liviudrugus

Liviu Drugus's blog

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 21 – 40)


Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

 

Episodul 21 (despre relativitatea prostiei și a deștăptăciunii)

 

La fel cum comicul apare/ țâșnește din situațiile dramatice cu evoluții neașteptate, tot astfel răsare prostia din contextele/ conjuncturile/ situațiile care o pun în evidență prin simplă comparare/ opunere/ contrastare cu acel mediu. Filmul american atașat la Episodul 1 al acestui serial conține câteva concretizări ale concluziei formulate de mine mai sus. O societate (da, chiar și cea americană) poate (de)cădea în ignoranță generalizată și să nu mai realizeze că plantele pot fi salvate irigându-le cu apă obișnuită în locul injectării de soluții sofisticate oferite de firme puternice, abonate non stop la bani publici (gen Hexipharma, sau firmele lui El Fugitivo – patron de RTV). Pe acest fond de prosteală în masă, un om obișnuit, netarat de cultura decadentă este transformat fără voia sa în Mesia, în Tată Ceresc și Salvator al Națiunii (devenit, în final, în film,  președintele SUA). Conchid: prostia respectiv deștăptăciunea sunt mereu egale cu ele însele, dar contextele le pot conferi valori nebănuite, transformând (sub)mediocritatea în genialitate. Unii conducători, realizând această relativitate se înconjoară de nulități pentru ca deșteptăciunea sa relativă să fie adulată și respectată de supușii jospuși. Totuși, un conducător inteligent se va înconjura de oameni inteligenți, cu ajutorul cărora să poată guverna/ conduce bine. Este adevărat, riscul de a fi detronat, turnat și chiar răsturnat de pe înaltul scaun este, în  acest caz, mai mare. Uneori, geniile sunt umbrite și ele de contexte foarte bine dotate intelectual.

 

Am și un exemplu personal pe tema relativității prostiei/ deșteptăciunii. În clasa a X-a am ales profilul real, deși nu matematica era punctul meu tare, ci umanioarele. După un prim semestru încheiat dezastruos la matematică m-am transferat la profilul umanist. S-a întâmplat că prima oră în noul mediu a fost una de matematică. Lucrare de control! Am terminat ”subiectele” în cinci minute, am luat singurul zece, în timp ce colegii trăgeau din greu să scoată o notă de trecere. Din ”prostul clasei” la matematică am ajuns, fără ca eu să mă schimb ”calitativ”, în vârful piramidei (fiind numit și șeful clasei!).

 

Asta este relativitatea prostiei/ deștăptăciunii. Fiecare este evaluat în funcție de un context dat. Atunci când vorbim despre prostia unui conducător de partid/ guvern/ țară, în mod cert ne dăm deștepți, chiar mai deștepți decât suntem. Or, definiția prostului este tocmai ”unul care o face pe deșteptul”. Cu alte cuvinte, proștii suntem noi, cei care dăm lecții de bună purtare aleșilor (de către noi, de către alții), deși nu ne conducem mai bine nici pe noi, nici familiile noastre, nici alegerile noastre. Că dacă am ales proști pe post de deștepți, e clar că prostia ne aparține. Evident, nu fac o pledoarie pentru ignorarea cretinismelor pe care le fac aleșii. Ei, la rândul lor, cred electoratul drept o masă amorfă de ignoranți, bună de păcălit cu 100 de lei la pensie sau la salariu, în timp ce tot ei (își) propun amnistierea pedepselor/ condamnărilor cu suspendare argumentând că pușcăriile sunt aglomerate (!). În acest meci de ”cine pe cine prostește mai mult” lipsa instituțiilor echilibratoare poate duce la omorârea democrației și la pregătirea terenului pentru viitori ”oameni de bine” (din țară sau din afară) care vor veni doar cu alte metode de ocolire a adevărului. La noi devalizarea Bancorex ului a fost suportată de (la) buget. De ce? De proști! La frații moldoveni miliardul furat (de ”băieți deștepți”) va fi recuperat tot de la ”prostime”, adică de la cetățeni – care vor plăti 20 de ani această fraudă, plus dobânzile! Prostia și domnia se plătesc – dintotdeauna – foarte scump în țara Mior(lă)iței. Deși am asociat prostia cu ”răul” și deșteptăciunea cu ideea de ”bine”, la noi, se pare, lucrurile stau cu capul în jos. Andrei Pleșu, o somitate în materie de prostie, un adevărat profesor de prostie, ne atrage atenția că la noi ”răul e inteligent, iar binele idiot”. Sunt tentat să-i dau dreptate: răulenii/ hoții care fură miliarde apar ca fiind deștepții, iar noi, plătitorii hoți(i)lor suntem proștii de serviciu.

 

O remarcă finală: prostia nu trebuie confundată cu prostul. Prostii facem cu toții, mai des sau mai rar, dar nu suntem proști decât în momentul comiterii prostiei. În restul timpului nu! Pe scurt: prost este acel individ uman care comite prostii non-stop, sau cel puțin în majoritatea cazurilor. De aceea proștii sunt puțini, dar prostiile sunt nenumărate! Cum spunea cineva, prost poți fi cinci minute cât adresezi o întrebare și primești un răspuns lămuritor. În caz contrar (neîntrebând), rămâi prost (pe acea felie de cunoaștere) tot restul vieții. Chiar dacă în rest și în majoritatea faptelor efectuate nu (mai) faci prostii. Unii avem tăria să recunoaștem momentul de rătăcire, ca un fel de avertisment dat tentației de a repeta rătăcirea: ”Vai, ce prost am fost!”. Poate voi reveni asupra acestui subiect, dar pentru că am invocat mai sus decizii financiare și consecințele lor, subliniez și aici convigerea mea, de decenii, că sărăcia și prostia/ șmecheria sunt surori siameze, imposibil de separat. Iar acest lucru este valabil pentru indivizi, familii, comunități, societăți și țări întregi! Într-o formulare inspirată, un prieten de FB a emis următoarea formulare: ”Sărăcia este virtutea prostiei și luxul inteligenței” (Doru Costea, 12 iulie 2016). Generalizat la scară nației noastre, într-o formulare bine găsită, eurodeputatul iubitor de arginți și actualul pușcăriaș Adrian Severin a sintetizat/ generalizat: ”Românii suportă bine răul, dar suportă rău binele”.  Combinând gândul lui Adrian Severin cu gândul lui Andrei Pleșu ar rezulta că ”românii îi suportă (doar) pe cei inteligenți, respectiv nu-i suportă pe idioți”. Păi cum nu-i suportă dacă îi suportă? L

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, 22 ianuarie 2017

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade
Episodul 22 (despre prostirea ideologică prin persuasiune și diversiune)

Mă văd nevoit să apelez, chiar la început, la gândurile altora mai isteți ca mine, care au avut privilegiul de a avea (și) capacitate de sinteză, nu doar de analiză. Somerset Maugham spunea că ”De un lucru sunt absolut sigur, și anume că nimeni nu poate fi sigur de nimic”. ”Sigur că nimic nu e sigur” sună ca ”știu că nu știu”, de unde concluzia mea (grăbită, desigur) că Sisif ar putea fi un simbol excelent pentru tot ce înseamnă activitate umană (aparent utilă sau chiar sigur inutilă), dar și pentru filosofie (de doi sau de trei bani, nu contează), precum și pentru ideologiile îndulcite care înseamnă adevărul unora impus minților altora/ multora etc.

Avantajul timpurilor pe care le trăim este că schimbarea este permanentă și destul de rapidă pentru a putea face comparații pe viu (singura constantă este schimbarea, ar spune un amator de aparente paradoxuri). Văzând ardoarea cu care s-a practicat, pe la noi dar și aiurea, ideologia comunistă de factură/ făcătură marxiană (degenerată în leninism, stalinism și, în sfârșit!, gorbaciovism), urmată imediat de ardoarea cu care s-a promovat perestroika gorbaciovistă a socialismului cu faț(ad)ă umană (este adevărat, doar până la sfârșitul anului 1991), este firesc să ne întrebăm: cum a fost cu putință? Asta cu atât mai mult cu cât imediat după 90 s-a lansat cu forțe sporite (cam de către aceeiași susșinători ai ideologiei comuniste) doctrina neoliberală concomitent cu ideologia corectitudinii politice a așa numiților marxiști culturali (americani). De ce aceasta și nu alta? De ce nu s-a apelat atunci la forme soft de autoritarianism?

În fine, ca să ajung la zi, observăm că acum lumea este bântuită de o nouă stafie: stafia iliberalismului – doctrină care nu are curajul să fie antilibertară, dar care este tot mai mult pro autoritară. Închei aici scurtul meu periplu ideologic al ultimului secol și îmi mărturisesc scopul: de a vă invita să vă întrebați dumneavoastră înșivă (înainte de a spune/ scrie eu ceva): care ideologie era mai bună, mai adevărată, mai frumoasă, mai umană, mai utilă etc.? Aparent, fiecare ideologie s-a născut în numele pluralismului de idei, al libertății de expresie, al dialogului fără limite etc.

După lansarea timidă a unei ideologii care prinde la mase (și iau aici exemplul marxismului), se instaurează rapid tirania ”ADEVĂRULUI” absolut. Ca nouă ideologie, proaspătă, ea este declarată singura adevărată/ corectă/ logică/ rațională etc. ”Singura ideologie cu adevărat umanistă este marxismul”, s-a țipat în megafoane patru sau șapte decenii, timp în care, logic, a apărut ”concluzia” academică: ”toate ideologiile nemarxiste sunt false”. OK, și ce are asta cu discuția noastră despre prostie și proști? Are, pentru că în lipsa proștilor/ credulilor/ naivilor/ ignoranților etc. nicio ideologie nu se poate instala confortabil pentru ”eternitate”. Drept dovadă – schimbarea permanentă a ideologiilor (sau cel puțin a denumirilor și motivațiilor lor).

Revin la întrebarea de mai sus. Un răspuns posibil (și cinic) l-a dat Walter Francis Kerr : ”Jumătate din lume este compusă din idioți și cealaltă jumătate din oameni destul de deștepți cât să profite de ei”. Deci, practic, ideologia nu contează ce are în interior, important este să placă. Un alt răspuns l-a dat, mai demult, La Fontaine: „Toate minţile lumii sunt neputincioase în faţa oricărei prostii care este la modă.”. Acum este la modă iliberalismul. Răspunsul meu este că fiecare ideologie are partea sa de ”adevăr” atât timp cât are adepți. ”Adevărul este ceea ce mi se pare”, afirma un gânditor din secolul trecut și îi dau dreptate. Iar adepții mulți se transformă în apărătorii necondiționați ai acelui ”adevăr”. Pentru că așa li se pare. Dialog? Ce rost ar avea? Persuasiunea este mai importantă decît argumentarea pentru simplul motiv că ideologiile nu se instalează rațional, ci afectiv. ”Mie îmi place de… Cutare” și gata adeziunea la o ideea care nu este a ta/ a lui.

Ideea scrierii acestui episod mi-a venit amintindu-mi despre modul în care se făcea – înainte de 1990 – critica ideologiilor burgheze/ nemarxiste. Ridicol. Cam așa se făcea: ”economiștii/ filosofii/ savanții burghezi NU ÎNȚELEG că….”. Adică, cei din Occidentul prosper erau proști (nu înțelegeau…), iar noi, cei plini de lipsuri (oximoronimia nu-mi dă pace…) ȘTIAM că… Pe bune? Pe scurt, noi cei ”deștepți”, îi criticam de zor pe cei ”proști” spre care, de altfel, tânjeam/ tindeam. O astfel de inversare a adevărului nu putea rămâne fără urmări. A fost suficient o măciucă (Gorbaciov) pentru ca tot eșafodajul ideologic comunist (casant în fața realităților, dar și a intereselor de altă factură) să dispară în timp de zile, ore chiar.

Benito Perez Galdos a susținut că “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent.” Adevăr pe care l-aș reformula, ad hoc: “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de un idiot cu inițiativă, harnic și orgolios”. În fine, toată discuția despre ideologiile mai noi sau mai vechi, mai plăcute sau nu, mai convenabile sau nu, se poate reduce la afirmația lui Abraham Lincoln: „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul” cu varianta oferită de comicul Stan Laurel: ”Poți să prostești pe unii tot timpul și poți să-i prostești pe toți uneori, dar uneori pe unii nu poți să-i prostești”. Decât dacă ei/ unii vor cu adevărat să fie prostiți.

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 22 ianuarie 2017

 

 

Episodul 23 (în care profesorul de prostie,  Andrei Pleșu, este luat la întrebări de Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (vezi https://www.youtube.com/watch?v=9d6K_m3fDo0) ne trimit la  grecul Socrate ca fiind printre primii care au conexat prostia/ neștiința/ necunoașterea (pe de o parte) cu inteligența/ știința/ cunoașterea (pe de altă parte) sub forma concentrată a unui paradox: ”Știu că nu știu”. Proștii, prin contrast, nu știu că nu știu, ba mai mult, ei presupun – o presupunere proastă, desigur – că ei știu multe în timp ce ceilalți sunt ”așa de proooooști…”. ”Problema cu proștii e că ei cred că de fapt nici tu nu știi mai mult decât ei” subliniază oportun Dan Alexe pe pagina sa de FB la 20 dec. 2014. (Cu replica, la fel de binevenită, în context, din partea lui Dura Gagiuru: ”E ceea ce cu totii stim intr-o forma ori alta: cu cit esti mai prost, cu atit mai destept te crezi si cu cit stii mai mult, cu atit realizezi ce putin stii. Madam doctor sufera de sindromul Kruger-Dunning, varianta stiintifica a ceea ce ziceam mai sus, mai cunoscut ca si sindromul mediocritatii. Probat stiintific.”). Conștientizarea necunoașterii este, o spune multă lume, primul pas spre cunoaștere, spre inteligență, spre înțelepciune chiar. În schimb, Andrei Pleșu (în același videoclip de mai sus, cu înregistrarea emisiunii pe tema ”Despre prostie”) amintește opinia lui Dostoievski din ”Amintiri din subterană” că ”Omul este prost. Fundamental prost”. Aparent antitetice, cele două afirmații se completează întru susținerea ideii că prostia este regula/ normalitatea, iar deștăptăciunea este abaterea/ anormalitatea. Cu alte cuvinte, nu numai că suntem (destul de) proști în mod natural și permanent, dar – culmea – suntem din ce în ce mai proști. Această teză concluzivă că prostia se află în fiecare dintre noi este una cât se poate de firească.

 

Dacă ne imaginăm cunoașterea ca o sferă în creștere continuă, mărimea contactului oamenilor cu cosmosul infinit, dar încă necunoscut (respectiv conștientizarea acestei infinități necunoscute și a imposibiltății transformării ei în cunoscut) este, de asemenea, în creștere. Adică, conștientizăm cât de puțin cunoaștem din oceanul infinit al realității formate din cunoscut + necunoscut. Mai simplu spus, realizăm – pe măsură ce acumulăm cunoaștere – cât de proști suntem (în nimicnicia noastră terestră). Cu alte cuvinte, avem demonstrația afirmației lui Socrate: ”știu că nu știu”. Toate astea au o anumită valoare de adevăr la nivelul actual al cunoașterii de sine a omului, cunoaștere care a conchis că creierul uman este utilizat (probabil și cunoscut doar în aceeași mică măsură) doar în proporție de 5-10% din capacitatea acestuia. Oricum, probabil că chiar dacă am utiliza aproape 100% din capacitatea cognitivă a creierului, tot computerele vor fi mai rapide și mai ”inteligente” decât oamenii… tocmai pentru că computerele sunt create de către oameni cu nelimitata lor dorință de a cunoaște. Așadar, la nivelul actual de inteligență a speciei umane, dar probabil și pentru multă vreme de acum încolo, – cunoașterea deplină este imposibilă, ceea ce demonstrează că necunoașterea/ neștiința/ neînțelegerea/ prostia omenească este eternă în (cvasi)infinitatea ei…

 

Parafrazând o zicere – nu doar tâmpă, dar și banalizată prin repetare și prin plasarea ei într-un loc insolit, în cimitire – referitoare la moarte ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, aș putea spune, la fel de imbecil, că nu trebuie să ne temem de prostie (un fapt inevitabil și inexorabil), ci (doar) de infinitatea ei. În consecință, cantitativ vorbind, prostia domină și va domina mult timp înainte inteligența, care va continua să se afle, iremediabil și paradoxal, în inferioritate absolută… Nu doar că ”știm că nu știm” (Socrate) și că ”omul este prost” (Dostoievski), dar tare am vrea să știm de ce este așa și dacă intenția nostră de a cunoaște mai bine prostia/ necunoașterea este una întemeiată. În ultimă instanță, cunoașterea necunoașterii este la fel de iluzorie ca și cuprinderea necuprinsului și sondarea insondabilului… Și totuși, nu doar prostia omenească este eternă, ci și dorința omului de a (o) cunoaște este infinită. Din acest melanj postmodern de eternitate prostească și de infinitate cognitivă/ gnoseologică s-a născut și textul de față, unul care nu ține neapărat să strălucească prin originalitate (ce s-ar mai putea spune, cu totul nou, despre prostie?). Oricum, vorbind/ scriind despre prostie musai atingem/ implicăm și chiar abordăm concret inteligența, cunoașterea, ”știința”, gândirea, simțirea etc. Practic, aproape în fiecare moment al existenței noastre, constatăm – fie în legătură cu noi înșine, fie în legătură cu alții – că ”unde-i minte-i și prostie”. Mai pe ocolite spus, din când în când, gândirea/ mintea oamenilor mai face și pauze, se mai relaxează și, în consecință, mai dă rateuri, de unde și zicala că ”prostul are mintea odihnită”. Cum care prost? Fiecare dintre noi când suntem foarte odihniți!

(va urma)

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 23 ianuarie 2017

 

 

Episodul 24  (în care se constată că a vorbi prost înseamnă că gândești prost; dar asta nu înseamnă că ești prost: doar vorbești prostii)

 

Am ascultat (și după cum veți vedea, am respectat), sugestia din videoclipul postat ieri, respectiv sfatul lui Gabriel Liiceanu către profesorul de prostologie Andrei Pleșu: să mai coborâm din Mercedes/ BMW și să ne mai urcăm și în căruță (cu alte cuvinte, prea multă teorie savantă strică). Așadar, să mai luăm și exemple practice din spiritualitatea românească concretă, din viața vie. Și cine sunt cei mai reprezentativi pentru spiritul românesc mediu dacă nu reprezentanții noștri în Parlamentul patriei, (în clasa politică în general)?  În consecință, la concurență cu perlele de la Bac, voi (re)aminti câteva dintre extractele de esență pură emanate din puțul gândirii politico-economico-etice autohtone.  Telecititorii sunt rugați/ invitați să adauge la acesată listă (de mai jos) și alte nestemate din lumea celor care cuvântă (parafrază după Emil Gârleanu). Nu pot pierde prilejul de a mulțumi celor 20-30 de cititori ai acestui serial: cifra este (mult) mai mare decât mi-am imaginat(-o). Azi fiind și Ziua Unirii (mici), pe lângă gândurile de bine adresate înaintașilor în materie de unitate națională, propun să fim îngăduitori și să dăm mână cu mână (și cu) cei cu patru la română!

 

PROSTII ANTOLOGICE ROMÂNEȘTI  (politico-economico-etice, adică d’ale vieții)

1.
“În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme.” (Marian Vanghelie)
2.
„Eu am înțeles că vorbim de afaceriștii adevărați. Acest Cocoș e un papagal.”  (Gigi
Becali)
3.
“A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății lui.” (Ion Iliescu)

4. “Nu vom face privatizare de dragul privatizării, ci din contră.”  (Nicolae Văcăroiu)

9. “Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.“  (Ion Iliescu)

10. “Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece
miliarde.“  (Marian Oprișan)

11. “Statul nu cheltuie bani pe gratis.“   (Vasile Blaga)

12. “Sper ca cele șapte firme românești să avem succes.“   //   Maria Grapini

13. “Eu sunt pensionar, nu mai sunt nici măcar oligarh.“   //   Dan Voiculescu

14. “Este vorba aici de o spălare de bani fără bani.“  //   Viorel Hrebenciuc

15. “Tot ceea ce costă bani e costisitor.“   //   Gheorghe Nicihita

16. “La finanțe trebuie să punem un finanțist. Altfel, riscăm să punem pe
altcineva.“  // Codrin Ștefănescu

17. “Când faci o fraudă economică, când furi ceva, când faci evaziune, ai
greșit, sunt păcatele tinereții.“  (Gigi Becali)

18. “În economie, totul conține apă.“  (Eugen Teodorovici)

19. “Dacă Becali are bani,  eu sunt prost?“   (Gigi Becali)

20. “Nu iau niciun salariu,  nicio indemnizație, niciun ban – a fost dorința mea și
a celor care mă plătesc.“  (Dumitru Dragomir)

21. “La noi, șefii de  partide sunt ca vacile în India.“   //  Antonie  Iorgovan

22. “Avem nevoie  de lideri adevărați, nu de maimuțoi implementați.“   //  Marian Vanghelie

23. “Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedați.“  //  Mioara Mantale

24. “A-l exclude pe Ion Iliescu e ca și cum ai da afară partidul din  partid.“  //  Șerban Nicolae

25. “Eu și când respir, totul este electoral.“   //   Marian Vanghelie

26. “Din câte guverne am făcut parte, pe mine nu mă mai doare capul deloc.“  //   Radu Berceanu

27. “Există o viziune foarte clară a acestui guvern. Și viziunea spune așa: România este în
impas.“  Sebastian Vlădescu

28. “Nu vreau să fiu președintele unui partid care, ca să zic așa, are un sex incert pe scena
politică.“  Crin Antonescu

29. “Suntem un partid militarizat, în sensul bun al cuvântului.“   //   Gabriel Oprea

30. “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită.“   //  Adrian Năstase

31. “Eu sunt președintele președinților președinților.“  //   Gigi Becali

32. “Ouăle lui Adrian Năstase sunt de găină.“  //   Ion Iliescu

33. “Orice ministru e pe făraș tot timpul.“  //   Sebastian Vlădescu

35. “Gabriel Oprea este un cuc și conduce un partid de cuci.“   //   Aura Vasile

37. “Nu sunt un Traian Băsescu cu fustă, sunt un Traian Băsescu cu păr.“   //   Elena Udrea

38. “Un partid politic este un organism unde se delirează împreună.“   //   Theodor
Paleologu

39. “Eu am fost rea de muscă. Dar rea, rea. Dacă intram într-o încăpere, mă culcam cu cine nimeream.“ // Monica Tatoiu

40. “Miron Mitrea este un cetățean ieșit de sub camion.“   //  Theodor Stolojan

45. “PSD e un partid atât de mare încât au loc și cei care vor mici.“  //  Mircea Geoană

46. “Românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări.“  //  Mircea Geoană

47. “Nu poți să conduci organizația PSD București dacă ești pămpălău, că te ejaculează.“  //  Marian Vanghelie

48. “Victor Ponta va merge în tandem, după părerea mea, cu poporul român.“
//  Liviu Dragnea

50.  “Mă bucur că ne-am adunat aici atâția politruci.“  Klaus Iohannis

53. “M-am simțit încărcat pozitiv când am fost cu Ponta în comunitățile sinistrate.“  //  Liviu
Dragnea

55. “Chiar vreau să începem să demarăm.“   //   Adriean Videanu

56. “E important să știm cu cine vorbim și dacă mă uit la tine să știu că tu ești tu.“  //  Liviu Dragnea

57. “Onestitatea fără logică este o chestiune foarte gravă.“   //   Eugen Nicolicea

58. “Sunt foarte bun prieten cu domnul Tăriceanu, dar nici nu vreau să-i mai aud numele.“  //  Mircea Ionescu-Quintus

59. “Ne vom intensifica eforturile în străinătate, unde avem diaspora dezvoltată.“   //   Alina Gorghiu

64. “Bucureștenii au de ales între o certitudine, și acea certitudine sunt eu.“ Gabriela Vrânceanu-Firea

67. “Orice poate să fie obiect din China.“   //   Adrian Năstase

68. “Să nu te pui cu omul primitiv / Că-ți crapă capul fără de motiv.“   //   Corneliu Vadim Tudor – Distihuri

 

(preluate de pe generosul internet)

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași; 24 ianuarie 2017

 

Episodul 25 (zeci de discipline ar putea contribui la studierea prostiei întemeind prostologia)

 

Oare care dintre disciplinele deja existente este cea mai îndrituită să se ocupe cu studierea (”științifică” sau nu) a fenomenului generic numit ”prostie”? Amintesc câteva care ar putea sau chiar pretind a fi potrivite acestui studiu: psihologia, psihiatria, sociologia, psihosociologia, etica, logica, filosofia/ metafizica, epistemologia/ gnoseologia,  lingvistica, neurologia, neurolingvistica, semantica, semiotica/ semiologia, hermeneutica, literatura, politica, economica, managementul, dreptul, istoria, medicina, biologia, microbiologia, antropologia, teoria informației, neurochirurgia, anatomia, fiziologia, fiziopatologie etc. etc. Ca adept și promotor al transdisciplinarității consider că doar o transgresare a conținuturilor acestor discipline ar ajuta la conturarea unui relativ nou domeniu tematic de cercetare (nu o nouă disciplină!) care ar putea primi (oficial!) numele de ”prostologie” sau ”prostologhikon”. Ambele aceste denumiri au fost folosite, fie peiorativ, fie la modul serios, dar nu am găsit nicăieri (încă) o sinteză a metodelor folosite și a rezultatelor găsite. Desigur, s-ar putea apela la sintagmele mai simple ”Despre prostie”, ”Studiul prostiei” sau simplu ”Prostie”. Mi-am permis să-l numesc pe Andrei Pleșu ”profesor de prostie”, fapt interpretat de unul dintre cititori drept o formă de lezmajestate. I-am explicat că nu asta e intenția mea, dar că înțeleg că orice asociere a cuvântului în cauză cu un nume propriu (mai ales cu unul de mare notorietate) transferă, tacit, o aură de negativitate asupra personajului. În ce mă privește, nu m-ar deranja deloc dacă, după ce voi încheia infinitatea (?) episoadelor acestui serial să mi se spună …prostolog. Deocamdată, sunt un începător în studierea acestui complex și inefabil fenomen, pe cât de detestat pe atât de prezent în viețile noastre.

După cum se va convinge și singur, cititorul va găsi în paginile episoadelor care urmează o încercare de sinteză (originală, cum altfel?) a ceea ce s-a scris pe tema extraordinar de generoasă a ”cum a fost și cum este percepută calitatea/ trăsătura umană numită prostie”. Și totuși, numărul opurilor care au tratat prostia este incomparabil mai mic decât al celor care au tratat fericirea, iubirea, bunăstarea sau succesul. De ce oare? O posibilă explicație: deoarece cuvântul în cauză are o pronunțată conotație negativă, utilizarea cuvântului ”prost” este una riscantă și delicată. Cum ai pronunțat acest cuvânt, cum vezi reacția de apărare a semenilor care își zic în sinea lor: ”iaca încă unul care se crede deștept”! Sau: ”bine că ești tu deștept!”, cu corolarul: ”da  tu chiar ne iei de proști!?”.  Tocmai pentru că este o caracteristică de care fuge toată lumea, pe fondul orgoliilor și a crizelor de personalitate care însoțesc, adesea, viața oamenilor, simpla auzire a cuvântului ”prost” te face să te simți… prost. Cred că asta se întâmplă în majoritatea culturilor (mă refer la cele de inspirație europeană). Iată un mic exemplu: ”Când avea șapte ani, nepoțica mea, Claudia, mi-a spus că la școală copiii nu aveau voie să folosească anumite cuvinte ”urâte”. ”Hmm”, am spus eu. ”Ca de pildă?” Ea a ezitat, după care mi-a spus în șoaptă:”Cuvântul care începe cu ”p”. În cele din urmă mi-am dat seama că acel cuvânt care începea cu ”p” era cuvântul ”prost”. La școala Claudiei era un cuvânt urât, pentru că era rău să le spui altor copii că sunt proști” (cf. Madeleine L. Van Hecke, ”De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești”, Ed Trei, 2011, p. 29). Când vor ajunge oameni mari, ei vor fi iritați și se vor simți inconfortabil atunci când cuvântul ”urât” care începe cu litera ”p” se va auzi în jurul lor. Poate este o concluzie pripită, dar cred că familia și ciclul primar de educație induc ideea nefericită că ”a face o prostie” (cu echivalentul ”a fi prost pentru câteva secunde”) sunt expresii infamante și care înjosesc persoana. Un argument al meu în favoarea ideii că ”prostia” nu este infamantă, înjositoare sau negativă, este că cuvântul în cauză spune, ceva mai dur, doar că cineva a greșit, că nu este perfect, că nu este un program de mașină automată (computer, de exemplu) care să nu aibă stări de apatie, de oboseală sau de boală. Evident, și computerele fac prostii/ greșeli, dar vina este transferată asupra părinților lor, programatorii și hardiștii, în timp ce automatele în cauză rămân ”smart”. Nu întâmplător s-a spus că ” ”We live in the era of smartphones and stupid people”. Nu cunosc autorul zicerii, dar sigur nu e Silviu Brucan.

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

25 ianuarie 2017

–––––––––

Episodul 26 (unde se scrie despre o țară în care cei fericiți sunt conduși de niște nefericiți)

 

Încerc să respect mica regulă autoimpusă: după un episod care se remarcă prin mai multă teorie (cred că) aceasta merită comparată și combinată cu realitatea practică. Adesea, teoria mai mult încurcă decât ajută, dar la fel de adevărat este că multe realități au fost modificate – în bine sau în rău – de varii construcții teoretice sau chiar de o nevinovată definiție/ definire a unor realități conform dioptriilor (vre)unui filosof. Circulă dictonul conform căruia ”prostul învață din greșelile proprii, în timp ce deșteptul învață din greșelile altora”, dar personal înclin să cred că prostul nu (prea) învață din greșelile nimănui. Desigur, în momentul în care acceptă ideea că ar merita să se apuce și el de învățat (din pățaniile proprii sau ale altora) începe tranziția spre o nouă calitate, superioară a individului în cauză. Unii (proști) chiar au dedus (logic!) că este bine să faci mereu greșeli: ”Am învățat atâtea din greșelile mele încât mă gândesc să mai fac câteva” (”I’ve learned so much from my mistakes, I’m thinking of making a few more”) (Internet). În schimb, majoritatea se simt mai bine nebătându-și capul cu învățatul deoarece au auzit că ”Ferice de cei săraci cu duhul”, fapt întărit de zicerea ialianului Giacomo Leopardi: ”Ignoranţa este cel mai mare izvor de fericire”. Și dacă știi, ce? Se întâmplă ceva deosebit dacă știi azi de două ori mai multe lucruri decât știai ieri? Cel mai probabil nu. În fond, ”orice prost poate şti, scopul este să înţelegi” (Albert Einstein). Asta face, adesea, diferența dintre elevi tocilari și elevi care chiar au curiozitate și dorință de a înțelege ceva. Elevi care apoi ajung părinți cu copii. S-a scris enorm despre (de)căderea educației la noi (dar și aiurea). Numărul analfabeților și al celor care nu vor nici să știe, nici să înțeleagă crește constant și periculos pentru ideea de stat civilizat și capabil de evoluție și de apărare (vezi o bună descriere a stării școlii de la noi la adresa: https://www.facebook.com/LasFierbintiRomania/videos/1013723295373258/ ) Renașterea naționalismelor, a populismelor și patriotismelor reduse la câteva lozinci ușor de ținut minte este rezultatul direct și previzibil al politicilor politicianist-electoraliste de îndobitocire deliberată a populației. Veți spune că am o idee fixă de care nu mai pot scăpa (eventual, că sufer de o dorință irepresivă de a-mi critica semenii, scriind despre prostia care ne înconjoară tot mai agresiv). Dar iată, zilnic, găsesc dovezi noi, din varii unghiuri, specializări și colțuri de țară. Azi voi da cuvântul/ cuvintele altor experiențe individuale (preponderent practice, dar voi încheia … tot cu un teoretician). Am preluat două postări de pe Facebook și un citat dintr-un articol semnat de Sever Voinescu, publicat pe 24 ianuarie în ”Evenimentul zilei”. Iată-le, scutindu-vă de comentariile mele. Le aștept pe ale dumneavoastră!

Mircea Ivanof  (25 ian 2017)

”Din 1992 studiez fenomenul dezvoltării personale, studiez filosofia, psihologia pozitivă aplicată și spiritualitatea creștină practică. Din 1992 am observat îndeaproape evoluția a mii de oameni, care mai de care mai interesant.

Dacă până în 2006-2007 românii manifestau modestie în ce privește statutul lor spiritual, de când cu proliferarea dezvoltării personale observ o tendință de supraevaluare a egoului și de abstractizare a ființei umane ca întreg. Foarte mulți români, în urma unui curs, workshop, boot-camp sau seminar… se trezesc, peste noapte, ființe evoluate, pline de lumină și cu toate răspunsurile la ei.

Însă, în aroganța, cinismul și snobismul lor patetic, nu realizează că sunt ființe supuse relativismului, greșelii și morții. Nu realizează că sunt dependente de timp, iar succesul lor are nevoie de interdependență pentru a fi accesibil. Uită să fie oameni și cu toată atotștiința, atotfericirea și autosuficiența lor, apar în viața lor situații și persoane care le demonstrează cât sunt de limitați. Cine își învață lecția reușește să urce spre succesul personal. Cine nu își învață lecţia se învârte continuu într-o buclă fără să aibă nici un rezultat notabil.

Atunci când ai aroganța să consideri că ai toate răspunsurile, Dumnezeu permite apariția unei situații sau a unui om care îți va schimba întrebările.

Fii modest: toată viața ai de învățat
Fii deschis: doar așa te poți menține fericit.”

Vlad Robert (24 ian 2017)

”Nu-mi revin din uimire. M-a adaugat cineva acum cateva minute pe un grup inchis, Antiparenting. Se pare ca sunt multe mamici acolo…Nu-mi revin din ce incultura si prostie am vazut acolo, niste comentarii care indrumau ca cel mai bun vaccin este impartasania, un delir mistic de nedescris si prostie cum n-am vazut in viata mea. Si toate pe fond religios. Niste distruse spalate pe creier… Pacat de copiii lor că s-au nascut nepotrivit si vor fi condamnati la prostie si ei. Unii, probabil, se vor destepta la adolescenta, dar cei mai multi vor ajunge la fel de inculti”.

 

Sever Voinescu, ”Prezumția de prostie sau prezumția de inteligență”, în: EVZ, 24 ian 2017: ”Dacă politica înseamnă, în general vorbind, administrarea tuturor resurselor unei cetăți spre binele ei, atunci înseamnă și administrarea cantității de prostie colectivă din acea cetate. Politicianul trebuie să administreze inteligent prostia oamenilor pe care îi conduce, la fel cum administrează și inteligența lor, interesele lor, idealurile lor, viețile lor etc. Ei bine, ce face un guvernant cu prostia celor pe care îi guvernează? O manipulează, firește. Dar în ce direcție o duce? Face din ea spaime și angoase, prilej de ticăloșie și răutate ori o convertește în atașament și sprijin, în izvor de idealuri și blîndă naivitate? În fine, ca să știi bine cum manevrezi, trebuie să știi cît cîntărește marfa de manevrat. Ca să fii un bun guvernant trebuie să știi cîtă prostie zace în mintea guvernaților. Să-i consideri mai inteligenți decît sînt, nu e bine. Unele planuri de guvernare se pot încurca. Dar, să-i consideri mai proști decît sînt, este cu mult mai rău, ba chiar fatal. O asemenea eroare zdruncină întreaga guvernare. Prin urmare, dacă ești un conducător înțelept și nu poți avea o evaluare exactă a cantității de prostie din societatea pe care o ai de condus, e preferabil să îi socotești pe oamenii pe care îi conduci mai înteligenți decît sînt și nu mai proști. PSD, fiți deștepți și guvernați acordînd românilor prezumția de inteligență și nu prezumția de prostie. Ne va fi mai bine tuturor. Și, ca un prim semn că nu ne considerați mai proști decît sîntem, retrageți ordonanța asta de grațiere. Faceți-o proiect de lege, discutați-o în Parlament…”

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași       26 ianuarie 2017

–-

Episodul 27 (în care se vede că prostia este perfect democratică și foarte apetisantă)

 

Din scurta ”istorie” a episoadelor anterioare am constatat (ceea ce era de așteptat) că cele mai bine primite au fost cele ”glumețe”, cele cu aforisme (pe bune sau pe invers), cele care aveau un filmuleț atașat  sau cele care evidențiau decalajul dintre expectațiile publicului și gândirea aleșilor poporului. Mi se pare foarte firesc să fie așa. Și nu doar pentru faptul că fiecare dintre noi se ghidează după legea efortului minim, ci pentru că trăim mereu cu iluzia perfecțiunii/ normalității noastre, ceilalți fiind… altfel.

 

Poate de aceea, ”majoritatea oamenilor abia așteaptă să spună istorioare cu proști”. (Madeleine L. Van Hecke, De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești, Ed Trei, 2001. Originalul american a apărut în 2007, pagina 17). Chiar în anii de grădiniță, bancurile cele mai gustate erau cele cu naivi și cu isteții care îi păcălesc/ depășesc/ prostesc pe naivi. De ce oare? Cred că tocmai pentru a arăta că prostia este, mereu, în altă parte, pentru a vedea că alții sunt mai proști decât tine și, în consecință, pentru a te simți (mai) bine, mai confortabil…Adesea, pentru a descrie o situație paradoxală/ bizară/ ciudată/ stranie se folosește expresia: ”parcă ar fi dintr-un film cu proști”. Ca și cum deștepții nu fac destule lucruri trăsnite/ ciudate/ stranii. De altfel, nu cred că există individ normal care să nu fi făcut destule prostii mari, chiar și la maturitate, îndeosebi atunci când are deja multă recunoaștere publică pentru inteligența sa. (aș întreba, în avans, ”ce părere aveți despre opera/ ideile profesorului Constantin Dulcan”?). De aceea, mai ales în cadre restrânse, unii dintre noi recunoaștem că am fost proști (dar numai într-un context sau altul, și numai atunci…). Desigur, ideal ar fi să știm și ”de ce?”.

 

Propun următorul test (imaginar, desigur): în fiecare an tuturor laureaților Nobel din acel an să li se dea spre rezolvare o problemă care presupune gândire sprințară sau un anumit tip de logică, precum și un test de cultură generală. Aș paria că vor exista mereu, mereu erori de citire/ înțelegere/ rezolvare a acelor probleme, precum și decalaje semnificative între reprezentanții domeniilor premiate. Dar, în aparență, ei sunt cei mai cei din lume, iar în jurul lor se țese deja o aură de genialitate care se transformă imediat în comercialism pur. Diferențele dintre ei există nu pentru că unii laureați ar fi (mai) proști, ci pentru că oamenii nu sunt roboți, nu gândesc la fel, au tendințe variate în utilizarea unor tipuri de judecăți etc. Adesea, copiii sau persoanele care nu au profesii intelectuale dau răspunsuri mai bune decât ”specialiștii”/ academicienii/ titrații Harvard/ laureații Nobel etc. Aici chiar am un exemplu care sugerează că plusul de informație/ cunoaștere/ raționamente nu este neapărat un avantaj. Ultraspecializarea are și dezavantajul de a trata toate problemele cu nivelul maxim de competență pe care cineva l-a atins.

 

Obișnuiam (prin anii 80 – 90) să fac testul (de care va fi vorba mai jos) cu studenții de la medicină (de regulă, buni cunoscători de fizică). Rareori primeam câte un răspuns corect J. Am făcut testul acasă, în familie. Fiica mea, Alina, era la grădiniță. A ascultat testul și mi-a dat răspunsul (corect!) imediat. QED! Iată testul (făcut, zice-se la Clubul fizicienilor de la Londra, de unde se vede că mitul cercetătoruului britanic a existat și înainte de 1990): ”Se leagă o tinichea de coada unei pisici. Cu ce viteză trebuie să alerge pisica pentru a nu-și mai auzi zgomotul făcut de tinichea pe caldarâm?”. Studenții erau mereu tentați să asocieze cuvântul ”viteză” cu ideea de deplasare rapidă, apoi își aminteau diverse formule sau calcule învățate la fizică. Cel mai frecvent primeam răspunsuri (pe care oricine le-ar fi putut categorisi ca ”inepte”) de genul: cu viteza luminii, cu viteză mai mare decât sunetul etc., adică răspunsuri iraționale (ați văzut pisici alergând cu viteza luminii????). Cum am spus, Alina  a dat rapid răspunsul corect (”trebuie să stea pe loc”), ignorând asocierea  cuvântului ”viteză” cu ideea de ”deplasare/ mișcare” rapidă precum și orice idee de calcul al vitezei după formule savante. În fond, există și viteza zero! În schimb, copilul de grădiniță a făcut loc, din plin, bunului simț care excludea, din start, orice fel de mișcare a pisicii fără ca aceasta să producă și sunete.

 

Concluzia acestei întâmplări, sugerată și de autoarea cărții citate, este că ”prostia” înseamnă să nu observi ceva simplu ca bună ziua sau, adaug eu  – la polul opus – să nu vezi pădurea din cauza copacilor, adică să nu observi și contextul mai larg care te poate duce la o soluție. Inteligența copiilor este, din păcate, neglijată/ ignorată/ estompată/ minimalizată/ desconsiderată/ persiflată pentru ca apoi să ne mirăm că, ajunși la maturitate, foștii copii inteligenți fac prostii cu carul, cum ar fi, de exemplu, lipsa de discernământ în a separa miturile de realitate (în alcătuirea, derularea și urmărirea unor emisiuni TV. Pe această temă, voi insista, în curând). Cu alte cuvinte, adesea copiii sunt obligați să asculte prostiile oamenilor mari, până ajung și ei mari. La fel de desconsiderate sunt, în general vorbind, și animalele, pe care – în  cel mai stupid mod cu putință – manualele școlare și tratatele universitare le consideră/ le descriu ca fiind lipsite de inteligență. Despre autorii acestor manuale și tratate aș spune că ”oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu”. Surprinzător, cei care abuzează se găsesc și în rândurile celor foarte învățați, confirmând, de fapt, ceea ce a spus Moliere: ”Un prost învățat e mai prost decât un prost neînvățat”.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași  27 ianuarie, 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 28 (etimologic, ”prost/ie” trimite DOAR la simplitate – inclusiv la ”pur și simplu”)

 

Aproape că nu ar mai trebui să subliniez (dar o fac, totuși!) că suprauzul cuvântului ”prost/ie” i-a conferit acestuia o paletă destul de largă de conotații (mai acide sau mai blânde, cu rol de admonestare sau cu sinceră dorință de îndreptare etc.), în funcție de contextul istoric și geografic, adică de cultura timpului și locului.  În 1939, G. Călinescu în al său ”Jurnal literar” avea o rubrică intitulată ”Prostologhikon” în care criticul român aduna și făcea publice ”perlele” confraților săi din presă. L-a imitat, oarecum, George Pruteanu, care, în 2002, explica, cu calm, onorabililor (?) parlamentari de ce și cum au dat ei cu bâta prostiei în balta limbii române (vezi http://www.pruteanu.ro/5legea/55prostol.htm). În anul de grație 2011, N.Manolescu scrie un Editorial cu titlul ”Prostologhikon” în care a scris: ”prostia însăşi şi-a schimbat caracterul în timpul din urmă. În 1939, când Prostologhikon apărea în săptămânalul lui G. Călinescu, prostia avea o naturaleţe pe care în 2011 a pierdut-o”. În zilele noastre, ”prost” este, cel mai adesea, cel care are o opinie/ o convingere (politică, ideologică, religioasă) diferită de a ta (conform moștenirii marxist-leniniste care decreta că ”savanții burghezi nu înțeleg”, în timp ce, savanții sovietici sau chiar de-ai noștri străluceau de inteligență și știau exact ce trebuie făcut în fiecare secundă a timpului istoric). Acum ”prost” și ”deștept” înseamnă – în plan politic – a fi ”în opoziție”, respectiv a fi ”la putere”. Un ”argument” în retorica acestor zile între un reprezentant al puterii și cel al opoziției sună cam așa: ”nu ne mai dați sfaturi. Dacă erați deștepți, câștigați voi alegerile” L După care, echipele (putere și opoziție) schimbă locurile între ele, dar ”argumentul” rămâne. Etc.

 

Privind lucrurile în derularea lor în timp, ajungem la anul de grație 2015, an în care apare un interesant ”Dosar Dilema” (Anul XII, nr  617, 10-16 decembrie 2015) cu tema ”Prostia. Câteva repere”. Coordonatorul dosarului: Matei Pleșu. Merită să amintesc cele șase texte principale ale Dosarului: ”Chipuri ale prostiei” (Al. Ofrim), ”Prostia cu miros de tămâie” (Cristian Chivu), ”Rîsul prostului” (Radu Paraschivescu), ”Nobel, ciocolată, prostie” (Cosmina Rughiniș), ”Prostia academică” (Sorin Costreie) și ”Studiul prostiei în educația umanistă” (Theodor Paleologu).  Dosarul începe cu un ”Argument” și se încheie cu o ”Anchetă”, ambele produse semnate de Matei Pleșu. Evident, toate au fost citite și răscitite, unele concluzii (respectiv acorduri sau dezacorduri cu autorii) fiind inserate pe parcursul serialului. Deocamdată, în mod cât se poate de firesc, în ”Argument” se caută înțelesurile cuvântului prostie în negura timpurilor. Iată ce scrie Matei Pleșu pe tema etimologiei/ istoriei cuvântului ”prost”:

 

” ”Prost” are o istorie aproape onorabilă, în limba română. Iată cîteva dintre semnificațiile vechi ale cuvîntului: drept, vertical, neaplecat, ca în: ”Mortu prost șezu și grăi înaintea tuturora”; curat, neprihănit, nevinovat, ca în: ”Că de la inimă proastă și direaptă ieșea acea rugă”; simplu, obișnuit, de rând, ca în: ”Domnul Hristos nu iaste om prost”; sau din belșug, în mod abundent, precum: ”Se ceară de la Dumnezeu acela ce dă tuturor prostu…”. S-ar putea deduce de aici o combinație de rigiditate, candoare și abundență a ”prostiei” sau o posibilă definiție a ei ca ”neaplecare a banalității”. ”Prost” mai însemna, cu referire la limbă, vorbit de marea majoritate, popular, ca în: ”Tălmăcirea acestei cărți…. s-au urmat în limba proastă grecească”. Vorbind de ”limbă proastă”, engleza, noua lingua franca, e la originea limbii cu adevărat proaste a vremurilor noastre, fie ca romgleză, franglais sau denglisch” (încheiat citatul din Matei Pleșu).

 

În esență, toate exemplele date și sensurile lor imaginate de M.P. pot fi reduse DOAR la un singur cuvânt din vremea noastră: ”simplu” (cu nuanța, ”pur și simplu”) acest ”simplu” având și sensul de ”needucat”, ”nesofisticat”. Dar – după părerea mea – toate celelate exemple de sensuri alternative sunt exagerări fără legătură cu textele date ca exemple. Ca să nu pară doar o simplă dorință (a mea) de contrazicere (o altă definiție a prostului) vin cu următoarele precizări etimologice. Desigur, invit lingviștii (și nu numai) să se pronunțe asupra celor de mai sus și a celor de mai jos. Nu înainte de a remarca (în sens pozitiv) că din cele șase articole, cinci se referă la ”prostie” și doar unul la ”prost”. Într-adevăr, nu proștii trebuie studiați, ci prostiile oamenilor, mai rare sau mai dese (indiferent de calitățile lor oficiale, de notorietate, de diplome sau de carnete de membru în Uniuni, Ligi și Asociații).

 

Etimonul cuvântului românesc ”prost” și derivatele sale (proști, prostie, prosteală, prostire) este de origine slavă. Reamintesc aici o constatare, neverificată riguros, dar care ar putea fi o temă pentru cercetări serioase. Cuvintele rămase în limba română din slavonă, respectiv rusă, au conotații eminamente negative: rus. ”ulița” (= stradă) la noi desemnează o străduță nenorocită și prost croită (vezi ”Iarna pe uliță”); rusescul ”nauka” (= știință) a ajuns la noi chiar în sensul contrar, desemnând omul prost, neștiutor, năuc. Și exemple există încă destule. Tot în această listă de cuvinte rămase la noi cu sens negativ este și cuvântul ”prost” care provine de la rus. ”prostoi” = simplu, pur și simplu, elementar, de bază, nesofisticat, needucat. În Basarabia se mai aude și azi rusismul ”prostata” (cu accentul pe ultima silabă) și care înseamnă ”simplitate”, ”pur și simplu”. De ex., în expresia ”Eu, prosta, nu i-am răspuns” care înseamnă ”eu, pur și simplu nu i-am mai răspuns”. Așadar, om prost înseamnă om simplu, om din popor, poporan sau chiar populan (de la it. popolo = popor). În armată exista expresia ”soldat prost”, adică ”simplu soldat, fără niciun grad sau distincție. Prin extensie, s-a conferit sensul suplimentar de ”needucat”, ”necioplit”, ”necizelat”, ”mitocan”, sau chiar de ”neam prost” (cu sensul de om care provine din popor, om simplu).

 

Interesantă este originea cuvântului prost/ nebun în latină, engleză și franceză. În limba latină, follis însemna beșica de porc umflată, cuvânt care a dat în limba română ”foale” (coaie/ testicule). Deoarece beșica de porc umflată și umplută cu grăunțe, frecată cu degetele umezite pentru a genera sunete/ zgomote …flatulente era un element care definea/ descria/ însoțea nebunul carnavalelor medievale, acesta s-a numit în franceză ”fou” (”nebun”) și în engleză ”fool/ish” (”prost/esc”). Limba română a păstrat cuvântul ”folie”, cu accentul pe ultima silabă, (prin franceză, probabil) care înseamnă ”nebunie”, (cu trimitere directă la ”follis”), dar și foaie, peliculă, adică… folie – cu accentul pe prima silabă  (folie de plastic sau de staniol).

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     28 ianuarie 2017

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești”

 

Episodul 29

 

Foarte probabil, mulți dintre aceia care alocă ceva timp pentru citirea episoadelor mele (zilnice) vor gândi (cu glas sau în gând): ”ăsta mai are de gând să o facă mult timp pe deșteptul?”. Mulțumesc pentru compliment! Fiind și final de week end m-am gândit că este bine să las și pe alții să transmită gândurile lor despre prostie și proști, epigramele fiind mereu pe gustul celor care au simțul eficienței: bagi puțin și scoți mult. Într-o viitoare enciclopedie a prostiei românești epigramele vor avea locul lor important. Deocamdată, șase prostologi care se exprimă mai bine în versuri. Dintre toți, domnul Quintus e cel mai mare (și mai în vârstă). La mulți ani, maestre!

 

 

Răzbunarea prostului

 

(de George Budoi)

 

Cu curaj, nu fără rost,
I-am spus prostului că-i prost;
Azi îmi este şef la stat,
Iară prostul… n-a uitat!…

 

Despre proşti

 

(de Nelu Vișan)

 

Întrebarea este veche,
Serioasă – nu glumesc –
Dacă proştii n-au pereche,
Oare, cum se înmulţesc?!

 

Deştepţi în prostie!

 

(de Mircea L. Tănase)

 

Convins sunt că prostia doare,
Căci insistaţi să-i găsiţi leac,
Dar cum îi depista-vom oare
Pe cei ce suferă… şi tac?

 

Prostia

 

(de Mircea Ionescu Quintus – centenarul!)

 

În universul nostru strâmt
Plini de virtuţi şi de ocară,
Prostia este o povară
Pe care cei ce-o duc, n-o simt.

 

Despre proşti

 

(de Florea Ștefănescu)

 

Despre proşti şi-a lor mulţime
Înţelepţii toţi au spus:
Proştii nu sunt la-nălţime
Însă îţi vorbesc de sus.

 

Epigrama cu aprecieri

 

(de Gheorghe Bîlici)

 

Când văd toţi proştii plini de bani
Şi-n lume-atâta sărăcie,
Îmi zic – şi-am irosit mulţi ani –
Să fii deştept e o prostie!

 

(va urma)

 

Culese și împrăștiate de Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 29 ianuarie 2017

––––-

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 30 (în care se vede că inteligența este adaptare, iar prost(ia) înseamnă să nu știi pe de-a rostul cele zece trăsături caracteristice ale inteligenței edictate de prof. Golu)

 

Într-unul dintre episoadele anterioare am înșirat un lung cârnat de discipline care ar fi îndrituite să se aplece asupra prostiei cu gândul de a o studia cât mai bine/ complet/ profund. Chiar pe primul loc am plasat psihologia (și îmi mențin părerea și acum), deși cărțile țin neapărat să mă contrazică. Mă refer la cărțile de școală, acolo unde se pun bazele a ceea ce ar trebui să știe un om mediu (și peste nivelul mediu). Asta ar fi încă un motiv să fiu clasat ca ”ciudat”, ”out of the box” și lipsit de respect pentru prima (?) instituție a unei societăți civilizate: școala. Dar, discuția despre valoarea/ calitatea/ importanța manualelor a fost destul de vehementă în ultimii ani, și nu s-a încheiat în favoarea autorilor de manuale.

 

Iau un manual de psihologie pentru clasa a X-a. Autori: Mielu Zlate (coordonator, Tinca Crețu, Nicolae Mitrofan, Mihai Aniței), 160 de pagini format 18x24cm (adică mare). Anul aprobării: 2005 (în cf. cu programa analitică din 2004). Referenți: Elena Bonchiș și Ion Negreț-Dobridor (recunosc, necunoscuți mie). Convins fiind că prostia și prostirea – cărămizi de bază la construirea tuturor societăților umane – vor avea un capitol special, parcurg cu nesaț cuprinsul. Rețin un citat (înscris cu scop de captatio benevolentiae, chiar pe prima pagină a cărții) în care se afirmă că ”A înțelege omul pentru a-l perfecționa, aceasta este adevărata menire a psihologiei” (S.L. Rubinstein, 1957). Cum spuneam, normal ar fi (fost) ca prostia/ prostirea să aibă, în manual, un capitol distinct, tocmai pentru a înțelege mai bine  (și) omul. Nu are. Are în schimb corolarul ei ”Inteligența” (pp. 122 – 127). Înțeleg propensiunea pozitivist-optimistă a autorilor (în cazul de față autorul este N. Mitrofan), dar să nu amintești niciun cuvânt despre reversul/ opusul inteligenței (prostia) mi se pare total nepotrivit și lipsit de viziune. În fine, mă văd, așadar, contrazis în elanul meu inițial că psihologia ar fi prima disciplină îndrituită să studieze prostia. Mai rămâne psihiatria, dar, după cum știm, dacă (toate) prostiile ar fi tratate la psihiatrie atunci toată lumea ar trebui să devină un imens ospiciu (cu medicii psihiatri în frunte, desigur). Dar poate, cumva printre rânduri se vorbește și despre subiectul nostru preferat, prostia? Să vedem. Se începe, firesc cu ”Definirea și caracterizarea inteligenței”. Sursa principală de inspirație este profesorul Mihai Golu  – șeful psihologilor români în perioada comunistă, cocoțat în funcții imediat după 1990, poate și pentru faptul că a făcut Facultatea de psihologie la Moscova. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Golu

Odată constatată această filieră aproape că nu ar mai trebui să merg mai departe cu cititul…. Și totuși, e bine să aflăm ce au învățat și ce învață elevii noștri în materie de psihologie de la Școala sovietică de psihologie. Iată ”scurta definiție” dată de tov. Golu:

 

”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în capacitățile (M. Golu):

  • de disociere-corelare-sistematizare-generalizare a proprietăților semnificative ale obiectelor fenomenelor) din lumea externă și a relațiilor dintre acestea;
  • de a face față diverselor situații problematice noi, imprevizibile;
  • de a adopta decizii optime în situațiile alternative, prin aplicarea unor criterii și teste de eficiență, adevăr etc.;
  • de a restructura și adecva ”din mers” desfășurarea comportamentului (respectiv, activității) la logica desfășurării evenimentelor în plan obiectiv, extern;
  • de a organiza și transforma în plan subiectiv intern situațiile externe și de a elabora modele ideale pentru intervenția ideală în realitate;
  • de a crea și alege mijloacele adecvate scopului stabilit (Nota: LD: Asta e preluare clară din Metodologia Scop Mijloc, teorie definitivată de mine în anul – orwellian! – 1984, anul în care teza a fost acceptată, dar amânată la susținere sine die, dar asta o voi discuta mai târziu);
  • de a anticipa rezultatele unor transformări (în plan intern-ideal sau în plan extern-practic);
  • de a opera cu sisteme de semne, simboluri și semnale în comunicarea cu cei din jur și în reglarea propriei conduite;
  • de a realiza succesiuni logice (și legice) în câmpul unor evenimente haotice sau aleatoare și de a sesiza inadvertențe, lacune sau absurdități în teste verbale sau nonverbale, în situații problematice date spre rezolvare;
  • de a se raporta distinct și specific la diferite laturi ale realității sau la una și aceeași latură în contexte diferite.”

 

Cam asta ar fi ”scurta” caracterizare dată conceptului psihologic de ”inteligență”. Nu exclud deloc ca profesori de psihologie să dea un test cu subiect unic: ”Care sunt cele zece elemente caracteristice ale inteligenței?” (Am scris ințial ”ale inteligenței umane”, dar mi-am dat seama că în viziunea goluiano-mitrofaniană ”inteligență umană” este pleonasm, deoarece inteligența este strict umană/ specific umană. Restul animalelor sunt tâmpite/ proaste/ idioate/ cretine etc… Groaznic neadevăr! Inteligența este specifică VIULUI, deci și plantelor și animalelor. Nu îndrăznesc să spun că întreaga materie este inteligentă – C. Dulcan – , dar măcar să nu negăm evidențele). Evident, ar fi un test de memorie… De unde și argumentele multor critici ale acestor manuale care conchid că Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) avea dreptate: ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Fiecare dintre cele zece caracteristici comportă explicații suplimentare pe multe pagini (ex. nuanțarea logic – legic; deosebirile între semn, simbol și semnal; de ce deciziile imediat suboptime nu se înscriu în caracterizarea inteligenței; ce înseamnă adecvare ”din mers” a comportamentelor; legătura – în acest punct – cu Etica, ce înseamnă adecvarea scop – mijloc și de ce inteligența înseamnă daor adaptarea/ adecvarea mijloacelor la scopuri și nu și adecvarea/ adaptarea scopurilor la mijloace; ce înseamnă plan obiectiv – bine că a autorul renunțat la ”legile obiective ale psihologiei” etc.).

 

În fine, elevilor li se oferă și o definiție aristotelică cu gen proxim (personalitatea umană) și diferență specifică (adaptarea la nou). Iată definiția integrală: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Eu aș fi simplificat: ”Inteligența este adaptarea ființelor la nou”, sau – și mai simplu – ”inteligența este adaptare” după care aș face jocuri/ teste/ exerciții care să probeze această afirmație. Termenul de ”conduită intelectuală” este nu doar inutil, în definiție, dar și generator de confuzii (mai ales dacă acceptăm că inteligente sunt și animalele). Mai degrabă aș fi insistat pe etimologia cuvintelor inteligență, intelect, înțelegere. Termenul de ”intelectual/itate” este o temă de discuție care încă generează dispute.  Voi continua, în episodul de mâine, discuția pe marginea capitolului despre inteligență, inclusiv Aplicațiile sugerate. Spuneam că termenul ”prost/ie” lipsește din manual? Da, lipsește, dar este amintit un derivat al său: cuvântul ”prostesc”. La p. 143, în cadrul capitolului de ”Relații interpersonale” se vorbește depre șapte feluri de dragoste, la baza cărora se află ”dragostea prostească” (sic!). Mai bine s-ar fi menționat faptul că Nomenclatorul OMS a inclus dragostea în rândul afecțiunilor/ patologiilor psihice.

 

 

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     30 ianuarie 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 31 (în care se vede cum inteligența se poate preda și prin contraexemple: în cazul de față, le putem numi simplu, românește: prostii. Prostii profesorale/ didactice/ pedagogice)

 

Capitolul despre ”Inteligență” are, la început, un fel de aforism-sinteză-aluzie, cu trimitere la conținutul capitolului: ”Maximum de efecte, cu minimum de cunoștințe!”. Este o parafrazare a cunoscutei definiții a eficienței maxime (maximum de efecte cu minimum de efort). Rostul trimiterii la minimum-ul de cunoștințe îmi scapă. Altfel, acest pseudoaforism poate fi o bună definiție a șmecherului/ descurcărețului/ pezevenghiului, prin definiție un om fără prea multă școală/ fără prea multe cunoștințe, dar care atinge maxim ul de efecte posibile! Cu alte cuvinte, ”Minte multă nu se cere/ Să ai noroc, să ai putere!”. Frumos îndemn, mai ales că autorul capitolului (N. Mitrofan) pare a-i da curs în conțintului lecției. Parcă jenat de faptul că a făcut, chiar de la început, apel la psihologul de școală sovietică, Mihai Golu, N. Mitrofan apelează, în continuare doar la nume din Occident (J. Guilford, C. Speraman, L. Thurstone, J. Piaget, R. Sternberg, H. Gardner, D. Goleman, A. Binet, Th. Simon, L. Terman, W. Stern, D. Wechsler). Oare absolvenții Facultății de psihologie pot spune câte ceva despre fiecare dintre sutele de nume amintite în manual? Aș presupune că nu, mai ales că, după absolvire psihologii se vor specializa pe un domeniu sau altul (psihologia muncii, psihologie clinică, psihologie școlară, psihologie de cuplu etc.) ignorând teoreticienii care nu au contribuit la cunoașterea domeniului lor. Numele celor 12 corifei ai psihologiei mondiale vor trebui memorați pentru examen, nu? Manualul de psihologie are 24 de capitole. Presupunând că fiecare capitol ar avea, în medie, 12 trimiteri la nume de renume, înseamnă că elevii vor trebui să memoreze cca 286 de nume proprii (majoritatea străine). Cui folosește o astfel de îmbâcsire a canalelor memoriei elevilor cu sute de nume, respectiv de termeni noi, specifici și/ sau ultraspecializați? Sau aceste nume și denumiri nu se încadrează în acel ”minimum de cunoștințe” care va asigura absolventului de liceu ”maximum de efecte”? Aș înclina să cred că nu se încadrează. Se pare că ”aforismul” nu este respectat nici măcar de autor.

