentare în noua doctrină. Dimpotrivă. În calitatea mea de agnostic, dar și de preocupat de studiul teoriilor, doctrinelor și ideologiilor (istoria ideilor și a mentalităților) consider că o (re)apropiere doctrinară a doctrinei creștine cu doctrina mozaică ar fi oportună și chiar necesară (în actuala confruntare cu lumea islamică, dușman declarat al creștinismului și mozaismului deopotrivă).

 

Pasajul de mai sus, în care era evocat Petru și piatra, mi-a conexat mintea la o formulare a evreului Mihail Sebastian din cartea ”De două mii de ani”: ”gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.

 

Din nou, deși ar fi putut avea loc o separare pe capitole, finalul cărții este concentrat doar într-un unic paragraf, foarte complex, din nou cu o densitate neobișnuită, în care se vorbește/ scrie despre decizia de nezdruncinat  a eroului nostru care se trezește din visul din spitalul de psihiatrie și își continuă visul din cocioaba din pădure. Virtuozitatea auctorială se simte, aici, din plin, aplicându-se procedeul postmodern de care am mai amintit și care este folosit tot mai des de scriitorii români contemporani, acela numit PiP (picture în picture), dar la modul mai amplu. Avem, astfel, aici, nu doar un vis în vis, ci un vis în care eroul visa că visa. Și iată ce visa: că s-a trezit în cocioaba sa din Prund (prund înseamnă pietriș, o altă trimitere simbolică la singurătatea și tăria pietrelor) și că își împlinea visul isihast al solitudinii și rugăciunii. Pe o buturugă, în peisaj silvic ideal/ edenic, eroul îi scrie o lungă scrisoare de adio mamei sale. Și pentru ca procedeul PiP să atingă sublimul/ supremul, în visul său din Instituție, în care se făcea că a ajuns la un spital, spital în care visa că este în pădure, iar în acel vis îi scria o scrisoare mamei sale și în care îi spunea/ scria:”Visez, adeseori că sunt la Dunăre și că intru în ea încetișor până ce mă acoperă” (p. 193). Adică, în somn visează că se îneacă în apa Dunării (care seamănă cu apa Wasserului) pe care pluteau mii de maci plutind în derivă laolaltă cu un bărbat ”pe jumătate-necat” (p. 194).  În acest ultim vis, în care îi scrie mamei sale că visează, se autodescrie ca fiind un realist ce știe să facă distincția între vis și realitate: ”Bineînțeles că nu sunt un om puternic și nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea și curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta e vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care nr poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule de inexistență. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecați, însă tu nu te speria, tu ești o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  Absolut, perfecțiune – adică nimic din lumea aceasta. Doar lăsând în urmă relativitățile și imperfecțiunile lumii, adică murind, ratarea este evitată sau absolvită. Viața, este, în fond, un șir luuuung de ratări și al cărei capăt nu este o ratare (cum se crede), ci tocmai încheierea șirului de ratări, evitarea absolută a oricărei ratări. Pe scurt, mesajul cărții (pe care eu l-am receptat astfel) este: setea de absolut poate fi ostoită doar dacă ne ferim de posibilitatea de a rata raportată la idealuri și cutume stabilite/ impuse de alții. Singurătatea este o primă soluție. Ca și somnul (care este o moarte mică), solitudinea este – și ea! – o moarte mică, sau o pregătire pentru aceasta. Drept pentru care, eroul nostru nu optează pentru sinucidere, ci pentru nevoire, pentru omorârea socializării, pentru o asumare a izolării cu toate avantajele și dezavantajele acesteia. Unii oameni vor să schimbe lumea, să o facă după modelul lor mental, în timp ce alții doar nu vor să se mai lase schimbați de alții și optează, curajos și responsabil, pentru propria schimbare de statut. Este ceea ce sublinia și Tolstoi: ”Fiecare se gândește cum să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândește cum să se schimbe pe sine”. Cu privirea ațintită în sus, amintirile neplăcute ale vieții sale în lume îl năpădesc pe Teofil/ Copilul fără nume: Samson cel foarte puternic care a fost ucis de slăbiciunea de a fi onest/ corect/ moral într-o lume strâmbă prin definție, respectiv de a avea încredere în oameni; apoi planurile nebunești ale eroului însuși, Instituția, vrăjitoriile și predestinările inevitabile, dar și – cel mai dureros fapt amintit – îngenuncherea (umilirea) sa în curtea școlii,  aminterea Andrei/ (Andei? vezi pagina 58), așteptarea chinuitoare a bunicului, blazonul încărcat al familiei plin de oameni extraordinari.

 

Concluzia finală: ”Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195), adică o simplificare maximă a lucrurilor, o pustnicie deplină, fără ratări și idealuri nebunești generatoare de insatisfacții fără capăt. În fond, acesta este crezul creștin ortodox isihast, un crez care își propune să reducă nevoile/ trebuințele fundamentale ale oamenilor doar la trei. (Teoreticienii isihasmului susțin că oamenii obișnuiți au 18.000 de trebuințe, în timp ce cei extraordinari care acceptă să se nevoiască în pustie au doar trei trebuințe). Cezar Petrescu spunea că ”Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitatea”. Eliminarea dependențelor/ trebuințelor este calea spre înțelepciune (”Singurătatea hrănește gândurile mari” spunea Gogol.) și spre iluminare. Grijile sunt păcate, or oamenii extraordinari nu trebuie să trăiască în păcat. Pustnicii se leapădă de multele trebuințele dictate de simțuri și se înDUHovnicesc.  Ca să-l citez pe Nichita Stănescu, ”Totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles”.

 

Izolarea de lumea înconjurătoare nu este doar apanajul asceților religioși/ isihaști, ci și al scriitorilor care, pentru a nu-și rata talentul și vocația, trebuie să se izoleze cât mai mult în imaginar, în afara tentațiilor lumești, evident de frica ratării. O spunea și Alex Ștefănescu, în 2004, în articolul său despre un articol al lui Lucian Raicu (Bernard Leibovici) ”Reflecții asupra condiției de scriitor”: ”Pentru a-şi realiza opera” care uneori, după strădanii extenuante, se dovedeşte de nerealizat”, scriitorul plăteşte un preţ extrem de mare: el trebuie să se desprindă din fluxul vieţii, pe care o iubeşte ca nimeni altul, să se izoleze şi să devină un fel de spion al vieţii celorlaţi, iar în cele din urmă să se închidă în lumea lui imaginară. Desprinderea aceasta nu se săvârşeşte atât de simplu, ca prin întoarcerea unui comutator. După cum susţine Lucian Raicu „care are cunoştinţe sau, mai exact spus, intuiţii pătrunzătoare în materie de psihologie şi sociologie”, ea seamănă mai mult cu o smulgere dureroasă, însoţită de sentimentul unei pierderi ireparabile”  (cf. http://www.romlit.ro/lucian_raicu_-_reflecii_asupra_condiiei_de_scriitor ).

 

 

Considerații generale despre romanul ”În urmă nu mai e nimic”

 

Jurnalul-roman fantastic/ fabulos/ ficțional/ imaginar/ de basm scris de Cosmin Perța este unul cu multiple chei, deschis multor interpretări, inclusiv fantastice (poate unele chiar fantasmagorice), doar unele dintre ele fiind verosimile/ credibile/ aplicabile sau acceptate ca atare de către autor. ”Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic” susținea Feodor Dostoievski.  Este exact ca lumina și întunericul, binele și răul, sănătatea și boala etc. Una nu poate exista și nu poate fi definită în afara celeilalte. De aceea, fantasticul trebuie să irumpă, epifanic, din real, din cunoscut. Este rețeta pe care o aplică Cosmin Perța în ”În urmă nu mai e nimic”: după ce ne introduce în atmosfera copilului strămutat de la sat la oraș, șocat de moartea bunicului drag, deci o tamoseferă absolut veridică și verosimilă, treptat-treptat apare fantasticul/ irealul/ imaginarul, visul, halucinația. ”Fata dracului” ține, totuși, de real și nu de fantastic, cel puțin dacă se acceptă interpretarea că această sintagmă este tocmai vocea conștiinței interioare, a spiritului de conservare pe care îl are orice om viu sau a instinctului vital (viașa însăși).

 

Pentru cititorul care nu dă pagină după pagină doar să vadă cum și unde sfârșește povestea eroului romanului, cartea de față este un îndemn la relectură, la hermeneutizare detașată și liberă la maximum, la extragerea plăcerii nu doar din cunoașterea ficțiunii romanțate, ci din bucuria înțelegerii unor mesaje (semi)cifrate, mesaje pe care fiecare cititor este liber să le recepteze și să și le transmită. Chinul auctorial tocmai în asta cred că a constat: în oferirea de tablouri și situații nedefinite și nenumite care pot naște în mintea cititorului (doritor de esențe gustate ca atare sau diluate) imagini concrete, amintiri proprii, învățăminte autoadministrate și autoaplicate în viață. Sigur, plăcerea lecturii și admirarea construcțiilor lexicale ale autorului sunt și ele importante, dar eu unul – amator de basme fiind – nu pot rezista tentației de a vedea, ulterior lecturii, atât canavaua pe care a țesut și brodat scriitorul, dar și țesătura finală în splendoarea ei aparentă. Cum inspirat afirma Paul Gauguin, ”închid ochii ca să văd”. De reținut faptul deloc neglijabil și foarte rar întâlnit, acela în care scriitorul de fantasy este și teoretician de fantasy, creator de teorii explicative legate de crearea și înțelegerea/ receptarea/ interpretarea fantasticului. În cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”, Ed Tracus Arte, București, 2011, Cosmin Perța subliniază specificul noii (adică postmodernei) proze fantastice: melanjul cât se poate de intim al realului cu irealul, granița dintre acestea fiind nu doar trecută cu ușurință, ci mutată subtil și imprevizibil când într-o direcție, când într-alta, astfel încât dacă un cititor și-ar propune să deceleze cele două planuri s-ar afla în fața unei sarcini similare cu aceea a separării albușului de gălbenuș dintr-o omletă bine bătută… Cred că nu greșesc dacă sugerez cititorilor cărților lui Cosmin Perța să citească, înainte de a lectura proza sa de fantasy, cu multă atenție cartea sa de teoretizare a fantasticului postmodernist. (Din păcate, cartea nu se mai găsește în librării și anticariate – cel puțin în Iași – iar presupusul și promisul volum secund întârzie să apară…). Pentru cititorul nerăbdător să afle cheile de interpretare de la chiar teoreticianul hermeneuticii postmoderne a fantasticului redau pasajul în care ni se atrage atenția asupra faptului că melanjul real-ireal în proza postmodernă este unul deliberat, premeditat, căutat chiar. Dar, mai înainte, câteva precizări preliminare ale autorului: definitorii pentru fantasticul de interpretare (faboulousness) sunt ambiguitatea și atmosefera propagată de ambiguitate în textul romanului. Printre tehnicile de creare a sentimentului de fantastic se amintesc: visul, nebunia, mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic: Toate aceste tehnici sunt aplicate/ utilizate în povestea lui Teofil.  Pentru autorul teoriilor despre fantasticul de interpretare (postmodernist) ”acest melanj, de la distanță, nu pare a fi ieșit din comun. Da nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. Acesta este fantasticul de interpretare în accepția cea mai directă și simplistă” (”Introducere…., pp. 18-19).  Concret, ”Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului.”  (p. 19). Distanța dintre proza de ficțiune (cu accentul pe realism) și proza fantasy (cu accentul pe suprarealism) este, adesea, infimă și ține de dozaj. Spre exemplu, cartea lui Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar, Cartea Românească, 2015 (vezi o bună recenzie a lui Adrian G. Romila la http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/regele-gogosar-2257 ) este considerată o carte de ficțiune, în timp ce cartea ”În urmă nu mai e nimic” a lui Cosmin Perța  este clasificată ca o carte de fantasy. La o lectură paralelă și comporată observăm că rețetele sunt foarte asemănătoare (inclusiv tehnica – oarecum de marketing – aceea de a relua personaje din cărțile anterioare, ceea ce obligă, oarecum, la citirea întregii opere, nu doar a unei singure cărți….). Așadar, apropierea dintre real și ireal în cărțile de fantasy pot sugera un trend, acela al contopirii ficțiunii cu fantasticul. Deocamdată, fantasy – ul postmodern își consolidează dreptul de cetate, căutându-și identitatea de (sub)gen. În concepția lui Cosmin PerțaMiza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei realități magice, mitice sau fanteziste. De abia atunci este împlinit textul fantasticului de interpretare, acesta riscând în lipsa unei înțelegeri complete sau a unei comunicări afective să rămână opac, să pară incoerent sau fără referent. Dacă fantasticul modernist îți prezintă o lume stranie, finalizată, care la un moment dat te șochează, devine distinctă de realitate și te obligă să o respingi, fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (”Introducere…”, pp. 19-20).  Despre acapararea lectorului în descoperirea melanjului de fantastic cu realitate ne atenționează și Umberto Eco: ”Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captiv” (Umberto Eco). Observație: Cosmin Perța nu folosește termenul de „postmodern(ist)”, ca antitetic al celui de modernist. Probabil din dorința de a nu spori lunecoșenia discursului și supralicitarea unui termen controversat, teoreticianul român folosește termenul lui Matei Călinescu, acela de ”fantastic de interpretare”, incluzând în această categorie clasici ruși (F. Dostoievski și N. Gogol) care cu greu ar fi acceptați ca fiind postmoderniști (deși ei chiar sunt, în opinia mea).  (Despre dificultățile încadrărilor în curente/ canoane/ etichete etc. vezi, cu folos http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ ). Cosmin Perța îi include în categoria precursorilor literaturii fantastice de interpretare  pe Gogol, Dostoievski, Kafka, Caragiale și Urmuz. Interesant de reținut că – în opinia unor autori – Biblia însăși este inclusă de către unii analiști în rândul literaturii fantastice (Nodier, Fantastique en litterature, 1830 – vezi despre: http://www.rilune.org/dese/tesinepdf/Scanu/Scanu_Litt%E9raturefantastique.pdf )

 

Fantasticul de interpretare, dezvoltat de Cosmin Perța după conceptul lansat de Matei Călinescu, este și interpretare fantastică, atât din partea autorului, cât și din partea cititorului. Astfel, un basm/ o ficțiune nu este doar transpunerea fanteziei și fantasmelor cititorului într-un text ce respectă rigori estetice, ci și ocazia cu care cititorul este invitat să dea drumul la cele mai fantastice interpretări ale textului scris. Pentru mine, ”fata dracului” este chiar glasul vieții, al trăirii carnale și instinctuale a omului, în timp ce alți lectori (Mihaela Ursa) au văzut în ea simbolul ispitei (fatalmente feminină!) care vrea să-l abată pe Teofil de la traiul canonic creștin/ civilizat/ dogmatizat și să-l piardă. Dar dincolo de asta, cititorul este invitat să reflecteze el însuși asupra sensului vieții: căror reguli merită să te supui și cărora nu?

 

Până aici avem deja câteva teme majore ale cărții: a) libertatea credinței și avatarurile acesteia; b) libertatea de conștiință – fiecare face ce vrea și crede că e bine: bunicul reduce aria lecturilor la o singură carte, impunând deja o orientare spirituală, fapt ce face ca presupusa liberate (oferită de părinți) în alegerea religiei fiului lor să fie una ipocrită (exact ca în Edenul inițial când Dumnezeu i-a făcut o femeie lui Adam și apoi i-a dat libertatea să-și aleagă o soție…); c) libertatea de acțiune – copilul fuge de-acasă în căutarea unui sens superior al vieții.

 

Experiența primelor cinci clase de școală este una șocantă pe mai multe planuri: familial (alcoolismul părinților a transformat o familie normală într-una anormală, dar o oferit și un model de ieșire din criză: scrisul tatălui ca terapie de ieșire din crize; aceste amintiri ale alcoolismului din familie se regăsesc în viziunile onirico-deliranto-halucinogene din cadrul Instituției), sexual (tot ce era acoperit și interzis era firesc să fie căutat și cunoscut), relațional (prieteniile erau, adesea forme interesate de atingere a unor scopuri cum ar fi: protecția în fața celor puternici, dominarea celor mai mici, obținerea grațiilor unor colege etc), rațional, băiatul chinuindu-se să înțeleagă logic realitățile înconjurătoare, spiritual (lupta permanentă între educația biblică și vocea sângelui/ instinctul băiatului, voce numită, inspirat, ”fata dracului”).

 

Dialogul rațiune-credință este firul călăuzitor al cărții: rațiunea este o chestiune care ține de individualitate/ personalitate/ identitate; credința este o chestiune care vine de la și ține de colectivitate/ societate/ comunitate. Copilul (viitorul Teofil) se vede obligat să discearnă între raționalitatea primită la școală și spiritualitatea primită în familie (de la bunic): o atare competiție este un factor favorizant al apariției comportamentului schizoid. Ceea ce s-a și întâmplat în urma peregrinărilor lui Teofil prin țară: o criză de conștiință transpusă într-o criză de schizofrenie cu aspecte delirante. Credința apare ca liant social, ca mijloc prin care umanitatea se apără de propria sa disoluție (prin posibila apariție a lipsei de sens a vieții umane). În modernitate, raționalismul părea să înlocuiască religiile, dar în postmodernitate raționalitatea pălește în favoarea melanjului de credințe noi nu neapărat religii (transdisciplinaritatea fiind doar una dintre ele), postmodernitatea însăși apărând ca un fel de new age/ eră nouă. Gândirea postmodernă slăbește edificiul rațiunii prin acceptarea logicii inductive, a intuiției, imaginației și inspirației ca surse posibile ale descrierii realității prezente și viitoare. Postmodernul Cosmin Perța face dovada postmodernității sale prin melanjul de real-ireal în care plasează acțiunea fantastică a cărții. Irealul este abia întrezărit printre rândurile primelor două părți ale cărții pentru ca în partea a treia să ocupe aproape întregul spațiu al cărții. De aici și clasificarea acesteia în categoria fantasy cu elemente de absurd și delir patologic. Raportul ireal-real este unul care pornește de la subreal, trece prin real, terminând apoteotic în suprareal(ism). Sugestivă pentru această evoluție a irealului în defavoarea realului (din cartea ”În urmă nu mai e nimic”) este demonstrația ludică despre forma grafică a povestirilor făcută de către Kurt Vonegut: https://vimeo.com/53286941

 

Ratio et Revelatio

 

Rațiune și credință, (reason and faith: http://testosteronecivilization.com/the-singularity-and-the-tree-of-knowledge/ , http://testosteronecivilization.com/the-objective-bible-resolves-the-faith-reason-dichotomy/ , http://testosteronecivilization.com/the-postmodernist-attack-against-modernism-the-biblical-philosophy-of-the-age-of-reason/) pendulare ad infinitum, un perpetuum mobile al (ne)înțelegerii devenirii noastre existențiale spre inexorabila nonexistență. În dragostea trupească, rațiunea întărește pasiunea, dar poate slăbi credința. În dragostea față de divinitate, rațiunea slăbește pasiunea, dar poate întări credința. Acest ultim caz are loc sub forma raționalizării misticului/ revelatului care este mereu potențat (și) prin argumente logice, raționale, abil inserate în argumentația de ordin divin. Există mai multe încercări de a reuni sub același teritoriu explicativ rațiunea și credința sub forma contopirii celor două domenii considerate, din start și demult, ca fiind diametral și ireconciliabil opuse. Printre acestea se numără eforturile unor cercetători români din domeniul fizicii și astronomiei (Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi. vezi mai multe la   http://ciret-transdisciplinarity.org/index.php ). Printre adepții contopirii sau cel puțin ai eliminării conflictului religie-știință se află bisericile creștine (neo)protestante (religia Bahai de asemenea).  Simbolic vorbind, viața omului este un permanent conflict între bine și rău, între ”trimișii” îngerilor și cei ai dracilor, între scopuri și mijloace, între eu și celălalt, între dorință și putință etc. (”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov). În fiecare dintre noi există glasuri interioare care, uneori, pun stăpânire pe voința noastră generând acțiuni nebenefice nouă și/ sau semenilor.

 

Cartea lui Cosmin PerțaÎn urmă nu mai e nimic” este jurnalul de luptă al forțelor luminii și întunericului, exact ca în citatul din Dostoievski. ”Fata dracului” este mai mult vocea care însoțește, ca o epifanie, fiecare secundă a existenței umane, contopindu-se și confundându-se cu aceasta. (Apropos de epifanie: acest cuvânt grecesc care înseamnă arătare, apariție, irumpere a sacrului în profan este și numele unui mare prelat creștin – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Epifanie_de_Salamina –  al cărui nume este invocat de Teofil pentru a-și argumenta decizia sa de a se rupe total de lume și de a trăi izolat: ”Epifanie al Salaminei spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Interesant este că Sfântul Epifanie a fost un evreu convertit la creștinism la maturitate, fiind botezat devenind apoi călugăr. Evident, invocarea acestui sfânt sugerează dorința ardentă a lui Teofil de a urma calea marilor înaintași: Hristos, Petru, Epifanie etc. Propensiunea evreului convertit la creștinism pentru monahism este, de fapt, modelul cultural pe care tânărul Teofil dorește să-l urmeze. ”Gustul” pentru solitudine/ izolare în pustie este o caracteristică a evreilor, fapt consemnat de Mihail Sebastian în cartea ”De două mii de ani”: ”Gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.  Referindu-se la această carte, Paul Cornea în numărul 399/ 2007 al revistei Observator cultural atrăgea atenția asupra similitudinilor existente între M. Sebastian și Mircea Eliade. Redau această observație cu intenția de a-l include și pe Cosmin Perța în lista celor care au un model cultural asemănător lor: ”în modul de construcție a romanului și în modalitatea sa expozitivă, autorul se află pe o lungime de undă comună cu Mircea Eliade și ceilalți reprezentanți ai generației criterioniste. Literatura pe care o practică se definește prin trei trăsături pe care le regăsim, emblematic, la toți colegii săi: autenticismul – în speță scrisul la persoana întîi, din unghiul propriei experiențe de viață; existențialismul – focalizarea pe probleme-limită, în disprețul cititorului amator de stereotipuri comode și superficialități amuzante; în fine, jurnalul ca formă preferată de exprimare, prin atributele lui de directețe, sinceritate, documentarism, individualizare și, nu în ultimul rînd, de implicare în actualitate.” Rezum cele de mai sus și afirm că autenticismul, existențialismul și jurnalismul – așa cum sunt ele descrise de Paul Cornea – sunt perfect valabile și în ceea ce privește scriitura lui Cosmin Perța, cel puțin în cea din acest roman. În Epilog, fata dracului care, spune Teofil în mintea sa, ”Orice-aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189) se identifică cu viața însăși, cu experiența de viață a fiecăruia. Acestă experiență îi șoptește eroului nostru că ”de fapt totul se întâmplă numai în mintea mea, că nu m-am botezat și nu m-am călugărit, că totul este doar rodul închipuirii mele, al fantasmelor mele, chiar și ea nu era fata dracului, ci doar vinovăția mea, partea întunecată a conștiinței mele forțate până la limite” (pp. 189-190).

 

Ca o concluzie, cartea lui Cosmin Perța,În urmă nu mai e nimic” este o carte bine scrisă, care problematizează și invită la gândirea de soluții (raționale sau iraționale) la problemele vieții. Rețeta de scriere a cărții pare simplă, dar aplicarea acesteia a presupus, cred, eforturi consistente pentru echilibrarea frazelor, sensurilor, informațiilor și mesajelor într-un tot unitar și armonios. Cum am mai spus, autorul folosește ”tehnica sandviciului”, respectiv alternarea permanentă a realului cu irealul/ fantasticul, a amintirilor din trecut cu fapte din prezent, a visului cu trezia, a credinței în forța divină cu instinctele primare, diabolice (”fata dracului”). Și ca orice carte de fantasy postmodern, cartea se termină în coadă de pește, adică cu un evantai de  posibilități, atrăgând cititorul în reflecții postlectură și transformându-l, cum numeam eu în anii 80, în coautor.

 

 

Liviu Druguș

www.facebook.com/liviu.drugus

Miroslava, Iași

27 decembrie 2015

 

 

Recomandări webografice și bibliografice la temă: 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm Despre isihasm

http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html Despre isihasmul românesc

http://ub-filosofie.ro/~stefanov/work/Gheorghe%20Stefanov%20-%20Perspective%20asupra%20relatiei%20stiinta%20-%20religie.pdf  Relația știință-religie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bia_dintre_religie_%C8%99i_%C8%99tiin%C8%9B%C4%83

Ian G. BarbourQuand la science rencontre la religion, 2005; Thierry Magnin, Entre science et religion – Quête de sens dans le monde présent, 1998, préface de Basarab Nicolescu, postface d’Henri Manteau-Bonamy,

Basarab NicolescuFrom Modernity to Cosmodernity – Science, Culture, and Spirituality, State University of New York (SUNY) Press, New York, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.), Transdisciplinary Education, Philosophy and Applications, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.) TransdisciplinaryTheory and Practice, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2013.

Thierry Magnin, L’expérience de l’incomplétude – le scientifique et le théologien en quête d’Origine, Lethielleux/Desclée De Brouwer, Paris, 2011, préface de Basarab Nicolescu.

Pompiliu Craciunescu, Vintila Horia – Translittérature et réalité, Editions L’Homme Indivis, Veauche, France, 2008

Thiery Magnin, Devenir soi à la lumière de la science et de la Bible, Presses de la Renaissance, Paris, 2004.

Basarab Nicolescu et Magda Stavinschi, Science and Religion-Antagonism or Complemenarity ?, sous la direction de, XXI : Eonul Dogmatic, Bucarest, 2003.

Pompiliu Craciunescu, Eminescu-Paradisul infernal si transcosmologia, Junimea, Iasi, 2000.

Aux frontières de la science – Dictionnaire de l’ignorance, sous la direction de Michel Cazenave, Hachette Littératures, Collection „Pluriel”, Paris, 2000.

Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique ? Nouvelle Cité, Paris, 1993.

http://www.descopera.ro/stiinta/2663543-stiinta-vs-religie  O schisma istorica

http://www.crestinortodox.ro/tag/stiinta+si+religie/

 

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/stiinta-religie-complementaritate-opozitie-72658.html

 

Călinescu Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, traducere din limba engleză de Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, Mona Antohi, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2005. Postfață de Mircea Martin (coordonatorul tezei de doctorat al lui Cosmin Perța)

 

Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Editura Polirom, 2001 (cartea în care este lansat conceptul ”fantasticul de interpretare)

Perța Cosmin, Introducere în fantasticul de interpretare, Ed Tracus Arte, 2011, 194 pagini ”Originalitatea lucrării constă, … , în ipotezele personale lansate…. şi în demonstra­ţia de ansamblu care impune în câmpul nostru disciplinar un nou concept: fantasticul de interpretare” (Mircea Martin).  Vezi și:  http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1966  dar și http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf  și http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9

Perța Cosmin, În urmă nu mai e nimic, Ed Polirom, Iași, 2015, 195 pagini

Perța Cosmin, Teofil și câinele de lemn, Ed Hugo Benet, București, 2012

Bădărău George, Postmodernismul românesc, Editura Institutul european, Iași, 2007, 120 pagini

Grădinaru Camelia, Discursul filosofic postmodern: Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, 393 pagini

Glodeanu Gheorghe, Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini

Definiții/ descrieri ale conceptului de (literatură) fantastic(ă):

 

http://ingnios9.wikispaces.com/FANTASTICUL

Rodriguez Mariano Martin, http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ Alternative, nr 23, iulie 2012

Lucian Strochi, Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Editura Virtual, 2010, 20 p. http://books.corect.com/ro/books/preview/689/pdf

Ana Zăstroiu, Rolul narației și referențialitatea în discursul fantastic (Fantasticul între narație și reprezentare). Pdf (19 pagini) http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Rolul-nara%C5%A3iei-%C5%9Fi-referen%C5%A3ialitatea-%C3%AEn-discursul-fantastic.pdf

Descrieri al conceptului de fantastic:  http://eliade.uv.ro/nuvela_fantastica2.html

Nicoleta Doina Pop (Pocan), Univ. P. Maior, (Tg Mureș), Perspectives on the concept of fantastic literature, http://www.upm.ro/jrls/JRLS-05/Rls%2005%2046.pdf in: Journal of Romanian literary Studies, issue no 5/ 2014

Cosmin Perța, utopie și distopie http://www.srsff.ro/2012/06/colocviul-ion-hobana-2012-cosmin-perta-utopie-si-distopie-in-in-zahar-de-pepene-de-richard-brautigan/ (Colocviul Ion Hobana 2012)

Rareș Coman Literatura fantastică românească, http://www.scribd.com/doc/93408366/LITERATUR%C4%82-FANTASTIC%C4%82-ROMANEASC%C4%82#scribd

Oana Băluică, Revizitând proza fantastică românească (recenzie la cartea lui Ghe Glodeanu Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini http://www.contemporanul.ro/lecturi/oana-baluica-revizitand-proza-fantastica-romaneasca.html

http://www.literaturadeazi.ro/autorul-zilei/fenomenul-dostoievski    Fenomenul Dostoievski

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=988&editie=42&autor=de%20Ionel%20Bu%25BAe  Jean-Jacques Wunenburger şi o lucrare de sinteză – Imaginarul, (recenzie de Ionel Buşe)

 

Despre viața și activitatea literară a lui Cosmin Perța

 

COSMIN PERŢA, poet, prozator, eseist, s-a născut în 1982, în localitatea Vişeu de Sus, Maramureş. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Cluj. Masterat şi doctorat în literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat volumele de versuri: Zorovavel, Ed. Grinta, 2002, Santinela de lut, Ed. Vinea, 2006, Cântec pentru Maria, Ed. Vinea, 2007, Bătrânul, o divină comedie, Ed. Charmides, 2009, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011. De asemenea, a publicat romanul Întâmplări la marginea lumii, Ed. Cartea Românească, 2007, volumul de proză Două povestiri, Ed. Tracus Arte, 2010, eseul Introducere în fantasticul de interpretare, Ed. Tracus Arte, 2011 şi monografia Radu G. Ţeposu, rafinament şi intuiţie, Ed. MNLR, 2012.

