liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 558. Miercuri 11 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (14)


Despre Antoaneta Ralian (1924-2015) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Antoaneta_Ralian) probabil că au auzit doar iubitorii de literatură străină măiestrit tradusă în limba română. A traduce este, cred, o artă, un talent nativ bine cultivat și consolidat. A traduce este și un act de creație (mai ales dacă este vorba despre poezie). Nu în ultimă instanță traducătorul este un co-autor al operei traduse și un inter-mediator între autorul străin și cititorul român; în fond, este un fel de diplomat care armonizează inteligent și plăcut culturi diverse, cu grade diferite de rafinament. Am practicat, un timp, acest ”sport” (în studenție) pe vremea când cererea de traducători de engleză era foarte mare, iar oferta încă mică. Dar nu pot uita imensa satisfacție pe care o are traducătorul atunci când evită capcanele traducerii facile sau, dimpotrivă, reușește rafinamente lingvistice cel puțin la nivelul autorului tradus. Sigur, marii traducători nu sunt trădători și asta le oferă un plus de aură de măreție, corectitudine și valoare. Pentru toate acestea, ridicate de traducătoarea A. Ralian la modul superlativ, dilematicii democrați au invitat-o la taifasul de pe divan (în 2006) ca făcând parte din elita culturală a României. Caracterizarea făcută de editorul cărții (Mircea Vasilescu) merită amintită: ”Antoaneta Ralian a avut orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărți în lume”. (p. 124)

Acest destin exemplar, povestit de însăși eroina destinului chiar trebuie cunoscut (îndeosebi de părinții care se preocupă de viitorul copiilor lor): ”de mică am învățat trei limbi străine – engleza, franceza bine, germana mai puțin – deși părinții mei erau de cultură germană – o înțeleg foarte bine dar nu o vorbesc. Mai tîrziu am învățat italiana, în urma unui episod romantic, sentimental” (p. 124-125).  A avut neșansa să lucreze la Ministerul Învățămîntului și Culturii în anii instaurării bolșevismului dictatorial: misiunea ei era să facă liste cu cărți ce trebuiau date la topit. (Îmi revine în minte o situație similară – doar aparent de sens contrar: în ianuarie 1990 am primit, în calitatea mea de bibliotecar voluntar al Bibliotecii catedrei impropriu numită ”de științe sociale”, ordinul de a da la topit cărțile promovate de vechiul regim ceaușist. Atunci mi-am completat biblioteca cu sute de volume cu operele lui Platon, Aristotel, Helvetius, în general cu filosofi antici și medievali. Restul a mers la topit). Antoneta Ralian povestește: ”veneam acasă disperată, plîngînd că am ajuns să scot din biblioteci asemenea autori. … Fiind fiică de bancher și nepoată de insdustriaș mi s-a făcut un dosar nemaipomenit, de care m-am speriat eu singură cînd l-am văzut și am fost dată la munca de jos. Dar eu am înflorit la munca de jos și am început să traduc din plin, cu pasiune, cu fericire, cu dăruire” (p. 126). Despre rolul cenzurii în malformarea textelor traducătoare mărturisește cu tristețe, deși propunerile cenzorilor erau de-a dreptul hilare: ”… în loc de Dumnezeu trebuia să pun Natură, Providență etc. Cea mai mică aluzie erotică trebuia scoasă. … un eseu foarte interesant despre plictis în care se vorbea despre plictisul în socialism, despre stereotipia socialismului, anostul socialismului a căzut cu totul.  … într-un pasaj era vorba despre un maimuțoi care a făcut înconjurul lumii. S-a tăiat imediat pentru că se putea interpreta că Ceaușescu … este maimuțoiul” (p. 126-127)

Întrebarea lui Cezar Paul-Bădescu este și întrebarea multora dintre noi. Reproduc întrebarea și  o parte a răspunsului: Cezar Paul-Bădescu: ”În traduceri, cît e din autorul respectiv, cît e din Antoneata Ralian? Am discutat cu unii traducători care îmi spuneau: ”Păi de multe ori sînt mai mult eu…”. Există un procent fix sau e variabil?. Antoaneta Ralian: ”Cînd traduc o carte încerc să mă identific cît mai mult cu autorul, deși o identificare totală e imposibilă. Îmi impun să văd prin ochii lui, să gîndesc cu gîndurile lui, să simt cu sentimentele lui, să mă transpun în autorul respectiv” (p. 130-131). De mare finețe este referirea la traducerea lui Salman Rushdie, Pămîntul de sub tălpile ei: ”…orice scriitor care nu scrie în limba maternă încearcă în limba nouă să întrebuințeze cuvintele cele mai rare, cele mai sofisticate, ceea ce un scriitor de limbă maternă nu face. Așa că are o limbă livrescă, nu în sensul peiorativ, dar nu e limba fluidă, curentă” (p. 131).

Mama și soțul ei o visau să devină scriitoare. Marius Chivu o întreabă dacă nu și-a dorit și ea acest lucru: ”știu că traduc bine. Ca să scriu nu știu dacă am suflu epic… dacă aș scrie aș fi un scriitor destul de mediocru și, în loc să îngroș rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara doua, si un alter ego al scriitorilor. (p. 132).

La întrebarea lui Radu Cosașu dacă româna este capabilă să traducă marile cărți sau e limba unei mici culturi, traducătoare are un răspuns îmbucurător-întristător: ”Pentru un om cult, pentru cei care respectă normele, este o limbă bogată, plină de sinonime, cu mari valențe poetice. S-a deteriorat însă foarte mult acum, s-a agramatizat în ultimul hal, dar pentru cel care face traduceri în limba română, există o serie de echivalențe foarte potrivite” (p. 133).

Interesante sunt considerațiile omului de cultură Antoaneta Ralian despre prestațiile de la televiziunile noastre (numite încă ”presă”…): ”Nimic din ce e hăruit de artă nu e obscen. Obscene sînt telenovelele. … Mă oripilează, în primul rînd, știrile de ”importanță” națională în care cineva a violat o bătrînă. Este o degradare efectivă a noțiunii de stil, de jurnal. Sînt și unele comentarii total deplasate. Crainicii trebuie să informeze, să spună corect, obiectiv și nici măcar prin zîmbet să nu-și exprime partizanatul” (p. 135). După ce au trecut 12 ani de la aceste aprecieri oare cît de indignată s-ar dovedi traducătoarea de prestațiile R OTV (România TV)? Am bănuiala că nici chiar ea nu și-ar găsi cuvintele…

În final, iată profesiunea de credință a unui traducător de elită: ”Ca să fii traducător ai nevoie de har. … E vorba despre pasiunea mea. Traducerea e o formă de evadare, un panaceu… Iar cînd termin o traducere, mă despart cu greu de personajele respective, sînt ca niște prieteni ai mei de care cu greu mă despart și intru cu greu la alți prieteni.” (p. 137).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 557. Marți 10 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (13)


Cristi Puiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cristi_Puiu) binecunoscutul regizor de film este prezentat cititorilor amatori de personaje dilematice sub titlul ”Urăsc școala și instituțiile”. Chiar aș vrea să știu: iubește sau a iubit cineva școala cu adevărat? Cum poți să iubești o instituție eminamente coercitivă și plină de reguli rigide și, adesea, nebenefice formării caracterelor libere și puternice? Poți iubi cunoașterea, învățarea sau cititul cărților, dar instituția numită școală (în sens clasic) nu are cum să fie iubită/ plăcută. Este adevărat, de la non-iubire la ură mai sunt niște pași de făcut. Cristi Puiu i-a parcurs.