 

Concret, se enunță, în continuare, ”5.2. Teorii cu privire la inteligență”. În fond, se face o scurtă istorie a evoluției opiniilor despre inteligență (2,3 pagini din totalul de 6 pagini – inclusiv teste și aplicații). Teoria bifactorială este completată cu Teoria multifactorială, urmată de Teoria genetică a lui Piaget (cu cele patru stadii ale conduitei inteligente, pe grupe de vârstă, până ajungerea la maturitate), apoi se adaugă încă trei teorii: Teoria triarhică, Teoria inteligențelor multiple și Teoria inteligenței emoționale (Goleman). Fiecare dintre disciplinele care studiază omul (deci, nu doar psihologia) au înregistrat de-a lungul timpului sute de teorii, opinii, păreri, critici etc., dar acestea nu au sens să fie predate decât la nivel de (ultra)specializare. În decursul viitoarelor decenii se vor mai acumula mii de teorii/ opinii/ păreri (fiecare cu partea sa de succes comercial), dar elevii nu au nicio vină să memoreze aceste pomelnice cu nume de autori și de teorii. Faptul că s-a dat o descriere și o definiție a inteligenței era suficint, cred, pentru a trece la măsurarea inteligenței (cap. 5.3) unde era suficientă descrierea QI ca raport între vărsta mentală și vârsta cronologică. Clasificarea testelor este, de asemenea inutilă (la acest nivel). În schimb, aplicarea de teste pentru fiecare elev ar trebui să aibă cel mai mare spațiu în economia lecției. Aceasta este toată lecția despre inteligența umană. Evident, niciun cuvânt despre prostie, despre normalitate sau despre… lipsă de inteligență,

 

Merită interes partea de aplicați, dar și aici am câteva observații. Iată aceste aplicații (un fel de teme pentru acasă). 1. Urmăriți pe parcursul unei zile de școală care dintre răspunsurile colegilor voștri pot fi considerate a fi inteligente.  (Răspunsul meu: puține, foarte puține…). Poate mai util era să se propună și urmărirea prostiilor/ aberațiilor depistate pe parcursul unei zile de școală (eventual și cele comise de profesori!). 2. Stabiliți cel puțin cinci profesii care solicită un înalt nivel al coeficientului de inteligență. (Răspunsul meu: hacker, contrabandist, pește, spion, spărgător de bancă).  3. Cunoscând etalonul construit pentru Scala Wechsler de inteligență pentru adulți-III, ce puteți spune despre personalitățile care aveau următoarele valori ale coeficientului de inteligență: Kant – QI = 175, Voltaire – QI = 180; Leibniz – Qi = 190; Goethe – QI = 200. (Răspunsul meu: toți se încadrează ca având scor Excepțional (adică de la 130 în sus). În altă ordine de idei, se poate răspunde că nemții au mai mulți oameni excepționali decât francezii…). În fine, cea de a patra aplicație merită atenție, aici fiind vorba despre memorie + inteligență. Iată testul 4. Rezolvați următorul test: Pe un rând sunt 5 case. Profesorul de matematică stă în casa roșie. În casa din mijloc se bea lapte. În casa verde se bea cafea. Casa albă este în dreapta casei verzi. Vecinul celui ce mănâncă mere are o vulpe. Profesorul de fizică are un câine. Profesorul de chimie bea ceai. Vecinul celui ce mănâncă struguri are un cal. Cel ce mănâncă vișine bea suc de portocale. Vecinul profesorului de matematică mănâncă mere. Profesorul de română stă în prima casă. Cel ce mănâncă piersici crește melci. Profesorul de biologie mănâncă cireșe. Vecinul profesorului de română stă în casa albastră. În casa galbenă se mănâncă struguri.     Ținând cont de aceste propoziții, trebuie să găsiți răspuns la următoarele două întrebări și, totodată, să vedeți cât timp a durat până ați rezolvat testul: a) ce profesor bea apă? Și b) ce profesor crește zebre?

 

Observațiile mele referitoare la testul 4. Este o neeleganță sau poate un complex de inferioritate al profesorului care a introdus în acest test cinci profesori. Inițial, testul era cu oameni de naționalități sau profesii diferite. Trecând peste asta, dincolo de timpul necesar rezolvării ar trebui de făcut o statistică legată de modurile în care s-a pornit, continuat și terminat în rezolvarea acestui excercițiu de logică, organizare/ structurare a informației și memorare. Am ”jucat” acest test în universități diferite, cu specializări diferite și la niveluri de studii diferite (licență și master). Cele mai bune rezultate le-am înregistrat la cursanții de la două mastere din cadrul Universității Petru Maior din Tg Mureș. Recomand celor care nu vor reuși sub nicio formă să rezolve testul (se întâmplă destul de des) să treacă la niveluri superioare de cooperare: cu doi, trei sau n colegi/ cunoscuți/ prieteni. Va fi interesant și pentru mine să aflu din partea celor care citesc acest serial răspunsurile legate de timpul necesar fiecărei încercări și cu câte persoane au reușit să dea (împreună) răspunsul corect. Din experiența ultimilor 20 de ani, în extrem de puține cazuri am primit răspunsuri individuale corecte pe parcursul a 30 min. În majoritatea cazurilor, au participat între 15 și 30 de persoane pentru rezolvare (în timp relativ scurt). Se verifică astfel puterea cooperării și a convergenței forțelor.  (Cu titlu de curiozitate, aceste teste erau date, prin anii 70, celor care lucrau la calculatoare – acum se numesc IT iști). Ținând cont că printre cititori sunt și psihologi, îi invit să ne împărtășească teste interesante, demne de a fi ”jucate” și interpretate. În viitor, voi oferi și eu câteva dintre jocurile/ testele/ aplicațiile pe care le-am utilizat în decursul timpului. Desigur, nu abandonez tema serialului. Cu alte cuvinte, cine nu reușește să facă un test oarecare nu înseamnă că intră automat în categoria …. proștilor. Înseamnă doar că are alte abilități pe care este bine să le dezvolte și exploateze.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     31 ianuarie 2017

––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 32 (”Acești imbecili care ne guvernează” intră direct în Istoria culturală a prostirii românilor de către penalii profesioniști)

Ziua de 31 ianuarie 2017 va rămâne o zi neagră în Istoria prostirii românilor de către proști aleși democratic (aleși de oameni păcăliți cu promisiuni de majorări salariale și beneficii materiale extrase chiar din produsul muncii lor). Andre Santini, autorul cărții ”Acești imbecili care ne guvernează” se întreba, retoric, în 1998: ”Se poate, rațional, încredința soarta unui popor întreg unor politicieni de bîlci care se dedau de îndată la asemenea acrobații?” (p. 8). Dacă privim lucrurile prin prisma (dez)ordinii de (astă) noapte a ședinței guvernului român actual, condus de un condamnat penal, răspunsul este unul singur: ”Da, se poate. Cu un guvern socialist de extracție penală, se poate. Din păcate”. Dacă Andre Santini ar fi fost jurnalist și ar fi adresat această întrebare ministrului actual al (In)justiției – nomina odiosa! – care a legiferat hoția în România, acesta din urmă, vizibil emoționat și afectat de faptul că tocmai lui i-a revenit onoarea de a-și salva colegii de partid de la pușcărie, ar fi răspuns: ”Altă întrebare!”.

În episodul de ieri, mă miram de faptul că manualele școlare nu vorbesc/ scriu mai nimic despre proști, prostie, prostire, prosteală și despre eufemismul pentru prosteală (= manipulare). Azi, prin manipularea mișelească cu ordonanțele de urgență pentru salvarea hoților, am și răspunsul, primit chiar de la guvernanți: poporul trebuie educat în spiritul supunerii, al răsplătirii elevului cu note mari dacă nu pune întrebări și dacă memorează informațiile oferite pe post de înțelepciune savantă. Cu cât mai multă informație de balastieră, cu atât mai bine pentru beneficiarii guvernanți care vor primi votul (nu foarte rațional) al acestor ”școliți”. Norocul nostru ca nație este că ”scoaterea de tâmpiți pe bandă rulantă” nu reușeșete întotdeauna. Intrarea României în lumea civilizată a făcut ca oamenii să nu ”pună botul” la toate prostiile livrești și să gândească cu mintea proprie. Și să acționeze conform intereselor firești și de bun simț înscrise de milenii în Codul nescris al democrației.

Istoria este succesiunea încercărilor prostești ale proastelor guvernări pentru a putea fura cu acte în regulă, urmate – inevitabil – de reacțiile ferme (uneori, dure) ale celor care nu vor să se lase prostiți de proștii profesioniști penali care s-au urcat mișelește, în fotoliile puterii.

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 1 februarie 2017

–––––

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 33 (despre costurile comparative ale prostiei repetitive)

O cititoare (Valy L. Buța) îmi sugera că tare ar fi bun un aparat de măsurat prostia. Cu riscul să irit cititorii cu atenție și memorie excelente, reamintesc aici că (nici eu) nu cred în existența proștilor (cu diplome sau nu, puberi sau pensionari, de un gen sau altul – sau chiar de un altul, oameni de stat sau oameni de acțiune). Putem spune că X este prost doar dacă vrem să-l jignim neapărat. Cred însă în capacitatea oamenilor de a face – mai rar sau mai des, uneori foarte des – prostii, prostioare sau prosteli benigne sau maligne. Lipsa de stil a unor făcători de prostii apare cu osebire atunci când aceștia fac o prostie și apoi încearcă să o astupe făcând una mai mare. Deja avem o tentativă de evaluare prin comparare: prostia x este mai mică decât prostia y. Așadar, prostiile ar putea fi evaluate, dar proștii – nu! Din păcate, la ora actuală, din câte știu eu – dar cititorii mă pot contrazice – nu există un set de criterii prin care să se măsoare o faptă, ipotetic și apriori considerată ca prostie, măsurătoarea fiind făcută din punctul de vedere al magnitudinii, intensității și abaterii de la un set de stări considerate ca fiind/ descriind normalitatea. Dacă ar exista un asemenea set de criterii (respectiv mecanismul de măsurare a prostiei) atunci am putea să aplicăm și dictonul românesc: ”prostia și domnia se plătesc”. Ok, prostia se plătește, dar CINE, CÂT și CUI? Aici problemele se complică.

Valoarea unei prostii (rețineți, prostiile au valoare!) este dată de varii criterii luate în calcul. După cum am recunoscut, sunt un prostolog începător și nu am încă un set de criterii bine pus la punct pentru e-valuarea unei prostii, dar poate voi fi ajutat de cititori în acest sens. Deocamdată voi apela la puterea dumneavoastră de imaginație și de capacitatea de a fi (relativ) imparțiali, adică nepartizani/ nonpartinici/ neutri. Știu că asta este o iluzie, dar ar merita încercat. Mai mult decât atât, mari specialiști în metodologia cercetărilor umane/ umaniste/ umanistice de mare finețe au dat de înțeles că în momentul în care ai intrat cu cântarul (de bocanci nu mai vorbesc!) în sufletul/ mintea unui om, respectiva măsurătoare este deja deformată/ influențată/ perturbată de chiar omul cu cântarul! A spus-o Mircea Cărtărescu (Levantul) în măiestrite versuri: ”Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta/ Fenomenuri subatomici fără a le-nfluența”. Deci, nici măcar vestita ”psihologie cuantică” nu ne-ar fi de folos în cântărirea prostiei. Și, culmea tragediei, prostia nu poate fi măsurată (cât de cât riguros) decât postfactum, adică abia după ce ai comis-o. Și totuși, o estimare/ evaluare a unui comportament uman oarecare din punctul de vedere al nivelului de prostie-inteligență ar putea fi făcută, făcând apel la experiență, bun simț, imaginație, capacitate de pre-viziune etc. Toată discuția de mai sus ar fi doar vorbă-n vânt dacă nu voi încerca să iau/ luăm un exemplu.

În lipsa altui criteriu de evaluare a unei acțiuni umane voi măsura (cu aproximație) sau voi lăsa cititorii să aprecieze mărimea COSTURILOR unei/ unor acțiuni/ decizii. Pornim de la cele două OUG-uri care, spun specialiștii, vor favoriza infracționalitatea/ corupția la nivel înalt. Cifrele utilizate aici sunt pur ipotetice, dar nu total rupte de realitate. Cam cât ar costa un referendum pentru electoratul român? Să spunem o cifră: 10 mld. lei. Referendumul ar fi declanșat pentru a vedea atitudinea populației față de lupta anticorupție, iar rezultatul va avea consecințe juridice și politice directe (demiterea factorilor care se opun, direct sau mascat acestei ofensive vitale pentru democrația de la noi). Dar, ca la șah, corupția/ corupții sesizează pericolul popular și edictează în umbra nopții și a secretului două OUG care favorizează corupția. Desigur, simpla publicare în Monitorul Oficial (Mof) a celor două OUG au generat deja mai multe zile de proteste crescânde în întreaga țară. Se pot estima costurile orelor de proteste ca timp furat odihnei. Putem înmulți numărul protestatarilor din țară cu zilele de protest și valoarea unei ore de protest. Se poate adăuga și timpul consumat în Parlament cu protestul opoziției față de putere. Se pot evalua orele de dialoguri pe FB (și alte rețele) dedicate protestelor. La aceste costuri se vor adăuga consumurile făcute de jandarmerie cu mijloacele specifice (gaze lacrimogene, îngrijiri medicale, stingătoare de incendii, benzină, echipamente, curățenie, alte pagube colaterale etc.). Alte instituții (CSM, DNA, Procuratură, Avocatul poporului etc.) sunt puse îm mișcare pentru a analiza impactul negativ al celor două OUG. Aici nu sunt costuri de estimat, instituțiile fiind bugetare și, oricum, salariile merg. Doar uzura și tensiunea nervoasă ar merita calculate/ estimate. În fine, depistarea și pedepsirea provocatorilor care au vrut să întunece imaginea protestelor de aseară, pregătind o eventuală stare de urgență, presupune alte costuri. În cazul în care protestele se extind și pot apărea noi costuri, COSTUL TOTAL al luptei împotriva sitemului anticorupție crește substanțial. Dacă mai luăm în calcul posibile ciocniri fizice între susținătorii luptei anticorupție și reprezentanții corupției însăși (politicieni, funcționari, oameni de afaceri, provocatori plătiți etc.) vom ajunge la costuri financiare uriașe. Mai adăugăm și stricarea imaginii României pentru posibilii investitori străini, respectiv scăderea credibilității țării ca aliat strategic în noile evoluții geopolitice care, toate, vor amplifica pe termen lung creșterea vulnerabilității României față de potențiali agresori externi. Toate astea pot fi evaluate și dau un COST TOTAL. Bine, dar ce legătură are asta cu evaluarea prostiei? A cărei prostii? Aflăm imediat!

Presupun (cititorii mă pot contrazice) că toată această tevatură costisitoare porneșete de la ”amănuntul” că șefii celor două Camere ale Parlamentului României au probleme penale destul de serioase, cu riscul iminent ca din demnitari de primă mână să ajungă pușcăriași de drept comun. Având Camerele și Guvernul la dispoziție, ei au mers pe ipoteza că cele două OUG i-ar scăpa de sabia care le atârnă deasupra capului. De unde și costurile generate de această nefericită/ neinspirată/ proastă decizie politico-juridico-penală. Așadar, toate costurile se datorează unor fapte umane obișnuite: o singură decizie proastă. Oamenii (mai) greșesc și apoi suportă consecințele. Dar lăsând democrația și statul de drept deoparte, s-a ajuns unde s-a ajuns. Cred că toate ar fi putut fi evitate într-un mod simplu (Observ deja surâsul în colțul gurii la cei care gândesc că s-a mai găsit un ”deștept” care să ne fericească cu soluții…). Îmi asum riscul și zic: oare nu era mai simplu ca Legea electorală să nu permită intrarea în cursă a oricărei persoane cu probleme penale (condamnații să nu poată candida, chiar dacă legea nu le-a interzis aceste drepturi prin sentință judecătoarească). Dacă nu am avea penali/ penalizabili/ șantajabili în Parlament și Guvern este sigur că nu am fi ajuns la costuri atât de mari pentru statul român/ societatea românească. Așadar, prostia de a accepta penali în clasa politică se putea evita dacă ne-am fi gândit (mai mulți, cât mai mulți) la consecințele dezastruoase ale acestei penale neglijențe din Legea electorală. Plătește cineva? Sigur! Noi, prostimea!

Mai iau un exemplu de evaluare ”ochiometrică” a prostiei. Reiau/ redau, pentru completare, un text scris anul trecut, fără alte comentarii: ”La presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe A. Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost.”

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 2 februarie 2017

 

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 34 (în care se dă samă de autori și locuri unde prostia este luată în seamă)

 

Încercând să mă informez cât mai bine pe tema prostiei cu parfum mioritic, am adunat cărți, reviste, articole, link uri etc., dar concluzia citirii acestora mi-a lăsat un sentiment de nesiguranță, de derută chiar. Multitudinea de definiții și descrieri, de cauze și clasificări, de consecințe și costuri – toate legate de prostie – îți dau cel mult un sentiment de certitudine în legătură cu faptul că părerile sunt împărțite, fiind atât de diverse și/ sau contrarii, astfel încât – în calitatea mea de viitor prostolog – deja încep să mă simt prost. Pe parcursul acestui serial, din când în când, voi încerca să împrăștii/ ”share”  câte ceva dintre cele care mi s-au părut a fi demne de reținut și de folosit în înțelegerea vastului fenomen. Îmi permit să adresez rugămintea către cititorii mei să-mi semnaleze asemenea op uri, întru derutarea mea crescândă și deplină. Desigur, voi cita corect sursele și nu-mi voi asuma vreo idee/ formulare anume pe care să o trec drept creație proprie. Pentru început, doar câteva constatări fugare:

  • Majoritatea cărților scrise de români (găsite de mine) au drept autori și editori din două zone geografice și culturale ale țării: Iași și București; ambele orașe au candidat cu insucces la titlul de capitală europeană a culturii pentru anul 2021, dar Iașul nu a avut răbdare și a ieșit din competiție înaintea Bucureștiului (de unde și sentimentul ieșean al întâietății…);
  • Specializările autorilor sunt din zona umanioarelor (sociologi, filosofi, psihologi, literați sau chiar scriitori consacrați); dintre ieșenii care au dat importanță temei și au scris mai consistent pe temă amintesc: Vasile Pavelcu, Liviu Antonesei, Nicu Gavriluță, Ștefan Afloroaiei, Valeriu Gherghel.
  • Sub raport cronologic, Iașul devansează Bucureștiul, dar … cei din urmă au devenit cei dintâi (mai ales dacă țin cont de nucleul de publiciști de la Dilema Veche în frunte cu Andrei Pleșu) care doar în ultimul an au dedicat mai multe suplimente/ dosare Dilema fenomenului și derivatelor sale (prostia, șmecheria, magia, paranormalul etc.). Tot din zona culturală bucureșteană provine și Alexandru Țiclea care a scris ”Elogiul… prostiei” (titlu pastișat după cartea moldoveanului Vasile Pavelcu, ”Elogiul prostiei”, care, evident, s-a inspirat din Erasmus care a scris ”Elogiul nebuniei”. Mare criză de titluri în zona rarefiată a prostiei și a prostologiei!
  • Moldovenii tratează prostia mai mult în cheie umoristică/ ironică, în timp ce muntenii par a dori să o studieze în cel mai serios mod cu putință (ironia fiind doar un mic adjuvant);
  • Cărțile scrise de străini provin îndeosebi din zona de cultură latină (Cipolla, Santini) dar să nu uităm că ”cel mai cel” în materie de descriere a prostiei/ nebuniei este teologul olandez Erasmus din Rotterdam. Nu poate fi ignorat din această retrospectivă scurtă ungurul Istvan Rath-Vegh, al cărui op apărut la noi în 1969 (Istoria culturală a prostiei omenești) m-a preocupat mereu și m-a îndemnat, în cele din urmă, să încep acest serial; în fine, nu poate fi uitată autoarea americană Madleine L. Van Hecke (nume ce trimite la olandezul Erasmus care avea mamă de origine franceză), singura femeie care a îndrăznit să pătrunde într-un domeniu neclar în care doar bărbații și-au permis să se ocupe, mai mult sau mai puțin serios, de temă.

 

Închei acest mic episod cu o hexagramă datorată lui G. Budoi:

 

”Fiecine cum s-o crede, dar e bine să se știe,/

Că nu este om pe lume să nu facă vreo prostie./

Nu doar oamenii, chiar zeii, ca o culme-a ironiei,/

De când este lumea lume, toți plătesc un bir Prostiei;/

Însă una este, frate, s-o faci rar, doar din greșeală/

Și-alta este ca să fie starea ta cea naturală”

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 3 februarie 2017

 

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 35 (despre jmeckeria manipulatorie îndoielnică a slujbașilor care muncesc noaptea)

 

Ne place sau nu, manipularea este o formă de (o încercare de) prosteală/ de prostire a cuiva. Am mai spus-o: manipulare humanum est! Toți manipulează (mai mult sau mai puțin, mai direct sau mai pe ocolite, mai finuț sau mai grosuț, în scopuri nobile sau ignobile, în scop personal sau într-unul care ține de un ideal etc.). Părinții îi manipulează pe copii (ca să învețe reguli de conduită interumană și de reușită în viață), șefii îi manipulează pe subalterni (ca să fie mulțumiți cu salariile și condițiile de muncă pe care le au), guvernanții manipulează electoratul (ca să-i mai voteze o dată și să închidă ochii la derapajele extralegale, cum ar fi a 13-a ordonanță de noapte). Votată noaptea – pentru că era de urgență; publicată noaptea – pentru că era mai întuneric și lumea dormea; deșteaptă ca noaptea – pentru că unii cred că (ei) se deșteaptă doar noaptea.

 

Cine manipulează și nu e prins, primește laude și aprecieri pozitive. Cine manipulează și e prins, primește șuturi și sincere sictiruri. Dacă ești prins, ai două posibilități: a) recunoști că ai greșit (adică ai făcut o nefăcută, respectiv o prostie din cauză de negândire); orice recunoaștere este, însă, o cale de îndreptare și un semn de bună purtare; b) nu recunoști că ai greșit (doar chiorii nu pot să vadă asta, deși și ei ar vrea) și treci la o altă manipulare (evident, una mai proastă, pentru că atâta poate capul, altfel, o făceai pe prima ca lumea).

 

Sictireala sporește și nemulțumirea se lățește, iară tensiunea crește. Toată lumea se gândește, dar parcă se tot omu se prostește. Ion a lu zăpăcitu din capul s(t)atului a făcut și el o gugumănie (a grăit Ion că șî el îi om): a zis că manipularea – făcută la ”priviri de la distanță” – se  adresează ”poporului incult”. Sancta simplicitas! Cum e posibil? Păi e posibil pentru că și un deputat de (la)  Vaslui și-a catalogat enoriașii (din parohia unde unii l-au votat și alții nu l-au votat) drept ”răgălii” (adică tonți). Iar ”tonții”/ prostimea/ populimea nu suportă hoții. Mai exact, nu suportă jmekerașii de duzină care răspund la orice întrebare cu ”altă-ntrebare!” (chipurile, o dau cotită!). Submediocrul C.iordache nu citește, evident!, Suplimentul (ieșean) de cultură unde Radu Paul Gheo scrie de mai mulți ani și în fiecare săptămână că ”Românii e deștepți”. El citește doar presa teleormaneză unde se afirmă, la fiecare ”argumentare logică irefutabilă”, că ”ehe, românul e oț”. Dar Evropa nu suportă (h)oții (pe care îi numește prea delicat, corupți). Iar la noi în patria lui Io(ha)nescu și Ionesco, parafrazând un sociolog ieșean, ”Mama lor e mereu gravidă”.

 

Mammma lor!

P.S. În cheie mai serioasă lucrurile stau cam așa: https://blog.factual.ro/myth-busting-si-faq-dezbaterea-publica-despre-ordonante/

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 4 februarie 2017

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

–-

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 36 (în care se vede că ieșirea din balcanism se face doar cu/ prin occidentalism)

 

Una dintre devizele de lucru ale înaintașilor socialiștilor români actuali (comuniștii români de rit sovietic) era ”uzul de abuz și convingerea prin constrângere”, deviză care încă face parte din mentalul colectiv al actualei elite politico-ideologice românești aflate la guvernarea țării. Includ în această elită și pe ALDE Tăriceanu, colorat în liberal. Domnia sa are talentul boxerilor disperați care nu făceau pasul înapoi, indiferent de câte directe primeau în cap. Pur și simplu, el nu a greșit deloc în susținerea Ordonanței cu Ghinion (13), ci protestatarii nu au înțeles despre ce era vorba și s-au lăsat manipulați de soroșiștii iohaniști sereiști și oengiști. Dar, retragerea OUG 13 este, susține liderul liberal, ”o dovadă de inteligență din partea (guvernu)lui”. Evident, prostia se află la protestatari! Emiterea acestei sinistre ordonanțe este, acum, deja un clar și evident ”uz de abuz”. Urma să se aplice și partea a doua a dictonului/ devizei bolșevice, ”convingerea prin constrângere”, la propunerea eminenței gri-murdar a partidului-rege, Codrin Ștefănescu, cel care a emis ideea genială a aducerii unui milion de pesediști în Piața Victoriei din București, pentru a vede care pe care. Desigur, C.Ș. nu este original, ideea fiind la origine (cum altfel?) dragniană 100%. ”Nu știu cât îi mai pot ține în frâu..” se lamenta socialistul. Deocamdată, tactica boxerului disperat a luat sfârșit, iar partea doua a dictonului se… prorogă pentru altă dată.

 

Actuala stare tensionată a populației României  nu este una surprinzătoare: ea face parte din profilul cultural al poporului român, unul nu tocmai admirabil și demn de păstrat, dar în mod cert foarte greu de schimbat. Desigur, este valabil și pentru noi zicerea lui George Orwell conform căreia „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice”. Dar asta este doar o metaforă. Corupția cvasigeneralizată vine din străvechime și din tehnicile de supraviețuire ale unui popor aflat mereu ”sub vremi”. ”Trebuie să fii șmecher ca să te procopsești în țara noastră” scria amar Alexandru Vlahuță (”Din goana vieții”, 1892). Interesant este că ”șmechereala” politică românească actuală provine substanțial/ procentual din sudul țării, la interferarea cu inima culturală a Balcanilor.  O analiză a mediilor de proveniență geoculturală a liderilor noștri ar fi un demers foarte necesar pentru a ne cunoaște mai bine șansele pentru viitor. Descrierea de mai jos mustește de balcanism în sensul cel mai puțin plăcut al termenului: ”Interesant este că Dragnea – dând dovadă de o țâfnă de care numai proștii sînt în stare – și-a pus în guvern nu numai oameni fideli, ci și incompetenți, care speră să-i țină capul cît să nu facă prostii. Liviu Dragnea știe că fidelitatea trece, prostia rămâne – și e fidelă tocmai din incompetența de a fi altceva. ” (Vintilă Mihăilescu, Dilema Veche, nr 673/ ianuarie 2017, p. 3).

 

Vrând nevrând, ne întrebăm despre cauze. Ne lămurește rapid greco-românul Ion Luca Caragiale: „Toate şcoalele, de la cele populare până la universităţi ― şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte ― toate dau absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii.”  În regimul ceaușist, concurența acerbă la intrarea în facultăți însemna exact același ”canal de scurgere” către drepturi și privilegii potențiale (deși criteriile și motivațiile erau, formal, ușor diferite). Revenind la zi, șansa noastră ca țară se numește deschiderea către civilizația euro-atlantică. Protestatarii de azi sunt rezultatul direct al acestei deschideri căreia politicienii psd-ului vor să-i pună un punct. Nu cred că vor reuși.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 5 februarie 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 37 (despre sintagma ”obiectivul scuză resursele” J și teama de a vorbi despre scopuri și mijloace)

 

Natură și cultură – două cuvinte care par a descrie întreaga noastră existență: ceea ce este deja existent (natură) și ceea ce creează și adaugă oamenii la acest existent (cultură). Desigur, cultura face trimitere la gândire, imaginație, limbaj, comunicare, interpretare – toate acestea ca pregătiri ale unei/ unor acțiuni umane. Mi-am mărturisit deja interesul meu pentru cuvinte (drept pentru care îmi place Vișniec, un alt rădăuțean îndrăgostit de cuvinte). Cuvintele folosite spun multe despre gândurile și atitudinile nerostite. Azi voi scrie despre cuvântul ”obiectiv” – o reminiscență de pe vremea domniei materialismului ”științific” (dialectic și istoric!). Acum suntem în Era informației, eră care a succedat celei a Energiei, respectiv a Materiei/ Substanței, dar limbajul nostru păstrează încă reziduuri din Era Materialismului, cea cu care și-a început omenirea existența.

 

Unul dintre aceste cuvinte ”parazit” este: ”obiectiv”. În perioada Revoluției Industriale (pe vremea lui Marx) succesul era eminamente descris în termeni materiali, în OBIECTE concrete adică, apte să creeze bunăstare sau bogăție. Obiectele se opuneau ideilor, la fel cum realismul se opune idealismului. Cred că atunci a apărut și sintagma ”a fi obiectiv”, adică a fi realist în vorbire, la fel cum sunt de reale obiectele. ”Obiectiv” era  ceva la fel de real ca un obiect/ lucru oarecare (palpabil, observabil, măsurabil). Corelațiile dintre fenomene pretindeau a fi ”obiective”, adică la fel de reale și adevărate ca și obiectele din jur. Materialiștii (îndeosebi) au apelat la sintagme ca: ”realitate obiectivă”, ”legi obiective”, ”fenomene obiective”, ”adevăruri obiective” etc.  Mai mult, un lucru dorit a fi obținut/ creat/ construit sau chiar o realitate viitoare dezirabilă a primit numele de ”obiectiv” (cu sensul de țel, scop, final(itate) ). Asupra acestui sens voi insista. Am propus, cu patru decenii în urmă, înlocuirea termenului de ”obiectiv” cu acela de ”scop”, alături de critica legii cauzalității (cauză-efect) și înlocuirea acesteia cu corelația scop-mijloc. Cuvântul ”scop” era extrem de rar folosit, bănuiala mea fiind că aceasta se datora unei posibile legături cu ”infamanta și imorala” sintagmă a lui Niccolo Machiavelli ”scopul scuză mijloacele”. Dacă ar fi să ocolim cuvântul ”scop”, atunci am putea avea ”obiectivul scuză mijloacele”, și ca să distrugem de tot sintagma florentinului am putea înlocui și ”mijloace” cu ”resurse” (altă marotă a materialiștilor) și atunci vom avea ”Obiectivul scuză resursele”. Nu doar că sună ca dracul și n-are niciun haz, dar nu are nici sens.

 

Aceste gânduri mi-au fost provocate de un pasaj dintr-un editorial al lui Andrei Pleșu (Dilema Veche, nr. 676, p. 3) despre cei doi cei mai mari vecini ai noștri, vecini care merită mai bine cunoscuți și înțeleși pentru a acționa eficient și corect în raporturile cu aceștia. Redau pasajul cu pricina: ”…diplomații cei mai eficienți , mai ”profesioniști”, mai înzestrați tactic și strategic mi s-au părut diplomații ruși și diplomații turci. În cazul celor dintâi, ”secretul” consta în faptul – am mai spu-o – că nu aveau reguli! Aveau, doar ”obiective”, pentru atingerea cărora nu se împiedicau, excesiv, în cutume, precauții stilistice, manuale de protocol, proceduri prestabilite.” Mă bucur că dl Pleșu a luat între ghilimele cuvântul ”obiective” (remanență a limbajului marxist sovietic, preluat și de cultura rusă actuală). Sper ca, în contextul culturii române actuale, să auzim cât mai puțin despre ”obiective” și cât mai clar și răspicat despre scopuri. Claritatea scopurilor (atunci când ele există) asigură potențialul succes. Cel mai greu în viață este să știi ce vrei. A ști ce vrei înseamnă însă să știi și de ce mijloace dispui, altfel facem ”wishful thinking” (luăm dorințele drept realitate).

 

În după-amiaza zilei de ieri s-a văzut un clivaj clar de scopuri și mijloace la cele două grupuri de protestatari (Palatul Victoria și Palatul Cotroceni). Dincolo de decalajul numeric substanțial, de structura pe grupe de vârste și mod de a pune problema, am văzut – în filmele postate pe FB – un clar hău cultural între cele două grupări de protestatari: La Piața Victoria se întrezăreau scopuri (pe termen scurt și lung) și se vedeau clar și mijloacele (variate, ingenios combinate). Dincolo, (la antiiohaniști) se recitau niște ”obiective” preluate mimetic de la ”colegii” din Piața Victoria…  Se tot vorbește depre ”cele două Românii” (sintagmă care îmi displace), dar nu poți ignora structurile culturale care se conturează cel mai bine în momente tensionate sau chiar conflictuale. A spus-o și L. Dragnea, tot ieri: „Modul de organizare și dimensiunea finanțării protestelor din Piața Victoriei arată o organizare profesionistă”. Dimensiunea finanțării n-a fost la vedere, dar organizarea profesionistă, inteligentă, calmă, politicoasă, eficientă, da! a fost foarte vizibilă. Evident, OUG 13 a fost o greșeală, dar să o strecori în Parlament sub formă de lege va fi tot o eroare. Se vede că dl Dragnea nu l-a ascultat nici pe dl A. Năstase care l-a atenționat: ”Singura greşeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greşeală de două ori”, dar nici pe președintele de onoare Ion Iliescu care a cugetat astfel: ”Când corupţia penetrează sfera dreptăţii, pericolul este maxim”.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     6 februarie 2017

 

Episodul 38 (în care se vede cum din ciordeala mică, de gang, se ridică/ scoală un mare C.iordache pus în capul Iustiției ca să-i fure balanța)

 

Mulți dintre noi au experimentat cu uimire și stupoare/ stuchefacție ingeniozitatea micilor sau marilor infractori stradali care, oricâte diplome ai avea, te fac din ochi și din mână de nu te vezi… Concret, mergi liniștit pe trotuar, sau stai la rând la covrigi și deodată îți apare în față o ”persoană” (un copil de 10 ani, sau o femeie cucernică, sau un adult cu handicap locomotor) și care îți oferă, generos, o iconiță. Sfințită! Din acelea care se cumpărau mai demult cu un leu, dar care se vând acum la standuri organizate (de instituții bisericești) cu 5 lei (inflația, bat-o vina!).  ”Persoana” ți-o oferă însă fără să ceară nimic în schimb. Altruism, generozitate, iubire de aproape! Românului îi place pleașca ivită din senin și ia cu grăbire obiectul. Spui ”mulțumesc” sau ”Doamne ajută” (de la caz la caz) și pleci (sau stai la coadă la covrigi). Gestul se repetă și în cazul celorlalți din areal. Nu trec câteva secunde, în care abia ai timp să scoți portofelul să pui iconița de hârtie plastifiată la loc sigur, când brusc apare ”persoana” generoasă: Banii! – Care bani? – Pentru iconiță!  – Cât?, întrebi sperând să fie ceva mărunțiș acolo… – 10 lei, că-i sfințită! Unii restituie iconița cu oarece mici comentarii, alții chiar plătesc și scot iar portofelul ca să achite. O escrocherie stradală ieftină, dar care multiplicată la scara unui oraș poate aduce uriașe beneficii micilor antreprenori evlavioși. Se mai poate adăuga și faptul că unii, cu portofele mai dichisite, s-au trezit relativ repede fără ele (și fără iconițe, desigur!). Dacă extrapolăm povestea la nivel de țară, cei care vor aduna banii – la capătul lanțului trofic – vor avea averi consistente. Mecanismul este simplu: istețime (cea a ”antreprenorilor”) versus prostie/ naivitate/ credulitate (a celor care nu știu să refuze și să aplice rapid învățătura: ”lucrurile primite gratis sunt foarte scumpe!”). În fond, este vorba despre un model managerial elementar prin care se face redistribuirea veniturilor după un vechi truc bazat pe exploatarea prostiei și a verișoarei sale drepte: lăcomia (de a primi ceva gratuit).  Probabil, unii ”antreprenori” mai cad în belele, mai au ghinion și se mai aleg și cu ceva ani de pușcărie. Pentru că ulciorul…

 

Odată adunați suficienți bani, ”antreprenorul de iconițe” (care mai ”varsă” câte ceva, din când în când, și celor care ar trebui să-l împiedice să facă ceea ce face, ”ca să mânce și gura lor ceva”) se gândește: cu banii ăștia, îmi aleg un partid mare, contribui la finanțarea campaniei electorale, obțin un loc eligibil, promit că dau gratis case, reduc taxe, măresc pensii etc. Mă aleg, și îi amintesc șefului de partid (care s-a uns și el cu ceva fonduri) că vreau la Iustiție, ca să fac dreptate și acelor colegi care zac prin pușcării, din motiv de Ghinion. Să fac dreptate, adică liberareeeeeee! Că s-au supraaglomerat pușcăriile și râde Evropa de noi. Nu se mai poate! Zis și făcut. În noul Guvern, ministrul Iustiției este, probabil, fostul ciorditor stradal care și-a schimbat porecla în (re)nume: acum se numește C.iordache și … modelul managerial stradal se aplică din nou, doar că în mod oficial și la scara întregii țări. Deci: oferim ”gratis” (adică fără ca cineva să ne ceară) creșteri salariele și de pensii, gratuități pentru studenți și elevi. Lumea scoate portofelul, pune banii acolo și zice ”mulțumesc” sau ”Doamne ajută!”. Poporul este fericit. Apoi, conform modelului managerial stradal, vine și reversul: noi v-am dat, acuma vrem și noi ceva (la schimb): tăcerea voastră. La ceas de noapte, ”iconițarul” iustițiar  îi dezleagă de pedeapsă pe foștii și viitorii pușcăriași și pușcăriabili, cu el și cu partizanii săi în frunte!

 

Dar ce se întâmplă? Se aude un zumzet de nemulțumire: ”pușcăriașii să rămână la pușcărie!”, ”pușcăriabilii să intre la pușcărie!”.  Românul s-a deșteptat, conform exigențelor imnului național:  el pune acum dreptatea și iustiția adevărată deasupra pomenilor! Asta da schimbare surprinzătoare! Sute de mii de români au ieșit în stradă/ piață și i-au obligat pe C.iordache & comp să retragă pomenile iustițiare pentru pușcăriași și pușcăriabili. Dar C.iordache trebuie să plătească pentru transformarea Iustiției în damă de companie. OUT! Mulțimea, proaspăt deșteptată, cere iconițarului: ”Înapoi la stradă, la vândut iconițe sfințite! FIAT IUSTITIA PEREAT MUNDUS!”.

 

P.S. Pamfletul de mai sus are ceva corespondențe în realitatea cotidiană. Iată o formulare expresă a aplicării managementului  ”antiiconițar” (trotuar-parlament-pușcărie) propus de candidatul, pe atunci, la funcția de președinte al României, Klaus Iohannis. Iohannis către Ponta: lista penalilor PSD oferită public în dezbaterea din 2014, noiembrie 13.
https://www.facebook.com/klausiohannis/videos/726178594136061/

 

(va urma)

Episodul 39 (în care se arată că termenul relativ doct ”manipulare” înseamnă și ”prosteală cu premeditare”)

Susțin, în continuare, că cuvântul ”manipulare” nu are nimic nociv/ negativ/ peiorativ în el însuși. Are aceeași rădăcină cu cuvântul ”management” ( = ”a mâna caii”, a hățui, a dirija). Și încă n-am auzit pe nimeni să demonstreze că ”managementul” (concept și acțiune) ar avea ceva nociv în el. Se vorbește, separat, despre ”bad management” (”mangement prost”), dar nu același lucru se întâmplă și în cazul cuvântului ”manipulare”, termen care – pe nedrept – este conotat (îndeosebi) negativ. Presupun că asta se datorează faptului că nevinovatul cuvânt a încăput pe mâna/ mintea politicienilor și a analiștilor politici de varii condiții intelectuale. De la politicienii slab pregătiți și până la cei pe care-i duce mintea la ”prostii” (adică sunt șmecheri nevoie mare) conceptul în cauză a fost mereu încărcat cu negativitate. Deși nu o merită, nu pot ocoli realitatea lingvistică, și voi discuta puțin doar pe marginea acestei accepțiuni negative.

În tehnicile și strategiile de persuasiune, manipularea este aproape sinonimă cu persuasiunea însăși. ”Îți spun eu cum stă treaba!” – cam aceasta ar fi deviza celor care PRETIND CĂ ȘTIU în fața celor care recunosc, onest, că NU ȘTIU. De fapt asta pretind mereu mercenarii care au acceptat să formeze/ formateze opinii în capul semenilor, chiar dacă aceștia nu au cerut-o expres. Numesc mercenari pe acele figuri publice (profesori/ educatori, jurnaliști, moderatori TV etc.) care, deși ȘTIU BINE că adevărul este altul, oferă bieților discipoli/ cititori/ ascultători/ telespectatori/ navigatori pe Internet simulacre de demonstrații bazate pe exemple bine alese. Îmi aduc aminte de orele de Logică și psihologie de la Liceu, când profesorul l-a citat pe Lenin, cel care a criticat discursurile filosofice/ politice manipulatorii numindu-le ”jocul de-a exemplele”. Iei un caz/ exemplu oarecare, apoi generalizezi rapid, înainte ca ascultărorul să aibă timp să se dumirească. Iau și eu un exemplu (fără a generaliza!). A circulat, ieri, pe net o înregistrare cu un cetățean care protesta la Cotroceni. Întrebat de ce face asta a rostit, foarte coerent și argumentat, că ”suntem manipulați, că hoții sunt la conducerea țării, că ordonanța este făcută pentru hoții care au voie să fure 200 mii lei, în timp ce eu dacă fur o găină… etc. etc”. Inspirat, reporterul întreabă: ”dar cine a emis ordonanța?” – Cum cine? Iohannis!. Cei care au vizionat clipul cu acest cetățean onest, dar manipulat (negativ, adică mințit), ar putea să verifice autenticitatea interviului și chiar a personajelor. Voi aduce în sprijinul celor afirmate de mine încă două relatări/ opinii ale unor persoane publice, pe cât cunosc eu, de foarte bună credință: jurnalistul Pavel Lucescu de la Iași și psihologul Mircea Miclea de la Cluj (recomand!):

”Îmi povestea aseară o cunoștință despre o mătușă la vreo 80 și ceva de ani care de luni de zile nu mai poate fi desprinsă din fața televizorului dat pe România TV. A ajuns, efectiv, o problemă pentru întreaga familie pentru că femeia e ca în transă, tremură, apelează la tot felul de strategii ca să pună mâna pe telecomandă când ceilalți, ca să-i protejeze sănătatea, încearcă s-o desprindă de ecran sau măcar să-i schimbe canalul. Problema lor nu e că draga lor mătușă se uită la un post tv pe care-l consideră manipulator ci că femeia e într-o stare de panică permanentă cât timp nu se uită la el și că acest lucru a devenit un factor major de îmbolnăvire rapidă și, la vârsta ei, de grăbire a morții. Și mă gândeam, în timp ce-mi povestea asta, cum de fapt ceea ce fac aceste televiziuni, în frunte cu RTV, e un program calculat de ținere sub teroare a populației pentru că e cea sigură metodă prin care le poți strecura în minte absolut orice minciună. Un om cu frica în sân permanentă e un om paralizat mintal. Faci efectiv ce vrei din el. E cea mai rafinată crimă cu premeditare. Nu doar că le distruge mintea, le ruinează și sănătatea și în final îi ucide. Măriți un pic tabloul. Mie îmi seamănă a genocid”. (Pavel Lucescu)

Iată și interviul cu profesorul Miclea (asupra căruia îmi propun să revin, deoarece este strâns legat de tema noastră…. infinită):https://pressone.ro/mircea-miclea-crezi-in-conspiratii-fii…/

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 8 februarie 2017

 

 

Mircea Miclea: Crezi în conspiraţii fiindcă asta te face să te simţi special

Psihologul explică, într-un interviu, cum sunt induse emoţiile colective, de ce suntem dependenţi de reţelele de socializare şi de ce eşecul rapid e folositor.

PRESSONE.RO|DE CODRUŢA SIMINA

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 7 februarie 2017

 

Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI ROMÂNEȘTI” (PRIMELE 20 de EPISOADE)


 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 1. (Unul explicativ-justificativ ademenitor)

În perioada interbelică (cca. 1938), un ungur cu simțul umorului – pre numele său nemuritor Istvan Rath Vegh -, a scris o carte de peste două sute de pagini intitulată ”Istoria culturală a prostiei omenești”, carte apărută la noi în anul 1969, la Editura Științifică, grație redactorului Idel Segall și traducătoarei Doina Todoran. Nu cunosc dacă a mai fost reeditată la noi, dar ar merita. Conținutuil cărții este fascinant, ca și prostia însăși. Fără (false) fandoseli și farfastâcuri, consider că prostia omenească este o componentă inerentă și intrinsecă a vieții umane. Tocmai de aceea fenomenul trebuie privit cu seriozitate și înțelegere maxime. Ca preocupări antropologice și filosofice, meditațiile asupra prostiei se pierd în negura Istoriei. Am scris, după 1990, scurte considerații pe această temă (ușor eufemistic, deoarece prostia nu doare, dar provoacă mari dureri). Am postat, grație Facebook ului liste cu sinonime ale conceptului sau timide încercări de definire a fenomenului. Andrei Pleșu, pe care l-am numit ”epigon al meu în materie de prostie” a fost mai activ și mai aplicat scriind și conferențiind pe această generoasă temă, în ultimii 2-3 ani. Un proiect cultural pe tema prostiei umane ar fi cât se poate de util, de educativ și de interesant. Dacă printre cititorii acestui prim episod se află persoane care ar dori să pună umărul la derularea proiectului aș fi interesat și încântat să colaborăm. Desigur, demersul nostru ar urma să fie unul teoretico-practic cu accentul pus pe scurte studii de caz, extrase din preaplinul vieții reale. Eventuale oferte pot fi transmise atât în mod public cât și privat.

Bibliografie/ filmografie/ webografie: https://filmonline-subtitrathd.blogspot.ro/…/idiocracy-2006… Supremația nătângilor – film cu subtitrare în limba română

–––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 2 (un prim studiu de caz din realitatea românească)

Doar întâmplarea sau conjecturile astrale pot ajuta la evidențierea unor cazuri de (aparentă) prostie. Altfel, rutina zilnică acoperă mereu-mereu milioane de cazuri reale, amuzante și deopotrivă triste, în care prostia este evidentă doar dacă te ridici la un etaj superior al interpretării acelor fapte. După cum se va vedea și în episoadele următoare, prostia nu este opusul inteligenței, nu este neapărat caz patologic și nu este ușor de descris, analizat, studiat. Nu pot prezenta acest prim caz fără a adnota aici definiția pe care am dat-o și utilizat-o în ultimele decenii fenomenului generic numit prostie și purtătorilor acesteia. Așadar, consider că ”prostul este, prin definiție, unul care o face pe deșteptul”. Altfel spus, prostia iese în evidență doar atunci când se constată (de către efector/ actor/ generator/ analist/ observator) decalajul/ inadecvarea/ contradicția dintre intenție și realizare. Charles Richet, amintit de Istvan Rath Vegh în cartea deja recomandată în episodul anterior spunea/ scria că ”Nu este prost acela care nu înțelege ceva, ci acel om este prost care deși înțelege un lucru procedează de parcă nu l-ar fi înțeles”. Cu alte cuvinte, facem, adesea, prostii cu bună știință, dar cu speranța calpă că asta nu va schimba radical rezultatele acțiunilor noastre. De aici și ultrapăgubosul românesc ”merge și-așa”. Și acum cazul concret. În ultimele zile ale anului trecut comand o carte la o editură universitară bucureșteană. Sunt întrebat: prin curier sau prin poșta română? Mi se explică diferențele: curierat – 35 de lei, dar ajunge rapid, Poșta română – 17 lei și ajunge când ajunge. Până aici totul este ok și… logic. Aleg varianta …. ieftină. Eu locuiesc la țară, adică în mediul cel rural diferit de cel urban. În câteva zile primesc în cutia poștală un anunț ultraagramat prin care sunt anunțat să merg la Iași, în cartierul Tătărași pentru a-mi ridica coletul. (am aflat asta dând mai multe telefoane, deoarece din Aviz nu se înțelegea nimic…). Dacă ar fi să folosesc cele două mijloace de transport în comun (cu riscurile aferente) m-ar costa 8 +8 lei, adică 16 lei și o zi pierdută. Dacă mă interesează timpul, iau taxiul și mă costă cca 40 lei și rezolv în câteva ore. De comparat toate acestea cu varianta (normală, cred eu), aceea ca în loc să se trimită avizul ultraagramat să se fi trimis pur și simplu cartea (subțirică), conform tarifului perceput și care urma să acopere distanța de la expeditor la destinatar. Ce a câștigat instituția cu capital majoritar de stat numită Poșta română prin această ”economisire” de efort pentru poștaș? Mult mai puțin decât a pierdut: încrederea că această biată instituție chiar funcționează. Evident, în viitor voi apela la alte modalități de a achiziționa cărți, ocolind Poșta română, instituție oricum aproape falimentară. Desigur, nu exclud că prostul (principal) din această poveste să fiu chiar eu, cel care a asumat (prost) că instituțiile și firmele de la noi chiar funcționează. Desigur, după ce Poșta va falimenta și va fi cumpărată de/ cu capital străin, vor apărea patrioții neamului care îi vor înjura pe aceia care au permis ”vânzarea către străini” a firmelor românești. Dacă aș fi adeptul teoriei conspirației aș sugera că personalul Poștei române este plătit de ”forțe obscure” pentru a contribui, prin comportamentului lor paralel cu raționalitatea, la scăderea valorii de piață a firmei în cauză, cumpărătorul-investitor străin punând mâna pe o altă bucățică de simbolistică românească: Poșta ROMÂNĂ. Nefiind adeptul teoriei în cauză, cred că îndeosebi lipsa educației se află la baza comportamentului ciudat al oamenilor din jurul nostru. În episodul următor voi arăta că prostia este ”armonios și echilibrat” distribuită și prezentă și în firmele 100% cu capital privat de pe la noi, de unde concluzia că lenea în general și lenea gândirii în special, generate de o educație precară, se află la temelia prostiei românești actuale și viitoare.

 

–––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 3 (unde se vede că ori la stat, ori la privat prostirea clienților este prioritară)
Am scris mai demult (pe blogul meu de recenzii și articole) o pseudorecenzie (la un articol) pe care am intitulat-o ”Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști”. Nu realizam pe atunci că acest titlu descria, de fapt, o mentalitate românească mereu prezentă și foarte greu de schimbat. O precizare: când mă refer la faptul că o realitate sau alta este românească nu înseamnă că este STRICT românească, ci că este ȘI românească, fiind ea existentă pe mândrele noastre meleaguri. Meteahna care se ascunde în cele nouă cuvinte din titlu are o esență ce are un nume definitoriu: șmecheria. Această meteahnă este – aș zice – cea mai frecventă formă de prostie, ea fiind ușor amuzantă sau aplicată, uneori, cu un oarece talent artistic. Din copilărie detestam șmecherii, un fel de șarlatani deghizați în oameni de bine. Mai mult, în liceu, ”șmecherașii” (de regulă târgoveți de Rădăuți) erau detestați și sancționați de băieții simpli de la țară. ”Te dai șmecher, ai?” Și poc! venea sancțiunea! J O formă mai blândă de disprețuire a ”șmecherilor” era și versificată: ”ești plin de șmecherie ca wc ul de hârtie”. În fine, s-ar putea scrie un tom distinct pe tema acestei forme de încercare (nereușită) de a ieși din prostie, din situații neplăcute sau din pericole reale. Ulterior, am realizat că șmecheria era o formă de minciună, o încercare de a te da drept altul, de a părea mai breaz decât ești. De atunci mi-a venit în minte și definiția prostului: unul care o face pe deșteptul. Faptul că doar încearcă mimarea deșteptăciunii (fără a o avea și fără a se putea folosi de acest potențial avantaj) îl plasează pe individul în cauză în tagma proștilor. A nu se înțelege că proștii nu au succes sau că nu pot prosti mase mari de oameni. Prostia lor vine din ignoranță și din impotența ducerii gândului până la capăt în mod deschis, bărbătește. De aici și distincța radicală dintre ”bărbaț de stat” și ”om politic”. De când a apărut la noi (anii 70) marketingul ca ”știință” am avut o reacție de respingere, văzând-o doar ca o șmecherie (o prostire) prin care poți vinde nisip saharianului și cuburi de gheață eschimosului. Din păcate, tehnicile de marketing s-au răspândit rapid și ele vând orice: programe de guvernare, chiloți de damă, mături/ oale/ minune sau pilule de putut. În episodul trecut (cel cu Poșta Română) am văzut cum un serviciu de curierat este transformat în opusul său, desigur în urma unor scheme de marketing puse la cale de ”strategi”: reducem numărul poștașilor, le reducem sarcinile și le transferăm asupra clientului, reducem, eventual, și salariile (la sarcini mici – salarii mici) și uite-așa o firmă adună bani de la naivii care cred că firma respectivă chiar oferă serviciile promise. De fapt, se vând șmecherii ieftine pentru oameni de bună credință. Asta înseamnă o spoliere financiară cu acte în regulă și fără riscuri (prea mari). În general în România serviciile au fost și încă mai sunt în suferință (trebuie să recunosc, ceva progrese tot s-au înregistrat). Cazul din episodul de față ține tot de managementul serviciilor: salubritatea. Cazul merită atenție pentru că dincolo de dimensiunea locală, cazul pe care îl voi povesti (auzit de la un prieten) are dimensiuni europene și globale (vezi și filmul Idiocracy recomandat în Episodul 1).
O firmă de salubritate (nomina odiosa) se angajazea, prin contract să facă colectare selectivă a deșeurilor, mărind prețul lunar față de firma precedentă care operase în zonă. S-a hotărât ca lunea să fie zi pentru gunoiul menajer, iar marțea pentru deșeuri din plastic. Amicul pățit mi-a povestit că, de fapt, marți nu (mai) trecea nicio mașină… Totuși, conștiincios, s-a apucat să adune toată plasticăraia în saci separați pe care-i răsturna apoi în tomberonul golit cu o zi înainte. Scoate tomberonul la poartă, dar…. Nimic! Telefon la firmă. Voce prietenoasă, destul de instruită: ”dar când ați depus tomberonul cu plastic?” – ”Acum, la ora 8.30” – Aaaa! Mașina noastră a trecut pe strada dumneavoastră la ora 7.” Ce să facă amicul? Înghite păcăleala: cum să demonstrezi că nu a trecut nicio mașină nici la ora 7? Scoate plasticăraia din tomberon, o plasează iar în saci, pentru a lăsa tomberonul liber pentru gunoiul menajer. Săptămâna următoare situația se repetă aidoma. Din nou, a doua zi, telefon la firmă. Aceeași placă cu telefonul. Dar amicul scosese tomberonul pe la 5 dimineața…. Va veni,… așteptați. Nu se întâmplă nimic! Telefoane, promisiuni – adică minciuni de șmecherași de cartier. A treia săptămână amicul nu mai scoate gunoiul menajer și lasă tot tomberonul de plastic la poartă. Vine mașina, ia tomberonul cu plastic și-l varsă în gunoiul menajer! Cred că s-a înțeles: firma lua bani pentru ceea ce nu efectua. Mai mult: buna intenție a unui abonat de a selecta deșeurile a fost spulberată cu bună știință. România este restantă la normele europene de selectare, colectare și depozitare a deșeurilor. Peste câțiva ani vom plăti amenzi grele pentru colectarea neselectivă. Prea târziu: firma a convins deja abonații că e mai ușor să pui gunoiul de-a valma decât să faci selectări. Firma face ”economii” la personal, utilaje și combustibil, iar bietul abonat plătește servicii neefectuate… Cine e prostul aici? Sigur, prostul este cel prostit, abonatul, iar șmecherul (o formă șlefuită de prostie) pare a fi cel ”normal”. Păi nu e ”normal” să maximizezi profitul? Ați vrut capitalism, …reați ai dreaq! Desigur, s-ar găsi ac de cojocul firmei incorecte: presă, protecția consumatorului etc. Dar pentru asta trebuie timp, adunate dovezi, chemare în judecată etc. De ce? Pentru că prostia este dominantă și dominatoare, pentru că minciuna proprietarului de firmă este deja verificată ca fiind utilă: doar așa va avea de unde să dea bani pentru a primi contracte, pentru a ”ajuta” în campaniile electorale etc. Prin ricoșeu, amenzile pe care le va plăti România către UE ar trebui plătite de către firmele care se țin de prostii, în loc să presteze serviciile pentru care primesc bani. Dar deficitul de imagine pe care îl va avea România prin situarea constantă în coada clasamentelor europene, cine îl va plăti? Evident, proștii, adică noi.