La volumele sale există la ora actuală peste 200 de referinţe în presa culturală din ţară şi din străinătate. Vezi: http://www.hergbenet.ro/cosmin-perta.html

 

PhD. Cosmin PERŢA (Hyperion University, Bucharest)

Cosmin PERŢA is the Head of the Department of Letters and Foreign Languages, from the Faculty of Social, Humanistic and Natural Sciences. He teaches Universal and Comparative Literature, The History of Romanian Literature, Plurilingualism in Literature, Aesthetics and Rhetorics. He has a PhD in Philology with a thesis on the fantastic in Eastern European literature. His research interests are: Comparative Literature, Film Theory, Literary Criticism, Literary Approaches to Biblical Studies, Moderninist Literature, Postmodern Literary Theory and Popular Culture. He is also a poet, a prose writer and an essayist, and Deputy Editor at the “Tracus Arte” Publishing House, Bucharest. His most recent publications are: Introducere în fantasticul de interpretare (Introduction into the Faboulousness of Interpretation) (essay, Tracus Arte Publishing House, Bucharest, 2011); “Grigore Cugler, A Multi- and Transcultural Vanguardist”, HyperCultura, nr. 2(2012), Bucharest, Victor Publishing House”.

 

Conkan Marius, Teofil câinele de lemn și fantasticul, în: Steaua, nr. 3-4/ 2013 (reprodus integral în: http://ticuriverbale.blogspot.ro/2013/04/teofil-cainele-de-lemn-si-fantasticul.html ). Un fragment din acest articol (referitor la cartea lui Perța ”Teofil și câinele de lemn”) este reprodus de Editura Polirom pe coperta a treia a cărții ”În urmă nu mai e nimic”, ca și cum ar fi o trimitere la această din urmă carte…  De fapt este vorba despre o caracterizare la adresa autorului, valabilă, probabil, și la următoarele cărți ale autorului bucureștean de Cluj venit de la Vișeul de Sus. Iată citatul cu pricina (reluat și de Mihaela Ursa în prezentarea sa din Press One: ”Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin grațiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu întârzie prin fiecare carte să-și arate talentul”.

 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/baptiste/537-este-cultul-baptist-adunarea-sau-biserica-lui-dumnezeu  (”Sămânţa la care face aici referire Petru, este Spiritul Sfânt nu Cuvântul, deoarece noi am fost născuţi dintr-o sămânţă PRIN Cuvântul lui Dumnezeu, astfel Cuvântul este distinct de sămânţa divină, Cuvântul este mijlocul prin care pătrunde sămânţa în noi, dar nu el este sămânţa”, vezi şi: 1Ioan 3:9,1Ioan 3:24.).    În 1Corinteni 1:10, se spune: „Vă îndemn, fraţilor, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi pe deplin uniţi în gândire şi în scop”.   L.D.: Metodologia Scop Mijloc este mai ușor de înțeles/ acceptat de către baptiști, deoarece ei au interpretat mereu Biblia prin intermediul binomului scop-mijloc

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutic%C4%83 Hermeneutică = tălmăcire/ interpretare. Hermeneutica apare prin sec XV ca și protestantismul și baptismul (Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi – în special – interpretarea conținutului Bibliei.)   Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înțelegerea existențială, pe care o consideră o prezență directă în lume, nemijlocită de alte simboluri și – prin aceasta – dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaștere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa fundamentală „Wahrheit und Methode” („Adevăr și metodă”,1960).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Per%C8%9Ba    Lucian Perța tatăl lui Cosmin Perța (n. 1953) n. 23 noiembrie 1953  critic literar

https://adiparvu.wordpress.com/2014/04/17/repetabila-hilara-dedicata-lui-lucian-perta-si-fiului-sau-cosmin/ Lucian Perța și fiul său Cosmin

 

http://www.autorii.com/scriitori/cosmin-perta/ COSMIN PERTA – biografie – (opera si scrierile)

 

Cosmin Perta s-a nascut in 1982 la Viseul de Sus (Maramures)

.
Clujean de adoptie (literat cu acte-n regula, dupa studii la Universitatea „Babes-Bolyai”), a fost redactorul mai multor reviste literare napocane.
A publicat in 2002 „Zorovavel”, volum de versuri bine primit si premiat prin tot Ardealul. Prezent in antologia „Generatia 2000”, alcatuita deMarin Mincu, Perta scrie poezie si proza si este in prezent jurnalist cultural la ziarul „Clujeanul”
Cand a debutat, la 20 de ani, cu „Zorovavel”, Cosmin Perta a devenit dintr-o data una din vocile convingatoare ale unei generatii in plina afirmare. Dintre poetii Clujului, care constituie (continuand traditia echinoxista) un centru important al poeziei romanesti contemporane, Perta este, alaturi de Stefan Manasia si Rares Moldovan, unul dintre cei care dau substanta discursului echinoxist actual (desi fiecare din ei s-a desprins definitiv de matca) in paradigma noii sensibilitati milenariste si despre care se vorbeste (pana, hat, la Bucuresti), cel mai des.
Imbinand atat de fericit si de firesc tandretea cu forta, artificialul de sorginte baroca si vitalitatea provocatoare, violenta si suavitatea, Cosmin Perta arata ca si-a imblanzit, de la debutul de acum patru ani, imaginarul poetic, si a reusit sa scape de ultima stangacie care-l impiedica sa intre in randul poetilor maturi si valorosi: metaforizarea excesiva. Cu „Santinela de lut” (care cuprinde cateva superbe poeme de dragoste, si versuri memorabile in care fiorul mortii este surprins intr-o forma cizelata, pregnanta, tulburatoare, cum doar putini poeti de azi reusesc), Cosmin Perta da una din cartile cele mai puternice si mai generoase pe care douamiismul poetic le-a pus pana acum in circulatie.

 

http://boguselenush.blogspot.ro/2012/05/cosmin-perta-si-ioan-es-pop-la-chisinau.html  Dino Buzzati  (precursor al fantasticului postmodern)

 

http://www.okian.ro/introducere-in-fantasticul-de-interpretare-9786068126999.html   Introducere în fantasticul de interpretare (la origine teza de doctorat a lui Cosmin Perța)

Numele complet Adrian-Cosmin Perța (drd)  Îndrumător teză de doctorat prof Mircea Martin (UB)  Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană (rezumat teză la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc.Cosmin Perta 5 August · pe pagina sa de Facebook, anunță apariția iminentă a cărții sale ”În urmă nu mai e nimic”: ”In sfarsit e gata romanul care m-a secatuit de putere in ultimii trei ani. Miercuri merge la tipar, sa aiba cale batuta!”   PREZENTAREA EDITURII POLIROM   (LD: cartea a apărut la 19 august 2015)

Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, editia 2015
Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, in cadrul Salonului International de Carte de la Chisinau, editia 2015

 

Dupa ce asista la moartea bunicului sau intr-un accident de munca, un baiat de 11 ani traieste o puternica criza existentiala. S-a mutat la oras de curind si nu are prieteni carora sa le impartaseasca durerile si spaimele sale. Cu parintii nu poate vorbi, pentru ca sint prea ocupati sa se certe incontinuu. Iar in interiorul sau duce o lupta apriga cu fata dracului, de la care afla ca nu a fost botezat. Vrind sa scape de toate si sa inceapa o viata noua, la 14 ani pleaca de acasa. Ajunge la Cluj, lucreaza un timp intr-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o minastire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, insa nu pentru multa vreme…

 

„Marturia fictionala a lui Cosmin Perta incepe ca un roman al formarii si se incheie deocamdata ca roman al de-formarii. Deformare manierista, in linia Curtius-Hocke, cu o puternica nota de originalitate adusa de conflictul interior al unui personaj care vineaza revelatia si tinjeste dupa semnele divinitatii, desi nu renunta niciodata cu totul la razvratirea cea mai lumeasca. Traseul acesta conflictual trece si printr-o zona a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinatiei, dar si exterior – spatiu crestin-ortodox, al fugii de lume.” (Bogdan-Alexandru Stanescu)

 

„Privit ca excentric, adica aflat in afara centrului unei literaturi, Cosmin Perta nu mai poate fi raportat la nimic, desi e la fel de bun precum Stefan Manasia, din generatia sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub presul ironiei si al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu intirzie prin fiecare carte sa-si arate talentul.” (Marius Conkan)

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/urma-nu-mai-e-nimic   Un fragment înainte de apariție (teaser)   publicat la 7 august 2015

 

Fost journalist clujean Cosmin Perța   http://www.clujulcultural.ro/fost-jurnalist-clujean-lectura-publica-din-ultimul-sau-roman/

http://revistatimpul.ro/view-article/2791  În „ambuscadă”

De: Constantin PișteaPublicat la: 05-10-2015

Cosmin Perța, În urmă nu mai e nimic, Editura Polirom, Iași, 2015

Cel mai simplu ar fi să spun că e complexă și să trec mai departe. Este cuvântul cel mai cuprinzător pentru această carte, deschisă șocant, cu moartea violentă a bunicului naratorului, continuată lin, cu amintiri din copilărie, dar și accelerată, printr-un salt brusc, într-un șir de alegorii, ați ghicit, complexe.

Un băiat de 11 ani asistă la un accident de muncă: o bucată mare de lemn îi retează capul bunicului său. Teoretic, un început de roman cum nu se poate mai bun, în sensul că, încă de la primul rând, cititorul face ochii mari: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro”. Un început bun, dar și riscant. Cosmin Perța și-a asumat riscul de a fi apăsat prea tare pe accelerație și de a plictisi ulterior. E clar că e foarte dificil să păstrezi un ritm intens foarte mult timp, chiar și în cazul unui roman nu foarte întins, ca acesta. Nici nu se mai pune problema să presezi și mai puternic pedala. Ce loc mai e pentru așa ceva după o decapitare?

Ei bine, după această „avântare”, Cosmin Perța alege amintirile din copilărie. Cu bunici, unchi, părinți, tot felul de pățanii, chestiuni mai mult sau mai puțin amuzante, care, duse mai departe, ar fi dat un frumos și relaxant roman despre copilărie. Doar că, aproape din senin, apare o voce. Băiatul o numește „fata dracului”, iar vocea îl lovește, vorba ceea, „în plex, cu pumnul”. „Tu știi că nu ești botezat?”, îl întreabă fata dracului. Dacă la moartea bunicului său băiatului îi trecuse prin minte pentru prima dată gândul plecării, acum, această veste vine ca un bilet plătit către altă viață. Totul pe fondul inadaptării la oraș, la relațiile total anapoda pe care băiatul nu le poate accepta; ori, dacă încearcă să se acomodeze la ele, o face violent, în conflict cu învățăturile creștine pe care le primise de la bunic. „La 4 ani, bunicu’ m-a învățat să citesc literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie. Am adunat așa aproape 2 300 de zile în care am stat cu bunicu’ și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu’ meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu.”

La oraș, pe fondul unui trecut familial zbuciumat (cu un tată alcoolic, revenit la „sentimente” mai bune după pocăire – așadar din nou un fundal religios), cu certuri la care asistă neputincios, băiatul se transformă, fără să bage de seamă, într-un monstru. Se vede pentru prima dată deosebit, puternic numai atunci când altcineva este bătut: „devenisem ca ei, nu mi-a fost milă de cel de vârsta mea răsturnat în gunoi, mă simțeam, cum spunea mama, excepțional pentru prima dată de când mă mutasem la oraș”.

Se văd încă de aici semnele nevoii de control, peste care acea voce vine ca un revelator ori ca un simbol al potențării conflictului interior. Urmează fuga, încercarea de salvare. Pe traseu, Clujul, un anticariat în care lucrează și doarme, apoi Vama Veche și, în cele din urmă, o mănăstire.

Pe acest traseu, nu chiar treptat, ba chiar brusc, aș spune, amintirile lasă locul alegoriei. De la un punct încolo, copilul este abandonat și se scrie un alt roman, un soi de distopie, cu o Instituție în care naratorul este funcționar, însă bănuiești că acel funcționar este produsul imaginației băiatului. Aici, Cosmin Perța pare să fi păstrat mecanica din Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), în care, tot așa, povestea de început este numai un cartuș de semnalizare pentru adevărata bătălie. De fapt, miza lui este alegoria, în care se bazează pe aceleași elemente ca în prima parte a cărții: nevoia de conturare a individualității, puterea, raportarea la Divinitate ori limitele libertății.

Interesantă Instituția în sine, care amintește de universul orwellian din 1984, un loc în care multe lucruri sunt interzise, inclusiv sentimentele: „Nimeni nu avea voie să simtă mai mult decât i se permitea. Sentimentele erau văzute în Instituție ca niște fluturi de noapte lacomi care se lipeau de funcționar ca de o lampă, bâzâiau și îl zăpăceau, îl hipnotizau și îl îndobitoceau”. Însă parcă piesa cea mai importantă din roman este această fată a dracului. E ca un abur care se scurge printre pagini, un demon mereu acolo, indiferent de planul poveștii. O șoaptă. Vocea care contrabalansează nenumăratele rugăciuni și vorbe de duh ale romanului (sau ale romanului în roman, pentru că e loc și de așa ceva, în vârtejul imaginat de Cosmin Perța). „Hai, hai odată, că pierzi vremea aiurea și n-ai timp de asta, astăzi învățăm ușurel ce e disperarea”, zice la un moment dat fata dracului…

Înțelegi că se dă o luptă și aștepți să vezi cine câștigă. Trăiești cu liniștea scurtă și cu zbuciumurile băiatului, aspirant la viața de pustnic, precum și cu această voce vicleană, care știe să te convingă că disperarea poate fi un soi de îndulcire ori că „îndoiala și neîncrederea nu sunt chiar atât de teribile cum ar părea. Sunt dulcege, acrișoare, au ceva din voluptatea unei dureri ușoare pe care o poți controla”. Ești pe o punte foarte îngustă alături de acest băiat supus conflictelor interioare, cu vânt din toate părțile și cu o mare nevoie de eliberare, ca atunci când visezi un coșmar și nu te poți rupe de el, deși ți-e clar că numai grozăvii se pot petrece dacă stai acolo. Până la urmă, dacă e să mergem pe această logică a coșmarului, există și o trezire, în care ni se livrează o posibilă cheie de interpretare: „despre asta este vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență”.

Dacă n-ai mai citit nimic de Cosmin Perța, te poți păcăli, poți crede că e o lectură ușoară, mai ales după primele 45 de pagini. Mare grijă! Dincolo de acest prag, ți se pregătește o „ambuscadă”, în care supraviețuiește numai cel care iubește proza (și) pentru posibilitățile ei de interpretare. Pentru mine, a fost un roman românesc altfel, la care încă mă gândesc, mai ales după ce, în una din zilele dedicate lecturii, am trăit o coincidență frumoasă: sfătuit să văd filmul Ostrov (fără să știu nimic despre film, iar sfătuitorul fără să aibă habar ce anume citesc), i-am dat play în timp ce semnul de carte era pus în romanul lui Cosmin Perța chiar la Rugăciunea inimii, pe care o rostește repetat și personajul din film: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Recomand și cartea, și filmul.

http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/  Cosmin Perța scrie în Press One ”Dragostea nu poate fo separată de credință”    Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis?

Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.

La rândul meu am avut dimineți în care îmi doream să îmi părăsesc țara sau chiar și familia. De nenumărate ori am fantazat asupra extraordinarelor oportunități pe care o nouă țară, o nouă familie, o nouă realitate mi le-ar putea oferi. Și poate chiar și un nou nume. Ca și cum am putea șterge cu buretele zeci de ani de istorie personală și am putea reîncepe, curați ca niște bebeluși, o viață nou-nouță în care toate lucrurile se îndeplinesc și egou-ul nostru cuminte crește mare, atât de mare încât să ajungă să înghită lumea.

România are multe metehne și toate sunt cauzate de noi, de felul în care am fost crescuți sau am ales să trăim. Fugim de „mentalitatea de român”, uitând că și noi facem parte din ea. Poate că noi suntem partea „bună”, dar ce s-ar întâmpla dacă s-ar separa partea „bună” de partea „rea”?

Epurările – rasiale, culturale, religioase etc. – nu au avut niciodată sorți reali de izbândă deoarece viața și realitatea sunt dinamice, nu statice, iar binele nu poate fi separat de rău, așa cum dragostea nu este făcută doar din sentimente sublime și de maximă intensitate.

Dragostea este echilibru în dezordine, constanță, încredere, putere de a continua. Dragostea este tensiune, tensiune dementă care te îndepărtează și nu te lasă să pleci și, da, dragostea nu poate fi separată de credință. Dacă nu „crezi” nebunește în celălalt, nu vei putea merge mai departe pentru că ea/el, la un moment dat, te va înșela.

Eu cred că România își va aresta toți corupții, plagiatorii, șpăgarii, cred că mai există pe undeva, printr-un pod prăfuit al memoriei, un sistem de valori, și chiar termenul „valoare” va înceta să fie parte dintr-un refren de manea și să se refere doar la bani, mașini și vile.

Cred că învățământul poate fi reformat și cred că avem copii care pot atinge excelența în orice domenii. Cred că doctorii români sunt printre cei mai buni din Europa și cred că, într-o bună zi, vor fi plătiți în așa fel încât să nu mai fie nevoie să accepte bănuții văduvei, să nu-și mai blesteme zilele și să își facă meseria vocațională cu dragoste și dăruire.

Cred că oamenii au capacitatea de a se reinventa și de a deschide ochii larg la lume. Cred că politicienii aceștia își pierd pe zi ce trece puțina credibilitate și cred că o nouă rasă de politician, mai spălată, e în formare. Cred că încă mai avem oameni cu viziune și cred că sunt perseverenți, luptători, și într-o bună zi vor ieși în față (nu călcând pe cadavre și nu cu orice preț) și vor face diferența.

Nu, nu cred că lucrurile acestea se vor întâmpla peste noapte: e nevoie de timp și de multă, multă răbdare. Uneori chiar și de sacrificiu. Și poate nu pentru țară, dar pentru familia pe care nu ai abandonat-o, pentru numele pe care nu l-ai schimbat, pentru identitatea pe care nu o poți falsifica. De fapt, nu cred că lucrurile în care cred se vor întâmpla în timpul vieții mele, dar cred că sunt posibile pentru copiii mei și voi face tot ce-mi stă în putință să îi ajut să vadă că merită să crezi.*

Cosmin Perța este scriitor. Cea mai recentă carte, romanul „În urmă nu mai e nimic”.

*

Fragment din ”În urmă nu mai e nimic”  Fragment din „În urmă nu mai e nimic” de Cosmin Perţa:

”M-am trezit cu spaimă, o spaimă care părea că nu avea să mă părăsească vreodată. M-am dus la baie, m-am dat cu apă pe față și m-am uitat lung în oglindă la fața mea de om aproape matur. M-am gândit la femeile pe care le iubisem până să am fața asta. Iubisem câteva femei, se pare, pe unele mult de tot. Apoi am uitat totul, am ajuns în faţa unei Instituţii căreia m-am devotat. Și noaptea și ziua visam Instituția. Eram obosit, peste măsură de obosit. Fata dracului se întorsese, și nu singură, nu mai era singura voce pe care o auzeam, singura vedenie în care trăiam. Ceva se rupsese în mine, în capul meu, în nenorocitul meu de cap. Trebuia să mă adun, să recapitulez. M-am întins din nou în pat și am adormit.

Instituţia era din lemn şi cărămidă, gheboasă, prăfuită, mirosind a transpiraţie şi jeg. Aveam un şef care stătea la cantina Instituţiei şi mânca mici şi mă trimitea pe mine să rezolv diferite treburi prin Instituţie. Am urcat treptele Instituţiei şi am văzut o sumedenie de oameni gri, prăfuiţi şi murdari, de vârsta a doua, care făceau un fel de petrecere în Instituţie. De fapt în Instituţie mereu era câte o petrecere, petreceri continue pentru toţi funcţionarii rataţi ai Instituţiei. S-au oprit toţi pentru o clipă şi au spus: uite-l pe cel nou şi tânăr. Am dat din cap şi petrecerea a pornit din nou. Mi-am făcut loc cu greu până la Cantină unde şeful meu mânca mici în continuare. Dă-o dracului de treabă, mi-a zis, oricum nu avem bani, mai bine bea un pahar de vin. M-am dus să îmi pun un pahar de vin şi un cuplu constituit ad-hoc dintr-un tataie scund, chel, la vreo 60 de ani, cu costum ponosit, şi o femeie de vreo 65 de ani îmbrăcată într-o rochie din anii 80 a dat peste mine în cadrul uşii vărsându-mi vinul pe pulovăr şi admonestându-mă: ai naibii tineri în ziua de azi, nu mai au niciun respect pentru bătrânii care se grăbesc să se fută. M-am dus la baie să îmi spăl pulovărul de vin şi din toate toaletele răzbăteau gemete.    (Publicat pe pagina FB a lui Cosmin Perța la 15 oct. 2015”

 

http://m.deschide.md/ro/news/cultura/19147/DESCHIDE-CARTEA–Cosmin-Per%C8%9Ba-%C3%8En-urm%C4%83-nu-mai-e-nimic.htm Cosmin Perța este un tânăr scriitor român maramureșean, cu studii la Cluj și stabilit la București. Deși e născut în 1982, bibliografia e impresionantă: “A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa românească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa”. Cosmin Perța este cunoscut și îndrăgit și la Chișinău, unde a fost de câteva ori și unde a avut două lecturi la cenaclul Republica al Bibliotecii Naționale.

Cel mai recent roman al lui Cosmin Perța,  În urmă nu mai e nimic, apărut la prestigioasa editură Polirom, e construit din două planuri, ambele halucinante, deși începutul îți lasă impresia că ai în față un bildungsroman. Găsim sinopsisul primului plan chiar pe coperta a IV-a: „După ce asistă la moartea bunicului său într-un accident de muncă, un baiat de 11 ani trăiește o puternică criză existențială. S-a mutat la oraș de curând și nu are prieteni cărora să le împărtășească durerile și spaimele sale. Cu părinții nu poate vorbi, pentru că sunt prea ocupați să se certe încontinuu. Iar în interiorul său duce o luptă aprigă cu fata dracului, de la care află că nu a fost botezat. Vrând să scape de toate și să înceapă o viață nouă, la 14 ani pleacă de acasă. Ajunge la Cluj, lucrează un timp într-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o mănăstire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, însă nu pentru multa vreme”…  Al doilea plan al romanului, cel care n-a fost pomenit în sinopsisul de pe copertă, descrie viața în Instituție. Nu ni se spune despre ce fel de instituție e vorba, la un moment dat ni se pare un muzeu al cărții, în altul – o editură sau o arhivă, uneori pare literatura, în general. Instituția pare un fel de distopie a statului, care exploatează individul la maximum, iar sfârșitul glorios nu e nimic altceva decât starea embrionară sau de larvă. Sfârșitul romanului încheagă planurile, ca în filmele lui Guy Ritchie sau ale lui Tarantino, doar că mai profund. Supraviețuirea angajatului în Instituție se pliază pe lupta și competiția monahului cu fata dracului.

În urmă nu mai e nimic este un roman postmodernist bine închegat, foarte bine scris, fără un șablon existent, ceea ce e mare lucru. Cum observa Bogdan-Alexandru Stănescu: „Mărturia ficțională a lui Cosmin Perța începe ca un roman al formării și se încheie deocamdată ca roman al de-formării (…) Traseul acesta conflictual trece și printr-o zonă a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinației, dar și exterior – spațiu creștin-ortodox, al fugii de lume.” Romanul este plin de intertexte, în special cu trimiteri la Sfinții Părinți, dar și cu auto-intertexte, cu trimiteri la cărțile anterioare ale lui Cosmin Perța.

Romanul este foarte bine înfipt cu picioarele în realitate, dar ai tot timpul impresia că a luat-o razna. De aici se naște și absurdul, și poezia. Dacă ar vrea, de exemplu, Cosmin ar putea selecta lejer un volum de poezie care ar viza-o pe fata dracului. Dar nu are rost, atât timp cât romanul e foarte bun și noi ca lectori ne bucurăm de construcția echilibrată. Scriitura mi-a amintit de Sorokin, ba mai mult, pe undeva Cosmin a mers în aceeași direcție cu el, pentru că în Telluria, încă netradus în română, apar personaje mitice, cum se întâmplă și în romanul său. Poezia fetei dracului amintește de Beghemotul lui Bulgakov, dar și de Urmuz.

Deși e apărut de foarte puțin timp, În urmă nu mai e nimic a luat deja două premii. Citez de pe site-ul Polirom: „Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, ediția 2015. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în cadrul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău, ediția 2015”.

(Alexandru Vakulovski)

 

 

Mihaela Ursa, În urmă nu mai e nimic,   http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/   în:  Press One

 

O probă dificilă a autorului de roman este ipocrizia, și nu mă refer doar la observarea ei în lume, ci – mai ales – la recunoașterea ei în eul care simte, gândește și scrie.

Proza autofictivă, numită la noi autoficțională, în care un eu-narator se construiește pe măsură ce povestește despre sine, este întâia vizată de această observație.

E foarte greu pentru naratorul care scrie la persoana I să nu își plângă de milă, să nu se autoeroizeze, să nu verse lacrimi sentimentale sau, dimpotrivă, să nu scuipe și să nu înjure la cea mai mică frustrare sau patimă.

Modelul a venit la noi mai ales din proza franceză și o serie întreagă de scriitori de după 2000 l-au testat și îl testează încă, cu mai mult sau mai puțin succes, majoritatea pariind pe cartea cinic-mizerabilistă.

De departe, romanul recent publicat de Cosmin Perța la Editura Polirom (2015), În urmă nu mai e nimic, seamănă cu mai multe cărți ale generației sale. O scriitură albă, neutră, fără culori afective, redă un exercițiu de memorie: de la memoria îndepărtată a morții bunicului, până la memoria senzorială a unui moment recent.

Privit de aproape însă, romanul iese din plutonul generaționist, iar autorul trece admirabil câteva probe de foc la care mulți dintre congenerii lui nu rezistă.

Prima este celebra încercare a frazelor de început și de final, care la Cosmin Perța sună așa: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuși destul de cald pentru începutul lui mai.”

Iar la final: „Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare.”

Între aceste puncte memorabile se întinde, ca un arc, parcursul unei evoluții jalonate de lucruri pe care le-am numi traume dacă romanul ne-ar permite să psihologizăm, dar pe care autorul le gândește ca pe tot atâtea trepte către un punct zero – enigmaticul punct de unde „în urmă nu mai e nimic”.

Putând să fie citit pe mai multe trasee de interpretare (calea către sine, calea către credință, ieșirea din dependența afectivă de dragul bucuriei complet autonome de a scrie, la care se mai pot adăuga alte câteva), romanul lui Perța îmi apare în primul rând ca o poveste despre chinurile depășirii acelei forme de ipocrizie pe care o acceptăm cu cea mai mare greutate: cea de care ne facem chiar noi vinovați.

Prezența cea mai consecventă în roman este „fata dracului”, care apare în toate momentele în care naratorul se confruntă cu o alegere: alegerea de a-l lovi sau nu pe altul, de a îngenunchea sau nu în fața altuia, de a profita sau nu de altul, de a renunța la ceva pentru a câștiga altceva.

Chiar și în scurta perioadă în care, proaspăt botezat la o mănăstire ortodoxă și trecut la rugăciunea continuă a inimii, Teofil scapă pentru o vreme de vocea fetei, absența ei este mai vie și mai zgomotoasă decât întâmplările care o suplinesc.

Inventarea acestui personaj are și ea mai multe chei de lectură: în perspectivă psihologică, s-ar numi mecanism de deculpabilizare; în perspectivă religioasă, ar semnala prezența proprie a diavolului și a ispitei în viața celui care încearcă să găsească drumul către credință.

Oricum ar fi însă, „fata dracului” îl chinuie pe Teofil doar până în momentul în care, după ce s-a pierdut pe sine, el are curajul de a recunoaște că fata nu există și că ea este, de fapt, el însuși, cu tot bagajul pe care ar fi dorit să-l lase în urmă, în seama altora.