Foarte probabil mulți dintre noi au văzut filmul ”Moartea domnului Lăzărescu” un film ce pare a fi mai degrabă documentar decât artistic/ ficțional. Filmul a fost premiat la Cannes și de aici creșterea continuă a notorietății și vizibilității regizorului Cristi Puiu. Pe această temă, a vizibilității și popularității unor personalități artistice intervievatul a făcut câteva observații pertinente și conforme realității. Faptul că pe primul loc într-un clasament ”Zece pentru România” s-a plasat Florin Piersic și abia apoi proaspăt laureatul la Cannes, Cristi Puiu, a fost astfel explicat de regizor: ”publicul din România este un public de televizor” (p.108).

Interesante sunt povestirile invitatului despre propriile sale experiențe cu medicii, spitalele și… documentarea pe internet pentru foarte reala sa ipohondrie. Cât despre bolnavul Lăzărescu, regizorul declară că acesta este o ficțiune, dar cazuri asemănătoare a avut și el cu bunicul său, iar scenaristul Răzvan Rădulescu cu tatăl său. Practic, mulți dintre noi avem cel puțin o experiență neplăcută cu sistemul (nostru) de sănătate, fie și pentru simplul fapt că acesta nu este perfect și pentru că este populat de ființe umane obișnuite. (Pentru amuzament amar amintesc cum, în vara trecută,  m-am adresat Serviciului de Urgențe din Constanța: după o noapte chinuită cu n-șpe analize apare diagnosticul de ”colon iritabil” în timp ce – ajuns la Iași – mi s-a pus imediat diagnosticul de embolie pulmonară și ținut la aparate zece zile. Rata de supraviețuire în asemenea cazuri: 1%…).

Interesantă este succesiunea etapelor creării unui film, bucătăria acestuia fiind diferită de la regizor la regizor, dar și pentru același regizor de la un film la altul. Pentru început se scrie un sinopsis (un text hiperconcentrat care conține nu doar ideea filmului, ci și argumentația pentru finanțarea sa). Urmează treatment-ul (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Film_treatment și https://nofilmschool.com/2016/12/4-key-elements-writing-strong-film-treatment-why-it-matters ) apoi scrierea scenariului (http://www.hbo.ro/article/cum-se-scrie-un-scenariu_50203) Pentru toate cele trei faze vezi: https://www.screenaustralia.gov.au/getmedia/ae5708a4-05d9-4db0-b5fb-4f999fdfed57/What-is-a-synopsis.pdf dar cel mai bine http://www.litero-mania.com/cum-se-face-un-film-etape-esentiale-in-constructia-unui-proiect-cinematografic/ .   Asta ca să realizăm de ce filmele costă enorm și de ce nu toată lumea poate face filme… Pentru amatorii de filme și de cunoaștere a modului cum se poate face un film cele povestite de Cristi Puiu sunt foarte interesante și bine venite.

Pornind de la ipohondria (reală a) regizorului Puiu, Alex Leo Șerban (apoi Cezar Paul Bădescu) îl invită să pună un diagnostic pentru societatea românească a anului 2006: ”Societatea românească suferă de frică – o frică de orice: frica de a-și asuma orice fel de răspundere, frica de eșec. Sîntem unde sîntem pentru că ne torturează această frică.   … Abia reușim să aplicăm ideea de competiție la sport, cu atît mai puțin la cultură. Orice succes e definit în funcție de succesele anterioare și de niște potențialități bănuite … Teoria conspirației este o jucărie inventată pentru a justifica eșecul personal: ”Eu sînt român, nu evreu, de aia n-am reușit..”.  succesul unuia îți apare ca un insucces al tău personal. În societatea americană competiția funcționează pentru că succesul celuilalt este pentru fiecare un challenge, un stimulent. La noi, succesul altuia ne face să suferim… Petre Țuțea spunea că… nu sîntem mai proști sau mai puțin proști decît alții, dar ne lipsește un lucru esențial, și anume îndrăzneala. Sînt de acord cu asta. Este vorba despre o îndrăzneală dublată de înțelegerea celorlalți. … La noi există un blocaj din partea instituțiilor. La noi se cere diplomă…. în Elveția este suficient să ai valoare. La noi nu există un pericol al amatorismului pentru că noi sîntem amatori în toate domeniile.” (pp. 114-115-116).

Cred că se poate crea un pattern al celor care nu iubesc școala, dar ajung profesori care predau într-o școală. Nu este doar cazul meu și al lui Cristi Puiu. Iată motivația regizorului: ”Urăsc școala cu patimă, ideea de școală și de instituție care te ia și te pune pe un scaun… Da, țin un curs la Universitatea de Teatru și Film. Dar am probleme în continuare cu actoria noastră. Nu atît cu talentul actorilor – pentru că România este o țară care dă pe-afară de talente în actorie, dar dă pe-afară și în materie de înfumurare. De asta sînt bune cursurile la facultate, ca să-i înveți pe tineri să coboare puțin nasul. La primul curs le-am spus că eu cred în actorul inteligent și cultivat… Le-am explicat … că școala o poți păcăli (în fiecare an termină facultatea cam trei sute de actori în România) dar își furi singur căciula”.

Ca un profesor ce este, Cristi Puiu vine cu un sfat către debutanții care primesc bani să facă un film: ”În momentul în care tu, ca debutant, primești bani să faci un film, ai posibilitatea unei investiții de seriozitate: să-ți faci filmul, să respecți banii care ți-au fost acordați, pentru că nu sînt ai tăi ci de la contribuabili, iar apoi ușile îți sînt deschise. Așa ar trebui să se desfășoară lucrurile: pe față – fără manevre, fără sori trase care aduc în prim plan proiecte stupide” (p. 121).  Da, de acord, dar în țara fricii și a fricoșilor care nu-și asumă responsabilități, clasicul ”nu știi pe cineva?” la care se adaugă clasicul plic cu preaclasicii bani vor aduce mereu în prim plan (și) proiecte stupide.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 556. Luni 9 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (12)


Interesante sunt precizările făcute de Mircea Cărtărescu pe marginea reacțiilor la diversele sale scrieri, conturând ideea că aceste reacții sunt, adesea, nu doar neașteptate, ci și doveditoare ale faptului că modul de receptare a literaturii, la noi, nu este întotdeauna în cheia făurită și folosită de autor. De exemplu, dacă reproducerea realității este prea fidelă (inclusiv la nivel de nume proprii) atunci riscul de a primi corecții/ observații/ precizări publice este nu doar mare, ci și foarte concret-dureros. Ficțiunea este mai credibilă decât realitatea pe baza căreia a fost făurită. Adesea, o ficțiune autobiografică tinde să fie luată drept memorialistică și curriculum vitae mai detaliat.