Top of Form

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 4. (în care se probează că proștii au mereu ceva de reglat cu proștii)

Deși mă așteptam la varii reacții față de cele postate în acest serial cvasiinfinit, recunosc că mă așteptam cel mai puțin ca emoțiile stârnite de cele povestite de mine să fie din zona tristeții. Au dreptate cei care au scris că este un serial trist, că faptele relatate trimit la întristare, la resemnare și la inacțiune. Adică exact inversul expectațiilor mele. Încerc o explicație de etapă: prostia a fost mereu considerată amuzantă, demnă de bășcălie și luare peste picior. Așa se explică succesul de piață al unor întreprinderi cum ar fi ”Divertis”, ”Academia Cațavencu”/ ”, ”Cațavencii”, ”Kamikaze” etc. Citind despre prostiile altora încercăm un reconfortant sentiment de relaxare și de amăgire că prostia este, mereu, în altă parte. ”Las să fie la ei acolo” și noi ne vedem, în continuare, de treabă.
Lecturile mele pe tema nemărginită s-au lărgit: am citit gândurile lui Liviu Antonesei (din ”Semnele timpului”), ale lui Ioan F. Popa (2011), am redeschis Cipolla, Rath-Vegh și, desigur, Erasmus, dar pe măsură ce mă adânceam în filosofări și abstractizări, în generalizări și presupuse determinări, cu atât mai imperios necesare îmi apar descrierile concrete, factice, extrase din realul diurn și nocturn. Așadar, voi face, în episoadele următoare, suficiente referiri și la teoria prostiei, dar nu pot să nu vă iau părtași la propriile mele întristări generate de ceea ce numim generic ”prostie”. Am început partea mai concretă a acestui serial cu un episod (2) despre Poșta Română. Azi am și epilogul, aproape inerent unul trist, dar total neașteptat pentru mine (ceea ce înseamnă că prostia nu se află doar la nefericita Instituție/ Firmă). Așadar, iată epilogul la mica odisee culturală a transmiterii unei cărți de la București la Iași. Primisem anunțul-invitație să merg la sediul Instituției/ Firmei pe data de 29 decembrie. Atunci am vorbit la telefon cu o persoană din Instituție/ Firmă, iar persoana știa TOATE datele problemei: cât era de achitat, îmi știa și numele corect (?!) și cum pot ajunge la Instituție/ Firmă (tramvaiul 3!). Abia ieri, 3 ianuarie, am reușit să ajung acolo, cu nerăbdarea mea copilărească de a citi cartea cu pricina, trimisă de la București la sfârșitul anului trecut… Am parcurs cei cca 15-20 de kilometri care mă despărțeau de cartea comandată și, iată-mă, fericit, în fața Instituției/ Firmei. Intru în curtea pustie și mă adresez, în fața unei uși închise, unui cuplu care zgribulea/u de frig la o țigară: ”cum ajung la…. ?”. Sunt privit cu sinceră compasiune, cu un zâmbet ce putea fi și un regret, dar și o bucurie secretă că pot fi îndrumat pe calea cea bună. ”Ne-am mutat azi… Ne găsiți în Podul Metalurgiei…” (undeva la peste cca 10 kilometri față de locul unde mă aflam). Le explic celor doi că era firesc să se anunțe această intempestivă mutare. ”Da, s-a anunțat pe burtieră la TVR Iași….”, mi se precizează, scoțând Instituția/ Firma din cauză. Ziaristul din mine se trezește, pun întrebări mitraliate și caut să ajung la esența chestiunii: DE CE? Răspunsul primit este perfect consonant cu ipotezele avansate de mine în Episodul 2: ”șefii caută chirii ieftine, iar noi sperăm ca din asta să fie bani pentru creșteri de salariu. Cu banii pe care îi tot dau pe chirii de atâția ani își construiau un sediu în centrul Iașului! Chiar nu știm de ce fac așa”. Asta era, deci. O ditamai firma se mută de colo-colo, își aiurește deopotrivă salariații și clienții în speranța unor câștiguri iluzorii, practic se autodistruge și provoacă încurcături celor care au avut naivitatea să se încreadă în ea. În fine, pun mâna pe telefon să vorbesc, din nou, cu persoana care ȘTIA TOT. ”Degeaba sunați, nu avem încă telefoane instalate…”. OK, acum lucrurile sunt atât de clare încât curiozitatea mea de a citi cartea s-a topit ca prin farmec. Am luat tramvaiul trei și am (re)făcut traseul în sens invers până acasă, lăsând Instituția/ Firma să-și irosească resursele rămase cu retrimiterea coletului ramburs către expeditorul din București care se va întrista că moldovenii ăia proști nu știu că dacă nu au bani nu trebuie să comande cărți ramburs…

Î

 

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 5. (în care se vede că prostia/ prostirea este o treabă extrem de serioasă)

Poate este o deformare profesională (cinci ani de ucenicie în cercetare și alți 40 la catedră), poate este o moștenire de la părinții mei (educatoare/ învățătoare + profesor de matematică) sau poate este reflexul greu controlabil al nenumăratelor discuții despre reforma sistemului de educație, dar vrând-nevrând îmi îndrept majoritatea explicațiilor cauzale cu privire la ce se întâmplă rău în jurul meu/ nostru în zona educației. De la fundamentala importanță a (lipsei) celor șapte ani de-acasă și până la constatarea căderii bruște a ceea ce odată se pronunța cu respect major: ”școala”, viețile noastre sunt, în aceste vremuri, mereu șocate de agramitsmul invitaților/ analiștilor/ jurnaliștilor de la cam toate televiziunile, de modul eminamente neelegant al dialogurilor noastre partidico-politico-mioritice, de ridicarea golăniei de maidan la rang de teorie a succesului în afaceri etc. Lipsa respectului față de semeni/ comunitate/ societate/ umanitate este semnul unui final de civilizație, a unei prăbușiri morale/ societale zgomotoase în praful și negura istoriei. Educație înseamnă să ajuți viitorul absolvent al oricărui ciclu educațional să judece și să înțeleagă lucrurile ceva mai bine decât în ciclul anterior. Privit prin prism temei, educația înseasmnă să devii mai puțin prost decât ai fost, adică să posezi o bună logică și o gândire analitică menită să judeci cu mintea proprie. Lipsa educației înseamnă apelul strict la memorie, la ce-au zis/ făcut alții, la scheme rigide și șabloane, repetând idei care nu doar că nu-ți aparți, dar pe care nici nu le cunoști și nici nu le înțelegi. De regulă, tocmai cel lipsit de educație refuză dialogul sau, în lipsă de argumente, te etichetează fără drept de apel: ”Băăăăăă, ejti prost!”.
Dialogul pe care am încercat să-l port cu un ”prieten” recent atașat listei mele a sfârșit rapid, după deja cunoscuta rețetă a întâmplărilor relatate până acum: trist, dar cu un becar: îngrijorător/ înfiorător de trist. Iată povestea acestui foarte recent dialog (nu voi da numele întreg al preopinentului, dar FB ul oricum nu cunoaște secrete, așa că…). Am intervenit la o postare care se repetă de câțiva ani buni și care provine din zona putinismului dughinist antioccidental, antieuropean și antiamerican. Postarea este vizibil elaborată/ lucrată în laboratoarele manipulărilor politico-ideologice, fiind o armă rusească tot mai de temut ca urmare a perfecționării la care s-a ajuns. Am ripostat mereu dur la acest mesaj, întâmplarea făcând să cunosc bine personajul implicat: Anghel N. Rugină (prezentat pe post de dușman al ordinii mondiale postrăzboi rece, mai exact de după dispariția URSS). Anghel. N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83) – a fost autorul unui plan de reforme economice radicale pentru tot Răsăritul socialist/ comunist al Europei (România și Rusia fiind vizate cu prioritate). Ne-am împrietenit în 1990, la Paris, la primul Congres de constituire al International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), organizație cu sediul la Boston (SUA) al cărui președinte fondator era profesorul Rugină și căruia i-am urmat ca președinte și vicepreședinte pentru mai multe mandate. Amiciția noastră a durat până la plecare sa dintre cei vii (2008). Un economist american de origine română, simpatizant al reformelor sociale dirijiste, deci favorabil perestroikăi gorbacioviste este figura ideală pentru a o folosi ca armă de atac la adresa imperialismului globalist american, atac de esență putinistă. Nu mai trebuie să spun că Rugină nu a folosit limbajul patriotard și naționalist pe care i-l pun în dreptul numelui său manipulatorii unor interese care nu sunt ale României. Bref, reacționez dur la postarea pe care dl C.D. a făcut-o zilele trecute pe pagina sa de FB. Iată dialogul (incredibil) care a urmat și care mă obligă să fac trimitere de urgență la ȘCOALĂ: (eventual la SPITAL).

”L.D: Bună seara! Cred că sunteți un om de bună credință, dar Anghel N. Rugină și memoria sa nu merită terfelite în articole care n-au ABSOLUT nicio legătură cu el. Am fost buni prieteni, îi cunosc preocupările și opera, dar această făcătură ziaristică (postadevărată) nu trebuie conexată cu numele său. Mulțumesc pentru înțelegere!
C. D. : Va inteleg, eu numai preiau, nici măcar nu citesc
L.D. : păcat, ar trebui să știți ce distribuiți 😦
C.D: Pentru ce? Daca fb nu le sterge Inseamna ca sunt bune
L.D: pentru ce distribuiți?
C.D: Nu am voie?
L.D.: nu, fb nu poate verifica autenticitatea a miliarde de articole. Îmi pare rău că nu citiți… Unii ar putea rămâne cu ideea că Rugină a fost un propagandist al unor forțe ciudate. El a fost un savant iubitor de socialism gorbaciovist, dar nu mai mult
C.D: Nu mai postez. Este rar când nu citesc. Acum asta este
L.D.: nu e vorba de voie, de interdicții…. Tocmai că FB ul este o arenă a tuturor opiniilor. De aceea nu putem lua de bun tot ce se scrie. Luați două TV diferite și veți vedea că una e cu un partid și alta cu alt partid. Nu pot avea dreptate amânouă pe aceeași temă. OK. Nu-mi luați în nume de rău micile mele sfaturi. De fapt cu asta m-am ocupat toată viața mea de profesor: am dat sfaturi și am insistat ca fiecare să judece cu capul lui. Când nu știi ceva, cercetezi sau întrebi…. 🙂
Avertisment
This attachment could not be loaded.
C.D. As vrea si un comentariu. Cunoasteti multi oameni care datorita seniorului au ajuns la putere si acum sunt pe la PSD
L.D.: Nu știu la care senior te referi 🙂
C.D.: Corneliu Coposu. Nu ai primit postarea?
L.D.: aha, la el mă gândeam. Din păcate, cei care au migrat spre putere cu orice preț nu sunt demni de stima mea. Eu am fost amic cu Ion Rațiu și îi datorez multe dintre lucrurile bune pe care le-am făcut
C.D.: Ok. Este la mine pe pagina. Este poza lui Coposu. Cu ceva care ar trebui sa-ti dea de gandit
L.D.: Da, am văzut. Sunt de acord cu tine: trebuie să mai medităm la faptul că se întâmplă ce se întâmplă în țară: dictatura hoților
C.D.: Nu. Dictatura prostiei este vina. Acei oameni care nu merg la vot frecvent.
prostia este a celor care fac cârdășie cu hoții. Si care spun ca nu mai au incredere. Ai sunt si mai prosti de cat votanții PSD.
L.D.: posibil…. Nu m-am gândit la un clasament al proștilor de pe la noi
C.D.: Aia sunt cei care mențin PSD la guvernare atât de mult timp. Plus bugetarii, pensionarii si asistatii social
L.D.: este riscant să acuzi categorii de oameni: de ex.: ce vină au bugetarii că sunt prea mulți? Să plece singuri? Nicicum! Trebuie cineva să facă curățenie. Pensionarii cu ce sunt vinovați? Eu sunt pensionar și nu mă simt vinovat. Asistații social nu sunt vinovați. Ei doar profită de o pomană dată contra voturi. Deci trebuie să cauți vinovățiile acolo unde sunt…
C.D.: Nu asa. Pensionarilor le curg balele când aud de mariri. Bugetarilor la fel.
Iar asistatii sunt si mai rau, acum un tâmpit a facut o lege prin care o feneie care a nascut 5 copii primeste lunar pe viața 1000 de lei, ăstia sunt votanții PSD.
Asa încurajează PSD cresterea numărului de tigani
Si de prosti
Mai ales in Moldova unde bărbații sunt in mare majoritate consumatori de băuturi bahice
L.D.: Să presupunem că aceștia sunt vinovații adevărați (și nu ipocriții din PSD care fac legi pentru a fi votați în continuare). Cum vezi soluția? Îi împușcăm, sau îi gazăm?
C.D.: Se îmbată si seara trec la sex
Si uite asa se înmulțesc ca le da statul bani de bautura
Eu am facut revolutie si nu am certificat
Câți ca mine sunt
L.D.: deci, repet, cum te-ai gândit să extermini acești paraziți împuțiți?
C.D.: Sa refuze un privilegiu?
L.D.: probabil va trebui să începi cu bunicii tăi
C.D. : Daca imi faci rost de o mitralieră si 100000 de cartuse ii elimin eu
Bunicii mei nu mai traiesc
Bunicul a fost primar taranist
L.D.: așa se explică… Dar părinți bugetari ai?
C.D.: Asa ca si daca ar fi trait nu începeam cu ei
Nu am
Toți trăim din ce producem
Pe creierul nostru
Nu pe pomeni
De 15% la salariu sau 1000 punctul de pensie
L.D: păcat că nu ești consecvent. Când spui că pensionarii trebuie eeliminați atunci trebuie eliminați TOȚI. Iar când vei ajunge la pensie trebuie să ai un glonț și pentru tine. Altfel, nu scăpăm de pensionarii ăștia care abia așteaptă să li se mărească ceva…
Nu vreau să te critic, dar cu asemenea atitudini au obținut cei de la PRU 2,5 % (în timp ce meritau 0%)
C.D.: Ai dreptate, numai ca eu nu o sa depun dosar de pensionare iar acel cartus il donez
Esti infectat cu PSD deci ai putina viteza
REJECT
L.D: adică vei munci până la adânci bătrâneți? Câți ani ai, dacă nu te superi?”

Aici s-a încheiat nebunescul/ prostescul/ incredibilul dialog., soldat cu REJECT și BLOCK din partea dlui C.D. Trist, foarte trist. Cititorii pot găsi mai mulți proști în această poveste: în primul rând eu (așa îmi trebuie dacă stau de vorbă cu persoane necunoscute și care doar distribuie, dar nu citesc…); în al doilea rând, preopinentul care frizează limitele patologicului (în afară de cazul în care nu era decît un postac provocator, instruit să depisteze potențiali teroriști J); în al treilea rând, toți aceia care s-au implicat (prost) în educația sa: bunici, părinți, școală, colegi de muncă, de partid, de cârciumă etc. Dacă electoratul anti-PSD arată așa ca C.D. atunci nu este de mirare că PSD are teren liber de acțiune pentru mulți ani înainte (contând, desigur și pe neparticiparea la vot a majorității celor care au drept de vot). Mentalitatea legionaroidă se întâlneșete, din păcate la destui tineri care au iluzia cunoașterii adevărului (absolut): ei știu cine trebuie ras de pe fața pământului și cine trebuie lăsat să (mai) trăiască. Din fericire, partide extremiste n-au intrat în Parlament. Este suficientă majoritatea obținută de penali, venali și cleptomani.

 

_________________________

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 6 (în care se poate vedea că tot ceea ce este irlandez poate fi și românesc și invers)

Despre parșivenia gândirii și a gânditorilor căzuți pe gânduri aproape că nu mai este nevoie să scriu/ subliniez/ argumentez. Formele parșiveniei umane, ca și acelea ale prostiei omenești sunt cvasiinfinite. Un irlandez (Des MacHale) s-a gândit că parșivenia umană provine din gândire. Eu m-am gândit că gândurile sale, adunate într-o carte, ar putea interesa și gânditorii români de varii calibre. Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori români este Bulă. Dacă am avea timp să adunăm panseurile parșivești ale lui Bulă am putea contribui la o mai bună autocunoaștere a noastră, respectiv a genotipului cultural-uman din spațiul carpato-danubiano-sireteano-nistreano-tiseano-pontic. Până atunci ne putem delecta cu pansivitatea irlandeză, respectivi a unor nativi irlandezi (cu mici excepții) zburătăciți prin lumea largă. Dacă ar fi să dau un subtitlu acestei cărți aș sugera unul: ”Numai cine nu gândește nu se prostește”. În funcție de timpul pe care-l mai aveți liber, v-aș ruga să contribuiți cu panseuri pe care le puteți recomanda celor care vor să-și diminueze inerentele doze de prostie cu care suntem – nativ! – înzestrați. Cele sugerate de Des MacHale mi se par a fi de ajutor în acest sens.

Des MacHale, ”Om pansiv, om parșiv”, Humanitas, București, 2007 (originalul irlandez a apărut în anul 2000)

”Poți să- prostești pe unii tot timpul și poți să-i prostești pe toți uneori, dar, uneori pe unii nu poți să-i prostești” Stan Laurel
”Prostia ne-a adus până aici; tot ea ne poate scoate de de-aici” Will Rogers p. 166
”Populația Angliei este de treizeci de milioane, în majoritate proști” Thomas Carlyle (p. 170)
”Ivan mergea cu noi până la Minsk, unde urma să participe la conferința idioților satului. Pe afișe scria: Bine ați venit, idioților” (Woody Allen) p. 171
”Ce-i lipsește în materie de inteligență compensează prin prostie” (Anthony Hughes) p. 64
”În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și de încredere în propriile forțe, după care succesul este asigurat” (Mark Twain) p. 65
”Mi s-a spus că, odată cu vârsta, o să devin mai înțelept. În ritmul ăsta, ar fi trebuit ca până acum să fiu genial” (George Burns) p. 71
”Dacă sunt fericit? Chiar mă credeți idiot?” (Charles de Gaulle) p. 76
”Cei care cred că știu totul ne calcă pe nervi pe noi, cei care știm totul” (Harold Coffin) p. 57
”Cinzeci la sută din elevii din țara noastră au un IQ sub medie. Conform politicii educaționale, este un rezultat care poate fi îmbunătățit” (p. 57)
”Când n-au alt loc unde să se ducă, ideile proaste emigrează în America și devin cursuri universitare” (Frederic Raphael) p. 59
”Istoria nu este altceva decât un zvon distilat” (Thomas Carlyle) p. 59
”Mintea prostului digeră filozofia transformând-o în nebunie, știința în superstiție și arta în pedanterie. De aici și educația universitară” George Bernard Shaw (p. 61)
”Să arăți bine și să fii bine îmbrăcat este esențial: Să ai un scop în viață nu este” (Oscar Wilde) p. 105
”Egocentrismul este anestezicul care amorțește durerea provocată de prostie” (Frank Leahy) p. 107
”Toți furăm, dar dacă suntem deștepți, furăm de la marii regizori. Atunci putem să-i spunem inspirație” (Krzystf Kieslowski) p. 115
”Pe ecranul televizorului, tâmpenia pură tinde să înlocuiască tâmpenia obișnuită” Marvin Kitman (p. 118)
”Televiziunea e felinarul idiotului” (Clement Attlee) p. 124
”Dacă ar fi cu adevărat inteligenți, francezii ar vorbi englezește” Wilfred Sheed, p. 178
”E un fapt dovedit științific că, dacă stai în California, coeficientul de inteligență îți scade cu câte un punct în fiecare an” Truman Capote, p. 180
”Religia este înlocuitorul la modă al credinței” Oscar Wilde p. 195
”Utilizator este termenul profesioniștilor pentru idiot” Dave Barry p. 219
”Baletul înseamnă să plătești o groază de bani doar ca să vezi niște idioți țopăind” Nigel Bruce, p. 222
”Ați observat vreodată cum toți cei care conduc mai încet decât dumneavoastră sunt niște idioți, iar cei care merg mai repede niște demenți?” George Carlin p. 234
”De un lucru sunt absolut sigur, și anume că nimeni nu poate fi sigur de nimic” Somerset Maugham, p. 241
”Nu te apropia niciodată de un taur din față, de un cal din spate și de un prost din orice direcție” Ken Alstad p. 241
”Mă rog să existe viață inteligentă undeva, în spațiu, pentru că aici, pe pământ, e plin de idioți” Eric Idle p. 242
”Singura minciună pe care a rostit-o vreodată Moore a fost când l-am întrebat dacă spune întotdeauna adevărul, iar el mi-a spus că nu” p. 242
”Cuvântul PILĂ este obscen în proporție de șaptezeci și cinci la sută” Lenny Bruce, p. 243

Top of Form

 

––––-

Top of Form

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 7 (în care Bulă produce bullshit pentru Academia română)

Se spune că oamenii se împart în două categorii: a) Prima categorie este alcătuită din oameni care împart oamenii în două categorii și b) A doua categorie este alcătuită din oameni care nu împart oamenii în două categorii. Eu fac parte îndeosebi din a doua categorie, dar musai trebuie să vedem ce se întâmplă în prima categorie. Mai ales atunci când vrem să știm cum stăm noi românii la acest capitol (al împărțirii pe categorii). Românii sunt imparțiali, adică nu pot fi împărțiți așa, cu una cu două, în (două) categorii, eventual fixați acolo pentru vecie. Nu! Noi suntem imposibil de clasificat ca urmare a libertății depline de deplasare de la o clasă/ clasare/ clasificare la alta. Iar viteza de deplasare este atât de mare încât nu apuci să spui că x este element al mulțimii A, pentru că x deja s-a integrat deplin în mulțimea B. Am putea numi această trăsătură drept consecvență. Nu vă gândiți la fixism, la constanță, la principialitate sau alte slăbiciuni umane, ci la o dinamică vioaie, săltăreață și greu previzibilă care descrie trecerea românilor de la o categorie la alta, dintr-un grup uman în altul (de partide nici nu mai spun). Ziceam că românul imparțial nu se lasă împărțit în categorii, cum împărțim gâzele în insectar, după mărimi, culori și vicii. Și totuși, până să se prindă românii că cineva vrea să-i împartă/ dividă, eu i-am și împărțit! Dacă suntem de acord că Bulă este un bun ambasador al culturii române autentice, să vedem ce comportamente are el în procesul clasificării și reclasificării sale. Iată: pentru a fi sigur că el (Bulă) face parte din grupul care trebuie, acesta iese, tiptil, din grupul din care face parte și zice: ”Băăă, da ăștia-s proști taaare!”. După care revine în grupul în care îi este locul. Apoi, el are tăria de a se împotrivi curentului dominant sau opiniei comune, ba chiar se opune și lui însuși. Dacă este întrebat ce opinie are, Bulă declară: ”am o opinie, dar nu sunt de acord cu ea”! Unii numesc asta ingeniozitate, curajul opiniei sau chiar diplomație. Dat fiind că preopinentul nostru, luat aici ca exemplu, poartă numele de Bulă am putea numi produsul gândirii sale ”bullshit”, dar așteptăm omologarea acestui cuvânt de către paznicul de far al limbii române nealterate, Academia Română, singura specializată, antrenată și împuternicită să analizeze asemenea lucruri proaspăt intrate în limbă.

 

–––––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 8 (unde se vede că bipolarismul este mai puternic decât multipolarismul)

Românii se împart ei înșiși – strict! – în două categorii: genii și idioți, cu variantele/ alternativele/ sinonimele posibile: supradotați și subdotați; deștepți și proști; oameni de cultură și oameni de rând/ de nimic; titrați și subtitrați; diplomați (adică purtători de diplome în valiza diplomat) și nediplomați (adăcă săraci care n-au fost în stare să-și cumpere măcar o diplomă); inteligenți și nebuni; înțelepți și imbecili; etc. Desigur, alte posibile denumiri se mai pot găsi pentru cele două clase fundamentale ale populației statului român, dar un lucru este cert: clasă/ cale de mijloc nu există! Este bine știut de către noi toți că în toate programele de guvernare ale partidelor se află, din 1990 încoace, la loc de frunte un ideal suprem: consolidarea clasei de mijloc. Or, cum să consolidezi ceva ce nu există? Să nu uit: mai există o structurare bipolară a populației țării noastre: există o parte a populației care va dori să afle imediat răspunsul la întrebarea: oare eu în ce clasă mă aflu? (pe de o parte), și o altă parte a populației care nu-și va pune deloc această problemă, cunoscând răspunsul încă înainte de a-și pune întrebarea (pe de altă parte). Pentru necunoscători, precizez că – în conformitate cu drepturile fundamentale ale oamenilor, cu preceptele corectidudinii politice și cu alte principii postmoderne acum desuete – granițele/ frontierele/ limitele dintre categorii/ clase/ mulțimi au fost suspendate, drept pentru care a apărut o problemă similară cuadraturii cercului: cum separi lucrurile fără a pune un zid între ele? Răspuns temporar: nu poți. De aceea, în condițiile libertății maxime de care se bucură toți românii, fiecare se plasează acolo unde dorește, adică fie într-o categorie, fie în cealaltă, în niciun caz simultan în amândouă. Pentru că românilor le place la nebunie politica, voi veni cu un exemplu din acest domeniu vast și greu de suportat (în afară de spiritele alese – alese de noi!): politica. Aleșii neamului se împart – strict! – în două categorii: Camera Deputaților și Senat. Cameră/ coridor/ debara de mijloc între ele nu există. Așa și cu categoriile care conțin geniile și idioții: nu poți fi concomitent în ambele categorii, dar poți să te miști liber, mereu, dintr-o categorie în alta (ceea ce facem, de regulă, cu toții, tot timpul). De aici și zicerile noastre populare: unde-i minte-i și prostie. Să încerce cineva să despartă cele două categorii, deplin și definitiv. Nu poate! Dreptul de a alege să fii stupid nu-l poate lua nimeni, niciodată!

 

–––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 9 (în care se tratează chestiuni epistemologice prostești)

Este cunoscută gluma cu dialogul dintre un german și un român. Germanul: ”și voi aveți înțeleptul satului?”. Românul: ”Nu, noi avem doar prostul satului”. Evident, gluma țintea să sugereze superioritatea românilor, care – vorba altei glume oximoronice – ”e deștepți foc”. În procesul de făurire a națiunilor, etnia majoritară trebuia să arate că este deșteaptă și se poate gestiona singură, în timp ce străinii (mai prostuți și pentru că nu aveau aceeași limbă, religie, cutume etc.) erau, vorba grecilor, niște ”barbari”. Cu siguranță fiecare nație are glumițe/ bancuri/ snoave prin care se preamărește etnia de bază. Dar, și autoflagelarea pentru proaste moravuri era o cale de emancipare, de deșteptare. Nu cunosc dacă vreo altă națiune are vreun cântec oficial (devenit, eventual, imn) prin care să se incite la deșteptare/ trezire din letargie națională. Sinonimia limbii române asigură însă cuvântului ”deșteptare” destule trimiteri la un spor de inteligență pentru a nu-i lăsa pe alții să profite de noi. Unui elev neatent, care pare a nu înțelege un text/ o problemă i se spune, adesea: ”hei, deșteptarea! Ce faci, ai adormit?”. Nu întâmplător, valoarea terapeutică a criticii este mult superioară laudei (eventual exagerate). Piesele de teatru ale grecului românizat Caragiale (cel care a spus că ”proștii mor, dar prostia este nemuritoare”) sunt, și azi, la fel de actuale și de necesare, în timp ce textele patriotice lui Vlahuță și Alecsandri se mai predau doar la nivelul gimnaziului. Dar, există națiuni deștepte și națiuni proaste? Se poate măsura un IQ al populației unei țări? Eu unul am reticențe față de ceea ce înseamnă ”psihologia poporului român” (C. Rădulescu-Motru, 1937 și Daniel David, Cluj, 2015). A folosi termenul de psihologie (dedicat strict cunoașterii individului) cu extensie la o întreagă populație este, cred, un abuz. Pentru studiul populațiilor avem sociologie, demografie, istorie etc. Nici psihologia socială nu este un termen fericit. O oarecare acceptare (din partea mea) ar avea termenul (și disciplina aferentă) numită psihosociologie, care ar studia comportamentele individuale în contexte sociale. Dacă despre o psihologie a unui popor nu putem vorbi, atunci nici despre IQ – ul populației unei țări nu putem. Pentru a fi relevant un asemenea indicator ar trebui ca TOȚI locuitorii unei țări să răspundă la seturi de întrebări pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp (5-10 ani). Pentru comparare cu alte populații ale altor țări, ar trebui ca ancheta să se facă cu exact aceleași întrebări și în exact aceeași perioadă de timp. Sondajele au – și ele – limitele lor, plus că ar trebui ca anchetele să fie efectuate de specialiști din alte zone ale lumii, neimplicați în vreun fel în zona cercetată. În fine, rezultatele unui (posibil) asemenea studiu s-a făcut acum 10 ani la nivel de Europa, dar au apărut imediat reacții că studiul este o manipulare etnopolitică care evidențiază disputa dintre Rusia (99) și Turcia (88) în privința apropierii acestor țări de standardele europene, respectiv dreptul (rușilor) de a emite judecăți de valoare… Franța are 100, iar britanicii 102, bulgarii au 96 iar noi 93… L. Deci, la fel cum sovieticii pretindeau că ei au reușit să cuprindă necuprinsul, că au cel mai înalt pitic din lume etc., tot astfel și azi constatăm că inteligența (ca și prostia) nu pot fi măsurate. Și atunci ce putem ști/ cunoaște despre prostie (considerând, convențional, că prostia este opusul inteligenței)? Foarte, foarte puțin. Dacă pentru studierea gândirii umane s-a inventat ”filosofia minții”, pentru studierea defectelor de gândire avem prea puține preocupări. De unde și ideea serialului de față. Un demers (foarte interesant) dedicat dificultăților gândirii a fost publicat anul trecut la Londra și tradus, în același an, la noi, la Editura Baroque Books & Arts. Este cartea lui Dean Burnett, intitulată ”Creierul idiot”. De reținut dedicația autorului: ”Dedic această carte tuturor oamenilor cu creier/ Care nu sunt ușor de suportat, așa că, bravo vouă!”. Malițiosul autor are curajul să-și bănuiască cititorii că nu dispun de prea multă inteligență (altfel cum se explică faptul că i-au cumpărat cartea? 🙂 ). În concluzie, trebuie să fii suficient de deștept pentru a-ți asuma – deliberat – riscul să faci/ spui/ scrii prostii (chiar în dedicație!). Întrebarea e, însă, în esență, de natură gnoseologică și chiar epistemologică. Voi lua drept martori în această sensibilă chestiune doi prieteni de pe FB care au contribuit, cel puțin, la definirea problemei: ”Problema cu proștii e că ei cred că nici tu nu știi” (Dan Alexe, FB, 20 dec. 2016) și ”De unde știi tu că sunt prost?” (Denis Palade, FB 20 dec 2016). Iluzia cunoașterii, iată un punct de plecare în studiul prostiei. Goethe ne-a atras atenția că cu prostia nu e de glumit: ”Nimic nu e mai înfiorător decât o ignoranță activă” (Goethe). Același gând, transpus în și filtrat prin gândirea mioritică a luat următoarele forme: ”nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită” și ”ferește-mă Doamne de prostul harnic și cu inițiativă”. Interesantă este și observația – mirată – a unui alt prieten de pe FB: ”un prost nu spune lucruri inteligente ….dar, un om inteligent spune multe prostii!” (Mircea Pauseniuc, 8 ian. 2017). Părerea mea este că și ”proștii” spun lucruri inteligente, doar că ceva mai rar decât inteligenții care, având capital intelectual și atuuri în avans își permit să dea cu bâta în baltă (măcar din când în când).
(va urma)

–––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 10 (despre prostirea proștilor la noua Instituție/ Firmă – Proșta Română)

Spuneam într-un episod anterior că românii se împart (ei înșiși!) în genii și idioți. Despre ei – adică despre genii și idioți – voi scrie și în episodul de față. Geniul carpatin în materie de falimentat instituții/ firme, de servit electoral și financiar partidoiul roș-trandafiriu, și de prostit prostimea română (prostime care una plătește și alta primește), respectiv fostul director al Poștei Române, dl Petrescu, a fost avansat la demnitatea (care demnitate?) de Ministru al Economiei. Nimic de zis: merita! Așa prestație – așa demnitate. Credeți că va ispăși ceva pentru meritele deja notabile de distrugere a CFR Marfă și chiar a Poștei Române? Nici vorbă. Legea amnistiei se va aplica proactiv și vor fi amnistiați avant la lettre toți genialii strategi ai amintitului partid. Deci sub acest aspect putem sta liniștiți. S-a stabilit deja că ”aghenturili” străine au jefuit țara și trebuie trași în țeapă, ce rost ar avea să-i pedepsim și pe-ai noștri? Dar nu acesta este subiectul episodului de azi. După episodul al doilea am scris un episod-epilog, iar astăzi am/ avem și epilogul final (oare?). Dimineața primesc un telefon de la Librăria Universității din București, spre a mi se comunica cu tristețe că rambursul pentru cartea trimisă nu au ajuns încă, deși livrarea s-a făcut cam pe la mijlocul lunii trecute: Îi explic (în gând) doamnei că agenții lui Soroș ne-au falimentat nu doar industria grea, ci și Poșta Română care își dă acum duhul după ce vechiul ei director a ajuns acum ministru. Îi explic, de fapt, că sediul poștei s-a mutat și nu am dat de el. Simplu. Nu știu dacă datorită sau din cauza decapitării (de-directorizării) numitei instituții/ firme, unul dintre sediile sale s-a mutat subit (brusc/ pe neașteptate/ intempestiv/ deodată) la o altă adresă. Genială mutare (strategică). După cum v-am povestit deja mi s-a dat și adresa exactă a noii locații: undeva pe malul Bahluiului, pe lângă (sau sub) Podul Metalurgiei…Vreo adresă exactă ? (stradă, număr). Nu! Vreun număr de telefon? (nu au instalate încă telefoanele). Vreo orientare în spațiu? Da, desigur… Din explicații nu am înțeles nimic, drept pentru care așteptam revenirea cărții la bază (în București) și găsirea unei alte căi de trimitere, din nou, a cărții. Telefonul primit de la București m-a făcut să mai încerc o dată. Poate s-a mutat sediul la o adresă mai cunoscută…. mai aproape…, cine știe? Sunt hotărât să detectez noua adresă a Instituției (detectivismul ține deopotrivă de jurnalismul de investigație pe care l-am practicat, dar și de managementul tactic pe care l-am studiat). Merg țintit la Sediul Central al Marii și străvechii Instituții (unii spun că ar fi chiar prima instituție de pe pământ). Întreb la un ghișeu….- ”Știți cumva unde s-a mutat sediul departamentului Rural?” – ”Întrebați șefa!”. Mă conformez. – Doamnă, știți cumva ce s-a putut întâmpla cu o carte trimisă de la București și care nu a fost adusă de poștaș – conform tarifului plătit – la adresa de destinație, destinatarul (eu) fiind invitat (printr-un aviz) să vină la sediu? Răspuns: ”Probabil că avea peste jumătate de kg. De asta ați fost invitat la sediu” – ”Mă rog, faptul e consumat deja. Poate reușesc să recuperez cartea. Știți cumva unde s-au mutat?”. Imaginați-vă, vă rog un răspuns cât mai bizar cu putință, apoi citiți în continuare. ”Am auzit că s-ar fi mutat pe undeva, dar nu știu unde. Stați să dau un telefon!”. Evident, telefoanele nu erau instalate, deci comunicare ioc. ”Luați loc, să caut pe la personal niște telefoane…”. După cca un sfert de oră, victorie! Tenacitatea a învins! Bârlogul cel nou unde s-au ascuns poștașii rurali a fost de(s)conspirat. – ”Ați primit un colet…” – Eu: ”Nu un colet, o cărțulie care ar fi putut fi adusă de poștaș la destinație”. Doamna se face a nu auzi nuanțarea mea la nuanțarea ei: e clar! Ei, adică cei de la Poștă, sunt în culpă; greutatea ”coletului” nu trebuie discutată. Așadar, sunt mințit (citește: prostit) pe față. Paranteză: a minți înseamnă a încerca să prostești pe cineva, să-l iei de fraier, să profiți de naivitatea/ prostia lui și ție să-ți fie bine, în numele principiilor economiei neconcurențiale de piață: proprietarul profită și prostul plătește. Închid paranteza. În fine, mi se oferă un număr de telefon și un nume cu sfatul prietenesc de a întreba din când în când dacă sunt pe drumul cel bun… Ca în filmele cu proști, neprevăzutul și incredibilul fac ca prostul (adică eu, în cazul de față) să fie anesteziat de factorul surpriză, de faptul că te puteai aștepta la orice, dar la asta nu. Până să-ți dai seama, îți urmezi fatidicul destin al sorții… (cum ar zice un amic al meu îndrăgostit de pleonasme). Încep aventura mea prin zone mai mult sau mai puțin pline de nămeți (de zăpadă!). Mă apropii de obiectiv și primesc indicațiile finale: ”Sunteți foarte aproape. Vedeți o spălătorie în stânga? (Da, o văd! Car Wash!) Intrați în curtea spălătoriei (???!!!) și apoi mergeți înainte până sunteți obligat de drum să faceți la stânga. Aha… Gata am văzut o mașină, cred că dumneavoastră sunteți!” – Da, eu eram…! O fundătură cu ceva locuri de parcare și cu o construcție semiterminată, cu câteva etaje, o viitoare fabrică probabil… Nume de stradă și număr de imobil? Doamne ferește! Doar suntem în România? Dacă vin nemții/ rușii cu harta în mână și ne iau ca din oală? Vreo inscripție că acolo ar fi sediul unei firme? Nuuuuu! Este clar o casă conspirativă și chiar mă aștept să-l văd pe Ghiță deghizat în Elodia strecurându-se pe sub garduri… În fine, sunt chiar așteptat și condus în hala unde sălășluiau deopotrivă poștași (foarte) rurali și funcționare (foarte) drăguțe. Încerc să aflu ”cauza motivului pentru care” poștașul nu și-a făcut datoria să aducă cartea la destinatar. Explicații se găsesc: ”Nu avem al doilea poștaș/ oficiant ca să avem sediu acolo. Scoatem postul la concurs de 10 luni și nu vine nimeni” – ”Dar aveți un poștaș. Cum mi-a adus un petec de hârtie până la poartă, putea aduce și cartea.”… îndrăznesc eu să raționez. – ”Nu are chitanțier..” – ” Dați-i un chitanțier!” E clar, minciuni, prosteli prostești pentru prostirea proștilor…. Mi se arată cartea. Ușurică. Mă uit la gramajul scris pe ambalaj: 420 grame! Bănuiala mea s-a adeverit. Coletul era super ușor, dar comoditatea poștașului este foarte mare! (Paranteză: toți clamează lipsa locurilor de muncă! Partidele promit locuri de muncă dar locuri de muncă sunt. Oameni nu mai sunt. Au plecat în alte patrii să fie patrioții Italiei sau Angliei! Sau rămâi în țară: dacă ai făcut deja rost de câteva diplome universitare, nu-ți (mai) dă mâna să o faci pe poștașul, iar dacă o faci trebuie să te descurci: chemi prostul la sediu, că doar n-o fi el, ditamai poștașul, prost să care cartea în mână până la destinatar… De ce face asta? Simplu: pentru că se poate, pentru că prostimea suferă, acceptă și tace. Îmi vine acum în minte nuvela ”Proștii” de Rebreanu. Niște țărani (agricoli, din mediul rural) care se sculaseră cu noaptea în cap să prindă trenul, moțăind ore în sala de așteptare, îl pierd din cauza birocrației casierilor și impiegaților. La mirarea și neputința țăranilor rămași interziși de nereușita lor în pofida faptului că au făcut tot ce a trebuit, un impiegat țâfnos li se adresează: ”Puturoșilor! Proștilor! Altă dată să vă sculați mai devreme..!.”. Închid paranteza). În fine achit cei 15 lei taxele de transport, plus costul cărții și…. aventura cu Proșta Română pare să se fi încheiat. Nu nu s-a încheiat! Proștirea continuă…. Zic: ”știți, am și un abonament la Dilema Veche; trebuia să ajungă joia trecută…La aceeași adresă…”. ”Aaaaaa, știți, sunteți informat…. ați văzut ce e în capitală… Viscol mare. Nu au ajuns ziarele”. Prosteală pe față. Joi nu era niciun viscol, și nici vineri… Insist. Zic: ”Cei de la ”Dilema Veche” m-au sunat și m-au sfătuit ca în cazul în care nu ajunge revista la timp să-i anunț, să intervină ei unde trebuie…”. Minune! La ”ghișeul” alăturat, o funcționară care era – întâmplător! – pe fază, scoate un teanc de ziare și… ”Uite, avem aici ”Dilema Veche”… a venit, dar nu știu de ce nu a luat-o poștașul…”. Dacă eram în SUA unde poți umbla cu pistolul la tine, legal și în legitimă apărare, cred că m-aș fi apărat de invazia de minciuni ce s-a abătut peste mine și aș fi apărat și drepturile fundamentale ale omului: dreptul de a fi informat, de a avea acces la cărți și ziare etc., drepturi pe care Proșta Română le încalcă cu bună știință. E clar acum. Când folosești poștașii pe post de curieri electorali, cărând tone de hârtie cu propagandă bolșevică ( = mincinoasă) de genul: ”Pensionari, tehnocrații vor să vă taie pensiile!”, este firesc să închizi ochii la micile leneviri ale poștașilor care preferă să plimbe un petec de hârtie (Aviz!) în loc să aducă ditamai cartea de 500 de grame și o revistă de câteva zeci de grame la bietul destinatar. Noapte bună națiune. Deșteptarea se amână pentru secolul următor.

Top of Form

 

 

––––––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 11

Scurtă introducere în prostologie (Prostologhikon)

Motto 1: ”Unde-i minte-i și prostie” (zicere de pe la noi, dar și de pe la ații)
Motto 2: ”Dacă prostie nu e, nici inteligență nu poate fi” (L.D.)
Motto 3: ”În lume-s multe mari minuni/ Minuni mai mari ca omul nu-s” Sofocle

Prostia conviețuiește (în mod relativ și, adesea, indistinct) cu inteligența, în același individ.

Motto 1: ”Prostul nu te apreciază, prostul te invidiază”
Motto 2: ”Nu te certa niciodată cu un prost. Cei ce vă ascultă nu vor putea face diferența dintre tine și el.”
Motto 3: ”Prostul face ce vede și aude ce crede”

Preocuparea pentru înțelegerea cât mai largă/ completă și mai profundă a conceptului în cauză (prostia) este veche pentru mine (și, în mod cert și documentat, nu doar pentru mine, după cum arată multele istorii, poezii, analize sau monografii dedicate prostiei de-a lungul secolelor). Motivația deciziei de a scrie o monografie dedicată prostiei este cât se poate de simplă: am făcut la viața mea atâtea prostii încât este suficient să mi le amintesc pentru a mă convinge că sunt foarte priceput în acest domeniu. Mă grăbesc să precizez și care NU este motivația scrierii acestei cărți. NU vizez eradicarea prostiei, la fel cum – se știe! – ar fi o mare prostie să se creadă că și sărăcia ar putea fi eradicată, vreodată. Ar trebui să fii (adică să fiu!) suficient de naiv (prost!) pentru a crede că prostia va fi vreodată eradicată sau măcar diminuată, fie și prin scrierea unei monografii pe această temă. Așadar, nu-mi propun eliminarea prostiei din viețile oamenilor, arătând cât de proști putem fi și de câtă prostie mai este loc în mințile noastre. În consecință, textul acestei cercetări este supus, din start, dubiului, atât în privința utilității sale reale, cât și în privința ”exactității”/ justeței concluziilor (fatalmente, parțiale și mereu în curs de clarificare, completare, îmbunătățire). Mizez însă pe completările cititorilor (conform zicerii că ”cititorii noștri sunt mai deștepți decât cititorii lor”. O miză greșită/ prostească, desigur. Din păcate, deși am scris multe articole care vizau (și) prostia autorilor/ editorilor/ redactorilor etc. reacțiile/ răspunsurile au fost nule – probabil din teamă de a nu-și devoala până la capăt limitele lor intelectuale – sau pur și simplu ofuscate: da cine te crezi? Expresia ”te pui cu prostul?” vrea să motiveze această lipsă de înclinație spre dialog, în sensul că autorul vizat/ criticat se consideră mult superior celor care critică, ei necoborându-se până la nivelul intelectual al unor critici amatori (ca mine). Probabil, în mintea celor criticați intrarea în dialog cu un critic echivalează cu o ceartă balcanică de tipul: ”Cuuuum?! Eu sunt prost? Tu ești prost! Prostule!”. Au și ei dreptatea lor: ”Când te cerți cu un idiot, și el face același lucru”. (Evident, idiotul care a investit timp în citerea unor ”opere” greu citibile sau plagiate, sunt eu). Dovada este chiar blogul meu de recenzii a cărei adresă este postată pe pagina mea de FB. Demn de reținut este faptul că, la nimeni și niciodată, creierele umane nu pot funcționa mereu la capacitate maximă. De unde și posibile rateuri sau scăderi ale nivelului calitativ al producțiilor noastre intelectuale. Scriu aceste rânduri cu gândul la nenumăratele invitații la dialog făcute cititorilor potențiali, tocmai ca urmare a conștientizării faptului că nimeni nu-i perfect (nici măcar eu J ) și că doar primind critici și puncte de vedere alternative te poți ridica la cote ceva-ceva mai înalte… Dar pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de cel puțin unul din două lucruri: a) să ai o propensiune nativă spre observare critică; b) să fii educat în acest sens (să ți se cultive/ insufle spiritul critic). Mai este un aspect pe care nu-l pot ignora. Ca orice produs cultural și demersul meu de a perora pe tema prostie/ deșteptăciune/ inteligență/ înțelepciune va fi citit de oameni cu varii niveluri de pregătire întru aflarea unor adevăruri despre oameni, adică despre fiecare dintre noi. Un cititor (concret, o cititoare) m-a taxat dur și exemplar admonestându-mă că ”se vede că nu sunt român devreme ce îmi permit să scriu despre prostia românilor”. Recunosc, la o asemenea argumentare logică, nu am avut replică, perplexitatea fiind (în ce mă privește) mai puternică decât perspicacitatea. ”Oamenii te cred nebun dacă le vorbești despre lucruri pe care nu le înțeleg” ne sugera Elvis Presley. Referitor la înțelegere, mai exact la cât de clar scriu aceste considerații despre esențele umane, am tot propria experiență ca argument. Multe dintre cele știute de fiecare dintre noi se datorează părinților, la concurență cu ce ne oferă, apoi, educatorii de la școală. Preocuparea pentru înțelegerea a ceea ce citeam era responsabilitatea autoasumată a mamei mele, Emilia. După ce citeam un text, o carte, un articol de ziar, mama mă soma: ”ei, acuma spune-mi ce ai înțeles”. Simplul fapt de a ști că voi fi chestionat mă obliga ca la fiecare cuvânt/ rând/ paragraf citit să-mi adresez aceeași întrebare: ce a vrut să spună autorul cu asta? Din aproape în aproape, am ajuns să mă confrunt cu o mulțime de cuvinte necunoscute. Evident, o întrebam pe mama ce înseamnă fiecare cuvânt, dar – de la o vreme – s-a întâmplat un lucru: fie întrebările mele erau prea multe și agasante, fie a existat o strategie a mamei de a mă învăța să mă descurc singur: ”uite cum facem: ai aici un vocabular. Scrii pe coloana din stânga toate cuvintele necunoscute. Apoi de duci la dicționar și scrii în dreapta ce ai găsit acolo. Apoi îmi arăți vocabularul și mai vorbim”. Așa am făcut! S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționarul explicativ, nici în Micul dicționar enciclopedic. Soluția salvatoare a fost, evident, profesorul de română. În clasele V – VII am avut marea șansă ca la școala din satul Grămești, județul Suceava, să ”funcționeze” (așa se spunea pe atunci: profesorii ”funcționau” la o școală sau alta) un MINUNAT și AUTENTIC profesor: Constantin Maximiuc, căruia i-am dedicat un articol pe blogul meu de pe wordpress.com. S-a întâmplat că – fatalmente – nimeni nu le știe pe toate: ani la rând, reluând citirea cuvintelor din vocabular au rămas două spații goale în dreptul cuvintelor ”mus” și ”zbaturi”. Mult mai târziu am reușit să le aflu sensul/ înțelesul. Conchid: celor care întâlnesc cuvinte ale căror înțelesuri le scapă au, acum, la îndemână infinite surse de informare: de la Google, la dicționare de specialitate aflate liber pe net. Fără să vreau, am devansat o discuție despre notele principale ale cuvintelor cu care, volens-nolens, operăm: prost, stupid, deștept, inteligent, înțelept etc. Cuvinte despre care voi scrie în episoadele viitoare.
(va urma)

https://liviudrugus.wordpress.com/category/in-memoriam/

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 12 (în care se povestește despre arta conducerii la români)

Cum voi arăta și în alte locuri, prostul (ca și vinovatul) este – aproape întotdeauna – celălat/ altul/ semenii… Chiar Ion Creangă ne-a sugerat, discret, că nu trebuie să ne rușinăm prea tare de prostia noastră, nu de alta dar nici cu semenii nu trebuie să ne fie rușine… Zicea Creangă: ”Știu că sunt prost. Dar când mă uit în jurul meu prind curaj”. Poate tocmai de aici vine și o altă zicală, aceea conform căreia ”Răzbunarea este arma prostului”, cu sugestia că doar proștii (adică ceilalți) au propensiuni vindicative… Chipurile, deștepții nu reacționează vindicativ niciodată. Ei, hai… Dacă asociem această zicală cu tentă critică la adresa celor care nu uită să plătească polițe celor care i-au deranjat într-un fel sau altul, atunci avem o mai bună înțelegere a faptului că, pe lumea asta, până la urmă, totul se plătește, inclusiv prostia și actele necugetate în general: ”Prostia și domnia se plătesc”, spune o altă zicere, iar asocierea celor două dimensiuni existențial umane nu este deloc întâmplătoare. Dincolo de faptul că, prin feudalismul nostru balcanic cel puțin, domnitori ajungeau cei care aveau și bani dar și ”știința” de a plăti ”peșcheș” la Înalta Poartă, zicala de mai sus sugerează – indirect – faptul că poți fi și destul de prost, dar poți ajunge conducător de țară, știut fiind că, de regulă, nu regele/ domnitorul conduce, ci Curtea/ curtenii/ curtezanele. De altfel, adevărul zicalei de mai sus este ultraconfirmat în zilele noastre când, spune vorba din popor, ”Minte multă nu se cere; Să fii prost, să ai putere”. Ehei, de-ar durea prostia atunci și politicienii (noștri, dar și ai lor…) ar urla de durere, atunci și alegătorii proști s-ar trezi din somnul cel de moarte și ar vota ”pe bune”, nu pe pomeni și minciuni electorale. Se spune că Bulă, eroul nostru prost-inteligent, a reacționat imediat la auzul imnului național ”Deșteaptă-te, române”: ”Eu sunt deștept!”. Andre Santini, scriitorul politician francez a devoalat, cu date și exemple concrete, imensa cantitate de prostie care se revarsă dinspre capetele conducătoare ale țării sale în cartea ”Acești imbecili care ne guvernează. Manual lucid și autocritic pentru uzul oamenilor politici” scrisă în 1998 și tradusă la noi în 1999. Dacă ar fi să translăm în adevăr rimat idioțeniile guvernamentale transmise secundă de secundă dinspre proștii care ne conduc înspre prostimea votantă atunci acest adevăr ar putea fi concentrat în câteva cuvinte: ”Hoția și prostia guvernează România”. Evident, cei care nu au fost în stare să câștige alegerile sunt considerați (și mai) proști, iar ceilalți, câștigătorii sunt (cei mai) deștepți. Iată ce a scris revista Kamikaze după câștigarea alegerilor de căre Klaus Iohannis, ca un comentariu la faptul că la Antena 3, unde fuseseră invitați ambii candidați, dar scaunul rezervat lui Iohannis a rămas gol (organizatorii punând doar numele acestuia pe scaun): ”Cât de prost să fii ca să te bată un scaun gol?”. Și tot apropos de campaniile electorale. Reacția electoratului la bannerele și tablourile uriașe cu numele candidaților trimite direct tot la sfera …prostologiei: ”Numele proștilor pe toate gardurile”. Matematicianul român, cunoscut și drept ”antrenorul de genii”, Florian Colceag, a spus-o pe șleau: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligență lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului”. (va urma)

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 13 (în care se vede că prostia intră/ se bagă peste tot))

Ca mai toate conceptele cu grad ridicat de generalitate (și relativitate!), respectiv cu o sferă de cuprindere care se apropie – ca extensie – de cea a unor concepte fundamental-existențiale ca viață, fericire, bine, rău, sens, succes etc., cuvântul/ conceptul ”prost” sugerează trimiterea la ”rău”, ”ne-bun” adică. Un exemplu: ”Cum stăm însă noi din acest punct de vedere al fericirii? Prost, foarte prost!” (cf. Vintilă Mihăilescu, ”Breaking News: People matters!”, în: Dilema Veche, An XI, nr. 561, 13-19 noiembrie 2014, p. 3). Este clar că termenul de ”prost” face trimitere la ceva rău, nedorit sau de dorit a fi înlăturat. De aici și caracterul eminamente negativ al conceptului de ”prostie”, deși prostia ca atare există ca parte a normalității. Nu ești normal dacă nu ai fost prost măcar de câteva ori. Altfel te treci/ trecem în rândul sfinților, al divinităților terestre și… apoi să vezi ce pățești! Probabil cel mai apropiat sinonim pentru ”prost” este ”rău”. Exemple: a) ”Dacă nu scriu multă vreme, mă simt prost” (Gabriela Adameșteanu, Radio România Cultural, 28 sept 2014 ora 12.30): b) ”Proasta ei dispoziție se răspândea prin casă ca o ceață galbenă și acră” (Truman Capote, ”Harfa de iarbă. Arborele nopții și alte povestiri”, Ed Polirom, ed III-a, 2011, p. 17); c) ”Proasta guvernare…” care este (auto)descrisă de un oficial al statului român; d) ”Avem o tradiție veche care constă în a avansa idei bune, dar care sunt finalizate prost” (Victor Ponta, la 6 oct. 2014, ora 16.43) etc. Dar și ”răul” are multiple conotații, începând cu trimiterile la starea de sănătate a individului (”mă simt rău”) la sensurile cuvintelor (”în sensul rău al cuvântului”) și terminând cu ceea ce un autor (Liviu Pleșca de la Cluj) a numit, emfatic și raționalist ”știința răului” (vezi Liviu Pleșca, ”Știința Răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor”, Ed Eikon, Cluj, 2014). (În treacăt fie spus, cartea lui Liviu Pleșca este un manual de psihiatrie și sociopatie teologală, care pune toate relele posibile și imposibile din lume pe seama necredinței în Dumnezeu). De cele mai multe ori însă ”prost” este utilizat în sensul cel mai direct de ”om lipsit de o (bună) judecată/ gândire/ rațiune”. Ex.: ”Un secret al umorului este să faci o pauză, să-i dai timp prostului să încaseze gluma” (Lorena Lupu, ”Cinci tipuri de stand-up eri pe care i-aș bate cu un drug ud” (http://lorenalupu.wordpress.com/…/cinci-tipuri-de-stand-up…/ 26 sept. 2014). Și încă un exemplu: sintagma ”țara te vrea prost” – face trimitere directă la politicile educaționale postdecembriste, nu doar venale, ci de-a dreptul criminale (dacă cineva ar avea răbdare să evalueze lungul lanț al consecințelor nefaste a prăbușirii deliberate a sistemului de educație din România). Tocmai de aceea este greu de caracterizat aceste politici ca fiind ”proaste” devreme ce ele au fost deliberat elaborate întru creșterea capacității de manipulare a … prostimii/ (po)pulimii/ populanilor/ poporănilor/ stupid people. Dacă te manifești și încerci să mai repari câte ceva din putreziciunile și stricăciunile pe care le vedem cu duiumul în jurul nostru, vine vreun ”oficial”, vreun ”formator de opinie”, vreun ”postac de serviciu” de pe FB și îți atrage atenția că ”Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Sintagma are, desigur, și o valoare pozitivă, adică ne atrage atenția asupra băgătorilor de seamă și a autobăgătorilor în seamă care, chipurile, sunt îngrijorați de soarta umanității/ cetății/ prosperității etc.
Cuvântul ”prostie” are și conotații genitale/ sexuale/ morale. (La grădiniță. Mărioara: ”Doamnă educatoare, Gigel mi-a arătat prostia…”). Sintagma ”a vorbi prostii” înseamnă, în primul rând, a comite idioțenii verbale/ orale/ scrise, dar și a face referire la ”organe” (genitale, of course…). Regula de aur a civilității cvasigeneral acceptate spune că prostiile (ca limbaj cu trimitere la… organe) nu se vorbesc, și, cu atât mai mult, nu se scriu. Primul, după cunoștința mea, care a încălcat această regulă a fost Ion Creangă, cel care și-a permis să scrie ”Povestea poveștilor” (cunoscută și ca ”Povestea pulii/ pulei”. Vezi: Povestea poveștilor (Povestea pulii) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Povestea_pove%C8%99tilor) : videotextul la:https://www.youtube.com/watch?v=pldps_Ea9LU ). O observație personală: punerea la indexul vorbirii ”civilizate” a termenilor care descriu/ denumesc organele genitale, îndeosebi în fragedă pruncie, denotă impotența educațională a părinților și a școlii, generând nu doar false probleme, ci și reale probleme sociale, devianțe sexuale etc. În fine, mai sus citata Lorena Lupu, face reale acte de culturalizare/ formare/ educare a nevoiașilor gândirii, chipurile acoperiți (de regulile buneicuviințe și scrobiți ca atare) scriind bine, dar franc și expresiv, profitând de faptul că interdicția/ fructul oprit atrage publicul ca la marele circus. ”Regula de aur a pulii în comedie e următoarea: pula trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în ea ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de ea ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă o foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă o foloseşti ca scop, pula va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă”. (cf Lorena Lupu, (http://lorenalupu.wordpress.com/…/cinci-tipuri-de-stand-up…/ 26 sept. 2014). Pentru cunoscători, citatul de mai sus este chiar o aplicație (involuntară) a teoriei mele intitulată Metodologia Scop Mijloc și poate fi folosit (cu succes) într-un curs (oficial!) de Managementul artei scenice/ actului scenic/ discursului public.

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 14

Am postat, la Episodul 13, ca și cum ar fi niște comentarii, patru părți ale unui articol scris de mine despre piesa de teatru ”Cabaretul Cuvintelor” de Matei Vișniec. Motivul? Este o bună (incitare la o) discuție despre cuvinte, cuvinte bune și cuvinte proaste, cuvinte normale și cuvinte rare, rostul și sensul cuvintelor, metafore și jocuri de cuvinte, ghid de utilizare a cuvintelor (obscene sau doar considerate a fi obscene), cuvinte proscrise/ interzise/ scoase din uz etc. În Sala Mare a Teatrului Național din Iași (dar, după unele cronici citite, și în alte părți unde s-a jucat piesa) s-a aplaudat cel mai intens/ mult/ frenetic la auzul (și analiza aferentă a) cuvântului ”caca”/ ”căcat”. Este adevărat, în cazul dat meritul aparține în bună măsură regiei, care a condus contextul dialogal în așa fel încât atunci când s-a ajuns la acest nevinovat cuvânt, sala a izbucnit în…. aplauze. În carte, lucrurile sunt ceva mai (dez)echilibrat prezentate. În episodul anterior am subliniat că există o cvasisinonimie între ”rău” și ”prost”, dar utilizarea neconformă a unor cuvinte în anumite contexte este, pe bună dreptate, taxată cu dispreț și chiar cu ură, iar utilizatorul este clasat, fără drept de apel, ”neam prost”. Îmaginați-vă că superbul text al Lorenei Lupu, din finalul episodului anterior, ar fi rostit la o ceremonie foarte scrobită de decernare a premiile UNITER (ca să rămânem la spiritualitatea românească): s-ar fi rostit, ulterior, cuvinte și mai grele la adresa utilizatorilor/ organizatorilor/ administratorilor etc. care au permis culturii române să fie invadată de banalitate, normalitate, firesc/ obscen. Când pentru ”organul genital masculin” avem cuvinte scrobite/ savante/ culte/ educate/ specializate/ eufemistizate etc. cum ar fi: ”păsărică”, ”cocoșel”, ”penis” dna Cutare și-a permis să se coboare până-ntr-atât de jos încât să… Pe scurt, s-ar face o consistentă pledoarie pentru ipocrizie, pentru dublă măsură, pentru falsă pudoare și falsă bună creștere. Reiau, parafrazând, esența mesajului transmis de Loreana Lupu, omițând cuvântul care, chipurile, nu place: ”Regula de aur a utilizării unui cuvânt obscen în comedie e următoarea: cuvântul obscen trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în acel cuvânt ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de el ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă îl foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă îl foloseşti ca scop, obscenul cuvânt va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă”. Așa e mai bine? Poate, dar n-are niciun haz… Insist puțin: autoarea vrea să ne convingă de faptul că tocmai raritatea utilizării acelui cuvânt face valoarea textului sau scenei/ scenetei/ actului teatral. Dacă s-ar folosi foarte des, precum fac americanii cu ”fuck”, atunci efectul comic/ artistic/ dramatic ar fi zero. Celor pe care i-am ofensat și/ sau i-am dezamăgit le mai pot spune, în loc de scuze pentru eventualul abuz de limbaj, că literatura valoroasă a lumii este astfel tocmai pentru că utilizează ponderat și calculat TOATE cuvintele unei limbi pentru a transmite imagini, sentimente, idei. Matei Vișniec este nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură și, probabil, îl va obține tocmai pentru capacitatea (deocamdată rară) de a nu fugi de cuvinte, de a nu fi taxat/ luat de prost doar pentru că folosește cuvinte pe care le folosesc deopotrivă pușcăriașii și medicii, prostituatele și profesorii, portarii și directorii, superioritatea unora fiind clamată doar pentru că folosesc, alternativ, eufemisme/ erzaț uri în loc de cuvintele neaoșe. Repet, nu este o pledoarie pentru a înjura direct în loc de a spune simplu ”nu-mi place”, dar nu cred că ține de firesc ofuscarea prezumțioasă și falsă că un cuvânt nu-și are locul în textul ”ăla”, declamat în sala ”aia” etc. Autorii/ scriitorii au acest drept de a folosi TOATE cuvintele și – doar unii – au și capacitatea de a o face. Recunosc, sunt un recidivist în domeniu: prin anii 90 am publicat în Convorbiri literare de la Iași (pseudonim Catinca Piper) un articol prin care îi dădeam dreptate apreciatului lingvist Al. Graur că limba română are și cuvântul românesc ”cur”, nu doar eufemisme (fund/ dos/ spate/ fese etc.). Matei Vișniec, cu talent și cu măsură, o face și mai apăsat în capitolul ”O ieșire în natură cu cuvintele porcoase”, dând dreptul la cuvânt chiar acelor porcoase cuvinte (care mergeau într-un autobuz supraaglomerat, la un picnic):
– ”M-ați strivit de tot, spuse cuvântul ”căcat”. Ah, fir-ar să fie, astăzi nu sunt deloc în formă.
– Nu mă mai pișcați de fese, țipă cuvântul ”cur”.
– Mă sufocați, am să leșin, gîfîi cuvântul ”pulă”.
”Vreau o oprire pentru ”pipi”, strigă o altă voce din fundul autobuzului” (Matei Vișniec, ”Cabaretul Cuvintelor”, Cartea Românească. București 2012, p.59)
Așa că, stimați telecititori, cărțile sunt pline de prostii. Lăsați-vă de prostii și mai puneți mâna pe-o carte!