Dacă mai doriți și alte motive pentru care ar trebui să citiți acest roman puternic și dens, dar foarte prietenos la lectură, iată-le: un umor subteran, deloc sarcastic, cel mult autoironic, îmblânzește orice ar fi putut să devină sentențios; câteva modele literare circulă liber prin ficțiune, mai ales Kafka (în pasajele despre Instituție), Salinger (cu Franny și Zooey) și câțiva Sfinți Părinți; pasaje-poem punctează discursul narativ, stabilind un alt ritm al condensării imaginii.

Dar mai importantă decât toate acestea rămâne povestea de o onestitate sfâșietoare, scrisă în fraze cărora nu le-am găsit niciun cusur.

 

https://unomcuunblog.wordpress.com/2015/09/09/in-urma-nu-mai-e-nimic-cosmin-perta-editura-polirom-2015/

 

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015

Elena Vladareanu

In timp ce citeam cel mai recent roman al lui Cosmin Perta,In urma nu mai e nimic, pregatindu-ma pentru acest interviu ma gandeam ca trebuie sa rezist tentatiei de a-l intreba despre influenta propriei biografii (e tentant, credeti-ma, eroul lui e foarte veridic si pe alocuri pare sa aiba lucruri in comun cu autorul sau). Nu l-am intrebat. Mi-a spus singur. Cititi romanul, apoi interviul (si invers) si o sa vedeti surprize.

 

Draga Cosmin, o sa incep cu poemul tau din epopeea Bucuresti ’21. Foarte amar, revoltat, fara speranta, Bucurestiul tau mi-a amintit de America lui Ginsberg (sau de Romania lui Ianus). De cand esti in Bucuresti?

 

Ba da, are speranta, doar ca nu am stiut eu sa o pun in text. Sunt in Bucuresti din 2006, dupa ce fugisem de Cluj, dupa ce fugisem de Viseu. In Bucuresti m-am oprit, dar as fugi. Nu sunt in echilibru. Poate nici nu e orasul, poate sunt eu, dar fac eforturi psihice si emotionale pentru a trai in Bucuresti, de fapt pentru a subzista in Bucuresti. Si partea rea este ca in Bucuresti momentan este cel mai bine.

 

Cat despre speranta, am scris la un moment dat un scenariu pentru un scurtmetraj, Circuitul begoniei in natura se numea. Foarte pe scurt: un student cumpara o begonie si o duce secretarei pentru a-i da mai repede o adeverinta, secretara ii daruieste begonia unui tanar lector sa o duca sotiei, sotia lectorului merge a doua zi la doctor cu un copil si ii da begonia doctoritei, doctorita da begonia asistentei pentru ca avea prea multe flori si nu le putea duce pe toate acasa, asistenta ii duce begonia mamei ei care era pe moarte, batrana moare cu begonia langa ea si este scoasa din camera odata cu batrana si aruncata la gunoi, calatoreste cu masina de gunoi pana la groapa de gunoi unde este descoperita de niste fetite de tigani care traiau acolo, asa rupta, jumulita, este luata si replantata in varful unui morman de gunoi si udata, iar fetitele fac cerc in jurul ei si danseaza. Cam asa vad eu circuitul a orice in Bucuresti; si in fetitele acelea, singurele care se bucura de begonie, este speranta care nu mi-a mai incaput in epopeea participativa.

 

Nu ai reusit in acesti ani sa-ti imblanzesti sentimentele fata de acest oras care, pana la urma, e casa ta? Ce te-a impiedicat, ce te impiedica?

 

Mi-e greu sa ma gandesc la Bucuresti ca la casa mea, ii lipsesc confortul, intimitatea, siguranta. E o casa temporara, e o chirie din care tot incercam sa ne mutam, dar toate locurile mai bune sunt luate deja. Ne impiedica (ma refer nu doar la mine, ci si la familia mea) lucrurile elementare: nivelul scazut de trai, stresul, eforturile si oboseala gratuite pe care metropola le reclama. Ne impiedica orizontul limitat de evolutie si proiectiile unui viitor derizoriu in care am avea foarte putin de oferit copiilor nostri.

 

Unde ai fugi de/din Bucuresti daca ai avea cum? De ce?

 

As/am fugi oriunde ni s-ar da o sansa. Nu neaparat in afara tarii, pentru ca imi iubesc tara, dar ajungi la o varsta la care ai nevoie de stabilitate si de siguranta, de calm. Or, calmul acesta este incert. Ne-am muta oricand intr-un oras mai putin poluat unde copiii nostri sa aiba mai putine probleme de sanatate, intr-un oras mai linistit din Ardeal, de exemplu, unde se fac mai putine lucruri si mai temeinic, unde oamenii nu se agita inutil si nu ii agita si pe ceilalti, unde te poti aseza pe o banca sa privesti lucrurile din jur si te poti bucura si de viata pentru ca esti deja in mijlocul ei. Ca intr-un tren care merge de la sine si tu poti sa stai sa te uiti pe fereastra. Noi in Bucuresti fugarim viata, n-am prins-o, alergam dupa un tren pe care l-am pierdut si el pufaie in fata noastra si noi tot alergam dupa el incercand sa il prindem, trecand prin statii dupa statii, dar nu in tren, ci in urma lui. Si nici nu ne putem opri in vreo statie pentru ca suntem prea preocupati sa prindem trenul. Iar cand va ajunge la destinatie si ceilalti calatori vor cobori pentru a incepe o noua zi vom ajunge si noi, gafaind, din urma, dar pentru noi nu va mai incepe nimic pentru ca vom muri din cauza efortului.

 

Exista astfel de orase, astfel de vieti, care merg lin pe sine, dar pentru noi sunt inchise pentru ca stim sa facem putine lucruri bine. In astfel de orase universitatile sunt blocate, presa este pe moarte, editurile sunt asociatii familiale, iar din scris nu se poate trai. As putea face un curs si sa iau un atestat de bucatar, as putea sa trag tare un an si sa iau in mod oficial un atestat de instructor de arte martiale, si chiar voi face lucrurile acestea, pentru diversitate, dar sa traiesc din ele… mi s-ar parea ca as trai viata altcuiva.

 

Cum e viata unui scriitor intr-o familie de scriitori? Va cititi, va invidiati, va ajutati?

 

Nu, nu ne citim in timpul scrierii, ne citim dupa ce avem textele gata, uneori chiar deja publicate. Inca din liceu tata imi citea textele doar daca ii ceream si nu-mi spunea niciodata nimic pentru a nu ma influenta si bine facea. Nici eu nu imi permit sa ii dau sfaturi lui tata, si nici nu are nevoie. M-am invatat sa scriu in ascuns, sau in discretie totala si la fel fac si Teo si Raluca. Uneori ne aratam unii altora ce am mai produs, cand e  gata, alteori nu e nevoie, stim de dinainte reactia celuilalt asa cum ne stim propriile reactii. Uneori, cand ne aratam lucrurile pe care le scriem ne contrazicem vehement, alteori ne zambim pe sub mustati. Uneori ne ajutam si ne putem ajuta intr-un singur mod, dandu-i celuilalt liniste, facand lucrurile de zi cu zi in locul lui pentru a-l lasa sa scrie, sau retragandu-ne pentru a nu-l deranja.?Si da, mie mi s-a intamplat sa invidiez uneori usurinta de a scrie a lui tata, limpezimea Ralucai sau viziunile lui Teodor, alteori sunt prea prins in propriul meu text ca sa ma pot uita in afara.

 

Ai un statement artistic? Te intreb asta pentru ca esti un autor tanar cu multe carti deja publicate, foarte diferite intre ele, un autor care trece cu usurinta dintr-un registru intr-altul. Deci care estestatement-ul tau, ce fel de autor esti?

 

Nu, nu am un statement. Cred ca sunt un autor care seamana cu omul din spatele lui. Sunt in literatura cum sunt si in viata. Cred ca in literatura sunt la fel cum sunt si in artele martiale. De obicei scriu scurt pentru ca nu am suflu, nici in sparring nu am suflu, nu pot duce o lupta serioasa mai mult de 3-5 minute. Sunt foarte multi cei care au o rezistenta mai buna decat a mea, multi cei care au o tehnica mai buna si destul de multi cei care pot lovi mai puternic (toate trei valabile si in literatura), insa eu posed o combinatie intre acestea care imi da siguranta ca pot face fata oricand, oricui, fara sa ma fac de rusine. Eu in artele martiale ma pregatesc pentru strada, nu pentru ring. Nu o sa vedeti niciodata o lupta de strada care sa dureze mai mult de 2 minute, daca nu e o joaca. La fel si in literatura, nu ma pregatesc pentru ring (canon literar), nu am nevoie de rezistenta si suflul unui luptator oficial, ci de tehnica, forta, viteza si rezistenta care iti pot asigura supravietuirea, nu premiile. Si mai e ceva, in ring multe dintre loviturile care pot face diferenta sunt interzise. Degeaba stii sa tai respiratia cuiva in 5 secunde daca esti subordonat unui joc. Taie-i respiratia si odihneste-o si tu pe a ta. Cam tipul acesta de autor cred ca sunt.

 

Cum ti-ai ales temele cercetarilor stiintifice: opera lui Radu G. Teposu si fantasticul in literatura?

 

Monografia despre Teposu a fost initial lucrarea mea de licenta. Am tendinta de a ma atasa de anumite persoane si de a ramane la disparitia lor cu anumite datorii morale. Desi eu nu am fost botezat pana la 24 de ani, Teposu era recunoscut oficial ca nas al meu. Am avut multe discutii serioase in copilarie, desi eu eram un pustiulica, dar bagam bine la cap si discutiile acelea au contribuit decisiv la formarea mea ulterioara.

 

Ii eram si ii sunt dator deci, iar cand am putut sa fac ceva pentru receptarea lui postuma, oricum nemeritat de slaba, am incercat sa fac. Mai am o asemenea datorie fata de un alt om care a contribuit in mod esential la formarea mea, Radu Saplacan, sper ca pana la sfarsitul deceniului acesta sa o achit.

 

Cat despre fantastic, este tema mea preferata in literatura, nu as fi putut sa imi fac doctoratul pe altceva. Am tot scris despre fantasticul de interpretare, exista si cartea, nu vreau sa revin acum si aici asupra lui, cert este ca fac parte dintre acei oameni care cred in miracolele cotidiene si cauta fantasticul in interiorul realului si nu in afara lui.

 

Acum lucrez la o carte legata tot de miracol, cercetez un soi de poezie a convertirii, a unor autori romani celebri care in timpul bolii sau inainte de moarte isi schimba radical stilistica si tematica devenind alti autori. Detaliile la timpul lor.

 

Cum iti incepi cartile? De exemplu, cel mai recent roman, In urma nu mai e nimic, incepe ca o poveste picaresca pentru a intra intr-un absurd kafkian de-a dreptul. Cum ajungi la astfel de constructii? Ce te face sa parasesti o pista initiala poate comoda (aventurile) pentru a intra pe un teren alunecos (absurdul)?

 

Depinde de carte, pe toate le incep diferit, in functie de necesitati. Dar cum stiu unde bati pot sa iti spun ca urasc narativitatea lineara si previzibilitatea. Chiar cu riscul de a-l pierde imi place sa imi surprind lectorul, sa schimb macazul, sa il transport unde nu se asteapta. Este o tehnica predilecta a mea, am folosit-o chiar de la primul roman, Intamplari la marginea lumii (Cartea Romaneasca, 2007), unde un fantasy umoristic se transforma in distopie cinica. Dar la mine trecerile sunt firesti, nu fac rupturi, totul este logic, totul se transforma natural si in crescendo. Ma mira in schimb consideratiile tale despre In urma nu mai e nimic, nu vad cum fuga unui baiat, provocata de multiple traume care il determina sa rupa orice legatura cu familia, lumea, chiar realitatea, poate fi privita ca poveste picaresca (poate doar in termeni cervantesieni). Trecerea inspre Institutie este, cum spuneam, fireasca si Institutia nu este absurda, este, din contra, logica dusa la perfectiune, este mecanismul existential de tocat ideal (sau idealuri). Institutia o poate identifica oricine cu orice isi doreste. Au fost comentatori care au identificat-o deja cu societatea, cu literatura etc., nu conteaza. Institutia este suprarealista, este poate chiar de neconceput, dar nu este absurda, totul este calculat in cele mai mici detalii. In unele traduceri se spune necunoscute sunt caile Domnului, in altele se spune ca sunt incurcate, dar in nici unele nu se spune ca ar fi absurde, doar ca tin de o logica nepamanteana. Logicii acesteia am incercat eu sa ii fac un instantaneu partial.

 

Citisem intr-un interviu mai vechi ca esti interesat de literatura duhovniceasca si mi-am amintit asta in timp ce citeam romanul tau, care este plin de referinte la literatura religioasa. Cum ai descoperit aceasta literatura?

 

Da, sunt interesat de literatura duhovniceasca si de tot ce tine de zona religioasa. Nu sunt multe de spus. Ziceam ca m-am botezat tarziu, parintii mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, in caz ca doream una, asa ca inca din liceu am inceput sa studiez crestinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la inceput timid, apoi tot mai aplicat. A durat cativa ani in care am tot bajbait, apoi au urmat niste crize existentiale destul de dure din care am iesit cu ajutorul unor carticele ale unor duhovnici rusi. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani. Asa ca da, pot sa marturisesc ca Pelerinul rus de care pomeneste Salinger in Franny si Zooey are un impact covarsitor (daca esti deschis, evident). Acolo am inceput.

 

Vorbesti serios, 70-80% din timpul tau il dedici scrisului? Cum faci? Ai un secret? Si restul de 20%? Scrii zilnic?

 

Lucrul acesta se intampla inainte sa am doi copii si chiar si atunci era vorba despre 70-80% din timpul meu liber, nu din timpul meu general. Acum timpul meu liber se concentreaza mai mult in jurul copiilor, iar pentru scris folosesc noptile. Nu, nu scriu zilnic, scriu pe anotimpuri, iarna scriu proza, teatru sau scenarii, primavara poezie, vara nu scriu si toamna scriu eseuri. Respect in schimb o regula autoimpusa, daca am terminat de scris o carte intr-un gen niciodata nu voi continua cu o carte in acelasi gen, daca acum am scris proza, urmatoarea carte va fi de eseu sau de poezie. Am nevoie de asta pentru reimprospatare, pentru a ocoli elegant manierismul

 

 

Adina Dinițoiu, Un roman mistic și inițiatic, http://www.observatorcultural.ro/Un-roman-mistic-si-initiatic*articleID_32537-articles_details.html   în: Observatorul cultural, nr 796/ 30 oct. 2015

Debutat ca poet, Cosmin Perţa (n. 1982) a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întîmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi Cîinele de lemn (2012),Vizita (2013) şi – apărut de curînd – romanul În urmă nu mai e nimic (2015), despre care va fi vorba în rîndurile de faţă. De fapt, trebuie spus că proza pe care o scrie Cosmin Perţa – calificată de autor cînd „poem“, cînd „roman“, cînd „povestire“ – este un tip de text hibrid, cu accente poematice (şi, în volumele anterioare, fantasy şi fantastice), marcat de satira politico-socială, dar şi cu evidente inflexiuni mistic-religioase, o proză situată în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti („Gogol, Cehov, Harms“ (şi Bulgakov, adaug eu) – notează personajul-narator din În urmă nu mai e nimic, dar şi „Buzzati, Cortázar“). Această descendenţă literară – la care se adaugă şi o anumită nostalgie rurală/ inadap tare la spaţiul citadin – îl plasează pe Cosmin Perţa într-o zonă mai aparte a prozei noastre tinere, influenţate, de regulă, de literatura occidentală (mai ales americană) şi orientate către spaţiul citadin.

 

Ce aduce nou acest roman, În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015), este faptul că pune accentul pe experienţa mistic-religioasă, dincolo de satira socială: el înfăţişează – şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, în plan literar, ba dimpotrivă, aş spune – un traseu biografic ascensional, un soi de traversare a lumii şi a tentaţiilor ei, la capătul căreia se află monahismul. Debutat ca un Bildungsroman – declanşat de moartea violentă a bunicului, în pădure (cu capul retezat, ca la Bulgakov) –, romanul consemnează experienţele succesive ale copilăriei şi adolescenţei (mutarea la oraş, problemele de adaptare la şcoală, certurile părinţilor, fuga copilului de acasă), pentru a se opri, la un moment dat, din evenimenţial şi a-şi concentra „energiile“ în două direcţii: pe de o parte, experienţa monahală (copilul fugar ajunge într-o mănăstire, unde e botezat şi face „ascultare“, iar la final cere dezlegare pentru a merge „în pustie“), iar pe de alta, experienţa în aşa-numita Instituţie, un spaţiu de control de-a dreptul kafkian (în Teofil şi Cîinele de lemn exista, de altfel, un alt falanster, numit Şantierul).

 

Romanul mizează, aşadar, nu pe naraţiunea formatoare – aşa cum păruse la început –, ci din nou pe dimensiunea simbolic-satirică, pe de o parte, iar pe de alta, pe dimensiunea mistic-religioasă. Cele două planuri alternante – în scurte secvenţe numerotate (în totul, trei părţi, un „Interludiu“ şi un „Epilog“) – sînt traversate de un laitmotiv, acela al scrisului, al scrierii unui roman: „M-am apucat să scriu un roman, asta deoarece nimeni din Instituţie nu avea voie să scrie jurnal, memorii sau texte mistice, însă oricine putea să scrie un roman. Roman era voie, jurnal, nu, jurnalul şi textele mistice erau subversive. Eu, de fapt, un jurnal epifanic voiam să scriu, dar nu mai riscam, aşa că l-am intitulat simplu: roman. Acoperirea mea era astfel asigurată, nimeni n-avea să se prindă că eu de fapt scriam un jurnal. Scriam la el, flagelîndu- mă. […] Deconspiram Instituţia, asta făceam, lăsam un document în urma mea, un document care putea fi o bază pentru o mişcare serioasă, cu adevărat antiinstituţională“.

 

Cumva, cele două planuri par a comunica, a trece unul în celălalt: secvenţele care consemnează „ascultarea“ în mănăstire, dialogurile cu părintele Sofronie ori cu fratele Pavel, psalmii compuşi de personaj, comentariile în marginea unor texte religioase, toate acestea pot face parte, în definitiv, din acel „jurnal epifanic“ sub acoperire, pomenit mai sus. În orice caz, traseul acesta de iniţiere în viaţa monahală şi ascetică – secondat în permanenţă de vocea conştiinţei rele, numită în text „fata dracului“ (care include şi tentaţia erotică, feminină) – reprezintă, cred, o miză importantă a acestui roman, cu atît mai mult cu cît credinţa, salvarea erau mai importante chiar decît scrisul, înTeofil şi Cîinele de lemn. Cu toate acestea, sentimentul ratării – de care era bîntuit Teofil, scriitorul mediocru – revine şi aici, în forţă, în „Epilogul“ cărţii: „Bineîn ţeles că nu sînt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului – i se adresează, deconspirativ, mamei sale protagonistul –, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu de – spre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă“.

 

Tot spre final, o scenă – clasică, aş zice, şi nelipsită de umor – în care protagonistul se trezeşte într-un pat de spital, imobilizat, în prezenţa părinţilor care-i spun că a făcut o depresie severă, aruncă totul în ambiguitate, sugerîndu- ne că avem de-a face cu halucinaţiile unui bolnav. Prozatorul se complace în a păstra în permanenţă acest văl de ambiguitate, care-i permite nu numai să diversifice registrele stilistice, dar şi să introducă o bună doză de umor şi autoironie (ca în scena evocată mai sus, cu părinţii care pun halucinaţiile fiului lor pe seama faptului că nu a fost botezat la naştere). În orice caz, romanul reuneşte obsesiile scriitoriceşti ale lui Cosmin Perţa: tema morţii şi a ratării, tema scrisului, a credinţei şi a salvării – aici cu o miză mai mare – şi mai riscantă, la nivel literar – pe dimensiunea mistic-religioasă. De altfel, propoziţia care dă ti tlul romanului – „În urmă nu mai e nimic“ – are două tipuri de recurenţe în text, ce corespund celor două planuri: pe de o parte, apare în legătură cu aşa-numita Instituţie, spaţiu kafkian prin excelenţă (de tipul Şantierului din Teofil şi Cîinele de lemn), şi indică, desigur, lipsa de scăpare, imposibilitatea de a evada, captivitatea, controlul; pe de altă parte, aceeaşi propoziţie apare şi în legătură cu traseul spiritual parcurs de personaj către monahism şi asceză (la final, pleacă „în pustie“) şi marchează îndepărtarea treptată de lume, de tentaţiile ei. Textul lui Cosmin Perţa parcurge, practic, mai multe niveluri, de la cel realist (cu debuşee în fantastic, în volumele anterioare, conform afirmaţiei din Teofil şi Cîinele de lemn: „[…] pînă la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică“) la nivelul simbolic (Instituţia) şi, în cele din urmă, la cel mistic-religios. Convertirea ajunge la capăt în ultimul paragraf, în care personajul, detaşat de lume (de evenimentele ei „extraordinare“), alege „banalitatea istovitoare“ a ascezei: „Eram atît de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare“ („Epilog“).

 

În urmă nu mai e nimic vine în continuitatea volumului Teofil şi Cîinele de lemn, din 2012, reluînd, de fapt, personajul: romanul de faţă ne prezintă – ni se spune – prima parte a vieţii lui Teofil, scriitorul ratat din Teofil şi Cîinele de lemn. Aşa cum, aici, „fata dracului“ reprezintă un soi de conştiinţă-raisonneur, în mod similar Cîinele de lemn este un raisonneur pentru Teofil: iar dacă romanul în discuţie este unul pluristratificat – într-un sens ascensional, de iniţiere mistic-religioasă –, pe de altă parte, protagonistul însuşi are de-a face, aşadar, cu un dublu al său (o mauvaise conscience), în traseul lui către monahism. Cosmin Perţa scrie, cum spuneam, un text cu o miză înaltă (care trece dincolo de literatură), dar are precauţia de a păstra totul în spaţiul ambiguităţii specifice literaturii: scenariul iniţiatic propus poate fi, în egală măsură, o halucinaţie a personajului sau „jurnalul epifanic“ pe care el îl scrie în Instituţie (şi pe care aceasta i-l va confisca). Roman postmodern – cu doza de ironie auctorială inclusă, şi nelipsit de umor (vezi mai ales prima parte a cărţii, biografia personajului)–, care-şi dejoacă singur pistele propuse, În urmă nu mai e nimic este cartea cea mai reuşită şi mai complexă, de pînă acum, a prozatorului Cosmin Perţa.

 

http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#axzz3ocEMgZ00 Andreea Tănase, ”Teofil și câinele de lemn” în: Semne bune, 15 oct. 2015  (LD: ATENȚIE! Câine de lemn = Dada (în l. franceză), cf Matei Vișniec, Cabaretul Dada, în: Omul din care a fost extras răul, Ed Cartea Românească, 2014          Vezi și:      http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Teofil şi Câinele de lemn” te năuceşte. Este primul gând pe care îl am când îmi amintesc romanul lui Cosmin Perţa. Este un roman care nu poate fi catalogat, şi al cărui subtitlu este Poem. La început, ai impresia că vei citi un roman science-fiction, despre călătorii în timp; apoi îţi devine clar că este un roman alegoric, în care parcă recunoşti celebrul Canal la care erau trimişi deţinuţii politici la muncă silnică. În Teofil şi Câinele de lemn”, spaţiul pustiit al disperării în care îl cunoaştem pe unul dintre personajele principale, este Şantierul. Continui să citeşti despre întoarcerea în timp a lui Teofil Barbălată, şi cartea prinde un aer de bandă desenată, unde personajul principal capătă puteri de super-erou.

Întâmplările lui Teofil din trecut sunt întrerupte de capitole despre chinul Câinelui de lemn din prezent şi de lupta lui cu fantomele propriilor greşeli. Pe alocuri, începi să crezi că citeşti un roman de groază, în care spectrele nu dau pace muritorilor de rând. Dar nici aici nu te lasă Cosmin Perţa să zăboveşti. Intri pe nesimţite într-o atmosferă de roman fantasy, în care personajele devin dumnezei şi îngeri şi au puterea de a stăpâni focul, aerul, pământul (Conducătorul Oştilor Celeste şi Regele Nisipurilor Mişcătoare). Câinele de lemn, care părea că a reuşit să evadeze din Şantier fără ca măcar să mai încerce acest lucru, ajunge până la urmă în inimaŞantierului, în cel mai de temut loc, din care se aude constant zumzetul sinistru al deţinuţilor forţaţi să fie fericiţi în timp ce sunt schingiuiţi.

Cele două personaje principale, Teofil şi Câinele de lemn, care până acum au avut trasee separate şi cât de poate de diverse, se trezesc împreună în aceeaşi cameră, aşteptându-şi sentinţa. Sau poate rolul în marea scenă a vieţii spirituale la care s-au înhămat fără să şi-o asume conştient. Unul dintre ei revine la viaţa aparent banală pe care o avea înainte, iar celălalt devine îngerul lui păzitor. Împreună, continuă aventura începută separat, întâlnindu-se chiar şi cu diavolul în persoană (un alt personaj alegoric, pe care parcă totuşi îl recunoaştem de la Ştirile ProTv, împreună cu vila lui somptuoasă din Bucureşti).

V-am povestit despre Teofil şi Câinele de lemn ca despre un roman, dar v-am spus că subtitlul este Poem. Ca să vă dau o idee despre cum este organizat volumul, am să vă spun că are 33 de capitole, în proză, dar fiecare dintre ele se termină cu câte un pasaj distinct, scris cu italice, care poate fi citit şi ca poem de sine stătător, şi ca strofă a unui poem alcătuit din toate cele 33 de astfel de pasaje. Ca să completeze tabloul halucinant pe care îl zugrăveşte cartea-poem a lui Cosmin Perţa, din loc în loc cititorul descoperă în paginile cărţii şi ilustraţiile foarte potrivite ale lui Andrei Gamarţ.

Cosmin Perţa s-a născut în 1982 în Vişeul de Sus, şi din 2002 publică des – poezie şi proză. A făcut facultatea la Cluj, unde a şi fost redactorul mai multor publicaţii.
http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#ixzz3qYTKY2P3   Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, Ed Herg Benet, 2012 (a primit premiul pentru cartea de proză a anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori)

Carmen Ardelean, Cum interpretăm fantasticul de interpretare? Teofil și câinele de lemn, Cosmin Perța, http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=2214

http://semnebune.ro/2013/cosmin-perta-vizita/#axzz3jGOUX21R   Cosmin Perța, Vizita,  Editura Herg Benet, 2013
Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea I-a, Notd Literar, iunie 2013

http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9 Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea II-a, Nord Literar, iulie-august 2013 http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1363&Itemid=9

Gheorghe Glodeanu, Orientări în proza fantastică românească, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014

http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/strainul-1845 Străinul de Albert Camus, (fantasticul absurd existențialist)

Felix Nicolau, Fantasticul de interpretare este noul rege, Cronică la cartea Introducere în fantasticul de interpretare, revista Astra, sept 2014 http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf   Vezi, în Ziarul Financiar din 28 iunie 2013 http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fantasticul-renunta-la-regina-si-pastreaza-regele-de-felix-nicolau-11028896

Cătălin Badea Gheracostea, Noutăți: Introducere în fantasticul de interpretare, aprilie 2012 http://www.corpult.ro/News/ViewOne.aspx?NewsItemId=3    Volumul 1 din Introducere în fantasticul de interpretare a lui Cosmin Perţa arată un critic pe cale de maturizare, în stare să acopere cu lectură o bibliotecă cât se poate de reală pentru a o modela sub termenul de fantastic până la ultima consecinţă. Demersul autorului Întâmplărilor la marginea lumii şi al celor Două poveşti, ambele cărţi de o originalitate dincolo de orice dubiu, deşi folosind personaje, secvenţe şi ieşiri din real cunoscute, demersul lui Cosmin Perţa, ziceam, este unul ambiţios. După ce parcurge textele esenţiale teoriei fantasticului (Todorov, Ricoeur, Caillois etc.), el se raportează critic la ele, fără a alege calea comodă a citatului şi a preluării candide a limbajului propus. Perţa vrea şi obţine de-a lungul acestui prim volum teoretic şi critic, prin analize de text lucide şi înşirate într-o ordine aproape cazonă, simultan cu propria construcţie de termen, cazuistica pe care acesta se aplică. Ce ar fi fantasticul de interpretare la Cosmin Perţa, deci? Ar fi facil aici să dăm citatele din chiar volumul anunţat, cu categoriile ce, inevitabil, la rându-i le naşte. Ne permitem o critică înainte de definiţia aleasă, pentru că un catalog de definiţii aparţine fiecărui cititor interesat de o carte ca Introducere…, şi anume vom critica distanţa sesizabilă între fantasticul practicat de Cosmin Perţa şi cel descris şi teoretizat. Este probabil un neajuns al celui care este prea lucid datorită încercării de a citi tot, el pierzându-şi vigoarea în crearea propriei lumi fantastice, permanent aflată sub oglinzile lumilor deja ştiute. De unde autoironia de sfârşit de şcoală, de veac şi de lume, prezentă şi în scrierile teoretice şi în cele ficţionale semnate Cosmin Perţa. Se aşteaptă volumele următoare.       Cătălin Badea-Gheracostea

 

Cătălin Badea Geracostea, Rezumatul tezei de doctorat Fantastica românească după al doilea război mondial, în: Fantastica, nr 9/ 2013,

http://fantastica.ro/fantastica-romaneasca-dupa-al-doilea-razboi-mondial/

 

Codoban Aurel,  https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=38&cad=rja&uact=8&ved=0CEcQFjAHOB5qFQoTCL3hrfHbj8kCFUGgDgodYx8CgA&url=http%3A%2F%2Fwww.comunicare.codoban.ro%2Fssi.pdf&usg=AFQjCNFqtJXbX2ZSbCRr5wXB-WuO9e1e7Q&sig2=lX2yYHamtkNN7dNvvt-STQ

 

 

Andreea Răsuceanu, De la marțienii fraților Strugațki la păienjenișul fabulos al lui Cărtărescu. Cosmin Perța – Introducere în fantasticul de interpretare, http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26735-articles_details.html în: Observator cultural, nr. 616/ martie 2012

 

Maihail Vakulovski

http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1891 Prezentarea cărții lui Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, în: revista electronică Tiuk

 

http://povestisasesti.com/2013/12/01/1-in-asteptarea-craciunului-ce-este-calendarul-de-advent/   Calendarul de advent    În calendarul de Advent al poveștilor săsești, fiecare număr este o nouă zi   În cartea lui C. Perța, fiecare număr de capitol reprezintă o nouă lună din viața eroului cărții

Ce este Adventul?