Trei lucruri care nu-i plac intervievatului: 1. Adrian Năstase (care tocmai pierduse, în ziua dialogului, șefia Camerei Deputaților); 2. Cum arată Bucureștiul; 3. Cum arată cultura noastră mică: ultradivizată și excesiv de pornită pe lupte intestine, autodistrugătoare. Trei lucruri care-i plac intervievatului: 1. Prietenii personali; 2. Câteva reviste (Dilema, Academia Cațavencu, Cotidianu)l; 3. Sângeorz Băi, locul natal al soției – un paradis pe pământ – și unde, la pensie, intenționează să se retragă.

Ce le lipsește intelectualilor români? ”Devoțiunea intelectuală față de cineva pe care îl consideri un om superior ție, un om care merită iubit și venerat. De asemenea, nu avem oameni care își fac mea culpa. Oamenii trăiesc într-un angrenaj social atît de neiertător, încît probabil că se tem să nu decadă simbolic și chiar concret din privilegiile lor, din felul lor de viață”. (pp. 101 – 102).

Urmare a unei ”provocări” din partea lui Alex. Leo Șerban pe tema filmelor și a receptării acestora de către public și jurii, Mircea Cărtărescu deplânge ”anestetismul și mutarea afectelor din zona estetică în politică. Cele mai multe premii se dau pe criterii politice sau ideologice” (p. 102). Dorind să insufle optimism și încredere cititorilor scriitorul român devine foarte critic la adresa postmodernismului: ”Nu pot să cred că astăzi cultura înaltă este total damnată și că nu mai poate merge decît pe cultura populară. Dacă ideea de postmodernism nu este regîndită de fiecare minte în care pătrunde, ajungi la un relativism total, unde orice este posibil, unde din 100 de filme, oricare poate fi premiat în egală măsură, și atunci ajungi să te hrănești exclusiv cu trash cultural”. (pp. 102-103).

Simona Sora incită invitatul să se pronunțe asupra perioadelor din literatura română: ”… literatura anilor 60 și 70 – în bună parte, fiindcă nu toată lumea se înscrie în asta – a fost într-un fel nefirească, deși nimeni nu contestă valorile care au apărut. Dar ca evoluție a formelor istorice, ea a fost o perioadă nefirească. Nicăieri în lume nu se mai făcea literatură modernistă. Ceea ce au făcut optzeciștii a fost să încerce o reapropiere, în sensul unei sincronizări aproape lovinesciene cu ceea ce se făcea în lume în epoca respectivă. Și atunci, își are și optzecismul legitimitatea sa. După părerea mea optzecismul este demult istoricizat, el a rămas în anii 80, și e foarte bine că este așa”. (p. 103 – 104).   Închei acest cam lung periplu prin dialogurile cu Mircea Cărtărescu cu speranța că pesimismul meu în privința primirii premiului Nobel pentru literatură va fi infirmat.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 555. Duminică 8 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (11)


Ca o continuare a simplificării anterioare, întrebat fiind (de Mircea Vasilescu) despre mecanismele validării operelor și autorilor lor, Mircea Cărtărescu simplifică din nou vorbind despre cele două criterii fundamentale de validare: esteticul și comercialul: ”Acum, mecanismul validării a clivat în două niveluri. A rămas o insulă mică de validare estetică – revistele literare, critica (atît cît mai funcționează) – în centrul unui ocean de validare ”capitalistă” a artei. Televiziunile, radiourile, presa cotidiană care are pagină culturală nu te fac scriitor valoros, dar te validează ca pe un fel de vedetă mediatică. Apare o schizoidie între mica piață culturală, cea de prestigiu, unde ai un anumit nume, o cotă, o imagine printre confrați, și piața ”comercială” foarte mare dimprejur, care, deși superficială, are totuși o putere zdrobitoare. Fiecare scriitor este supus tensiunii dintre aceste două piețe. Și cred că suntem abia la începutul fenomenului. Se pare însă că, încetul cu încetul, insula ”normalității” culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur. Experiența occidentală ne arată că puterea simbolică a revistelor literare este din ce în ce mai mică, pe cînd puterea managerială sau de imagine a pieței este tot mai mare.” (p. 94) Mă voi referi, în cele ce urmează, la calitatea de poet a lui Mircea Cărtărescu, pentru că viziunile sale despre capitalism, piață, management, comerț, marketing etc. sunt eminamente poetice, metaforice, imprecise, ușor confuze, contradictorii chiar. Mai mult, relativizând postmodernist, M.C. folosește termenul de ”piață” și pentru valorile simbolice și pentru cele material-financiare, sporind confuzia. În ultimă instanță, sintetizând, cheia întregului discurs axiologic se învârte în ”broasca” verbului a plăcea. Unora le plac dimensiunile abstract-metaforice, oferindu-le valoare/ importanță mare; altora le plac dimensiunile concrete, prozaice, factice, oferindu-le, la rându-le, valoare/ importanță mare. Hedonismul este, finalmente, axul axiologic a ceea ce numim validare/ evaluare. De asemenea, tot de hedonismul axiologic ține și coperta cărții, structurarea acesteia pe capitole, fontul de literă etc. În fond, de ce ar trebui ca unui cititor să-i placă ceea ce afirmă criticul XY că i-a plăcut și să nu-i (dis)placă ceea ce citește cu ochii proprii? Astfel, indiferent de ce spun cronicile/ criticile literare în legătură cu opera lui Cărtărescu, fiecare cititor are discernământ și criterii hedonist-axiologice proprii în funcție de care va cumpăra/ citi sau nu o carte sau alta a acestui autor. ”Normalitatea” culturală despre care vorbește autorul român luat la întrebări de dilematici este, de fapt, tot ceva iluzoriu, o simplă opinie bazată pe o medie statistică. Dar M.C. încearcă să sugereze că această ”normalitate” o constituie elita culturală (”mica piață culturală”) a unei țări formată din scriitori ”profunzi” și cititori ”instruiți”. Confuzia terminologică din capul scriitorului provine dintr-un atașament de natură ideologică la ceea ce este stabilit/ decretat/ acceptat ca fiind bun/ prețios/ valoros/ clasic. Mai mult, ”normalitate” înseamnă medie/ mediocritate/ majoritate simplă, în timp ce M.C. identifică normalitatea cu minoritatea culturală, cu elita scriitoricească și cititoricească, ceea ce nu este conform realității. Mi se poate reproșa că prin hedonismul pe care îl invoc mereu se face loc kitsch-ului cultural și axiologic, dar se uită că ceea ce a fost odată considerat kitsch, ulterior a devenit normalitate și chiar elită. De aceea latinii nu se grăbeau să dea verdicte definitive criteriilor de validare a frumosului/ esteticului: ”De gustibus et coloribus non disputandum”. Printr-o întrebare suplimentară (Marius Chivu) referitoare la faptul dacă perspectiva managerial-comercială asupra artei îl sperie, Mircea Cărtărescu iese biruitor din clisa axiologică pe care tocmai o vizitase și o descrisese anterior: ”… un artist adevărat nu s-a lăsat niciodată validat, nici de piață, nici de reviste, nici măcar de criticii importanți. Pentru mine e important ca doi-trei critici, în care cred,  să scrie bine despre cărțile mele, dar știu că am destul spirit critic ca să-mi dau primul seama dacă ce fac e bine sau nu, și să nu mă îmbăt cu apă rece. Am în mine criteriile, mă pot dispensa foarte bine de oricare dintre aceste piețe” (p. 95). Așa da!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 554. Sâmbătă 7 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (10)