P.S. La o simandicoasă conferință, cu participanți din lumea artelor, din cea academică și ziaristică s-au vorbit vrute și nevrute despre specificurile artei românești, despre spiritualitatea românească, despre etica și estetica formelor de artă etc. La închiderea lucrărilor, pe hol, la paharul final de dinaintea beției ce era deja programată (deși bancul de mai jos putea fi spus și în plen, devreme ce auditoriul era același) unul dintre participanți a cules aplauze cu următorul banc, strict la temă și care a subliniat și un aspect al specificității spiritualității noastre naționale: La Louvre, în fața unei picturi celebre, treceau șirurile de vizitatori. Francezul, în extaz, rostește: ”C’est merveilleux!”; Englezul: ”Oh! It’s beuatiful!”. Românul (Bulă): ”Uăiii… Să-mi bag…” (completează fiecare cu eufemismul preferat).
(va urma)

 

 

–––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 15

”Astăzi este Ziua Culturii Naționale (ZCN), ziua nașterii marelui poet Mihai Eminescu”, titrează Radio România Cultural (RRC) la ora 7 dimineața, după ce, în preziua evenimentului, RRC a difuzat (doar!) două piese de teatru scrise după texte eminesciene, iar FB ul a început să se umple de știri și texte dedicate ”poetului nepereche”. O profesoară de limba română, Cristina Tunegaru, propune ca Eminescu să nu mai fie studiat (masiv) începând cu gimnaziul, profunzimea textelor și măreția ideilor sale fiind greu detectabile/ digerabile la vârste fragede (http://www.contributors.ro/…/%E2%80%9Ecadavrul%E2%80%9D-di…/). Ion Caramitru – actor important în piesa tragicomică a Revoluției Române – va recita masiv, în această seară, din Eminescu, în cadrul unui spectacol omagial Eminescu, la București. Un poet ieșean (probabil pesedist) a compus deja o poezie-scrisoare dedicată lui Eminescu, neuitând să tragă, în pur spirit eminescian, o pereche de palme liberalilor… Fără să vreau, alunec și eu pe panta reducerii Zilei Culturii Naționale (ZCN) la Ziua Nașterii Poetului (ZNP). Din cele transmise la RRC reiese clar că ZCN este, de fapt, ZNP. (În treacăt fie spus, azi avem și o a treia Zi de sărbătoare: întreg mapamondul – deci inclusiv țările unde acum este miezul verii – serbează Ziua Mondială a Zăpezii – ZMZ). Inițiativa cuplării celor două zile omagiale într-o singură dată/ zi aparține acad. Eugen Simion, autorul mult disputatelor (inclusiv penal) Caiete Eminescu, un proiect prin care Integrala Eminescu ar fi trebuit să poată fi accesată de orice muritor, liber, electronic. Ceva s-a întâmplat (probabil nu au ajuns banii, câteva milioane de euro acolo) pentru a face ca mărețul proiect să fie dus la bun sfârșit. De unde și ideea că în plan cultural, ”no money, no funny”. Afacerile nu pot fi rupte – nici în ruptul capului – de cultură. Nu întâmplător marii oameni de afaceri ai României, aflați temporar la o odihnă binemeritată în pușcării, devin brusc oameni de cultură, scriind cam câte o carte (de vizită, probabil, dar tot carte e!) în fiecare zi, pentru a putea reveni (mai) repede în piața făcătorilor de bani. Motivul este foarte serios: nu trebuie să lăsăm spoliatorii străini să ne jecmănească ca pe vremea lui Eminescu, doar avem și noi spoliatorii noștri! În fine, astăzi sărbătorim cea de a șaptea aniversare a genialei idei de a transforma/ transfera/ reduce ZCN la ZNP! Nefericită idee! Eminescu este, din nou, miti(ci)zat, glorificat și unicizat (neperechizat sună cam urât, ca un fel de nechezat)! Citez din acad. Simion: ”Ați auzit pe cineva pronunțînd cuvântul cultură?” (din pledoaria sa în favoarea instituirii unei zile a culturii naționale). Chiar, de ZNC ați auzit pronunțat cuvântul cultură? Eu nu. Cultura română se reduce la Eminescu, iar ZCN se reduce la ZNP. Azi, nimic despre Caragiale, Bacovia sau Vișniec! Doar despre Eminescu. Omagierea culturii române, redusă doar la omagierea unui mare poet român, este – cred – o eroare a administratorilor culturii române. Doar centenarul Lipatti mai ”umbrește” puțin omagierea Poetului. Ce minunat prilej ar fi fost – ca de Ziua Culturii Române (nu neapărat a culturii naționale – pentru că asta este încă o ocazie pentru naționaliștii români să mai adune ceva voturi) pentru discutarea critică a stării culturii noastre, pentru a analiza proiectele culturale magistrale (strălucitoare prin lipsa lor)! De ce nu o Săptămână (măcar) dedicată culturii române, una care să includă și ziua poetului Eminescu, dar și o zi dedicată Prostiei Române. Cuuuum? Poftiiiiiim? Zic și eu… dacă prostia face parte inerentă din cultură, atunci de ce să nu punem în discuție prostioarele culturnicilor sau culturalilor români? Un exemplu de prostioare? Da, reducerea culturii noastre naționale la un poet (mare desigur, dar doar unul, fie el și întemeietor/ formator/ contributor de limbă română) este un astfel de exemplu. Un subiect pentru discutarea într-o viitoare posibilă săptămână dedicată culturii române ar fi următorul: argumente în favoarea reducerii ponderii adjectivării în favoarea substantivizării în limba română. De ce substantivizare? Pentru a da substanță dialogurilor noastre pe teme de cultură (nu dialoguri culturale). Pentru a respecta, de exemplu) substanța testamentară a dorinței lui Ibrăileanu de a-i fi grafiat numele de botez doar cu inițială. Deci, ”Liceul G. Ibrăileanu” (din Iași), nu ”Liceul Garabet Ibrăileanu”. Am semnalat acest lucru unui scriitor ieșean cu responsabilități în domeniul culturii locale. A promis că va studia problema… N-a avut timp, tocmai intrase în campanie electorală. Între timp, scriitorul a ajuns senator și nu mai are timp de prostioare cum ar fi pledoariile și faptele concrete în conferirea de substanță (fond, miez) actelor de cultură (nu acte culturale), cu reducerea accentului pus pe adjectivare (adică pe formă, pe suprafață, pe superficialitate). Domnul senator nu a avut timp să observe că propunerea mea (fondul, nu forma!) era o continuare a proiectului maiorescian de criticare a formelor fără fond. Dar ce importanță mai are Maiorescu în zilele noastre! Eminescu e totul și cu asta s-a încheiat orice discuție. Cine este împotriva reducerii ZCN la ZNP nu este (un bun) român. Oare?
(va urma)
Miroslava, 15 ianuarie 2017

––––––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

 

Episodul 16 (în care se oferă aproape trei duzini de definiții ale cuvântului care ne interesează)

Am avut de ales între a oferi un simplu link care să trimită la această lungă listă de definiții, caracterizări și sinonime ale cuvântului ”prost” și a derivatelor acestuia (pe de o parte), și să postez conținutul linkului ca atare, după binecunoscuta metodă de cercetare științifică patentată și larg utilizată de politrucii noștri – copy & paste (pe de altă parte).  Cred că a avea această listă mereu sub ochi, eventual sub formă printată (doar cca. nouă-zece pagini) pentru a putea fi citită și când pică netul, ar putea să ne ajute la alcătuirea unui tablou, a unei imagini cât mai aproape de realitate a mult prea ultrafolositului (pleonasm asumat) și permanent exemplificatului termen care face obiectul acestui serial infinit. Evident, DEXonline ul nu a aflat încă de definiția mea (sâc!) dată prostului: unul care o face pe deșteptul. Dar nu-i timpul pierdut J . Pentru conformitate, vezi: http://dexonline.ro/definitie/prost

42 de definiții

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., 1. (În opoziție cu deștept, inteligent) Lipsit de inteligență, fără minte, fără judecată; nepriceput. Ia, acum văd și eu că nu ești prost. CREANGĂ, P. 150. Nu-l cunosc… dar mi-a spus văru Leonil că-i prost de tot. ALECSANDRI, T. I 30. Apoi, știți dumneavoastră Că oaia este proastă Și că nădăjduiește Aceea ce dorește. ALEXANDRESCU, P. 127. ◊ Expr. A da în gropi de prost ce e = a fi nespus de prost, foarte prost. Oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau. ISPIRESCU, U. 103. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. ◊ (Substantivat) La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea, cel urîcios, un pupoi fără veste. Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. CREANGĂ, A. 98. M-am înșelat ca un prost, o înțăleg acum, deși cam tîrziu. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ (Expr.) Un prost și jumătate = foarte prost. Așa-ți trebuie, dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. III 186. ♦ (Substantivat) Caraghios. Tu ai tras căruța la negustor și m-ai lăsat ca pe un prost în mijlocul drumului. PREDA, Î. 106. 2. (Învechit și arhaizant, în opoziție cu învățat) Lipsit de învățătură, neînvățat, ignorant. Era acolo o mulțime de oameni, și mai învățați și mai proști, care de care mai vorbăreți. SADOVEANU, E. 112. M-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu. REBREANU, I. 71. Boierii ce zic că poporul e prost nu sînt și ei mai puțin proști și lipsiți de orice învățătură. BĂLCESCU, O. I 352. ◊ (Substantivat) Măi, proștilor, voi nu înțălegeți toate avantajele unei asemine reforme. ALECSANDRI, T. I 261. ♦ (În opoziție cu r a f i n a t) Lipsit de rafinament, naiv, simplu, neevoluat. După cum și norodul cel prost zice: vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. Cum ai putut crede că o proastă fețișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea ? NEGRUZZI, S. I 22. 3. Din popor, de jos, de rînd. Am încercat [condurul]… la femei de neam și la cele proaste, pînă și la roabe, și la nimeni nu s-a potrivit. ISPIRESCU, L. 307. Așa o fi, fetiță. Dar el e prea sărac, Și e de proastă viță, Măcar că ți-e pe plac. BOLLIAC, O. 86. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. Neam prost v. neam2. ◊ (Substantivat) Nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. NEGRUZZI, S. I 155. 4. Obișnuit, comun. Un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ♦ (În opoziție cu valoros) De calitate inferioară, lipsit de valoare, sărăcăcios, ordinar, de rînd. Avea străițele cele mai proaste. SBIERA, P. 130. [Paloșe] proaste mi-ai dat. TEODORESCU, P. P. 571. ♦ (Învechit și arhaizant, despre limbă, în opoziție cu literar, cult) Necizelat, comun, simplu. [Povestirile] au ajuns… la apuseni, fie- în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5. 5. (în opoziție cu b u n4) Care nu e așa cum trebuie, nu este în măsură să satisfacă; necorespunzător, nesatisfăcător. Mîncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului. CAMIL PETRESCU, U. N. 30. Tratarea cît se poate de neartistică, de proastă a subiectului. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ (Adverbial) Cum merge?Prost, domnișoară Otilia. CĂLINESCU, E. O. I 19. Se simte ostenit. A dormit prost. C. PETRESCU, A. 466. Nici atunci cînd era Serdici n-o duceam așa de prost. SAHIA, N. 114. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemînatic (într-o îndeletnicire, meserie, profesiune). Cizmar prost. Doctor prost.Nu este… lighioaie pre pămînt mai crudă decit un vinător prost. ALECSANDRI, O. P. 58. 6. Dăunător; defavorabil, neprielnic, rău. Să știi că situația dumitale e destul de proastă… cată sate reabilitezi. SADOVEANU, P. M. 120. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. ISPIRESCU, L. 283. ◊ Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă lipsită de haz, care, în loc să înveselească, supără, jignește. Glumele erau cîteodată și proaste, mai cu seamă cînd se punea cuiva, care se sculase de la locul lui, un ac în bancă. PAS, Z. I 295. A-nceput… să rîză ca de o glumă proastă. CARAGIALE, O. III 90. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă, p. ext. ceartă. Nici o vorbă proastă n-a fost între noi. La TDRG. Porunci să-l bată peste față Pentru vorba- proastă și îndrăzneață. BUDAI-DELEANU, Ț. 172. 7. (Mold. în construcții negative, în legătură cu anumite stări sufletești) Mic, neînsemnat. La drum, era o- pedeapsă de mers cu dînsul. Vai de capul viziteului care-i mîna caii. Chinurile lui nu erau proaste: «Lasă mai încet! Mînă mai tare! Fă mai la dreapta!». GANE, N. III 165. Poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva… și popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci- rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. Căutară ei ba încoace, ba încolo, vodă nicăiri. Neliniștea lor nu fu proastă. ȘEZ. VIII 68. ◊ (Ironic) Și cînd m-a văzut mama și tata tuns-, chilug și plin de rîie, bucuria lor n-a fost proastă. CREANGĂ, O. A. 286. 8. (Învechit, în expr.) Ban (sau leu) prost = ban roșu, v. b a n1. Așa, Anico, așa; nu mai sta la gînduri, intră la curte; are să-ți fie bine; îi avea ca hac 500 de lei proști pe an. CONTEMPORANUL, IV 391.

prost adj. m., s. m., pl. proști; adj. f., s. f. proástă, pl. proáste

prost adj. m., s. m., pl. proști; f. sg. proástă, pl. proáste

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năuc, (pop. și fam.) haplea, (pop.) flaimuc, (înv. și reg.) nătântoc, prostan, prostatic, prostănatic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăuc, mangosit, metehău, meteleu, motoflete, motolog, mutălău, natantol, năbârgeac, nătăbâz, nătânt, nătrui, nătruț, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, pricăjit, puncău, tălălău, tălâmb, tontan, tontolete, tontolog, (prin Transilv.) balamut, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) bobletic, (prin Munt.) bobleț, (Mold.) cherapleș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhui, (Transilv.) nebleznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuietic, (Mold.) tanău, (Bucov.) tălășman, (prin Olt. și Munt.) tărăntuc, (Munt.) tontovan, (turcism înv.) budala, (fam.) fleț, găgăuță, gogoman, zevzec, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. v. naiv. 3. adj., s. v. incult. 4. adj., s. v. incapabil. 5. adj. v. netalentat. 6. adj. v. nereușit. 7. adv. v. anapoda. 8. adj. v. inferior. 9. adj. v. nefavorabil. 10. adj. v. redus. 11. adj., adv. v. incorect. 12. adj. v. greu. 13. adj. v. neplăcut. 14. adj. v. rău. 15. adv. v. rău. 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

PROST adv. v. drept, perpendicular, vertical.

PROST adj. v. banal, bârfitor, calomnios, candid, cast, cinstit, clevetitor, comun, defăimător, denigrator, feciorelnic, fecioresc, inocent, lucrător, modest, neevoluat, negradat, neprefăcut, neprihănit, nevinovat, obișnuit, ordinar, ponegritor, popular, primitiv, pudic, rudimentar, simplu, sincer, umil, virgin, virginal.

PROST s. v. iobag, rumân, șerb, vecin.

PROST adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.

Prost ≠ ager, bun, deștept, înțelept, inteligent, isteț

prost (proástă), adj. – 1. Simplu, curent, ordinar. – 2. Simplu, pur, curat. – 3. Simplu, plebeu, sărac. – 4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. – 5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. – Mr. prostu. Sl. prostŭ „simplu” (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Șeineanu, Semasiol., 226), cf. sb. prost „simplu”, rus. prostyĭ „ticălos”, mag. paraszt „țăran”. Primele sensuri sînt înv. – Der. prostac (var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic), adj. (tont, neghiob, prost); prostesc, adj. (de prost); prostește, adv. (ca proștii); prosti, vb. (a se tîmpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înșela), dubletul lui prosti, vb. (înv., refl. a renunța la o slujbă, a-și da demisia), din sl. prostiti „a ierta”; prostie, s. f. (nătângie, nerozie; proxilitate; fleac, moft); prostime, s. f. (înv., nerozie; popor de jos, vulg); prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amăgeală); prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obișnuită).

PROST1 adv. În mod nesatisfăcător; rău. A trăi cam ~. /<sl. prostu

PROST2 proástă (proști, proáste) și substantival 1) (despre persoane sau despre manifestări ale lor) Care vădește lipsă de inteligență; netot; neghiob; nătărău; nătâng; nerod; tont; stupid; tâmp; năuc. ◊ Dă în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ și jumătate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface că-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ◊ Soldat ~ soldat fără grad. 3) înv. Care nu știe carte; neștiutor de carte; neînvățat. 4) Care este de calitate inferioară; lipsit de valoare; nesatisfăcător; necorespunzător; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situații, știri etc.) Care provoacă neplăcere, nemulțumire; care supără; supărător. ◊ Glumă proastă glumă care nu stârnește râsul, ci jignește. Vorbă proastă vorbă care insultă. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rău. 7) Care are pregătire slabă într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerințelor unei specialități; necalificat; nepregătit. /<sl. prostu

prost a. 1. simplu, ordinar: soldat prost, haine proaste țărănești ISP.; 2. din treapta de jos; la femei de neam și la cele proaste ISP.; 3. de rând: glumă proastă; 4. fig. comun: bucuria lor n’a fost proastă CR. atunci rușinea ta n’a fi proastă CR.; 5. fără minte sau judecată: prost de dă în gropi. [Slav. PROSTŬ, lit. întins, neîndoit (= simplu)]. ║ m. 1. om prost: e un prost; 2. om din popor, din gloată: proști, dar mulți; 3. cerșetor (v. prosteală).

prost, proástă adj., pl. ștĭ, ste (vsl. prostŭ, întins, neîndoit, simplu, nepriceput; rus. próstyĭ, simplu, josnic, sîrb. prost, simplu, natural; ung. paraszt, rustic). Simplu, ordinar, de rînd: călugăr, soldat prost (nu gradat). Simplu, naiv, nerafinat: un tînăr prost. Din treapta de jos, plebeŭ: femeĭe proastă. De calitate inferioară, ĭeften [!], uzat: haĭne proaste, marfă proastă. Fără minte, lipsit de inteligență: omu acesta e ignorant, dar nu e prost. Fără spirit, nesărat: glumă proastă. Banĭ proștĭ, potronicĭ. A nu fi prost, vorbind de ceĭa ce simțĭ, a fi mare, intens: bucuria, spaĭma, rușinea luĭ nu era proastă. E prost de dă în gropĭ, e foarte prost (fără minte). Subst. Plebeŭ, om din popor (mitocan, mahalagiŭ, țăran): acest om s´a ridicat din proștĭ. Fără minte: nu te pune cu prostu. Adv. Ca prostu (urît, fără talent, fără nobleță): a cînta prost, a te purta prost. A te purta prost (în general), a nu fi corect, a face obrăzniciĭ (ca copil, ca elev), a te îmbăta, a fura (ca servitor) ș. a. V. bleot, dobitoc, găgăuță, gogoman, idiot, motolog, nătăfleț, năuc, neghĭob, nerod, nebun, tîmpit, tont, urît, zălud, zărghit, zevzec.

*proástă-créștere s. f., g.-d. art. proástei-créșteri

prost-crescút (needucat) adj. m., pl. prost-crescúți; f. prost-crescútă, pl. prost-crescúte

IZMĂ PROÁSTĂ s. v. apărătoare.

ROMANIȚĂ PROÁSTĂ s. v. romaniță neadevărată, romaniță nemirositoare.

 

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

prost s. v. IOBAG. RUMÂN. ȘERB. VECIN.

prost adj. v. BANAL. BÎRFITOR. CALOMNIOS. CANDID. CAST. CINSTIT. CLEVETITOR. COMUN. DEFĂIMĂTOR. DENIGRATOR. FECIORELNIC. FECIORESC. INOCENT. LUCRĂTOR. MODEST. NEEVOLUAT. NEGRADAT. NEPREFĂCUT. NEPRIHĂNIT. NEVINOVAT. OBIȘNUIT. ORDINAR. PONEGRITOR. POPULAR. PRIMITIV. PUDIC. RUDIMENTAR. SIMPLU. SINCER. UMIL. VIRGIN. VIRGINAL.

prost adv. v. DREPT. PERPENDICULAR. VERTICAL.

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătîng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năúc, (pop. și fam.) háplea, (pop.) flaimúc, (înv. și reg.) nătîntóc, prostán, prostátic, prostănátic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăúc, mangosít, metehắu, meteléu, motofléte, motológ, mutălắu, natantól, năbîrgeác, nătăbî́z, nătî́nt, nătrúi, nătrúț, năvlég, năvligós, nerodói, pliurd, ponc, pricăjít, puncắu, tălălắu, tălî́mb, tontán, tontoléte, tontológ, (prin Transilv.) balamút, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) boblétic, (prin Munt.) bobléț, (Mold.) cherapléș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhúi, (Transilv.) nebléznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuiétic, (Mold.) tanắu, (Bucov.) tălășmán, (prin Olt. și Munt.) tărăntúc, (Munt.) tontován, (turcism înv.) budalá, (fam.) fleț, găgăúță, gogomán, zevzéc, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. credul, naiv, (înv., în Transilv., Ban. și Olt.) lud, (fam.) fráier. (Dac-ai fost ~ și l-ai crezut!) 3. adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, simplu, (livr.) agramát, ignár, (înv.) gros, neabețedát. (Un om ~.) 4. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamíu. (Un meseriaș ~.) 5. adj. netalentat, nevaloros, slab. (Un scriitor ~.) 6. adj. necorespunzător, neizbutit, nerealizat, nereușit, nesatisfăcător, slab, (fig.) stîngáci. (O regie ~.) 7. adv. aiurea, anapoda, rău, (fam.) brámbura. (Treburile mergeau ~.) 8. adj. inferior, ordinar, rău. (Tutun ~, vin ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, rău, urît, (înv. și pop.) nepriinciós, (înv.) nepriitór. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 10. adj. mic, redus, slab. (O vizibilitate ~.) 11. adj., adv. defectuos, greșit, incorect, necorect, rău, (fig.) stricát. (O pronunțare ~; vorbește ~ italienește.) 12. adj. anevoios, greu, mizerabil, necăjit, rău, (înv. și pop.) necăjós. (Un trai ~.) 13. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, rău, urît. (A făcut o impresie ~.) 14. adj. neplăcut, rău, (înv.) slab. (I-a adus o veste ~.) 15. adv. rău. (Se simte ~.) 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

prost adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.

PROST [pro], Alain (n. 1955), automobilist francez. Campion mondial de Formula 1 (1985, 1986, 1989 și 1993). A obținut 51 de victorii de Grand Prix.

PROST adj. „simplu”. 1. Prostu, Coman (Drag 135); – Ioan (Ard II 254); – Gh. (Hur 128); -ești s. (jd. Argeș). 2. Prost/ea, (Cat mold II); -oiu (BCI VIII 39).

izmă proástă s. v. APĂRĂTOARE.

mușețel-próst s. v. ROMANIȚĂ NEADEVĂRATĂ. ROMANIȚĂ NEMIROSITOARE.

DIVITIAE APUD SAPIENTEM VIRUM IN SERVITUTE SUNT, APUD STULTUM IN IMPERIO (lat.) bogăția este sclava omului înțelept și stăpâna celui prost – Seneca, „De vita beata”, 26, 1.

 

Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a face pe prostul expr. a simula prostia.

a fi (prost) făcut grămadă expr. (iron.) a fi prost / nerod.

A FI PROST a da pe-afară de deșteptăciune, a fi față, a fi față de pernă, a fi făcut grămadă, a veni cu pluta pe conductă.

a sta prost / rău cu țara expr. a nu avea bani.

a-și găsi prostul expr. a-și găsi omul pe care să-l poată înșela / exploata ușor.

FEMEIE PROASTĂ bandoală, bleagă, cartoafă, gâscă, matracucă, mută, oaie, paceaură, tută, vacă.

în toane proaste / rele expr. indispus, deprimat, mohorât.

OM PROST agarici, alifie, băsag, Bulă, cap de bostan, cap sec, cherapleș, chiuhap, ciuflex, ciumecar, fățos, fraier coclit / cu cioc, gogoman, guguman, lache, măgar, nătântoc, nit, pamfletar, papleacă, păcălici, pinguin glazurat, plantă, prostolan, prostovan, șapcaliu, șlob, tândală, târtan, tontălău, vită.

pana prostului expr. pană de benzină.

popa prostu’ expr. joc de cărți din repertoriul ludic al copiilor mici.

prost ca noaptea / de dă în gropi / făcut grămadă expr. (d. oameni) cretin, imbecil, tembel.

prost-crescut expr. (peior. – d. oameni) nepoliticos; needucat

–––––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul  17

În episodul trecut am lăsat postarea din DexOnline fără (alte) comentarii. Cine a avut curiozitatea să parcurgă cele cca 10 pagini de text realizat de mai mulți contributori a observat atât o mare paletă de sensuri ale cuvântului ”prost(ie)”, cât și diferențe sensibile între zonele lingvistice ale țării. (N.B.: în fond, asta este Dexonline – o colectă de opinii, de exemple, de poziții și de exemplificări ale unor expresii, chiar dacă nu întotdeauna suficient de argumentate). Preocupările mele de a mă pronunța asupra formelor unor cuvinte (și asupra rostului diferențierilor/ specializărilor unora dintre acestea pentru situații concrete) m-au dus la concluzia că acest (bun) instrument de lucru nu are caracter imperativ, ci doar orientativ.  DEXonline oferă, eventual, sugestii de analiză și decizie Academiei Române – acea instituție leneșă și discretă care pare a activa în clandestinitate, neapărând în spațiul public cu dimensiunea educativ-regulatorie decât foarte-foarte rar. Pornind de la acest adevăr, mi-am permis, adesea, să pun sub semnul întrebării unele sugestii oferite de acest Dicționar electronic (de ex., sinonimia ”prost = rumân”, propusă de Siveco în 2002), dar și să mă gândesc la posibile îmbunătățiri ale conținutului (cantitativ și calitativ) al acestui website. Cele mai ”proaspete” adăugiri la explicațiile termenului ”prost” datează de acum 10 ani. În consecință, am încercat să răspund la câteva întrebari: astea sunt toate sinonimele și toate explicațiile posibile ale cuvântului/ cuvintelor în cauză? Nu au apărut și altele între timp? Nu au fost unele pe nedrept ignorate/ ocolite sau pur și simplu neaflate că ar exista? În consecință, am ordonat alfabetic sinonimele (cu caracter explicativ) și astfel am reușit să adaug mai multe cuvinte, prin focalizarea asupra unei inițiale și nu a tuturor inițialelor posibilelor sinonime, simultan. De exemplu, DexOnline oferă doar două sinonime care încep cu litera ”h”: haplea și hăbăuc. Gândindu-mă la alte posibile sinonime care încep cu ”h” am găsit că s-ar mai putea adăuga și: hahaleră, habotnic, habarnist. Deci un plus de 125% față de ceea ce a oferit DexOnline. Subliniez că nu este în intenția mea de a critica acest site (această frumoasă și benefică întreprindere voluntară), ci doar de a propune celor pasionați de cuvinte să adauge la această operă colectivă noi și noi componente, contribuind astfel la redarea adevăratei bogății a limbii române. Unele lipsuri sunt de-a dreptul frapante/ șocante/ uimitoare. Astfel, în lista DexOnline ului nu apar cuvintele foarte comune ”cretin” și ”imbecil”, mai mult decât suprauzitate în dialogurile obișnuite, dar și în cele politice/ ideologice/ electorale/ partinice. În fine, pentru a nu lungi vorba, la cele cca 190 de cuvinte sinonime/ explicative ale cuvântului ”prost”, aplicând metoda de mai sus (gândirea pe litere inițiale) am mai găsit încă 128 cuvinte, multe dintre acestea cu mult mai folosite în literatură și în dialogurile cotidiene decât unele regionalisme și localisme citate de DexOnline.  Iată, în ordine (nestrict) alfabetică, cuvintele care ar merita adăugate la cele din DexOnline. Nu am studiat încă celelelte dicționare (cel de sinonime ar trebui musai luat în atenție) dar, deocamdată, invit telecititorii să adauge/ propună și alte cuvinte cu caracter explicativ la noianul de sinonime deja găsite și listate aici până acum. Deocamdată avem (în total) cca 320 de cuvinte pe tema cuvântului/ conceptului de ”prost(ie)”. Cu siguranță, mai pot fi găsite câteva sute…

·       Anormal, absurd, aberant, agramat, arogant, abulic, aiurit, alienat, amețit, agamiță, animal, bestie, bolând, bleg(oman), bătut cu leuca, bătut în cap, bou, bolnav (la cap), cap pătrat, capsoman, cap sec, ciudat, căpiat, clănțău, cretin, ciumpalac, debil, dizarmonic, dezagreabil, defect, deviant, descreierat, dezorientat, dus cu pluta, eronat, fleț, farsor, fanatic, flecar, fute vânt, greșit, gângav, ghiolban, guguță, gură cască, gură spartă, gafeur, grandoman, hahaleră, handicapat, hăbăuc, inadecvat, inadaptat, infantil, îngâmfat, ilogic, imbecil, inept, inepție, irațional, încet la minte, îngust la minte, împiedecat, înfumurat, închipuit, într-o ureche, josnic, lălâu, limitat, mototol, mediocru, moftangiu, muhaia, mărginit, mitocan, mojic, mujic, neatent, neadaptat, nechibzuit, nesăbuit, nesocotit, necugetat, netrebnic, neterminat, neînțelegător, nejudecat, nemernic, neșlefuit, nesimțit, neam prost, oligofren, orbete, panaramă, prostovan, prostălău, pițifelnic, papagal, porc, retardat, rătăcit, răulean, sărit (de pe fix), semidoct, sfertodoct, slab de minte, sărăntoc, scelerat, simulant, stricat la cap, sucit, șleampăt, șmecher, tocilar, tembel, tolomac, tăntălău, tândală, turbat, trăsnit, trepanat, țăcănit, țopârlan, țoapă, zăbăuc, zăpăcit, zurbagiu (total = 128).

Spor în aflarea și comunicarea de noi sinonime!

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

17 ianuarie 2017

(va urma)

_____________________

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 18 (sfaturi chinezești pentru situații românești)

”O vorbă scăpată nu o mai prinzi nici cu zece cai în zbor” spune un adagiu chinez care invită la cumpănirea rostirii fiecărui cuvânt. Ca o exemplificare a acestui important sfat înțelept circulă o mică povestioară. Un chinez destul de bogat și de influent, Li U pe numele său, a făcut o invitație la ceai unui număr de similari din vecinătate. La ora fixată însă, gazda a observat că o parte dintre invitați nu sosiseră încă. Gândește cu voce tare: ”Cei care trebuiau să vină, n-au venit”. O parte dintre invitați și-au zis în gând: ”Deci noi nu trebuia să venim”. Sub un pretext, se îmbracă și pleacă. Li U s-a supărat foarte și zise: ”O, cei care au plecat n-ar fi trebuit să plece!”. La auzul acestei declarații, încă un grup dintre cei prezenți gândesc: ”Deci nu ei trebuiau să plece, ci noi”, după care pleacă și ei. Distrus de situația creată, Li U gândi, din nou, cu voce tare: ”Oh! Îmi pare rău. Nu la ei m-am referit!”. În scurt timp, și ceilalți invitați l-au părăsit crezând că, de fapt, la ei se făcuse referirea lăsându-l pe Li U să mediteze mai bine, în singurătate, la importanța colosală pe care o are fiecare cuvânt rostit și a modului cum sunt transmise și interpretate gândurile/ vorbele/ cuvintele/ frazele. Și românii au o vorbă similară adagio ului de la începutul acestei povestioare: ”a scăpa porumbelul (din gură)”. Adesea, după ce am rostit vreo prostioară am dori cu ardoare să ne înghițim vorba, dar… ia-o de unde nu-i: vorba a zburat deja. Pățim acest lucru și în scris: cuprinși de euforia importanței temei, din grabă sau pur și simplu din faptul că facem economie de gândire, lăsăm cuvintele fără a le trece prin filtrul rațiunii (adormite, uneori). Mi s-a întâmplat de suficiente ori pentru a putea scrie, acum, în cunoștință de cauză, despre importanța/ rostul/ semnificația fiecărui cuvânt. La începutul anilor 90, mi-am văzut visul cu ochii: am devenit ziarist cu acte (adică cu legitimații) în regulă, scriam la aproape orice ziar care îmi solicita colaborarea și nu ocoleam temele cele mai ”delicate”: corupția care înflorea, relațiile dintre state care se schimbau mereu, părăbușirea unor state (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) și nașterea altora pe mormântul vechilor federații, conflicte militare despre care era bine să nu scrii până la capăt etc. Eram angajat la ”Sfatul Țării” din Chișinău și Val Butnaru a avut ideea de a face pagini de autor după un format interesant: făceai ce credeai de cuviință în acea pagină care, practic, te definea! Am dedicat una dintre aceste pagini relațiilor României și Moldovei cu China. Am plecat la București, direct la Ambasada chineză. M-a primit ambasadorul care, surpriză maximă, mă invită la vila sa, deci acasă în familie, unde doamna ambasador ne-a servit cu ceai etc. În pofida drăgălășeniei ambasadorului n-am putut să mă abțin să nu fac o gafă/ prostie/ tâmpenie cât casa: pus pe critica sistemelor comuniste dictatoriale, luat de val deci, am descris, în preambul, modul în care – de regulă – se făceau numirile de ambasadori în dictaturile comuniste și am numit ambasadele acestor țări drept ”cimitire ale elefanților comuniști care erau trimiși în afara țării ca o degradare din funcțiile politice importante pe care le-au deținut în statele respective” ( am citat din memorie). Degeaba am încheiat eu interviul cu faptul că China este un mare prieten al poporului român, că relațiile dintre aceste două țări au o importanță majoră în echilibrul regional și mondial etc., răul a fost făcut: buna mea intenție (de a sugera că și China ar trebui să o ia pe carea meritocrației și democrației) s-a făcut praf și pulbere prin acea descriere nu numai ireverențioasă, ci și inexactă. Evident, așa s-a încheiat și prietenia mea cu ambasadorul Chinei la București. Se vede treaba că trecerea bruscă de la un regim politic la altul dăunează grav sănătății. A pățit-o și celebrul Robespierre, cu diferența că el a plătit un preț uriaș: cu viața. Iată pățania sa descrisă de fostul vicepreședinte al Adunării Naționale a Franței, Andre Santini, în cartea ”Acești imbecili care ne guvernează” apărută la Editura AMARCORD, Timișoara, 1999: ”Robespierre, fost avocat din Arras, orator abil al clubului Jacobinilor, pierdea teren în fața Convenției, urmare a unei incredibile prostii. Avea, ulterior, să-și piardă chiar capul… Ripostând atacului lui Barrere, el a denunțat presiunea exercitată de Comitete asupra Adunării, a cerut epurarea acestora și excluderea câtorva pungași. Dar a refuzat să le dea numele. Afacerea era reglată: pungașii aveau să fie trimiși la Bastilia. Nimeni nu a fost numit, fiecare s-a crezut vizat. Robespierre și-a aliat împotrivă-i dușmanii naturali și cohorta de lași asociați lor. Incoruptibilul era pierdut.” (p. 7). Așadar, mare atenție, domnule Iohannis! Era ticăloșilor nu s-a încheiat încă și orice atac nu foarte bine pregătit la adresa pungașilor se poate lăsa cu rezultate contrare.

Liviu Druguș,
Miroslava, Iași, 18 ianuarie 2017

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade
Episodul 19 (fabulă despre proști)

Am introdus în lista sinonimelor cuvântului ”prost” (consensual cu DexOnline) o serie de cuvinte care trimit la lumea animală: bou, vacă, bestie, animal(ă), măgar, toate acestea sugerând nu doar o cantonare în trecutul nostru genetic și o confirmare a teoriei darwiniste referitoare la originea speciilor în general și a omului în special, ci și un nivel redus de educație care încă ne caracterizează. Îmi mărturisesc ignoranța/ prostia de a nu cunoaște cine este autorul acestor săltărețe și pline de povețe versuri. Am o bănuială (doar): autorul poeziei este/ ar putea fi un consătean de-al meu… de la Gorbănești. Morala fabulei ar fi că mereu avem de învățat câte ceva (chiar) de la cei mai puțin învățați decât noi. Mai ales când este vorba despre pisici și câini, ființe care ne demonstrează mereu-mereu că viața în general (nu doar cea a oamenilor) este un lucru destul de simplu și dotat cu cele necesare supravaiețuirii. Doar noi, oamenii facem tot ce ne stă în putință pentru a o complica.

O…POVESTE
Într-un sat, o vacă grasă,
Cum sunt vacile tâmpite,
Dar frumoasă şi lăptoasă,
S-a gândit să se mărite.
Boii, de la mic la mare,
Au venit cu tot belşugul,
Toţi voiau să se însoare,
Că-s deprinşi să tragă jugul.
Vaca, însă, ca o fată,
Cu avere şi trusou,
Îi respinge îngâmfată:
„Cum să mă mărit c-un bou ?”
„E un cal prin curţi vecine,
Care pătimaş mă strânge,
El e genul meu, tip bine,
Armăsar sadea, pur-sânge !”
Vaca, tot făcându-i curte,
Îşi atinse idealul,
După tratative scurte,
S-a căsătorit cu calul.
„Ah, ce şansă pe mireasă!”
Comenta în pom o cioară,
„El – aristocrat de rasă.
Ea – o biată pierde-vară.”
Dar curând, ce tragedie!
Vaca se certă cu calul,
Pân’departe-n deal la vie,
S-auzea întreg scandalul.
În zadar, când stingea lampa,
Vaca-n fiecare noapte,
Se plimba făcând pe vampa,
Cu ispitele-i de lapte.
Ba, mai mult, se întâmplase,
Ca jucând pe îndrăgostita,
Calul, furios, îi trase,
Două palme cu copita!
Şi atunci, cu dezolare,
Vaca prinse a pricepe,
Cum că soţul ei mai are,
Trei amante, toate iepe.
Asta-i prea de tot, îşi zise,
Îl dau dracului de cal.
Şi-ntr-o seară părăsise,
Domiciliul conjugal.
Slabă, galbenă, uscată,
De necazuri şi nevoi,
Vaca noastră, resemnată,
Se întoarse printre boi.
Dup-atâta chin şi jale,
Vaca multe a-nvăţat.
Primul bou ieşit în cale,
Îl acceptă de bărbat.
Nunta lor a fost vestită,
Că s-a dus prin văi ecoul,
„Ce pereche potrivită !
Vaca noastră şi cu boul.”
Ea comandă, el ascultă.
El cu munca, ea tapaj.
Este, fără vorbă multă,
Tipul clasic de menaj.
Totuşi, vaca (ne şopteşte, un măgar), c-aşa-i măgarul,
Prin păduri mai zăboveşte, uneori cu armăsarul.
Dar, eu cred că-i calomnie, măgăria ce ne-o spune.
Totul e, că-n căsnicie, treaba merge de minune.
Vaca poate, ştie satul, chiar şi grajdul să-l răstoarne.
Boul nu-i decât bărbatul. Ca dovadă, poartă coarne!
Şi aşa, trec ani şi ani, si precum am prins de ştire,
Au făcut şi trei juncani, si trăiesc în fericire.
În povestea mea, de faţă, nu e nici un lucru nou,
Pentru orişicare vacă, soţul ideal e-un BOU …

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 20 (în care se vorbește despre cum să te orientezi bine, dar să fii educat prost)

Am prostul obicei de a căuta (eventuale) explicații ale stărilor (proaste, dar adesea chiar foarte grave) de pe la noi, prin prisma nivelului scăzut de educație. Recunosc, nu sunt singurul care cade în acest păcat de a vedea lucrurile monocauzal. Aparent onești, cei care lucrează în domeniul educației recunosc – cu fruntea sus! – că vina pentru multe dintre relele din țară se datorează educației. Dar nu întregului lanț de cicluri educaționale, ci doar în celelalte cicluri (unde el, desigur, nu lucrează). Cei din universități dau vina pe cei din licee, care dau vina pe cei din gimanziu, care – la rândul lor – dau vina pe cei din elementară etc., grădinița și anul pregătitor fiind și ele cauze ale faptului că avem titrați și diplomați cu toptanul care se înscriu cu ușurință în categoria ”proști cu diplomă”. Toți plagiatorii dovediți fac parte integrantă din această categorie. Dar și cei nedovediți. Am făcut greșeala/ prostia să afirm/ demonstrez (într-o variantă posibilă de reformă) că universitățile ar trebui să nu examineze studenții decât la cererea expresă a acestora (contra cost), singurul examen adevărat fiind la intrarea în câmpul muncii, angajatorul fiind liber să ia exact nivelul de cunoștințe de care are el / firma sa nevoie. Sau – alternativ la soluția ultraliberală de mai sus – universitățile ar trebui să fie foarte selective și să lase să intre 1000 de tineri într-o facultate (contra cost) și să scoată la final 100 sau chiar zece absolvenți adevărați (într-o variantă ultradirijistă). Apoi am aflat că nu doar la noi comercialismul a invadat toate școlile, ci cam peste tot în lume (diferă doar dozajul). Evident, toată lumea se miră și se întreabă: de ce? E clar că suferim de o boală, dar care este diagnosticul exact? Este știut, mereu este nevoie și de o altă părere în stabilirea diagnosticului corect asupra unei boli. Iată diagnosticul dat de profesorul Lucian Boia: ”Maladia asta se numește confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau despărțite într-o elită de bună formație intelectuală și o masă analfabetă sau semianalfabetă. …. Apoi a venit comunismul care a dat de pământ cu vechea intelectualitate și a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă ”elită”, extrasă (cam repede!) din masa aceea până mai ieri analfabetă și semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare și nonvaloare care s-a perpetuat – și chiar s-a amplificat – și după căderea regimului comunist. Oamenii lui ”ca și” nu sunt neștiutori de carte. …. Necazul e că nu dispunem de nici o instanță care să separe grâul de neghină. Suntem cu toții intelectuali ”mai mult sau mai puțin onești”. Cei mai puțin onești au chiar un avantaj față de ceilalți. Nefiind împovărați de prea multe gânduri și scrupule, sunt mult mai eficienți la dat din coate și la cățărat, la ajuns sus, cât mai sus. ”Avem valoare”, recunoștea cu modestie un distins mafiot, în timpul liber profesor universitar, se înțelege. Într-adevăr, doar cine nu vrea – dar să nu vrea nici în ruptul capului – nu ajunge astăzi în România să predea la vreo instituție de învățământ superior. … Confuzia între valoare și impostură e însă prezentă și în instituțiile de învățământ cu tradiție (cu o tradiție cam șubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu. Ce e bine e că tot noi ne apreciem pe noi înșine.” (Cf. Lucian Boia, ”România lui ”ca și”. Mic studiu de sociologie a inculturii”, Humanitas, 2015 p. 18-19). Dar chiar dacă diagnosticul este corect, și chiar dacă am ști și tratamentul cel mai eficace, efectiv și eficient, tot nu s-ar vindeca boala. Cu surprinderea că nu doar la noi ”țara te vrea prost” aflu că și alte nații au aceeași problemă – pare-se – de nerezolvat. Vorbind despre contextele democratice, un autor (nu i-am notat, din păcate, numele) a afirmat că ”Democrația este încrederea nefondată în înțelepciunea colectivă a prostiei individuale”. De ce a prostiei individuale, doar avem sistem de educație, nu? Jordan Maxwell dă un răspuns ce pare a fi corect: ”Cel mai periculos lucru este să educi oamenii. Pentru că atunci când oamenii devin educați nu-i mai poți controla, nu-i mai poți speria. Oamenii educați își cunosc puterea și nu o predau altora”. Cinismul afirmației ne obligă la autointerogare: oare noi suntem sănătoși la cap? Oare chiar să fie democrația otrava dulce a autodistrugerii popoarelor? Poate. Asta poate duce la depresie, dar așa cum ne sfătuia Freud, ”Înainte de a te diagnostica singur că ai depresie sau că ai o stimă de sine scăzută, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”. Și cum să nu fii înconjurat de tâmpiți, dacă chiar ăsta e scopul școlii? Traian Băsescu, pe vremea când prezida țara, a devoalat secretul lui Polichinelle: ”Școala românească scoate tâmpiți pe bandă rulantă”. Asta ar da conținut real unei constatări care a devenit deja folclor: ”Deștepții se împart în mai multe categorii. Proștii, în schimb, nu se împart; ei se înmulțesc”. Și pentru că tot am căzut în patima citărilor din gândirea altora iată și un enunț făcut de Jose Saramago care întărește constatarea anterioară: ”Ignoranța se răspândește într-un mod înfricoșător!”. George Călinescu constata că românul e ”combinagiu”, adică descurcăreț și șmecher. Cu alte cuvinte, el se adaptează rapid la mediul social în care se află. Dar nici asta nu e chiar o soluție de dorit dacă îi dăm crezare lui lui Jiddu Krisnamurti: ”Nu e o dovadă de sănătate (mintală) să fii bine adaptat la o societate bolnavă”. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis!

Liviu Druguș,
Miroslava, Iași, 20 ianuarie 2017

 

Câteva opinii pe marginea articolului semnat de Tincuța Apăteanu cu titlul: ”Despre cum ne autosabotăm în educație”.


Liviu Drugus

Opiniile mele sunt înserate în corpul articolului, fiind scrise cu Italics și Underlined (semnate, evident, LD). Sper în continuarea dialogului, fie pe acest blog, fie pe FB

Despre cum ne autosabotăm în educație

(de Tincuța Apătean)

 

Posted on 13/07/2016

LD:  Titlul articolului este derutant sau, cel puțin imprecis. Cine se autosabotează în educație? Românii în general? Profesorii din sistemul de educație? Sistemul în ansamblul său (incluzând aici și elevii și părinții)? Experții în educație? Legislatorii? Ministerul Educației Naționale? Toți deopotrivă și nediferențiat? Din articol ar rezulta că se impune o acțiune, dar nu se spune exact cine să demareze și să continue acea acțiune (reformatoare, presupun).  Desigur, pretextul apariției articolului îl constituie comunicarea rezultatelor la Bacalaureat și unele reacții care se repetă an de an: suntem slabi/ proști/ neștiutori/ nedoritori de mai bine/ etc.

Rezultatele proaspete ale examenului de Bacalaureat au generat, din nou, un val de comentarii negative la adresa elevilor și sistemului educațional în general.

Ca să dau doar câteva exemple, fără a specifica autorii: ” Da de ce domnule considerati stirea negativa ? Normalitatea ar fi ca NUMAI 30% din elevi sa ia bacul !”

LD: Normal ar fi ca locurile la licee să fie în directă corelare cu procentajul de la Bacalaureat. Zero bacalaureați, zero locuri la primul an de liceu

Altcineva: ” Păi, nu este o știre pozitivă? Au picat BAC-ul, e bine. Acum se pot concentra cu adevărat pe ceea ce se pricep cel mai bine.” Sau ” Mi se par foarte mari procentele, comparativ cu calitatea unor absolventi de acum, peste 6 ani de studiu…”

Unii experți în educație, bine intenționați de altfel, opinează că elevii ar trebui direcționați mai degrabă către școli profesionale, nu către licee, având în vedere că au rezultate foarte slabe la Evaluarea Națională, iar la finalul liceului oricum pică Bacul.

Acum, pentru cine are răbdare și chef de niște cifre, cifre care arată cum stau lucrurile de fapt în educație, o să încerc să demonstrez cum, în ultima vreme, ne-am autosabotat cu foarte mare succes și eficiență, tocmai prin astfel de discursuri. Voi demonstra și că nivelul general de educație a scăzut în România, iar tendința este negativă.

Este o situație care nu poate fi decât pe placul celor care își doresc o nație cu un nivel scăzut de educație, ușor manipulabilă și dornică de a oferi forță de muncă ieftină și slab calificată altor țări ceva mai prospere (și cu un nivel general al educației mai ridicat), o nație care să aleagă politicieni corupți și slab pregătiți ei înșiși.

  1. Avem oare prea mulți studenți în România?

De fapt, încă de acum câțiva ani, România era țara cu cel mai scăzut procent de persoane cu studii universitare din totalul populației din UE – doar 18% în condițiile în care Bulgaria de exemplu are 28%.

 

LD : Pentru un articol de analiză se impun date exacte, necoafate și neinterpretate pro domo/ pro sua causa: datele din tabelul indicat prin sigla ”cel mai scăzut procent”, arată pentru anul 2014 un procentaj de persoane cu studii superioare de 18, 3%, identic egal cu cel din Italia, cu care împărțim, într-adevăr, ultimul loc (pe primul loc fiind Irlanda cu 45%)  în timp ce bulgarii aveau cu 10,1 % mai mulți posesori de diplomă de licență și de masterate/ doctorate decât noi. Putem deduce de aici că Italia este de două ori și ceva mai puțin pregătită/ educată decât Irlanda? Nicidecum. Sau că bulgarii sunt cu 10% mai educați decât noi? Nici pe departe nu putem afirma așa ceva. Cifrele din tabel se referă la rezultatul unor politici educaționale și a unor investiții făcute cu decenii în urmă (analiza fiind făcută pe două segmente de populație: 25-54 ani și 55-74 ani). Cifrele la care s-a oprit dna |T.A. se referă la primul segment populațional, fiind vorba doar despre luarea în calcul a numărului de posesori de diplome, nicidecum de calitatea pregătirii. De unde trag concluzia că tabelul indicat și cifrele extrase de dna Tincuța Apăteanu sunt tendențioase și nu demonstraeză nimic.

 

Mai mult decât atât, discursul public împotriva universităților a fost una dintre cauzele scăderii dramatice a numărului studenților români (de la aproape 900.000 în 2008/2009 la doar 433.000 în 2014 – atât în sistemul public cât și în cel privat). Așadar o scădere de mai mult de 50% în câțiva ani, scădere care nu poate fi pusă doar pe seama demografiei. Alte cauze au fost promovabilitatea scăzută la examenul de Bacalaureat din ultimii ani și rata de neparticipare la acest examen.

L.D.: Printre posibilele cauze ale stării descrise cifric mai sus, dna T.A. pune pe primul loc ”discursul public împotriva universităților” afirmație nesusținută de nimic. Valul de critici la adresa fabricilor de diplome, la corupția endemică din universități, la plagierea doctoratului (îndeosebi la persoane publice cu funcții de răspundere), la calitatea dubioasă a predării și a conținutului concret al celor predate – toate astea sunt văzute de dna TA ca fiind cauze/ vinovății care au dus la scăderea atractivității mediului academic față de tinerii bacalaureați. Concluzia ar fi: hai să fim patrioți, să ascundem aceste boli ale educației de la noi (și nu numai de la noi) ca să ne îmbunătățim indicatorii și să depășim Italia și chiar Bulgaria… Dna T.A. susține că ”scăderea nu poate fi pusă pe seama demografiei” (în altă ordine de idei, ”demografia” este doar o disciplină academică, în articol era vorba desigur despre ”dinamica demografică negativă”). Dar care sunt factorii extrademografici implicați? Probabil exodul tinerilor în lumea largă este unul dintre ei (de ex. Cf  http://www.puterea.ro/social/ins-a-lansat-anuarul-demografic-populatia-romaniei-la-nivelul-anului-1966-127446.html populația României a scăzut în anul 2014 cu 80 000 de persoane, scăpdere ce a fost și mai accentuată prin plecarea a 40 000 de tineri în afara țării). Dar o analiză cauzală factorială se impunea, tocmai pentru a putea imagina corect soluții, strategii, căi de ieșire din starea neplăcută în care ne aflăm.

Sursa:http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20S(1).pdf

Ce urmează? Urmează să avem din ce în ce mai puțini studenți, având în vedere faptul că aproape un sfert dintre absolvenții de clasa a XII-a nici măcar nu se mai prezintă la Bac, iar peste 30% dintre cei prezenți pică examenul.

LD: Scăderea continuă a numărului de studenți este un lucru cert și ușor de constatat. Desigur, scăderea demografică va continua fapt care nu poate sugera o creștere a numărului de studenți în anii ce vin. Mai probabilă va fi scăderea în continuare a acestui număr (cauze posibile: descurajarea plagiatelor, saturarea peței interne cu forță de muncă calificată, dezinteresul față de studiile superioare, (în contrast cu creșterea interesului față de școlile de meserii și facultățile cu caracter practic) salariile mici ale debutanților etc. Întrebarea din titlul acestei prime secțiuni vrea să sugereze că se impun măsuri pentru creșterea numărului de studenți. Nu ni se spune la ce bun. Doar la îmbunătățirea unor indicatori la nivel de UE. În rest, creșterea NUMĂRULUI de studenți fără a impune creșterea calității pregătirii acestora înseamnă o simplă alocare de fonduri suplimentare pentru menținerea unor facultăți, catedre etc fără căutare poe piață. În opinia mea numărul de studenți dintr-o țară nu este nici mic, nici mare, ci poate fi în conformitate cu cererea de pe piața muncii sau nu. Putem avea un număr mic de studenți dar care să satisfacă cererea timp de un număr de ani, dar putem avea și cazul în care numărul mic de studenți duce la o foame de forță de mună superior calificată. La fel și în cazul în care am avea un număr mare de studenți.  Din păcate, singurlul semnal transmis de autoarea articolului este tot unul cantitativ: țării cât mai mulți studenți (respectiv norme suficiente pentru profesori)

De ce nu este bine să avem din ce în ce mai puțini studenți? Mie răspunsul mi se pare logic: absolvenții de studii terțiare au acces la salarii mai mari și, contrar opiniei populare și miturilor, se angajeaza mai repede decât absolvenții de studii medii sau primare.

  1. Un raționament simplist, dar fals, de genul: ”dacă vom tipări mai mulți bani, vom avea mai mulți bani”. La fel, unii cred că dacă vom avea mai mulți salariați cu diplome universitare (care vor fi mai bine plătiți), atunci țara va fi mai bogată. Dimpotrivă, țara sărăcește dacă investește bani doar pentru a crește numărul de studenți, calitatea pregătirii acestora fiind lăsată în voia sorții. Țara se consolideață cu absolvenți de bună și foarte bună calitate care vor aduce plusvaloare, faimă și bani (lor, firmei, țării). Nu știu de unde s-a documentat dna Apăteanu referitor la faptul că titrații sunt angajați cu prioritate. Mitul că diploma îți deschide ușile s-a transormat mai demult (de cel puțin un deceniu) în reversul său: este preferabil să spui că ai doar liceul, apoi să probezi că ai calități. În momentul în care firma chiar are nevoie de tine, scoți diploma de licențiat/ master/ doctor și negociezi un salariu mai mare. Deocamdată, angajatorii vor să fii bun, dar cu studii (și, respectiv, pretenții salariale) puține. De aici și concluzia că este preferabil să întărim segmentul de mijloc (liceul), înainte de a extinde numărul facultăților, studenților și profesorilor aferenți. Un liceu solid, cu cunoștințe pragmatice, aplicabile în multe locuri, care să asigure o gândire rapidă, flexibilă și creativă (nu bazată pe memorare) este, de fapt, cheia reformării întregului sistem. Pentru asta însă facultăți special create vor trebui să pregătească profesori pentru liceu. Aceștia vor trebui să aibă cel puțin nivelul de gândire (cu caracteristicile amintite mai sus) pe care îl așteptăm de la viitoarele promoții de bacalaureați (în cazul în care acest examen nu foarte semnificativ se va menține).

Dacă vreți să știți cum arată de fapt forța de muncă din România (care este nivelul de educație al angajaților români), realitatea este că, în acest moment, doar 18% au studii superioare, 3,6% au studii postliceale, 36% au studii liceale, 21% au urmat o școală profesională și 17% au terminat doar gimnaziul.

Sursa: http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20P(1).pdf

Așadar, nu avem o problemă cu lipsa de meseriași în forța de muncă, avem o problemă cu lipsa angajaților cu studii superioare, universitare sau postuniversitare (specialiști, doctori, ingineri, economiști, etc.) – oameni care ar aduce mai mulți bani la PIB.

Țările care își cunosc interesul se concentrează pe CREȘTEREA numărului de studenți și au strategii pentru încurajarea studiilor universitare. Noi – pe dos, cu mult succes de altfel (reușim să descurajăm tinerii să urmeze astfel de studii).

LD: Eroare! Se confundă ponderile structurale cu nevoile reale! Afirmația de mai sus (subliniată cu Bold de autoare) este nu doar falsă și păguboasă, ci este chiar periculoasă. Ca să fiu mai bine înțeles folosesc o metaforă pentru a sublinia eroarea logică a doamnei Apăteanu. Afirmația de mai sus are aceeași valoare de adevăr cu a afirma că dacă cineva are capul mic, este, inevitabil, prost… A  spune că trebuie mai mulți studenți (în situația în care absolvenți de facultate abia mai prind posturi de casier sau de curier la firme serioase, și în situația în care doar cine nu vrea sau nu are legătură cu realitățile de la noi poate afirma că nu avem nevoie de meseriași) înseamnă a face deservicii sistemului de educație de la noi. De ex., construcțiile se confruntă cu mari probleme de personal pentru meserii ca: zidari, sudori, instalatori etc. Reiau un exemplu pe care l-am mai folosit pe FB. Căutând zugravi pentru un apartament cineva mi-a recomandat doi meseriași: doi tineri, curați, parfumați, bine îmbrăcați mi-au spus prețul (care nu mi-a convenit), apoi am stat de vorbă cu ei: erau absolvenți de chimie moleculară, terminaseră și masteratul și acum erau doctoranzi în chimie la Institutul ”Petru Poni”. Nu-mi venea să cred. M-am convins însă că așa era, iar eroarea lor a fost că au cerut un preț exagerat de mare pornind de la iluzia că înalta lor calificare în chimie îi face meseriași mai buni… Ingineri de varii specializări au înființat firme de grădinărit și câștigă bine. Nimic din ce au învățat la facultate nu are legătură cu grădinăritul. A veni cu pledoarii în favoarea creșterii locurilor la universități cu argumentul că specialiștii cu studii superioare ”aduc mai mulți bani la PIB” este în afara oricărei logici și legături cu realitățile românești. (evident, sintagma ”a aduce bani la PIB” este lipsită de sens, un calc după expresia ” a aduce bani la buget”). Invit cititorii să mai lectureze o dată pasajul de mai sus al autoarei și îl vor citi în altă lumină. (în afară de cazul în care cititorul nu este angajatul vreunei universități)

 

  1. Este important ca absolvenții de studii universitare să își găsească un job în domeniul pe care l-au studiat?

Eu zic că… depinde. Sunt convinsă că știți persoane care au terminat o facultate de chimie, de exemplu și activează cu succes în mediul ONG. Sau au terminat filosofia și conduc companii în domeniul comerțului sau transporturilor. Ingineri care lucrează în industria farma. Și tot așa.

Trăim într-o societate în care oamenii trebuie să fie flexibili, să schimbe mai multe joburi dacă acolo există oportunități. Să învețe tot timpul, să uite și să reînvețe o nouă meserie de oricâte ori este necesar.

LD: să uite meseriile învățate și să învețe altele noi pe banii noștri? Nope! Deja cred că guvernul și Min Edu ar trebui să facă contracte cu cei care intră la facultate pe locuri bugetate. Dacă nu lucrezi în domeniul pentru care statul te-a finanțat, atunci banii înapoi! Dacă statul va fi în continuare generos, va acorda burse celor foarte buni care după absolvire pleacă în Canada sau în State, asta nu este o gândire strategică sănătoasă. Statul trebuie să acorde un număr mic de burse studenților foarte merituoși (cu note peste 8 sau 9) cu condiția să activeze în țară. Este cunoscut faptul că fabricile de medici duduie, că ies annual mii de medici din UMF urile din RO, dar avem o acută lipsă de mediuci, iar situația tinde să se agraveze. După modul de gândire al autoarei ar trebui să dublăm sau să triplăm numărul de absolvenți-medici, doar-doar vor mai rămâne câțiva și în țară…

Nu mai trăim în vremurile în care, la 22 de ani intrai într-o fabrică și mai ieșeai la 60 de ani de acolo. Acest lucru nu este valabil, desigur, în cazul unor specialități cum ar fi medicina, avocatura, unde te aștepți ca absolvenții să profeseze totuși în aceste domenii. Din totalul specializărilor oferite de către universități, acestea din urmă sunt puține.

Ce îți oferă însă mult hulita diplomă este acces la joburi mai bune, diverse, mai bine plătite (în medie, fără să luăm în calcul excepțiile).

  1. Avem oare prea mulți elevi în licee?

Dacă este să ne uităm la Raportul asupra stării învățământului din 2014 (ultimul disponibil) vedem că numărul elevilor înscriși în licee a SCĂZUT – dacă în 2010 aveam 835.343, în 2014 doar 774.335 mai mergeau la liceu iar tendința este și aici în scădere.

Au contribuit și scăderea demografică, și abandonul școlar după clasa a VIII-a (în special în mediul rural) dar și migrarea elevilor către școli profesionale.

  1. Și ce propune autoarea pentru consolidarea ănvățământului liceal? Nimic! Doar sugerează (prin întrebarea retorică din titlu) că ar trebui să avem mai mulți liceeni.
  2. Este școala profesională o alternativă bună pentru unii elevi?

Dacă este să mă uit la cum arată sistemul acum, aș spune că nu. Sunt doar aproximativ40.000 de locuri în școlile profesionale (versus aprox. 200.000 în licee) iar angajabilitatea absolvenților nu este (contrar opiniei populare) satisfăcătoare (la pagina 51 a raportului mai sus menționat vedem că 7,55% dintre absolvenții de școală profesională sunt șomeri versus 6,59% dintre cei cu studii superioare.).

Școlile profesionale nu sunt nici măcar disponibile în toate zonele și în toate regiunile pentru a reprezenta cu adevărat o alegere pentru absolvenții de gimnaziu.

Desigur, dacă vor fi implementate măsuri coerente de revitalizare a sistemului profesional (sistemul dual este un bun exemplu), lucrurile se pot schimba în bine.

  1. Ar fi trebuit argumentat, cifric și valoric, că DA, școlile profesionale trebuie consolidate și bine echipate. Dar, autoarea a preferat să spună că n-ar fi o soluție rea, dar asta doar dacă se vor lua măsuri. Pentru măsuri de extindere a învățământului dual pledez și eu.

Ce e de făcut?