Adventul este timp de bucurie și liniște, în așteptarea Crăciunului. De Avent se deschid căsuțele târgurilor de Crăciun, iar atmosfera feerică se umple de arome de vin fiert și turte dulci, de glasuri vesele. Probabil că tot din Advent începe și Moș Crăciun să-și pregătească renii și sania, iar poșta lui nu mai face față scrisorilor.

Cuvântul Advent provine din latinul “adventus”, care înseamnă “venire”. Corespondentul său în Biserica Ortodoxă ar fi, numai într-o anumită măsură, perioada postului, deși cele două diferă atât prin durată, cât și prin felul în care sunt celebrate.

Adventul începe în a patra duminică înainte de 25 decembrie, așa că data diferă de la an la an, între 27 noiembrie și 3 decembrie. În fiecare dintre cele patru duminici de Advent se țin slujbe speciale, în pregătirea Crăciunului, iar în mijlocul familiilor este o tradiție aprinderea câte unei lumânări din coronița de Advent.

 

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF

 

Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul său întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

 

O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificata. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilitatii morţii. Imaginstica goticã este relevantã: multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalitaţi; sângele şi timpul, expresii ale efemerului; ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanitaţii; castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

 

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconstientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprima raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei.

 

Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

 

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat , asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţelor supranaturale.

Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr: suntem şi Cain şi Abel.

 

 

Cuvinte cheie: Cosmin Perța, Liviu Drugus, Matei Călinescu, Edgar Alan Poe, F. Dostoievski, N.V. Gogol, Boris Pasternak, Leo Butnaru, Mariana Codruț, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic, Conkan Marius, Vasile Andru, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Grădinaru Camelia, Basarab Nicolescu, Baudrillard, Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia, Lucian Perța, Thierry Magnin, Mihail Sebastian, Paul Cernat, Doina Popescu, Dan Alexe, Tristan Tzara, Matei Vișniec, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Constantin Piștea, Elena Vlădăreanu, Aurel Codoban, Andreea Răsuceanu, Cătălin Badea Gheracostea, Mihaela Ursa, Felix Nicolau, Teofil Părăian, Andreea Tănase, Carmen Ardelean, Adina Dinițoiu, fantasticul de interpretare, adventism, epifanie, hermeneutică, postmodernitate, fantasy, imaginar

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (11)  


 

Motto: ”Dai ce n-ai, ca să primești ceea ce-ți lipsește” (Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, p. 217)

Capitolele 22-26 sunt din exteriorul Lăptăriei și conturează încet-încet destrămarea sextetului, dar și ruperea ultimelor fire care mai țineau în viață supraviețuirea cuplului/ soților cu acte Aurora – Tudor. După moartea amantului Zinei (soțul fără nume al bigotei/ Corinei) și accidentarea Zinei la un picior, tot ea este cea care sugerează întreruperea ”experimentului Moreno” din cadrul Lăptăriei lui Enache, și tot ea va fi aceea care o va ”convoca” pe Aurora la o nouă întâlnire în vestitul local din Capitală. Aceste capitole ”de exterior” sunt mai mult reportaje de la diferite evenimente, interpretate, desigur, pentru uzul cititorilor contemporani, dar sunt evenimente reale/ plauzibile la care au participat eroii cărții. Trăirile acestora și consumarea entuziasmului inițial față de psihodramele Moreno prefigurează deja finalul romanului, unul cu întorsături mai mult sau mai puțin așteptate, dar perfect credibile și asezonate noilor realități românești postdecembriste.

Descrierea participării Aurorei la o grevă a sindicaliștilor/ specialiștilor/ profesorilor din educație este una voit trist-comică, participarea ei – dar și a altora – fiind făcută în silă, fără niciun entuziasm și fără prea mari speranțe de rezolvare.  Ministrul educației a șters-o englezește de la birou, iar  pulimea profesorală a discutat cu un secretar de stat care a promis că va duce plicul cu revendicări chiar la prim ministru. Mimetismul sindical din perioada ceaușistă era încă viu: liderii au dat declarații că lupta lor a fost încununată de succes, iar ceilalți (vreo cinci mii) s-au risipit prin restaurante și pe la casele lor. Partea comică a tristei manifestații de protest era similară cu emisiunea culturală ”despre kitch” (sic!): pe un banner se putea citi mesajul profesorilor către guvernanți (dezarmant de sincer mesaj): ”NOI v-am învățat carte. Rușine! Trebuia să vă lăsăm repetenți”. Mesajul a fost corect interpretat de o profă din Vaslui: ”Adică tot nouă să ne fie rușine. După ce că nu i-am învățat ce trebuia, i-am mai și trecut clasa” (p. 166). ”Scârbită de aiureala sindicală” (p. 168) Aurora face o plimbare cu ”hârbul” ei de mașină prin Bucureștiul cenușiu, la vremea înserării. Bun prilej pentru (re)amintiri din copilărie, dar și un alt bun prilej pentru a marca contrapunctic starea sufletească a Aurorei. Amintirea din copilărie – una verosimil de crudă – are în centrul ei pe Mana, o ”creatură” de cca 13 ani, (cam de-a seamă cu eleva de-a VI-a, Aurora), fugită dintr-un sat de lângă Bârlad, unde concubinul mamei ei o bătea și îi făcea și ”altfel de chestii”. Ajunsă să trăiască prin canalele Bucureștiului ceaușist, Mana a învățat câteva versuri franțuzești și o însoțea pe Aurora în plimbările de-a lungul Dîmboviței. Într-un ajun de Crăciun, Mana agoniza sub un pod. Miliția venită la chemarea Aurorei o retrimite în nordul Moldovei ”într-un așezâmânt de ocrotire” (p. 173).

(Scriu aceste rânduri în noaptea de după crâncenul măcel al tinerilor de la clubul din Capitală din seara zilei de 30 octombrie. Este aproape dimineață, iar Doina Popescu scrie mesaje după mesaje cu informații despre răniți, despre unde se poate dona sânge, despre adresele spitalelor etc. Am mai spus-o, romanul ”Iluzoria vulpe a fericirii” este unul masiv autobiografic. Citind alternativ mesajele scriitoarei/ jurnalistei Doina Popescu pe Facebook în sprijinul victimelor teribilului accident și pasajele cu telefonul dat de Aurora la 13 ani la miliție pentru a salva o ”creatură” umană, pot afirma că timpul nu a trecut aproape deloc pentru autoare: modul de gândire, simțire și acțiune al Aurorei din roman și al autoarei Doina Popescu sunt identice!).

Povestea Manei este mișcător descrisă, dar sugerează, în final, existența unei legături puternice între cele două fetițe: ”Acum, podul Grozăvești …. nu mai are nimic din vechiul pod sub care au curs dragostele noastre atât de patetic invocate” (p. 173). Tot în finalul ”reușitei” manifestații sindicale, Aurora coboară din mașină, în dreptul unui părculeț, să fumeze. Întâmplarea face ca, în fundal, lângă un copac să o zărească pe (lesbi)Ana în toiul unei partide de amor cu o fetișcană. Pământul nu se deschide la cerere, conchide Aurora

Starea de nemulțumire al Aurorei sporește de la capitol la capitol, de la pagină la pagină. Mariajul cu Tudor scârție tot mai tare. Aurora recunoaște că ”Sigur, stătea în puterea mea să îi aprind din nou fitilul interesului…” (p. 175). La rândul său, Tudor este gata-gata să cadă victimă studentei Simona, specialistă în manipularea cererii și prezentarea acesteia ca ofertă. Simona chiar i-a declarat Aurorei că: ”nu a ratat niciun tip care i-a suscitat interesul” (p. 177).

Din toate descrierile pe teme de cereri și oferte de sex din carte (cum este și cea dintre Aurora și Tudor), autoarea parcă ține să-mi confirme ipoteza mea din episodul anterior cum că femeia este ab initio CEREREA – indusă partenerului care o percepe ca pe propria sa cerere, iar bărbatul este OFERTA – pe care el însuși o receptează ca pe propria sa cerere. Paradoxal, dar real în planul percepțiilor, bărbații sunt nu doar purtătorii propriei lor cereri, ci și a aceleia a partenerei, de unde și imperativitatea și imediatitatea sentimentului bărbaților de a declanșa partida de sex, în timp ce inițiatoarea întregului proces apare ca fiind latura pasivă și care acceptă o ofertă venită din exteriorul ei. Toată această teorie (aparent alambicată) este excelent sistematizată de autoare/ Aurora: ”Dai ce n-ai ca să primești ceea ce îți lipsește!” (p. 217). Cei care predau teorie Economică (Economics), Politică (Politics), Etică (Ethics), Marketing, Management, Psihologie, Sociologie, Estetică etc. (toate fiind variațiuni pe aceeași temă a corelației dintre emitent și receptor) pot câștiga mult în propria lor înțelegere, dar și cei care vin să se instruiască – prin apelarea la raporturile de cerere-ofertă sintetizate într-o relație sexuală. Cum am mai amintit, raporturile dintre grupuri, state, organizații suprastatale etc. pot fi bine și corect înțelese dacă se pleacă de la buna cunoaștere a modului cum gândesc, simt și acționează partenerii într-o relație sexuală. Ca bibliografie aș recomanda, desigur, ”Iluzoria vulpe a fericirii” scrisă de jurnalista Doina Popescu.

Așadar, iritarea Aurorei atinge apogeul: ”Nimic nu îmi mai era pe plac” (p. 175). Refugiul cel mai sigur – cititul cărților și ziarelor, dar toate au o limită și un sens final… La rândul său, soțul ei, profesorul universitar Tudor își consuma timpul în același fel, dar comunicarea între ei tot nu apare. Explicația o dă tot Aurora:  în timp cea ea se juca relaxat și transgresiv cu cele două planuri: viața și literatura, amestecându-le și îmbogățindu-le conform principiului de paradă al Aurorei: ”viața întrece imaginația, deci arta este un joc secund” (p. 178), deși în sinea ei Aurora era convinsă că ”arta nu e decât cealaltă formă a vieții, care coexistă dintotdeauna cu realitatea; un fel de univers paralel, fără de care realitatea ar șchiopăta mult mai rău” (p. 178-179). Tudor – cel ce se specializase în Comunicare publică, le separă total și definitiva: una-i una, alta-i alta (culmea ridicolului și a rigidității). Evident, sunt de partea Aurorei, a stilului jucăuș și relaxat de comunicare cu ceilalți (înseosebi cu studenții) și de comunicare a artei cu realitatea. Compensând răceala căminului conjugal, Tudor o încurajează pe studenta sa Simona care, oricum era decisă să atace, sugerând chiar un fel de ”menage a trois”, respectiv o prietenie inițială cu Aurora, pentru ca apoi să aibă cale liberă către Tudor. În disperare de soluții/ mijloace pentru refacerea căldurii conjugale, Aurora este salvată, aproape firesc pentru modul ei de gândire, de artă! Cum? Incredibil de simplu: la ieșirea din lift, pe palier, dintr-un apartament învecinat răsuna O sole mio într-o celebră interpretare (Beniamino Gigli), fapt care i-a amintit Aurorei de copilărie și tinerețe, de vremuri fericite, energizând-o și potențându-i elanurile vitale. Consecința? Iat-o: ”Limpede, destinsă, împăcată în sfârșit cu mine, am intrat în casă. În spatele ușii mă aștepta un Tudor fără țepi: neted, fierbinte, tandru, cu ochii umeziți de lacrimi. Ne-am îmbrățișat prelung, ne-am iubit și ne-am mângâiat mult, în tăcere. Dimineața însă ”efectul Beniamino” dispăruse și ne-am trezit din nou doi străini” (p. 180).

Așadar, putem considera că Tudor este cel puțin semidispărut din viața Aurorei. Urmează dispariția (într-o avalanșă, la ski, a) soțului Corinei, amantul fără nume al Zinei. Zina însăși și-a fracturat un picior, ceea ce a impus o pauză serioasă de Moreno/ Lăptărie. Prilej, totodată, de mai mare tensiune între Aurora și Tudor care apăreau ca fiind iremediabil nelegați de nimic: ”Diferențele dintre noi nu se măsurau în ani și nici măcar în cărțile citite, ci în visurile visate, în adevărurile trăite, dar mai ales în cele imaginate” (p. 187). Într-adevăr (sic!), adevărul cel mai important pentru noi nu este cel realmente trăit, ci cel imaginat! Cu alte cuvinte, adevărul este ceea ce ni se pare (vezi Motto 1 și 2 din episodul trecut). De aici și puterea credinței/ credințelor/ convingerilor/ religiilor/ ideologiilor/ dogmelor etc. Este reconfortant să găsesc o linie comună de gândire cu autoarea acestui interesant roman. (Mulți așteaptă ca romanele să fie plăcute; eu aștept ca romanele să fie interesante. Întâmplător așa a gândi și Comitetul Nobel pentru literatură în cazul laureatei Svetlana Alexievici.).

Următoarea întâlnire la Lăptărie a fost convocată de Iulia. A lipsit Cristian (fapt pozitiv pentru Aurora după întâlnirea trecută unde atenția bărbatului a fost acordată majoritar bigotei Corina, ignorând semnalele afectuoase ale Aurorei). Deci, încă unul (bărbat) șters de pe listă… Iulia a dat tonul întâlnirii printr-o reflecție personală: ”Fără să bag de seamă, alunecam tot mai mult în afara realității. Glisarea asta semăna cu un plonjon într-un abis” (p. 191). Iulia și-ai făcut autoanaliza vieții și a conchis: ”Mi-am dat seama că majoritatea oamenilor, de bunăvoie, se leagă de catargul rațiunii, ca Ulise, nu cumva să alunece în tulburările fanteziei, pe când eu… eu voiam exact viceversa”. (p. 193). ”Adevărul e, … că nu mai știam cum să-i dau rutinei un sens” (p. 194). Destăinuirile Iuliei au căpătat nuanțe comice: soțul ei, observând oarece schimbări în comportamentul ei a dus-o la un psihiatru care, firesc, i-a dat o groază de rețete. Bănuitoare, Iulia a consultat mai mullți psihiatri, ocazie cu care a realizat câte steroptipii și banalități generalizate este în comportamentul acestora. Umorul Iuliei merită notat: una dintre întrebările ”specialiștilor” era: ”ați căzut vreodată în cap”?, la care Iulia a gândit nerostit: ”Eu nu, dar dumneavoastră?” (p. 196) pentru ca apoi să gândească (tot nerostit): ”vă atrag atenția că sunt doar depresivă, nu oligofrenă” (p. 196). Concluzia Iuliei a fost că problema era la psihiatri, nu la ea, anunțând cvintetul că este deja studentă la Psihologie. Totuși, diagnosticul corect (tot nerostit!) a fost pus de Iulia: ”toate suferințele pe care și le exhiba (nu fără oarecare voluptate) sunt mai mult închipuite… odată zgândărâte, ele se autodezvoltă, într-adevăr, dar numai fiincă și le alimentează continuu, ca în parabola aceea indiană despre binele și răul care se luptă toată viața între ele pentru supremația în om, pentru ca, în cele din urmă, să învingă cel care-i hrănit mai bine” (pp. 198 -199). Continuarea discuției este, pentru mine cel puțin, foarte interesantă (ca de altfel întreg dialogul mental al Aurorei cu Iulia) și las cititorii să se deletcteze cu cele câteva pagini de text, deopotrivă foarte plăcute și interesante. După consumarea momentului confesiv, Ana mai face o încercare, ratată, de a o invita pe Aurora la o partidă de amor. Confesiunea Iuliei și invitația Anei – iată două subparticole care alcătuiesc larga paletă a ceea ce, superficial, denumim ”specificul feminin” (nu și feminitatea, desigur).

Capitolul 28 (antepenultimul) este o reușită radiografie sociologică a unui fenomen despre care se amintește destul de rar, dar care este unul consistent și încă în desfășurare pentru a putea fi analizat în esențele și consecințele sale: migrarea inversă, de la oraș la sat. Aurora/ autoarea a experimentat și ea fenomenul mutându-se la o colegă care avea o vilă în Mogoșoaia, cu cohorta de surprize neplăcute aferente: mirosurile de la animale erau mai puternice decât mirosul florilor, iar nelipsitele manele asurzeau mai tare ca boxele de la Lăptărie. Oful povestitoarei este de înțeles devreme ce a produs un pleonasm (voit, cred) care a încheiat descrierea unor ”clădiri” în formă de navă: ”monstruozitate chicioasă” (p. 208). Drept pentru care, migrarea inversă a fost rapid inversată și Aurora revine în București, cu gândul că poate Geneva ar fi un loc care să merite efortul de a avea o viață tihnită și fericită…

Ca în romanele polițiste, după ce – nu de foarte multe ori – Aurora a invocat un prim bărbat de care se îndrăgostise la junețe (ea având 20 de ani, fiind virgină, curioasă și doritoare de normnalitate), vorbind despre ”bărbatul cu napalmul” (un fel de trimitere aluzivă la dragostea ardentă a tinereții), fără a-i da numele, iată că, spre final, misterele dispar unele câte unele, la fel cum au dispărut cam toți bărbații din viața Aurorei. Din nou, consider descrierile din acest capitol demne de a fi citite rând cu rând, așa încât nu voi insista. Voi preciza, și eu, că ”bărbatul cu napalmul” se numea Călin, fusese la dezalcolizare, dar și la pușcărie (pentru tentativă de fugă din țară). Relația lor a fost pe cât de scurtă pe atât de generatoare de un rapid măritiș cu un domn Sever Georgescu, de care s-a despărțit nu peste mult timp. Așadar, până la despărțirea de  profesorul universitar Tudor, Aurora s-a mai despărțit de Călin (care dorea să fie profesor universitar) și de Sever, care era purtătorul unor ”aforisme răsuflate și convingeri pe cât de ridicole, pe atât de ferme” (p. 214). După divorțul de Sever, a murit și Călin (de ciroză), pentru ca divorțul de Tudor să nu mai aibă loc deoarece și acesta a murit (accident de mașină, împreună cu studenta Simona).

Circular, romanul se încheie cu un capitol (31) dedicat ultimei întâlniri a sextetului, întâlnire care ar fi trebuit, de dracul circularității, să aibă loc, evident, la Lăptărie. Toate începuturile au un sfîrșit: nu doar romanele (literatura), ci și viața sextetului constituit, întâmplător (?), în Istanbul la biserica Sfânta Sofia Înțelepciunea Divină (un segment din viața oamenilor). Literatură și viață, îngemănate fiind, au finalități similare: sunt născute pentru a muri (secvențial și succesiv). Uneori, finalurile (de roman, de exemplu) devoalează și finalitățile autorului sau ale personajelor construite de acesta. În cazul de față, autoarea/ povestitoarea/ Aurora sintetizează oarecum experiența sextetului pe parcursul derulării experimentului Moreno: timpul petrecut împreună a fost sub semnul sincerității, al superficialității sau al generozității? După o scurtă ezitare (cochetărie feminină?) Aurora decide că generozitatea a fost numitorul comun al acelor întâlniri cu tente amoroase, filosofice, sociologice, psihologice sau chiar… economice, etice și politice! Dar să nu ne grăbim! Până la deznodământ mai există dezvăluiri de făcut. În primul rând, ultima rundă a experimentului – întâlnirea dintre Zina și Aurora – nu a mai avut loc la Lăptărie, ci altundeva, într-un local oarecare din București. Doar amintirile Lăptăriei mai erau prezente la acea întâlnire, una concluzivă și tocmai de aceea foarte restrânsă. După cum am mai arătat, toți bărbații din carte au dispărut, într-un fel sau în altul, rămânând în mintea Aurorei doar Cristian, cel care nu a răspuns pozitiv avansurilor Aurorei.  Miezul întâlnirei era o ultimă refulare: cea a Zinei, care a simțit nevoia să-și descarce sacul cu amintiri, îndeosebi cele legate de accidentul în care pierise și soțul bigotei, amantul ei. În timpul povestirii accidentului de către Zina, Aurora face o conexiune nebunească între discuția dintre Cristian și Corina la Lăptărie, în seara în care piciorul ei se sudase de al lui Cristian. Cuvintele disparate reținute de ea căpătau acum sensuri noi care se concentrau pe o singură idee: Cristian și Corina puseseră la cale asasinarea soțului Corinei și, implicit, a Zinei. Mobilul potențial al crimei: banii! Probabil Corina avusese un mariaj cu Cristian, Corina i-ar fi finanțat afacerile, dar partajul nu a mulțumit-o. Deci, răzbunare! Desigur, toate astea se derulau în mintea (suspicioasă) a Aurorei. Dar suspiciunea nu putea continua indefinit. Brusc, în mintea Aurorei apare însuși Moreno care îi șoptește: ”Fii liniștită, doar douăzeci la sută dintre crime își aflăîn cele din urmă autorii, și asta se întâmplă aici, în America. În România, rata trebuie să fie mult mai mică. Nu trebuie să te simți obligată într-un fel, trebuie doar să înțelegi și să accepți” (p. 228-229).  Imaginația bogată a Aurorei a mai continuat și cu alte scenete, la fel de …. plauzibile. În fond, nu doar Zina trebuia să se refuleze, ci și Aurora! În final, cele două se despart cu promisiunea unei posibile viitoare vizite în duet, la Înțelepciunea Divină. Fără bărbați și fără celelalte componente ale fostului sextet de la Lăptărie!

Finalul este unul de film hollywoodian: un taxi o preia pe Zina cu baston cu tot, iar imaginația Aurorei ia din nou viteză: i se pare că taxiul e invadat de o apă verzuie, tot mai murdară și mai mâloasă, fapt care a dus-o la gândul că totul s-a încheiat, nici o altă întâlnire nu va mai fi… Rămasă doar cu gândurile ei, abia observă că un individ grizonat, într=o mașină neagră, îi făcea avansuri licențioase…  Cu gândul la Moreno, Aurora iese din București și se oprește abia la marginea unui lan de porumb. A oprit, a plâns, s-a răcorit, a schimbat vorbe banale cu o mogâldeață de femeie, și a gândit: ”Oricum aș lua-o, în orice direcție aș sucui-o, concluzia era una și aceeași: timpul pe care l-am încheiat se va comprima în memoria mea la dimensiunea unei clipe – o clipă a adevărului, a continuității și, de ce nu, a generozității. Da…. A generozității. Ori, poate, a superficialității. Da, sigur, a superficialității. Și totuși, a generozității.” (p. 237).

Și, vorba cântecului, sfârșitul nu-i aici! Autoarea a mai plasat un Epilog, unul care aduce în ochii cititorilor evoluția fostului sextet după alți trei ani.

Aurora – nou numită directoare de școală. I-a îngropat pe Tudor și Simona, morți într-un accident rutier. Și-a propus să reînnoade întâlnirile sextetului de la Lăptărie. Cu această ocazie a aflat că:

  • Ana era plecată în Elveția;
  • Radu era plecat la Havana, cu conferințe despre tranziție, urmând să plece, apoi, în Chile;
  • Zina a ajuns șefa Biroului presă a președintelui României; n-a putut da acceptul.
  • Cristain (cf Zina) nu mai dorea reântâlnirea cu grupul, fiind cercetat penal pentru evaziune fiscală; s-a împăcat cu Corina;
  • Iulia a terminat psihologia și se pregătea de masterat și doctorat; ideea de a se revedea la Lăptărie nu a fost acceptată (la o cafenea, mai bine). În plus, Iulia a invitat-o pe Aurora să meargă împreună, din nou, la Istanbul, invitație acceptată.

Acum, într-adevăr cercul s-a închis, simetria este deplină: la la Istambul la Istambul, via București…

Și un ultim amănunt: cartea a fost terminată la 6 noiembrie 2013, a apărut în 2014 iar eu am terminat această pseudorecenzie pe data de 1 noiembrie 2015.

Am convingerea că oricine va citi acest jurnal romanțat derulat pe parcursul a 11 ani (coincidența – oare? – face ca pseudorecenzia mea să conțină exact 11 episoade) va fi tentat să reia lectura. De ce? De plăcere, cred eu.

Sfârșit

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

Recenzii ale cărții se găsesc la următoarele adrese: (mulțumesc Doinei Popescu pentru amabilitatea de a mi le pune la dispoziție)

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520
http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/
Din pacate, Omul care aduce cartea a fost inregistrat cam de la jumatate pana la final, fiindca ProTv a schimbat data si ora difuzarii rubricii fara sa anunte:
https://www.youtube.com/watch?v=2rgds-Vkn2U

Un interviu marca Alexandru Petria:
http://www.rasunetul.ro/doina-popescu-depresia-e-boala-firilor-mandre

Doina Popescu – Iluzoria vulpe a fericirii

“Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu este o scriere filozofică, psihologică, profund introspectivă, care pune faţă în faţă “şase personaje în căutarea… timpului pierdut”: Aurora (naratorul), Ana, Iulia, Zina, Radu şi Cristian. Aceştia alcătuiesc un grup de psihodramă după modelul institui…

semnebune.ro

Primele 10 episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-9/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-10/

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (10)


 

 

Motto 1: „Adevărul istoric nu este ceea ce s-a întâmplat: este ceea ce noi gândim că s-a întâmplat.”(Borges)

Motto 2: ”Adevărul e ceea ce ni se pare” (rector al unei universități din Spania)

Motto 3: ”Adevărul e că nu e” (vorbă din popor)

Motto 4: ”Literatura nu este interesată de adevăr, ci de verosimil”  (apud Liviu Antonesei)

Motto 5: ”E veșnică pe lume doar schimbarea”/ ”Nought may endure but Mutability” (Percy Bysshe Shelley)

 

Tehnica sandwich-ului” – aceasta ar putea fi o caracterizare a modului cum și-a organizat autoarea povestea care constituie substanța cărții: două-trei capitole din interiorul Lăptăriei sunt urmate de unul-două (sau mai multe) din exteriorul acesteia, sau de unul care combină interiorul cu exteriorul, pentru ca trecerea, din nou, la interior să se facă abia după două-trei capitole de exterior ș.a.m.d.

Într-un capitol ”de exterior” (cap. 17) autoarea face filosofia timpului, mai exact subliniază cât de apăsătoare poate fi trecerea timpului atunci când timpul însuși îți permite să-l conștientizezi, să-l caracterizezi, să-l înțelegi și să-l suporți. O vară fierbinte (la propriu!) – cum a fost cea descrisă în acest capitol – te obligă să-ți dorești accelerarea trecerii (ano)timpului și ajungerea la mult doritele temperaturi normale. Ce poate ocupa timpul vacanței de vară al unei profesoare de geografie (Aurora) în lipsa unor costisitoare excursii, a unei vieți de familie împlinite și a prietenilor care să suplinească lipsa de sens a existenței sale temporale?  Doar cititul ziarelor și cărților, privitul la televizor și, desigur suportarea ciuntitei vieți de familie (mai bine spus, a  resturile acesteia). Aurora cea ”aproape măritată” (p.124) își devoalează ceva mai concret statutul marital, tangențial amintit în capitolul anterior. Tudor, soțul din acte, conta tot mai puțin în ecuația existenței Aurorei. Mai mult plecat fiind, (consumând majoritatea timpului cu un doctorat în Relații Publice), Tudor făcea ca timpul petrecut de Aurora cu el să fie cvasiidentic cu cel petrecut fără el. Cărțile, ziarele și emisiunile tv semănau și ele tot mai mult între ele – toate contopite și zdrobite într-o zonă a nimicurilor, fleacurilor, mimărilor, falsurilor și afirmării irepresive a incompetențelor celor care le produceau. Cuvântul care sintetizează toate aceste mimetisme nereușite este sugerat autoarei/ Aurorei chiar de o emisiune tv despre kitsch, cu titlul grafiat greșit ”Despre kitch”(în loc de ”Despre kitsch”). Ce poate fi mai dezarmant/ deprimant/ dezonorant decât o emisiune pe teme de cultură (sub)minată la greu de incultură? Scrie autoarea: ”culmea kitsch-ului .. n-ar pute fi decât ”kitch-ul” ” (p. 133). Lucrurile încep să prindă contururi cauzale, explicative pentru încercarea celor șase de a se asocia benevol în speranța atenuării multiplelor frustări care veneau înspre ei de peste tot: din viața publică/ politică postdecembristă fanariotă, din familii prost croite (toate cele trei femei din sextet sufereau de neîmpliniri familiale/ sexuale de varii ordine de mărime și intensitate), din mizerii jurnaliere oferite en gros pe post de viață culturală, din viața urbană tot mai cenușie și mai urât mirositoare etc. Și atunci, cum să nu devină psihologia și psihiatria specialități academice tot mai căutate în România care tocmai trecuse de la capitalismul de stat (numit socialism) la socialismul privat (numit capitalism)?