Declara, nu de mult, Mircea Cărtărescu: „Nevoia de scris e pentru mine o adicţie“ (https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mircea-cartarescuscriitor-la-moment-dat-avut-fel-epifanie-1_5b0fc429df52022f75a0f1ab/index.html)  Prin această declarație, scriitorul bucureștean confirmă, la nivel superior, ceea ce spunea/ scria I.L. Caragiale: ”Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie”. Sigur, dependența de scris ar fi chiar una dintre definițiile posibile ale ”profesiei” numită ”scriitor”. Parcă dorind să confirme că adicția la scris este condiție existențială pentru scriitor, Mircea Cărtărescu își începe cartea sa jurnalieră ”Un om care scrie. Jurnal / 2011-2017” (Editura Humanitas, București, 2018, 644p) cu o profesiune de credință și cu o definire a scrisului său ca act existențial major (dacă nu chiar unul fundamental) pentru el însuși: ”1 ian. Am vrut neapărat să încep anul ăsta scriind. … Am o dorință modestă: vreau să-mi doresc să scriu” (p. 3). Cred că scriitorul bucureștean mai are o dorință modestă, dar nedeclarată: să fie laureat Nobel. Parcă ignorând voit neacordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an, americanul spaniolizat D. Sarn Abrams scrie în prefața ediției catalane a volumului ”Nimic. Res. Poemes” (1988-1992)”, Ed Leonard Muntaner, 2018: ”Nu este exagerat să se insiste că scriitorul Mircea Cărtărescu este, neîndoielnic, unul dintre cei mai importanți autori ai actualei panorame literare internaționale. Excelența și ambiția, atît conceptuală, cît și formală, a deja vastei lui producții confirmă categoric această afirmație” (Cf. articolului din Dilema veche, nr 748/ 21-27 iunie 2018, p. 14, articol intitulat ”Nimic nu e altfel decît îmi spun simțurile – opera lui Cărtărescu în context universal”).

Acestea fiind spuse despre Mircea Cărtărescu, să vedem care sunt opiniile, credințele și dorințele acestui important autor român în momentul în care este luat la întrebări, colegial și prietenește, de publiciștii de la Dilema veche, pe democraticul divan dilematic (martie 2006).

Răspunzând unei întrebări referitoare la criticile apărute la adresa cărții sale cele mai bine vândute (best seller) ”De ce iubim femeile”, autorul român cel mai bine vândut și în lume, la această oră, răspunde filozofic: ”Asta este o prejudecată destul de larg împărtășită în zona culturală: în momentul în care un artist are succes, el, automat, devine suspect. E un cordon ”sanitar” care se formează în jurul lui, cred că e foarte omenește să fie așa. Asta se întâmplă peste tot, în toate timpurile. Chestiunea asta, a notorietății care la un moment dat ajunge prea mare, este jenantă pentru toată lumea. Inclusiv pentru cel care capătă această notorietate. Cineva a spus că succesul este întotdeauna provocat de o neînțelegere. De fapt, este nesănătos pentru o cultură ca un ins, doi sau trei să iasă mult mai tare în evidență decît ceilalți, mai ales pe criterii care nu sînt intrinsec estetice, ci care țin de vînzări, de traduceri, de filme făcute după scrierile tale etc.” (pp. 92-93)”. După ce a explicat bazele psihofiziologice ale invidiei omenești și de ce este nesănătos ca premiul Nobel să fie acordat pe bază de notorietate… comercială, M.C. (postmodernul sau, mai exact, expertul în postmodernism) își urmează vocația postmodernă demitizând și, în final, relativizând unele confuzii din modul actual de evaluare a operelor artistice (literare în cazul nostru): ”La noi încă funcționează cîteva mituri – unele dintre ele cu o anumită justificare. Este mitul scriitorului care stă deoparte, care scrie numai pentru el însuși, eventual, pentru cîțiva prieteni, căruia trebuie să i se smulgă textele din mînă ca să fie publicate – și pe care nu-l interesează succesul în nici un fel. Marginal și ignorat în timpil vieții, după moarte e descoperit și devine propria sa statuie” (p. 93). Dacă aș fi scriitor, m-aș înscrie în această categorie (emoticon zâmbăreț). ”Acest mit funcționează strîns conectat cu altul și anume că orice scriitor care vinde foarte mult din cărțile lui se prostituează, își comercializează talentul, ajunge un Dan Brown sau un Coelho, un autor prost care vinde mult”. (p. 93). Partea proastă este, în acest caz, că dacă ești talentat nu mai ai cum să fii scriitor prost (decât dacă lași talentul deoparte, efortul creator și analitic deoparte și scrii în prostie după care îți adaugi numele, iar cartea este vândută de renumele numelui, dar asta nu pentru multă vreme. Nu este cazul celei mai vândute cărți românești, ”Suge-o, Ramona!”, numele autorului îmi scapă). ”Conectîndu-se cele două mituri, s-a ajuns la un fel de simplificare a vieții culturale: unii scriitori au succes acum, lor le aparține prezentul superficial, dar mîine nu va mai fi nimic sau foarte puțin (Cezar Petrescu, în cel mai bun caz), pe cînd alții, care au fost obscuri în timpul vieții (Blecher, de pildă), devin ulterior nemuritori. Este, după părerea mea o privire simplistă a vieții culturale, pentru că în toate epocile au existat și exemple de un fel, și exemple de celălalt fel” (p. 93). După ce simplifică viața culturală (de fapt, literară), împărțind-o în două mari categorii (mitizate), filozoful ad-hoc spune că ”s-a ajuns la o simplificare a vieții culturale”, pentru ca, în final autonegarea opiniei proprii să fie deplină: ”este o privire simplistă a vieții culturale”. Încerc și eu o simplificare: Cărtărescu are o opinie (despre opiniile altora) cu care nu este de acord! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 553. Vineri 6 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (9)


Cel de-al șaselea invitat al divanului de la Dilema veche este scriitorul și profesorul universitar Mircea Cărtărescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu), unul dintre râvnitorii la Premiul Nobel pentru literatură. Deoarece în acest an premiul nu se va acorda, nu ne rămâne decât să așteptăm toamna anului 2019. Dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de moda optzecismului postmodern (practicat de scriitor) șansele sale de a fi laureat Nobel scad. Înainte de a intra în corpul propriu-zis al dialogurilor cu scriitorul bucureștean țin să fac câteva precizări: a) în lumea scriitorilor Mircea Cărtărescu este mai mult invidiat pentru succesele sale de librărie decât iubit pentru ceea ce și cum scrie; b) pentru mine, Mircea Cărtărescu este un mare naiv, atât în ce privește evaluarea clasei nostre  politice, cât mai ales, în privința aprecierilor sale concrete și exprese pentru oamenii politici ai zilei. Voi face o abatere de la modelul deja folosit pentru pseudo-cvasi-mini-recenziile deja făcute până acum și voi da spațiu pentru a proba cu propriile sale cuvinte ceea ce am afirmat la punctul b). Iată ce scria poetul și prozatorul Cărtărescu la începutul anilor 90 despre ”corifeii” noi ai clasei politice românești în articolul ”Fiziognomie…”, publicat de revista: ”Contrapunct”, nr. 3/1990:

În ultimul timp mă cam deprimă unele supoziţii ale Europei libere, apelurile Doinei Cornea şi, fireşte, în alt plan, comentariile agramate ale câte unui «om de pe stradă», care deja văd în Front o conspiraţie a comuniştilor. (…) Cele ce voi spune, în continuare, vor părea, poate, frivole. Dar a gândi politicul doar în termeni politici mi se pare insuficient. Omul obişnuit nu gândeşte numai aşa. Sau nu doar gândeşte, mai şi simte. Oricum, profit de condiţia mea de «poet» (adică de naiv, în limbajul familiar) ca să spun că îmi plac, îmi sunt simpatici câţiva membri ai actualei conduceri. Fiziognomia e o ştiinţă veche şi cu implicaţii profunde (…). Îmi plac, deci, expresia feţelor şi felul de a fi ale lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Intuiţia îmi spune să merg pe mâna lor. Mi-e absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voinţă de dictatură personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ţi dai seama că sunt extrem de inteligenţi şi că au o competenţă politică indiscutabilă. Petre Roman (a cărui expresie îmi aduce, uneori, vag, aminte de cea a lui N. Manolescu) a ieşit excelent din clenciul atent şi viclean construit al televiziunii franceze. Despre Ion Iliescu auzisem deja de câţiva ani tot felul de legende. Mi-e neclar prin ce mecanism a ajuns în locul unde se află acum, dar mi se pare omul cel mai potrivit.” Arc peste timp, probând o evoluție sinusoidală (era cât pe ce să scriu solenoidală) ce exprimă trecerea de la naivitatea juvenilă din 1990 la maturitatea experimentată din anul de grație 2018, an în care Mircea Cărtărescu afirmă, la fel de tranșant și fără să clipească vreun pic: ”Din 1950, n-am avut o clasă politică mai abisală-n prostia ei”. Mircea Cărtărescu devine, în sfârșit critic față de actuala putere, continuatoarea directă a celei cocoțată în copacul politicii românești în anul 1990: ”În ce priveşte peisajul politic actual, scriitorul crede că din anii ’50 încoace România n-a mai trăit ceva similar şi că, „dacă prostia ar durea, parlamentul ar deveni un cor măreţ, wagnerian, care ţi-ar zbârli părul de pe braţe“. (am citat din introducerea la interviul luat de Daniel Tronaru și publicat de ziarul ”Adevărul” la data de 1 iunie 2018). (vezi https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mircea-cartarescuscriitor-la-moment-dat-avut-fel-epifanie-1_5b0fc429df52022f75a0f1ab/index.html). Această apreciere tranșantă vine la doar un an după ce scriitorul declarase aceluiași Daniel Tronaru că ”N-am nicio dorință de a fi un ”guru național” priceput la toate” (iulie 2017) (vezi https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mirceacartarescu-scriitor-n-am-nicio-dorinta-de-a-guru-national-priceput-toate-1_595f973c5ab6550cb8e3379f/index.html). În interviul acordat ziaristului de la ”Adevărul” pe tema lansării volumului său ”Peisaj după istorie” scriitorul se detașează, oarecum, de neinspiratele sale analize politico-ideologice: ”nu există în „Peisaj după isterie“ articole politice, nici ideologice. Nu e vorba despre o carte angajată în acest sens. Am scris destule astfel de articole, dar nu le-am inclus aici şi nici nu simt vreo nevoie de-a le publica vreodată. În definitiv, trebuie omul să aibă şi ceva postume”. În încheierea acestei introduceri la dialogul de la Dilema veche amintesc doar că după ce a fost fan FSN (Ion Iliescu și Petre Roman), Cărtărescu a devenit fan Băsescu, apoi fan USR (dezamăgit și de acest pseudopartid). Concluzia mea este că scriitorul poate și uneori trebuie să se pronunțe în treburile Cetății, dar mocirla noastră politică și (non)ideologică mânjește urât de tot pe orice individ care are naivitatea să se apropie de ea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 552. Joi 5 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (8)


Ion Vianu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vianu) 84 de ani, este medic psihiatru și scriitor (fiul criticului literar Tudor Vianu). Taifasul care l-a avut ca invitat a fost publicat în martie 2006, când acesta avea 72 de ani. Emigrat în 1977 în Elveția, revine în țară după 1989 implicându-se în reformarea sistemului psihiatric din România. În România ceaușistă psihiatria a fost politică de stat (nerecunoscută oficial, ca atare). Magdalena Boiangiu a ținut să lămurească dacă medicii psihiatri de la noi s-au transformat în instrumente docile ale regimului dictatorial. Răspunsul, mereu același: unii da, alții ba. Tot M.B. aduce în discuție faptul că psihiatria politică este o invenție sovietică, mai exact a lui Hrușciov, preluată apoi și de Ceaușescu, la 1 octombrie 1968: ”Numai un nebun poate crede că sistemul socialist s-ar putea prăbuși, dar pentru nebuni avem și cămăși de forță, și alte mijloace mai moderne”. Ion Vianu adaugă că ”la un moment dat a fost o ”invazie” de psihiatri militari și de psihiatri activiști de partid; nu erau neprofesioniști, dar brusca lor implicare era semnificativă” (p. 79). Un exemplu concret poate ajuta pe cei care n-au trăit în comunism să realizeze în ce consta grozăvia sistemului. Astfel un student a afirmat: ”Comunismul este mai rău decât nazismul”. Un ofițer de securitate a adus un student la clinica de psihiatrie pentru a fi declarat nebun, chipurile ca să poată să scape de pușcărie. Ion Vianu l-a examinat, l-a declarat normal și… nu s-a întâmplat nimic. În fond era și un test pentru a vedea dacă medicul psihiatru acceptă să execute o comandă politică sau nu.

Interesante sunt discuțiile despre constatările etnopsihiatriei cu privire la oamenii din anumite zone: ”Omul răsăritean este orientat mai mult spre corpul lui, adică suferă psihologic prin corp. Exprimă printr-un limbaj corporal conflictele lui psihologice. Omul occidental este orientat mai mult spre expresia verbală, spre exteriorizarea lingvistică a unor arhetipuri. Am sintetizat asta într-o formulă … : elvețianul are inconștientul foarte dezvoltat, adică este o persoană mai analitică în exprimarea conținuturilor lui inconștiente   …. dar homo europaeus este, în mare, același” (p. 80). La fel de interesantă, prin ineditul pentru nespecialiști, este că nazismul a utilizat instrumentele psihologiei colective pentru a crea psihoze de masă. ”Ceva asemănător se petrece și cu islamul în momentul ăsta” a subliniat Ion Vianu, adăugând un fapt care poate ajuta la înțelegerea fenomenului terorismului: ”Există psihanaliști musulmani, dintre care unii activează la Paris. Cei din țările arabe sînt specialiști ai dublului discurs” (pp 80-81).