Ei bine, eu cred că ar trebui să ne gândim cu seriozitate că toate strategiile pe care le vom elabora de acum încolo trebuie să vizeze CREȘTEREA nivelului de educație (formală) a poporului român în paralel cu creșterea calității educației pe toate nivelurile. Dacă argumentăm că nu ar trebui să trimitem tinerii la facultate pentru că facultățile din România nu sunt de bună calitate, atunci ar trebui să știm că problema provine din preuniversitar și că, de fapt, avem o problemă de calitate la toate nivelurile, nu numai la facultate – asta nu înseamnă că nu ne trimitem copiii la grădiniță, școală sau liceu, nu?

  1. Și în răspunsul de mai sus, criteriul cantitativ este primordial, iar cel calitativ subsecvent. Mai întâi ”creșterea nivelului de educație” și apoi ”creșterea calității educației pe toate nivelurile”. Aș sugera să se procedeze exact invers. Să se facă o evaluare a necesarului de educatori (de toate nivelurile!) și să începem reciclarea acestora după standardele noii strategii. Altfel ne învârtim mereu în cerc (specialitatea românilor: hora J )

Ce înseamnă creșterea nivelului de educație? Înseamnă efectiv să ne încurajăm copiii să facă cât mai multă școală (incusiv facultate), cunoscut fiind faptul că fiecare an în plus petrecut la școală crește veniturile viitorului angajat.

Mai înseamnă și regândirea din temelii a sistemului vocațional în acord cu exemplele de bună practică din lume (de exemplu am putea să ne gândim că sistemul vocațional ar putea include tot ce numim acum licee vocaționale+licee tehnologice+școli profesionale – sub același nume, ca alternativă la sistemul teoretic), sistem vocațional care să se adreseze NU celor care “nu sunt în stare să urmeze un liceu” ci celor care nu își doresc să urmeze o carieră academică, în cercetare, de înaltă specializare ci vor să se integreze pe piața muncii, chiar cu calificări înalte.

Ar trebui de asemenea să investim masiv în școlile din mediul rural. Decalajele sunt importante și în creștere, pe toate nivelurile și la toți indicatorii din educație, așadar aș putea spune, forțând desigur argumentul, că școlile din mediul rural trag în jos tot sistemul. Cu o infrastructură mai bună, cadre didactice mai bine pregătite și foarte bine motivate, lucrurile ar putea arăta altfel.

Cele menționate mai sus nu pot fi realizate fără bani, însă. Așadar mă aștept ca politicienii români să facă ceea ce declară de multă vreme și anume să prioritizeze educația, inclusiv din perspectiva banilor. Societatea civilă militează de mult pentru cei 6% din PIB, fără succes însă, iar celor care argumentează că o astfel de investiție ar fi risipă pentru că sistemul nu este reformat, le spun că sistemul nu se poate reforma cu adevărat fără bani. Bani pentru salarii mai bune pentru profesori, pentru o pregătire inițială adecvată, pentru dezvoltarea profesională continuă a cadrelor didactice și nu în ultimul rând pentru infrastructură.

 LD: Închei micile mele observații tot cu un dezacord față de propunerile/ soluțiile autoarei. Povestea cu 6% din PIB (în condițiile în care se vor reloca bani suplimentari pentru apărare) este tot mai clar… doar o poveste, un slogan electoral plasat în textul Constituției (ca un deziderat, nu ca un imperativ). Poziția mea este cunoascută, sper: mai întâi reforma (strategia clară cu toate măsurile tactice aferente) și apoi creșterile salariale. Unii propun concomitența, fapt mai greu de realizat. Dar a stimula substanțial pe aceia care chiar se adaptează noile cerințe, asta DA! Dar după măcar un an de zile de aplicare. Atunce se poate vederea cine este compatibil cu noul sistem și cine nu. În mod clar, reformarea sistemului se va lăsa cu schimbări structurale (atât ca număr, cât și ca nivel de pregătire al profesorilor). Despre transdisciplinarizare, despre simplificare curriculară și reducerea numărului total de ore la licee nu s-a pomenit nimic… Nu insist nici eu, mai ales că pe aceste teme am scris mult în ultima vreme.   Adaug, ca bonus, doar câteva link uri pe care le recomand celor interesați

http://www.tincutaapateanu.ro/2016/07/13/despre-cum-ne-autosabotam-in-educatie/  Tincuța Apăteanu

https://www.facebook.com/quartznews/videos/1193508770682823/ Michelle Obama către studenții americani

http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/educatie/mircea-miclea-ne-trebuie-oameni-competenti-corecti-si-hotarati-care-sa-schimbe-sistemul Mircea Miclea despre măsurile prime de reformă.

 

Iași,  fosta viitoare capitală europeană a culturii: a sad story


La 23 februarie, orele 17.00, va avea loc, la Galeriile Pod Pogor https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10206042414399059&set=a.2520663335556.2112997.1222494999&type=3 o dezbatere pe tema eșecului Iașului de a primi titlul de capitală europeană a culturii în anul 2021. Inițiativa revistei Dacia Literară (prin vocea lui Călin Ciobotari) de a medita împreună pe tema nereușitei Iașului de a accede în finala selecției este mai mult decât salutară. Ea este benefică Iașului și iubitorilor lui, respectiv (și) celor cu responsabilități (auto)asumate în domeniul culturii. Din păcate, noțiunea de cultură este încă incert definită/ conturată/ delimitată, fapt care a perturbat mult atât proiectele celor desemnați să contribuie la obținerea onorantului titlu, dar și a celor care au reacționat imediat după aflarea deciziei juriului de a nu include Iașul pe lista scurtă din care se va desemna, în final, urbea câștigătoare. Pentru o bună majoritate a cetățenilor, dar și a intelectualității (alt termen ambiguu) ieșene, cultura înseamnă doar muzee, biserici, istorie, scriitori celebri din trecut și, eventual, câțiva profesori celebri… Pentru mine, cultura înseamnă, în primul rând, mentalitate, atitudine, mod de gândire-simțire-acțiune, educație, comportament, stil, personalitate etc.

 

Totodată, o discuție sinceră și argumentată pe tema (managementului) culturii este consonantă cu o intenție a mea de a face o analiză managerială a proiectului/ proiectelor avansate în această competiție, bazându-mă îndeosebi pe materialele făcute publice de echipa constituită ad-hoc pentru  obținerea titlului, pe comunicatul final al Juriului european și pe unele reacții din presa locală. Cele ce urmează nu sunt o asemenea analiză, ci doar un material pregătitor pentru așa ceva. Mă disociez de orice idee de a folosi orice analiză și chiar dialogul de față DOAR pe post de material electoral partizan/ partidic, deși vina nereușitei este atribuibilă – în proporții diferite – tuturor partidelor politice din Iași, prin ceea ce au făcut, dar mai ales prin ceeea ce nu au făcut în direcția obținerii succesului mult dorit.

 

Am sperat ca membrii Fundației ”Iași – capitală europeană a culturii” să prezinte un raport în care să-și prezinte activitatea prin prisma rezultatului final anunțat de Juriu. Nu așteaptă nimeni o listă de explicații și justificări, ci un model de autoanaliză responsabilă din care să rezulte că – cel puțin prin prisma acestei autoasumări – prezența lor în Fundație a fost una meritorie și efectivă. În ultimă instanță, toate discuțiile postfactum (de după anunțarea rezultatelor preselecției) au acest rol educativ și informativ pentru actualii și viitorii factori de decizie ieșeni în domeniul convențional numit cultură. Pe scurt, această invitație de a ne uita în oglindă, de a vedea cine (mai) suntem, de a evalua la rece potențialul cultural real al Iașului și șansele de a mai fi considerat oraș cultural măcar la nivel național, merită un răspuns activ și implicat, responsabil și demn de exigențele manifestate mereu de ieșeni și concretizat în sintagma (deja invalidată) că Iașul este polul cultural al României. Acest pol de iradiere culturală s-a mutat, după 1990, tretptat-treptat, la Cluj și în zona Transilvania, la modul mai general.

 

În ce calitate am făcut eu această încercare  de analiză (parțială, evident)? Sunt locuitor al Iașului de jumătate de secol, deși în perioada postdecembristă am lipsit aproape două decenii din Iași (primii 6 ani la Chișinău, apoi un an la București, apoi din nou la Iași – 1997-2004, pentru ca ultimii ani de activitate – 2004-2015 să-i petrec la Bacău). Probabil dacă aș fi rămas în Iași, m-aș fi implicat în activitățile jurnalistice și editoriale atât de mult încât posibilitatea de a avea o privire detașată, exterioară, eminamente critică și dezinteresată nu ar mai fi existat. Dar comparând Iașul cu Chișinăul am remarcat încă de atunci, de la începutul anilor 90, serioase decalaje de dinamică, de suflu creator și de dorință de afirmare. Iașul devenea, an de an, mai molcom, mai băltit, mai puțin strălucitor (cel puțin în comparație cu expectațiile mele) în timp ce Chișinăul, derobat de servituțile față de Moscova, creștea an de an (prin comparație cu baza de pornire, anul proclamării Republicii Moldova). Comercialismul și sinecurismul au lovit deopotrivă calitatea actelor de cultură, strivind și fostele standarde predecembriste (firave și ele). Editurile au făcut grave rabaturi la calitate, universitățile (indiferent de forma de proprietate) au început lupta pentru clienții aducători de venituri, abandonând și ele standardele de calitate. Teatrul Național și Opera Națională erau și ele în cădere liberă. A continuat hemoragia de personalități către București sau chiar către larga lume. Moliciunea acțională și dezinteresul față de nou mă exasperau ori de câte ori veneam la Iași, apoi chiar în perioada anilor de activitate la UMF Iași. Din această exasperare au pornit pseudorecenziile mele (unele, recunosc, cam acide) la adresa unor colegi din presa de cultură ieșeană, sau din rândul universitarilor ieșeni. Toate acestea se găsesc pe acest blog și așteaptă reacții nu doar din partea celor vizați…

 

Dau un exemplu, aparent minor, despre scăderea nivelului cultural al Iașului imediat după 1989. Deși la universitățile și redacțiile din Chișinău, unde am lucrat, precum și la mine acasă existau calculatoare, adrese de email (1993) și în general deschidere spre informatizare, la UMF Iași, în anul de grație 1996, nu exista niciun singur calculator! De la Chișinău participam la think tank uri americane și europene (pe internet) pe varii teme, având enorm de învățat și de contribuit cu idei, în timp ce la UMF Iași nu exista nici măcar în proiect achiziționare de calculatoare… Ca să închei acest episod informatic (pe axa Iași-Chișinău), un ziarist ieșean de radio a venit la apartamentul meu din Chișinău, prin 1993 sau 1994 cred, m-a rugat să-i dau voie să-i scrie un e-mail feciorului din State, m-a rugat apoi să-l las singur, dar, după plecarea sa, am constatat că calculatorul fusese virusat, adresele de email șterse…  Motive pentru care am privit mereu Iașul cu un ochi (ceva mai) critic au fost foarte multe, multe dintre acestea au fost relatate în articolele și pseudorecenziile mele la articole și cărți postate pe blogul meu de pe wordpress.com. (chiar acesta pe care este publicat articolul de față).

 

(Alte mici exemple: blocarea susținerii tezei de doctorat în Etică, cu câteva luni înainte de finalizarea și susținerea tezei de către rectorul de atunci al UAIC, pe motive pseudolegale, financiare în esență; blocarea, de către aceeași persoană, în calitatea sa de rector și de președinte al Senatului, a obținerii calității de conducător de doctorat în specialitatea management în cadrul FEEA, din UAIC și… mă opresc aici). Dar, subliniez, niciodată nu am făcut analizele critice ca pe o răzbunare față de colegii ieșeni. Dimpotrivă, mereu încheiam acele analize critice cu constatarea tristă că Iașul este pe o pantă descendentă și că am speranța că dușurile reci pe care le administram să aibă un efect pozitiv, de redeșteptare locală, măcar în plan cultural. N-a fost să fie. Reacțiile (extrem de puține) la criticile mele au fost tipic provinciale, iritate, nedumerite, ofuscate, bulevardiere, injurioase, amenințătoare, răzbunătoare sau… absente. Nici vorbă de eventuale mulțumiri pentru observațiile făcute (gramaticale inclusiv), pentru sugestiile date și pentru invitarea la dialoguri pe varii teme…Nimic. Tăcere fals superioară. Tipic bahluian. Mereu mă simțeam obligat să atrag atenția că acest nivel cultural și de mentalitate provincială țâfnoasă va afecta serios intrarea Iașului în competiția pentru obținerea titlului/ calității de capitală europeană a culturii, respectiv că demersul ieșean se va încheia cu un eșec răsunător, pe măsura iluziilor și a pretențiilor fără acoperire cu care mă întâlneam mereu. Această ”atenționare” nu o fac acum, postfactum, ci se află în aproape toate articolele în care erau vizate personalități ale Iașului. Convingerea mea era tot mai consolidată că iminentul eșec va veni din cauze profunde, nicidecum doar din vina acelor entuziaști care au dat speranțe deșarte ieșenilor că vor obține confrmarea calității lor îndrăgite, aceea de cultură superioară, de nivel european: Desigur, există și vinile – individuale și colective – ale celor implicați în proiectul ”Iași – capitală europeană a culturii”. Dar, era de așteptat ca cel puțin acest colectiv să fi probat o mentalitate net superioară mediei ieșene și naționale. Din cele citite/ audiate/ vizionate (vezi și cele 14 pagini de webografie) am dedus că mentalitatea membrilor Fundației era pe măsura mentalității dominante, nicidecum superioară mediei. Simplul fapt că nu s-a mai făcut nicio conferință de presă prin care să comenteze măcar observațiile negative făcute de Juriu probează ipoteza mea că și la nivel de Fundație/ Comitet mentalitatea este aceeași ca la nivelul ieșeanului mediu. Notele dominante ale acestei mentalități le voi detalia mai jos.

 

În plin proces de intensă activitate pentru convingerea decidenților că Iașul merită titlul (și banii!) am răspuns la un chestionar care intenționa să testeze ce apreciază cel mai mult ieșeanul din marea cultură a locului. Am pus, din start, pe ultimul loc muzeele, monumentele istorice și casele memoriale – dovezile a ceea ce au făcut alții, în alte timpuri, cu alte mijloace și chiar cu alte finalități. Mai mult, am dat valori minime faptelor culturale de natură materială (biblioteci, ziare și reviste de cultură în format print, pliante de popularizare etc.) și am dat valori maxime dimensiunilor spirituale vii, creative și formative: spectacole de teatru și operă, conferințe, dezbateri, lansări de carte, cărți scrise de autori contemporani etc. Pe scurt: trecutul și materialismul nu contează decât ca un dat existent, față de care contemporanii noștri au un singur merit: acela de a-l conserva, promova și a-l transmite urmașilor. Acest fapt de cultură este minor în raport cu CREAȚIA/ PRODUCEREA de fapte de cultură noi, originale, proaspete – singurele care aduc plus valoare culturală și care pot convinge Juriul european că comunitatea noastră este una vie, dinamică, cu capacitate de antrenare (și) a oamenilor din preajma zonei ieșene, cu forță de iradiere și de generare a unei aprecieri pozitive cvasiunanime  din partea altor comunități. Am amintit mereu caracteristicile esențiale ale mentalității dominante de la noi: paseismul, mergeșașaismul, mimarea actului cultural autentic prin invocarea personalităților din trecut (tot mai puține, pe măsură ce ne apropiem de prezent) care ne reprezintă și ne promovează orașul în lumea largă și identificarea spiritualității locale cu activitatea cultelor religioase, a serbărilor populare care au în miezul lor un sfânt/ o sfântă din trecutul îndepărtat care ne ”onorează” cu prezența. Lenea intelectuală moldavo-ieșeană se concretizează și în calitatea presei cotidiene și a celei culturale de la noi (care, cu câteva excepții, scade în ritmuri alerte, parcă peste media națională). O probă a indiferenței față de acest important eveniment care urma să culmineze la Iași în anul 2021 este marea întârziere (îndeosebi față de Cluj) cu care s-a demarat acțiunea (crearea site ului, publicarea de articole care să genereze idei originale și consonante cu criteriile anunțate, crearea structurilor formale care să se ocupe în mod concret și responsabil de managementul de proiect). Nu în ultimul rând, un alt semn de superficialitate a fost utilizarea alternativă a sintagmelor ”capitală europeană a culturii” și ”capitală culturală europeană”, ca și cum acestea ar fi perfect echivalente.

 

Comercialismul care s-a insiunat în toate structurile (inclusiv în cele politico administrative și a celor cultural-educative) bate cultura adevărată, bate calitatea înaltă și bate competitivitatea generatoare de progres și valoare. Am comentat, la anunțul Juriului referitor la neselectarea Iașului pe lista scurtă, pe internet, sugerând câteva motive serioase (de fond) pentru respingere de către acel Juriu a acceptării Iașului în faza următoare (desigur, nu a existat nici o reacție, de unde și presupunerea mea că toți aceia care au citit ”diagnosticul” meu cauzal sunt sută la sută de acord cu mine…):

 

Concluzia mea este că ”bolile” culturii ieșene s-au cronicizat și s-au agravat în ultimul sfert de secol. Chiar dacă proiectul european de acordare a titlului de capitală europeană a culturii vizează tocmai orașele fără realizări deosebite, dar care – având potențial real și dorință de a se plia pe criteriile stabilite în proiect – sunt eligibile tocmai pentru a le da un impuls suplimentar, totuși carențele grave, de fond, de percepere eronată a propriei situații și de pliere cu abilitate pe noile cerințe europene, au fost cele care au împiedicat orașul nostru să-și vadă visul cu ochii. Am sintetizat aceste carențe după cum urmează:

 

– paseismul, excesul de istorie în detrimentul viitorului care începe în fiecare zi;

– managementul șmechersc, de cartier periferic, unul bazat pe convingerea că noi scriem că vom face, dar după ce ne dau ok ul, mai vedem…

– minciuna politică ridicată la rang de mijloc de convingere a unui juriu serios și competent (povestea cu Basarabia și Bucovina face parte din aceeași ipocrizie politică românească derulată de un sfert de secol, capcană în care au căzut chiar promotorii șmecheriei cu ”dați-ne bani și facem Unirea”);

– ”interfața răsăriteană a culturii europene” s-a dovedit o formă fără fond, un festivism bolșevic păgubos, o lozincă fără pic de acoperire și fără un sens concret;

– îngîmfarea și țâfnoșenia specifice mediilor mediocre (un exemplu doar: de mulți ani scriu împotriva paseismului dezvoltat de culturnicii ieșeni, dar niciunul nu a încercat să demonteze acuzațiile mele, conform convingerii lor ”las că merge și-așa”);

– convingerea că totul merge de la sine – doar niște fandări acolo și gata!;

– ascunderea sub preș a realităților neplăcute din perioada războiului, sub impulsul tâmp că ”dacă stârnești rahatul, pute” – deci mai toarnă niște pământ peste rahat, fără să realizezi că tocmai asta te dă de gol;

– căderea economică abruptă a Iașului, scăderea populație active și scăderea finanțărilor de la bugetul republican au amplificat și mai mult dezinteresul față de cultură.

 

În mod evident, toate cele scrise de mine sunt subiective, sunt opinii formate în timp, consolidate zi de zi și an de an, dar asta nu înseamnă că sunt singurul deținător al adevărului. Din păcate, lipsa propensiunii pentru dialog va lăsa și acest mic semnal fără răspuns. (Pe lângă aceste patru pagini, am adăugat încă 14 pagini de link uri, extrase din articole, ecouri de pe facebook pe tema pregătirii proiectului și a receptării eșecului acestuia etc.).

 

 

Liviu Druguș

Iași – Miroslava,

 

22 februarie 2016

 

 

Webografie tangentă la tema scăderii nivelului de cultură în RO:

 

http://adevarul.ro/news/societate/romania-ne-resetabila-mostenirea-neamului-prost-1_56c6cc885ab6550cb8f86c35/index.html Doru Pop, Universitatea Babeș Bolyai Cluj

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii

 

Webografie pe tema Iași – capitală europeană a culturii

 

Toni Hrițac ZdIs 30 ianuarie – micro analiză comparată Iași – Cluj http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/universitatile-si-politica-la-iasi–117688.html  Comentariul meu: Chiar îmi place! Dacă nu toată analiza, atunci măcar ideea de a ne uita în oglindă. De multă vreme era necesară o analiză comparată Iași – Cluj pentru a vedea și cauzele subdezvoltării regionale și locale a Moldovei și Iașului. Lupta pentru selecția viitoarei capitale europene a culturii se va da între Cluj, Baia Mare, Timișoara și București. Șansele le văd exact în această ordine.

 

George Pleșu a tradus din motivația juriului: (de adăugat și linkul la emisiunea lui Florin Ghețău din 28 ian 2016)

 

Am tradus motivarea juriului (pg.18-19) cu privire la respingerea candidaturii Iașului. Vedeți singuri câte din punctele de mai jos le-am tot repetat aici sau la diverse emisiuni la care am fost invitat, cu același efect: o surzenie totală din partea autorităților.

„Juriul a fost însă dezamăgit că nu a putut sta de vorbă cu reprezentanți ai orașelor partenere. Cooperarea transfrontalieră bi și trilaterală este un obiectiv important, dar juriul nu a fost sigur dacă cooperarea propusă a servit în primul rând prezentării sau chiar a contribuit la dezvoltarea culturală și civică a orașelor partenere. De asemenea, juriul nu a fost informat despre aranjamentele financiare și de management pentru această cooperare.

Celelalte elemente ale programului propus a avut mai multe puncte forte și potențialul de a avea un impact local. Juriul a fost îngrijorat de faptul că 250 din 342 proiecte propuse sunt proiecte culturale existente cu programul deja fixat. Criteriul pentru Capitala Europeană a Culturii [CEaC] necesită dezvoltarea unui program special în locul unei continuări a ofertei culturale existente într-un oraș.

Proiectul transfrontalier este un element potențial pozitiv pentru criteriul dimensiunii europene, dar juriul a simțit că celelalte componente ale programului au fost mai puțin dezvoltate cu partenerii internaționali sau prin dialog inter-cultural. Programul nu a reușit să susțină modul în care intenționează să devină interfața de est a culturii vestice. A lipsit în special o viziune artistică clară care să pună sub semnul întrebării și să dezvolte această poziție de oraș aflat la răscruce de drumuri, cu multiple influențe.

Din dosarul de candidatură a reieșit că orașul a fost mai puțin deschis la arta contemporană, inovare și avangardă. Juriul apreciază că programul propus, cu un puternic accent pe istorie și patrimoniu, ar întări această percepție în loc să utilizeze CEaC pentru a transforma sectorul cultural și publicul orașului. O abordare mai echilibrată ar fi îmbunătățit oferta.

Juriul a apreciat că domenii-cheie au fost tratate doar într-o manieră destul de sumară, nu în profunzime. Exemple includ memoria traumatică a „Pogromul de la Iași” din 1941 și un proiect cu romii; acesta a fost un domeniu în care programul ar fi putut fi crescut în mod semnificativ pentru a satisface componenta dialogului inter-cultural a criteriului legat de viziunea artistică.

Orașul are o reputație puternică a industriilor sale creative și juriul a apreciat demonstrarea unuia dintre posibile proiecte. Mai multe dintre proiecte propuse includ ICC [industriile culturale și creative], deși acest domeniu ar putea fi transformat într-un element mult mai puternic al programului, în special incluzând dinamismul recunoscut în [industria] modei și hainelor, precum și în publishing și mass-media; au fost mai puține informații despre o dezvoltare ulterioară a acestora. Oferta a fost limitată în abordarea dezvoltării atât a noi segmente de public, cât și legat de consolidarea capacităților sectorului cultural.

Juriul a luat act de informațiile cu privire la consultarea cu cetățenii și operatorii culturali, dar a fost mai puțin clar cum acestea au rezultat în modificări ale conceptului și programului.

În general, juriul a apreciat că oferta a reflectat o abordare constantă a patrimoniului de bază al orașului. Multe dintre proiecte, inclusiv planuri de dezvoltare urbană, sunt deja în curs și vor contribui la o mai puternică ofertă culturală pentru localnici și turiști. Cooperarea transfrontalieră a fost mai puțin dezvoltată, după cum a fost menționat mai sus.”

ec.europa.eu

EC.EUROPA.EU

 

http://www.radiohit.ro/index.php/2016/01/27/audio-fundatia-iasi-capitala-culturala-inchisa/ Fundația Iași – capitală europeană a culturii închisă

 

MOTIVAȚIA RESPINGERII IAȘULUI DIN PROIECT   26 ianuarie 2016

http://www.jurnalvirtual.ro/2016/01/26/jurnalistul-cezar-padurariu-a-studiat-motivatia-juriului-european-de-ce-a-fost-respinsa-candidatura-iasului-pentru-capitala-europeana-a-culturii/

 

Documentul original http://ec.europa.eu/programmes/creative-europe/actions/documents/ecoc/2021/romania_en.pdf

 

 

Webografie preluată din campania de promovare a Iașului

 

https://youtu.be/Wu52-zvfFCw Iași Cartea de vizită (14 minute)

 

https://youtu.be/k4QKZOZN8cE 10 reasons to visit Iași. Iași – the cultural city

 

https://youtu.be/Wu52-zvfFCw Călătorie prin Iașul turistic (22 min)

 

https://youtu.be/ckh–2L2UR0 Iașul – orașul celor 7 coline (5 min)

 

https://youtu.be/5Yn1yTiJPiw  Iași – capitala culturală a Europeu (tur al monumentelor ieșene)

 

http://iasi2021.ro/vr  principalele monumente ale Iașului 3 D

 

http://iasitvlife.ro/index.php/emisiuni/politica-la-iasi/item/31818-politica-la-iasi-anul-politic-2015

 

Conferința de presă Iași capitală europeană a culturii: Mihai Chirica, Florin Cântic, Cristina Modreanu (critic de teatru), Iulian Boia, Adriana Zaiț, Dan Alexe, Simona Tănăsescu (artist vizual, curator artistic, coordonator de proiecte culturale), Camelia Gavrilă, lipsă. https://youtu.be/gTF9-kRuEMc

 

Cronica unei deziluzii demult anunțate   Iași – capitală europeană a culturii

 

Despre nenominalizarea Iașului pe lista scurtă pentru participarea, în continuare, la competiția pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021 am scris doar reacții la postările celor direct sau indirect implicați. (LD)

 

11 dec 2014 Ziarul de Iași – Știrea despre eșec: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/ia-ul-capitala-culturala-a-dezamagirilor-nu-a-intrat-in-finala–113649.html#.VmqoQ_EH6UA.facebook

Prima reacție după eșecul Iașului în tentativa de a intra în finala competiției pentru capitală europeană a culturii a venit de la primarul interimar Mihai Chirica: „Contextul a fost din nou nefavorabil Moldovei, niciun oraș nu a intrat în finală. Sunt trist, îmi pare rău că echipa nu a reușit să surmonteze decalajul de timp pe care l-a pierdut în perioada anterioară, cred că am avut și un prejudiciu de imagine major, de altfel, una dintre întrebările unui expert european a fost și pe această temă, cu ex-ul, ce să zic, noi am făcut tot ce a fost posibil. Am pus la dispoziție toate resursele necesare, nu pot să dau vina pe niciunul dintre ei”, a declarat primarul interimar Mihai Chirica.

(LD: În articol sunt prezentate clar criteriile de selecție, precizate de președintele juriului, Steven Green): „Ce anume face un oraş să devină Capitală europeană a culturii?”

Steve Green, preşedintele juriului de experţi care evaluează candidaturile oraşelor, a fost cel care a anunţat cele patru oraşe care au fost alese pe lista scurtă a localităţilor ce candidează pentru obţinerea titlului de Capitală europeană a culturii.

Acesta a precizat că, în 2021, vor fi trei capitale europene a culturii: una din ţările candidate la UE (Serbia şi Muntenegru), una din Grecia (unde au candidat 14 oraşe) şi una din România (unde au candidat 14 oraşe).

„Ce anume face un oraş să devină Capitală europeană a culturii? Este vorba despre programul viitor, nu ceea ce a făcut în trecut, nu ceea ce face acum. Este dorinţa de a schimba oraşul. Şi un anagajament solid de a învăţa despre alte culturi ale Uniunii Europene şi de a-şi împărtăşi propria cultură. Este un angajament puternic de dialog intercultural, de politici antidiscriminare şi de includere”, a spus Steve Green, precizând că toate oraşele din România care au candidat au avut idei culturale nemaipomenite şi le-a încurajat să continue proiectul prezentat, pentru a nu îi dezamăgi pe aceia care s-au implicat în realizarea lui.

„Felicitări şi mult noroc”, le-a transmis Steve Green oraşelor care se află pe lista scurtă.

Acesta a mai spus că toate capitalele europene a culturii şi oraşele care se află pe lista scurtă atrag atenţia atenţia Europei, nu doar prin activitatea lor culturală, dar şi prin tot ceea ce înseamnă decizii şi politici.

Steve Green a precizat şi care au fost criteriile de selecţie pentru alegerea celor patru oraşe. „Sunt şase criterii care se aplică în toate ţările ce participă la acest proiect. Primul este strategia culturală şi moştenirea pe care aceste capitale europene urmează să o lase. Al doilea este dimensiunea europeană: oraşul va reflecta la propria istorie şi cultură, dar şi la istoria şi cultura celorlalte oraşe europene. Cel de-al treilea se referă la dimensiunea programului şi implică o viziunea artistică puternică, inclusiv atragerea vizitatorilor din afara ţării. Cea de-a patra este participarea locuitorilor în dezvoltarea programului. Celelalte două sunt foarte directe: au bani şi au cu cine?”, a precizat Steve Green.

 

La postarea acestui articol din ZdIS, am comentat pe 11 dec ora 16 30: Liviu Drugus cu câțiva ani în urmă, la o evaluare a candidaturilor la acest titlu, Iașul s-a trezit surclasat de Bistrița. Reacțiile de atunci ale unor ieșeni (inclusiv ale celor care cunosc ce este proiectul în cauză) au declanșat întrebări retorice și uimiri jignite: cum noi, cu zestrea culturală lăsată de înaintași, cu patriomoniul muzeal și etc etc. Mi-am permis atunci să atrag atenția că trecutul nu prea se punctează în grilele de evaluare și că, în general, orice concepție paseistă este sortită eșecului. Am scris acest lucru și în chestionarul anonim care a circulat pe net, lansat de Echipă. Sigur, nu am nicio satisfacție pentru eșecul înregistrat de Iași, dar în zecile de cronici, recenzii și analize pe care le-am publicat pe blogul meu mă întrebam mereu: cu aceste ”valori” vrea Iașul să cucerească Europa? Atunci mi-am formulat opțiunea deschisă pentru Cluj, opțiune pe care o am și în prezent (deși surpriza ar putea veni de la minunatul Baia Mare). Mai mulți ieșeni m-au ”dojenit” pentru o asemenea opțiune, iar răspunsul meu a fost: dacă nici acum nu se trezesc din lenea apatică și managementul șmecheresc al afacerilor culturale, atunci Iașul își merită soarta.

Răspunsul/ comentariul  Dnei Adriana Zaiț: Am citit aproximativ 180 de propuneri venite dinspre comunitate si multe din idei au fost incluse, atit cit s-a putut, in proiect. Din nou, n-as vrea inca sa vorbesc despre asta, sunt prea trista pentru Iasi. Mie mi-a placut, de exemplu, dosarul Brailei, si cred in continuare ca din punct de vedere al creativitatii conceptului a fost cel mai bun, chiar daca Braila nu este pe lista. Dar sunt atat de multe alte criterii, unele la vedere si altele nu, unele posibil de indeplinit intr-un anumit interval de timp si altele nu, incit este foarte greu sa judeci, din exterior mai ales. Promit ca voi incepe anul ce vine cu o analiza a acestei experiente!

 

Pe 12 dec am intervenit din nou pe pagina dnei Adriana Zaiț  cu următorul comentariu

Iașul a fost masiv cucerit de bolșevismul cu față umană (sondaje arată că Nechita ar fi reales dacă ar rămâne în psd și ar candida). Mentalitatea feudalo-bolșevică s-a aciuat și proliferat de minune în condițiile căldicele ale mergeșașaismului moldav. Eșecul confruntării cu mentalitatea occidentală – iată cauza primă a nealegerii Iașului pe primele patru locuri dintre cele 14 candidaturi. Degeaba îl aduci pe Alexe de la BXL (un gânditor de stânga) dacă mentalitatea dominantă a zonei este cea care dă tonul realităților de la noi. Aș îndrăzni să spun că este foarte posibil ca proiectul Iașului să fi fost unul bun, credibil și de succes, dar CONTEXTUL ne-a omorât. Invocarea ex-ului de către unul dintre evaluatori sugerează că și nivelul ridicat al corupției la vârful partidelor din Iași a atârnat greu în balanță. Cu alte cuvinte, dacă ești alb, nu te amesteci cu roșii pentru că te înroșești de nu te (mai) vezi.

Îmi place · Răspunde · 12 decembrie la 09:41

 

Tot pe 12 dec apare un articol al lui Lucian Postu pe blogul său:

https://lucianpostu.wordpress.com/2015/12/12/aproxilipsa-de-bahlui-sau-despre-imbaligarea-fundacului-zis-iasi/ Iată textul:

 

Aproxilipsa de Bahlui, sau despre îmbăligarea fundacului zis ” Iaşi „

– creşterea şi împeşterea gaurei ortomanice –

 

Săvîrşitu-s-a .  .  .
Prostălanii, parşivii, naivii ori neinformaţii nu mai au acum vreun motiv să trăncăne, leorbăie, miorlăie sau pîsîie, morfolind vechea măntrişoară ruginită, descleiată şi îmbrobodită cu batic siropos: ”Iaşii, capitala culturală a Romîniei„ .
Kaput, basta, hasmokar, praleo … Mahalaua cortorală di pi Bahlui n-a intrat nici măcar în ” finala mică pe ţară ” a concursului UE ” Capitala culturală europeană ” . Adică printre cele patru oraşe romîneze care se bat mai departe pentru nişte milioane multe şi faima de a fi, peste cîţiva ani, blazonul cultural al patriei noastre scumpe.

.
Cei din Baia Mare au reuşit . Ceea ce n-a reuşit taraful de la Iaşi , plin de ostromente majistrale, care de care mai ghibaci şi mai ninunat : chimvalul sunător al pîntecelui mental din dotarea marelui ‘telectual & atîrnător Florin Cîntic ; doba gonflabilă a marelui literat & activist pesedist Dan Doboş ; cămeşa descheiată pînă la buric a marelui jurnalist & macho-uţ cultural Dan Alexe, omul trebilor complexe . Etc

.
Numai că aceşti colivari ai mortăciunii ieşene sînt doar cireaşa putredă de pe tortul din / de cacao.  Blatul e vechi şi miroase a mucegai paseist & mămăligă acră . Crema e cleioasă , din sirop de tei răsfiert, şi e tărcată cu nişte măsline de capră rîioasă, dar cu coada sus : Solcanu şi Simirad sînt doar două nume generice de mari oameni coltorali, literari & artistici care au vătăfit tîrgul şi giudeţul , ani în şir, înconjuraţi de garnitura slinoasă & majoritară a limbilor slugarnice, legitimatoare, agresive şi horpăitoare.

.
Iar tu, presupusule inocent anonim , degeaba jeleşti acum, despletit şi cu cămeşa ruptă de pe chept . Şi tu ai fost complice la în-năclăirea asta mizerabilă şi toxică . Da, domnilor & doamnelor profesori de litere, muzică, pictură , istorie ş.a.m.d . Tăcerea şi resemnarea voastră a legitimat rahatul din capul mesei, vreme de un sfert de secol . Rahatul cultural, rahatul administrativ, rahatul politic .
Toţi solcanii & simirazii, plus haita lor de limbrici, au venit dintre ieşeni . Nu de pe Marte . Şi au fost perpetuaţi, prin nichitizare , tot de ieşeni, nu de indonezieni . Aşa că, tovarăşi bahluiezi, să lăsăm imperialismul bucureştean ori băcăuan şi să ne uităm, cinstit, în colhozul nostru glodos : din rahat – harapnic, ba care să şi pocnească … asta poate doar în SF-urile tovarăşului Doboş .
Deci, dacă vreţi sită de mătase, schimbaţi măcar javrele . Şi încercaţi să nu mai depăşiţi planul la producţia de behăială, fiindcă rezultatul o să fie cel de acum : Cupa Romîniei la măsline de ovine. A, să nu uit : pentru ediţia următoare a concursului, Ţibana a început să pregătească deja dosarul . Rîdeţi voi, da’ cică au echipă din Baia Mare .

 

 

Alexandru Lăzescu, 14 dec. 2015  Ziarul de Iași: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/radiografia-unui-esec-previzibil–113790.html#.Vm6NsnDfWkw.facebook Cât de semnificativ şi ce efect pe termen lung ar putea avea eşecul, cel puţin stânjenitor, al Iaşului în încercarea sa de a fi desemnat capitală culturală europeană în anul 2021? După anunţul de vineri, în care o comisie reunită la Ministerul Culturii, compusă în marea sa majoritate din membri veniţi din afara ţării, a anunţat o listă scurtă (Cluj, Baia Mare, Timişoara, Bucureşti) din care Iaşul lipsea, am văzut la nivel local tot felul de declaraţii contondente. S-a dat vina pe „greaua moştenire Nichita”, pe o cabală internaţională care ar dori să marginalizeze Moldova, pe administraţia locală, pe echipa de proiect.

S-au spus multe vorbe grele, iar pe forumurile de discuţii asociate unor articole apărute în presă sau pe Facebook nu s-a făcut deloc economie de înjurături. După cum nu au lipsit, se putea altfel?, schimburi de replici politice. Am avut mai întâi un comunicat agresiv lemnos al liberalilor, în care se cerea demisia lui Mihai Chirica, acuzat că „prin incompetenţă şi aroganţă, a distrus ce a avut Iaşul mai de preţ: identitatea sa culturală”,şi în replică un altul, deloc mai inspirat, venit de la PSD Iaşi care condamna „încercarea imorală a echipei din Podu Roş de a capitaliza electoral un eveniment la care au contribuit” şi „emiterea unor aberaţii de ordin raţional”. Acest gen de declaraţii, destul de predictibile, sunt cu atât mai ridicole, cu cât în mare măsură pentru principalele structuri politice locale chestiunile care ţin de spaţiul cultural, de cel universitar, ocupă un loc marginal în preocupările lor obişnuite. Mulţi dintre ei nu au de altfel nici măcar bagajul cutural care să le permită să creioneze o viziune coerentă în acest sens.

Însă, pe de altă parte, ar fi greşit să dăm vina exclusiv pe administraţia locală, pe politicieni sau chiar pe echipa de proiect. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să existe o evaluarea a acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar. La mijloc este vorbă de o problemă mai generală de atitudine. Starea de spirit dominantă la nivelul elitelor locale, în sensul larg al noţiunii, este grevată de provincialism şi de o totală lipsă de solidaritate. De-a lungul vremii au fost enorme frustrări locale faţă de alte oraşe care, se spunea, beneficiau de o disproporţionată influenţă politică la nivel central. Precum Bacăul, mai ales în perioada în care Viorel Hrebenciuc era unul din oamenii cheie din PSD. S-au făcut comparaţii şi cu Clujul, o altă fostă capitală de provincie. Şi, într-adevăr, după ce ieşit din perioada Funar, a rămas constant al doilea pol de putere al ţării, cu o influenţă majoră în guvern. Primarul oraşului, Emil Boc, a fost trei ani şi jumătate prim ministru, după cum şi actualul premier, Dacian Cioloş, vine din acelaşi areal alături de multe alte persoane influente ca Vasile Dâncu, Ioan Rus sau Vasile Puşcaş.

Dar ar fi complet greşit să credem că la mijloc este doar rodul întâmplării sau a nu ştiu ce maşinaţiuni subterane. Acest tip de argumentaţie este excesiv de reducţionist fiind mai degrabă destinat să îi scoată din culpă pe responsabilii locali. Când stai de vorbă clujeni care fie sunt actori importanţi în zona deciziei politice, fie sunt personalităţi cu impact naţional, Lucian Boia sau Valentin Naumescu sunt doar două exemple pentru această categorie, realizezi o diferenţă esenţială de atitudine faţă de ceea ce vezi în Iaşi. De pildă clujenii rămân,de regulă, chiar şi atunci când pleacă la Bucureşti sau în afara ţării, mult mai legaţi de oraş, în care cei mai mulţi se şi întorc după o vreme, decât ieşenii care continuă să cultive doar legăturile la nivel personal. În al doilea rând, a fost vizibilă de-a lungul timpului o solidaritate, mult mai rară în Iaşi, în promovarea unor personalităţi locale, dincolo de graniţele politice. În plus, nu vezi nici pe departe atât de des ca la Iaşi tipul de atacuri mediatice suburbane, aranjate în culise, care însoţesc, de pildă, bătăliile pentru poziţiile de rectori.

Eşecul de la competiţia pentru desemnarea capitalei culturale europene în 2021a fost amplu mediatizat şi comentat provocând o mulţime de reacţii. Alte eşecuri, pe alte paliere, dar în zone poate la fel de importante ca impact, rămân în mare parte anonime. De exemplu tendinţa ca într-un număr în creştere, studenţi din oraşe ca Suceava, care veneau tradiţional la universităţile din Iaşi să prefere acum să urmeze medicina sau alte discipline la Cluj. Sau că în destule situaţii pacienţii preferă alte centre universitare, ca Tg Mureşul sau, din nou, Clujul. Sunt semnale care, toate, ar trebui să ne pună pe gânduri. Mulţi universitari sau cercetători de valoare se plâng de mediul ostil care îi face fie să părăsească oraşul, fie, pe cei stabiliţi în străinătate, să renunţe la proiecte de colaborare.

Nu e un secret că oraşele din vestul României, din Transilvania şi Banat, sunt în general mai bine administrate. O lungă perioadă de apartenenţă istorică la Imperiul Austro-Ungar îşi spune fără îndoială cuvântul. Astfel de diferenţe se văd de altfel şi mult mai aproape de noi, dacă compari Suceava, zona Bucovinei, care a avut o istorie comună cu Transilvania, şi judeţul Botoşani aflat în imediata apropiere. Dar acest deficit poate fi până la urmă compensat de alte calităţi. De atitudinea generală din comunitate. Contează mult mobilitatea, evitarea clişeelor, evitarea împăunării suficiente cu lucruri din trecut (destul de răspândită la Iaşi), capacitatea de a valoriza oameni şi idei noi. Unul dintre detaliile destul de jenante legate de eşecul proiectului capitalei culturale europene este acela că responsabilă pentru proiectul similar pentru Baia Mare, care a rămas pe lista scurtă, a fost compania Argo Media, înfiinţată în 2011 de un absolvent ieşean al Universităţii „Al.I.Cuza”, Ioan Dan Niculescu, care iniţial se oferise să gestioneze aplicaţia Iaşului.

În iulie 2015, revista „Business Magazin” scria despre el că stă timp de 5 luni pe an în Asia de Sud-Est (Thailanda, Vietnam, Bali sau Cambodgia), îşi conduce afacerea de pe Skype. Şi împreună cu alţi doi parteneri a construit o formulă de afaceri inovativă care adună într-o structură flexibilă un număr de mai multe firme şi 100 de angajaţi pe proiecte de branding orientate masiv către noile tehnologii de comunicare. Sunt detalii care merită menţionate pentru că ilustrează de fapt un lucru esenţial: câştigătoare în viitor vor fi acele comunitatăţi capabile să se debaraseze de structuri şi mentalităţi prăfuite, să părăsească logica perdantă a unor lupte meschine pentru mize secundare şi invidii profesionale mărunte. Să se deschidă generos către formule de abordare cu totul noi, pe toate planurile. La urma urmei, lumea se schimbă în jurul nostru prin oameni ca Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, care la cei 31 de ani ai săi este unul dintre cei care au revoluţionat felul în care se comunică pe planetă. Va fi Iaşul în stare să facă în viitor o astfel de schimbare radicală de comportament? Din ce am văzut până acum nu sunt prea multe motive de optimism.

 

Adriana Zaiț despre articolul lui Lăzescu: E singura analiza lucida de pana acum. Sper sa continuam in acelasi ton, cand vom fi in stare sa ascultam, pentru a nu ramane pe vecie in zona esecului previzibil.

 

Adriana Zaiț despre articolul lui Lăzescu (14 dec 2015, ora 15, Iași: E singura analiza lucida de pana acum. Sper sa continuam in acelasi ton, cand vom fi in stare sa ascultam, pentru a nu ramane pe vecie in zona esecului previzibil.

Florin Lăzărescu: 14 dec 2015 (ora 17, ora Iașului): Am aflat la Berlin că orașul nostru nu a intrat în finala pentru capitală culturală europeană, unde eram invitat pentru decernarea premiilor Academiei Europene de Film. În camera de hotel, tocmai deschisesem geanta de „bun venit” oferită de organizatori și văzusem acolo un pachet promoțional impecabil pentru Wrocław, capitală culturală europeană în 2016 (de la ochelari de soare cu ”See you in Wrocław”, cutie de bomboane cu ”Sweet Wrocław”, DVD de prezentare a orașului, până la un minunat album foto). Același pachet se afla în geanta tuturor nominalizaților și invitaților pentru premii, oameni precum Michael Caine, Charlotte Rampling, Colin Farrell, Christoph Waltz, Roy Adersson sau Paolo Sorrentino, ca să spun doar câteva dintre vedetele mondiale din lumea filmului, prezente acolo.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să se organizeze în Iași un asemenea eveniment (la anul va fi în Wrocław), cum ar arăta pachetul nostru promoțional. Și m-am liniștit. Sincer, nu vreau să lovesc în nimeni, dar tot sincer vreau și să spun ce cred despre asta: suntem norocoși, să mulțumim lui Dumnezeu sau sfintei Parascheva că nu vom fi capitală europeană a culturii. Ne-ar fi ieșit un lung șir de bâlbâieli, de amatorisme, de folclorisme, de certuri interminabile – cum s-a întâmplat și cazul plănuirii și întocmirii dosarului pentru candidatură. Ar fi fost – dacă nu un dezastru de imagine pentru oraș – măcar un spectacol penibil, întins pe parcursul unui întreg an. Cu lucruri făcute după ureche. Cu politicieni incompetenți și „personalități” locale depășite de vremi, care nu înțeleg nimic din fenomenul cultural, dar fac pe dracu-n patru să și-l atribuie, să-l dispute. Cu șoferi mânioși că se blochează traficul, cu ieșeni turbați că se cheltuie bani de-aiurea pe cultură, când noi avem alte probleme mai importante. Așa, fără obligația de a mima că facem ceva, Slavă Domnului, vom rămâne în panseluțele noastre, la tăiat și replantat tei, la veșnicele cancanuri locale, comentate la nesfârșit de cetățeni ambetați.

 

 

Dan Alexe, membru al echipei de alcătuire a proiectului, Bruxxeles, 14 dec, ora 10 dimineața:

Pe pagina sa de fb:

 

Principala obiecție adusă de juriu dosarului Iașului a fost că orașul nu s-a focalizat suficient pe memoria Holocaustului. E cu atât mai ironic, cu cât 3 din cele 4 orașe care au trecut: București, Cluj și Baia Mare, erau candidaturi controversate din motive de discriminare a romilor”.

 

La acest comentariu am intervenit cu o întrebare și am primit un răspuns:

 

Liviu Drugus către Dan Alexe: se poate estima procentual dacă ”prestațiile” ex-ului au contat în evaluare? Mai precis: unde sunt postate criteriile de evaluare în această etapă de preselecție?

Dan Alexe ”Chiar dacă ar fi contat în aura actuală a orașului, experții europeni știau că până în 2021 vor mai avea loc două runde de alegeri locale. Incă nu am o explicație, însă dosarul în sine era extrem de coerent, fiind cel mai european în sens larg din toate candidaturile, prin cooptarea Moldovei și Ucrainei”.

 

Dan Alexe, 14 dec seara:  ”

Câteva precizări despre eșecul candidaturii Iașului (Iașiului pentru snobi și sclavii Academiei) la statutul de Capitală Culturală 2021…

E o întreagă isterie acum la Iași, o lume mică, unde dușmăniile sunt tenace.

Mai întâi: până când juriul internațional nu își publică în scris justificarea pre-selecției, oraș cu oraș, pe puncte, micile speculații politice locale sunt inutile și răuvoitoare.

Am făcut parte din echipa responsabilă cu dosarul de candidatură, care a fost frumos, coerent și cu foarte multe idei noi. Iașul era apoi singurul candidat, din cele 14 orașe, care aducea o dimensiune într-adevăr europeană proiectului prin cooptarea orașelor Chișinău și Cernăuți din Moldova și Ucraina.

Florin Cîntic, coordonatorul principal, este un om care a muncit cât un regiment, cu calm, imperturbabil, cu umor și răbdare. Echipa a fost compusă din specialiști de cel mai înalt nivel. Proiectul era original.

Cei care scriu în zeflemea (chiar și cutare și cutare scriitor sau gazetar local, cum am văzut, care exploatează asta politic) întrebând că ce-i trebuia asta Iașului, oraș provincial, nu înțeleg absolut deloc (și arată că nu și-au dat osteneala să priceapă) ce înseamnă proiectul de Capitală Culturală care e menit, tocmai, să stimuleze orașele mici și neglijate.

Văd mult venin pe rețelele sociale de acolo, venin politic abia stăpânit și rău formulat. Un asemenea eșec (colectiv de altfel) nu exclude calitatea proiectului. Dimpotrivă.

Hainii ar face bine să aștepte explicațiile juriului.”

 

15 dec 2015 Răzvan Chiruță: http://www.jurnalvirtual.ro/2015/12/15/comentariul-lui-razvan-chiruta-in-romania-libera-iasi-capitala-europeana-a-dezamagirii/

 

16 dec 2015 Călin Ciobotari pe FB: S-au spus lucruri grele, s-au formulat acuze grave… Florin Cântec a vorbit, printre altele, telefonic, despre primitivismul unor reacții, Dan Doboș și-a admis propriile greșeli, opinând că principala problemă a dosarului nostru a fost întocmirea bugetului, iar Cătălin Mihuleac a diagnosticat extrem de dur, cu nume și prenume, „centrele de interese financiare” ale culturii ieșene… Întrebarea e: totuși, ce punem în locul mitului spulberat?!    In editia din 16 decembrie 2015, am incercat sa analizam motivele pentru care Iasul, auto-intitulat „capitala culturala”, a ratat lamentabil intrarea pe lista scurta a oraselor candidate la titlul de Capitala Culturala Europeana. Cum va evolua cultura ieseana in continuare? Cat de mult ne afecteaza aceasta prabusire de soclu? Ce vom invata din acest exercitiu de smerenie? Sunt intrebari care inca isi asteapta un raspuns…

Înregistrarea emisiunii Raport de caz: http://stiri.telem.ro/emisiuni_difuzate/raport-de-caz-mit-spulberat-ce-punem-in-loc–3079.html

 

 

 

Miercuri 16 dec 2015, Ziarul 7Est, sub semnătura lui Iulian Mofteescu: http://7est.ro/acasa0/item/55912-ati-facut-o-de-oaie-punctajul-care-arata-de-ce-e-repetent-iasul.html  Textul articolului: ”Chirica & Co. n-au înțeles cerințele ghidului pentru candidatură, iar acum nu înțeleg nici de ce au pierdut Corina Turșie, lector la Universitatea de Vest Timișoara, a cercetat toate strategiile orașelor candidate la „Capitală Europeană a Culturii”. A prezentat concluziile cu câteva zile înainte de nominalizările juriului. A ghicit perfect rezultatul oficial – Iași, pe ultimul loc la cerințele: transparență, inteligență, cunoaștere, incluziune, durabilitate, ecologie. Primăria nici nu s-a obosit să-i răspundă la chestionar”.

 

 

ANALIZA candidaturii Iașului de către un timișorean:

 

Un lector din cadrul Universităţii de Vest Timişoara a realizat o analiză a strategiilor culturale ale oraşelor candidate la titlul de Capitală Europeană a Culturii din 2021. Concluziile sunt prinse într-un referat care a fost prezentat public înainte de a fi decise cele patru candidate ce vor merge în finală.

Pentru Iaşi, profesorul Corina Turşie a descoperit că, aparent, cei care au întocmit strategia Iaşului nu au înţeles ce tip de mesaj trebuie să emită pentru a atrage atenţia juriului. Analiza arăta, anticipând rezultatul, că Baia Mare se remarca prin transparența administrativă și cu o strategie clară până în 2030.

 

Corina Turșie, un expert care a identificat perfect slăbiciunile din strategia Iașului

Probleme de transparenţă

Lectorul universitar Corina Turşie a surprins lipsa de transparenţă a multora dintre orașele candidate. Printre cele cu probleme s-a numărat şi Iaşul, unde publicarea strategiei culturale a întârziat foarte mult. Analizând toate candidatele, a avut surpriza să constate că nu toate au site-uri dedicate evenimentului la care se racordau. „Trei orașe nu au avut site-uri dedicate candidaturii. În cazul Bacăului, pe site-ul Primăriei nu era nici o menţiune referitoare la candidatură”, spune Corina Turşie în studiul său.

Lectorul a înaintat cereri, pe Legea 544, la toate primăriile oraşelor candidate, solicitând detalii despre strategia culturală. Dintre toate, au răspuns imediat Alba Iulia, Sf. Gheorghe, Baia Mare, Bucureşti, Braşov şi Timişoara. Baia Mare şi Timişoara au fost oraşele ale căror primării au contactat-o de două ori pentru a stabili detalii despre răspunsuri.

 

 

Dintre cele patru cuvinte-cheie, Iașul a folosit doar două, într-o pondere foarte mică: sub 10 mențiuni

Iașul n-a catadicsit să răspundă

În cazul oraşului Baia Mare, Primăria a cerut câteva zile pentru a elabora răspunsul legat de strategie, apoi a postat proiectul pe site-ul oficial, punându-l în dezbatere publică, și i-au trimis un link spre document.

De la Iaşi nu a primit niciun răspuns legat de strategia oraşului sau de termenul la care aceasta va fi prezentată public.

Cele patru oraşe care au fost alese pentru marea finală aveau strategiile adoptate din timp: Timişoara – elaborată între februarie şi august 2014, Cluj – elaborată şi la dispoziţia publicului din septembrie 2013, Bucureşti – aprobată şi publicată în februarie 2015, Baia Mare – în consultare publică în noiembrie 2015. Dintre toate oraşele, documentele cu bătaie lungă erau la Braşov şi Baia Mare – până în 2030.

 

„Smart Cities”, dar la alţii

Membrii fundaţiei ieșene n-au înţeles ce mesaje să dea pentru a intra în atenția juriului, ținând cont de discursul european modern, regăsit în ghidul pus la dispoziția candidatelor. Corina Turșie a căutat cuvintele-cheie cerute de comisia de experți. A calculat ponderea acestora, iar rezultatele Iașului sunt dezastruoase.

În conceptul „smart cities”, erau indentificate patru cuvinte-cheie: „inovaţie”, „inteligenţă”, „cunoaştere” şi „digital”. În aproape toate strategiile celorlalte oraşe se vorbeşte despre cele patru concepte, la Iaşi se face referire foarte puţin la „inovaţie” şi  la „digital”, lipsind cu desăvârşire celelalte două componente: inteligență, cunoaștere.

 

Iași n-a avut nicio mențiune la acest capitol. Zero absolut

„Oraş durabil”

În cazul conceptului „oraş durabil”, unde trebuiau menționate cuvintele „competitivitate”, „durabilitate”, „ecologie/verde” şi „eficienţa resurselor”, Iaşul este singurul în strategia căruia nu apare niciunul din cei patru termeni.

Un alt concept căutat de Corina Turşie a fost cel de „incluziune comunitară”. Dacă Iaşul ar fi avut o strategie potrivită, în dosarul său trebuiau să apară „incluziune”, „coeziune”, „ocuparea forţei de muncă” şi „sărăcie”. Nici unul dintre aceşti termeni nu a fost găsit, Iaşul fiind şi de această dată singurul oraş din care au lipsit termenii aşteptaţi de juriul european.

Ca o concluzie, Corina Turşie spune că a fost surprinsă să constate că utilizarea retoricii europene a fost înţeleasă foarte bine de oraşe mici – Sfântul Gheorghe şi Baia Mare. Tot Corina Turşie spune că a fost la fel de surprinsă să constate că oraşe mari şi cu pretenţii – Timişoara şi Iaşi – nu utilizează retorica europeană actuală, Timişoara în mică măsură, Iaşul deloc.

Celelalte orașe au folosit termenii ceruți în retorica europeană. Strategii Iașului nu le-au considerat necesare

Propria analiză internă

Conducerea executivă a FICCE spune că va fi făcută publică o analiză asupra cauzelor eşecului alegerii Iaşului. “Suntem în proces de analizare a cauzelor acestui eşec şi, cât de curând, vom putea da o listă de patru sau cinci motive. Acum este totul foarte proaspăt şi circulă multe informaţii, multe dintre ele nefiind reale. Când vom prezenta cauzele eşecului, vom prezenta şi bugetul şi sumele cheltuite în cadrul acestui proiect”, a precizat Iulian Boia, directorul executiv al FICCE.

 

Jenant: Iașul a scris doar 24 de pagini

Corina Turşie mai menţionează că şi la cantitatea de informaţie Iaşul a stat prost. “Trebuie să sesizez şi discrepanţa de mărime dintre strategiile Iaşului (24 de pagini), Clujului (33 pagini) şi cele de la Braşov (231 de pagini), Sfântul Gheorghe (134 de pagini), Suceava (107 pagini) sau Baia Mare (97 de pagini).

Read 416 timesLast modified on Miercuri, 16 Decembrie 2015 09:42

– See more at: http://7est.ro/acasa0/item/55912-ati-facut-o-de-oaie-punctajul-care-arata-de-ce-e-repetent-iasul.html#sthash.MYtJzTN4.dpuf

 

Gabriel Gachi:

Gabriel Gachi

Analiza lectorului de la Universitatea de Vest este semnificativa pentru ca a intuit exact orasele castigatoare la Capitala Europeana a Culturii cu cateva zile inainte de nominalizarile oficiale. Corina Tursie a facut topuri cu criteriile respectate de fiecare oras in parte si a sesizat ca Iasul e pe ultimul loc la multe capitole. Autorii strategiei n-au inteles ce trebuie sa faca sau pur si simplu nu le-a pasat.

Important de stiut este ca Primaria Iasi nu s-a obosit sa raspunda solicitarilor lectorului universitar, conform unei minime decente cerute de ocuparea unei functii publice. Celelalte orase i-au raspuns in aceeasi zi, sau in 3-4 zile, Iasul nu i-a raspuns deloc. Poate Chirica n-a stiut, poate Buraga n-a avut timp, dar cineva din Primarie este demn de tot dispretul. Lectorul a luat in calcul inclusiv gradul de transparenta al fiecarei administratii si a apreciat, de exemplu, solicitudinea orasului Cluj. Asta pentru cei care inca mai cred ca nu e vina noastra ca Iasul sta mai prost decat Clujul.

Autosuficienta si aroganta in actul public nu sunt manifestari abstracte, care raman fara niciun efect in viata reala. E un alt lucru care nu se intelege in acest moment. Pierderea candidaturii la Capitala Europeana este dezastruoasa pentru bunastarea iesenilor. Investitiile directe de la UE si de la Guvern ar fi fost de 60-70 milioane de euro. Cu acesti bani refaceam tot centrul Iasului. Se adaugau sponsorii, investitori privati, capitalul de imagine ar fi ridicat prestigiul companiilor locale, exploda industria micilor servicii, industria creativa, artistii ar fi mancat o paine mai alba, turismul se profila la alte dimensiuni, iar avioanele ar mai fi si adus oameni la Iasi, nu doar sa-i duca in alte parti, cum se spune acum.

Pentru Sibiu, experienta de capitala a culturii a fost un moment de cotitura cu efecte pana in ziua de astazi. Dupa Colectiv s-a spus: coruptia ucide. Noi putem spune la Iasi: coruptia saraceste. E cel mai clar exemplu

 

http://www.7est.ro/exclusiv-7est/reportaje/item/56032-acasa-a-fost-refuzat-ieseanul-care-a-ajutat-baia-mare-sa-intre-in-finala-pentru-capitala-culturala-europeana-2021.html  Ieșeanul care a fost refuzat la Iași și a plecat la Baia Mare

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/sfintu-gheorghe-zece  Martin, Și cu Sf Gheorghe zece!

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/01/29/matei-visniec-vazut-de-un-cititor-spectator-ascultator-partea-i/ Matei vișniec de LD 29 01 2016

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea IV-a)


 Motto 1:

Pro captu lectoris, habent sua fata verba!

(Cuvintele au soarta lor, după mintea fiecărui cititor)

 Motto 2:

Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei, două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu

Singura ură care mi se pare justificată – aceea faţă de singularul absolutizat şi faţă de pluralul absolutizat. Altfel spus – ura faţă de prostie.”