Cum despre gusturi în artă se poate discuta mult, este evident că portretizarea (fie aceasta și artistică) a mizericordiilor mundane valahe poate plăcea sau nu cititorilor. Redau aici o opinie cu caracter general formulată de un anonim pe blogul său numit fals modest ”unomcuunblog”, opinie oferită ca explicație a faptului că nu mai suportă să citească literatură română contemporană: ”m-am săturat de stilul ăsta realist, cenușiu și rece. E un stil care nu transmite nimic, ci pur și simplu te pune în fața unei realități mizerabile pe care oricum o experimentăm pe pielea noastră, zi de zi”. Dacă omul cu blogul ar fi fost în Comitetul Nobel pentru Literatură, și votul său ar fi fost decisiv în alegerea Svetlanei Alexievici drept Laureat pe acest an, evident că Nobelul ar fi mers în altă parte… De altfel, Doina Popescu pare a se încadra într-un curent al literaturii (îndeosebi feminine) reprezentat de Sanda Movilă, cea ”obsedată de situații limită, de cazuri deviante, de laturile coșmarești ale realității”.

 

După cum spuneam, acest capitol (17) de exterior, este urmat de alte patru capitole de interior (18, 19, 20 și 21), după care vor veni cinci de exterior (22, 23, 24, 25 și 26) apoi iar unul de  interior (27) garnist, ulterior cu trei capitole de amintiri (28, 29, 30), pentru ca finalul cărții (cap. 31) să fie dedicat integral Lăptăriei, mai exact dialogurilor și reamintirilor care erau derulate acolo de membri ai sextetului.

Așadar, voi dedica spațiul acestui episod poveștilor lăptărești din câteva capitole, relatări care l-au vizat cu osebire pe Cristian – afaceristul bucureștean, cel aflat în plină competiție amoroasă cu Radu – teoreticianul afacerilor venit special pentru întâlnirea cu sextetul/ Iulia tocmai de la Iași. Chipul lui Cristian  producea o neplăcere estetică, dar sufletul său… ”Ascultându-l câteva minute, simțeai cum o lumină începe să iradieze dinlăuntrul lui și să se răspândească în jur, proaspătă și caldă.” (p. 135). Cristian rămăsese și el singur, după eșecul mariajului cu Corina.  Capitolul 19 este dedicat monologului lui Cristian despre fosta sa soție, Corina, dar ascultătoarea – Aurora – simte că era pe punctul de a se îndrăgosti de el: ”Impulsuri obscure mă străbăteau cu fiori lungi de plăceri care închid în ele capcane….De data asta eram hotărâtă să nu pierd nimic, pentru că, vorba Anei, pe lângă mine se furișa chiar atunci vicleana  vulpe a fericirii. Dacă aș fi întins mâna aș fi apucat-o de coadă. Simțeam un avânt nebunesc.” (p. 144).

După ce în capitolele anterioare atenția a fost fixată eminamente pe femei (Aurora, Iulia, Zina, Ana) începând cu capitolul 18 sunt aduși în prim plan și bărbații (mai exact, bărbatul Cristian), pentru ca apoi femeile să-și reia poziția de personaje importante, evident tot în preajma femeilor și în intimă conjuncție cu acestea. După cum vom vedea – exact ca în viața cuplurilor, unde în marea majoritate a cazurilor bărbații ”pleacă” primii la cele veșnice, tot astfel, rând pe rînd, personajele masculine din roman dispar primele sau apar doar în memoria afectivă a povestitoarei/ povestitoarelor. Evident, dispariția (prematură a) bărbaților lăsă loc larg solitudinilor feminine (aparente sau nu). În ultimă instanță, romanul Iluzoria vulpe a fericirii este (și) despre viața solitară a autoarei/ povestitoarei/ Aurorei, cartea fiind una de semificțiune, un fel de jurnal personal în care poveștile celorlalți au doar rostul să contureze mai bine povestea (viețții) autoarei. Să vedem, în continuare, cum gestionează autoarea procesul lent, dar sigur, de dispariție a bărbaților.

Voit sau nu, după  ce Ionuț – cel din variantele inițiale ale romanului – a fost înlocuit cu lesbiAna, prezențele masculine ale romanului (cele două rămase) se reduc, în fapt, la una singură, Radu fiind o prezență mai mult simbolică, jucând rolul îndrăgostitului naiv de preafrumoasa profesionistă, Iulia. Chiar Aurora îl invocă pe post de substanță de contrast (contrapunct) pentru a-l evidenția și mai bine pe Cristian. Persoanele masculine prezente doar în memoriile Aurorei (Călin – ”bărbatul cu napalmul” de care se îndrăgostise mai demult Aurora – aș zice ”a la Radu” -, și Tudor, soțul oficial al Aurorei) accentuează, în realitate, lipsa acută a masculilor adevărați de pe piața bucureșteană a cererii și ofertei de bărbați din acei ani. Un alt bărbat (amantul Zinei, soțul Corinei) este rapid scos din discuție (moare într-o avalanșă de zăpadă) și nici măcar nu are un nume (fiind amintit ca ”soțul bigotei” sau ”soțul Corinei”, ceva în tonul ironic în care este amintit, uneori, președintele Klaus Iohannis, de către ziariști ca ”soțul primei doamne a țării”).  Parafrazând o străveche butadă (”Cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei”), Doina Popescu oferă importanța meritată celor patru bărbați (vii și prezenți fizic) din povestire, care, prin înlocuirea lui Ionuț, au rămas trei: Cristian și Radu. De fapt, doar Cristian… Această reducere a bărbaților la unul singur (și nici acela al povestitoarei) pornește, cred, dintr-o atitudine  (ușor) disprețuitoare față de bărbați, majoritatea dintre ei necunoscători ai abisurilor psihice feminine. Unii sunt fie prea dedicați serviciilor/ joburilor lor: bogatul soț al Iuliei (fără nume), Tudor – soț doar în acte, Cristian – dedicat afacerilor, Radu – dedicat studiilor teoretice și pradă ușoară a unei singure femei), fie sunt neinteresanți (soțul Iuliei, soțul Corinei), fie… intangibili (Călin – bărbatul cu napalmul). Nu întâmplător, lesbiAna o curtează pe Aurora, universul feminin fiind, pentru Ana, mai interesant decât cel al bărbaților. Lipsa bărbaților adevărați/ adecvați/ doriți într-o lume tot mai populată și chiar dominată de femei explică destul de clar sentimentul – atotprezent în carte -,  acela de iluzorie vulpe a fericirii, sentiment preponderent feminin. Spun asta fără vreo urmă de discriminare, ci pur și simplu pentru faptul că n-am prea auzit bărbați care să se plângă (sau să scrie) pe tema nefericirii lor. Deși fericirea este un deziderat/ ideal/ scop profund  (și general) uman, am aproape convingerea că preocuparea cea mai vizibilă și mai insistentă pentru obținerea fericirii (teoretic și practic) este una preponderent feminină. Poate și pentru că nefericirea le-a însoțit prea mult timp în decursul istoriei.

Discuția despre fericire/ bucurie/ plăcere/ satisfacție/ mulțumire/ împlinire ar putea fi mult lărgită și lungită, considerentele culturale, istorice, economice, etice etc. fiind posibile grile de evaluare asupra afirmațiilor mele de mai sus. Specialist fiind (eu) în divagații, amintesc aici, en passant, modul cum predam economie (politică) la Chișinău (aug. 1990 – dec. 1995). Numesc acest mod  hedonist de predare omenos, adică unul care pleacă de la cunoașterea omului (indiferent de gen) și se termină cu soluții posibile pentru ”umanizarea”/ omenirea/ fericirea acestuia. După multe secole în care s-a tot vorbit despre umanism, iluminism, progres uman, progres social, progresism, progresivism etc., după ce s-au scris tratate (prea) voluminoase de filosofie/ hedonism, morală, etică, estetică, psihologie, sociologie, leadership, management sau entrepreneurship care trasau căile (sigure!?) spre succes/ fericire/ împlinire (sau, dimpotrivă, decretau că doar divinitatea mai poate ajuta omul să se ridice) am considerat, prin anii 70 și 80 ai secolului 20, că este suficient să definim/ descriem/ cunoaștem omul prin trei dimensiuni ale existenței sale conștiente: scop, mijloace, adecvare scop-mijloace. Acest model triadic este nu doar foarte simplu (pentru început), dar și fundamental pentru orice demers ce vizează cunoașterea omului. Să nu uităm că trăim într-un spațiu tridimensional, cifra trei fiind definitorie pentru tot ce ține de om(enesc) și de acțiunea umană (continuumul gândire-simțire-acțiune). Modelul treimic cristic este, și el!, bazat pe acest model existențial tri(u)nitar conform căruia se derulează întreaga existență umană (introducerea omului muritor în Sfânta Treime – asta da idee demnă de apreciat!). Revin la ideea modului omenos în care am considerat că trebuie predată teoria economică (care nu poate nicicum fi separată de teoria politică, etică, estetică, managerială etc.). Desigur, a trebuit să ignor celebrul citat idealist kantian care afirmă că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc, deoarece concepția mea sublinia din start faptul că principalul (uneori chiar singurul) mijloc pentru om de a-și atinge scopurile propuse este chiar el însuși, persoana care conștientizează nevoi concrete și formulează ca scopuri împlinirea acelor nevoi, imaginând și creând/ colectând/ consumând mijloace apte să ducă la scop. În plan economic (așa cum este încă înțeleasă acestă dimensiune a existenței umane) totalitatea scopurilor se numește, generic, CERERE (de mijloace), iar totalitatea mijloacelor se numește, tot generic, OFERTĂ (pentru atingerea unor scopuri, conform principiului ”do ut des” – ”îți dau ca să-mi dai”). După cum spunea Paul Samuelson, primul economist laureat Nobel pentru economie, ”și un papagal ar putea să predea economie rostind mereu cuvintele cheie: cerere și ofertă”. La fel spun și eu: oricine (inclusiv și papagalii din varii ”științe”, academii și alte confrerii feudale) poate preda orice disciplină despre om pronunțând cuvintele: scop și mijloc (dar, îndeosebi, adecvarea scop-mijloc). La fel cum oamenii sunt mijloace pentru alți oameni (inclusiv pentru ei înșiși), tot astfel oamenii sunt oferte pentru oameni (inclusiv pentru ei înșiși). Afirmația că omul este mijloc va scandaliza pe kantieni (I. Kant a ”decretat” că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc) dar eu nu mă refer doar la instrumentalizarea și reificarea oamenilor (de altfel aspecte inevitabile în raporturile interumane), ci, în primul rând, la faptul că omul trebuie să se pună pe sine cap de listă în enumerarea mijloacelor apte să-i satisfacă o dorință, o cerere, o nevoie, un scop. Printre nevoile/ scopurile/ cererile fundamentale ale oamenilor (adică ale bărbaților și ale femeilor) se află și nevoile (lor) sexuale: ambii (într-o societate civilizată, echilibrată, democratică, prosperă) reprezintă și cerere și ofertă, adică sunt (atât bărbații cât și femeile) și scopuri și mijloace, dar asta într-un mod atât de firesc încât cererea și oferta nu apar în decor, ca la piață. Totuși, în societățile mai puțin evoluate, mai puțin educate și echilibrate apare un fel de diviziune sexuală a muncii: femeile apar ca fiind campioanele cererii, iar bărbații ca fiind campionii ofertei. O cerere (feminină, în acest ultim caz) în exces va genera insatisfacții, nefericire, în timp ce o supraofertă de masculinitate va genera nefericire în tabăra bărbaților. Desigur, idealul este apariția echilibrului între cerere și ofertă, moment în care se stabilește prețul de echilibru și …toată lumea este mulțumită și fericită (omorând, din start, iluzoria vulpe a fericirii…). Desigur, echilibrul – atât cât poate fi acesta estimat de către actorii care îl determină și îl evaluează – durează doar secunde, ore, zile, iluzoria vulpe a fericirii (de rand mai înalt) ivindu-se inevitabil și atrăgându-ne spre noi orizonturi. ”E veșnică pe lume doar schimbarea” (Percy Bysshe Shelley).

Dar, indiferent de nivelurile de rafinament cultural, de cutume civilizaționale și de impulsiuni biologice mai mult sau mai puțin manifeste, cred că peste tot în lume (și întotdeauna) a existat un specific feminin (ispita, ca formă concretă a cererii) și un rol mai bine definit al femeii în arhitectura socială (fie acesta favorabil/ avantajos sau nu femeilor, în ansamblul lor). Și tot din specificul cererii feminine face parte și arta femeii de a transfera cererea de partea bărbatului, deși inițiativa aparține, aproape în exclusivitate, femeii: bărbații fac propuneri, oferte concretizate în atenții materiale sau spirituale, ca urmare a unor semnale primite, și tot bărbații CER femeile în căsătorie (mai recent, asta se face în public, la TV sau pe o scenă de teatru…). Cu alte cuvinte, marketingul (feminin) este arta femeilor de a induce o cerere sub formă de ofertă, iar managementul (masculin) este încercarea bărbaților de a masca acest lucru.

Statistic și structural vorbind, România are o populație feminină majoritară fapt care nu o avantajează – îndeosebi în cazul în care granițele ar (mai) fi închise –, de unde și opinia pe care am exprimat-o, la începutul acestei ample divagări, cum că fericirea este o preocupare mai mult feminină la noi, (”Iluzoria vulpe a fericirii” este scrisă de o autoare/ femeie, despre femei și nu doar pentru femei). Pentru lesbiAna durerea/ nefericirea produce… tărie/ întărire, iar durerea ei este generată de dorul sufocant de o fericire care nu mai vine (am parafrazat celebrul citat de la pagina 60, preluat de editor și plasat pe coperta patra a cărții). Traducând în termenii economico-politico-etici pe care tocmai i-am descris mai sus, nefericirea Anei vine, simplu și uman, dintr-o cerere pentru care nu s-a găsit și oferta corespunzătoare. Avansurile Anei către Aurora au rămas în aer, la fel ca avansurile lui Radu către Iulia, generând o piață distorsionată/ dezechilibrată, cu o concurență imperfectă și cu puține șanse de echilibrare în cadrul sextetului. Noroc că mai există și ”relațiile externe” de natură să atenueze insatisfacțiile produse de nepotrivirile din plan intern. Aceste considerații sunt deopotrivă valabile pentru familiile mononucleare (soț-soție),  pentru grupuri (sextetul lăptăresc, de ex.) dar și pentru state sau comunități de state. Evident, lucrurile se opresc (deocamdată) la nivel global unde piața mondială este supapa de scăpare de ultimă instanță pentru toate categoriile de actori economici/ politici/ etici etc. de rang inferior (unional sau statal). Cu aceste sugestii de lectură în minte, cititorul va putea folosi cartea Doinei Popescu nu doar ca pe un roman de divertisment (îndeosebi pentru sadicii care se bucură de nefericirile altora), ci și pentru cei care doresc să-și verifice înțelegerea cunoștințelor/ informațiilor/ teoriilor economice, politice, sociologice, etice etc. la diverse niveluri de agregare umană, dar topite frumos într-un text literar.

Literatura română postdecembristă cred că poate fi caracterizată și prin intrarea în rândul scriitorilor/ scriitoarelor a unui ”batalion de femei” în continuă creștere și afirmare cantitativă și calitativă. Doina Popescu face parte din acest nou val care se va impune și mai mult, mizând pe o ”subtilă cochetărie cu știința” psihologică. Presupun că, în lipsa schimbării de regim politic din 1989, autoarea ar fi practicat, în continuare, logopedia la o școală cu program special. Cunoscând dorința sa de reală liberă exprimare, intrarea în nomenklatura de partid era puțin probabilă. Sub acest aspect, afirmația autoarei că romanul său este despre libertatea de expresie de după 1989, capătă (mai mult) sens. (Paranteză: Am convingerea că, în ce mă privește, în lipsa schimbării survenite în 1989 aș fi și acum doar un asistent universitar – fără doctoratul lipsă, blocat în anul de grație orwelliană 1984 – la disciplina Economie sanitară de la IMF Iași, actualmente UMF Gr T. Popa Iași).  Doina Popescu, o prezență spirituală și fizică mai mult decât agreabilă în peisajul cultural și social actual va ”recidiva” cu siguranță și va reuși să atragă și mai mult atenția criticilor de specialitate, îndeosebi prin genul scurt, concentrat. Sofia Nădejde – considerată ca prima femeie romancier din modernitate – are urmașe din ce în ce mai vizibile, citibile și valoroase. La întrebarea lui Mircea CărtărescuDe ce iubim femeile?” am/ avem un răspuns clar dincolo de fiziologie și sexualitate: pentru că au o inteligență intuitivă, imaginativă și inspirațională peste media masculină, pentru că sunt creative și (pro)creatoare mult peste ceea ce în mod comun și vetust (re)cunoaștem. Pozițiile unor critici români (Daniel Cristea EnacheBogdan Crețu – vezi: Există o literatură feminină? În: Ziarul de Iași, 28 II 2011  http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-o-literatura-feminina~ni73uj) conform cărora nu există literatură feminină și masculină, ci doar literatură bună și mai puțin bună, Doina Popescu le răspunde prin cartea sa: există literatură feminină bună! Am notat, în webografie, mai multe surse despre literatura feminină/ feministă/ paternalistă în ideea unei posibile dezbateri ulterioare pe această temă. Deocamdată, am găsit doar monologuri paralele, mai mult sau mai puțin legate, ideatic, unele de altele.

Capitolul 20 este unul ”de interior”, unul memorabil prin faptul că sextetul devine heptet prin apariția Corinei (încă o femeie care întărește frontul feminin, slăbindu-l pe cel masculin deja derutat, dezgustat, debusolat. Aurora meditează chiar la un Moreno emasculat – p. 146). Corina este cea căreia Zina (cea frumoasă și pătimașă) tocmai i-a pus coarne… Radu teoreticianul ”era dezgustat de tot ce se întâmplă” (p. 145), iar spre finalul întâlnirii mărturisește că ”un sfert de secol m-am chinuit să văd ce se întâmplă și vreo alți cincisprezece ani după aia să pricem cum de a fost posibil. Cele două etape par a se fi anulat reciproc și iată-mă în stare s-o iau de la capăt, dacă voi mai găsi vreun capăt.” (p. 150). Sentimentul tot mai acut de inutilitate și de angoasă existențială îi îndeamnă pe cei șase să nu (mai) părăsească obiceiul de a se întruni mereu tot la Lăptărie, deși o schimbare le-ar fi prins, probabil, bine… Rămânând în localul trendy vor vedea mereu spectacolul boxelor asurzitoare, al fotbaliștilor dublați de pițipoance siliconate – simboluri ale noilor libertăți câștigate ”prin luptă” la ”revoluție”. Dar, ideea de a părăsi Lăptăria devenea tot mai acută. Mai ales că fuseseră descoperiți de Corina, (în lipsa Zinei, aflată la munte cu soțul Corinei). Corina nu venise pentru o posibilă răfuială cu Zina, ci pentru a se întâlni cu Cristian (se pare, fostul ei soț) cu care a avut o discuție criptică despre un trecut comun, timp în care Aurora și-a lipit strâns piciorul de a lui Cristian, cuprinsă de o ”moleșeală plăcută”. Estimp, Ana  fuma Radu avea grijă de Iulia, iar Aurora privindu-l cum o ținea în brațe pe Iulia, realizează că s-ar fi potrivit, poate, mai bine cu Radu… O sarabandă a nepotrivirilor și a potrivirilor pasagere – un simbol al unui grup social derutat, nesigur, neclar și nehotărât. Între timp, lesbiAna pleacă, Cristian s-a izolat complet cu bigota Corina, dezlipindu-se de piciorul Aurorei… ”Calupuri de vid se interpuneau între mine și ceilalți” (p. 157) gândea Aurora, ca un preambul la concluzia că ea, singură fiind, depindea, oarecum, de toți: ”...iar eu, da eu, avidă de ei toți și prin urmare captivă tuturor, iar în primul rând a propriilor indecizii în fața fiecăruia dintre ei. Unde găseam un Moreno în stare să mă reinventeze, să ne reinventeze urgent pe fiecare în parte și pe toți împreună?” (p. 158). Ajunsă în intimitatea camerei sale, Aurora apelează la terapia prin plâns, apoi, ușurată, a doua zi, aplică terapia prin lectură (înainte de a pleca spre școală). Iar autoarea/ povestitoarea aplică metoda ”PiP” (picture in picture) adaptată la lumea cărților: o carte în carte (CiC). Concret, convenabil, convingător! Paginile citite se potriveau cum nu se poate mai bine cu nevoia de dragoste reală a Aurorei. Și pentru că orice metodă (în cazul de față CiC) poate fi perfecționată ajungem la o situație și mai și: în cartea Doinei Popescu, eroina – Aurora – povestește cum a citit o carte în care eroina își amintea de fragmente citite cândva într-o carte, iar mediul în care se derula acțiunea cărții citită de Aurora era garnisită cu cărți (”Cărțile aliniate impecabil” – p. 160), pentru ca apoi să constate că ”Nici cartea cu coperțile îndoite pe marginea noptierei nu o atrăgea” – p. 160). Mai mult, eroina cărții citite de Aurora (Christine)  își amintește de un film în care eroul se sinucide după un model citit într-o carte… : ”...el n-a făcut decât să repete gestul unui personaj dintr-o carte care îl obsedase. O carte în stare să producă nenumărate schimbări în viața celor care au citit-o.” (p. 162-163). Iluzia că cititul cărților poate influența decisiv comportamentul oamenilor este spulberată chiar de Aurora, care – citind – și-a reamintit că citise pasajele respective cu o seară înainte, dar le uitase… Deci, terapia prin citit poate fi bună doar dacă recitești o carte de mai multe ori… Ceea ce am făcut și eu cu cartea Doinei Popescu, având parte de o (re)lectură plăcută, dar nu facilă.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

30 Octombrie 2015

Primele 9 episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-9/

Bibliografie

Popescu, Doina; Iluzoria vulpe a fericirii, Ed. Adenium, Iași, 2014

Behar, Henri; Tristan Tzara, Editura Junimea, 2005 (Traducere din limba franceză de Alin Savin) Originalul francez a fost publicat tot în 2005.

Crețu, Nicolae; Constructori ai romanului, Ed II-a, Ed Univ. Al I. Cuza Iași, 2009 (Prima ediție a apărut în anul 1982 la Ed. Eminescu, București)

Mittelmark, Howard & Newman, Sandra; Cum să NU scrii un roman: arta greșelilor, traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu, Ed. Baroque Books & Arts, București, 2014 (Originalul a apărut în anul 2008 la HarperCollins Publishers)

Webografie

https://www.goodreads.com/work/quotes/1230153-de-ce-iubim-femeile   De ce iubim femeile, de Mircea Cărtărescu

Mediafax:  ”Literatura feminină la editurile româneşti – între personaje „glamour” şi autoare de succes

http://www.mediafax.ro/cultura-media/literatura-feminina-la-editurile-romanesti-intre-personaje-glamour-si-autoare-de-succes-8063532  15 martie 2011

Pleniceanu, Lucia-Gabriela, ”Lumea feminină în literatura engleză și română”, Conducător științific, George Sorescu, Craiova, 2010, 259 pagini (Vezi Cap 3.6 Femeia-scriitor,  p. 91)

http://www.wobook.com/WBR01cZ0FL4F-91-fullscreen-ad

Decsei Melinda (Crăciun)Jurnalul și paradigma scrisului feminin”, Rezumat teză de doctorat, Tg Mureș, 2011 Conducător științific: Cornel Moraru

https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_scriitori_rom%C3%A2ni#Proza_genera.C8.9Biei_.2790

Pop Iulia Adina, ”Atitudini și comportamente feminine în mediul românesc din Transilvania între anii 1850- 1918”, Rezumatul tezei de doctorat, Conducător științific Toader Nicoară, UBB Cluj, 2011 doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/…/Pop_Iulia_Adina_ro.pdf

Buzea, Florentina; Sofia Nădejde – creație și feminism”, Rezumat teză de doctorat, București, 2012, Conducător științific: Florin Mihăileascu.

 www.unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie/…/rezumat%20teza.pdf   Vezi și: [PDF]rezumat teza.pdf – Universitatea din București

http://www.unibuc.ro/…/BUZEA%20FLORENTINA%20…/rezumat%20teza.pd…

Coman (Ardelean), Carmen Georgeta;  ”Hortensia Papadat – Bengescu în contextul romanului european”, Rezumat teză de doctorat, Alba Iulia, 2012, Coordonator științific: Mircea Popa.www.uab.ro/upload/3407_rezumat%20ro%20Coman.pdf

Asănache, Artemiza-Delia; ”Noul val al prozei feminine interbelice (anii 30)”, Rezumat al tezei de doctorat, Conducător științific: Elena Zaharia Filipaș Universitatea București, 2013

Manole (Hilohi) Oana Alice Voinescu – studiu monografic”, proiect doctoral, Coordonator științific: Elena Zaharia Filipaș www.educati2.ro/docs/drd/Oana-Manole…/proiect_OanaHilohi.pdf

Borza Cosmin, http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/bianca-burta-cernat-fotografie-de-grup-cu-scriitoare-uitate-proza-feminina-interbelica–24455.html Sursa:  (http://revistacultura.ro)  Sanda Movilă (obsedată de „situaţii limită”, de „cazuri deviante”, de laturile coşmareşti ale realităţii), existenţialistei şi dostoievskienei Henriette Yvonne Stahl (fină analistă a dimensiunii spirituale, metafizice, postulate de confruntarea cu „golul, durerea, singurătatea, moartea”),  Publicat în Ev. Zilei la 30 octombrie 2012

Burța Bianca (Cernat); ”Afirmarea Scriitoarei în literatura română. Proza feminină interbelică”, Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea București, București, anul ??? www.unibuc.ro/…%20Afirmarea%20Scriitoarei%20in%20Literatura%20…    (Vezi și cronicile lui Bogdan Crețu din Viața Românească nr 5-6/ 2012 http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/78_via-a-romaneasca-5-6-2012/81_o-carte-doi-critici/1188_proza-feminina-interbelica-de-la-margine-in-centrul-atentiei.html (2012) și cea a Iuliei Dondorici, din Observator cultural, nr 608/  2012:

Dondorici, Iulia; Literatura feminină din interbelic – o reconsiderare, http://www.observatorcultural.ro/Literatura-feminina-din-interbelic-o-reconsiderare*articleID_26433-articles_details.html   ianuarie 2012,

Precum și ce a  lui Alex Goldiș din Ziarul Financiar:  Goldiș Alexandru – Vasile, Camera separată; http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/camera-separata-de-alex-goldis-9663848  25 mai 2012

Crețu Bogdan, Există o literatură feminină? În: Ziarul de Iași, 28 II 2011  http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-o-literatura-feminina~ni73uj

**** ”Feminitatea în literatura română (Femeia ca scriitoare sau personaj și spiritul feminin)

Rezumat www.unibuc.ro/…%20Feminitatea%20in%20Literatura%20Romana/rezu

Dinu, Adela, ”Criticul și scriitoarea (I)” în: La Punkt   2013 (Despre Hortensia Papadat Bengescu ) http://www.lapunkt.ro/2013/05/30/criticul-si-scriitoarea-i/

Pârvulescu, Ioana (Autor?); ”Doamnele literaturii române”, http://www.evz.ro/doamnele-literaturii-romane-794754.html   Evenimentul zilei,  8 martie 2008

Cojocaru M.,Femei române scriitoare”, www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/…/05_m_cojocaru.doc

**** ”Literatura română contemporană la feminin”  (Listă incompletă de scriitoare române contemporane) https://illusionsstreet.wordpress.com/2015/06/02/literatura-romana-contemporana-la-femin/

Câlțea Laura; ”Literatura română la feminin, 10 cărți semnate de scriitoare autohtone de citit în vara asta”  http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html  Ev Z. Din 5 iunie 2015  (vezi: https://www.facebook.com/laura.caltea și www.laureacaltea.ro

Băcean, Adina Laura; ”Literatura la feminin – perioada interbelicăhttps://www.moodle.ro/preparandia/index.php/arhiva/item/508-literatura-la-feminin-perioada-interbelica    13 ianuarie 2015, Hunedoara

Burţa-Cernat, Bianca;  „Fotografie de grup cu scriitoare. Proza feminină interbelică”.  „Orice ar spune adepţii feminismului diferenţei, pentru care esteticul este o noţiune «tare», «masculină», componentă a unui sistem cultural patriarhal, «falologocentric», valoarea estetică nu suportă discriminări de «gen». Ne pândeşte o primejdie considerabilă dacă, analizând literatura scrisă de femei, persistăm în a afirma cădiferenţa ar atârna mai greu în balanţă decât asemănarea. Primejdia este enclavizarea. Și e cu atât mai mare cu cât teoriile anumitor feministe despre legitimarea prin diferenţă converg cu presupoziţiile misogine privind caracterul specific al literaturii femeilor în raport cu literatura propriu-zisă”.

http://www.rasunetul.ro/ileana-vieru-rigoare-rabdare-si-echilibru Despre scriitoarea Ileana Vieru, de Menuț Maximinian, în: Răsunetul – Cotidianul bistrițenilor de oriunde (considerații despre scrisul feminin) 21 noiembrie 2014  ”Dacă în trecut scriitoarele nu erau răsfăţate de critică, având o bibliografie redusă, de cele mai multe ori la cronici de întâmpinare, astăzi lucrurile s-au schimbat, doamnele fiind în primul rând: Gabriela Adămăşteanu, Ruxandra Cesăreanu, Roxana Popescu, Marta Petreu, Ada Greceanu, Nicoleta Dabija”.  „Să respir lângă tâmpla ta”, sub semnătura Ilenei Vieru, la Editura Eikon, a fost o surpriză plăcută. Ne întâlnim cu o literatură feminină în care personajele sunt creionate după un tipar bine gândit, astfel încât criteriul limitativ dispare, iar scrierea capătă valenţele mult aşteptate, limitându-se de acele lucruri „siropoase” de care de multe ori sunt acuzate doamnele din literatură.