La o întrebare a lui Mircea Vasilescu referitoare la posibile remanențe al dublului limbaj din comunism păstrate și activate acum, în democrație, răspunsul specialistului este unul de-a dreptul îngrijorător: ”Acum suntem în faza în care există căutarea unui ”tată”, episod foarte primejdios pentru democrație. Iar în paralel toți se consideră șefi. Înainte era un singur șef, acum sunt mii de șefi. Deci, în același timp căutăm un șef suprem, dar vrem cu toții să fim șefi și posedăm aroganța șefului.” (p. 82). Iată că acum, la 12 ani de la acest dialog dilematic pe divanul democratic, avem deja un ”Daddy” (tătuc) în persoana lui Dragnea. El mărește salariile și pensiile, el are grijă ca nimeni să nu mai fie condamnat niciodată, niciunde pe nedrept (cum pățește el), el se zbate ca intelectualii plătiți de Soros și alte ”aghenturi străine” să fie țintuiți la stâlpul infamiei, el comandă mitinguri albe (vezi și dialogul cu Alexandru Tocilescu), el decide dacă îl suspendă pe președinte sau nu etc. Mai este vreun dubiu că democrația liberală clamată acum este, în fapt, o autocrație iliberală situată tot mai departe de democrație?

Excepțional mi s-a părut răspunsul specialistului româno-elvețian la întrebarea lui Cristian Ghinea dacă medicul psihiatru Ion Vianu s-a gândit vreodată să se ocupe de cazurile patologice ale persoanelor publice care apar pe micile ecrane: ”Nu sînt cazuri patologice. Anormali sîntem noi cînd îi considerăm parteneri acceptabili în discuția politică, anormal e că ei nu întîlnesc o rezistență proporțională cu umflarea și vidul lor psihic” (p. 84).  Și totuși, delirurile dictatorilor, megalomaniile autocraților de varii motivații, cultul personalității dus peste limitele imaginabilului și bunului simț etc., oare toate aceste sunt cazuri de normalitate?

Foarte bine venită este întrebarea (iar răspunsul este unul demn de atenție) referitoare la evantaiul forțelor politico-partidice de la noi. Întrebarea lui Radu Cosașu suna astfel: ”Astăzi (2006) în Romania, dreapta și stînga nu mai sînt noțiuni de luat în seamă în fața personalizărilor care înlocuiesc partidele. Toată problema se reduce la averi, influență, grupuri de interese...” (p. 87). Iată și răspunsul umanistului Ion Vianu: ”Eu cred că o stîngă puternică ar da naștere și unei drepte mai subtile. La noi stînga e una a afacerilor veroase. O stîngă ideologic fundamentată ar face ca dreapta să se mobilizeze cu argumentele ei cele mai profunde. Cred că azi nu se mai poate defini stînga în funcție de proiectul social. Fiindcă socialismul a la Tony Blair este mult mai la dreapta decît social-democrația de pe vremea lui Bernstein. Însă există o întrebare fundamentală: ce este mai important, care este valoarea supremă – libertatea sau dreptatea? Cei care spun ”dreptate” sînt de stînga, cei care spun ”libertate” sînt de dreapta. Dar eu cred că poți fi și de dreapta și de stînga în același timp. Poți să fii pentru libertate, să dai prioritate libertății, dar să socotești că totuși dreptatea e și ea foarte importantă. E cazul meu” (pp. 87-88).

Revenind la specialitatea de bază, psihiatria, a medicului și scriitorului Ion Vianu, acesta își descrie astfel evoluția sa în nobila profesie: ”Pe măsură ce intram în carieră, mai ales în ultimii ani, am devenit minimalist. Mi-am dat seama că psihiatria nu poate fi cu adevărat bună decît dacă este minimală. Adică intervine foarte puțin. Psihiatrul trebuie să fie printre ceilalți medici cum este autorul de haiku uri printre poeți” (p. 89). Da, așa cred și eu; minimalismul este mult mai bun decât maximalismul! Dar pretutindeni este valabilă maxima ”Est modus in rebus” (”Este o măsură în toate”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 551. Miercuri 4 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (7)


Mihai Șora, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_%C8%98ora), este mai vechi decât însăși România Mare. Dialogul, publicat în ianuarie 2006, poate stârni interesul atât prin conținutul său cât și prin faptul că umanistul român (102 ani) este și în aceste zile un intelectual activ(ist), un combatant nu doar cu pixul și pixelii, ci și cu prezența sa fizică, vie în câmpul manifestărilor politice. Gânditor liber de prejudecăți, dar cu idealuri umaniste și renascentiste bine conturate, profesorul de filozofie Mihai Șora a deținut demnități publice având, pentru partea sa de publicistică filosofică, și recunoașteri publice pe măsură. Acum, în vremuri tot mai întunecate și de care Întunericitu s-ar fi bucurat tot mai tare, dl Șora este ținta acuzațiilor de agent al intereselor străine, de trădător de țară și de idealuri naționale (idealuri pe care intelectualul și militantul român le va apăra, cu siguranță, până la moarte). A fost ministrul Învățământului pentru scurt timp, în anii imediat postdecembriști. În această (fostă) calitate, M.Ș. consideră că politicienii ar trebui să răspundă clar la întrebarea: ”cum vrem să fie nația asta peste 30 de ani? Tîmpită și tîrîndu-se, sau deșteaptă, cultivată și sănătoasă, putînd să ia lumea-n piept?” (p. 60). Cu ironia și sinceritatea care îl caracterizează fostul ministru recunoaște că orice politician va declara că alege varianta secundă, după care se va lamenta de lipsa banilor, a infrastructurii etc. și lucrurile rămân cum au fost (adică merg din rău în mai rău la acest capitol, în România). Întrebat de către Cristian Ghinea despre reforma Miclea în educație, profesorul Șora a dat un răspuns la care subscriu: ”ministrul Miclea a gîndit foarte bine etajul opt al unui edificiu căruia îi lipseau primele șase etaje și cele două subsoluri” (p. 61). Cu alte cuvinte s-au făcut ceva pași în segmentul învățământ superior și doctoral, dar lipsa reformei la baza sistemului a lăsat edificiul gata-gata să se prăbușească. Cheia reformei ar constitui-o liceul, învățământul de cultură generală, susține dl Șora. Nu în ultimul rând, invitatul divanului dilematic se plânge de pregătirea neomogenă a profesorilor de liceu, dar și de lipsa elasticității sistemului în sensul ca cei care optează pentru școli profesionale să poată reveni în sistemul liceal (în cazul în care tânărul dorește acest lucru). De asemenea, susține invitatul, rămânerea educației la rolul de ”transmitere a cunoștințelor” este o eroare gravă care va fi scump plătită de generațiile următoare. ”Prețul va fi barbaria!” (p. 64) prezice, pesimist, savantul.