Basarab Nicolescu

 Motto  3

Din pricina melancoliei mele, vreme de ani de\zile am fost incapabil să-mi spun TU mie însumi. Între melancolie și acest TU rezidă un întreg univers fantastic. Parțial, l-am epuizat prin pseudonimele mele”   (S. Kierkegaard, Punct de vedere explicativ asupra operei mele)

  Înainte de orice, o mică explicitare asupra demersului pseudocritic/ pseudorecenzator de mai jos. Să ”interpretezi”/ ”descifrezi”/ ”analizezi” un text de câteva pagini superconcentrate ideatic și semantic seamănă, în bună măsură, cu preocuparea unui ascultător de a explica poanta unui banc bun… Și totuși, există o bună motivație (o sumă de motivații) a(le) pseudorecenzării la care voi ”supune” bijuteriile stilistice vișnieciene: a) compararea unor idei cu cele ale altor autori, ambele completându-se și potențându-se reciproc; b) apariția unor idei noi, posibil utile (mie, autorului pseudorecenzat, cititorilor); c) aruncarea pe piața ideilor a unor sugestii de cercetări/ scrieri viitoare; d) aducerea unor informații în raza de interes și de acțiune a cititorilor/ autorului pe care mulți le consideră (încă) nesecante cu domeniul textului pseudorecenzat: e) nu în ultimul rând, pseudorecenzarea ORICĂRUI text (indiferent de lungimea/ scurtimea acestuia) este, pentru pseudorecenzent, o terapie și un proces de sondare și mai profundă a unor sensuri care, la lecturi grăbite, sau fără o viziune specială, scapă atenției. Așadar, demersul nu este unul gratuit, o aflare în treabă, ci își dorește să facă o mai bună interconectivitate între idei, între oameni și idei, și, de ce nu, între oameni (un ideal al majorității scriitorilor, de altfel).

 

Prima ”balerină” invitată pe scena cabaretului cuvintelor este Eu. Nu, nu eu, (nici măcar El, adică autorul), ci cuvântul Eu și rudele sale apropiate cărora maestrul de ceremonii Matei Vișniec le adresează dojene (sau laude, după caz) pe teme comportamentale (etice, deci simultan/ concomitent politice și economice). De fapt, cuvântului Eu nici nu i se oferă cuvântul, el fiind adus pe scenă doar pentru a fi făcut de râs, de a fi arătat lumii în toată goliciunea sa interioară și exterioară. Alegerea de către Matei Vișniec a acestui cuvânt pentru deschiderea ”Cabaretului cuvintelor” (un ”Dicționar subiectiv Vișniec”) poate fi interpretată în mai multe moduri, cu argumente mai mult sau mai puțin credibile. O primă justificare a acestei alegeri este, probabil, aceea că, fiind un text cu o destinație precisă (la adresa egoismelor care ne cam năpădesc), cititorul este invitat să înceapă lectura cu un text critic și ”moralizator” cât încă este odihnit, atent, dispus să absoarbă idei și sensuri noi. Departe de a fi un autoomagiu, o preamărire a însuși autorului, Eu este o pledoarie pentru echilibru, pentru recunoașterea importanței relative a fiecăruia dintre noi, concomitent cu atenționarea egolatrilor, egoiștilor și egocentricilor că prea multă prezență a Sinelui omoară alteritatea, complementaritatea și solidaritatea. Or, o umanitate plină de indivizi separați și ultraorgolioși în a-și preamări doar propria lor existență este o umanitate care nu ne trebuie, nu ne ajută și nu face plăcere nimănui. ”Umanitatea este jumătatea eului meu” (p. 12) conchide autorul, după ce, de la bun început ceartă ”eu-rile” pentru faptul că sunt greu de suportat (chiar de către ei înșiși), pentru că că nu se cunosc decât pe ei înșiși, ignorându-i cu falsă superioaritate pe ceilalți, fiind – la rându-le – ignorați/ ignorate de celelalte eu-ri autocentrate. Cearta/ dojana adresată eu-rilor este una părintească, constructivă, stimulativă, dar foarte fermă. Cu toții putem observa, adesea, unii interlocutori (de fapt, falși interlocutori) care încep mereu cu eu, eu, eu…. Pe bună dreptate, Basarab Nicolescu include această categorie de persoane în categoria proștilor, lăsând înțelepții (care arareori se referă doar la ei înșiși) să strălucească cu adevărat: ”Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu”.  De fapt, chiar cu această devoalare începe autorul (M.V.) textul său despre cuvântul Eu: ”Sunt zile când cuvântul eu devine insuportabil. Problema e că el nu vorbește nicio limbă. De fapt, nu știe să spună decât atît: eu, eu, eu” (p. 9).  Orice critică trebuie urmată – pentru a fi credibilă – de propuneri, de înlocuire a ceea ce este considerat  a fi rău, inoportun, neadecvat cu ceva mai bun, mai oportun și mai adecvat unei vieți demne de a fi trăite. Așadar, ne sugerează autorul, mai puțin ”eu, eu, eu…”, dar mai mult ”tu”, mai mult ”voi” și chiar cel mai mult ”noi” ar fi opțiuni dezirabile, fezabile și mult mai umane! Pentru M.V., ”tu” este mai politicos, fiind calea către dialoguri inteligente. Dar cea mai bună opțiune, care le include pe toate variantele anterioare (eu, tu) este ”noi”. Și totuși, există libertate! Libertatea de a prefera situarea eului propriu pe prim plan (preferând, în consecință, psihologia sociologiei), dar și aceea de a prefera colectivitatea, munca de echipă, comunitatea, agregatele umane în detrimentul individualităților sectare. Iată un exemplu în care ”noi” primează asupra lui ”eu”, dar cele mai căutate probe sportive sunt cele de simplu! (Balet pe gheață – sincron:  https://youtu.be/Gt4x0GZjfcU Se poate spune că personalitatea colectivului este formată din individualități interconectate).

 

Înainte de a veni și eu cu o argumentare în favoarea echilibrului dintre pronumele personale, sugerez că acest prim capitol al cărții ”Cabaretul cuvintelor” este un manifest de credință (ceva de genul Manifestului Dadaist). Este un strigăt de alarmă împotriva individualismului dominant la scară planetară și este o invitație (politicoasă) la coexistența pluralității de interese ale oamenilor, oriunde s-ar afla aceștia. Este perfect rațional, logic și uman să pledezi în favoarea formelor de conviețuire umană care sunt – și aici înșir atributele conferite de M.V. cuvântului ”noi” – : deschise, dar fără a fi expansive, primitoare, care să ofere un acoperiș comun îndoielilor noastre, învăluitoare și securizante, reconfortante, consolante, vindecătoare, comunicative fără exuberanță și abundente fără a fi invadatoare, decente, fără podoabe excentrice provocatoare, corecte politic (?!), generoase, antidemoniace și antiiraționale.  (pp 9-10). Desigur, toate aceste deziderabilități pot figura în orice manifest (de partid, de artă, de generație, de crez politic etc.) ele fiind ușor de agreat/ acceptat de orice ființă umană echilibrată. Mă văd obligat să-i adresez Domnului ”noi” o mică atenționare: ultimele dezastre umanitare mondiale au fost generate de idealuri comune/ fasciste/ socialiste/ comuniste ale căror excrescențe și consecințe dezastruoase n-au întârziat să apară. O face și autorul cărții/ manifestului, dar în termeni (cred eu) prea eleganți pentru a nu fi trecuți ușor cu vederea de grăbitul și nerăbdătorul cititor al vremurilor noastre postmoderne. Dorind să atenueze atât critica individualismului  (cu excrescențele sale demoniaco-iraționale), dar și să nu lase loc interpretării că pledoaria pentru  cuvântul ”noi” ar fi una mascată pentru vreo formă de totalitarism/ colectivism/ comunism, M.V. atrage atenția asupra căii de mijloc, echilibratoare și calmante (aurea mediocritas!), cea exprimată de cuvântul ”voi” (pluralul de la acel politicos ”tu” care punea întrebări inteligente cum ar fi: de ce? ei și? pardon?. ”Voi” este media dintre egocentricul ”eu” și presupus altruistul ”noi”. ”Voi” este educat, serviabil, sensibil la ideea de rost, deschis către ”noi”. Pe scurt, toate pronumele (eu, tu, voi, noi) au drept de cetate, dar secretul fericirii omenirii constă în stăpânirea artei de a le echilibra, de a le combina și de a da sens existenței noastre trecătoare… Totuși, literatura și manifestele avangardiste sunt una, iar realitatea dură este, de regulă, alta. În numele unei ”corectitudini politice” ireproșabile (sintagmă invocată, în text, și de M.V.) s-a ajuns deja la deformări grave ale ideilor (pozitive) de multiculturalitate, de libertate (trans)sexuală și de asociere, avansând chiar proiecte educaționale etatiste (vezi Norvegia) care frizează totalitarismul/ etatismul/ colectivismul etc. În rest, libertarianul din mine spune DA (DA!) oricărei forme de manifestare decentă a eu-rilor individuale, a interactivității interumane conștiente de consecințele fiecărei acțiuni, precum și grijii tuturor pentru ca ”noi” să fim acea umanitate care completează cealaltă jumătatea a individualităților noastre. Religia creștină se opune și ea individului în favoarea persoanei, singura dimensiune care permite omului să intre în comuniune, respectiv să se topească în umanitatea largă descrisă de cuvântul ”noi”. (Vezi: http://ziarullumina.ro/persoana-si-individ-27517.html Persoană şi individ, Ziarul Lumina. 14 iunie 2010).

 

Dincolo de textul (scurt) al acestui prim ”capitol” dedicat criticării comportamentului egoist și egocentrist, gândurile m-au dus la aplicații și explicații ale rostului unor sintagme străvechi care conțin în ele tocmai criticatul cuvânt ”eu”, cu sensuri nu întotdeauna la îndemâna publicului. Astfel sintagma biblică ”Eu sunt cel ce sunt” – analizată și aprofundată – mi-a revelat câteva aspecte pe care le ofer aici spre eventuală dezbatere/ discutare. Sintagma de mai sus este nu doar esențială pentru religia/ filosofia iudeo-creștină, ci sugerează că ideea de Dumnezeu trimite la existența însăși a tot ceea ce cunoaștem și nu cunoaștem încă. A reitera ”eu, eu, eu” frizează o atitudine similară cu cea a lui Dumnezeu însuși, adică este o îngâmfare fără margini, o încercare de substituire de către om persoanei divine. Matei Vișniec este mai concesiv când afirmă că jumătatea din noi este umanitatea, în timp ce egolatrii dau de înțeles că cel puțin jumătate din ei este divinitatea însăși. Cred că merită amintit aici că sintagma ”Cel ce este” (o variantă a sintagmei ”Eu sunt Cel ce sunt”) se numește, în ebraică YAHWE (și nu Iehova cum scria Eminescu) adică însuși numele lui Dumnezeu, nume care are ca sinonime ideile de ”esență” și de ”existență”, respectiv de ”natură”. De aici și gravitatea autoconsiderării de către oameni ca fiind ”cei ce sunt”, adică mici (dumne)zei pe Pământ. Poate părea o discuție deplasată, dar poate fi și o pistă de cercetare pentru iubitorii de esențe, existențe și origini prime, faptul că în majoritatea limbilor lumii cuvântul ”eu” începe cu o vocală, ca în ebraicul Yahve (Eu sunt cel ce sunt). Astfel, avem ”Ja” (ia) în rusă, bielorusă, bosniacă, slovacă, ucraineană, cehă, croată, daneză, poloneză, sârbă; ”Jeg” (ie) în norvegiană, ”Jac” (ias) în macedoneană,  ”az” în bulgară, ”I” (ai) în engleză, bască, slovenă și malteză; ”Io” (italiană), ”Eu” în română, galiciană și portugheză, ”Yo” în spaniolă, ”Une” în albaneză, ”Ana” în arabă, ”Yes” în armeană. Chiar latina și greaca veche au ”ego”. O excepție notabilă face franceza  cu ”Je” și catalana cu ”Jo” (citit ca ardelenrescul io), dar și germana (”Ich”), olandeza (”Ik”) și idiș (”Ikh”). Nu cunosc existența unor lucrări pe această temă, dar orice informație conexă mă interesează. Pentru a conchide: ”Eu” este criticabil nu pentru că persoana umană, respectiv individul este o entitate de cea mai mare importanță pentru existența speciei umane, ci pentru că reducerea umanității la ”eu” comportă riscuri comportamentale și atitudinale majore. Ca un mic exemplu (edificator pentru decăderea învățământului în România, dar și de probare  a faptului că autocentrarea exclusivistă pe propria persoană echivalează cu o formă acută de prostie umană, redau mai jos o amintire din mediul academic românesc. Nu precizez locul și universitatea pentru că forme similare de incultură se găsesc cam peste tot…

 

Îmi aduc aminte de o aproape absolventă de master care dorea să ceară o schimbare de dată a unui examen (adică să se prezinte cu o altă grupă). Formal, pentru asta trebuia o cerere expresă. I-am sugerat să facă o cerere. Mi-a răspuns, ușor aferată, că nu știe cum se scrie o cerere… ”Nu-i nimic, ți-o dictez eu”, zic, ca să scurtez suferințele ambilor. Încep: ”Subsemnata… (fac o pauză în care persoana/ individa să-și înscrie numele propriu, presupunând că știe cum se numește), vă rog să…. bla bla bla”. Aproape absolventa termină de scris cererea și mi-o întinde spre aprobare/ semnare. Intuiția m-a făcut să-mi arunc, preventiv, ochii peste text: ”Subsemnata, vă rog să…. bla bla bla”. Nu era nici urmă de nume și alte date de identificare. Întreb: ”bine-bine, dar cine-i subsemnata”? Răspunsul a fost antologic și cu profunde semnificații și explicații pentru tot ce se mai întâmplă în această țară: ”Cum cine? EU! EU!” Curat caragialesc!

 

Spuneam/ scriam mai sus că îmi voi contura și eu punctul de vedere pe tema importanței și a modului de utilizare a pronumelor personale, ca mod de autodefinire (dincolo de exemplul de mai sus…). Am afirmat la începutul acestui episod, că eticul, politicul și economicul una sunt (”Tres unum sunt” este și definirea Sfintei Treimi, un concept ontologic și gnoseologic de o forță covârșitoare, drept pentru care am pus la baza modului meu de gândire și analiză triadicitatea, treimea și triunitatea). În teza mea de doctorat, finalizată în 1984 (fatidică cifră!), dar aprobată spre susținere chiar în primele zile ale lunii ianuarie 1990, am propus un mod de raportare, explicare și înțelegere a ființei umane după un model triadic. Una dintre triade (triada acțională) a dat numele constructului meu: Metodologia Scop-Mijloc-Raportul Scop/ Mijloc. (prescurtat Metodologia Scop Mijloc, respectiv MSM). (Pentru cititorii interesați de acest demers sunt invitați să citească articole și pseudorecenzii cu acest titlu pe blogul meu de pe wordpres:  www.liviudrugus.wordpress.com).  Exact ca în ”Cabaretul cuvintelor”, primul element din prima triadă se referă la ”Eu”. Triada se numește ”triada spațială”, iar componentele acesteia sunt ”micro”, ”macro” și ”mondo”. Se numește spațială pentru că am în vedere atât oamenii, cât și suprafața pe care aceștia locuiesc. Primul element, ”micro” se referă deopotrivă la oameni și lucruri. Când ne referim la oameni, ”micro” înseamnă persoana umană, adică… Eu!. Apoi ”macro” face trimitere la ”noi”/ ”voi”, respectiv la o colectivitate umană oarecare (familie, firmă, societate, țară, uniune de țări etc.), în timp ce ”mondo” face trimitere clară la întreaga umanitate, adică la populația globului în ansamblul ei. Ei bine, în această construcție, totul pornește de la eu, dar nu se reduce la acest ”micro” univers uman, ci se continuă cu ”voi” (macro) și ”noi” (mondo).  Rostul acesti clasificări pe trei niveluri de agregare este acela de a sublinia că întotdeauna între cele trei dimensiuni există interferențe și interdependențe a căror ignorare poate împiedica/ compromite atingerea scopului acțiunii umane. Dar, întotdeauna, totul începe cu ”eu”, cu actorul principal, cel care proiectează acțiunea, o monitorizează, eventual o și execută, pentru ca în final tot eul-actor/ actant să facă evaluarea acțiunii și să decidă dacă între scopul propus și mijloacele utilizate există adecvare/ potrivire/ echilibru/ compatibilitate etc. Atenție! Triada ”micro-macro-mondo”, respectiv ”eu-voi-noi” trebuie imaginată și aplicată într-un mod aparte: simultan și continuu. (Cu alte cuvinte trebuie gândite toate trei deodată și apoi, mereu-mereu, fără a segmenta procesul triadic). Când întrebi pe cineva: ”ce mijloace îți sunt necesare pentru a atige scopul S?”, oamenii răspund: bani, timp, materiale, energie, informații etc. Dar aproape întotdeauna lipsește cuvântul ”eu”, de care se leagă atât definirea sau acceptarea unui scop, cât și monitorizarea acțiunii. Fără eu-l prim, nimic nu se poate întâmpla. Apoi, tot de regulă, oamenii își fac socotelile referitoare la proiectele lor centrându-se majoritar pe ei înșiși, în timp ce normalitatea pe care o sugerez este să avem mereu în minte toate cele trei dimensiuni SIMULTAN și CONTINUU.

 

Cred că toată lumea este de acord cu faptul că totul pornește de la individ/ persoană/ ființă umană, dar exacerbarea rolului ”eu”-lui echivalează cu compromiterea scopului, acțiunii și chiar a actantului/ decidentului însuși. În consecință, în elaborarea oricărui proiect (de către un ”eu”, sau de mai multe ”eu-ri” care formează o echipă) trebuie avut mereu (și simultan!) în vedere triada  micro-macro-mondo (”eu-noi-toți”). Se poate discuta mult despre procesul acțiunii umane, dar scopul meu a fost doar să subliniez că agreez pe deplin pledoaria vișnieciană pentru echilibru între pronumele personale care desemnează individualitatea, colectivitatea și umanitatea. În ultimă instanță, MSM este echivalentă cu discipline ca Management, Etică, Economică, Politică, Praxeologie, Pragmatică, Teoria generală a acțiunii umane etc. Contopirea tuturor cunoștințelor despre om este, așadar, perfect posibilă. Mai mult, ea este imperios necesară. Drept pentru care susțin, de câteva decenii bune ca tot ceea ce este legat de om să fie compactat într-o abordare integrată și unitară, transdisciplinară și profund umană, iar aceste cunoștințe despre om să fie predate (nesegmentat pe discipline) elevilor de gimnaziu și liceu, și chiar la primul ciclu universitar: studiile de licență. Dacă această propunere ar fi fost luată în calcul acum un sfert de secol, acum aveam deja o generație care să fie educată într-o modalitate mai aproape de modul cum este construită ființa umană: ca un tot armonios.

 

Grație microeseului ”Eu” din cartea ”Cabaretul cuvintelor” de Matei Vișniec am găsit un nou prilej/ mijloc de a mă apropia de scopul propus în anii 80, acela de a avea un sistem de educație performant. N-aș putea spune că propunerile mele de acum 30-40 de ani nu au avut ecouri… Ba, chiar au avut: primul a fost acela că mi s-a blocat susținerea tezei de doctorat și respectiv avansarea la gradul de lector (în plan intern) și al doilea ecou a fost că articolele mele publicate în revista ”Cronica” din Iași erau traduse integral în sinteze realizate de CIA pentru guvernul american.

(va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, România

12 februarie 2016

ANEXA

https://www.youtube.com/watch?v=HQBmUHxn_1s Man Ray and Tristan Tzara poetry (sunete fără cuvinte!) 6 minute. Excelent: muzică de cabaret, poezie DADA și mișcare …. avangardistă

https://www.youtube.com/watch?v=1SU50Wxhaho Tristan Tzara unul dintre marii nonconformiști ai sec XX     5 minute

http://convorbiri-literare.ro/?p=5510 Basarab Nicolescu despre prostie, în: Convorbiri literare din 17 dec 2015   Pentru capitolul ”Eu” (pp 9-12):

https://pressone.ro/contributori/compunere-cu-paralele-inegale/ Mihaela Ursa despre Ghe. Crăciun, dar și despre rolul criticii în (de)formarea autorilor, rspectiv a percepției noastre despre ei

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/visniec–116649.html  Ziarul de Iași – VIȘNIEC 20 ianuarie 2016

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/doua-seri-visniec–117558.html Două seri Visniec, de Nicolae Crețu, în Ziarul de Iași, 29 ian 2016

http://semnebune.ro/2016/matei-visniec-viata-cuvintele-si-parisul/#axzz3xoGehBS4  Corina Gologoț: ”Matei Vișniec, viața, cuvintele și Parisul”, în: Semnebune.ro

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea II-a)


  Voi continua portretul autorului Matei Vișniec pentru a avea un punct (suplimentar) de reper în prezentarea unora dintre cărțile sale. Chiar maiorescianul îndemn ”opera, domnule, nu autorul!” nu mai poate fi respectat, existând un continuum autor-operă, imposibil de separat.  Cu cât vom cunoaște mai multe lucruri/ fațete/ aspecte/ nuanțe/ convingeri/ feluri de a fi/ stiluri de scris/ viață personală etc. despre autor, cu atât mai mult vom reuși să înțelegem scriitura sa, aceasta izvorând tocmai din elementele enumerate mai sus. În ultimă instanță, viața scriitorului este matricea în care se dospește modul de gândire, modul de scriere, modul de raportare la semeni etc., mai ales când scriitorul pune Viața (uneori, chiar a sa) în centrul personajelor sale. Mai ales declarațiile/ mărturisirile scriitorilor despre propria lor devenire auctoriuală pot fi foarte utile în a recepta mai ușor, mai rapid și mai exact intențiile și finalitățile cărților scrise. Adesea ne întrebăm ce l-a determinat pe un autor sau altul să abordeze un anumit subiect, respectiv un anumit mod de scriere al acelui subiect. Cunoscând contextele în care a trăit și s-a format, plus unele declarații ale sale avem deja temeiul pe care se pot face analize și judecăți de valoare.

 

De asemenea, modul cum a dat  autorul ”Cabaretului cuvintelor” personalitate cuvintelor, cum le-a transformat imediat în personaje care parcă se cereau a fi urcate pe scenă pentru putea comunica liber cu spectatorii, toate acestea sugerează că scriitura era destinată (și) scenei., ea izvorând din experiența de VIAȚĂ a autorului.  Voi reda mărturisirea scriitorului Matei Vișniec referitoare la motivația scrierii ”Cabaretului cuvintelor”. Iată ”declarația” dată de autor: ”M-am născut într-un oraș care fremăta de cuvinte și de povești. Când am deschis ochii, în tîrgul Rădăuților din Bucovina mea natală, în jurul meu se vorbea româneșt,e nemțește, în ucraineană sau în idiș… Urechile mele au devenit imediat niște pâlnii imense care captau tot: cuvintele misterioase ale părinților, cuvintele șoptite ale străzii, cuvintele sforăitoare ale sărbătorilor oficiale. Pe la vârsta de șapte sau opt ani, la fel ca ucenicii parfumeuri, simțeam în nări aroma cuvintelor. Mai apoi am început să mă joc cu ele, ca și cum ar fi fost niște pietricele, niște globuri de cristal, niște monade. Am construit cu ele, la început, mici castele, poezii și povestioare. Așa am înțeles esențialul, și anume că în adâncul lor cuvintele ascundeau pajiști imense, oceane de libertate, limbaje neexplorate. Într-o bună zi, un cortegiu imens de cuvinte scrise s-au oprit în fața mea, mi-au cerut să îngenunchez precum cavalerii din Evul Mediu și am simțit pe umeri greutatea a două palme invizibile: cortegiul de cuvinte m-a declarat scriitor. Înnobilat în felul acesta, le-am slujit apoi toată viața, ba chiar în două țări și în două limbi… La vârsta de 56 de ani le-am dedicat apoi o carte, numai lor, cuvintelor care m-au construit ca ființă umană.” (text preluat de pe manșeta copertei cărții ”Cabaretul cuvintelor”, Ed. Cartea românească, București, 2012).

 

Mai adaug la acest episod dedicat (tot) vieții și activității dramaturgului Matei Vișniec un număr de linkuri și extrase din linkuri care conturează mai bine portretul artistului la a doua tinerețe. Chiar dacă informațiile din aceste linkuri se află doar la un click distanță, în unele cazuri am preferat să extrag din ele unele informații, știut fiind că nu întotdeauna avem, cu toții timpul necesar pentru a naviga pe oceanul imens al internetului. Dedicând ceva timp pentru a parcurge TOATE paginile oferite de internet pe Google am constatat că vizibilitatea unor articole este sub așteptări, ca să nu mai vorbesc despre inexistența/ lipsa multor articole sau cronici apărute. Ca o apreciere generală, în afara linkurilor de la TVR Iași și TNI, foarte puține legături către articole scrise de presa ieșeană (chiar aceste pseudorecenzii ale mele nu apar, desigur dat fiind numărul redus de accesări). Pe net, vizibilitatea este una democratică, numărul de vizitatori fiind criteriul suprem de selectare (mai în față). Există softuri care scot artificial unele adrese mai în față, mai vizibile, dar probabil ele trebuie instalate și aplicate, adică trebuie depuse eforturi în acest sens. În fine, una peste alta, am găsit – pe anumite itemuri de căutare (de ex. ”Matei Visniec – Cabaretul cuvintelor”)  mai multe trimiteri la articole referitoare la spectacole  jucate în orașe relativ mici și fără a fi centre universitare cu pretenții cum este Iași. Scriu asta pe fondul amărăciunii generale a ieșenilor că urbea lor nu a intrat în faza finală a competiției pentru Capitala europeană a culturii 2021. Scriu de foarte mulți ani despre nemulțumirile mele legate de degradarea mediului cultural ieșean, iar adevărul supără cel mai mult. Iașul a intrat într-un con de umbră, într-o amorțeală bolnăvicioasă cronicizată deja, totul pe fondul unei mentalități păguboase mergeșiașaiste sau bazate pe ceea ce și alți europeni au observat – păcatul se numește ”procrastination” – adică pe o lene existențială care lasă lucrurile de azi pe mâine sau, mai rău, nici nu le mai încep, lăsând ceva treabă și pentru alte generații. Foarte posibil ca și această lipsă de vizibilitate pe motoarele de căutare să fi contat în aprecierea generală a Comisiei de evaluare. Pentru a nu lăsa totuși impresia că fac aprecieri nefondate și răuvoitoare, amintesc cele două evenimente care au conturat vizita lui Matei Vișniec la Iași: participarea autorului la spectacolul de la TNI cu ”Cabaretul cuvintelor” și prezentarea filmului ”Parisul lui Matei”. La TNI sala a fost plină îndeosebi cu liceeni (probabil, la modul ”organizat” / ”cu clasa”/ ”cu școala”) , iar în Aula Eminescu de la UAIC unde a avut loc vizionarea și dialogul cu spectatorii au fost destule locuri goale (naivul de mine, convins fiind că bună parte a intelectualității ieșene va dori să participe, am venit cu o oră înainte, să prind un loc… ).

 

Dar despre mentalitatea pasivistă și paseistă bahluviană a concitadinilor mei – ceva mai târziu, când voi face o sinteză și o analiză a acestui vis coșmaresc pentru ieșeni: scăderea dramatică a calității și chiar a cantității preocupărilor culturale ale personalităților și instituțiilor Iașului. Desigur, excepțiile confirmă, în continuare, regula.

Cititorii interesați vor găsi o bogată Anexă webografică cu privire îndeosebi la viața și activitatea autorului Matei Vișniec.

În episodul următor mă voi referi la cartea ”Cabaretul cuvintelor”, iar în episodul 4 voi discuta despre piesa de teatru cu același nume.

 

1 februarie 2016 – ziua de naștere a dramaturgului român Ion Luca Caragiale

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava – Iași

 

Anexa webografică

 

Informații despre autor

 

Site ul oficial al autorului. Pagina de autoprezentare a autorului Matei Vişniec. Doar în limba franceză. Rezervaţi-vă câteva ore pentru a citi pe îndelete titluri, prezentări, extrase din cărţile autorului în limba franceză) http://visniec.com/accueil.html (nu rataţi videoclipul de la final de cca 3 min. prin care autorul îşi autodezvăluie ludicitatea, cvasiabsurdul, şi fantasticul bine temperat)

 

Biobibliografie Matei Vişniec https://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Vi%C8%99niec

 

Biobliografie în limba franceză: http://www.theatre-contemporain.net/biographies/Matei-Visniec/

 

Biobliografie în limba engleză: http://www.njrep.org/bios/visniecbio.htm (

 

Biografie adusă la zi cu ocazia Conferinţei Vişniec la TNB în ianuarie 2016 http://www.tnb.ro/ro/matei-visniec-teatru-si-jurnalism-influente-reciproce

Texte citite de autor la RFI la rubrica “Cronica insolită” http://www.liternet.ro/autor/373/Matei-Visniec.html

Interviuri cu autorul Matei Vișniec

 

Ovidiu Şimonca, (interviu) “O nouă generaţie de regizori descoperă piesele mele” în: Observator cultural din 24 aprilie 2005 http://www.observatorcultural.ro/articol/o-noua-generatie-de-regizori-descopera-piesele-mele-interviu-cu-matei-visniec-2/

 

Dia Radu, “Lumea româneacă este foarte prezentă în viaţa mea” Interviu cu Matei Vişniec publicat în Formula AS, nr 942/ 2004   http://www.formula-as.ro/2010/942/lumea-romaneasca-24/matei-visniec-romania-e-foarte-prezenta-in-viata-mea-13042

 

*** “Scriitorul Matei Vişniec vine la Iaşi să-şi urmărească piesa la Teatrul Naţional! În: Ziarul de Iaşi din 12 ianuarie 2016 http://m.ziaruldeiasi.ro/article/scriitorul-matei-vi-niec-vine-la-ia-i-s-i-urm-reasc–piesa-pe-scena-na-ionalului/?article-id=56522

Rhea Cristina, Interviu document cu personalităţi româneşti (4): Matei Vişniec în: Ziarul Metropolis. Cotidian cultural, 3 august 2013 (Extras din cartea Românii secolului XXI)

 

*** http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-4-matei-visniec/

Carmen Constantin, (interviu)Matei Vişniec: “Am fugit de-acasă ca să caut un liceu în Bucureşti”, în: Adevărul din 9 decembrie 2001  http://adevarul.ro/educatie/scoala/video-matei-visniec-dramaturg-scriitor-jurnalist-am-fugit-de-acasa-caut-liceu-bucuresti-1_50abc9617c42d5a663803707/index.html

 

Roxana Roseti, (interviu) ”Un scriitor celebru acuză: “Mă oboseşte ecest delir politic din România. Corupţia, nepotismul şi spiritul de clan sunt în continuare un flagel” în: Evenimentul Zilei din 23 oct 2012 http://www.evz.ro/Un-scriitor-celebru-acuz-M-obosete-delirul-politic-din-Romnia-Corupia-nepotismu-1007.html

 

Dan Boicea, (interviu) “Matei Vişniec, dramaturg: Fără ajutorul unui regizor bun, n-am făcut nimic”, în: Adevărul din 12 iulie 2010, http://adevarul.ro/educatie/scoala/video-matei-visniec-dramaturg-scriitor-jurnalist-am-fugit-de-acasa-caut-liceu-bucuresti-1_50abc9617c42d5a663803707/index.html

Matei Vişniec: 19 noiembrie 2015 Războiaele religioase revin în Europahttp://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html

 

Sorin Lavric (Interviu): “Matei Vişniec: La 55 de ani trebuie să furi cât mai mult timp pentru tine însuţi”, în: România Literară nr. 25 din 24 iunie 2011, p. 20 http://www.romlit.ro/uploads_ro/Pdf/18774/25.pdf (“nevoia feedback-ului fără de care un scriitor decade”)

 

Matei Vişnec ”Teatru şi jurnalism” 15 ianuarie 2016 Conferinţă la Sala Atelier de la TNB  http://www.teatrulnationaliasi.ro/stagiunea/cabaretul-cuvintelor–104.html

 

Elena Prus,  ULIM, Chişinău; “Nisipul mişcător al jurnalismului” în viziunea lui Matei Vişnec, publicat în: Intertext, nr. 1-2/ 2012http://www.slideshare.net/manyburq/interculturalitate

 

Bogdan Creţu, ”Matei Vişniec, Un optzecist atipic”, Ed UAIC, Iaşi, 2005,  268 pagini http://www.editura.uaic.ro/fisa-carte.php?id_co=col07&id_c=496   Volum care a câştigat premiul de debut al „Ziarului de Iaşi”.  Inclus de critica literară în „generaţia ’80”, poetul, prozatorul şi dramaturgul Matei Vişniec este evidenţiat în această carte ca un „optzecist atipic”, afirmaţie pe care Bogdan Creţu o dovedeşte cu argumente solide.

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea I)


 

Introducere

 

Matei Vișniec este o persoană șarmantă, sinceră, deschisă, plăcută văzului și auzului, una care te cucerește imediat doar privindu-l și ascultându-l (deși pe mine m-a cucerit, mai întâi, citindu-l și vizionâdu-i piesele de teatru). Are o excelentă voce radiofonică (nu întâmplător Matei Vișniec a devenit jurnalist radio la BBC și lucrează acum la RFI, ambele fiind posturi de radio de clasă mondială!) jurnalismul său fiind unul critic, verist și profesionist în sensul cel mai bun al cuvântului. Maestrul cuvintelor foarte potrivite are, atât la radio, cât și pe scenă sau în conferințele sale de succes, un discurs calm, coerent și clar, unul convingător fără pic de obstinație. Jurnalistul onest și scriitorul dramaturg de talie mondială se armonizează perfect cu o prezență scenică dezinvoltă: ca orice mare dramaturg, Matei Vișniec își vizionează punerile în scenă și apare el însuși pe scenă, dialogând cu spectatorii, cu regizorul, cu actorii. Simplul fapt că este cel mai jucat dramaturg român din toate timpurile ar putea face inutilă această mică descriere a mea. O nouă postură a dramaturgului Matei Vișniec s-a conturat, recent, ca urmare a colaborării sale cu Studioul de Televiziune Iași. O fabuloasă echipă alcătuită de Andreea Știliuc, Relu Tabără și Dragoș Brehnescu au contribuit din plin și cu mult talent la această nouă postură a dramaturgului: aceea de ghid cultural de suflet prin Paris și Avignon. Firescul relatărilor, căldura iradiată de cel care a extras cu multă artă informație vie din oameni, statui, clădiri, străzi și case este nu doar o notă de succes la public, dar și una de speranță că autorul va relua aceste preocupări culturale imortalizate în docufilme.

 

Cred că este necesară o colectare a cât mai multor informații despre viața și opera românului din Rădăuți, ajuns francez la Paris. Am apelat la motoare de căutare pentru a găsi și citi cât mai multe informații despre cel care, dacă s-ar fi născut cu 6 ani mai devreme, mi-ar fi putut fi coleg de bancă sau măcar de clasă la Liceul numărul 2 din Rădăuți sau coleg de cameră/ ”meditație” la internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (în paranteză fie spus, nu am găsit în niciunul dintre articolele despre sau interviurile cu domnia sa vreo referire la care dintre cele două licee ale Rădăuțiului a fost elev și nici la numele profesorilor de limba română care l-au stimulat sau nu în devenirea sa literară). Așadar, am o colecție de linkuri care fac trimitere la pagina sa de autor, la paginile ziarelor și revistelor care i-au găzduit articolele și, mai ales, interviurile, dar mărturisesc aici că această colecție este departe de a fi completă. S-au făcut deja teze de doctorat despre opera lui Matei Vișniec. Acestea sunt bunuri publice și ele ar putea fi incluse în această pagină în format pdf. Chiar pagina de autor (http://visniec.com/accueil.html) nu consemnează toate aceste informații pe care eu (în nestăvilita mea înclinație spre holism) le doresc să apară imediat după orice eveniment, dar, nu se întâmplă așa: timpul autorului este mult mai prețios decât acela al cronicarului/ posesorului de pagină de autor. Sigur se poate găsi o soluție care să comprime toate aceste informații pe o pagină ușor de accesat și de cercetat. Mai mult, unele feed back uri din partea spectatorilor, ale ziariștilor, colegilor și prietenilor (inclusiv discursuri ținute cu varii ocazii) ar merita să apară acolo în timp cât mai scurt. Așadar, normal ar fi ca toate scrierile sale, plus traducerile în multe limbi, cronicile, prezentările, evaluările, argumentările pentru conferirea unor premii etc. să fie colectate și clasificate de autorul însuși, facilitând astfel accesul relativ rapid la întreaga sa operă. Sigur, asta presupune ceva timp și efort, dar Era informației obligă și ajută la o asemenea întreprindere. Pledez, desigur, pentru o bancă de date în format electronic cu acces liber sau limitat pentru biblioteci și cercetători.

 

Și încă ceva: cititorii acestui blog sunt deja obișnuiți cu accentele mele (excesiv de) critice la adresa unor autori, drept pentru care se vor mira de trecerea (mea) oarecum bruscă de la acest ton ultraacut (este adevărat, printr-o temperare benefică dată de pseudoracenziile la două romane  semnate de Doina Popescu și de Cosmin Perța) la un ton suspect de elogios și de pozitiv. Explicația este simplă și sinceră: în fața unor texte care mă entuziasmează și care chiar mă marchează nu poți manifesta decât pozitivitate. Pot garanta că ochiul meu critic va fi permanent deschis și voi îndrăzni să-mi formulez opiniile (critice!) atunci când va fi cazul. Ca urmare a publicării unui număr destul de mare de pseudorecenzii am ajuns și eu la concluzia celui care a scris: ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî; corectează un om educat și te va aprecia”. Am folosit aici termenul de pseudorecenzie, termen pe care l-am explicat într-un text aparte (vezi Anexa): Mai adaug aici faptul că majoritatea textelor alese sunt de factură postmodernă și că eu însumi mă consider un cititor cu gusturi postmoderne. Nu întâmplător am ales spre pseudorecenzare autori postmoderni. Optzecistul Matei Vișniec este, în opinia mea, un scriitor postmodern, chiar dacă printre preferații săi sunt Cehov și Dostoievski, Kafka și Tristan Tzara.

 

Chiar dacă în copilărie și-a propus să nu se încurce cu scena, adică să nu ajungă actor, cu siguranță el ar putea să-și scrie roluri pe care să le joace impecabil. (E o simplă sugestie pentru foarte receptivul scriitor!). Schița mea de portret auctorial ar fi incompletă dacă nu aș adăuga câteva tușe care să atragă atenția asupra stilului său poznaș/ hâtru/ ludic/ ironic/ comic/  sarcastic/ acid (toate acestea fiind grade ale binomului râdere-radere de care face uz scriitorul în funcție de context, afișând neostentativ reale calități de diplomat). Nu doar ludicitatea sa îl ajută (Freud scria că ”Glumind putem spune orice, chiar și adevărul”) în abordarea unor teme altfel spinoase, serioase și chiar periculoase, ci și un rar simț al echilibrului. Atunci când răspunde la întrebări sau când face o comunicare, ascultătorul atent va decela grija cu care alege, cântărește și rostește Matei Vișniec fiecare cuvânt, inclusiv locul fiecăruia în frază și al frazei în discurs. O mărturisire recentă despre (auto)formarea sa ca jurnalist și scriitor a fost făcută în ianuarie 2016 în cadrul unei conferințe susținute la Teatrul Național din București: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-sufletul-romanesc-nu-a-fost-inca-nici-mondializat-nici-total-comercializat1/  (același ziar a publicat și la aniversarea a 59 de ani: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-59-la-multi-ani/ ). De asemenea, lansarea ultimei sale cărți apărută în România – Omul din care s-a extras răul – s-a bucurat de o semnalare din partea acestei publicații:  http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-isi-lanseaza-cartea-omul-din-care-a-fost-extras-raul-la-sibiu/ .

 

În materie de convingeri religioase, probabil, scriitorul româno-francez este un agnostic (”Dacă Dumnezeu există, un lucru e sigur: iubește diversitatea” afirmă Matei Vișniec). Posibil că el crede în divinitate, în Creator, în Marele arhitect/ inginer/ manager al Cosmosului, în muzica sferelor etc., dar nu în zei, trimiși ai zeilor pe pământ, sfinți, profeți, vestitori de profeți etc. Elocvent în acest sens este  capitolul ”De-a Dumnezeul” din ”Cabaretul cuvintelor” (Editura Cartea românească, București, 2012, pp 185 – 188). Posibil ca regizorul ieșean Ovidiu Lazăr să fi omis acest capitol al cărții din reprezentarea scenică din varii motive: spectacolul devenea prea lung și obositor sau a vrut să evite  o scenă cu iz ideologic și mistic la un public care o dată pe an vine la teatru și de mai multe ori pe an pupă moaștele Sfintei Parascheva, iar în timpul liber așteaptă ca omenirea (ONU/ UNESCO) să declare Iașul capitală culturală a lumii… Dumnezeii multipli/ alternativi/ antitetici nu ajută cu nimic omenirea. Dimpotrivă, secolul XXI riscă să fie punctul terminus al umanității nu pentru că lumea nu va fi suficient de religioasă/ spirituală, ci tocmai datorită încrâncenării confruntării doctrinelor și taberelor religioase. Jurnalistul Matei Vișnec analizează consecințele dramatice ale războaielor interreligioase: http://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html.

 

 

Sub raportul convingerilor ideologice, Matei Vișniec este, în mod cert, un anti-totalitar, un anticomunist convins (vezi critca sarcastică la adresa bolșevismului sovietic în piesa de teatru “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” Editura LiterNet, 2003. Cartea se poate descărca pentru uz personal la adresa: http://editura.liternet.ro/descarcare/50/pdf/Matei-Visniec/Istoria-comunismului-povestita-pentru-bolnavii-mintal.html ). Totodată el este un adept clar al oricărei forme de slujire și de preamărire a libertății omului. Nu întâmplător teza sa de doctorat s-a numit ”Rezistența culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste”. Dacă aș răspunde în locul său întrebării ”ce iubiți cel mai mult?” aș formula răspunsul în felul următor: ”iubesc deplina libertate a omului creator, dar asta doar atât timp cât această libertate de creație servește oamenilor și nu se îndreaptă împotriva lor”. Am îndrăznit să conturez acest răspuns având în vedere criticile sale directe adresate dictaturilor, războaielor interetnice sau comerciale, comercialismului agresiv și distrugător de ființe umane, globalismului și ”corectidudinii politice” rigide, liniare și cu sens unic. Dacă ar fi să merg mai departe și să-mi imaginez (asta este pseudorecenzia postmodernă în raport cu recenzia modernă: folosește metode similare cu ale autorilor postmoderni, adică imaginație, melanj de idei și de concepte, tehnici noi de evidențiere a sensurilor cuvintelor etc.), deci dacă mi-aș imagina cum votează scriitorul la alegerile din Franța aș fi înclinat să cred că anarhiștii sau libertarienii de stânga ar putea avea votul său. (Deși, se știe, nu se votează întotdeauna ideologic). Un argument în acest sens este și opțiunea pentru coperta neagră scrisă cu roșu (acestea sunt culorile anarhismului: roșu și negru) la multe dintre cărțile sale (în afară de cazul apariției cărților sale în colecții cu coperta deja aleasă de editură). Pentru că o parte dintre cititori au în minte anarhismul ca supralicitare a ideii de dezordine, dizarmonie socială, apetență pentru distrugere etc. precizez că în plan ideologic/ doctrinar anarhismul este un melanj de trăirism, existențialism, umanism, libertarianism etc., mai exact este ideologia care vede un stat minimal și libertăți maximale pentru cetățeni/ indivizi/ oameni. Toți artișii ar trebui să fie anarhiști (și chiar majoritatea sunt). Nu se pune nici măcar ideea de distrugere a statului, ci de limitare a tendințelor acestuia de oprimare a cetățeanului, de arogare de drepturi suplimentare pentru instituții, concomitent cu defavorizarea cetățeanului. Așadar, prin această prismă ideologică, văd ipotetica opțiune electorală a lui Matei Vișniec (ca, de altfel, a foarte multor artiști, îndeosebi francezi) în zona anarhismului libertarian de stânga (indiferent ce nume ar purta partidul sau formațiunea politică care va primi votul). Comparând jurnalismul cu literatura, practicantul cu succes al celor două meserii (ziarist și scriitor) care este Matei Vișniec vede diferența dintre ele doar prin prisma aspectelor umane relevate de fiecare: literatura cu sublimul din om, jurnalismul cu mizeria din om. ”Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e mai sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate. Literatura îţi dă o speranţă, te ajută să explorezi omul în zonele sale de puritate, de mister cosmic. Jurnalismul te obligă să descoperi mizeria realităţii, lipsa de speranţă reală în viitor, faptul că oamenii comit la nesfârşit aceleaşi greşeli istorice şi rămân mereu la fel de odioşi.Matei Vișniec (cf http://atelier.liternet.ro/articol/16521/Matei-Visniec/Teatru-si-jurnalism-influente-reciproce.html)

 

Sub raportul clasificărilor locului său în funcție de mode estetice, școli de gândire, curente literare, tendințe etc. Matei Vișniec este un avangardist perpetuu, un nonconformist, un optzecist textualist postmodern autentic (deși unul atipic, după cum îl descrie Bogdan Crețu în cartea sa ”Matei Vișniec – un optzecist atipic”, Ed Universității Al. I. Cuza, 2005, 268 p). Personal l-aș numi un metaforist suprarealist, un magician al cuvintelor, un practicant al absurdului credibil, un virtuoz al acrobațiilor semantice și ideatice pe cât de jucăușe în prim plan (ca forme aparente), pe atât de serioase în profunzime (ca esențe de fond). Familia sa artistică este alcătuită din Kafka, Tristan Tzara, Eugene Ionesco, Cehov, Dostoievski, Lautreamont, Borges, S. Becket și lista ar putea continua.

 

De unde știu eu toate astea? Întrebarea chiar merită un răspuns. În primul rând, citindu-i o parte a impresionantei sale producții scriitoricești. (Aș fi curios dacă există critici care să-i fi parcurs în întregime miile de pagini de poezii, romane, piese de teatru, conferințe, interviuri, articole de presă citite la radio, declarații cu ocazia unor evenimente etc. Spun asta pornind și de la observația glumeț-amară a lui Matei Vișniec: ”acum toți scriu și nimeni nu mai citește”). Convingerile/ părerile mele despre omul și scriitorul Vișniec mi-au fost conturate și la întâlnirea cu spectatorii de după spectacolul cu piesa ”Cabaretul cuvintelor” (TNI, în regia lui Ovidiu Lazăr, 18 ianuarie 2016), dar și în urma vizionării filmului ”Parisul lui Matei” realizat de TVR Iași de către trioul Relu Tabără, Dragoș Brehnescu și Andreea Știliuc (în Aula Eminescu de la UAIC Iași, 19 ian. 2016. Pentru alte informații despre eveniment vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Actualitate/11027), precum și a filmului ”Rege la Avignon” realizat de același trio ieșean (http://iasi.tvr.ro/matei-vi-niec-rege-la-avignon_14738.html), apoi în urma unor dialoguri fulgurante pe FB și a unei și mai scurte discuții în timp ce domnia sa se achita conștiincios de obligația formală de a-mi oferi un autograf pe cartea ”Cabaretul cuvintelor”, precum și din alte  scurte înregistrări audiovideo găsite pe net. Referitor la cantitatea mare de lucrări scrise și apărute în librării și biblioteci (ce înseamnă mult în literatură?) amintesc aici reacțiile unor nevolnici când au luat act de volumul impresionant de piese scrise de Shakespeare: ”aceste lucrări nu puteau fi scrise de un singur om. Sigur altcineva le-a scris…”.  Dat fiind că aceasta nu este o recenzie la o carte, ci este o pseudorecenzie pot divaga puțin și să lansez o interogație pe tema ”oare cum scrie Vișniec?”. Deoarece nu am cum afla răspunsul altfel decât sâcâindu-l pe scriitor cu această întrebare (ce poate ascunde, în ultimă instanță un secret de fabricație, o rețetă specifică, un brand de scriitură etc., drept pentru care răspunsul va fi dat mai încolo, spre senectuate) nu-mi rămâne decât calea ipotezelor bazate pe imaginație, intuiție, inspirație (și mai puțin pe informație). Așadar îmi imaginez că Matei Vișniec scrie cum gândește (ca să nu zic ”cum respiră”), își înregistrează adică gândurile pe smartphone sau pe laptop, apoi corectează transcriptul, ocazie cu care îi vin idei noi, șterge apoi pasajele mai puțin clare și echilibrează textul pentru ca acesta să devină organic, viu, armonios, plăcut și clar. Aș îndrăzni să spun că una dintre principalele calități/ atuuri ale scrisului său este claritatea de cristal a ideilor, dublată de echilibrul frazelor în (con)text. Dar este posibil ca și francezul Montaigne să aibă dreptate: „Un cititor priceput descoperă adesea în scrierile altuia alte perfecțiuni decât cele pe care autorul le-a pus și zărit acolo, și le împrumută sensuri și chipuri mai bogate.”
Montaigne , Eseuri, Cap.24)

 

În fine, pentru a încheia această primă parte, introductivă, la câteva dintre cărțile lui Matei Vișniec, o voi face într-un stil vișniecian, ușor ludic și speculativ: oare ce înseamnă numele său și care este ”interpretarea” (una dintre ele, desigur) a semnăturii sale? Vișniec nu este altceva, zic eu, decât anagramarea destinului operei sale în conștiința umanității, destin care, în pronunție bucovineană, nu poate fi decât vieșnic. Cât despre semnătură, aceasta este una elaborată, studiată, exersată probabil din adolescență. Este o linie continuă, cu trei triunghiuri isoscele legate între ele, ceea ce ar însemna cele trei puncte de jos ale literei M, urmat de numele Vișniec, dar la terminarea V-ului mai apare un triunghi a cărui bază de jos este coliniară cu linia de început și se continuă peste și după numele de familie. În traducere (speculativă!) personală, această semnătură semnifică: triadicitate, stabilitate (triunghiurile) și continuitate (linia lungă continuă).

 

 

(O amintire personală: mi-am construit semnătura în clasa V-a, la îndemnul profesorului de limba română, C. Maximiuc, care ne-a sugerat că este bine să o gândim pentru tot restul vieții, deoarece odată stabilită/ definită, așa rămâne. Și așa a rămas! Semnătura mea este formată  din două triunghiuri echilaterale, unul deasupra celuilalt, dar ceva mai lateral, astfel încât, la o privire atentă, apar trei triunghiuri. Deci, doar linii drepte și paralele, nici urmă de vreo rotunjime. Semnificație? triadicitate, stabilitate (triunghiurile), inflexibilitate (liniile drepre și paralele), dar cu o evoluție complicată, cu întoarceri și reveniri atât în plan ascendent cât și descendent pentru a se încheia cu o linie bazală continuă. De asemenea, totul cu o linie continuă, fără nicio pauză…).

 

(sfârțitul primei părți)

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

 

29 ianuarie 2016 – ziua când Matei Vișniec împlinește 60 de ani. La mulți ani, maestre!

 

Anexa

 

Ce este o pseudorecenzie?

 

Motto:  ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî, corectează un om educat și te va aprecia”  (din folclorul Facebook)

 

Conform modelului meu de a face ”pseudorecenzii” (n-am găsit un alt nume, deocamdată, pentru  genul compozit de scriitură postmodernă analitico-critico-hermeneutică), aceasta este mai mult decât o prezentare/  o recenzie/ o critică/ o analiză de carte/ o interpretare de texte, fiind din toate câte puțin, afișând explicit o subiectivitate declarată (în comparație și în antiteză cu cei care afișează ritos obiectivitatea subiectului recenzator). Subiectivitatea declarată este probată de renunțarea la fals obiectivizantul plural (al majestății?) ”noi știm că…” și înlocuirea acestuia cu subiectivul singular (al responsabilității!) ”eu cred că…”.  Încerc, totodată, să pun în evidență și să utilizez practic marile avantaje ale internetului, concentrând (prin link uri) o mare cantitate de informații despre autor, despre carte/ copertă/ structură, despre recenziile și comentariile apărute după apariția cărții, dorind să fac – pe cât posibil – un fel de dosar sau studiu de caz cât mai complet. Ideal și dezirabil ar fi ca acest ”dosar”/ ”studiu de caz”/ ”pseudorecenzie” să fie completat(ă) cu alte opinii și observații atât referitoare la carte cât și la pseudorecenzie ca atare (ca model și ca utilitate în aplicarea modelului). Într-un fel, pseudorecenziile mele sunt exerciții/ aplicații cu caracter de conspecte de (auto)lămurire, respectiv de sinteze informaționale pe care le ofer cititorilor doritori să afle cât mai mult despre autor și carte. Plec de la premisa că timpul este prețios pentru fiecare cititor, acesta neavând întotdeauna timpul necesar să navigheze pe net și să obțină o viziune mai largă, mai sintetică și mai apropiată de un adevăr fatalmente cu geometrie variabilă, unul specific postmodernității. Mai mult, dată fiind uriașa capacitate de stocare a informațiilor pe net, o pseudorecenzie poate include și texte preluate din articole ale căror remanență în format electronic  în spațiul public este, mereu, doar probabilă, nesigură în timp. Pseudorecenzia este o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM) (vezi despre această metodologie mai multe articole și aplicații publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, o concretizare a unui mod de gândire și simțire eminamente transdisciplinar, dar și o concretizare a pledoariilor pe care le-am făcut mereu pentru viziuni holistice, complexe, postmoderne, integratoare, transdisciplinare, deci cât mai complete posibil. (vezi și pledoaria profesorului Florin Colceag în favoarea trecerii la un nou mod de gândire ca soluție la actuala criză a educației: https://youtu.be/4eAA2uhFKwQ) Așadar, în esență, pseudorecenziile mele sunt noi mijloace (care țin de sfera economicului) în atingerea unui scop (care ține de sfera politicului), urmând ca cititorii și alți critici să valideze gradul de adecvare a acestui nou mijloc pentru atingerea scopului propus (etapă care ține de domeniul eticului). (Cunoscătorii MSM au imaginea sensurilor conferite de mine conceptelor de scop, mijloc și adecvare, respectiv arealelor de gândire, simțire și acțiune umană numite politic, economic și etic. Precizez aici că cele trei areale nu pot fi înțelese și cunoscute decât în intimă contopire și studiere simultană/ concomitentă). Nu întâmplător continuumul politic-economic-etic la nivel de individ uman este mereu-mereu prezent (explicit sau implicit). Dacă pseudorecenzia este un mijloc, ar trebui clar definit scopul în care s-a construit acest mijloc. Ei bine scopul este unul cât se poate de vechi și de permanent: înțelegerea unui demers intelectual (concretizat în roman, poezie, articol, interviu etc.) pentru a ne lămuri mai bine cum stau lucrurile, respectiv – din nou! – pentru evaluarea gradului de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate de autor. Desigur, rezultatul  efectuării/ scrierii/ publicării unei pseudorecenzii este doar unul dintre miile posibile, dar este punctul de plecare în necesarul dialog fără de care orice cultură moare lent (se scufundă în narcisism, autoidolatrie, egoism și iluzie a unicității valoroase). Alte câteva note caracteristice ale pseudorecenziilor mele sunt:

  1. abordarea este transdisciplinară (Basarab Nicolescu) în sensul necantonării într-o disciplină academică oarecare, ci într-un areal de interese (foste discipline sau interdiscipline) apropiate, intersectate sau suprapuse; din păcate, transdiscipliaritatea este adesea confundată cu interdisciplinaritatea;
  2. logica dihotomică/ excluzivă de tip ”sau-sau” este înlocuit cu logica plurivalentă/ incluzivă de tip ”și-și”(logica lupasciană a terțului inclus);
  3. scrierea se face la persoana întâi (renunțând la ipocritul și generatorul de lipsă de responsabilitate ”noi”), textul fiind împănat și cu amintiri sau reflecții personale pe teme conexe, în scopul aducerii de informații inedite, eventual utile cititorilor;
  4. finalitatea reală a demersului meu este de a obține/ stimula un dialog al persoanelor implicate și interesate, revelarea unor sensuri sau interpretări noi ideilor din textele analizate sau din cele conexe, adaptarea și adecvarea aparatului critico-semantic la postmodernitate, chiar dacă nu toate textele analizate sunt de factură postmodernă. În esență este vorba despre adecvarea scopurilor și mijloacelor, respectiv adecvarea/ adaptarea mijlocelor critice la scopurile/ finalitățile urmărite de texte scrise în cheie postmodernă: pe scurt, la texte postmoderne este nevoie de aparat critic și tehnici adecvate acestora, adică de tehnici postmoderne.

 

Din păcate, o sumă mare de cauze împiedică realizarea unor dialoguri și dezbateri reale, utile și interesante. Iată câteva dintre aceste posibile cauze:

  1. Majoritatea autorilor pseudorecenzați nu au răspuns (decât, cel mult, formal, și asta atunci când nu au reclamat atacul la persoana lor) invitației de a continua dialogul început de mine în aceste pseudorecenzii, înseosebi datorită faptului că unele critici, observații, propuneri sunt luate ca atacuri la persoană, sunt considerate ca fiind încercări de afișare a unei eventuale ”superiorități”, sau pur și simplu sunt considerate perfect demne de ignorat. Faptul că toate textele alese pentru pseudorecenzare sunt doar urmare a deciziei mele, iar pe majoritatea autorilor nu-i cunosc personal  poate genera o indiferență motivată cu ”argumente” de genul: ”Dar ce, l-am pus eu să mă bage-n seamă?”, ”Dar el cine se crede să ne dea sfaturi nouă, specialiștilor, oameni titrați, cu experiențe puternice în domeniu, cu diplome/ premii/ recunoașteri naționale sau internaționale?”, sau: ”Iaca a venit un neica nimeni de la țară și ne dă nouă sfaturi/ sugestii/ idei”  etc. Desigur, o atare atitudine este firească, autorii evită cu abilitate dialogurile pentru a-și proteja ”puiul”, pentru a nu da naștere altor critici. Pe scurt, reacția ar fi de genul ”las-o bre, că merge-așea!”.
  2. Individualismul/ egoismul specific românilor. Fărâmițarea autorilor de texte (scriitori?) pe un mare evantai de școli de gândire (asta e un lucru bun), dar și de mode/ societăți/ filiale/ congregații/ asociații zonale sau regionale a generat o grupare a criticilor pe aceleași criterii, respectiv al apartenenței lor la acea grup(are)/ gașcă/ conclav. Adesea, criticile care apar la apariția diverselor cărți/ studii/ articole provin din zone (geografice, profesionale) comune cu cea a autorului, dar sunt motivate și de prietenii, rudenii, colegialități, relații student-profesor sau… alte relații. O pseudorecenzie face parte din categoria evaluărilor etico-axiologice din care face parte și acordarea unor premii. Dar, dacă la o asemenea evaluare pentru premiere (adesea prezentată neinspirat, trădând în subtext existența altor motivații) comentariile sunt relativ puține și se sting în câteva zile/ săptămâni, ce așteptări pot avea de la o simplă pseudorecenzie?
  3. Apoi, cantonarea finalității scrierii textelor/ cărților/ articolelor în zona comercialului (scriu ca să vând) sau a profesionalului (scriu ca să-mi fac dosarul de promovare în ierarhia academică sau de ieșire condiționată din pușcărie…), face ca preocupările autorilor să vizeze în primul rând cantitatea și apoi (sau, în destule cazuri, deloc) calitatea, fac ca dialogul dorit să fie unul extrem de redus. Deoarece comercialismul actual bate aproape orice tentație de implicare voluntară și neremunerată a cercetătorilor în acțiuni de acest tip, numărul celor care fac asemenea pseudorecenzii se reduce doar la unul singur….

Liviu Druguș (decembrie 2015)   http://www.liviudrugus.wordpress.com

În urma lui Cosmin Perța nu va rămâne nimic altceva decât cărți din ce în ce mai bune și urmași care vor scrie cărți


 

Cosmin Perța – postmodernul ludic, transcendentalul transrațional, aventurierul iconoclast, hermeneutul fantast – fantasmagoric – fantezist, nonconformistul metaforic, alegoristul existențialist, canonistul anticanonic, avangardistul clasicizat,  fantastul cvasiabsurd,  retorul romanțios și romancierul poematic

 

 Motto-uri explicative ale temeiurilor pe care s-a zidit acest roman poematic postmodern:

 

”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

În fiecare om zace un călău… Omul este un despot din fire; de aceea se complace în a chinui pe alţii.Feodor Dostoievski

 

Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”. Feodor Dostoievski

 

”Suferința? Dar este singura cauză a conștiinței”    Feodor Dostoievski

 

Literatura este înțelegere de sine și a celorlalțiMariana Codruț

 

Da rezistent mai este omul! Este singura fiinţă care se poate adapta la orice şi aceasta-i fără doar şi poate cea mai bună definiţie a lui.”    Feodor Dostoievski, Amintiri din casa morților

 

Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captivUmberto Eco

 

Realitatea este una dintre posibilitățile pe care nu le pot ignoraLeonard Cohen

Cei mai buni oameni sunt toţi nebuni. O duc bine numai mediocrii şi cei lipsiţi de talent…”   Dostoievski, în ”Adolescentul” (1875)

Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările”.    F Dostoievski

 

Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea.F. Dostoievski

 

Scopul existenţei noastre nu este acela de a rămâne vii, ci de a ne găsi o raţiune în a trăi

  1. Dostoievski

 

Nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă”.

Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Visătorul nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de fiinţă hibridă. În general, el se aciuează undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo şi de lumina zilei, iar odată instalat astfel, e tot aşa de nedezlipit de bârlogul său ca şi un melc, sau semănând cel puţin în această privinţă cu acel interesant soi de vietate care este şi făptură, şi casă la un loc, şi care se numeşte broască ţestoasă.   Feodor Dostoievski în: Nopți albe, A doua noapte (1848)

 

”Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt euFeodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

Cea mai mare măiestrie a scriitorului este disponibilitatea lui de a scurta. Cine ştie şi cine este în stare să scurteze ceea ce a scris va ajunge departe. Scriitorii cei mari, fără excepţie, au o densitate superioară a scrisului. Şi principalul este să nu repeţi ce a fost deja spus sau ceea ce şi aşa este clar”.    Feodor Dostoievski

Citate extrase din Citatepedia  (vezi: http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=8&a=Dostoievski )

 

L’oubli est un puissant instrument d’adaptation à la réalité parce qu’il détruit peu à peu en nous le passé survivant qui est en constante contradiction avec elle.Marcel Proust, A la recherche du temps perdu

Uitarea este un puternic instrument de adaptare la realitate, fiindcă ea distruge, încet-încet, în noi trecutul supravieţuitor care este mereu în contradicție cu realitatea.Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut

 

Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitateaCezar Petrescu

 

 

O, adevăr sublime

Scrisori din Cordun

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrânețe
S-a întins pe criticale?

Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță ­
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuță.

Pisicuță criticoasă,
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă!

Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei putea spune
Tot ce vrei ­ căci ș-așa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte ­
Pune-te de-nvață, dragă:
Nu știi carte, nu știi carte.

 

(Mihai Eminescu, 1877)

 

Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (George Călinescu).

 

Ma intrebati daca sunt ateu, dar problema este mult prea vasta pentru mintile noastre limitate. Ne aflam in pozitia unui copil care intra intr-o biblioteca plina de carti scrise in mai multe limbi. Copilul stie ca au fost scrise de cineva, dar nu stie cum. El nu intelege nici macar ce scrie in ele si banuieste ca ordinea in care sunt asezate nu este intamplatoare. Dar nu are o explicatie pentru asa ceva. Asta mi se pare mie atitudinea celui mai inteligent om de pe Pamant vis-a-vis de Dumnezeu. Noi vedem astazi Universul in splendoarea sa, observam legile care il guverneaza, dar intelegem extrem de putin din aceste legi” (Albert Einstein) .

 

 

Narațiunea Povestea cărții este o fericită și, deopotrivă, o fatidică împletire de real, pe de o parte și de ireal/ suprareal/ fantastic, pe de altă parte. Ca în toate scrierile care apelează la fantastic pentru a transmite mesaje către lumea reală, și în scrierea fantastă a lui Cosmin Perța debutul cărții începe cu descrieri ale realității ce nu pot fi nicicum contestate. Rețeta este oarecum simplă și, aparent, ușor de aplicat: în continuarea unor descrieri cvasibanale/ reale/ mundane scriitorul introduce același personaj în situații extraordinare/ ireale/ lumi inexistente, fapt pasager motivat de o visare coșmarescă, de un acces de nebunie sau de o pătrundere specială în lumi paralele cu ale noastre. Finalul este un mixtum compositum de real și ireal, dată fiind continuarea povestirii din ambele planuri anterioare (cel real și cel fantastic). În cartea de față, cele trei părți ale povestirii sunt: I – copilăria viitorului Teofil până la sfârșitul clasei a V-a; partea a II-a este fuga de-acasă și peregrinarea prin varii locuri perfect reale și credibile ca existând ca atare; este perioada în finalul căreia are loc botezul; între ultimele două părți există un Interludiu, dedicat pregătirii eroului nostru pentru intrarea în viața monahală dusă, apoi, în Instituție; partea a III-a este descrierea existenței (onirice) a lui Teofil într-o suprarealitate numită Instituție, pentru ca Epilogul să sugereze că ”visul” coșmaresc a fost de fapt o criză de nebunie petrecută într-un spital de specialitate, eroul fugind apoi (din nou!) în lumea reală, dar… vindecat de semeni, de traiul în comun, de societate. Solitudinea și simplitatea duse la extrem, esențe ale isihasmului/ sihăstriei reprezintă opțiunea finală a tânărului pustnic (22 ani) Teofil.  De fapt solitudinea totală este imposibilă.

 

Date/ jaloane temporale despre eroul cărții: pe la 4 ani, copilul începe studiul literelor cu bunicul și cu Biblia; învățătura durează exact 2300 de zile adică 6 ani, trei luni și trei săptămâni; la 11 ani moare bunicul, la 14 ani fuge de-acasă, la 22 de ani revine la ”normalitatea” căutată și găsită de adolescentul fără nume (botezat Teofil, la 14 ani). În carte sunt oferite doar două date referitoare direct la vîrsta personajului: 11 ani când moare bunicul său și 14 ani vârsta la care este botezat.  Micul nostru erou are, așadar, parte de două etape care se numesc, de regulă, ”cei șapte ani de-acasă”: șapte ani până la intrarea oficială în viața de școlar, și șapte ani de studiu la ”litere” pe Biblie, împreună cu bunicul său care moare la 74 de ani, atunci când viitorul Teofil avea 11 ani. Celelalte date pe care le-am amintit mai sus sunt propriile mele deducții/ speculații. Pornind de la ”fantastic” de precisa notare a eroului nostru – cum că a studiat cu bunicul său 2300 zile – am calculat durata celor șapte ani de studiu biblic cu bunicul său. Datele concordă, drept pentru care am emis ipoteza că și numărul capitolelor ar putea avea vreao semnificație conferită, tacit, de autor. Astfel, cartea are 135 de capitole (le-aș numi mai degrabă ”segmente”, devreme ce lungima acestora este de cca o pagină, o pagină și jumătate. Am presupus că fiecare capitol/ ”segment” corespunde unei perioade de cca 30 de zile (o lună) din viața personajului. Surpriză: ipoteza se verifică, astfel încât capitolul 12, corespunde vârstei de 12 ani (11 ani plus 12 luni/ un an = 12 ani). Iată cum începe capitolul 12: ”Trecuse aproape un an și….” (p. 21). Deci, într-adevăr un capitol = o lună de viață a personajului. Ipoteza se verifică și mai departe: Capitolul 24 începe astfel: ”Eu chiar nu sunt botezat? am întrebat-o pe mama.” (p. 39). Conform calculului meu copilul avea atunci 13 ani (11 ani plus 24 luni/ doi ani = 13), adică exact vârsta de dinaintea botezului. Începând cu capitolul 36 (adică după împlinirea a 14 ani) începe pregătirea biblică pentru botez, pentru ca la capitolul 46 (cu două luni înainte de a împlini 15 ani) autorul/ personajul nostru principal/ Teofil scrie ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat…” (p. 67). Este și vârsta la care apare ideea rupturii totale cu trecutul necreștin: ”în urmă nu mai e nimic și speram ca șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine” (p. 67). În capitolul 56 se menționează (ca un fel de încurajare: hai că ești pe drumul cel bun…) că ”A mai trecut un an….” (p. 78), ceea ce face ca vârsta tânărului să fie de 15 ani și opt luni. Este ușor de dedus că partea a III-a, dedicată vieții la Instituție (care începe cu căderea în transa hipnotică ce a durat șase ani) să înceapă la vârsta de 16 ani. De reținut că pe întreg parcursul acestei părți (a treia) nu se mai fac niciun fel de referiri la vârsta personajului, ca și cum totul se desfășoară în afara timpului terestru. Finalul, adică Epilogul și capitolul 135 îmi oferă posibilitatea extrapolării celor observate până acum cu privire la vârstele personajului: așadar, reintrarea lui Teofil în lume, dar totodată și în pustnicie, are loc la vârsta de 22 ani. (Notă: am găsit, ulterior, pe internet, un text despre calendarul adventist, unde o lună = un an. Deci, confirmare deplină a ipotezei mele. Acum, mai avansez o ipoteză: dacă familia autorului era formată tot din adventiști (ca și viitorul Teofil) atunci alegerea de către autor a unui număr de 135 de capitole ar putea reprezenta un omagiu adus părinților, mai ales dacă acceptăm și ipoteza că Teofil era, în mare parte, chiar autorul).

 

Titlul romanului. În interviul acordat Elenei Vlădăreanu de Cosmin Perța, în oct. 2015, acesta pare a descifra semnificația titlului romanului său ”În urmă nu mai e nimic”: ”...alergăm după un tren pe care l-am pierdut și el pufăie în fața noastră și noi tot alergăm după el încercând să îl prindem, trecând prin stații după stații, dar nu în tren, ci în urma lui. Și nici nu ne putem opri în vreo stație pentru că suntem prea preocupați să prindem trenul. Iar când va ajunge la destinație și ceilalți călători vor coborî pentru a începe o nouă zi vom ajunge și noi, gâfâind, din urmă, dar pentru noi nu va mai începe nimic pentru că vom muri din cauza efortului”.

 

În opinia mea, aceasta este o viziune (ușor) nihilistă asupra existenței umane mundane, a cărei esență – efortul de supraviețuire și de obținere a bunăstării – nu se (prea) justifică/ merită. Revenind la semnificația titlului cărții, acesta ar vrea să spună că, pentru unii dintre noi, viața este o reluare repetitivă de eforturi inutile întru găunoasă preamărire și iluzie de putere și faimă: ”Deșertăciune! Totul este deșărtăciune! După noi/ voi nu va rămâne, oricum, nimic”, pare a gândi micuțul Teofil, proaspăt botezat și convertit la creștinismul practicant. Pe parcursul romanului, în visul trăirii la Instituție, foamea de (alt) sens al vieții pare a stimula efortul de a face ceva mai mult decât să exiști vegetând. Ai putea lăsa, totuși, ceva în urmă doar dacă produci/ creezi ceva util semenilor, fie și cu prețul vieții. Acest ”ceva util” este, pentru eroul romanului lui Cosmin Perța, creația, aptitudinea de a crea, de a scrie, de a face o scrijelire remanentă pe scoarța pămânului, spre posibila sa salvare și, eventual, a viitoarelor generații. Ar fi o transpunere în fapt a idealului adventist al Creației de ziua a 8-a, adică a creației umane, postdivine). Dacă această oportunitate de a crea nu este valorificată, atunci apare ratarea, eșecul, respectiv neantul existențial atât în timpul vieții cât și postmortem. Persistența ideii că extincția/ nimicul prevalează asupra perenității plenare face din Cosmin Perța un postmodern de tip apocaliptic, un nihilist nuanțat de  puținele irizări de optimism pasager care sunt presărate în carte. Desigur, mesajul cărții este unul biblic (Nihil sine Deo) fiind, totodată, un elogiu adus simplității, obișnuitului, banalului. Sintagma ”în urmă nu mai e nimic” definește o ruptură majoră, dar una care înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu, trecerea de la complicațiile vieții (post)moderne la simplitatea vieții în singurătate sau cel puțin în solitudine.

 

Singurul sens al vieții apare ca fiind mântuirea prin credință și suferință, eventual cât mai departe de semenii care au alte viziuni despre viață. Moartea este izbăvirea supremă, ea fiind singurul absolut dorit de tânărul care se autorebotează în apa Dunării (un Iordan românesc). ”…vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  În formula mai lungă, mai completă și mai explicită, titlul cărții ar putea fi ”În urma morții nu mai e nimic din lumea aceasta”. De fapt, murim în fiecare zi, imediat după naștere, iar trecerea prin timp înseamnă aneantizare, anularea timpului trăit și speranța/ dorința/ credința că ceea ce va urma va fi altfel. Explicația titlului este dată, repetitiv, la finalul fiecăreia dintre macrostructurile romanului: trei părți, un interludiu și un epilog. Viața mundană este extraordinară, dar obositoare, ucigătoare prin ea însăși tocmai prin timpul la care suntem condamnați să-l trăim, cel care ”ne sfărâmă în milioane de particule de inexistență” (p. 194). Fiind ”viețași” (condamnați pe viață să trăim) nu ne rămâne decât să alegem CUM să trăim, eventual CUM să murim.  Finalul părții I este conturat de fuga de-acasă a eroului cărții, după terminarea clasei a V-a (deci, pe la 11-12 ani): ”…am ieșit pe ușă eliberat…. aveam nevoie de libertate. Și dacă acesta era șirul de oameni excepționali ai familiei noastre, ei bine el trebuia să se oprească aici” (p. 46). Plecarea din sânul familiei s-a dorit (și chiar a fost!) una definitivă, fără să mai lase nimic în urmă din punctul de vedere al atașamentului față de relativul confort casnic. De asemenea, finalul părții a II-a reia refrenul plecării definitive, fără a lăsa nimic în urmă: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, în urmă nu mai era nimic și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar, măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67).  Finalul ”Interludiului” subliniază încă o ruptură: cea de lumea mundană și intrarea în monahie sub numele de Teofil (cel iubit de Dumnezeu). Viața monahală este descrisă ca un nou început, unul care nu mai lasă nimic în urmă: ”M-am scufundat pe de-a-ntregul într-o apă ruginie ca borcutul de pe Vale, care nu ia setea, nu spală, de care nu te poți lepăda. Începeam o viață despre care nu știam nimic” (p. p. 81). Acea apă era viețuirea în rugăciune continuă. Teofil avea deja 16 ani. Finalul părții a III-a înseamnă o nouă ruptură: cea cu trecutul monahal și intrarea într-o etapă nouă – pustnicia: ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat” (p. 186). Finalul cărții (respectiv al Epilog-ului) reprezintă o nouă confirmare a titlului, respectiv a constatării nimicniciei umane (care este perenă), atotstăpânitoare și care se instalează, uneori, chiar în timpul vieților noastre. Doar rugăciunea mai alina chinul existențial: ”Am început să mă rog și știam că asta va face totul să se sfârșească. Am rezistat, am rezistat, îmi spuneam în gând printre cuvintele rugăciunii, până ce am adormit din nou” (p. 192). Și pentru ca pledoaria pentru simplitatea primordială să fie completă și rotundă, finalul Epilog-ului reia tema rupturii definitive de presupusa normalitate a construirii de oameni de excepție în serie, generație după generație, îmbogățind doar ”blazonul familiei noastre înrămat și agățat de peretele mucegăit al garsonierei și de toate destinele oamenilor extraordinari care au descins din ea. Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195). ”Banalitatea istovitoare” este acceptarea vieții simple, isihaste, ca dat divin și acceptarea/ cultivarea suferinței lumești ca fiind inevitabilă alternativă la moartea nimicitoare: ”Venea toamna. Trebuia să-mi clădesc o vatră mai bună și să mă apuc să-mi tai rezerve de lemne de foc. În jurul meu fojgăiau insectele și aerul era încărcat de mirosuri sălbatice” (p. 195). În fond, nu doar lucrurile extraordinare fac o viață, ci suma bucuriilor simple, banale, trecătoare și amăgitoare, cele care nu (mai) lasă nimic în urmă decât o tăcere totală. Tânărul bărbat, Teofil, avea 22 de ani și era pregătit pentru o con-topire cu Natura, adică cu Divinitatea: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

 

 

Dacă în discursul postmodern, îndeosebi cel care poartă marca Baudrillard, hiperrealitatea joacă un rol definitoriu, putem observa că de la hiperrealitate la irealitate nu este decât un pas. Realitatea care se autoneagă și se autodesființează permanent generează nonstop spații largi pentru fantazare, pentru o ficționalizare vecină cu o imaginație scăpată de sub control (visare, nebunie sau pur și simplu inspirație bolnăvicioasă). Autorul maramureșean-ardelean-muntean apelează la toate acestea probând nu doar încadrarea sa fără riscuri în categoria literaților postmoderni români, ci și tentativa de a face o notă cât de cât originală, alegând teme delicate cu impact social imediat. Faptul că romanul ”În urmă nu mai e nimic” nu este unitar, liniar, consecvent și subsecvent unei idei care să străbată vizibil narațiunea eroului cărții, face și mai clară includerea acestui roman în scriitura postmodernă fantastă și larg deschisă hermeneutizării.

 

În ultimă instanță, acest roman (scris pe parcursul a trei ani de chin creator și încheiat când auturul avea 33 de ani) este o simplă aplicație a tezei sale de doctorat intitulate ”Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană” realizată sub îndrumarea profesorului Mircea Martin de la Universitatea din București (rezumatul tezei la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc). Teza a fost apoi publicată sub titlul ”Introducere în fantasticul de interpretare” la Editura Tracus Arte în anul 2011. Aș îndrăzni să afirm că citirea acestei cărți, dar și a cărții ”Teofil și cânele de lemn” sunt mai mult decât necesare bunei receptări a romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Scrierea romanului a început în 2012, fapt care întărește această supoziție a mea că romanul ”În urmă nu mai e nimic” se dorește a fi proba cea mai elocventă a faptului că autorul a făcut masteratul și doctoratul nu doar pentru a mai adăuga niște diplome în CV, ci pentru a învăța temeinic tehnici de scriere a unor cărți de succes și de seducere a publicului cititor prin găsirea de combinații inedite ale acestor tehnici. După părerea mea de simplu cititor (dar unul demult declarat postmodern) strategia autorului a reușit, lectura romanelor sale deschizând larg ușa unor evantaie întregi de interpretări posibile.

 

Dintre prezentările/ recenzările/ cronicile publicate până acum, cea publicată în Timpul (Iași) este cea mai reușită, trecând dincolo de generalizările de complezență sau de laudele colegilor de catedră sau ale foștilor profesori, mândri că un produs al lor a ieșit cu curaj și cu succes în lume. Ar merita instituit un ”modus operandi”/ canon voluntar al criticilor/ (pseudo)recenzorilor prin care să se ”oblige”/ recomande  ca fiecare dintre recenzii/ cronici/ prezentări să le amintească (fie și în spirit critic) pe cele anterioare. Lipsa posibilităților de informare pe tema cronicilor deja apărute ar putea fi compensată de o altă ”obligație”, aceea a autorilor de a crea o pagină web a cărții apărute, unde să fie publicate toate aceste feed back uri din partea criticilor de specialitate, sau din partea simplilor cititori (cum este cazul meu). Întâmplător am norocul de a fi ”prieten FB” cu autorul, fapt care mi-a permis să urmăresc unele dintre cronici, postate de autorii acestora pe pagina de Facebook a lui Cosmin Perța. Fac aici o paralelă cu canonul din cercetare, acolo unde abordarea unei teme obligă cercetătorul să expună (cvasiexhaustiv) critic punctele de vedere ale celorlalți autori care au abordat acea temă. Aceasta nu doar că descurajează plagiatul sau preluarea necritică a unor idei, dar ajută cititorul mai puțin avizat să-și formeze o opinie, un gust, o preferință. Și dacă tot sunt la momentul propunerilor, cred că ar fi utilă publicarea multor alte informații legate de biografia autorului, de publicațiile online ale acestuia, dar și informații din partea editurii care ar putea oferi interesante și utile date despre tiraj, rețelele de distribuție, rata de absorbție a cărții pe piață (stocuri din total tiraj), reduceri de preț etc. etc. Constat cu o oarecare iritare că dialogul autor-cititor este chiar mai slab acum, în Era Informației, ca în perioadele de debut ale Erei Gutenberg… (vezi și https://www.academia.edu/11801608/The_Beginnings_of_Printing_in_the_Ottoman_Capital_Book_Production_and_Circulation_in_Early_Modern_Istanbul_Studies_in_Ottoman_Science_16.2_2015_3-32)

 

Structura și conținutul romanului

 

Dacă ar fi să cad în hermeneutici numerologice aș exclama și aș scrie: ”Extraordinar! Avem de-a face cu o carte plină de semnificații numerologice ce se cer imediat traduse/ explicate pentru a reuși să înțelegem mesajul ascuns al cărții/ autorului”. Nu cred că numerele au ceva magic și ascuns în ele, dar cred că anumite modele culturale care s-au conturat în decursul timpului au impus/ generat – treptat-treptat – preocuparea oamenilor de a înțelege rostul cifrelor ce desemnează cantități, calități, mulțimi etc. și a de a le folosi în varii situații din viață. Aș porni de la constatarea elementară (de bun simț) că oamenii percep, în mod natural, realitatea înconjurătoare ca fiind tridimensională (lungime, lățime, înălțime). De aici și până a conferi cifrei 3 o importanță aparte nu este decât un pas. Natura nu face risipă de resurse (însă oamenii o fac, adesea!). Și tot oamenii au capacitatea de a respecta  modelele naturale care le sunt favorabile. Dante a construit Divina Comedie după modelul ternar (vezi o excelentă sinteză/ analiză/ prezentare a operei dantești la https://lecturaluidante.wordpress.com/inf-i/ și la  https://lecturaluidante.wordpress.com/2015/11/08/despre-purgatoriul-lui-dante-1/ ). Germanii au zicala populară larg utilizată ”Aller guten Dinge sind drei” (”Toate lucrurile bune sunt trei”). Exemple pot fi multe. Totuși, creștinismul a preluat în ideologia sa structurile ternare: Sfânta Treime, în primul rând, apoi semnul crucii cu trei brațe pe care a fost răstignit Iisus la vîrsta de 33 de ani, apoi cele trei ”camere” ce pot găzdui sufletele morților – Infern, Purgatoriu și Paradis (cea mediană neacceptată de ortodoxie). Nu voi lungi această discuție. Am precizat doar aceste exemple de triade/ trinități/ terțe din creștinism deoarece substanța/ miezul cărții pe care mi-am propus să o discut/ analizez o constituie dilema unui adolescent de a alege între ratio și revelatio (între rațiune și credință). Opțiunea, aparent liberă, voluntară a  este, pentru adolescentul de 14 ani, credința. Și nu doar credința în Dumnezeul atotputernic și omniscient, ci credința, consolidată în următorii șapte ani, că abia după moarte omul poate cunoaște absolutul: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

În Maramureș există un fel de cult al tradițiilor nobiliare, astfel încât aproape în fiecare gospodărie, după icoane există diplome și atestate ale originilor strămoșilor. Meritele înaintașilor erau certificate prin diplome parafate și datate. Astfel, Baruțiu vorbea despre ”baroni de șapte pruni”, o ironie la adresa faptului că tot maramureșanul era un baron de ceva. Această baroniadă de esență feudală este ritos și ferm combătută/ repudiată/ dezavuată de eroul Teofil care desfide această preocupare lăudăroasă de autopreamărire cu un trecut cât se poate de glorios, dar al altora, nu al celor în viață. Postmodernul Teofil nu putea accepta o asemenea mentalitate feudală, premodernă și deloc postmodernă.

 

 

Esența cărții: Un copil de 4 ani (de fapt, autorul cărții la acea vârstă, așa cum am dedus eu abia după citirea în întregime a romanului și a unui interviu acordat de autor după apariția acestei cărți) învață să citească, la țară, cu ajutorul bunicului său, folosind doar Biblia. La 11 ani, bunicul moare, fapt care stârnește deja unele întrebări existențiale copilului foarte atașat de bunic. Apoi, părinții copilului se mută la oraș, un mediu mult diferit față de mediul rural de unde venise copilul, un bun prilej de a-și testa capacitatea de adaptare. La 14 ani fuge de-acasă (familia nu l-a botezat la naștere, oferindu-i libertatea de a opta, în cunoștință de cauză – în adolescență – pentru o religie sau alta, dar, ulterior, copilul a dezvoltat această libertate în forme extreme, neașteptate).  La 14 ani primește botezul creștin într-o mănăstire ortodoxă. De remarcat faptul că cuvântul ortodox nu apare nicăieri pe întreg parcursul cărții, ci doar acela de creștin/ creștinătate/ creștinism. De asemenea, cuvântul isihasm nu apare în carte, ci doar termenul generic de creștin și cel subsumat – adventism, la care aderaseră bunicii și părinții personajului cărții (și, posibil, ai autorului). Privită în plan spiritual, cartea este și povestea desprinderii unui copil/ tânăr/ om de credința celor care s-a desprins anterior de mainstream ul gândirii primilor părinți bisericești. Copilul nu are nume deoarece, spunea Adrian Păunescu în poezia ”Orfani”: ”A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,/ Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?”. Povestea vieții copilului fără nume (Teofil devine abia după botezul primit în adolescență. Nu știm cum era strigat la catalog și cum îl numeau colegii, părinții etc.) este una real-fantastică, viața sa pendulând între vis și realitate. Un episod principal al cărții este un delir sau un vis real-fantastic-absurd conține viața eroului nostru (din nou fără nume) în ceea ce autorul numește ”Instituția” – structură exemplară a religiei/ birocrației/ administrației/ tehnocrației instituționalizate. Aceasta este fantasma cea mai densă a cărții, irealul frizând adesea absurdul (ilogicitatea), deși autorul a declarat (în interviul acordat Elenei Vlădăreanu), că acest spațiu (concentraționar-benevol) construit de către oameni și numit Instituția este de o logicitate totală, perfectă, totul decurgând logic și firesc din premise, conform misiunii asumate. Finalul cărții îl găsește pe Teofil (nume care înseamnă ”iubitor de Dumnezeu”) pe patul unui spital de psihiatrie, trezit din coșmarul instituțional anterior. Concluzia cărții este dată de declarația aceluiași Teofil că dorește cel mai mult să trăiască în simplitate, fără diplome și blazoane ipocrite, în modul cel mai banal cu putință. Contopirea cu natura, în pustnicie, poate însemna și o rupere definitivă și totală de canoanele sociale ipocrite, dar și o acceptare a unui canon unic, cel cunoscut în creștinismul ortodox drept ”isihasm” (cuvânt care în greacă înseamnă ”liniște”, ”tăcere”). Isihasmul nu este doar creștinism, ci este creștinism ortodox practicant la modul radical. Contopirea cu Iisus poate însemna și acceptarea/ chemarea morții, văzută ca o izbăvire, dar și ca un nou început, purificat de păcatele lumești acumulate. Prin această dublă posibilă interpretare autorul asigură starea de ambiguitate și incertitudine specifice fantasticului de interpretare. Romanul începe cu moartea bunicului (dispariția în neant a trecutului), iar finalul este unul deschis spre viitor, una dintre posibilități (cea mai probabilă!) fiind ca Teofil să devină călugăr pustnic, viața de anahoret fiind văzută ca o ”simplitate istovitoare”. Avem de-a face cu un roman psihologic, format din detalii care sugerează întreguri posibile, un roman spiritual, mistic în esența sa, postmodern, perfect integrat în categoria fantasticului de interpretare (termen lansat de Matei Călinescu) pe care autorul o dezvoltă teoretic (vezi Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, vol I –  dar vol. II nu a mai apărut – Ed. Tracus Arte, București, 2011) și… scriptic (Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic). Pentru a vedea că acest roman este scris conform rețetarului teoretic (de)scris de însuși Cosmin Perța, voi cita câteva pasaje din cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”: ”Două elemente sunt esențiale: ambiguitatea, care poate să fie lingvistică, compozițională, de situație, terminologică, scenică etc., și atmosefera pe care această ambiguitate o propagă în cadrul textului. …. catalizatoricul fantasticului (de interpretare – nota LD) [este], mai degrabă incertitudinea, sentimentul aproape abstract al unei prezențe sau al unei întâmplări fantastice nedovedite pe deplin.   …. Visul, nebunia (chiar cea mimată uneori), mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic pot induce fantasticul de interpretare” (p. 17). La toate astea se mai adugă ”inserția și uzitarea unor noi topoi în acest context, spațiul oniric, nebunia, meandrele memoriei sau universul complex al sexualității fiind câțiva dintre aceștia. Jocurile spațiale temporale, jocurile cu amintirile, nedisocierea realității de vis, traumele sexuale refulate în imaginație etc. sunt procedee care favorizează producerea fantasticului de interpretare” (p. 18).  Fantasticul de interpretare postmodern presupune cu necesitate melanjul de tehnici și proceduri, cu precizarea că acest melanj ”nu pare ieșit din comun. Dar nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. … Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban combinate sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului. … Miza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei alte realități magice, mitice sau fanteziste. ” (p. 19).  ”... fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (p. 20).

 

Analiza capitolelor cărții (135 de capitole)

 

Notă:  Niciuna dintre recenziile publicate la cărțile recent apărute nu intră în amănuntele ”story”-ului și adesea m-am întrebat de ce. Un posibil răspuns este că majoritatea recenziilor sunt făcute de către cunoscuți, mai mult sau mai puțin apropiați, adesea cu titlu de promo și cu rol uneori comercial. Tocmai de aceea, (a)rareori am găsit recenzii (foarte) critice la cărțile nou apărute. Dimpotrivă. A intra în amănunte (tehnico-narative, lexicale, semiotice, hermeneutice, psihologice, estetice, istorice, filosofice, mistice etc.) presupune un efort susținut, consumator de timp. Or, vremurile actuale se bazează pe scurtime, concentrare, viteză, economie de timp, superficialitate și responsabilitate limitată. Cei care investesc timp în analize vaste, amănunțite, de profunzime și de natură să ajute la înțelegerea deopotrivă a operei și a autorului, o fac fie instituțional (teze de licență, masterat, doctorat) și profesional (monografii de autor), sau strict de amorul artei, din pasiune adică și nu din motive financiare, publicistice sau de vizibilitate publică (așa cum o fac eu, de amorul artei, pe acest blog). În fine, un al treilea motiv – cel mai important – pentru care criticii și analiștii literari nu intră în bucătăria cărților/ romanelor pe care le prezintă publicului este riscul de a face judecăți de valoare, interpretări și explicitări ale unor texte. Acest risc este cu atât mai mare în cazul literaturii de graniță, cea care îmbină realul cu irealul/ fantasticul, raționalul cu iraționalul, tonul serios cu cel ludic, metaforele directe cu cele foarte alambicate și greu de pătruns etc. În ultimă instanță, dacă un autor este foarte greu de descifrat este deopotrivă un merit al său, dar și o slăbiciune a mijloacelor analitice ale criticului. Mai mult, uneori, atragerea în zona fabulosului este atât de bine realizată încât și imaginația analistului este puternic stimulată, trecerea la interpretări fantastice, ireale fiind un fel de continuare a ideilor autorului cărții. Dar este suficient să aluneci puțin la stabilirea unor ipoteze interpretative pentru a devia cu mult față de ceea ce intenționa autorul să surprindă/ arate/ ascundă/ sugereze/ estompeze etc. De aici și riscul căderii în ridicol, atunci când imaginația hermeneutică a cititorului critic o ia razna spre zone niciodată gândite de autor. Aici ar putea consta și frumusețea, puterea de seducție și de inducție a făuritorilor de romane cu mesaje subliminale sau chiar fără mesaje, ci doar cu invitații la joacă hermeneutică. Am lăsat intenționat (în această psudorecenzie a mea) două interpretări posibile, dar foarte diferite, ale unei fraze din cap. 31, cel puțin una nefiind deloc valabilă, dar este perfect posibil ca autorul să nu le fi gândit deloc pe niciuna dintre cele două ipostaze propuse de mine. Puține sunt cazurile în care autorii își devoalează intențiile lor reale din momentul scriiturii, dar, în timp, dialogurile cu criticii și cele dintre critici ar putea devoala dedesubturile actului creator care a generat romanul în discuție. Personal am decis să-mi asum riscurile de a face publice analiticile de amănunt, desigur și în speranța că timpul le va confirma sau, cel puțin, îmi va oferi variantele gândite de autor. În fine, citind cronici de carte (majoritatea dintre ele fiind ultracondensate în 2-3 pagini) orice cititor este pus în fața unor șabloane generaloide, superabstracte, valabile pentru aproape orice carte din categoria la care este subsumată cartea recenzată. Nu intru în polemici cu autorii de recezii (eu fiind autor de pseudorecenzii), dar voi sugera acest tip de cronici/ recenzii reproducând un text dintr-o astfel de recenzie la o carte publicată de Editura Herg Benet, specializată pe carte de debuturi din categoria ”fantasy”: (http://revistatimpul.ro/view-article/2900) ”Pălăria albastră și alte povestiri este o carte despre acord și dezacord, conformism și nonconformism, detaliu și ansamblu, cu omul permanent în cleștele unor fapte aparent nesemnificative, care însă, în definitiv, îl influențează esențial. Apoi, mai mult decât orice, pare o carte despre rost. Zbaterea personajelor sale este privită cu detașare, fiindu‑le urmărite cu predilecție tușele groase, accentele esențiale ale destinelor. E ca și cum ai avea în față un profesor de anatomie cu arătătorul în mână, indicându‑ți pe un mulaj părțile componente ale abdomenului. După ce ți se dau datele și, prin urmare, ești informat cu privire la istoricul personajului respectiv, ți se livrează în numai câteva paragrafe o cheie uneori ironică, alteori cinică, pe alocuri critică la adresa societății, câteodată chiar amuzantă, în orice caz, o cheie în spatele căreia vezi clar lipsa de sens. Deșertăciunea.Ecleziastul.” Autorul acestei cronici este și autorul cronicii la cartea de față: http://revistatimpul.ro/view-article/2791  sub titlul ”În „ambuscadă” ” Publicat la: 05-10-2015. Am redat pasajul de mai sus cu scopul de a arăta că aprecierea făcută asupra romanului ”Pălăria albastră și alte povestiri” este valabilă, măcar 90% și romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Vezi, în acest sens, Cap. 31 din carte.

În cele ce urmează voi reda conțintul romanului pe capitole, astfel încât chiar cel care nu a citit romanul, sau cel care l-a citit superficial, să poate înțelege la ce anume mă refer atunci când voi face aprecieri critice. Intenționam să fac o prezentare seacă, factuală, fără comentarii, dar, se va vedea în continuare, acest lucru nu prea va  fi posibil, comentarea, implicarea, contopirea cititorului/ criticului cu autorul și cu personajul cărții fiind una dintre esențele fantasticului postmodern, numit fantastic de interpretare de Matei Călinescu și preluat, ulterior, de Cosmin Perța.

 

 

Cap. 1.

 

Copilul povestitor avea 11 ani, vîrstă la care bunicul de 74 ani moare. ”…atunci mi-a trecut prima oară prin minte că trebuie să plec” (p. 7), afirmație pe care eu o interpretez ca o dorință a nepotului foarte atașat de bunic de a pleca (și el, ca și bunicul său) din această lume (fie prin moarte, fie prin contopirea cu Dumnezeu în natură, în pustnicie, cu acel Dumnezeu care avea grijă și de bunicul său). Cu alte cuvinte, debutul cărții stă ferm sub semnul lui Thanatos, dar și al credinței în Dumnezeu. Moartea bunicului (respectiv înmormântarea) nu l-a supărat prea tare pe copilul de 11 ani, acesta fiind convins că bunicul ”îl are pe Dumnezeu cu el” (p. 8). Din start se observă că educația religioasă a copilului i-a insuflat acestuia ideea că moartea nu e rea, fiind doar o urcare în ceruri (la Dumnezeu). Al doilea subcapitol al Cap. 1 descrie o altă etapă marcantă a vieții copilului: mutarea la oraș, însoțită de dificultățile adaptării, respectiv ale obținerii protecției din partea celor mai mari ”încât să scap cu viață” (p. 8), la fel cum bunicul său îl proteja (cu toporul!) față de colegii care îl (mai) băteau la școala din sat. Furtul ceasului din casa părinților și oferirea acestuia băieților contra ”cinci cornete și o bucățică de țeavă” (p. 8) a însemnat și prima mare încălcare a poruncilor biblice (”Să nu furi!”). Următoarea încălcare a acestei porunci biblice (evocată în capitole ulterioare) a fost luarea inelului de aur din casa părinților în ziua fugii de-acasă. Încălcarea altor porunci (îndeosebi ”Să nu minți!”) s-a repetat de mai multe ori, pe parcursul cărții (ex., cu ocazia primirii botezului, peste trei ani, în privința vârstei reale…), dar evocarea acestor abateri ne ajută să înțelegem motivația deciziei viitorului adolescent Teofil de a se lepăda de viața de obște și de a alege pustnicia. ”Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările” spunea/ scria F. Dostoievski, și tocmai de această ticăloșie vroia să scape adolescentul nostru atunci când s-a hotărât să opteze pentru călugărie și pustnicie, locuri unde nu mai avea cum să mintă.

 

 

Cap.2

 

Aproape fiecare capitol are (cel puțin) câte o trimitere la divinitate și la ”reprezentanții” acesteia pe pământ. Nici diabolicitatea nu lipsește – cel puțin din două în două capitole apare fata dracului. Avem de-a face cu o carte despre misticismul creștin-ortodox, o carte despre aderarea la un ideal și despre aplicarea idealului în real. Acest capitol secund, pe lângă fapul că reprezintă/ conține prima epifanie din roman, înseamnă și o primă contrapunere a ideii de divinitate, în sens foarte larg (”Locuiam lângă biserică” – p. 9) celei de diabolicitate, de asemenea în sens foarte larg (”... aseară m-am nimerit cu dracul la masă” – p. 9). Tot aici, eroul nostru prepuber face cunoștință cu ”fata dracului” (”era sfioasă fata dracului și a naibii de frumoasă” – p. 9).

 

(Comentariu:  ”fata dracului” este – sau poate fi – pentru băieți ceea ce este – sau poate fi – ”îngerașul” protector pentru fete. Departe de a deschide o inutilă discuție despre sexul îngerilor, sau cel al lui Dumnezeu Tatăl, cred că acest comentariu ajută cititorul să sesizeze că divinitatea (Binele) și diabolicitatea (Răul) – în esența lor comună și în dependența lor lor reciprocă și atractivă  – au firești asocieri cu un gen sau altul în funcție de dimensiunea culturală a mediului în care au loc evenimentele. Astfel, cel puțin la noi, fiecare gen are un ”protector”/ ”sfătuitor” de gen opus. Probabil acest raționament (sau unul similar) au stat la baza alegerii de către autor al acestui ”țap ispășitor” pentru copilul și adolescentul Teofil). Fata dracului este, deopotrivă voce interioară, fantasmă mentală, imaginație pură sau conștiință vinovată.

 

Dușmanii dracului erau cât pe ce să-l dovedească, dar grație eroului nostru  (”am ieșit eu în fața casei cu paloșu-n mână” – p. 9) fata și dracul de taică-su sunt salvați. Capitolul se încheie circular/ rotund cu o trimitere tot la divinitate/ biserică. Ieșiți toți trei la plimbare, din goana Daciei ”fata dracului” și ”tatăl ei” văd biserica și cred că acolo locuia băiatul, fapt sesizat, cu plăcere, de copil. Se impune, chiar de la acest capitol să ”divulg” interpretarea pe care o dau eu conceptelor deja amintite (dracul și fata dracului). Aceste două ”personaje” reprezintă glasul vieții de obște, a vieții în general, a instinctului (animalic) de supraviețuire, a traiului în afara Bisericii, în afara comuniunii cu Dumnezeu. Din două în două capitole (în afară de câteva excepții) va apărea această voce interioară a instinctului vital brut. Adesea, în popor se spune că ”omul e dracu gol”… De aceea, pentru a contrabalansa maleficitatea părții diabolice din noi, religia a ales să vorbească și să educe în numele divinității. Nu întâmplător ”fata dracului” își face auzită vocea imediat după capitolul în care nu apare. Evident, capitolul 1 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de divinitate, iar capitolul 2 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de diabolicitate (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Diavol , http://www.crestinortodox.ro/religie/diavolul-conceptia-populara-97493.html, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cu-diavolul-este-glumit-119903.html). Pentru Satan vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Satan. Așadar, diavol = ”dia” (prin/ printre/ între) și ”ballo” (despicare) = prin dezbinare/ despicare/ despărțire/ segmentare/ dividere. Adică diavolul desparte și învrăjbește lumea. Divide et impera este un mesaj diavolesc de cinic și de pământean. Nu întâmplător se spune că diavolul se ascunde în detalii/ amănunte/ fragmente. (curios, unii spun că Dumnezeu se ascunde în amănunte…). Orice analiză și orice deconstrucție este, din start, drăcească/ draconică/ diabolică. Deci și critica literară se încadrează în această categorie de analiză deconstructivă. Ceea ce justifică antipatia de care se ”bucură” criticii care chiar fac critică adevărată (necesarmente diabolică) și nu doar un dulceag laudatio (necesarmente divin). Asemănarea dintre ”diavol” și ”dialectică” este/ pare evidentă. Aici ”dia” înseamnă ”cu” și ”legein” înseamnă vorbire. De unde și ideea că dialectica este doar ”arta conversației”. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dialectic%C4%83 și http://etimologias.dechile.net/?diale.ctica și http://cibernous.com/glosario/alaz/dialectica.html și http://etimologias.dechile.net/?diablo. Autorul – avid de integralitate/ holism/ echilibru – alternează și echilibrează contrariile, dar nu le opune în mod radical. Divinitatea și diabolicitatea sunt reprezentate metaforic de  Cer și Pământ. (Divaghez. Întrebare: ce unește Cerul și Pământul? Răspuns: Gravitatea!; și: ”Pentru oamenii cărora Pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat Cerul” – Heinrich Heine). Așadar, prin modul de aranjare a evenimentelor care fac povestea, se inserează preocuparea de a desăvârși melanjul postmodernist prin apropierea până la contrapunere a unor contrarii ca: Cerul cu Pământul, e(zo)tericul cu mundanul, divinitatea (Dumnezeu) cu diabolicitatea (dracul, fata dracului), Binele cu Răul, Lumina cu Întunericul, Adevărul cu Minciuna, Frumosul cu Urâtul etc. Cartea de față este, în lumina celor afirmate mai sus, un fals tratat de dialectică divino-diabolică. La fel cum realul nu poate fi conceput în afara fantasticului (și fantasticul în afara realului), la fel viața în dumnezeire nu poate fi înțeleasă fără viața în diabolesc/ diavolesc. Unirea contrariilor nu poate avea loc dacă nu a existat, anterior, o dezunire. Ambele concepte aparent opuse se presupun reciproc, chiar dacă nu se urmărește refacerea opuselor. Diavolul/ dracul ține tot de dumnezeire. La vechii evrei diavolul era trimisul Domnului pentru a testa nivelul și tăria credinței, iar în Noul Testament Satan este un înger de care se folosește Dumnezeu pentru a încerca și a căli oamenii întru credință. Ulterior, creștinismul a dezvoltat ideea că diavolul/ satana/ prințul întunericului/ Lucifer/ Mefistofel/ Scaraoțchi/ Iuda/ Tartor/ Talpa Iadului este un înger căzut care își merită soarta pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezu. Interesantă observația conform căreia diavolul/ dracul/ satana nu este dușmanul lui Dumnezeu, exact în aceeași măsură în care un procuror nu este dușmanul statului de drept, ba chiar dimpotrivă. Așadar, dacă diavol nu e, nici Dumnezeu nu puteam avea, la fel cum Binele nu poate exista în afara Răului, Adevărul fără Minciună, sau Frumosul fără Urât.  (Divagație: este interesantă etimologia cuvântului Scaraoțchi, denumire care face trimitere directă la Iuda. Iată legătura: Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți,  în limba bulgară și rusă are forma Iuda ISCARIOTSKI, de unde și românescul Scaraoțchi).

 

Oximoronia face, în postmodernitate, legea! Fata dracului este ubicuă; ea a existat în mintea eroului și înainte de botez și după și, probabil, va exista și în pustnicie, ca o ispită/ iscoadă eternă, de esență divină. ”Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” scria Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov. Trecerea de la coabitarea cu fata dracului (cu ideea de viață de obște) înspre dedicarea întregii vieți slujirii Domnului (adică ideii de viață anahoretă, pustnică) este, în mod firesc o CRIZĂ (gr. crisis = adaptare, adecvare, punct de cotitură, cumpănă decizională, moment al judecății cu privire la noua direcție de urmat). Această stare de criză (diabolicitate-divinitate) este sau poate fi asemuită crizelor de personalitate, crizelor adolescentine sau chiar crizelor de schizofrenie (unde indecizia de a urma o cale sau alta înebunește omul). Așa cum povestea lui Nastratin Hogea este ”conflictul metaistoric dintre lumesc și mistic” (Dan Alexe), la fel stau lucrurile și în cazul eroului nostru. De fapt, o bună parte a literaturii lumii atinge, inevitabil, această… eternă poveste.

 

Suntem, în acest capitol secund deja în plin fantastic/ ireal, ba am servit deja și o porție de absurd (lupta puștiului cu paloșul, carcase uriașe de găini pe câmp etc.). În ”traducerea” mea, după ce băiatul avea ca primă credință ideea că Dumnezeu îi apără pe cei buni care mor (Cap. 1), urmează pactul/ prietenia cu diavolul (cu lumea obișnuită, necizelată și needucată), motivația fiind una estetico-sexuală, eroul nostru fiind cucerit de frumusețea vieții lumești întruchipată de diavolița de fată care ”era al naibii de frumoasă” (Cap. 2, p. 9). Supralicitarea autorului (un drac al naibii.., adică un drac al dracului) poate fi văzută și ca o notă ironică. Pe parcurs și spre final, tânărul realizează că viața lumească (fata dracului) este frumoasă, plăcută și ispititoare, dar și că există frumusețe superioară și în afara lumii/ obștii și a ispitelor acesteia. Cuvântul ”epifanie” (apariție, arătare) înseamnă, în plan livresc, irumperea sacrului în spațiul mundan. Dar, aici, în roman, epifania nu mai ține de sacralitate, ci de opusul acesteia – lumescul ireal/ al naibii de plăcut, frumos și tentant. Adică fata dracului este epifania cea mai frecventă, tânărul fiind nevoit să aleagă între aparențele acestei lumi și certitudinile vieții simple, banale, chiar dacă istovitoare, din pustnicie. În ultimul capitol al cărții se vorbește de Sfântul Epifanie al Salaminei, dar și de re-apariția fetei dracului: ”Era totuși a naibii de frumoasă fata dracului” (p. 194). Am anticipat finalul cărții pentru a atrage atenția că ispita lumească este permanentă și, în pofida experiențelor religioase (botez, monahie, pustnicie), viața mundană continuă să fie, pentru muritorii de rând, a dracului/ naibii de frumoasă și de atractivă. Așadar, ”fata dracului”, cea atotprezentă pe parcursul narațiunii, este viața însăși, principiul vital, conștiința existenței omului în lume (conștiință vinovată sau nu), instinctul vital, rațional și uman care se pune mereu în valoare, antitetic, prin comparație cu lumea cvasimortificată a retragerii din lume a creștinilor practicanți, adică anahoreți/ isihaști/ (i)sihastri.  Sihăstria este forma concretă, palpabilă, practică a isihasmului teoretic.

 

Cap. 3

 

Creștinismul (ca și islamul) se autodeclară a fi o religie a iubirii. Iubirea sacră (față de divinitatea supremă) este (in)comparabilă cu iubirea carnală, terestră, animalică. Iubirea sacră apare doar dacă este cultivată intens, în timp ce cea carnală, instinctuală este rodul curiozității, al tentației fructului oprit și al instinctului vital de reproducere. Iubirea sacră ține de imaginar/ fantastic/ ireal, în timp ce iubirea umană ține de palpabil/ vizual/ real. Pe parcursul romanului cele două forme cvasiantitetice de iubire se împletesc în mod constant, asigurând acel melanj cvasitotal/ cvasiperfect dintre real și imaginar, specific fantasticului de interpretare, specific postmodernității (concept lansat de Matei Călinescu și promovat de Cosmin Perța). În al treilea capitol al cărții, suntem aruncați în viața cvasisexuală/ hormonală a eroului nostru de 11 ani, foarte îndrăgostit de Anca, fata din vecini, sora lui Adi – prietenul eroului nostru. Glasul curiozității se împletește cu vocea hormonilor astfel încât cele câteva experiențe inițiatice se încheie doar în plan teoretic, practica fiind (și aici!) partea deficitară a educației de pe la noi. ”Eram deja mare, știam cum arată o păsărică, deși nu văzusem încă pe viu vreuna, iar Anca și păsărica ei magică plecaseră în America” (p. 11). Zeul iubirii, Cupidon, țintește cu săgețile sale la (aproape) orice vârstă. Avem aici un nou melanj cvasindistinct, specific fantasticului (postmodern) de interpretare, acela dintre eros și magie.

 

Cap. 4

 

Principiul melanjului cvasiperfect obligă și la utilizarea unei tehnici asemănătoare de amestec/ melanj și în ce privește structurarea capitolelor cărții. Aș numi această tehnică ”tehnica sandviciului”, capitole mustind de real(itate) alternând cu cele despre ireal(itate). Cu nuanța foarte importantă că cele două fațete ale existenței sunt substituibile și mereu comparabile și alternabile ca formă de manifestare. Adică ceea ce unora li se pare fantastic vizează, de fapt, realul, iar ceea ce altora li se pare a fi realul firesc și logic, de fapt este doar o dulce iluzie, o fantasmă, o epifanie. Prin urmare, după foarte lumescul capitol anterior (3) dedicat păsăricii magice intangibile a Ancăi, vine un capitol (4) dedicat realității imaginate/ imaginare/ magice: eroul nostru adună un echipaj de francezi pentru corabia sa de pirați. Evident, în călătoria pe mare, spre America, eroul nostru nu-l poate refuza pe dracu care i-a sugerat să o ia și pe fiică-sa cu el în expediție. Teoreticianul fantasticului de interpretare care este Cosmin Perța aplică strict (și cu succes) teoria în practică forțând contopirea/ melanjul realului cu imaginarul, dar de o manieră acceptabilă. Astfel, dacă în realitatea mundană, Anca și păsărica ei magică pleacă cu soțul ei în America, atunci contopirea cu realitatea imaginată trebuie să aibă un element comun/ de contopire. Acest element – care face irealul verosimil – este, în acest capitol, America.

 

Cap. 5

 

Conform principiului deja sesizat (”al sandviciului”) urmează un capitol din zona mundană. Tema: una care are tot iubirea carnală în centrul său. Eroul nostru era în clasa V-a la școala din oraș și aici/ acum primește botezul focului pe două planuri (aparent) diferite: șapte băieței din clasa II-a, ajutați de o fată de-a V-a, îi administrează eroului nostru o bătaie… de poveste (Albă ca zăpada și cei șapte pitici). Echilibrul și apoi avantajul de forțe este cumpărat cu mere pe care eroul nostru i le dădea unui elev de-a VIII-a, folosit pe post de bodyguard. Are loc a doua îndrăgostire a eroului nostru de clasa IV-a de o fată din clasa VII-a. Practic, aici, eroul nostru este supus unui semiviol: ”…m-a lipit de perete și m-a sărutat cu ardoare. Avea sânii mari pentru o fată de-a VII-a și mă împingea cu ei în perete. Sărutul ei era umed și lipicios și îmi trăgea mâinile spre coapsele și sânii ei” (p. 13). Eroul nostru, deja într-o etapă superioară de inițiere sexuală (după cea vizuală, a urmat aceasta, carnală) se simte vinovat pentru că fetei de-a VII-a îi venise ciclul. Episodul din pădure era prima experiență inițiatică, moment când mai mulți băieți i-au dat jos chiloțeii unei colege pentru a vedea cum arată o păsărică, fapt pentru care a luat, acasă, o bătaie cruntă de la părinți.

 

Addendum. Am mai scris despre asta într-o pseudorecenzie la cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu: în economia relațiilor dintre femei și bărbați, deși cererea și oferta este prezentă mereu la ambii, din motive de ordin structural-genetic și cultural-demografic cererea aparține, majoritar, părții feminine, dar această cere este mereu bine mascată și generează o situație inversată (astfel ca partea masculină să creadă că inițiativa i-a aparținut, iar consecințele sunt conștientizate ca aparținându-i: ”…eram convins că ce i se întâmplase era din vina mea, ca atunci, în pădure, și că voi fi pedepsit” (p. 13). De aceea, marketingul este apanajul femeilor în timp ce managementul este apanajul preponderent al bărbaților, acestora complăcându-se în iluzia că ei chiar conduc ”ostilitățile”. Sintagma, ”bărbatul este capul familiei, iar femeia este gâtul”, sugerează plastic acest lucru. Pentru că tot am amintit de cartea Doinei Popescu, acolo am găsit forma cea mai concentrată și veridică a marketingului feminin: ”Dai ce n-ai și obții ce-ți lipsește”.

 

Cap. 6

 

Reintrăm în plin imaginar: Eroul nostru intenționa să facă un film. Recuzita era din crăci de copaci, ciubote și pălării, iar tema filmului era (cum altfel?) o bătălie a rezistenței din munți împotriva armatei naziste cuceritoare. Nu avea cine să filmeze și atunci apare fata dracului care se oferă ea să facă acest lucru. Eroul nostru refuză pe motiv că nu era suficientă lumină…

 

Cap 7

 

Revenind în lumea obișnuită, suntem puși în temă în legătură cu un fapt cu care ne vom întâlni până în ultimul capitol al cărții: ”Amintește-ți mereu că familia noastră este alcătuită din oameni excepționali, îmi spunea mama. Istoria familiei noastre se ducea hăt până în secolul al XVI-lea, istoria cunoscută adică. … Blazonul familiei tatei, recuperat cu greu din negurile istoriei, atârna deasupra canapelei din garsonieră…” (pp. 14 – 15). Conturarea în exces a dimensiunii istorice are darul de a genera efectul contrar: copilul nu mai suportă această povară acumulată de sute de ani și își propune ca scop suprem în viață să nu mai țină cont de trecut (deoarece, ”în urmă nu mai e nimic”) și să trăiască din plin prezentul în modul cel mai simplu cu putință, cu ideea că, în viitor, se va uni cu Dumnezeu, la fel ca bunicul său drag. Ieri îți pregătești viitorul de azi; azi îți construiești trecutul de mâine, mâine care va fi, inerent, prezentul de ieri. Inadecvații la realitatea de azi provin din iubitorii de istorie, de realități trecute.

 

Addendum. Aici văd eu un atac al autorului la adresa paseismului și a trăirii din amintirile și meritele strămoșilor noștri, omorând tinerilor pasiunea de a crea ceva nou și valoros. ”Oamenii de cultură” români excelează în preamărirea reprezentanților trecutului, ignorându-i sau minimalizându-i pe cei ai prezentului. Un exemplu concret: inițial, intelectuali ieșeni au ales să argumenteze meritele Iașului pentru câștigarea titlului de capitală europeană a culturii (doar) prin invocarea umbrelor trecutului – ”Eminescu, Creangă, Palatul Culturii, Universitatea etc.”. De aceea, am hotărât, cu câțiva ani în urmă, să susțin candidatura Clujului la această poziție culturală (și nu numai), dată fiind ancorarea mai clară în prezent și în viitor. Chiar dacă am făcut destule recenzii negative și unor persoane/ instituții de la Cluj, rămân la ideea că Clujul – raportat la numărul de locuitori – are foarte multe argumente și merite reale/ actuale/ convingătoare pentru obținerea râvnitului titlu. Iașul a făcut abia recent un site și o strategie cât de cât coerentă în vederea îndeplinirii exigențelor și obținerii punctelor necesare pentru atingerea acestui scop, în timp ce Clujul are câțiva ani buni în față și la acest capitol. În consecință, mesajul cărții excelent intitulate ”În urmă nu mai e nimic” poate fi tradus/ interpretat și prin: ”Lăsați dracului iluziile legate de măreția și blazoanele trecutului înaintașilor și trăiți simplu și convingător prezentul de zi cu zi! Nefăcând nimic valoros în prezent, în urma voastră nu mai e nimic care să mai intereseze/ ajute/ favorizeze pe cei din prezent și viitor. Carpe diem!”. Însuși autorul acestei cărți este un produs al Clujului (refugiat momentan la București…). Desigur, mesajul cărții lui Cosmin Perța este unul mistico-religios, dar și religiile au dimensiuni cultural-comportamentale-estetice demne de a fi cunoscute și, uneori, chiar aplicate.

 

Capitolul 7 este – conform regulii strict respectate până acum: un capitol cu un conținut preponderent de real urmat de unul cu un conținut preponderent de ireal – capitolul preponderent real(ist): critica excesului de paseism este corelată cu timpii de mare schimbare pe care îi trăia/ respira copilul: țara era deja la ce de-al doilea mandat (1992-1996) al lui Iliescu!

 

(Invocarea numelui președintelui țării și a perioadei istorice în care a condus țara are un rol clar în economia cărții, transmițând un mesaj referitor la identificarea deplină a autorului cu personajul cărții prin cheia oferită cititorului pentru aflarea vârstei băiatului. De reținut anul de naștere a autorului: 1982, și se va observa suprapunerea perfectă a vârstelor eroului și a autorului cărții. După cum se va vedea în continuare, va fi invocat și președintele Emil Constantinescu (1996-2000). Dacă tot am amintit aici structurile temporale ale cărții și ale vieții autorului, anticipez puțin și precizez că finalul cărții îl descrie pe Teofil la 22 de ani, adică anul în care urma să câștige alegerile prezidențiale Traian Băsescu (2004 – 2009). (Vârsta de 22 de ani se află luând în calcul faptul – verificat! – că fiecare capitol concentrează o lună de zile). În interviul acordat Elenei Vlădăreanu, autorul cărții precizează că a fost botezat târziu și că a ales în deplină cunoștință de cauză creștinismul ortodox (isihast) ca urmare a citirii unor convingătoare texte scrise de duhovnici ruși. Se simt în carte și atitudini ale scriitorilor ruși față de religie/ divinitate/ sacru: Dostoievski, Gogol, Pasternak).

 

Tot de realitate ține și faptul că din bătut permanent eroul nostru devine bătăuș, fapt intens susținut și de fata dracului/ instinctul vital de autoconservare (îmi revine în minte acest vers ori de câte ori este vorba despre bătălii/ bătăi/ bătute: ”O luptă-i viața, deci te luptă! Cu dragoste de ea, cu dor” – G. Coșbuc). Victoria în luptă îi face pe câștigători să se simtă excepționali, dar problema e: putem câștiga toți tot timpul? În mod cert nu! Viața e un joc cu sumă nulă. Cea mai grea luptă este, desigur, cea cu tine însuți, dar este singura bătălie în care poți deveni câștigător tot timpul vieții, dar asta abia după ce iei decizii majore în acest sens, de regulă, după expriențe traumatizante.

 

Cap. 8

 

Suntem din nou în irealitate: toată clasa (30 de elevi) merge cu autobuzul la ora de sport la o piscină. Eroul nostru nu știe să înoate, dar vâră capul sub apă și vede ciuperci pe fundul piscinei, provocând panică și admonestări de la profesori. Așa cum îi stă bine unui capitol(aș) dominat de ireal, la finalul excursiei fata dracului îl îmbunează pe erou după chelfăneala primită și se apucă amândoi să învețe la franceză. După ce a avut un echipaj de pirați format din francezi, era firesc ca eroul nostru să se apuce să învețe franceza. Francofilii existe atât în realitate cât și (mai ales) în idealitate.

 

Cap. 9

 

Din nou în realitate: ideea este că istoria se repetă, de unde și eventuala concluzie referitoare la inutilitatea cunoașterii istoriei. Cel mult, istoria ajută să cunoști faptul că existența este repetitivă… Unchiul băiatului, în urma conflictului cu părinții (bunicii băiatului) a plecat de acasă la 14 ani, la Constanța. Exact la fel a făcut și eroul nostru: la 14 ani va fugi de-acasă și va pleca spre Constanța (apoi la Vama Veche). Traseul urmat de unchiul său și cel urmat de eroul nostru sunt însă diferite: unchiul  ajunge în nomenklatura ceaușistă, trădează, fuge de pedeapsă, se realizează financiar, prosperă, revine acasă pentru a afla că… este la fel de dorit ca la vârsta de 14 ani când a plecat de-acasă…

 

Cap 10

 

Din nou în ireal(itate), deși – aparent! – este vorba de realitate. Sacrificarea vițelului de lapte de către bunicul băiatului nu a putut fi nicicum împiedicată, deși băiatul s-a zbătut, a telefonat părinților să vină repede acasă, dar inevitabilul s-a produs. Vițelul a fost tăiat de față cu copilul și împotriva vrerii lui. Părinții au ajuns abia după trei zile, băiatul simțindu-se trădat. Au mâncat cu toții din carnea vițelului: ”când au ajuns părinții, deja totul era normal, dar cumva altfel” (p. 19). Acel ”altfel” va face ca viața eroului nostru să fie, și ea, ”altfel”. Episodul traumatizant poate fi o explicație a fugii ulterioare a copilului de acasă.

 

Cap. 11

 

Realitate: după povestirea bunicului, mama băiatului – pe vremea când avea doar cinci ani – s-a luat după un alai de nuntă, vrăjită de frumusețea muzicii. Părinții au găsit-o dansând încontinuu, ore în șir. Copilul se uită, apoi, la fotografiile mamei din liceu și nu găsește explicații la transformarea drastică a unei ființe suave într-o femeie puternică și încăpățânată. După terminarea liceului, viitoarea mamă a băiatului devine învățătoare (cea mai frumoasă din tot Nordul, cum spunea tatăl băiatului, dar și virgină în noaptea nunții) și colegă de serviciu cu viitorul tată al copilului, profesor la aceași școală. Învățătoarea l-a ales pe profesor cu un scop bine definit: să facă un copil deștept. Scopul a fost atins, dar contextul s-a deteriorat: tatăl (gelos!) devine alcoolic, iar mama devine capul familiei. Tatălui nu-i plăcea dansul, iar mama era înebunită după dans. După 28 de ani n-a mai dansat niciodată. Doar a condus familia. Sciziunea dintre părinți s-a reflectat imediat în comportamentul schzoid al băiatului.