Critica literară feminină românească contemporană

(Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_scriitori_rom%C3%A2ni#Proza_genera.C8.9Biei_.2790)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihaela_Ursa  Mihaela Ursa, (n. 25 septembrie 1971Sângeorz-Băi, județul Bistrița-Năsăud) Facultatea de Litere din Cluj, UBB

https://ro.wikipedia.org/wiki/Laura_Pavel    Laura Pavel (n. 19 octombrie 1968Deva)  UBB Cluj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanda_Cordo%C8%99      Sanda Cordoș  (n. 2 august 1966Bistra, județul Alba), Facultatea de Litere din Cluj, UBB Cluj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Irina_Petra%C8%99 Irina Petraș,  (n.27 noiembrie 1947Chirpăr, județul Sibiu)  președinta US Cluj

Ioana M. Petrescu, UBB Cluj

ANEXE

Buzea Florentina (conducător teză) Florin Mihăilescu

”În ultimele decenii atenția criticilor literari s-a îndreptat asupra literaturii feministe și s-a extins și spre alte scriitoare decât Hortensia Papadat-Bengescu, singura autoare care s-a impus în canonul literar românesc. Pentru o viziune globala a evoluției scrisului feminin, ar trebui urmarit contextul socio-cultural al femeii din spațiul românesc de dinaintea Hortensiei, care a scos la iveala primele scrieri ale unor autoare femei ce își dezvaluiau condiția inferioara într-o societate ce nu punea prea mult accent pe valorile feminine. Chiar și în secolul al XX-lea, rolul femeii în societate era redus la cel de soție, mama sau fiica, cu toate ca adoptarea Constituției din 1866 oferea și ei dreptul la educatie. Prin înființarea scolilor si pensioanelor pentru fete, multe femei au beneficiat de educatie și au devenit scriitoare sau artiste, militând în timp pentru obtinerea drepturilor  egale cu ale barbatului. Astfel, o lucrare consacrata scriitoarei Sofia Nadejde este binevenita în contextul noilor reconsiderari ale rolului jucat de aceasta în viata culturala româneasca din secolul al XIX-lea. Articolele publicate de aceasta, în care promoveaza  emanciparea femeii și apara drepturile acesteia în societatea vremii sale, sunt valorificate și se regasesc în diferite antologii.

1

Pe plan european, numele acesteia este de asemenea cunoscut datorita activitații feministe, și se regaseste într-un dictionar recent care reunește reprezentantele feminismului din Europa din  secolele al XIX-lea și al XX-lea

Cât priveste activitatea literara a autoarei, cel mai recent studiu face referire la primul

roman al Sofiei Nadejde, Patimi fiind considerat primul roman feminin

http://plato.stanford.edu/entries/feminist-power/ Feministele despre putere

https://feministphilosophers.wordpress.com/   Feministele filosofează

http://imaginenoborders.org/pdf/zines/UnderstandingPatriarchy.pdf    

Ce este ptriarhatul/ masculinatul?

Călin Vlasie despre veleitari: (cu păstrarea erorilor de grafie) ”Veleitarismul nu e o caracteristică a începătorilor ! sunt veleitari de toate vîrstele și experiențele. Putem spune că veleirarismul e o stare de fluture care se crede vultur.Fluturele crede că-i un vultur din moment ce și el are aripi. Mai experimentați sau mai puțin experimentați,fluturii sunt atrași de lumină.Când sunt prea mulți la un loc devin grețoși. De aceea ,de foarte multe ori, e bine să vezi prin întuneric ca pisicile și să circuli pe întuneric ca să nu vomiți de greața pe care ți-o produce un așa mare stol de fluturi.

http://adevarul.ro/cultura/carti/frumusetea-uitata-vietii-ochii-andrei-plesu-1_50ad87d37c42d5a66396d7e9/index.html Andrei Pleșu despre frumusețea uitată a vieții (febr. 2011)

http://adevarul.ro/locale/targoviste/cele-mai-vestite-nimfomane-istorie-adevar-legenda-privind-partenerii-sexuali-numar-elenei-ceausescu-1_562f9a61f5eaafab2c165658/index.html

Despre nimfomanele lumii

http://www.contributors.ro/cultura/premiul-nobel-pentru-literatura-2015-svetlana-alexievici-etica-neuitarii/  Premiul Nobel pentru literatură 2015, Vladimir Tismăneau în Contributors. bringing non-fiction into the realm of literature, like Solzhenitsyn did with “The Gulag Archipelago”.

(va urma)

 

 

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (9)


Continui să pseudorecenzez (adică să fac un fel de recenzie, într-un stil ce ar putea fi considerat ca fiind avangardist…) romanul de (semi)ficțiune al Doinei Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii apărut anul trecut la Iași la Editura Adenium. Titlul cărții este, în primul rând, o trimitere directă la mult dorita, nemărturisita, căutata dar încă negăsita împlinire orgasmică a lesbienei Ana, aflată în fața autodescoperirii de sine și a ”fermentului secret” care i-ar aduce acea împlinire (p. 60), dar și o trimitere la nefericirile personale și sociale ale membrilor unui sextet de persoane/ personalități/ personaje aflate, (cum altfel?) în căutarea fericirii, măcar a uneia pasagere, scurte, dar fericire să fie!

Se știe, cea mai sigură cale de a te umple de deziluzii este să-ți faci (multe) iluzii. Viața însăși este o dulce iluzie, fiecare dintre noi pendulând între iluzia dispunerii de liberul arbitru și deziluzia unor predestinări imposibil de depistat și de înțeles (meditații pe tema destin – libertate de acțiune apar mereu în roman). Soluțiile imaginate de personajele cărții pentru evitarea predestinărilor (unele dintre așa-numitele predestinări fiind, de fapt, simple tabuuri/ dogme/ norme/ canoane inculcate educațional prin dresaj familial și social) sunt pe cât de diverse, pe atât de sortite eșecului. De unde și nefericirea ca normalitate și fatalitate, concluzie existențialistă care poate apărea în orice context social care nu oferă prea multe motive de optimism (așa cum au fost cam toți anii 90 ai secolului trecut, de tranziție, într-o Românie debusolată de un exces brusc de libertate aproape nesperată, dar gratuit oferită pentru marea majoritate a populației).

În fond, toată povestea celor 4 + 2 personaje stă sub semnul improvizației/ provizoratului, al instinctivului și al impulsurilor de supraviețuire primite de fiecare, ad momentum, pentru a încerca să scape de teroarea implacabilului destin. Fuga de sine, de propriile egouri și rigori, de propriul sex chiar, respectiv de neacceptarea heterosexualității ca unică soluție pentru obținerea mult râvnitelor momente de fericire, fuga de urâtul și răul care ne înconjoară majoritar, toate astea sunt abia mascate de voioșia indusă de un mediu în care țigările, alcoolul, drogurile, muzica sau averile materiale se consumă pe post de furnizori de fericire. Lăptăria lui Enache pare a fi mediul ideal (fost avangardist în anii 1920) în care eroii noștri încearcă să scape de propriile lor fobii, obsesii, neîmpliniri, frici sau supărări, dar fiecare are un plan al său, secret sau divulgat pe parcurs, un plan individualist-egoist, dar mascat de o falsă prietenie bazată pe un inexistent și imposibil altruism.

Cel de-al 13-lea capitol al cărții este dedicat unei întruniri plenare, adică cu sextetul în formație completă la localul lor preferat. Completitudine înseamnă și complexitate și chiar competitivitate sporită. Imaginile fiecăruia se oglindesc în mai mulți ochi, iar – se știe! – imaginile vorbesc, întotdeauna, cu maximă sinceritate. Dacă limba i-a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile (Esop), atunci ochii sunt pentru a vedea lucrurile așa cum apar ele, fără ascunzișuri. Drept pentru care cocheta și frumoasa Iulia se plânge că nu arată prea bine…. Se confirmă, din nou, zicerea: ”mai binele este dușmanul binelui”. Dotată cu o frumusețe nativă de invidiat, Iulia vrea mai mult, tot mai mult. Probabil, își dorește să atingă perfecțiunea estetică, dar… ea tot nemulțumită este: ”Din cauza somnoterapiei, nu mai am timp de fitness. Mă desfigurează celulita! Toate cărnurile mi se umflă și fleșcăie dizgrațios. Uite Radu, strânge-mi brațul” (p. 107). Evident, se impuneau laude de la membrii găștii la adresa cvasiperfectei Iulia. După ce chiar le-a primit, trimfătoare și mulțumită, își anunță plecarea iminentă, împreună cu bogatul ei soț, la Milano, pentru afaceri (soțul) și shopping (Iulia). Afișarea ostentativă a frumuseții și bogăției consonează perfect cu afișarea – la fel de ostentativă – a gustului ei pentru muzica cultă (a adus un CD cu faimoasa operă Ernani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernani), de Verdi (https://en.wikipedia.org/wiki/Ernani), în interpretarea Mariei Callas (https://www.youtube.com/watch?v=FSeFmYEdR3c).  Pentru a sublinia diferența culturală dintre ea și membrii grupului, Iulia anunță, pe fondul muzicii care se distribuia în tot localul: ”E Maria Callas” (p. 106), însoțind-o pe Maria Callas cu vocea proprie: ”Ernani, Ernani, involami” (Ernani, Ernani, salvează-mă!), după care ”atacă” aria Habanera  din opera Carmen de Georges Bizet (https://en.wikipedia.org/wiki/Habanera_(aria))

Estimp, Aurora imagina (pe un șervețel) posibile acrostihuri formate din inițialele numelor celor șase. Am mai scris (într-un episod anterior) despre posibilitatea ca inițialele numelor să aibă un anumit rost, să sugereze ceva, să încerce să probeze faptul că întâlnirea celor șase la Istanbul nu a fost deloc întâmplătoare, ci una chiar predestinată. Deși Aurora/ povestitoarea/ autoarea renunță la idee (”am mototolit hârtia imediat” p. 106), se pare că acrostihul a fost mereu prezent în mintea ei. În mintea mea, inițial, am sugerat cuvântul CRIZA(A), stare de fapt reală atât în societatea românească a finalului de deceniu, secol și mileniu cât și în sufletele celor șase aflați cu condiția psihică la pământ din varii motive personale sau sociale. Interesant pentru cititorii curioși să intre cât mai în profunzimile gândirii scriitoarei în momentul pregătirii și scrierii romanului (unul dintre cei curioși sunt și eu…) poate fi faptul că, inițial, romanul a fost construit pe o schemă simetrică de personaje: trei femei și trei bărbați. Pe lângă Radu și Cristian, a existat într-o variantă care a circulat pe internet, și un Ionuț, personaj care a fost înlocuit (greu? ușor? de ce?) de autoare cu lesbiAna. În cazul în care ar fi rămas varianta inițială, acrostihul care putea rezulta era CRAIZI (nebunie), ceea ce ar fi descris mai bine tensiunile psihice duse la paroxism care îi măcinau pe membrii grupului. În finalul capitolului, autoarea sugerează o cu totul altă ordine a numelor (fără Iulia care tocmai plecase la Milano) ale căror inițiale ar fi ZARCA, cuvânt nou creat care începea cu ZAR, simbolul hazardului/ destinului/ întâmplării/ nedeterminării… Citit cu ochi de neamț, cuvântul poate suna ȚARCA (https://dexonline.ro/definitie/%C8%9Barc%C4%83), o pasăre inteligentă, hoață și greu previzibilă,  cunoscută mai mult sub numele de COȚOFANĂ    https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83. Sigur, speculația (vecină cu fuga de idei) poate continua – cu trimitere la celebra operă Coțofana hoață. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofana_hoa%C8%9B%C4%83).  Foarte probabil, autoarea nu a avut în minte aceste asocieri, dar acesta este rostul pseudorecenziilor: să avanseze noi conexiuni posibile, să imagineze alte semnificații decât ale celor gândite de autoare și chiar să propună un alt final al cărții. Why not?

Și ca să închei speculația mea cu privire la simbolistica acrostihurilor posibile și invocarea unei anume păsări, cercul se închide cu trimiterea (de către autoare) la aria Habanera, din opera lui Bizet,  mimată de Iulia: „L’amour est un oiseau rebelle” („Love is a rebellious bird”). Trecerea de la hexagramă (sextetul complet) la pentagramă (prin plecarea Iuliei) a lăsat (și ea, ca și literele) urme și în mintea Aurorei, dar numai pentru scurt timp, aceasta sesizând ridicolul interpretărilor și jocurilor gratuite de cuvinte: ”Hei, pitagoreico, du-te în concediu!” (p. 114).

Plecarea Iuliei a prilejuit unilor membri ai ”pentagramei” să se lanseze în comentarii (nepoliticoase, firește) pe seama celei care nu mai era de față. Concret, frumoasa Zina nu avea cum să aibă cuvinte de laudă pentru frumoasa (concurentă) Iulia: ”Când e vorba de Iulia, nu știi niciodată unde se sfârșește persoana și când intră în rol personajul. Toată pendularea asta aiuritoare între etic și estetic… Ceee să zic? Nu îmi dau seama nici acum ce mă irită mai mult la ea: chiar persoana sau doar personajul?” (p. 109).

Invocarea binomului etic-estetic de către Zina (îmi) prilejuiește câteva clarificări conceptuale mai pronunțate. Interesantă mi se pare redefinirea (de către membrii sextetului a) arealelor de studiu ale celor două discipline prin prisma dedublării alternative și cvasipermanente a oamenilor în ”persoane” și ”personaje”: etica se ocupă de oamenii-persoane, în timp ce estetica se ocupă de oamenii-personaje. Într-adevăr, adesea, comportamentele noastre ca persoane obișnuite (studiate de etică) sunt teatrale/ prefăcute/ dramatizate/ jucate/ interpretate/ personificate (aspecte studiate de estetică), dar tocmai cvasiimposibilitatea decelării/ separării celor două posturi umane permite afirmația că estetica și etica sunt surori siameze monozigote, adesea imposibil de distins/ separat. (O paranteză tangențial legată de discuția conceptuală de mai sus: la o conferință -”științifică”, desigur! – se intrase în criză de timp și mai erau de susținut câteva comunicări, printre care și cea a mea care perora pe tema identității de esență dintre etic și estetic pe de o parte și dintre acestea și management pe de altă parte. Responsabilul sesiunii m-a rugat să fiu, pe cât posibil, scurt. Iată conținutul comunicării mele: ”În legătură cu ipoteza identității dintre etic și estetic, în urma laborioaselor mele cercetări, răspunsul meu este  DA”. Am și acum această convingere – parte a planului meu de reformare radicală a ”umanioarelor” (sintagma ”științe umaniste” poate fi, cel mult, o glumă), discipline care se ocupă de cunoașterea omului și a acțiunilor sale. Cu cât vom reuși să concentrăm obiectele/ disciplinele care studiază felii excesiv de subțiri de cunoaștere în arii consistente de cunoaștere (transdiscipline) cu atât vom crește șansele eficientizării educației tinerilor într-un mod care să fie rațional, emoțional, compactizat, concentrat și plăcut. Închei aici paranteza reafirmând invitația mea la dialog pe această temă, cu certe beneficii pentru tineri și pentru o mai bună coeziune interumană. Esențializat, pledoaria mea pentru compactizarea cunoașterii are ca slogan ”Știința a murit, trăiască cunoașterea!”, slogan pe care îl promovez în toate propunerile mele de refondare a educației, nu doar pentru România).

Despre lipsa dialogului real și sincer din cadrul ședințelor de psihoterapie de grup Moreno vorbește și faptul că nimeni nu dă vreo replică Zinei. Mai mult, înainte ca gașca să se spargă, Aurora își oferă doar sieși necesara punere la punct a (comportamentului) Zinei: ”Ca și cum toată emoția fascinată în care ne învăluise Iulia ar fi avut în vreun fel de-a face cu binele și cu adevărul ori cu teoriile literare despre persoană și personaj… Aiurea! ….. Așa că remarca Zinei a căzut lin și a plutit fără efect, ca umbreluța unui puf de păpădie pe suprafața unei ape liniștite” (pp. 109-110). Dar, tăcerile vorbesc și ele, mai ales dacă sunt însoțite de priviri. Iar când privirile sunt flămânde și pline de nedefinite dorințe, claritatea începe să apară: ”Simțeam cum privirea Anei o căuta cu înfrigurare pe a mea…” (p. 110). În loc de răspuns, Aurora se revoltă în sinea ei pentru prezența sa în acest ”ritual nebunesc” cu numele fals de psihodrame Moreno. Dar, totodată, devoalează adevăratele linii de forță care defineau coeziunea și intensiunea grupului. Cei doi masculi (Radu – care vine de la Iași pentru a participa la aceste întruniri! și Cristian) se adulmecau în vederea câștigării supremației în grup întru impresionarea interesată a celor patru ”femele” (cum le numește autoarea). Iulia era dominatoare față de toți prin frumusețea ei (plecarea ei precipitată putea fi și dovada unei iminente întâlniri amoroase), în timp ce Ana, da Ana, ”doar Ana, numai ea, mi s-a dezvăluit și altfel” (p. 111). Zina apare ea ca fiind cea mai misterioasă, imaginea ei oscilând între o stângistă  declarată și o spioană ascunsă (cf. Ana). Aurora însăși se autointeroghează cu privire la rostul și statutul ei în grupul celor 6, și ajunge la o surprinzătoare concluzie: ”adevărata problemă a grupului eram eu” (p. 112). Ca un fel de ”efecte colaterale” jocul psihodramatic, chiar fals cum era el, o influențează pe Aurora, îi dă de gândit și o îndeamnă la schimbare: ”Simțeam că urma să mă schimb decisiv, dar nu știam în ce direcție se va produce schimbarea” (p. 112). Dacă se corelează această declarație cu perioada istorică în care se desfășura acțiunea, atunci s-ar putea extrapola concluzia de mai sus asupra întregii societăți bucureștene/ românești aflată în mare derută de ideal/ scop/ finalitate. Totuși, direcția aleasă de Aurora este cel puțin contrară dezideratelor urmărite de psihodrama Moreno: ”Pentru moment, însă, m-am gândit, cel mai bine ar fi să evit grupul. Gata cu socializarea! O vreme doar” (p. 113). Să fii solitar, să dorești ieșirea din solitudine și să alegi, din nou, solitudinea ca soluție, ăsta da rezultat al psihoterapiei de grup…!

Zis și făcut! Retragerea în sine, ca mod de ieșire din complicațiile vieții de grup, s-a concretizat într-o reverie paseistă, o condimentare plăcută a ceea ce oferea nesuferitul București de sfârșit de veac cu amintirile prime și puternice ale unei excursii la vârsta de 4-5 ani, împreună cu mama sa, într-un parc pentru a culege melci. Cele câteva pagini (capitolul 14) care descriu această amintire (cea mai frumoasă din viața ei) sunt mai mult decât reușite. Nu m-aș mira deloc să aflu că Doina Popescu este și un foarte bun pictor/ gravor/ fotograf.

Luna de vacanță de vară – ”toridă, cu nopți reci și furtuni de praf” (p. 121) – apare ca un binevenit intermezzo între ultima partidă de Lăptărie și ceea ce avea să urmeze, evident tot la Lăptărie. Tabloul descris pe această singură pagină a capitolului 15 este nu doar (supra)realist, ci și unul trist-cenușiu-gălbui ca unul de final de existență, nu doar de vară, de deceniu, de secol și de mileniu. Până și tinerii aveau pesimism în gândire și simțire… observând că sunt martorii neputincioși ai unor schimbări climatice: ”Global warming, global warming, se schimbă clima, vom avea tornade ca în America” (p. 121).

Nu toate întâlnirile de la Lăptărie erau planificate: fiecare mergea acolo și în afara ședințelor convenite. Aurora simte nevoia imperioasă (”dorul de Lăptărie” – p. 122) de a merge la locul lor de ”ședințe”, dar același lucru îl simțise și Zina, care deja era acolo… De unde și concluzia Aurorei că așa ceva nu poate fi doar rodul întâmplării… (”C’est pas par hazard…” p. 122).

Ca să invoc și eu ideea că necesitatea se impune, de fapt, prin întâmplări neîntâmplătoare reamintesc aici două celebre replici ale actorului Dem Rădulescu, la Iași, într-un spectacol de teatru care (am realizat asta ceva mai târziu) pregătea publicul pentru (deja numită astfel încă de pe vremea dictatorului Nicolae Ceaușescu) ”Revoluția Română” (scenariu și regie scrise/ însușite – se pare – de Sergiu Nicolaescu în bună coordonare cu persoane din PCR și Securitate). Aceste replici erau: ”În economie și-n amor, nimic nu e-ntâmplător!” (cu trimitere directă la faptul că economia era dirijată – ca și iubirea – de forțe nevăzute, dar responsabile de urmări) și ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul” (cu trimitere la criza alimentară care a vlăguit populația României). Despre rolul important al tagmei artiștilor (actori, poeți, regizori etc.) în bunul mers al RR am mai scris pe acest blog (de pseudorecenzii, în general) așa că nu mai insist. Prin urmare, Revoluția Română a fost bine pregătită (de către nomenklatura de partid) în cooperare cu serviciile de informații externe ale RO, ale URSS, Franței, SUA etc., și nu a fost o mișcare populară de masă, spontană (par hasard) așa cum încă susțin complotiștii. Deci, C’est pas par hazard…

De fapt, hazardul invocat de Aurora era, deopotrivă, o conștientizare a faptului că există un determinism cauzal pentru orice situație, pe de o parte, și o înțelegere și o acceptare a neputinței de a cunoaște cauzele reale, pe de altă parte. Întâlnirea cu frumoasa și (după spusele Anei) ”spioana” Zina părea a fi una… neîntâmplătoare, deși explicația dată de Zina era pusă pe seama… presimțirilor acesteia. În schimb, în mintea Aurorei s-au derulat în mare viteză situații și posturi halucinante în care Zina era succesiv sau concomitent, târfă de lux, spioană în lumea ambasadelor, mereu în misiune, hiperactivă și plină de succese.

Revenind la povestea relatată de Aurora, statutul incert al frumoasei Zina explică, oarecum, invidia Anei și zvonurile total nefondate răspândite de aceasta. În locul unei spioance care să tragă interlocutoarii de limbă, am descoperit, în acest capitol 16, o Zina sinceră, pusă pe mărturisiri, pe confesiuni și pe… discreție, rugând-o pe Aurora ca povestea ”aproape măritușului” ei să nu mai ajungă pe la alte urechi. Construcția contrapunctică este, din nou, evidentă, în privința imaginii cititorului despre Zina, ca în bancul cu Radio Erevan: X nu și-a cumpărat un autoturism de lux, ci i s-a furat bicicleta… În cazul nostru, presupusa spioană este, în fapt, o simplă femeie, e adăvărat foarte frumoasă, aflată, ca fiecare ființă umană, în căutarea fericirii, care fericire se dovedește a fi, din nou, o vulpe iluzorie…

Peisajul ”lăptăresc” era interesant și stimulativ atât atunci când era aglomerat cât și atunci când era gol. Se pare că ”goliciunea lăptărească” incita la confidențe, reverii și reflecții pe varii teme: ”Gioogi dispăruse. Lăptăria era goală, iar Tzara atârna strâmb sub ramă” (p. 129). După plecarea Zinei, Aurora  gândește că ”am rămas să mă mai însingurez un pic în retrodadaismul Lăptăriei” (p. 130).

(Am invocat – în episoadele 7 și 8 – interesanta explicație oferită de un cercetător ieșean cu referire la sensul termenului care definea curentul DADA, dar fără a cita exact sursa, cum s-ar fi cuvenit. Sunt, acum, în măsură să fac acest lucru. Și pentru că generozitatea spațiului virtual o permite, reproduc, în Anexă, textul articolului din revista Cronica, semnat de Victor Macarie de la Iași, text pus la dispoziție, cu amabilitate, de autor).

(Va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

14 octombrie 2015

Primele opt episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

ANEXĂ

D A D A – un cuvânt care nu spune nimic…

sau un nume bine căutat ?

           Este bine cunoscuta afirmatia lui Tristan Tzara potrivit careia numele DADA dat curentului literar-artistic pe care l-a inițiat a fost gasit la întâmplare într-un dicționar Larousse. Nimeni, însa, nu a precizat profilul: enciclopedic, lingvistic etc., și nici ediția respectivului dicționar, sigur anterior anului 1916. Iar Ribemont-Dessaignes confirma că totul a plecat de la „un coup-papier” care lunecase incidental între paginile dicționarului. Și ca farsa să fie și mai plauzibilă, Hans Arp, în anul 1921, povesteste ca Tristan Tzara „a gasit cuvântul DADA în ziua de 8 februarie 1916 la orele sase seara”. Ce precizie ! „Eram prezent – scrie mai departe – împreună cu cei doisprezece fii ai mei când Tzara a pronunțat pentru întâia oară acest cuvânt care a trezit în noi toți un legitim entuziasm. Aceasta se întâmpla la Cafeneaua Térasse din Zürich, în timp ce eu duceam o brioșă la nara stângă. Sânt convins că acest cuvânt nu are nici o importanță și (…). Ceea ce ne interesează pe noi este spiritul dadaist și noi eram cu toții dadaiști înainte de a exista Dada”. Dar, Tristan Tzara a dat și alte explicații cu privire la semnificatia acestui curent: “Dacă cineva găsește că e inutil, dacă cineva nu-și pierde vremea cu un cuvânt care nu înseamnă nimic… (s.n. V.M.). Primul gând care se vântură în aceste capete este de ordin bacteriologic; a găsi ordinea etimologică, istorică ori cel puțin psihologică a cuvântului. Din ziare – spune el mai departe – aflăm că negrii Kru numesc coada vacii sfinte: DADA. Cubul si mama din nu știu care provincioară din Italia capătă numele de DADA. Un cal de lemn, doica, dubla afirmatie în româneste si ruseste: DADA. Ziariștii atotștiutori vad în toate acestea o artă pentru copii, alți sfinți însuși se numesc copii ai luminii…”. Tzara ne aduce în atenție vaca sfântă și chiar sfinții creștini, dar se oprește aici, fara a dezvălui legătura dintre aceste elemente oarecum insolite în discursul lor și numele dat de el, și numai de el, după toate mărturiile, noii mișcări literar-artistice. Se pare că în mintea lui totul era bine pus la punct. Poate chiar și scena cu Larousse-ul. Astfel, nutrim convingerea că acest cuvânt, DADA, care a făcut o impresionanta carieră, nu este nimic din tot ceea ce, în cel mai pur stil dadaist, aduce scriitorul în discuție, ci numele unuia dintre cei trei sfinți mucenici ce se pomenesc în Calendarul Creștin Ortodox în ziua de naștere lui Tzara, 28 aprilie stil nou.

Trebuie să mărturisesc că am obiceiul sa citesc, adeseori, calendarul, între altele, pentru a-mi felicita, când este cazul, prietenii ale căror zile onomastice sunt sub patronajul unor sfinți mai puțin cunoscuți. Așa am observat că sâmbătă 13 aprilie și duminică 28 aprilie se sărbătorește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Da, da DADA! Parcurgând și alte ediții ale amintitului calendar, am avut satisfacția să constat că acest sfânt mucenic este pomenit si la 2 august. Acest lucru m-a frapat, m-a neliniștit, m-a preocupat.