Mircea Vasilescu întreabă de ce nu are clasa politică românească un proiect de viitor clar conturat în domeniul educației și culturii, iar răspunsul merită a fi cunoscut: ”Nu am avut nici un fel de clasă politică incipientă în momentul în care s-au produs evenimentele de la sfîrșitul lui decembrie 1989. Și deci a trebuit să ne mulțumim cu prelungirea în contemporaneitate a vechii clase politice, eșalonul II al sistemului comunist. … Vina, după părerea mea revine intelectualilor” (p. 65).

Andrei Pleșu incită la mărturisiri despre … viitor: cel al Uniunii Europene, al globalizării și al relațiilor dintre coloșii lumii. Diplomat și delicat, Mihai Șora ezită să răspundă despre viitorul pe termen scurt al UE, dar pe termen lung, oferă un DA hotărât. Interesante și premonitorii mi se par predicțiile despre viitorul global al planetei: ”Competițiile pe glob sînt intercontinentale, considerînd că, prin populație, China e un continent, India singură e un continent și Statele Unite sînt un singur continent cu ambele Americi. Cu Mexicul care-i vine din coastă din perspectiva următorilor 150-200 de ani. Nu putem funcționa politic la nivelul entităților de milioane” (p. 72). Cu alte cuvinte, acum și în viitor cuvântul de ordine este și va fi INTEGRARE. Despre relația UE – SUA savantul afirmă (iar astăzi realitățile confirmă) că este vorba despre ”un binom concurențial” (p. 72). Eu aș spune că este un binom co-oncurențial, adică unul care apelează concomitent la cooperare și concurență. În fine, o binevenită întrebare despre problema patriotică, primește un răspuns foarte lămuritor, unul contrar celui dat de patriotarzi, patrihoți și patriotriști care se înghesuie să urle cât pot de tare cât de mare este iubirea lor față de patrie. Înainte de a reproduce/ parafraza răspunsul invitatului îmi permit să opinez că oricine are probleme penale cu fondurile publice al statului român și ale instituțiilor acestuia nu are dreptul moral să vorbească despre patria română și iubirea de patria română. Antonimul iubirii de patrie este furtul din banii statului. Pentru Mihai Șora, revenirea din Africa de Sud în Europa a însemnat revenirea în patria sa. (”Cînd am venit în Europa, am revenit în patria mea” – p. 72). Apoi, ”Balcicul a fost patria mea, în patru vacanțe consecutive cînd eram copil. Pe urmă patria mea a fost Nisa. Parisul iar a fost patria mea. … Părerea mea este că patria este o noțiune foarte consistentă, dar niciodată nu trebuie să fie localizabilă și limitată în așa fel încît limita să însemne o negație” (p. 73). Cu alte cuvinte, patria noastră este planeta pe care locuim, ea este casa noastră comună care va asigura (sau nu) supraviețuirea ca omenire și umanitate în evoluție accelerată.

În contextul unei întrebări despre genialul său coleg de generație Eugen Schileru, despre a cărei existență se știe din ce în ce mai puțin de către foarte-foarte puțini, Mihai Șora sugerează ideea că fiecare dintre noi mai există după moarte atât timp cât rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut: ”Moartea, de fapt, se întâmplă cînd ultimul care-l mai ține minte pe cel care a murit moare la rîndul lui” (p. 71) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 550. Marți 3 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (6)


Cel de-al treilea invitat al dialogurilor dilematice pe divanuri democratice, în decembrie 2005, a fost regretatul Alexandru Tocilescu, mare și recunoscut regizor de teatru (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Tocilescu) – primul regizor român care a primit o stea pe aleea celebrităților. Inteligent și nonconformist, instinctual și debordant de sincer, Tocilescu a făcut din arta regizorală un mod de exprimare a ceea ce vor și ceea ce nu vor oamenii să vadă, dar care ar fi trebuit văzut. Ludicul, ironicul și sarcasticul om de creație a fost dublat de un spirit vizionar, dar și de o preocupare permanentă de cunoaștere și de înțelegere (critică) a trecutului recent. Titlul ales pentru acest interviu este, și el, unul jucăuș (extras din răspunsurile regizorului) și menit să șocheze: ”Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi” (pp. 43-58). Din prima parte a dialogului dintre regizor și membrii redacției ”Dilema veche” cititorul descoperă un om ferm, aparent rigid, dar sensibil la nuanțe și schimbări de tonalitate: ”nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceaușescu. Nu mi-a fost frică” (p. 45).  Spectacolul montat de el, ”O zi din viața lui Ceaușescu” a stârnit controverse, critici, mult râs și… un proces cu (cavsieternul) Paul Everac, director general la TVR între anii 1993-1994. Piesa a apărut în 1994-1995, pe un text de Denis Dinulescu, la comanda regizorului. Amintirile despre ”iepoca” Ceaușescu erau prea calde, și oamenii erau prea … aceeași pentru ca să nu apară… refuzuri la propunerea de a fi montată și jucată o piesă cu un conținut politic anticeaușist și antidictatorial clar. Probabil, principiul de la care a pornit regizorul în demersul său a fost ”Să ne despărțim de trecut râzând”, dar trecutul era încă foarte prezent în sălile teatrelor și în instituții pentru ca lucrurile să poată merge firesc. Interesant este că pe vremea aceea Andrei Pleșu era ministru al Culturii. Despre despărțirea de trecut, regizorul face o paralelă între cum s-au eliberat germanii de Hitler și cum ne-am despărțit noi de Ceaușescu (regizorul având și cetățenia germană, locuind în Germania un timp): ”Am trăit atâția ani în Germania și tineretul nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar cînd îi apuca, se rădeau în cap, își puneau șireturi albe, tricouri albe și o făceau pe rasiștii” (p. 46). Cine dorește să facă o comparație/ paralelă între aceste manifestații și cămășile albe ale mitingiștilor pesediști ai lui Dragnea este chiar invitat să o facă. Dar Tocilescu vorbea despre un trecut german vechi de jumătate de secol, iar trecutul ceaușist nu avea, pe atunci, decât câțiva anișori… Interesant este că nemții nu au manifestat un interes imediat față de un regizor valoros, un străin venit la ei acasă: ”Pînă în 1993 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Și e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să-și dorească să-și dezvolte cultura cu ajutorul meu” (p. 47) conchide ironic regizorul. Rezistența la a-l biciui pe Ceaușescu postmortem avea însă și o explicație, una formulată de Mircea Vasilescu: ”trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele și ideologia lui încă mai bîntuie” (p. 49). Dacă acest trecut încă nu este mort nici astăzi, ba chiar tinde să fie resuscitat prin autoritarismul pseudojustițiar de tip iliberal al ideologilor partidului care vrea să se eternizeze la guvernare, atunci nu trebuie să ne mirăm că la doar doi ani de la dispariția URSS și a hegemoniei bolșevice rezistența la schimbare era foarte mare. Cu finețea nuanțelor, caracteristică marelui regizor, acesta conchide: ”În felul lui e totuși mort, ”destul de mort”” (p. 49).