Că data nașterii lui Tristan Tzara este la 16 aprilie 1896, stil vechi, o știam foarte bine încă de prin anul 1968, când i-am organizat  la Moinesti, locul sau de naștere, prima, și singura comemorare. Și tot atunci i-am identificat si fotografiat actul de naștere (pe care l-am publicat abia în anul 1990). În timp, tot mai mult se contura convingerea că această apropiere a zilei de naștere a poetului cu ziua sfântului  mucenic Dada nu este doar o coincidență. Chestiune ce m-a obsedat mai bine de două luni de zile, până am început să fac calcule.

Astfel, cunoscând faptul că trecerea de la stilul vechi la stilul nou, pentru secolul trecut, se află prin adăugarea a 12 zile la stilul vechi. Așadar, la 16 aprilie stil vechi am adăugat 12 zile și am obținut data de 28 aprilie, adică exact ziua de naștere, pe stil nou, a lui Tristan Tzara  (16/28 aprilie 1896 cum ar trebui să se scrie corect). Deci tocmai acea zi în care se prăznuiește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Zilele de 13 aprilie și respectiv 2 august nu mi-au dat rezultate la fel de satisfăcătoare, scoțându-le ulterior din preocupări.

Tristan Tzara a fost, se știe, un spirit ludic, un mare amator de farse. Nu e deci de mirare daca el a ales, pentru a da un nume noii orientări artistice, această modalitate. Ba dimpotrivă, e cu totul în spiritul și în atmosfera cercului de la Zürich. Iar faptul că nu i-a scăpat din vedere că denumirea curentului literar-artistic ce-l pregătise în detaliu să fie același aceeasi cu numele unuia dintre pomeniții sfinți creștini din ziua sa de naștere, este indubitabil. Acest nume, luat din Calendarul Creștin Ortodox si nu din altul, reprezinta o nouă enigmă, care nu mai este atât de nedezlegat. Mai întâi, pentru ca, probabil, pe moineșteanul obișnuit cu sărbătorile creștine îl amuza gândul că patronul lui artistic/spiritual ar putea fi sfântul mucenic Dada. Apoi, din motivul foarte simplu ca în Calendarul Romano-Catolic în acea zi se prăznuiește sfântul Petru Chanel, sau în alte ediții sfântul Vitali, iar în Calendarul Cultului Mozaic, cel mai legitim pentru el, nu se gaseste pomenit nici un nume. Așadar, se poate ca Hans Arp, Ribemont-Dessaignes și ceilalți corifei ai dadaismului sa nu fi știut nimic despre semnificația acestui cuvânt, ceea ce, fără îndoială, nu este valabil si pentru Tzara. De altfel, pe de o parte, nici unul dintre cei prezenți la acel moment de „botez” nu amintesc să fi luat dicționarul cu pricina pentru a-l verifica pe Tzara, iar pe de altă parte, în dicționarele Larousse, cum ar fi cel din 1894 sau cea din 1903 pe care le-am consultat, la pagina respectivă, alături de cuvântul „dada” se mai află încă 43 si respectiv 46 de cuvinte. Se pune întrebarea, cum de a fost ales din toate acestea tocmai DADA? Să fi fost doar rezultatul hazardului? Mă îndoiesc!

Cine a fost sfântul mucenic Dada, aflăm din Mineiul pe lunile aprilie si august. Aici se arată ca acesta împreună cu sfinții mucenici Maxim si Cvintilian au trait pe vremea împăraților Dioclețian si Maximilan și erau originari din satul Ozovia (Oxiva) din Tracia. Fiind mare prigoană împotriva creștinilor, ei au fost prinsi în a 13-a zi a lunii aprilie și aduși în fata guvernatorilor cetății Durostorum (azi Silistra, în Bulgaria), întemnițați bătuți, batjocoriți  și duși în satul lor unde au fost decapitati în cea de a 28-a zi a aceleiasi luni. Dupa ani si ani, spune cartea, la 2 august li s-au descoperit moaștele care se află într-un sfânt lăcaș la locul ce se zice al lui Viglentie.

Dacă Tristan Tzara a cunoscut viața acestui sfânt mucenic Dada sau nu, credem că nu are nici o importanțăa. Cert este că el a izbutit să-l preamărească, în manieră proprie, și a păstrat în jurul acestui mod original de prăznuire, întreaga lui viață, o mare taina, descifrata, speram, abia acum la mai bine de 80 de ani de la amintitul moment din Cafeneaua Térase, în tocmai anul Centenarului nasterii sale.

Victor MACARIE

Cronica, anul XXXI, nr. 13-14, iulie 1996, p. 1; 13.

Notă Victor Macarie: Începând cu anul 2013, în Calendarul Creștin Ortodox, numele mucenicului Dada este schimbat în DADAS. Nu și în Calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit (pe vechi) din România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (8)


 

de Liviu Druguș

Sfârșit de veac în București” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Vezi: http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează. Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul. Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică. Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”Spune-mi unde trăiești ca să-ți spun cum ești”. Autoarea numește contextul general al acțiunii romanului – ”mediul în care mă plasam” (p. 85), evident unul neplăcut și care schimonosește caractere, destine, vieți.

Ultimii ani ai secolului trecut au găsit un București cenușiu, foarte prost administrat (dar foarte bine furat), cu o infrastructură precară, cu o lume pe cât de bucuroasă că a scăpat de tiran, pe atât de dezorientată și lipsită de speranțe vii legate de ziua de mâine. Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare. Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece  acțiunea romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Povestitoarea/ Aurora – profesoară (de logopedie? – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?) merge spre serviciu/ școală cu metroul cu speranța (neîmplinită) de a mai șterge din grozăviile contextului (blocului) în care locuia: o femeie de serviciu (”un Sisif cu fustă” – p. 84), bețivă (”chipul buhăit al femeii de serviciu” – p. 84), și un locatar bețivan (care ”în nopțile în care vine mangă acasă, fie vomită, fie urinează în lift” – p. 84). Metafora găsită de autoare pentru acel (b)loc: ”mica hazna din marea cloacă” – p 84., dar negată imediat că ar fi doar o metaforă, ci chiar realitatea (im)pură care ”în majoritatea timpului… pute îngrozitor” (p. 84). Nici mai mult, nici mai puțin Bucureștiul (cu cei cca 3,5 trăitori zilnic) este caracterizat (datorită proastei canalizări) ca ”plutind pe un lac de scârnă” (p. 84), cu ”miros de cloacă bătrână” (p. 85).

Sub raport uman, Bucureștiul este, pentru povestitoarea Aurora, ”lumea marilor învârtiți” (p. 85), ceea ce înseamnă că de la anteriorul sfârșit de veac și până la cel descris în carte nu s-a progresat aproape deloc. O lume opusă ”învârtiților” este cea a călătorilor cu metroul bucureștean, autoarea subliniind încă o dată – prin această contrapunere repetată – propensiunea sa pentru antiteză/ contrapunctual. Scena călătoriei este una demnă de teatrul kafkian: un vagon de metrou plin cu fulgi de găină care învăluie insidios și enervant bieții călători. Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști”  despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… fugă. (vezi la Webografie două recenzii pe marginea cărților lui Daniel David și Dorin Bodea:  Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini; Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David). Constatarea disperată a Aurorei este că ”nimeni … nu bagă-n seamă fulgii” (p. 86), iar explicația pe care și-o oferă este că ”Probabil însă că niciun român serios nu consideră că zbenguiala unor fulgi de găină într-un vagon de metrou ar merita un semn de atenție…Toți priveau înainte, cu o solemnitate prefăcută…” (p. 86-87). Neimplicare pe toată linia! Interpretarea Aurorei este în ton cu această non-acțiune: ”pasagerii… au ales să pretindă că nu li se întâmplă nimic și, în consecință, se comportau ca atare” (p. 87). O singură persoană, o tânără, a ales o altă cale de răspuns: fuga supărată. ”Eu nu mai stau în vagonul ăsta. Să ieșim dracului de aici!” (p. 87) a spus tânăra, urmată doar de Aurora. Banal, ar zice unii cititori. Profund semnificativ, zic eu. Tabloul in-acțiunii bucureșteanului mediu, obișnuit, majoritar este valabil și explicabil pentru acceptarea dictaturii ceaușiste timp de un sfert de secol – de către întreg poporul român – și acceptarea democraturii mafiotice postdecembriste pentru, deocamdată, încă un sfert de secol.  Refugiul acestei pături de ”umiliți și obidiți” în alcool, în adunarea lor în localuri mai puțin urât mirositoare și în practicarea de jocuri psihodramatice par a fi singurele soluții la îndemâna bucureșteanului mediu. De unde și concluzia trist existențialistă că fericirea este doar o iluzie (vulpească). Despre stoicismul și acceptarea tacită sau vocală a necazurilor de către români spune foarte multe următorul bănculeț: cineva, ca să se distreze, așează o pioneză cu vârful în sus pe singurul loc rămas liber într-un vagon de tren (sau de metrou, ca să păstrăm contextul întâmplării cu fulgii de găină). Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini… Deși gluma ar vrea să arate diferențele dintre regiuni sub aspectul reactivității la necaz, eu am văzut numitorul comun al românilor: acceptarea stoică și lipsa oricărei preocupări pentru aflarea cauzelor/ vinovatului. Pe scurt, la români mămăliga nu explodează. (În realitate, fără ”ajutorul dezinteresat” al sovieticilor gorbacioviști și a acordului Occidentului pentru doborârea dictaturilor comuniste din Europa, lovitura de stat din decembrie 89, urmată de o susținere masivă a marii majorități a românilor, nu ar fi fost sub nici o formă, posibilă. De ce? Exact din această cauză a stoicismului care, cred, ne caracterizează la modul majoritar.

Capitolul 11. Refugiul Aurorei și a celorlalți membri ai sextetului este unul într-un loc(al) ceva mai select, la Lăptăria lui Enache (https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094?sk=wall  , o zonă de consum mai pentru intelectuali (localul, situat, în acea vreme, în spațiul Teatrului Național București, este populat îndeosebi de poeți, artiști, filosofi sau de alți clienți cu sensibilități artistice), deși mai pătrundea acolo și fauna ”învârtiților zilei”, mari amatori de a se afișa împreună cu ”lumea bună”. Pentru cititorii care nu vor avea timp/ răbdare să citească articolul de la adresa de mai sus ofer un extras despre istoricul brandului ”Lăptăria lui Enache”: ”Lăptăria lui Enache s-a deschis în 1920 şi era punctul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti – Saşa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, fiul patronului Enache Dinu) şamd. Prima adresă a fost strada Bărăţiei nr. 37, unde localul a devenit cunoscut ca loc de naştere al „celui mai original cenaclu din câte a cunoscut România”. Pe 26 octombrie 1931 s-a închis, pentru mai bine de şase decenii, revenind la etajul IV al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 90, la pachet cu Terasa La Motoare”. Vezi și http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/

Capitolul 11 (pp. 88- 93) este despre o nouă întîlnire la celebrul local, una inițiată de Ana și care a avut un unic invitat: pe Aurora. Așadar, o nedorită întâlnire bilaterală (”nu-mi mai doream relații binare” – p. 89 – se plânge sieși, Aurora) între două dintre cele patru feminine ale grupului, mai exact ale celor care nu au fost descrise ca fiind… foarte frumoase. Cu Ana dialogul este unul mai dificil, scurt, esențializat, adesea ciudat  și care permite povestitoarei lungi introspecții sau reflecții pe marginea contextului… lăptăresc, tocmai pentru a mai îndulci contextul… Ana este personajul misterios, mai afectat psihic decât ceilalți membri, suspicioasă peste medie, vede peste tot conspirații și conjurații, urmăriri și trădări. Cu riscul de a greși prin exagerare/ supralicitare, Ana pare a fi introdusă în sextet (și) pentru a pune în evidență un fapt mai puțin cunoscut din destul de vechea istorie avangardistă a Lăptăriei lui Enache, și anume faptul că localul cu pricina, în perioada interbelică, era ”o placă turnantă a Cominternului”. Anticipez puțin: Ana nici nu a venit la întâlnire, făcând-o, și prin asta, și mai misterioasă… ”Cum misterele noastre ascund mai degrabă un eșec pur și simplu jenant decât cine știe ce mare împlinire secretă, nu-mi rămânea decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai păsuiește o zi” (p. 93), scrie Aurora, bucuroasă că Ana a lipsit de la anunțata ”întâlnire binară”.

Comintern-ul era Internaționala Comunistă girată de Moscova stalinistă sovietică. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comintern). Cominternul a existat între 1919 și 1943, fiind înființat de Lenin și apoi condus și desființat de Stalin. Istoricii au demonstrat o strânsă cooperare între filialele Cominternului și agenții NKVD, viitorul KGB. Înființarea Cominternului coincide cu marile schimbări care au marcat primul sfert al secolului trecut, atât în plan politico-militar cât și cultural-artistic. (Amintesc: 1904 – psihanaliza lui Freud; 1905 – teoria relativității restrânse a lui Einstein; 1905 – Revoluția rusă; 1907 – Picasso cu Domnișoarele din Avignon; 1910 – Kandinsky lansează pictura abstractă; 1915 – teoria relativității generalizată a lui Einstein; 1916 – Este lansat dadaismul de către Tristan Tzara; 1917 – Revoluția bolșevică din Rusia; 1924 – Primul manifest al suprarealismului lansat de Andre Breton etc.). Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața statu quo ului). Revenind la contextul istoric în care s-a născut Lăptăria lui Enache (1920) reamintesc afirmația lui Dan C. Mihăilescu referitoare la faptul că spionii promoscoviți mișunau printre avangardiștii care erau, prin definiție și fatalmente, tot de stânga. Într-adevăr, unde se puteau strecura mai lesne și să fie mai puțin observați reprezentanții unor forțe ostile capitalismului (spionii sovietici) decât într-un mediu care, inițial în artă, dorea, și el, o schimbare majoră? Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii. Evident, stânga anticapitalistă a fost tot o avangardă, politico-economică și ideologică prin care se urmărea schimbarea raporturilor de forțe în societățile dezvoltate. În cazul în care autoarea, Doina Popescu, a dorit – prin acest roman – să rescrie o istorie actualizată a începuturilor avangardiste ale localului, atunci ”spioana” Ana făcea perfect parte din peisaj… Și ca să închei acolada: autoarea însăși este, în viața reală, o gânditoare de stânga, critică la adresa ”învârtiților zilei”, o iubitoare de artă (cea nouă, la începutul secolului 20, dar îndeosebi avangarda renascentistă). Un punct de vedere despre conceptul de avangardă vezi la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/), romanul de față fiind, firesc, unul de avangardă: sub pretextul unor banale dialoguri psihoterapeutice – încet-încet – romanul se dovedește a fi o alegorie, o critică directă a realităților fetide ale zilelor de început de tranziție în România sfârșitului de veac trecut. Ironie a sorții, după ce liderul acelor vremi, comunistul Ion Iliescu l-a condamnat la moarte pe comunistul Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”, trama romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii” face trimitere la o altă mare dezamăgire (de data aceasta, a autoarei însăși): Iliescu a întinat mărețele idealuri ale gorbaciovismului leninist și a lăsat țara pe mâna exploatatorilor interni și externi puși pe căpătuială/ învârteală. De unde și motivația interioară a unor intelectuali de a refonda ”adevărata” stângă…

Preocuparea pentru resuscitarea ideii de avangardă este permanentă în roman. Simpla re-venire pentru re-întâlnire cu ”gașca” la Lăptărie presupune și incursiuni temporale în agitatul început de secol XX. ”Am privit încă o dată, de aproape, portretul lui Tzara, fascinată de ”acea finețe orientală pe chipul palid ca de mort” pe care o remarcase Andre Breton” (p.88). Sintagma ”de aproape” are un sens special pentru autoare. Ceea ce aceasta îndrăgește în mod deosebit trebuie privit de aproape, de cât mai aproape, ceea ce sugerează și o apropiere simbolică (ideologică) față de avangardistul dadaist, Tristan Tzara. (Reamintesc aici faptul că pentru originea cuvântului ”dada” există o interesantă și originală ipoteză referitoare la semnificația denumirii curentului dadaist datorată lui Victor Macarie de la Iași, respectiv aceea că părintelele dadaismului era născut de ziua Sfântului Dada din calendarul ortodox. Wickipedia ar trebui să noteze/ insereze această interesantă și verosimilă ipoteză). Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ”Mi-am promis ca data viitoare voi fi prima la intrarea in muzeu, la ora deschiderii, si ma voi duce direct la Mona Lisa, pentru a o privi singura, pe indestulate”. La Lăptărie fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. (Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la Lăptărie), iată o fotografie  – din 1930 –  cu marii avangardiști ai secolului trecut. Primul din stânga este Tristan Tzara – : https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3 ).

Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti  etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent). Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. 88). Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Schimbarea, cred eu. Oriunde în lume. Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Ce conservă la noi stânga mereu conducătoare? Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării. Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… (cu) stânga! Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! Tipic/ clasic românesc! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere. Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă… Pe această temă, autoarea se pronunță tranșant, în mai multe rânduri, împotriva stângii mafiotizate de la noi, în speranța unei stângi avangardiste noi, pure, autentice, ideale etc.

Revenind la povestea Aurorei, aceasta (își) mărturistește că practică o meserie (profesoratul) pe care nu și-a dorit-o (ea ar fi vrut psihiatrie, adică medicină), fapt care poate fi la originea tensiunilor psihice pe care ea spera să le atenueze cu ajutorul psihoterapiilor de grup. Și totuși, parcă nici psihiatria nu ar fi fost potrivită devreme ce Aurora empatiza excesiv cu individul aflat în suferință, ceea ce pentru un medic poate fi catastrofal.  Este tocmai momentul ca Aurora să cugete asupra motivației care a împins-o să se atașeze atât de mult de ceilalți cinci care formau grupul lor, ”aleși anume să-mi hrănească orgoliul apartenenței la o lume în care dramele străzii își găsesc mai greu ecoul” (p. 89). Mai mult decât atât, ”în grup, sarcina confesiunilor se repartizează la cinci și orice hap divizat devine mai ușor de ingurgitat” (p. 89). Pragmatic, dar sincer! Joaca de-a profesiile (un fel de ”ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, dar în sens invers) continuă cu autotestarea pe: cronicar (nu!),  pe ”filozof vagabond, fără metodă și fără sistem” (p. 90) (nu!), pe poetesă (excesul de justițiarism ar fi dus-o, însă, în exil, deci: nu!). Surprinzător, Aurora s-ar dori să fie ”felis catus domesticus”, acel animal care știe să-și subjuge necondiționat stăpânul, după modelul lui Mișu – motanul castrat, ținut în apartament de Aurora. Povestea acestuia poate fi încadrată cu succes într-un manual de ”Psihologie animală” (își mai aduce cineva aminte de tratatul cu acest titlu scris de poetul-psiholog Mihai Beniuc?). Mai exact, ceea ce relatează, în continuare, Aurora ține strict de ”psihologia pisicii”, descrierile făcute în carte (pe cca trei pagini) fiind deosebit de reușite, sensibilizând interesul oricărui iubitor de pisici (me included).

Cum spuneam/ scriam mai sus, întâlnirea programată de Ana nu a mai avut loc, dar povestea ei ”misterioasă” ocupă un întreg capitol 12 de exact 12 pagini. După o întâlnire (amplasată clasic detectivistic într-un loc deschis și aglomerat) pe o bancă din Cișmigiu, Ana o invită pe Aurora la ea acasă, chiar în apropierea parcului, într-un apartament mansardat de la ultimul etaj  al unui bloc vechi, cu multe etaje. După o scurtă incursiune autobiografică din care rezultă că Ana avea strămoși greci de prin Fanarul Istambulului urmează o destul de lungă descriere a universului livresc în care se scălda proprietara apartamentului, drept pentru care restul acestul capitol ar putea avea titlul/ genericul ”spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești”. Evident, autorii și titlurile cărților sunt indicii semnificative pentru personalitatea, ușor devia(n)tă, a Anei. Cred că este destul de puțin probabil ca toate acele titluri să fie (bine) cunoscute tuturor cititorilor, la fel cum cred că este destul de puțin probabil ca cei care nu le-au citit să meargă imediat la bibliotecă sau să caute pe Google pentru a le citi în vederea depistării temelor urmărite/ citite cu predilecție de Ana. (De fapt asta este intenția autoarei: să o cunoaștem cât mai bine pe Ana).

Încerc să fac eu acest serviciu – concomitent cu sugestia (pe care o fac din anii 90, când am cunoscut deliciile internetului) ca țările cu apetit cultural serios să umble la legea drepturilor de autor, după cum urmează: dreptul de proprietate intelectuală asupra unei opere să aparțină exclusiv celui care a creat-o, nu moștenitorilor, nu instituțiilor și nu țării unde s-a născut sau a trăit autorul! Mai mult, menirea academiilor și instituțiilor de cultură ale țărilor ar trebui completată cu obligația de a crea biblioteci online cu tot ceea ce s-a produs într-un domeniu sau altul. La fel ar trebui să se întâmple cu filmele, spectacolele de teatru, tezele de licență, master sau doctor, libretele operelor sau ale cântecelor de orice fel. Cred că o astfel de reglementare ar stimula mult creativitatea și apetența creatorilor de a elabora noi lucrări, originale, și nu de a trăi din moștenirea unor drepturi de autor (care ar trebui riguros distinse de reglementările referitoare la moștenirea bunurilor materiale). În mod cert, un cor de suave înjurături se vor declanșa cu maximă sinceritate înspre oricine ar veni cu asemenea propuneri…  care atacă cu nerușinare sinecurismul, filosofia lui dolce far niente etc.  Deocamdată aplaud sincer faptul că textul cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii” se află și la liber, desigur incomplet – din motive comerciale – în format electronic pe Google Books. Va veni și ziua în care editurile vor oferi (după epuizarea stocului din librării și când probabilitatea retipăririi unui nou tiraj este minimă) cartea în format pdf în mod complet gratuit (cum deja știu că face Editura Polirom din Iași). Așadar, iată un mic ajutor pentru cei aflați în lipsă cronică de timp (semipleonasm voit):

  • Lautreamont

http://www.crispedia.ro/Cantecele_lui_Maldoror__de_Contele_de_Lautreamont__comentariu_literar___rezumat_literar_

”Contele de Lautreamont (1846, Uruguay – 1870, Franţa) – scriitor.

  • Titlul original: Les Chants de Maldoror
  • Prima ediţie: 1868-1869
  • Primul editor: Albert Lacroix (Paris)

Lautreamont a fost un scriitor necunoscut în timpul vieţii, dar poemul său epic în proză Cânturile lui Maldoror este considerat astăzi drept una dintre primele şi cele mai tulburătoare opere suprarealiste. Primul cânt a fost publicat la Paris, cu numai doi ani înainte de moartea prematură a autorului, la 24 de ani. Totuşi, numai după ce o revistă literară belgiană a luat decizia curajoasă de a republica lucrările lui Lautreamont, în 1885, el a intrat în atenţia publicului avangardist european.

Maldoror este povestea „eroului” eponim, care se revoltă împotriva divinităţii comiţând un şir extraordinar de acte de depravare şi de imoralitate. Este o operă sălbatică, halucinantă, poetică şi tulburătoare – radicală nu numai prin inovaţia stilistică (apreciată atât de mult de suprarealişti), dar şi prin conţinutul blasfematoriu. Povestea include crimă, sadomasochism, atmosferă în descompunere şi violenţă. Este o celebrare a răului unde Hristos este descris drept violator şi care cuprinde o fantezie prelungită a unui act sexual cu o creatură a mării. Nici o faptă inumană nu îi aduce lui Maldoror alinare ori satisfacţie, iar furia sa creşte progresiv.

Maldoror şochează şi uimeşte şi acum, dar probabil că trăsătura sa cea mai importantă este forţa lirică a prozei lui Lautreamont, care transformă ceea ce este absolut respingător, în ceva frumos şi încântător – un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale şi a convingerilor noastre privind limbajul.”

Vezi și:   http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html

2)  Burroughs, William

William S. Burroughs (1914‑1997) s‑a nascut in St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza si antro­pologia la Harvard, apoi medicina la Viena. In 1951, pe cind se afla in Mexic, si‑a impuscat accidental sotia. A debutat in 1953 cu Junky, iar in 1959 a publicat (in Franta) romanul Naked Lunch (Prinzul dezgolit). Aparitia in 1962 a editiei americane a provocat un imens scandal. In 1982 este ales membru in Academia Americana si in Institute of Arts and Letters, iar statul francez ii acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William Burroughs, in colectia „Biblioteca Polirom” au aparut Pederast (2003) si Junky (2005).  (Cf Editura Polirom)

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/pederast/ Cristina Teodorescu despre romanul ”Pederast

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/books/non-fiction/article3989512.ece   W.B. este descris ca sociopat, pederast, misogin și criminal

3) Despre Yasushi Inoue, Pușca de vânătoare

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. În 1936 a absolvit Universitatea Imperială din Kyōto. Şi-a câştigat renumele de prozator cu nuvelele „Lupta de tauri“ şi „Puşca de vânătoare“. Opera sa cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, numeroase proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară. Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/audio-marius-manole-citeste-pusca-de-vanatoare-pentru-un-dublu-cd/

http://exde601e.blogspot.ro/2011/10/yasushi-inoue-pusca-de-vanatoare.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/pusca-de-vanatoare-trei-chipuri-ale-iubirii/ Teodora Gheorghe, 2013

4) Ernesto Sabato, Eseuri

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernesto_S%C3%A1bato

http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/eseuri-vol-i-8846.html

5) Mircea Cărtărescu 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu  (”Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).”

6) Dosoftei  https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83

7) Stephen Hawking   https://ro.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking

8) HomerIliada, 1840, Paris https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada

www.libris.ro/userdocspdf/436/iliada.pdf

9) Biblia (ediție veche)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia

10) Meister Eckhart, Cartea mângâierii Dumnezeiești

https://ro.wikipedia.org/wiki/Meister_Eckhart

11) Sun Tzu, Arta războiului  https://ro.wikipedia.org/wiki/Sun_Tzu   www.vistieria.ro/carti/istoria_universala/arta_razboiului.pdf

–––-   Criteriul presupus de Aurora: ordinea lecturilor

12) Luca Pițu https://ro.wikipedia.org/wiki/Luca_Pi%C8%9Bu

13) Boris Vian https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_Vian

14) Raymond Quenau  https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Queneau

15) Julien Thorma  necunoscut de către Google L (posibilă confuzie cu Thomas Thorma? )

16) Eugen Ionesco https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

17) Alfred Jarry, Ubu roi     http://alexandervsalexander.blogspot.ro/2013/07/alfred-jarry-de-la-ubu-la-patafizica.html  (Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

definiţie clasică de Alfred Jarry în Faptele şi opiniile doctorului Faustroll (1911)

………………………..       Criteriul presupus de autoare/ Aurora: patafizica (Ce este patafizica ne lămurește Valeriu Gherghel și comentariile la articolul său. Vezi: http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/06/patafizica.html

18) Mircea Cărtărescu, Travesti   https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

19) Alain Fournier, Le grand Meaulnes https://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Grand_Meaulnes

20) James Joyce, Portretul artistului la tinerețe . http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/portret-al-artistului-la-tinere%C5%A3e   http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/portret-al-artistului-la-tinerete-183536.html

21) Jack London, Martin Eden     https://ro.wikipedia.org/wiki/Jack_London

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Eden     www.bibliotecapemobil.ro/…/Martin%20Eden%20-%20Jack%20London

22) F. Scott Fitzgerald, Great Gatsby/ Marele Gatsby  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Gatsbyhttps://ioanalexandru.wordpress.com/2013/05/19/f-scott-fitzgerald-marele-gatsby/

23)  J. D. Salinger (autor cunoscut pentru solitudinea sa), Catcher/ De veghe în lanul de secară; https://ro.wikipedia.org/wiki/De_veghe_%C3%AEn_lanul_de_secar%C4%83 ; https://ro.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

24) Sylvia Plath, Clopotul de sticlăhttp://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/clopotul-de-sticla-top-ii-1503.html Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secarapentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

………………………      Criteriul presupus de Aurora: cărțile formării și ale deziluzionării

25) Pascal Bruckner, Luni de fiere

https://ionutbanuta.wordpress.com/2011/09/08/o-ora-cu-pascal-bruckner/

http://www.bookblog.ro/altele/luni-de-fiere/

26) Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;    https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Choderlos_de_Laclos

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/legaturi-primejdioase-150592.html

27) Yourcenar, Alexis   http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Marguerite-YOURCENAR-Alexis-sau-Tratat-despre-lupta-zadarnica*articleID_9143-articles_details.html  

28) Henry Miller, Tropicul Capricornului, Tropicul Racului și Primăvara neagră;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Miller

http://www.bookblog.ro/recomandari/henry-miller-omul-din-spatele-revolutiei-sexuale/

29) Anais Nin, Incestul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana%C3%AFs_Nin ; http://adevarul.ro/cultura/arte/anais-nin-amanta-matase-literaturii-1_50ad2ac47c42d5a6638ff857/index.html http://www.humanitas.ro/ana%C3%AFs-nin

(Nota mea: Henry Miller +  Anais Nin = Love  – în realitate)

…………..