Dar cum se manifestă românii atunci când vor să-și manifeste nemulțumirea? Râd, ca și pe vremea ”aialaltă”, cu deosebirea că este posibil să alegi nuanțe de râs. La întrebarea Magdalenei Boiangiu de ce unii spectatori nemulțumiți de ce vedeau pe scenă pur și simplu plecau din sală, dar nu huiduiau, regizorul are ocazia să facă o analiză comparată a psihologiei consumatorului de teatru la noi și în alte colțuri ale Europei: ”La noi nu se huiduie! Nu poți să huidui în costum!… Sigur! Mi-ar plăcea un climat teatral mai violent și mai hotărît. Un public mai hotărît. … În Germania se aplaudă cu religiozitate pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat și cu bătăi din picioare, în Franța se aplaudă orice căcat cu condiția să fie chiar un căcat.” (pp. 50-51).

Discuția a continuat pe tema potențialului conflict despre un text prost și o regie bună, concluzia regizorului, bazată pe propria sa experiență, fiind aceea că ”nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel” (p. 51).

Albanez după bunicul său, nu se sfiește să poarte o amuletă în memoria acestuia, după cum nu a pierdut nici ocazia de a lăuda genialitatea poetului aromân Gellu Naum. Alegând să nu facă paradă de patriotisme ieftine, regizorul declară că ”Întotdeauna m-am simțit european și atât. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamț (cum sînt după pașaport). M-am simțit un european în Europa. … Dar n-am spus vreodată că sînt portughez , ca nu cumva să se creadă că sînt român.  … Dar vreau să spun că în aceeași măsură în care mă simt european mă simt și japonez. Receptez cultura japoneză într-un mod extrem de natural” (p. 53-54).

Inevitabil, spre sfârșitul taifasului, apare, printre altele, și întrebarea: ”Cum stăm cu teatrul? Stăm bine?” (Andrei Pleșu). Răspunsul maestrului merită reținut și gândit: ”Da. Eu cred că da. Am observat că au început să apară iar piesele rusești. De astea cu fuck, cu porcării, s-a săturat lumea… S-au terminat. E vărsat de vînt. Dacă te scarpini lasă urme. Lumea se duce la piesa rusească care este baza teatrului frumos. Și la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Și actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus problemele tineretului american nu sînt și ale noastre.  … noi am inventat Teatrul absurd. Eu sînt foarte fericit de abundența de telenovele românești, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieși din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta.” (p. 56).

Inevitabil, discuția trebuia să conțină și ceva despre regizorul Alexandru Tocilescu însuși, despre al său modus operandi, adică despre specificul creării unui spectacol marca Tocilescu. Iată o bijuterie de răspuns: ”Au fost zile de repetiții cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. … Și la Harms m-am gîndit să scriu pe afiș ”spectacol interzis tuturor”. E ceva care se întîmplă acolo atît de special și de deosebit că nu-ți vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriți pe fată. … Regizorul-dictator e o specie scîrboasă. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproșîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat și mă port întotdeauna cît se poate de gentil. Urli la ăia care sînt departe și trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu știu cum să spun, astea le-am simțit în timp. Îndrăgostiții îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. … Instinctul, pur și simplu, te duce așa. Nu e nevoie să elaborezi ori să gîndești” (p. 57-58).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 549. Luni 2 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (5)


Personajul invitat în toamna anului 2005 pe divanul dilematicilor democrați a fost Monica Macovei, pe atunci ministru al justiției  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Macovei), un personaj care reușește să stârnească deopotrivă, în mințile românilor, ură patologică sau admirație fără margini (desigur, simpatia față de un partid sau altul este explicația acestei duale atitudini). Nefiind partizan politic (adică afiliat/ atașat ideologic vreunui partid politic) sper să reușesc să nu înclin balanța pro sau contra mai mult decât au făcut-o dilematicii jurnaliști. Semnificativă este întrebarea de început adresată Monicăi Macovei de către Magdalena Boiangiu: ”În ultimul timp ați apărut destul de des în emisiuni televizate, împreună cu alți factori de decizie din justiția independentă. Păreau ostili. Aveți și oameni pe care vă puteți baza?”. Mai pe șleau spus, întrebarea putea suna cam așa: ”Se pare că toată lumea vă urăște. Oare este și cineva care să vă iubească?”. Indiferent de duritatea formei întrebării, răspunsul ar fi fost, probabil, același: ”Cei pe care mă pot baza nu sunt în număr foarte mare” (p. 28). Desigur M.M. s-a referit la cei pe care se putea baza din cadrul ministerului pe care îl conducea, unul format din oameni care numai tehnocrați n-ar putea fi numiți (adică aveau simpatii politice și partidice acumulate în timp; un ministru nou nu aduce cu el sutele de funcționari din partidul care l-a numit în funcție). Cum ar putea să fie iubit un ministru al justiției într-o țară care geme de corupți și de ilegalități făcute cu seninătate și cu convingerea că ”oricum, ne descurcăm noi”. Pe vremea aceea, jocurile de noroc de la cazinouri nu erau controlate și impozitate (deși exista lege în acest sens). La ora actuală, de asemenea, banii acumulați de biserici, de masonerii și de alte ong uri scapă controlului fiscal. Orice ministru care ar ”călca pe mușuroi”, încercând să impună aplicarea legii în aceste segmente de care depind multe campanii electorale va primi semnale clare de nereiubite și, de ce nu, de amenințare. Dar ilegalitate nu este doar la mafioții traficanți de țigări, de carne vie sau de droguri, ci chiar din însuși sistemul judiciar: ”…primesc multe memorii… care povestesc ce porcării se întâmplă în instanța respectivă, ce face șeful, încrengăturile, aranjamentele…”. (p, 31). Criteriile de selecție a personalului în diferite instituții (care sunt ok) din justiție sunt deficitare și, în consecință, instituțiile ok nu mai funcționează ok. Nici profesorii din facultățile de Drept nu sunt cu toții ok (”școlii îi lipsește acea parte care formează atitudinile și psihologia judecătorului, a procurorului sau a avocatului. … ar trebui niște teste, deoarece poți fi un bun procuror sau avocat, dar să nu fii potrivit să fii judecător” (p. 34).  Un lucru puțin știut, dar foarte grăitor pentru un sistem care a fost construit și este condus îndeosebi cu cadre din vechile structuri de partid și securitate, este faptul că polițiștii și cei care fac Academia de informații  au echivalată și facultatea de Drept, ”ceea ce este inadmisibil”, susținea dna M.M.Așa, vom avea în continuare absolvenți de la Băneasa care vor deveni judecători și procurori… În sistem sunt toți pacepiștii, ofițerii de securitate...” (p. 35) își varsă năduful doamna ministru. Oare acuma, după 13 ani de ”progrese” în justiție, oare cum o fi?

Întrebată despre reforma justiției, dna Monica Macovei leagă acest proces de începerea procesului comunismului, dar și de deschiderea dosarelor ”mineriadelor și a revoluțiilor”  (p.35). (Nu-mi dau seama la care ”revoluții” se referea invitata). Ca o concluzie a acestui ”interogatoriu” dna ministru a afirmat:”… mi se pare evident că populația vrea o schimbare în justiție” (p. 41).   Depinde de natura schimbării: mulți vor reducerea pedepselor dezincriminarea abuzului în serviciu, subordonarea Curții Constituționale ministrului justiției etc. Părerea mea este că mai avem mult de mers până să ajungem la un sistem de justiție care să-și merite numele.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!