29) Jean Paul Sartre, Greața,      https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre ; https://ioanalexandru.wordpress.com/2012/11/07/jean-paul-sartre-geata/

 30) Dante AlighieriDivina Commedia   https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

………….      Criteriul de aranjare afirmat de Ana: cărțile din această ultimă categorie conțin ”cele mai frumoase pasaje de dragoste” (p. 98)

Cuvintele cheie/ simbol/ esențializate/ definitorii pentru selecția cărților din biblioteca Anei, selecție făcută de autoare: anarhism, avangardism, aventurism, nonconformism, suprarealism, stângism, nihilism, erotism, sexism, amantlâc, hormonism, hedonism, existențialism, crize, fantasme, sensul vieții, sinucidere, estetica urîtului, etica răului, sexualitate perversă, homosexualitate, lesbianism, droguri, tabuuri încălcate, detabuizare, limitele condiției umane, incest, singurătate, solipsism, solitidine, infidelitate, limitele instituției căsniciei, destinul ca scuză pentru slăbiciunile umane.

Dar, tot Ana amestecă, voit, cărțile pentru a-și mărturisi crezul său ”estetic”: ”Nu mai căuta criteriile după care le-am aranjat (și Ana mătură amuzată cărțile, de la distanță, cu un gest larg), le rearanjez mereu și tot timpul schimb criteriul.” (p. 98). Amalgamarea criteriilor, stilurilor, cărților și rearanjarea acestora ad hoc, fără principii stabile și criterii clare – toate acestea sunt semne ale unui mod de gândire  postmodern (curentul literar cu acest nume a fost studiat, teoretizat și aplicat la noi de Mircea Cărtărescu, dar nu numai de către acesta).

Misterioasa Ana își confirmă statutul de imprevizibilă, neserioasă, nesigură, ciudată sau … interesantă (în economia cărții) prin două acte clare: a) o defăimare a colegei de grup (Zina) – ca o încercare de înlăturare a unei posibile concurențe. Pasajul de mai jos face o utilă și adecvată conexiune între spionaj și sex, o rețetă ce ține de firescul feminin și de practicile serviciilor de informații: ”Ferește-te de Zina! …E o mare hahaleră! …. A înșirat vreo cinci parlamentari și trei miniștri – asta din ce am reușit să aflu până acum. Tu cum crezi că-i merge afacerea? A lucrat la Radio Actualități și, o vreme, a fost acreditată în Parlament. Știai, nu? E una dintre ziaristele pregătite să intre la comandă în orice pat, pentru a compromite pe oricine. Între două orgasme bine simulate, poate smulge orice secret. E o performeră de mare clasă, dragă. Și-ar bate concurența și în Place Pigalle. ….De asta v-am întrerupt la Lăptărie, când te-ai lansat în discuții politice… Evită asemenea discuții cu ea. Cred că umblă și acum cu microfonul agățat în sutien.” (pp. 98 – 99); b) o invitație prin seducție la o partidă de sex între ele, adică între Aurora și Ana; descrierea actului de tentativă de seducere este, cred, una foarte reușită – fie și dacă apreciem descrierea făcută de Aurora prin prisma densității cuvintelor cu încărcătură erotică, densitate pe care o apreciez la cca 95% . Pentru că tentativa de seducere nu a fost reușită, Ana schimbă brusc subiectul, dar, de fapt, revine la faza spiono-misterio-detectivistă de la punctul a). Concret, Ana îi explică Aurorei motivul lipsei de la ”întâlnirea binară” de la Lăptărie: ”În ziua aceea nu am putut să vin pentru că a trebuit să duc un plic la Geneva. Nu putea fi trimis prin poștă, dar, deocamdată, nu intru în amănunte” (p. 100).  Din nou, mister, spionaj, afaceri secrete…, dar… Ana își supralicitează oferta/ cererea sexuală, plusând cu un posibil ajutor pentru Aurora cu un (ipotetic, dar improbabil) post de directoare de școală… Ca și cum toate cele discutate și efectuate până acum erau doar o introducere în ceea ce o interesa cu adevărat pe Ana, aceasta mută discuția în plan fantastic/ fantasmagoric: ”Ce crezi, suntem locuiți de altcineva?” (p. 101).  După care urmează o nouă scenă de seducție, neîncurajată de Aurora și… capitolul se termină cu încercarea de plecare precipitată a acesteia din urmă. Înainte de a se întâmpla asta, Ana face atacul frontal, direct, nemenajat de alte întortocheri strategico-tactice: ”La dracu cu Lăptăria! Eu vin acolo pentru ceva, da, pentru o chestie, dar habar n-ai și nu vrei să știi, nu-i așa? Și mai vin și pentru tine, dar tu te faci că nu observi. Radu vine pentru Iulia, Iulia vine pentru public, Cristian și Zina, ei bine, nu știu pentru ce naiba vin ei, am impresia că-i trimite cineva pentru ceva, dar nu știu încă cine și pentru ce…Tu? Nu m-aș mira să te văd într-o zi cum îl lingi pe Sami ca pe-o icoană…. Sami? Rosenstock! Samuel, Tristanul tău. De fapt ce știi tu despre el? Ei bine, află că frumosul nostru Tzara n-a murit deloc furios și nici nihilist.” (p. 102). În miez de roman autoarea găsește de cuviință să dea (toate?) cărțile pe față, exact ca la început când prezentase sistematic și clar personajele cărții. Din (pre)plin idealism psihiatric, gruparea celor șase se dovedește – din punctul de vedere al Anei – o simplă încrengătură de interese meschine – majoritatea pe bază de hormoni – abia mascate de povestea cu joaca psihodramatică a spovedaniilor colective, chipurile sanogene. Aurora își recunoaște, spășită idealismul exagerat (”eu colecționez locuri perfecte” p. 104), dar Ana devine o anti-Zina, nu doar pentru stângismul pe care-l afișa și apăra aceasta, ci pentru că Lăptăria, la începuturi, fusese un cuib bolșevic plin de spioni sovietici în căutare de prozeliți stângiști-avangardiști și carne de tun pentru revoluția mondială: ”Despre agentura care a funcționat la Lăptărie n-ai auzit? Atentatul cu bombă de la Senat îți spune ceva?…. Cuib de rețele clandestine, asta a fost Lăptăria, ”perfecțiunea” asta a ta. Adunătură de cominterniști” (p. 104). Aurora suportă greu criticile neîntemeiate și, mai ales exagerările, dar nu reușește să se apere decât în gând: ”ar fi trebuit să-i fi zis că Tristan Tzara n-a murit comunist. S-a dezis de comunism și, mai mult, a și demisionat din partid” (pp. 104-105). Pentru Aurora întâlnirea cu Ana a fost un duș rece, unul grav existențial și generator de precizări suplimentare, de autoreproșuri și de răspunsuri parțiale (desigur, tot cu privire la existența noastră terestră atât de trecătoare. ”Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici rsursele și nici curiozitatea să mi-l înfrunt. … În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate toate eurile noastre posibile”. Cel puțin așa cugeta Aurora mergând prin începutul de iarnă care amesteca zăpada cu noroiul, albul cu negrul, perfecțiunea cu imperfecțiunea.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

2 octombrie 2015

Primele șapte episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

Webografie

https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3    Fotografie de grup cu suprarealiști celebri: Tristan Tzara, Andre Breton, Picasso etc.  (Surrealist Group, 1930 from left to right: Tristan Tzara, Paul Eluard, Andre Breton, Hans Arp, Salvador Dali, Yves Tanguy, Max Ernst, Rene Crevel and Man Ray)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-the-left (Islamism and the Left)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-left-exchange An answer to Islamism and the Left

https://youtu.be/sILEeMNUvj0  Liviu Antonesei,  Suntem un popor de șeherezade

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be  (idem)

http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti Despre Cioran în actualitate

http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/ Istoric Lăptăria lui Enache (trimiterea la ”placă turnantă a agenților Cominternului”, cf. Dan C. Mihăilescu, nu funcționa la data accesării (28 sept. 2015)

https://bucurestiacum.wordpress.com/2015/03/28/fotogalerie-teatrul-national-bucuresti-redeschidere-ce-se-intampla-laptaria-lui-enache-terasa-la-motoare/ Deschiderea barului de amintire avangardistă ”Lăptăria lui Enache” de la TNB stă sub semnul incertitudinilor, după redeschiderea teatrului

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David)

 https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/   Avangarda ariergărzii

http://pressone.ro/contributori/psihologia-poporului-roman/   Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/ I.M. Sadoveanu, Sfârșit de veac în București

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22015 Felix Nicolau, Eseu despre cartea lui Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Ed Curtea Veche, București, 2012

http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html Nicolae Manolescu, Unde sunt femeile de altă dată?

Taguri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, Sfârșit de veac în București, Ion Marin Sadoveanu, Freud, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Lăptăria lui Enache, Daniel David, Editura Adenium, Tristan Tzara, Victor Macarie, Lenin, Stalin, Pascal Bruckner, Dorin Bodea, Mihaela Ursa, Psihologia poporului român, Teatrul Național București, Comintern, Internaționala Comunistă, NKVD, KGB, Andre Breton, suprarealism, Picasso, Einstein, Kandinsky, Dan C. Mihăilescu, avangardism, Brâncuși, Cioran, Mihai Beniuc, Editura Polirom, Lautreamont, Burroughs William, Cristina Teodorescu, Yasushi Inoue, Mircea Cărtărescu, Dosoftei, Stephen Hawking, Homer, Sun Tzu, Luca Pițu, Boris Vian, Raymond Queneau, Julien Thorma, Eugene Ionesco, Alfred Jarry, patafizică, Jack London, Sylvia Plath, F. Scott Fitzgerald, Pierre de Laclos, Henry Miller, Anais Nin, Jean Paul Sartre, Dante Alighieri

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (7)


 

de Liviu Druguș

 

 

Motto – uri

Motto 1

 

” …se ştie, critica literară românească s-a men­ţinut, de fapt, în apele poemului în proză şi în

jocuri de-a stilistica. Când a avut metode, acestea au fost streine integral planului estetic.

Întreaga literatură românească (poezie, proză, critică) a avut desigur, până la noi, un rol mai de seamă: acela de a aduna material. Şi, desigur, încă nu complet. Și să nu se ia drept edificiu ceea ce este un fundament încă parţial. De acest lucru criticii foarte tineri de astăzi par a-şi da seama. O severă revizuire a valorilor — cât de severă! cât de neînduplecată! — pare a fi steaua lor călăuzitoare.

 

Să nu acceptăm compromisuri. Prefer — dacă mi-o dictează criteriile inele — să refuz întreaga poezie românească, decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă — de la început — un com­promis; o acceptare clară a mediocrităţii culturii noastre şi o ruşinoasă situare pe un plan de jos. Dificultatea de a ajunge mai târziu pe un plan ono­rabil va fi cu atât mai grea.

 

Îngrijorarea noastră o constituie însă faptul că, încă printre unii din cei tineri, absenţa unei lucide atitudini critice lasă să se creadă că nesemnifica­tive decoruri de carton sunt castele de piatră. Cele câteva pagini care vor urma sunt scrise în bună parte pentru ei. Nu accept entuziasmul tineresc care acoperă (falsa generozitate) rupturile! Sau care iubeşte rupturile! Dar, mai ales, mă întristează tradiţia gafelor, în linia de conduită a triştilor noştri predecesori.

 

….   critică lite­rară românească poate fi, cu deplină justeţe, acu­zată de naivitate. Nota din Ultima oră rezumă (şi se poate verifica cu precizie, prin multiple exem­ple) toată atitudinea criticei româneşti de la descălecare până astăzi, până mâine.”   (Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, după originalul apărut în 1934)

 

Ediţia a II-a, Editura Humanitas, București. Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Editura Vremea, Bucureşti, 1934, având pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pen­tru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” ISBN 973-50-0265-5 (vezi textul complet al cărții la https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescunu.doc
Motto 2: „Opinions are like ass holes: everybody has one” (Folklore)

Trebuie să mărturisesc (ab initio!) că unul dintre visele mele s-a împlinit (deocamdată, parțial): autoarea cărții și, fatalmente, dar indirect, obiect al pseudorecenziei mele, Doina Popescu, nu numai că nu a … tăcut (ca marea majoritate a autorilor pseudorecenzați) și nici nu s-a bosumflat ostil (cum au procedat alți ”iradiați”/ preopinenți/ ipochimeni prin iritări oțioase și perfect provinciale), ci a zis/ scris câte un ”mersi” de maxim bun simț la fiecare dintre episoadele acestui serial (cam lung, recunosc, dar – încă sper – poate și util). Mereu am dorit ca dialogul să fie unul cât mai consistent și reciproc benefic. Până a ajunge la finalul acestei pseudorecenzări trebuie să aduc la cunoștința cititorilor că sunt deja beneficiarul (alături de alți cititori, sper) a (cel puțin) două observații făcute de autoarea bucureșteană pe FB.

Prima dintre ele este o trimitere (subtilă, vizând stilul pseudorecenziilor mele) la Eugen Ionescu, cel cu opul său din junețe intitulat ”NU”. Paradoxal, abia se înfiripa critica literară românească modernă, și buldozerul critic al lui E. Ionescu vine și rade/ mătură/ șterge (cam) tot. Asta nu l-a împiedicat pe tânărul critic să devină, în timp, un autor respectabil.

A doua intervenție a doamnei Doina Popescu este una făcută cu sinceritate și iubire față de adevăr. Concret, discuția a început (în episodul anterior, cel cu numărul 6) în jurul afirmației personajului Radu că celebrul Moreno și-a originat geniala sa contribuție psihiatrică (psihodrama) încă pe vremea când locuia la București, respectiv la o vârstă preșcolară. Mergând pe o logică a bunului simț și fiind deja en garde (legat de afirmația evident exagerată a lui RaduMoreno a fost ”de profesie român”) am reacționat și am scris că este greu de admis că geniul ”românului Moreno” a putut concepe o metodă de tratament psihiatric la câțiva anișori… Mai mult, am replicat – într-un dialog pe FB – că nu există dovezi ale celor afirmate de autoare/ recte personajul Radu. Doamna Popescu îmi atrage delicat atenția că există în Wickipedia în limba română un text care chiar confirmă spusele lui Radu. Ca să nu fac erori de interpretare voi reda textul discuției noastre referitor la in/autenticitatea afirmației lui Radu:

”Domnule Liviu Drugus, va multumesc frumos pentru continuarea recenziei. Apreciez mult felul in care o faceti, care, mutatis mutandis, m-a dus cu gandul la celebrul „NU”, al tanarului pe atunci Eugen Ionescu. Bag sama ca nu renuntati la ideea de-a ma provoca la dialog.  :)

Doina Popescu ……… din wikipedia in limba romana: „Din anii copilăriei la București amintește Iacob Levi Moreno în memoriile sale de jocurile în tovărășia altor copii. Într-unul din ele, născocit de el, cam pe la vârsta de 4 ani, a jucat rolul lui „Dumnezeu”, în timp ce copiii ceilalți trebuiau să fie „îngerii”. Jocul era să se termine printr-o nenorocire atunci când grămada de scaune puse unele peste altele pentru a ajunge sus, „în rai”, s-a prăbușit în momentul când au încercat „să-și ia zborul”.

Liviu Drugus da, scrie… dar fără nicio dovadă/ trimitere la vreo sursă! Singura sursă scrisă este declarația lui Radu la p. 68

Doina Popescu Radu nu e nici psiholog, nici psihiatru, ci un barbat indragostit, care face exercitii de seductie, iesind bine si clar din limitele lui de competenta academica. Si o face pentru a atrage si mentine atentia femeii de care era indragostit· … Si aici ma opresc cu destainuirile si consider ca v-am si raspuns.  V-am marturisit ca mi se pare penibil sa devin avocatul propriei carti. Ma intereseaza in mod deosebit felul in care o receptati si interpretati dumneavoastra. Un fel onest, pentru care va multumesc. Astept cu tot mai mare interes continuarea recenziei”.

………..

Și iată continuarea (mea), cu trimiterea la link ul din care a extras autoarea citatul de mai sus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Spre surprinderea mea, în text, cuvântul ”memoriile” este un hyperlink cu trimitere la definiția cuvântului ”memorii” și nu la sursa din care s-a extras citatul cu pricina. (Acesta este un aviz celor care iau drept literă de lege ceea ce scriu dicționarele și antologiile de pe internet. Soluția este o verificare încrucișată, mai vastă și mai profundă, pentru că resursele internetului sunt cvasiinfinite). De unde și ”înverșunarea” mea față de includerea în textul romanesc a unor adevăruri puțin probabile, puțin credibile și – mai rău – neverificate (nu se poate numi ”verificare” sau probă de autenticitate o trimitere la o carte de memorii, fără a numi cartea și fără a sugera un link sau adresă unde ar putea fi găsită). Și totuși… Dialogul cu autoarea m-a făcut să devin bănuitor în legătură cu propria mea atitudine față de textul din Wickipedia în limba română. Pe scurt, cu ajutorul motoarelor de căutare am găsit textul originalului cu pricina și care, în mod normal ar fi trebuit să fie în textul din Wickipedia în limba română, sub forma unei adrese (link)! Poate de acum înainte, cineva va duce treaba până la capăt…și va face trimiterile necesare corecte. Iată sursa de unde s-a inspirat (fără a cita cum ar fi fost normal să o facă) cel care a scris textul românesc din Wickipedia: http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press. În acest articol (semnat de nepotul lui J.L. Moreno, adică de Jonathan D. Moreno) se face trimitere la o carte semnată de însuși J.L. Moreno, publicată în anul 1989:  Moreno, J.L.; The Autobiography of J.L. Moreno, MD (Abridged), Group Psychoterapy, Psychodrama & Sociometry, 42, 1, 15-22, 124. Din titlul cărții se vede că este vorba despre  despre o lucrare autobiografică și nu una de memorii (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorii). Comentariul din această carte este realmente relevant pentru discuția de față: ”The psychodrama of the fallen God. This was, as far as I can recall, the first ”private” psychodramatic session I ever conducted. I was the director and a protagonist in one”. Chiar dacă este o exprimare metaforică, Moreno și-a amintit tot restul vieții de această întâmplare din frageda sa pruncie (4 ani) petrecută în subsolul unei case din București. Moreno povestește amănunțit acest episod psihodramatic într-o altă carte, publicată în anul 1964, cu 10 ani înainte de a muri (din care voi cita mai jos). Bref, autoarea și personajul (Radu cel îndrăgostit de Iulia) au dreptate în privința originării psihodramei în chiar Bucureștii anilor 1894 – 1895. Am abuzat (puțin… mai mult) de răbdarea cititorilor cu lămurirea acestui aspect pentru a sublinia că datorită posibilității de a dialoga, oferit de autoare, am putut reaminti un fapt cu trimitere la ideea de autenticitate, corectitudine și valoare. Chiar și în romane de ficțiune adevărul istoric trebuie respectat! Iar Doina Popescu a respectat acest adevăr! Mai este însă un aspect: de fapt, romanele de ficțiune nu trebuie să fie copii autentice ale realității, adică să fie adevărate, ci trebuie să fie doar… verosimile. Mă bucur să pot insera aici opinia unui om mai cunoscător ca mine în materie de literatură (inclusiv teorie literară): Liviu Antonesei care a susținut, recent, la Stutgart conferința ”Suntem un popor de șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990”; https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be , https://youtu.be/sILEeMNUvj0

Revenind la acțiunea romanului axată pe un joc de tip psihodramă Moreno, capitolul 9 este dedicat unei runde de discuții doar în patru (Radu, Cristian, Aurora și – doar cu prezența, Iulia), evident, la Lăptăria lui Enache. Radu își devoalează amintiri din copilărie (de fapt, întreaga carte are drept temelie – pe care se construiesc dialogurile – , amintirile. Acestea sunt fie din copilărie, din întâmplări mai mult sau mai puțin recente, sau din.. fotografii). Sesiunea de ”psihoterapie” stătea sub semnul prăbușirii: Cristain este plictisit, Iulia se uită la un album cu poze, iar Aurora abia reușește să-l mențină pe Radu în starea de povestitor. Interesant pentru cei care caută să găsească sens în rândurile cărții, jocurile copilăriei lui Radu seamănă izbitor cu jocul copilului de 4 ani Moreno, care făcea cam același lucru: își stimula imaginația jucându-se, creându-și, astfel, un stil de gândire, simțire și acțiune. Voi reda aici textul autobiografic scris de Moreno însuși, cu intenția declarată de a face o paralelă Moreno – Radu, fapt care ar explica și ardoarea cu care Radu apăra, în capitolul anterior, precocitatea lui Moreno. Textul este extras din cartea nepotului lui J.L. Moreno, Jonathan D. Moreno. Titlul capitolului este ”Moreno and the concept of God”. Iată textul: ”From an early age, Moreno was intrigued with the concept of God. The most famous person in the universe was God and I liked to be connected to him. He sometimes traced the origins of psychodrama, the best known of the several methods that he would originated, to an incident from his childhood. When he was about four years old, his parents were visiting friends on a Sunday afternoon, and he was playing with neighbours’ children in the basement of his house. “Let’s play God and his angels” little Jacob suggested, and the other children agreed. They piled chairs upon an oak table that was in the basement to represent heaven, and Jacob choose to play God, climbing up to the highest level: “The cildren circled around the table, using their arms as wings, singing. One of the two larger children held up the mountain of chairs we had assembled. Suddenly one of the children asked me “Why don’t you fly?” I stretched my arms, trying it. A second later, I fell and found myself on the floor, my right arm broken” (extras din lucrarea publicată de J.L.Moreno în anul 1946).

După cum se va vedea mai jos, Radu avea – în același București, dar după circa patru decenii distanță în timp – un joc mai puțin complicat (fiind doar asistat de mama sa), iar în locul scaunelor făcute grămadă de copilul Moreno, copilul Radu va folosi cuburi și ”cărămizi”. În continuare, similitudinile se păstrează: în locul ideii de Dumnezeu Atotcreatorul (idée inexistentă în educația multor copii din anii copilăriei lui Radu, anii dictaturii comuniste), Radu introduce idea de creativitate umană; în locul urcării copilului Moreno în vârful grămezii de scaune, Radu își vede dărâmată grămada lui de cuburi – aflată în echilibru instabil – de către halatul mamei sau de strănuturile lor. Important este că ambii protagoniști au ajuns, la maturitate, în vârfurile carierelor lor academice, cu rol important în studierea și declanșarea creativității copiilor/ tinerilor.

Poate nu întâmplător Radu a ajuns profesor de management, disciplină care presupune stimularea inventivității, creativității și imaginației studenților prin jocuri de grup. Copilului Radu îi plăceau asocierile întâmplătoare ale cuburilor (primite mereu ca dar de Crăciun) care generau imagini și ”realități” noi și neașteptate. ”Rulam din nou cuburile, dar entuziasmul de-a trece de la o poveste la alta îmi slăbea repede, așa că mă apucam să construiesc turnulețe și cazemate. Potriveam ”cărămizile” într-un echilibru atât de diafan, încât la un simplu strănut… turnurile se prăbușeau…. Treceam atunci la mult mai echilibratele fortificații crenelate” (p. 80). Radu maturul povestea câtă fascinație îi produceau lui Radu cel mic combinațiile inedite ale cuburilor, fapt pedagogic cu reverberații pe parcursul întregii sale vieți. Plăcerea de a face combinații inedite este un ecou al teoriei freudiene a asocierilor libere, iar joaca sa de-a construirea de noi realitîți din cuburi DOAR în prezența mamei este un ecou al complexului Oedipian lansat de Freud.  De asemenea, redarrea și interpretarea unor vise ține tot de teoria freudiană și mai puți de cea moreniană. Am mai spus-o, chiar dacă personajele se lansează în ipotetice psihodrame Moreno, adesea ele se revendică mai mult de la Freud (opusul lui Moreno) decât de la Moreno. Apare cu mai multă limpezime puterea de sinteză și de adevăr a expresiei ”cei șapte ani de-acasă”, singurii ani în care se modelează viitoarea personalitate a maturului.  Radu face o adevărată lecție de pedagogie spunând că, din păcate, azi, maturii fac combinații ale elementelor de care dispun, dar fără rost și fără sens, ca și cum ăsta ar fi unicul lor scop: doar să amestece lucrurile.

Eu văd în aceasta, o critică (a autoarei) la adresa personalizării excesive a produselor/ faptelor/ acțiunilor oamenilor din postmodernitate. Melanjul/ amestecul postmodern este pozitiv, dar când îl transformi în scop în sine, haosul este inevitabil. ”Triumful solipsismului este, de fapt, Turnul Babel” (p. 82) – pune Radu punctul pe i în discursul său antipostmodernist.  O posibilă explicație a haosului contemporan este dată de Radu atunci când conchide: ”Cred că fiecare a primit o planșă apocrifă, complet diferită de a celorlalți. Și pentru ca jocul să se complice și mai mult, numărul cuburilor și, implicit, al posibilităților de a le combina a crescut și el la nesfârșit…” (p. 82-83). Personajul nostru se referă la acea planșă de control existentă în cutiile cu cuburi și care prefigurează imaginile (corecte) ce pot fi obținute. Amestecând cuburile fără această planșă (instrucțiuni de folosire), sau cu o planșă apocrifă, rezultatul este cel perceput de majoritatea dintre noi: un haos din ce în ce mai mare și mai greu de stăpânit. O figură de stil similară a folosit autoarea atunci când se referea la frumusețea Iuliei, cea care ”a primit instrucțiuni de folosire greșite”. Fatalismul/ determinismul pare a bate liberul arbitru și libera inițiativă.

Citite repede rândurile din aceste cca 4-5 pagini ale capitolului, și cu gândul doar la acțiunea personajelor și nu la subtextul spuselor lor, va lăsa cititorul (cel prea puțin atent) cu un gust.. coclit (ca să reiau un adjectiv folosit de autoare cu privire la o dimineață de după o noapte petrecută la Lăptărie).  Sugestia mea către acest cititor este de a încerca să vizualizeze cu ochii minții ceea ce a dorit, de fapt, autoarea să transmită. Altfel, impresia de acțiune minoră și de roman fără impact și utilitate riscă să se instaureze imediat. Bogăția de sensuri încifrate în fiecare dintre frazele rostite de personaje sau descrierile făcute de autoare va rămâne nedescoperită. Caracterul eminamente existențialist al povestirii coincide (doar o coincidență?) cu perioada în care Moreno s-a format la Viena (până în anul 1925), perioadă în care, chiar în Viena imperială (orașul viselor) au apărut avangardismul, existențialismul, freudismul, dadaismul (1916), nazismul, austro-marxismul, nazismul, antisemitismul și sionismul. Perioada tranziției României de la dictatură spre democrație s-a caracterizat, de asemenea, prin melanj de idei, de convingeri, cu multe speranțe și metode de supraviețuire etc. oarecum similar cu efervescența ideatică din perioada vieneză a lui Moreno.

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

26 septembrie 2015

(va urma)

Primele șase episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

 

Webografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno 

 

http://www.rfi.ro/special-paris-81578-tristan-tzara-omul-aproximativ 

 

https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescu-nu.doc  Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas (ediția originală a apărut în anul 1934)

 

http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press
J.L. Moreno (1889-1974), the father of psychodrama, was an early critic of Sigmund Freud, wrote landmark works of Viennese expressionism, founded an experimental theater where he discovered Peter Lorre, influenced Martin Buber, and became one of the most important psychiatrists and social scientists of his time.
A mystic, theater impresario and inventor in his youth, Moreno immigrated to America in 1926, where he trained famous actors, introduced group therapy, and was a forerunner of humanistic psychology. As a social reformer, he reorganized schools and prisons, and designed New Deal planned communities for workers and farmers. Moreno’s methods have been adopted by improvisational theater groups, military organizations, educators, business leaders, and trial lawyers. His studies of social networks laid the groundwork for social media like Twitter and Facebook.

Featuring interviews with Clay Shirky, Gloria Steinem, and Werner Erhard, among others, original documentary research, and the author’s own perspective growing up as the son of an innovative genius, Impromptu Man is both the study of a great and largely unsung figure of the last century and an epic history, taking readers from the creative chaos of early twentieth-century Vienna to the wired world of Silicon Valley.
Jonathan D. Moreno, called the “most interesting bioethicist of our time” by the American Journal of Bioethics, is a professor at the University of Pennsylvania and a Senior Fellow at the Center for American Progress” (vezi sursa acestui text informativ la:

http://www.amazon.com/The-Philosophy-Theory-Methods-Moreno/dp/0415702879   ).

 

Bibliografie

Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, București (după originalul apărut în 1934)

Tags: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, management, Jacob Levy Moreno, Jonathan D. Moreno, Sigmund Freud, Lăptăria lui Enache, Editura Adenium, Editura Humanitas, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, existențialism, freudism, dadaism, nazism, austro-marxism, nazism, antisemitism, sionism, Liviu Antonesei

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,925 de alți urmăritori