 

Cap. 12

 

Ireal (bine amestecat cu real/ credibil). A trecut deja un an de ”urbanitate” pentru viitorul botezat Teofil și acomodarea/ adaptarea a avut loc deja. Supraviețuirea (inclusiv în liceu) avea un cost cât se poate de real: taxa de protecție. Samson (nume predestinat) era forțosul care asigura pacea prin declararea războiului către cei neascultători sau neplătitori. Elevii erau trimiși de profesori să adune lemne pentru centrala școlii, prilej bun pentru experimentarea tentațiilor lucrurilor interzise. La 12 ani, puștiul nostru a testat pe el însuși fumul de ”țigări din foi de caiet umplute cu frunze uscate de arin” (p. 22). Fata dracului era acolo: ”Ia și fumează. Și am fumat” (p. 22).

 

Cap. 13

 

Real (bine amestecat cu fantastic). Viață de familie. Tatăl alcoolic, blând, inspiră frică fiului, scrie la mașină (era și scriitor). Fiul își testează și el talentul de povestitor în scris. Deloc surprinzător, temele alese erau de domeniul fantasy (animale vorbitoare etc). Puștiul de 12 ani spune: ”Cred că am scris sute de pagini împreună, o carte a noastră, doi autori în aceeași garsonieră, dar în lumi diferite” (p. 23). (În realitatea noastră românească tatăl scriitorului Cosmin Perța este scriitorul maramureșean Lucian Perța).

 

Cap 14.

 

Ireal. Sfârșitul clasei a V-a: ”atunci am văzut prima oară cu adevărat o păsărică, pe viu…” (pp. 23-24). De fapt, puștiul văzuse un act sexual complet. ”Uită-te, uită-te bine, mi-a spus fata dracului, și m-am uitat” (p. 24).

 

Cap. 15.

 

Real (amestecat cu cvasireal). Pe când bunica băiatului era însărcinată cu vitoarea mamă a băiatului, aceasta a fost împușcată în cap de un jandarm hortist, dar a supraviețuit până la 86 de ani. De bucurie că nevasta i-a supraviețuit, bunicul s-a pocăit, a trecut la adventism, a devenit predicator bun, dar l-a omorât pe jandarm. Bunicul mult iubit de nepot a fost, succesiv miner, zidar, vânător, tâmplar, apoi a murit. Pe când avea 4 ani bunicul și-a învățat nepotul să citească ”literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie” (p. 26). Per total, ucenicia în litere făcută cu bunicul a durat peste șase ani jumate: ”Am adunat așa aproape 2300 de zile în care am stat cu bunicu și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu” (p. 26). De aici a urmat traseul religios al tânărului Teofil.

 

Cap. 16

 

Fantastic. Elevii clasei a V-a (vreo 50) merg în Elveția (schimb interșcolar). Bagaje. ”Pune și niște prezervative, mi-a spus fata dracului, și eu am pus” (p. 27). În Elveția puștiul învață să meargă cu bicicleta, să înoate, să-și compare puța cu cele ale colegilor de cameră, să sărute o fată (de fapt, el a fost cel sărutat).

 

Cap. 17

 

Real. Bunicul din partea tatei a murit pe când puștiul nostru avea 7 ani. Fusese trubadur (poet, orator) care fascina oamenii. Fusese un om puternic și bețiv. A murit de ciroză.

 

Cap. 18

 

Fantastic. Băieții au descoperit băutura. Au adus și la școală. Cine a adus băutură? Călin a trădat, iar puștiul nostru a primit o palmă dureroasă de la profa de mate. Răzbunarea se impunea: ”… l-am prins de gât. Strânge-l, strânge-l tare, mi-a spus fata dracului, și l-am strâns până a căzut lat” (p. 31).

 

Cap. 19

 

Real. (cu mult fantastic absurd). Două legende despre tinerețea tatălui său. Prima: a mâncat 13 farfurii de supă la logodnă, fiind alungat de viitoarea soacră. A doua: a ținut câteva secunde pe penisul în erecție o stinghie de care erau atârnate patru haine de blană. Mare farseur: a pus un penis luat de la morgă în locul cârnatului colegului de cameră zgârcit, stabilea false întâlniri ale studentelor cu profesori etc.

 

Cap 20

 

Fantastic (cu mult real). Bunicul l-a învățat cum să deosebească spurcatul de sfânt (adică răul de bine). Scuipatul și vorbele nu trebuie ținute în om. ”Dacă nu le spui tare, diavolul nu te aude” (p. 32). Fata dracului este de acord cu bunicul adeventist: ”Nu ține nimic în tine, e o prostie, refulează, spune tot, te vei elibera, mi-a șoptit repede fata dracului” (p. 32). Apoi a învățat să se masturbeze, ajutat de reviste porno plus Povestea poveștilor a lui Creangă și un manual de ginecologie.

 

Cap. 21

 

Real (cu bizarerii).  Mama băiatului s-a apucat de băut ca să poată să-l suporte pe soțul alcoolic. Urmează depresii, un amantlâc cu un politician care ar fi trebuit să-i protejeze soțul în fața riscului de a fi dat afară de la serviciu. Toți trei stăteau de vorbă despre viață: ”Nu, nu ceva specific, ci despre viață în general, despre viața orașului, despre viața sentimentală, despre viața mafioților pe care îi cunoșteam, chiar și despre viața interioară și alte tipuri de viață” (p. 34). La o întâlnire a celor trei vine și o vrăjitoare/ ghicitoare care îi prezice puștiului că va deveni ofițer de marină, cu un grad foarte mare…

 

Cap. 22

 

Ireal. Fata dracului îi spune puștiului că, fiind un tip excepțional, nu a fost botezat la naștere. Calificativul de excepțional nu i-a plăcut puștiului pentru că îi amintea de enervantul blazon de familie cu oameni excepționali.

 

Cap 23

 

Fantastic de ireal. Despre viața interlopă urbană. Găștile și mafioții se răfuiau între ei în fiecare weekend. Puștiul a ucenicit pe lângă Fane șmenarul și Samson (un uriaș ca cel din Biblie). Samson era trup și suflet pentru puști. Simpla veste că puștiul era prieten cu Samson l-a scutit să mai plătească taxă de protecție la școlarii din clasele mari. Dar s-a pus rău cu un găligan care alerga fetele prin curtea școlii. Aici prietenia cu Samson n-a mai contat. L-a obligat să îngenuncheze în fața lui. A făcut-o, dar l-a pârât lui Samson care l-a obligat pe găligan să îngenuncheze în fața puștiului. Fata dracului îi șoptește: ”arde-i una!”. Și i-a tras o palmă puternică. Dar mafioții au legi stricte. ”De ce-ai dat? A întrebat blând Samsonul pe urmă. Acum ți-ai făcut un dușman pe viață. Ce-i corect îi corect și numai atât.” (p. 38)  Apoi au mers la femei (stripteuze). ”Culcă-te cu bulgăroaica, îmi zicea fata dracului, nu te teme, nu mă pierzi pe mine din cauza asta” (p. 38).  Samson i-a dat o hârtie de 10 000 să i-o ofere bulgăroaicei, să i-o bage în chiloți. ”I-am băgat-o atât de adânc, încât am simțit pentru prima oară senzația unui deget strecurat în interiorul cald, umed și lipicios al vulvei” (p. 39).   Acest capitol este primul în care fata dracului apare de două ori, ba chiar imediat după un alt capitol (de ireal) în care apăruse. Mai sunt doar câteva capitole din această parte a I-a și partea de fantastic devine tot mai prezentă, ca un preludiu pentru cele majoritar sau chiar total fantastice.

 

Cap 24

 

Real. Mama puștiului îi confirmă că nu a fost botezat. ”Dar de ce ești așa de mirat? Ți-am făcut un bine. De ce să te înregimentez eu fără voia ta unei religii despre care nu știi nimic și pe care poate nu o dorești? Familiile de intelectuali trebui să le ofere libertate copiilor lor, în primul rând libertatea de a-și alege propria religie și propriul drum în deplină cunoștință de cauză” (p. 39). O discuție de acest nivel cu un copil de nici 13 ani ține de fantastic, deși are o perfectă logică internă. Bunicul din partea mamei era adventist. Foarte probabil că și mama băiatului era adventistă. După crize de alcoolism și tatăl băiatului se pocăiește. Adventismul este o desprindere din baptism (curent creștin protestant care practică botezarea doar la vârstă adultă). (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Adventism și https://ro.wikipedia.org/wiki/Baptism). Episodul cu discuția mamă-fiu pe tema botezului vine chiar din realitatea biografică a autorului: ”m-am botezat târziu, părinții mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, în caz că doream una, așa că încă din liceu am început să studiez creștinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la început timid, apoi tot mai aplicat. A durat câțiva ani în care am tot bâjbâit, apoi au urmat niște crize existențiale destul de dure din care am ieșit cu ajutorul unor cărticele ale unor duhovnici ruși. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani”. (Cf interviului acordat de Cosmin Perța ziaristei Elena Vlădăreanu  vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015). Capitolul se încheie cu uciderea nemiloasă a lui Samson de către bandele de mafioți rivale. Reamintesc faptul că romanul se încheie în momentul când Teofil avea 22-23 de ani.

 

Cap. 25

 

Tot real.  (ca de altfel și următoarelele trei capitole: 26, 27 și 28, pentru ca finalul acestei prime Părți a romanului să fie marcat de două capitole de ”fantasy”). Capitol de o pagină dedicat fazei critice din familia eroului nostru: părinții se băteau ca chiorii, se înjurau și jigneau, atrăgându-l și pe puști în acest iad existențial. Divorțul era o soluție, dar… mereu apărea împăcarea, respectiv acceptarea situației ca pe o pedeapsă divină, imposibil de ocolit.

 

Cap. 26

 

Real (cu sublinierea lipsei fantasticului drac de fată). ”Primul jurnal l-am ținut pe la 7 ani”.  (p. 41). Certurile erau substanța consemnărilor din acea vreme, sau alte situații neplăcute suferite de puști în contexte familiale. ”Bine că pe vremea aia nu exista fata dracului, pentru că mi-ar fi șoptit cu siguranță: omoară-i cîinele” (p. 42).

 

Cap. 27

 

Realism crud. Ce fac elevii de clasa V-a, la intrarea în vacanță? Fac un chef cu bere în parcul central, pe banca unde o colegă de-a lor fusese violată nu de mult de cei din clanul care finanțau deopotrivă poliția, procuratura și judecătoria și care își permiteau, în consecință, să omoare rivalii de afaceri în baruri sau chiar în salvarea/ ambulanța care preluase un supraviețuitor… Beția s-a terminat în cimitir, iar puștiul nostru, în dimineața următoare, murdar de noroi și cu hainele ferfeniță are chef de sex, drept pentru care ”m-am dus direct acasă la fata de care îmi plăcea, să-i spun că o iubesc” (p. 44).

 

Cap. 28

 

Revenirea în fantastic. Dulăpiorul secret al bunicului este violat de prea-curiosul puști căruia îi plăcea să se joace cu imaginea lui Marlyn Monroe (fixată pe un pix, dar care prin răsturnare, genera ridicarea fustei celebrei actrițe) sub pat. Fata dracului își face simțită prezența: ”Sunt eu, îmi tot spunea fata dracului” (p. 44) ca răspuns la interogarea elevului nostru în legătură cu un fior care-i flutura prin stomac… Deci, fata dracului era însuși instinctul vital, impulsul animalic de nereprimat.

 

Cap. 29

 

Veridic, dar marcat de finalul care aparține fantasticei fete de drac. Părinții se lăsaseră de băutură, atmosfera de iad a devenit una de cavou: prea multă liniște. Toți sunt loviți de astenie, depresie și apatie. Trecuseră doi ani și trei luni de la moartea bunicului căruia nepotul îi promisese să plece și el… Și chiar pleacă. De acasă. Însoțit, evident, de fata dracului adică de instinctul vital al omului doritor să trăiască o viață cât mai liberă. Liberă de apăsătoarea obligație sugerată de blazonul familiei. Liberă de haosul unei familii pe muchia destrămării. Liber de școala unde un găligan l-a îngenunchiat și umilit. Liber de amintirea apăsătoare a bunicului iubit. Liber de obligații. Liber să supraviețuiască și să testeze viața pe viu, nu virtual – din cărți. Liber să urmeze instinctul vital numit ”fata dracului”. ”Aveam nevoie de libertate” (p. 46) notează puștiul. De libertatea de a te supune vieții și de a începe o nouă viață. Direcția: gară! Sentimentul dominant: emoție. Motivația impulsului de plecare din acea lume mică: energia pe care ți-o dă noul, începuturile. ”Începem! Mi-a șoptit bucuroasă în ureche fata dracului. Și da, într-adevăr începeam”. (p. 46).  De unde? De la gară, desigur! Și un ultim comentariu la acest ultim capitol al părții întâi: în timp ce Pasternak a lansat metafora ”viața ca o soră” (vezi: ”Sora mea – viața”, Pasternak, 1922), Cosmin Perța a lansat, indirect, metafora viața ca fata dracului  (sau invers, fata dracului ca fapt de viață).

 

Ca supliment, acest omagiu adus gării, ca simbol al evadării, în viziunea lui Boris Pasternak (laureat Nobel pentru literatură în 1958, când împlinea 68 de ani):

 

Gara,

de Boris Pasternak (1890 – 1960),

 

Gara, rezistentă, ignifugă ladă

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele”.

 

(Gara, 1913, 1928)

(vezi: http://leo-butnaru.blogspot.md/2015/11/din-noua-revista-literara.html)

 

Și pentru că tot l-am invocat pe Pasternak în rândurile de mai sus, avansez aici ideea că ”Doctor Jivago” a fost un posibil model de inspirație în scrierea romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Chiar structurarea romanului în Părți și capitole (scurte), cu un Epilog final este o asemănare, dar mai importantă este tema comună a celor două cărți comparate (continuumul mistic-lumesc), apoi chiar debutul povestirii se axează pe înmormântarea unei persoane dragi copilului de 10 ani care primea un șoc existențial cu privire la viață și nemurire. Contextul este tot unul cărturăresc, oscilând între pledoarii pentru slujirea Domnului și slujba la un proprietar de ziar etc. Dacă aderarea lui Cosmin Perța la ortodoxia creștină s-a făcut sub influența ”unor duhovnici ruși”, modelul inspirațional al scriiturii sale se conturează tot mai mult a fi datorat, în principal, unor scriitori clasici ruși.

 

Partea a II-a

 

Cap. 30

 

  1. (din motive de brevitate/ economie de spațiu/ timp voi nota cu F capitolele preponderent ”fantastice” și cu R capitolele preponderent ”ficțional-realiste”, deși melanjul F/R este tot mai consistent și mai vizibil începând cu această parte). Noul început despre care vorbea puștiul (și) fata dracului înseamnă, ca localizare, Gara din Cluj. Cumpărat de-ale gurii, făcut schimb cu votcă de la studenți. Rămas întins pe bancă la soare. ”Nu-ți fie frică” (p. 49) i-a spus fata dracului. Copilul își făcea singur curaj…

 

Cap. 31

 

R-F. Două pagini de reflecții existențiale pe tema sensului vieții și importanței alegerii priorității: eu sau ceilalți? Pledoaria este în favoarea cultivării sinelui, indiferent de mijloace. Dar scopul suprem (final end) al vieții este moartea (”Ne naștem spre-a muri/ Murim spre a ne naște” – Eminescu), deci stă în puterea fiecăruia de a spune stop vieții și a alege liniștea absolută a neantului. Doar cei puternici pot face asta. Iată textul lui Cosmin Perța și interpretarea mea: ”Pe Wasser, râul din spatele orașului tău, din interiorul memoriei, curg trupurile celor înecați, Tu ești un băiat puternic, tu vrei o liniște absolută în urma ta. I-a-ți inima-n dinți!” (p. 50).

 

Interpretarea primă este următoarea: Wasser (germ. = apă) este, de fapt ”apa Sâmbetei” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Apa_S%C3%A2mbetei), adică cea care duce pe cei pieriți sau care duce la pieire. Expresia ”în spatele orașului tău”  înseamnă dincolo de lumea mundană,  obștească, obișnuită, reală, palpabilă. Este ”tărâmul celălalt”, locul cu verdeață unde nu este nici durere, nici suspin. Expresia ”din interiorul memoriei” înseamnă că Apa/ Waser vine din trecut, de la Facere până în prezent. Expresia ”curg trupurile celor înecați” înseamnă că ”apa Sâmbetei” (Moartea) duce în Iad stârvurile tuturor păcătoșilor acestei lumi. Expresia ”tu vrei o liniște absolută în urma ta” înseamnă, cred, ”tu vrei să dispari din această lume”. Desigur, pentru asta îți trebuie curaj. Deci, ”Ia-ți inima-n dinți!”. Rescris, pasajul de mai sus ar suna astfel: ”Dincolo de această lume, dincolo de acest timp în care trăim, există o altă lume posibilă. Tu ești băiat puternic și îți dorești moartea. Hai, curaj!” După acest text declarativ, urmează argumentarea. Textul cu pricina (pp 50-51) este extrem de dens și ar putea fi ”tradus”/ interpretat pe zeci de pagini.

 

A doua interpretare: Râul Wasser, din spatele orașului este, în realitate râul Vaser (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Vaser) care trece prin Vișeul de Sus, orașul natal al autorului. De fapt, Vaser se varsă în râul Vișeu în dreptul localității Vișeul de Sus. Folosirea denumirii germane a râului, dincolo de exotismul pe care-l sugerează, face trimitere la o zonă fabuloasă, sălbatică și … primordială (vezi: http://www.ecotours.ro/ro/vaser.html). Râul Vaser mai este cunoscut și cu denumirea românească de Apa.

 

Pe scurt, ultradensul text (ca o explicație la cel de mai sus) îmi sugerează mie următoarele îndemnuri pe care le parafrazez după cum urmează: Frica (de sinucidere) este firească, dar n-o arăta nimănui. Ca să-ți faci ceva curaj încearcă să te urăști, să te disprețuiești pentru tot ce faci, detestă bucuriile date de libertate și iubire, disprețuiește-ți familia, arată lumii cât ești de nemernic și de trădător, leapădă-te te toți și de tine, urăște oamenii, îndeosebi pe cei care au succes, nu ierta nimic, fii trufaș, ucide, folosește idei ca dreptatea și adevărul pe post de gloanțe, dreptatea este o nebunie, nu crede în nimic și vei reuși (să pleci în altă lume/ să mori)!  Dată fiind educația biblică primită de puștiul fugar, se poate spune că textul acestui capitol este o interpretare sui generis a Decalogului și a moralei creștine, în sensul că dacă religia consideră moartea ca pe o izbăvire, pe o înălțare în brațele lui Dumnezeu, ca pe o binecuvântare, atunci acest moment trebuie grăbit în virtutea liberului arbitru. Cum? Inversând poruncile divine și aplicând contrariul lor. Atunci, în mod sigur ”liniștea absolută” va veni, iar sufletul băiatului va ajunge lângă cel al bunicului iubit deopotrivă de nepot și de Dumnezeu, așa cum i-a promis nepotul atunci, chiar pe prima pagină a primului capitol, că va pleca după el…   În aparență, acest capitol ține de partea fantastică. Eu îl consider ca fiind de partea realității umane, a descrierii potențialurilor cvasiinfinite de a alege cum să ieși din această viață, fără să lași în urmă nmic. Nici măcar amintirea, nici măcar un nume pe blazonul familiei. Cui ar (mai) folosi? Dar există și posibilitatea unei interpretări alternative: plecarea din lumea obștească poate fi alegerea vieții în pustie, o viață întru Domnul, dar viață vie, nu moarte. Personal optez pentru interpretarea secundă, dar la o primă lectură starea de dubitație este cvasipermanentă, dubitația fiind specifică fantasticului de interpretare, deci exact domeniului în care s-a specializat (prin doctorat) autorul cărții. Consider foarte utilă citirea, la acest moment al interpretărilor mele, textul lui Cosmin Perța, intitulat ”Dragostea nu poate fi separată de credință”, publicat în PressOne: http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/ : ”Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis? Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.”.

 

Cap. 32

 

  1. Deși pare o descriere a ceea ce se poate întâmpla oricui, fantasticul primează, iar veridicitatea este dată de nume și situații concrete. La un cămin studențesc puștiul întâlnește o fată din Turda, o chema Anda (rebotezată, în final, la pagina 195, Andra, dar cred că este vorba mai degrabă de o eroare de corectură/ tehnoredactare), deși ar putea fi și o chestiune de schimbare de acent asupra genului persoanei, numele de Andra făcând trimitere la masculinitate. Fata pierduse o sarcină, prietenul o bătea. Ea l-a chemat în cameră și puștiul s-a dus. ”Du-te, mi-a spus fata dracului, du-te. Și m-am dus” (p. 53)

 

Cap. 33

 

  1. Monologul fetei către puști (stând spate-n spate). Ea își descrie boala psiho-somatică ca pe normalitate acceptată și care îi va aduce izbăvirea. Sătulă de mizeriile și duhorile vieții care nici măcar în mormânt nu dispar, poate prin incinerare… O critică la adresa iluziei că ar exista sfinți cu adevărat. Incinerarea n-ar mai genera sfinți. De aici, probabil, neacceptarea incinerării de către creștini. ”… dar dintr-o putoare incinerată nu a ieșit niciodată un sfânt, nu că dintr-una îngropată ar fi ieșit, însă măcar așa, la Înviere, să iasă ceva, o putoare cum a fost ea la vremea ei” (p. 54).

 

Cap. 34

 

  1. Au trecut trei săptămâni de la fuga de-acasă, banii erau pe terminate. Descoperă un anticariat, citește cărți la întâmplare. Antrenamentul din casa părintească (unde citise SF uri rusești și fantasy) îi prinde bine. (După faza cu botezatul la maturizare, citirea scriitorilor ruși este o altă componentă autobiografică topită în acest roman. După declarațiile sale din interviul acordat Elenei Vlădăreanu, Cosmin Perța s-a lămurit în privința opțiunii sale religioase citind duhovnici ruși. De asemenea, în lista autorilor ruși de SF intră cu siguranță Gogol și Dostoievski, autori care l-au influențat în alegerea tezei de doctorat pe zona scriitorilor de fantasy din Europa de Est). Este angajat, la negru, la anticariat. Tot pe-atunci Anda i-a arătat ce înseamnă sex oral. ”Stai liniștit, mi-a șoptit fata dracului” (p. 55)

 

Cap. 35

 

  1. Puștiul a avut un șoc existențial când a văzut cum se zbate un pește scos din apă, apoi cum își revine când i s-a creat un mediu propice în cada de baie și apoi cum a dispărut după două săptămâni, când cada a trebuit să reintre în circuitul normal. Moartea peștilor este asociată cu moartea lui Samson, dar și cu moartea tuturor celor 20 care l-au omorât cu bâte de baseball. Pentru toate astea puștiul a conchis: ”Eu vin dintr-un astfel de oraș ucigaș. Știu să ucid, dar nu pot” (p. 56).

 

Cap 36

 

  1. Puștiul citește Filocalia la anticariat. (Despre ce este Filocalia, citiți aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filocalia) și http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/filocalie-85310.html). Este, de fapt, pentru puștiul de 14 ani, primul pas al (auto)convertirii la ortodoxie. Filocalia, tradusă în românește de Dumitru Stăniloae, este o introducere/ inițiere în isihasm, adică în ortodoxia primă, fundamentală, întemeietoare, radicală. Scopurile promovate prin Filocalie erau: purificare, iluminare, desăvârșire. Începând cu acest capitol, aventura puștiului de 14 ani (fugar și nebotezat) înspre ortodoxie (în anul de grație 1996) este o permanență, încheiată, în roman, cu decizia definitivă a acestuia de a opta pentru ideologia creștină ortodoxă isihastă. Puștiul nostru era (la ora acelei decizii) deja un bărbat de 22-23 de ani, adică exact vârsta la care a optat și Cosmin Perța pentru ortodoxie (încă un argument în favoarea catalogării acestui roman ca fiind unul puternic autobiografic, fapt subliniat indirect, în mai multe rânduri, de autor, prin stabilirea temporală a acțiunii în cadrul mandatelor unor președinți ai României). Mihaela Ursa cataloghează acest roman ca făcând parte din proza autofictivă, adică una care se axează pe fapte reale trăite de autor, împodobite ficțional în scopul clarificării și sublinierii mesajului narațiunii (vezi http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/). Deoarece capitolele următoare fac referiri permanente la Rugăciunea inimii (isihasm) consider că nu strică să ofer aici și acum câteva informații despre acest mod de practicare a ortodoxiei la noi în țară. ”Isihia a fost practicata de parintii desertului care au avut ca sursa de inspiratie Filocalia si care si-au insusit, ca disciplina de dezvoltare a vietii interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. „Rugaciunea inimii”, numita si „Rugaciunea lui Iisus” sau „Rugaciunea pura. …. Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult pe oameni, s-au rugat neincetat pentru ei…… Se spune ca „fiecare dintre sihastri pastrau legatura cu manastirea din care faceau parte. In fiecare sambata coborau din munte, isi primeau tainul acordat de egumen, se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus”.”” (cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html). Vezi și https://amortek.wordpress.com/2012/08/22/ce-este-isihasmul/ și https://www.youtube.com/watch?v=qVIKB5-IG6A  https://www.youtube.com/watch?v=ENLSfeM_dDM Vasile Andru a scris despre înțeleptul teolog Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus.  Vasile Andru (www.vasileandru.ro) a scrise o carte pe această temă, Viață și semn,  scriitorul aavând și funcții de conducere în USR (Uniunea Scriitorilor din România). Despre duhovnicul orb Teofil (Părăian) (1929 – 2009, Cluj) – posibil inspirator al cărții lui Cosmin Perța – vezi la:  http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_(P%C4%83r%C4%83ian) și la: https://parinteleteofil.wordpress.com/  La moartea lui Teofil Părăian, autorul cărții, Cosmin Perța avea 27 de ani. Trecuseră trei ani de la opțiunea sa clară perntru ortodoxie. I-au mai trebuit trei ani pentru a se apuca de scrierea acestei cărți și alți trei pentru terminarea ei. Toate își au izvorul, mi se pare mie, în cunoașterea scrierilor duhovnicilor ruși și îndeosebi a părintelui Părăian. Ca o completare, Teofil Părăian, considerat primul înțelept al României, a deprins Rugăciunea inimii (Oratio mentis) de la Arsenie Boca. Credința ortodoxă, adesea acuzată că induce pasivitate și resemnare, în comparație cu alte ramuri ale creștinismului care asigură dinamism economic și afirmare politică activă în lume, are ca scop final mântuirea omului, dar mântuirea se face doar prin credință, nu prin fapte. Cu alte cuvinte, stai și te rogi, nu muncești și apoi te (mai)  rogi. Această constatare ar putea fi considerată ca o invitație la abandonarea ortodoxiei și trecerea la catolicism și (neo)protestantism. În realitate, este evident că isihasmul ortodox nu este și nu poate fi o religie de masă: doar un număr mic de călugări pot atinge nivelul de înțelepciune al părintelui Părăian. Întrebare: avem nevoie de oameni înțelepți? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, deci nu se pune problema de a renunța la isihasm. În schimb, o viziune ecumenică ar da o libertate mai mare de opțiuni credincioșilor, păstrând și promovând isihasmul și în afara ortodoxiei. Închei aici această paranteză pe tema ortodoxiei și a creștinismului în general.

 

Apoi ”...fata dracului îmi răsuna în cap, îmi cânta în limbi necunoscute” (p. 57. Vorbirea în limbi (glosolalie – vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Glosolalie) este specifică credincioșilor penticostali/ adventiști/ pocăiți, dar și bolnavilor de isterie și schizofrenie. Tatăl Andei moare de cancer, iar Anda îi oferă adolescentului o  nouă partidă de sex oral puștiului nostru care făcea deja 14 ani (”Iartă-mă, mi-a spus. Mă relaxează” p. 57). Moartea tatălui o afectează mult pe Anda care este internată la psihiatrie, iar puștiul nu mai are unde dormi.

 

Cap. 37

 

  1. Un capitol greu de descifrat. Înțeleg, de aici, că lumea se împarte (cf. autorului/ personajului) în două: cei care (se) așteaptă să le moară părinții, și ceilalți, care nu așteaptă. ”Noi nu așteptăm, noi știm că ea vine fără așteptare. Noi știm că ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem, noi nu știm, noi nu credem, noi nu așteptăm. Distrugerea unui om, întărirea altuia, noi nu așteptăm, noi știm: nu știm cum. Prea complicat.” (p. 58). Lipsesc niște rânduri, niște verbe… Cuvânul ”moarte” nu este scris deloc, deși, cred, despre asta este vorba… Ciudată construcția: ”ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem” (p. 58). ”Câmp liliachiu de ferigi”… oare ce poate însemna? Deci… mă dau bătut. Sper ca cineva, cândva să mă deslușească… O variantă ar fi ca textul destul de incoerent să aparțină Andei, bolnavă deja și internată la un spital de psihiatrie. Oricum este un text care invită la gândire/ interpretare/ înțelegere.

 

Cap. 38

 

  1. Anticariatul clujean – spațiu inițiatic mistico-sexual. Corp comun cu anticariatul era casa anticarului care îi oferă un pat, rezolvând astfel dispariția Andei. Dialoguri anticar – adolescent pe teme literare. Puștiul citea Filocalia. Anticarul era pedofil și după adormire ”l-a cotrobăit prin chiloți” (p. 59). ”Stai cuminte, mi-a zis fata dracului, nu-ți face nimic, dar dacă te dă afară, nu mai ai unde sta.” (p. 59). La o altă tentativă a anticarului beat, băiatul fuge, nu înainte de a lua cu el Filocalia. (Vorba lui Sadoveanu, pe care o țin minte din copilărie: ”să furi o carte nu e un păcat”). Fata dracului îi reproșează nesăbuința de a rămâne fără adăpost. ”Emil Constantinescu devenea primul președinte intelectual al României”. (p. 59). Amintirea numelui președintelui fixează anul evenimentului: 1996, deci puștiul împlinise 14 ani.  În schimb, precizarea că E.C. ar fi fost primul președinte intelectual al țării ridică un semn de întrebare: prin ce era mai intelectual geologul Constantinescu care studia pietrele în comparație cu hidrologul Iliescu care studia apele? (comparație care a generat un inspirat vers, cântat excepțional de minunata Ada Milea: ”Apa trece, pietrele rămân”). Sau, cu ce era mai intelectual secretarul Organizației de bază PCR  de la Universitatea București (Emil Constantinescu) decât secretarul județean PCR Iași Ion Iliescu? Poate, pentru autorul cărții/ eroul romanului faptul că președintele Constantinescu avea un duhovnic (călugărul Vasile, ironizat de presă că ar fi fost duhovnic sub acoperire) era un semn de preocupare intelectuală. Faptul că noul președinte era profesor universitar nu-i aduce automat titlul de intelectual… În fine, discuția poate fi prelungită indefinit…

 

Cap. 39

 

Din nou un capitol (fantastic) greu de descifrat: ”Stau ca Rapunzel în turn și-mi place să beau vin roșu sec sau single malt whiskey cu vrăjitoarea.” (p. 60). Despre Rapunzel știu (și) copiii: https://en.wikipedia.org/wiki/Rapunzel . În partea a doua a acestui f. scurt capitol, adolescentul nostru își amintește de orele de meditații la română și matematică luate în particular. Unii spuneau că profesorul de română era pedofil.

 

Cap 40

 

  1. + F. Puștiul nostru vagabondează intens și trăiește din mila studenților. Îndeosebi a celor de la Litere (facultate pe care o va urma și autorul). Unul dintre ei lucra la Radio Cluj, loc unde au făcut un chef în 5, chef continuat în alte pub uri și baruri, apoi la Sergiu acasă unde s-a devoalat tema homosexuală a întâlnirii. Fata dracului îi amintește că povestea cu anticarul ar fi fost mai acceptabilă, dar acum… Puștiul fuge pe geamul de la baie.

 

Cap. 41

 

  1. Poveste ”adevărată”: un iepure trist ar vrea să muște un trandafir galben în ianuarie… Amintire din ziua în care a murit Samson. Faptul că a rămas fără protecție l-a îmbărbătat: s-a bătut cu cei de la bar care n-au mai vrut să-l servească cu băutură și ajunge, în final, însângerat în stradă.

 

Cap. 42

 

Filocalia rămăsese la Cluj, dar băiatul este hotărât să apuce calea mânăstirii. ”Ce naiba crezi că faci? a zis fata dracului” (p. 65) (Se putea și invers: Ce dracu faci? a zis fata naibii…).

 

Cap. 43

 

  1. O amintire fulgurantă cu bunicul care sacrifica un taur, cu găini tăiate și cu iepuri care dispăreau brusc… Așadar, Thanatos dă (din nou) târcoale puștiului aflat la răscruce de drumuri în viață.

 

Cap. 44

 

  1. Începe viața de mânăstire a puștiului de 14 ani bine împliniți. Spovedania l-a liniștit, iar a doua zi dimineață a fost botezat de părintele Sofronie, care i-a devenit, astfel, naș. Sentimentul eliberării, liniștii și împăcării. Apoi părintele naș i-a dat ceva bani și merinde cu sfatul ferm de a se întoarce acasă la părinți. De plecat a plecat, dar nu spre casă.

 

Cap. 45

 

  1. Autoportret: sunt un copil bun la fel cum bun este soarele de ianuarie când sunt 8-10 grade afară… Este, cred, vorba despre relativitatea binelui, ca aparență/ apariție fulgurantă în noianul de fapte cotidiene.

 

Cap. 46  (ultimul capitol din Partea a II-a)

 

  1. Acest microcapitol merită notat integral, fiind esența/ miezul/ clou -ul cărții și a(l) titlului cărții: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, ÎN URMĂ NU MAI ERA NIMIC (sbl. mea) și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67). Toate speranțele enumerate mai sus sunt valori isihaste (simplitate, liniște, fericire, izolare de semeni, comuniune doar cu Iisus Hristos). Ruptura definitivă cu viața de obște (în lume, între oameni) este garantată de sintagma ”în urmă nu mai era nimic”. O altă viață începe pentru adolescentul nostru pribeag în căutarea mântuirii sale prin rugăciune continuă și doar prin rugăciune.

 

Interludiu

 

Cap. 47  Toate capitolele acestui interludiu se referă la Rugăciunea inimii, și cum practicarea acesteia în mod continuu l-a adus pe adolescentul nostru, din nou, la mânăstirea Schimbarea la Față unde îl botezase părintele Sofronie.  (o presupunere: pentru a nu da chiar o tentă jurnalier autobiografică presupun că mânăstirea cu pricina era în realitate Sâmbăta de Sus, acolo unde a slujit și părintele Teofil Părăian, de la care, foarte probabil, a fost împrumutat numele de Teofil pentru viitorul monah de 15 ani).  Rostul Interludiului este de a arăta/ explica esența și forța isihasmului în ortodoxie. Dacă nu s-ar fi dorit să se păstreze nota de romanesc fantastic postmodern, dubitație și ambiguitate, acest roman putea avea și o dedicație: ”Părintelui Teofil Părăian, orbul care a văzut lumina veșnică din noi”. Sau ceva asemănător….

 

Acest prim capitol al Interludiului este o esențializare a isihasmului, o invitație la practicarea unui mod de viață creștin total, permanent și pretudindeni (nu numai în pustnicie, co și în viața obișnuită, cotidiană: ”și în lume, și în afara ei” – p. 71). Zicea părintele Sofronie: ”… să spunem Rugăciunea inimii neîntrerupt, cât de mult putem, apoi ea se va culcuși în inima noastră și se va rosti singură, cantitatea se va transforma în calitate de la sine, prin puterea lui Dumnezeu, zicea. Și atunci va fi lumină veșnică în noi” (p. 71).

 

Cap. 48 și Cap. 50  și Cap. 54 și Cap. 56

 

Toate aceste capitole doar reproduc ad literam Rugăciunea inimii, scrisă de trei ori: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul” (paginile 72 și 73)

 

Cap. 49

 

Fugarul nostru ajunge la Constanța și la Vama Veche, descoperă voyerismul și – concomitent – spune Rugăciunea inimii.

 

Cap. 51

 

Adolescentul face fitness, visează păsăricile văzute la nudiști. (”Le vedeam toată ziua și le visam toată noaptea” – p. 74). Continuă rugăciunile, se teme ca nu cumva fata dracului să revină, dar aceasta nu s-a întâmplat (deocamdată).

 

 

Cap. 53

 

Stă la Vama Veche toată vara, reduce total alcoolul, iar fanteziile sexuale le consumă doar în somn (adică Rugăciunea inimii își face efectul). Îi este dor de bunicul mort, dar nu și de părinții vii. Face dragoste pe plajă cu o fată nostalgică.

 

Cap. 55.

 

M-am întors la mânăstirea Schimbarea la Față și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mint” (p. 77). În fond, de ce nu, devreme ce Dumnezeu ieste iertător cu păcătoșii care se smeresc… Îl minte pe părintele Sofronie că a fost acasă și că părinții i-au dat binecuvântarea pentru a reveni la mânăstire.  Se spovedește, primește o chilie, este repartizat să se ocupe de grădina de legume. Le scrie părinților o scrisoare explicativă, dar nu primește răspuns…

 

Cap. 57

 

După un an de viață la mânăstire are loc o nouă ”schimbare la față”: trecerea oficială la călugărie/ monahism, nivelul de bază (rasofor) are loc într-o zi de sâmbătă (aluzie la Sâmbăta de Sus?). De-acum înainte, adolescentul nostru de 15 ani are un nume: Teofil. (vezi  comentariile și completărilșe mele legate de acest nume, la cap. 36).

 

Cap. 59

 

Gândindu-se la cele lumești (la părinți, la faptul că l-a mințit și pe părintele Sofronie) seara, între trezie și somn, vocea (fata dracului) reapare: ”Ce faci, dormi?” (p. 80)

 

Cap. 60

 

Cu acest capitol dedicat – ca și celelalte – Rugăciunii inimii, se încheie Interludiul. Părintele Sofronie, adevărat dascăl/ profesor/ hermeneut îi explică lui Teofil semnificațiile cuvintelor din Rugăciune.  Deja Teofil are 16 ani (60:12=5, deci adăugăm 5 ani la cei 11 pe care îi avea copilul la moartea bunicului iubitor de Dumnezeu și profesor de Litere și Biblie pentru fostul copil de 4-11 ani).

 

 

Partea a III-a  Este partea cea mai consistentă a cărții (101 pagini din totalul de 195, deci majoritatea textului cărții). Este dedicată în întregime unei fantasme visate într-un delir oniric neexplicat decât de lupta dintre fata dracului (apărută brusc cu întrebarea: Ce faci, dormi?, dar venită cu forțe crescute ”fata dracului se întorsese dar nu singură” p. 85) și hotărârea adolescentului Teofil de a-și dedica întreaga viață Domnului.

 

Cap. 61

 

  1. Acest prim capitol al Părții a III-a este cheia pentru posibile interpretări (hermeneutică) legate de viața lui Teofil în Instituție. Toată ”realitatea” Instituției este, aparent, una onirică. Construcția, ingenioasă, a primului paragraf din acest capitol sugerează că visul a fost unul continuu (”și noaptea și ziua visam” p. 85), iar între o trezire din somn și o re-adormire tot vis era. În această fază se întâmplă toate evenimentele încadrate în perimetrul Instituției. Autorul însuși precizează că Instituția nu ține strict de absurd, sau de vreo boală a eroului nostru, constructul numit Instituție fiind unul perfect logic și bazat pe reguli stricte conforme scopului pentru care a fost creată. Intrarea lui Teofil în Instituție are loc în urma unei amnezii totale: ”Apoi am uitat totul, am ajuns în fața unei Instituții căreia m-am devotat” (p. 85). Intrarea în structuri organizatorice extrem de rigide și de reglementate poate fi acceptată (de structură) și suportată (de noul membru al organizației) doar prin ruptura deplină și definitivă cu trecutul. În fosta URSS, îndeosebi în statele asiatice era cunoscut procesul de mancurtizare, un procedeu fizic de mutilare a psihicului prin ștergerea forțată a memoriei individuale și sociale (vezi, cu folos, articolul lui Alexandru Ciolan din 2009: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-mancurt-a-mancurtiza-mancurtizare-4744548/ . Procedeul prin care eroul nostru ”uită totul” poate fi unul autoasumat și autoadministrat, ca o reacție față de cultul excesiv al blazoanelor și genealogiilor – adesea false sau goale de sens pentru contemporani (Augustin Buzura povestea, într-o emisiune la Radio România Cultural despre ”Baronul de doi pruni” cu referire directă la pasiunea maramureșenilor pentru afișarea unor descendențe cât mai nobile, îndelungate și deosebite. Pe de altă parte, poetul Leo Butnaru deplângea, în anul 2003, la TVM, faptul că ”Nu avem cultul arhivei de familie!”). Dar uitarea poate fi și rezultatul unui proces de mancurtizare, de ideologizare sau de impunere subtilă a unei credințe fără ca noul ”credincios” să știe cum a fost (pre)lucrat. În fond, chiar folosirea Bibliei pe post de Abecedar, plus textele biblice nu reprezintă oare un proces de îndoctrinare, făcând inutilă și inoperabilă libertatea de a-și mai alege credința, la adolescență, în deplină cunoștință dec cauză? Să presupunem că bunicul drag al lui Teofil nu ar fi fost habotnicul adventist care a practicat îndoctrinarea religioasă pe unicul nepot, ci ar fi fost un habotnic marxist, fost secretar cu propaganda, cu liceul făcut după facultate, dar cu credință neabătută în adevărurile socialismului și comunismului științific. Ce Che Guevara ”a la Ponta” ar fi ieșit din bietul copil! Așadar, textul romanesc al lui Cosmin Perța despre Instituție  poate fi un semnal de alarmă adresat oricărei instituționalizări forțate unde victimele își iubesc călăii sau chiar realizează, în final, că tocmai ei înșiși erau șefii Instituției.  Dar să vedem ce fel de instituție a vizualizat oniric conștient proaspătul botezat. În primul rând, era o construcție omenească, dar îmbătrânită, expirată și mizerabilă (aș zice chiar: ca toate instituțiile). Era o instituție de tip balcanic: șeful instituției avea biroul la cantină, unde mânca mici (simbolul balcanismului). Mesajul autorului mi se pare cât se poate de clar: instituțiile sunt organizații cu scopuri deturnate de către unii care au instinctul și știința dominării. Deși orice organizație/ instituție vizează protejarea și propășirea membrilor săi, pe măsura maturizării/ îmbătrânirii instituției aceasta este acaparată de șefi venali și subalterni creduli/ naivi care ”fac totul” pentru supraviețuirea în sine a instituției, finalitățile inițiale ale acesteia fiind uitate demult…  Oamenii erau cenușii, îmbătrâniți, plictisiți, ratați dar care petreceau mereu, vinul fiind un bun anestezic și excitant deopotrivă pentru ”bătrânii care se grăbesc să se fută” (p. 86). Pentru ca imaginea instituției să fie mai clară:  ”din toate toaletele răzbăteau gemete” (p. 86).

 

Cap. 62

 

  1. Inevitabil, la fel ca în, ca în Partea I-a și a II-a, fiecare al doilea capitol este dedicat unei relatări despre ”fata dracului”: ”Fă-ți rugăciunile și ieși odată, că astăzi avem treabă. Și mai lasă odată Rugăciunea aia a inimiii, că mă bruiezi” (p. 87). Traduc: vocea vieții îi cerea să renunțe la dogmele și preceptele isihaste care promiteau o fericire viitoare în schimbul respectării unui regim auster și strict. Și tot viața (fata dracului) îl învață pe Teofil ce este disperarea.

 

 

Cap.63

 

  1. O amintire din anii 90 referitoare la acumularea primitivă (și relativ cinstită) a capitalului în România: vânzînd ”hamburgheri” locali, un chioșcar devine patron de restaurant și hotel. Și pentru că pofta vine mâncând, patronul de tip nou a făcut o firmă de transport internațional, a dat o țeapă statului român, apoi s-a evaporat în Noua Zeelandă. Rostul acestui capitol(aș) este, probabil, să sublinieze antiteza dintre principiile fruste ale isihasmului și lipsa principiilor comercialismului, unul fără limite și fără de lege.

 

Cap. 64

 

  1. Se lămurește ce fel de instituție era: ”E o Instituție care se ocupă cu literatura” (p. 88). Pare a fi vorba despre o editură, dar autorul se grăbește să nu ne lase să ne grăbim cu ipotezele: ”Instituția sunt eu, dar numai într-o oarecare măsură, pentru că Instituția este și tot restul, tot ce există în jurul meu și tot ce există în general” (p. 88). Așadar, autorul vizează existența instituționalizată, fie că e vorba despre religie, cultură, administrație etc. Fiind supraocupați, dar având și timp pentru băutură și sex, funcționarii erau îndrituiți să afirme: ”Tare fericiți suntem noi în Instituție” (p. 89), deși toate descrierile duc la ideea că Instituția era un spațiu concentraționar care deforma personalități, omora inițiative și, în primul rând, asigura nelibertatea.

 

Cap. 65

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, nașul de botez: ”Îndoiala e bună, ne face să vedem păcatele noastre cele mari și grele și ne face să ne nevoim continuu și să ne smerim, dar deznădejdea e ucigașă, omul deznădăjduit l-a pierdut pe Dumnezeu. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată…” (p. 89). Așa spunea și Descartes: ”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum”.

 

Cap. 66

 

  1. Funcționarii Instituției sunt nemuritori (asta ne duce cu gândul că Instituția era o Academie…). Sunt funcționari de sute sau chiar de mii de ani! Așadar Instituția era eternă, dar și infinită, fiind o sumă fără sfârșit de biblioteci, birouri, funcționari. Un specific al Instituției: acolo domină ”un zgomot surd, infernal” (p. 90) – exact opusul isihasmului (liniște, tăcere). Consecința acestui specific: niciun străin nu rezistă mai mult de 30 minute în Instituție. Deci, zgomotul era o formă de protecție față de intruși.

 

Cap. 67

 

  1. + F. Un mesaj de la părinți prin intermediul părintelui Sofronie: a murit bunica, dar să nu vină la înmormântare. Părinții nu l-au iertat pentru fuga de-acasă. Sofronie: ”Mama ta nu mai e mama ta de acum. Iisus e acum mama și tatăl tău” (p. 91). Un fulgurant gând de sinucidere, sugerat de fata dracului.

 

Cap. 68

 

  1. Teofil ajunge în gâtul Instituției, un fel de punct terminus pentru funcționarii nedoriți. Toți ceilalți funcționari care ajunseseră acolo au dispărut și fizic și scriptic. Teofil era singurul supraviețuitor nedigerat de stomacul Instituției, dar asta nu l-a făcut erou, ci subiect de atentă supraveghere și analize atente. Dacă ar fi fost digerat și ejectat în viduus absurdus, revenirea se făcea după jumătate de oră… Cu alte cuvinte, Instituția era plină de propriile sale excremente.

 

Cap. 69

 

  1. Amintire despre bunica, decedată recent la 86 de ani: mereu s-a interesat de nepot, în timp ce nepotul nu s-a gândit deloc la ea. Bunica și bunicul lui Teofil erau adventiști, iar ortodoxia interzicea pomenirea morților din cultele deviaționiste. Teofil ignoră interdicția și gândește ecumenic, dar ”fata dracului” îi insuflă teama că Dumnezeu nu-l va ierta pentru asta.

 

Cap. 70

 

  1. Puterea Instituției stătea în nesfârșirea ei” (p. 94). Într-adevăr: cum să răpui pe cineva infinit de mare? Instituția apare (dincolo de editură sau academie) ca fiind o societate umană, o țară cu o economie hiperplanificată și rezultate pe măsură. Un alt specific al Instituției: nimic nu era clar. Toate fiind lunecoase și interpretabile, Instituția era puternică prin marea sa capacitate de a înșela.

 

Cap. 71

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Cea mai scurtă cale spre rai este să nu judeci pe nimeni” (p. 95). Teofil își amintește cum făcea antrenamente concomitent cu Rugăciunea inimii. ”Fata dracului” îi reamintește că nu e singur (o are pe ea).

 

Cap. 72

 

  1. Analiștii Instituției au scos din Teofil tot soiul de obiecte pentru a vedea cum a scăpat nedigerat. I-au înapoiat obiectele, dar intenția sa de a le arunca a fost blocată de ceva din interiorul său: ”poate celelalte obiecte rămase înăuntru” (p. 97)

 

Cap. 73

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: Păcatul suprem, mortal: mândria. Antidotul mândriei: smerenia. Cele două se exclud reciproc. Dar mândria îi poate atinge doar pe cei bogați și puternici, gândea Teofil. Dar și pe scriitori, pentru că ei se cred creatori ca și Dumnezeu. Asta chiar a înfuriat-o pe ”fata dracului”.

 

Cap. 74

 

  1. Teofil vede partea bună a Instituției: totul este descris, fișat, memorat. S-a scris chiar o carte despre primii săi ani în Instituție.

 

Cap. 75

 

  1. Amintire de la mânăstire. În biblioteca acesteia Teofil găsește cartea monahului Savatie Baștavoi, Nebunul. Era vorba despre Sfântul Simeon cel Nebun întru Hristos. (se conferă adjectivului ”nebun” o conotație pozitivă). De fapt, acei călugări, deveniți apoi sfinți, ”simulau nebunia, desfrâul, mizeria lăuntrică și treceau drept nebuni sau idioți” (p. 100). Pentru mine, acest capitol are o valoare filosofică deosebită: simularea este o formă de minciună, dar prin această cale ei urmăreau să ajungă la Adevăr. Relativizarea mijloacelor întru ajungerea la scopul dorit pare a fi recomandabilă. Un fel de ”fă-te frate cu dracu până treci puntea”. Interesante considerațiile despre adevăr ale lui Teofil: ”Aflarea adevărului nu se poate face prin mase, ci trebuie canalizată înspre o singură persoană, un ales. Primul ales a fost Iisus, dar cu adevărat important nu este alesul, ci mesajul pe care îl revelează, adevărul. Adevărul este însă dureros, frustrant. Mulțimile, după aflarea adevărului, s-au simțit vinovate, descumpănite, înfierate” (p. 100). La aceste considerații ”fata dracului” l-a declarat nebun pe Teofil.

 

Cap. 76

  1. Un specific al Instituției: turnătoria generalizată. Chiar anonimele laudative putea înfunda pe funcționari. Teofil nu face excepție. Nota sa informativă este deliciosă prin aparenta sa neutralitate, seriozitate și veridicitate. Concluzia lui Teofil: ”În Instituție nici măcar în notele informative nu mai poți avea încredere” (p. 104)

 

Cap. 77

 

  1. ”Fata dracului” reușește să-i inducă disperarea, dar Teofil o combate cu Rugăciunea inimii.

 

Cap. 78

 

  1. Plecarea din Instituție se poate face prin digerarea în stomacul acesteia, apoi prin apariția unor boli mentale care garantează uitarea definitivă a realităților din Instituție. Instituția alienează masiv și total. Memoria Instituției – bazată pe moartea funcționarilor necorespunzători – va face ca ea să funcționeze armonios ca un întreg unic. Abia atunci va fi ”liniște și pace și dragoste pe pământ” (p. 105)

 

Cap. 79

 

  1. Amintire de pe vremea când o vizita pe Anda la spital: toboșarul trupei Semnal M se reîntoarce în țară. De ce te-ai întors, l-a întrebat Teofil: ”nici eu nu vreau să fiu singur în clipa morții” (p. 106). Moartea este de mai multe feluri, a lămurit-o Teofil pe ”fata dracului”.

 

Cap. 80

 

  1. Un specific al Instituției: domină clarobscurul, semiîntunericul. Din cauza luminii artificiale majoritatea celor din Instituție sunt orbi. Ei văd doar interiorul colegilor lor. Buna funcționare a Instituției impune interzicere unor cuvinte (de ex. revoluție). Ele sunt permise doar dacă servesc Instituției. Regula era ca funcționarii să asculte și să execute fără crâcnire. Abaterile erau sancționate cu ”bătăi intelectuale” (umilirea în fața colectivului).

 

Cap. 81

 

  1. Amintire din copilărie. O traumă psihică gravă: o verișoară (Ilinca) a murit în timp ce – copil fiind pe când încă trăia bunicul său (deci, până la 10-11 ani) se jucau pe o schelă, după ce recitase poezii la adunarea cultului religios al bunicului. A fost pedepsit (închis în casă timp de o săptămână) iar Ilinca i-a apărut mereu în vis, acuzându-l de moartea sa. ”Fata dracului” l-a întrebat: ”ai iubit-o?” (p. 109). Discuție cu părintele Sofronie pe tema: cum e mai bine – să spui tot ce ai pe suflet sau să ții totul în tine? Răspuns: orice ai face, fă-o în numele Domnului care, oricum, le știe pe toate.

 

Cap. 82

 

  1. Relatări din Instituție: cocoșați orbi, bărbați și femei mergeau la director pentru a primi ca recompensă pentru povara ce o purtau în spate fericirea deplină. Dar și directorul avea un șef. Acesta era Instituția însăși. (o trimitere la faptul că Secretarul General al Partidului, șeful suprem adică, era supusul Partidului)

Cap. 83

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, care știa de la Avva Theodor că este bine să muncești cu mâinile pentru suflet, nu cu sufletul pentru mâini. Omul este propriul său ziditor, are libertatea de a alege mântuirea. ”Poți munci oricum, putrezesc toate, a spus fata dracului” (p. 112)

 

Cap. 84

 

  1. Întâmplare din Instituție: o femeie îmbrăcată în negru și cu accent maramureșean murmura pe holul Instituției: ”Or murit tăți oamenii” (p. 112). Apoi l-a atacat pe Teofil, spunându-i: ”La cimitir cu tine… vremea măritișului mi-a trecut, la cimitir!” (p. 112). A fost salvat de șeful lui, care era tare curios să știe cum era Dincolo…

 

Cap. 85

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: la spovedanie Teofil i-a mărturisește că aude voci. ”Nu le poți opri, dar trebuie să le stai împotrivă” (113) i-a spus nașul său de botez. Iar ”fata dracului” comenta: ”Cine stă împotriva grindinei își sparge capul” (p. 113). Teofil s-a apucat de scris psalmi. Reflecții despre păcat, moarte și iertare. ”Patetic!” (p. 113) comentează fata dracului.

 

Cap. 86

 

  1. Adevăruri despre Instituție. ”Instituția nu te va devora atâta vreme cât îi ești de folos” (p. 115), scria deasupra biroului șefului lui Teofil.. Cineva fugea după o pisică strigând ”Dați-mi copilul!”. Teofil are o viziune cu pisica, într-un fel de incubator, mâncând gândaci: ”Prin geamul incubatorului la ea se uita un iepure îmbrăcat într-un parpalac, care trăgea dintr-o țigară de foi…. Tu vrei să destabilizezi Instituția, ai? întrebă iepurele…” (p. 115). Apoi Teofil iese din transă și lucrurile revin la ”normal”. Întunericul este peste tot. (Notă: folosesc numele de Teofil pentru cel care intrase în Instituție, deși, acolo, exact ca în lumea reală, eroul nostru nu avusese nume. De reținut că numele de Teofil (iubitor de Dumnezeu) este folosit de autor strict în spațiul monahic și pustnic.)

 

Cap. 87

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie. Despre desîvârșire. Ești desăvârșit atunci când îl iubești pe celălalt mai mult decât pe tine. (Anularea instinctului de conservare? – LD). Avva Cleopa: numai în pustie diavolul se arată personal. În lume, ia absolut orice înfățișare dorește. ”Hai în pustie!” (p. 116) i-a spus ”fata dracului”. Capitolul se încheie cu un ”psalm de-al meu”, în fond un poem în proză, o amintire a faptului că autorul a debutat ca poet. În treacăt fie spus, tatăl poetului/ prozatorului/ scriitorului/ autorului este cunoscutul poet și parodist Lucian Perța.

 

Cap. 88

 

  1. În Instituție, raportul dintre bărbați și femei era unul echilibrat (ușor în favoarea bărbaților, invers decât în populația României). Femeile aveau o disponibilitate (ofertă) agresivă, mereu nemulțumite (aere de bocitoare). De aici și tristețea lor. Lui Teofil îi plăcea o femeie de o atractivitate aparte, cu o pisică în brațe: ”Mulți funcționari asudaseră între coapsele și sânii ei” (p. 118). Teofil era fericit în prezența ei.

 

Cap. 89

 

  1. Amintiri de la vârsta de peste 7 ani, vârstă la care mama lui l-a dus la un psihiatru (frisoane febrile ca niște crize de epilepsie). ”Aveam câțiva nebuni în familie, tot din categoria personajelor extraordinare” (p. 119). Testele arătau că puștiul era foarte inteligent, dar și extrem de sensibil. Cheia ludică a romanului prezentă în majoritatea capitolelor o regăsim și aici: ”eram suficient de echilibrat emoțional încât să pândesc la ușă” (p. 119). Dar himera (numită ”fata dracului”) se pare că a fost declanșată tocmai de multitudinea testelor psihologice la care era supus băiatul: ”Fata dracului își avea incipitul pe acolo pe undeva, boala asta care mă bântuia trebuia să aibă o explicație pe care eu o situam în acel moment precis” (p. 120). La care ”fata dracului” a replicat rapid: ”Ești cam reducționist și cam fixist, mi-a spus zâmbind fata dracului. Nu e deloc așa. Și dacă tot m-ai făcut himeră, măcar admite că sunt o himeră sexy” (p. 120. Boală, hipersensibilitate, imaginație bogată, instinct vital, pornire hermeneutică excesivă și prea timpurie, viața însăși (cu bune și cu rele), eul întunecat al omului – toate astea sunt posibile interpretări ale conceptului de ”fata dracului”.

 

Cap. 90

 

  1. Instituție. Șeful îi comunică eroului nostru că a fost avansat și el la rangul de șef al Instituției, cu șapte subordonați. Comunicarea veștii s-a făcut printr-un joc de întreprindere, unul de alegere/ decizie. Eroul nostru trebuia să aleagă una dintre trei uși, fără alt criteriu decât propria sa instuiție/ inspirație/ imaginație. Dacă ar fi ales ușa doua dădea de un câine turbat, iar ușa a treia dădea într-o groapă f. adâncă. Dar Instituția ȘTIA că el va alege prima ușă: ”În Instituție hazardul și absurdul nu își au locul, aici totul este predestinat” (p. 121). Așadar, adio liber arbitru, adio libertate!

 

Cap. 91

 

  1. Amintirea cu părintele Sofronie: ”A-l iubi pe cel care te iubește nu înseamnă mare lucru. Mare lucru este atunci când îl iubești pe cel care îți face rău, pe cel care vrea să te ucidă. Acelui care îți face rău trebuie să-i slujești, tu să-i faci lui bine pentru a te mântui. E nevoie de multă înțelepciune pentru a face acesta, dar trebuie să ne străduim. Și nu uita, poți accepta de la apropele tău încălcarea acesteia, dar tu să nu încalci legea, altfel nu ești mai bun decât el” (p. 121). Replica fetei dracului: scrierea unui psalm ”pe hârtia mea, cu pixul meu, cu mâna mea” (p. 122).

 

Cap. 92

 

  1. Instituție. El și iubita lui urmează un ceremonial ”de apropiere între funcționari” (p. 122). Ritualul (masonic?) este încălcat de Teofil tocmai în finalul acestuia.

 

Cap. 93

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: ”cel care se îndreptățește pe sine cuibărește în sânul lui mândria, cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului” (p. 124)

 

Cap. 94

 

  1. Instituție. Deviza din biroul noului șef (Teofil) (Obs.: în această a treia parte a cărții numele de Teofil nu apare deloc): ”Instituția nu este alienantă, instituția este alinătoare” (p. 124). Deviza din biroul șefului/ directorului Instituției: ”Eu sunt Instituția, tot ce vedeți este făcut de mâinile mele” (p. 124). Directorul nu fusese văzut niciodată pentru că Instituția se autoconducea, trăia și se conducea prin deciziile șefilor și funcționarilor săi, mai exact prin imaginile avute de aceștia despre Instituție. Astfel, Instituția este o proiecție, nu o realitate. Iubita eroului îi spune acestuia că ”Noi suntem aici o armată de morți, și fiecare dintre noi este îmbrăcat în spaimele lui….În urma noastră nu mai e nimic, dar nici înaintea noastră” (p. 125).  Titlul romanului ”În urmă nu mai e nimic” este întregit de acest pasaj în care Instituția este Iadul etern, fără de început și fără de sfârșit, Iad pe care îl construim fiecare dintre noi, din spaimele noastre. Moartea/ Somnul (o moarte mică!)/ Pierderea cunoștinței sunt forme ale existenței care presupun o ruptură completă cu lumea pământeană (deși, după cum se vede, legătura lui Teofil cu trecutul de la mânăstire nu s-a rupt definitiv).

 

Cap. 95

 

  1. Eroul nostru se gândește la pustnicie. O amintire dintr-o carte a lui Lev Șestov: ”trebuie să te lași în voia întâmplării, adică în voia lui Dumnezeu, și până la urmă reușești să treci peste toate fricile și peste toate impedimentele și să trăiești ca un om liber” (p. 126). În ultimă instanță, romanul de față este un poem adus libertății totale, absolute, nelimitate. Profit de spațiul infinit al Internetului pentru a include aici un poem al lui Edgar Alan Poe, Un vis într-un vis ca o posibilă sugestie că poetul American ar fi putut fi o sursă de inspirație pentru Cosmin Perța.

 

”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis…” (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/edgar-allan-poe-6zunncu/a-dream-within-a-dream-5zccduu.html#.VncYB7b5it8)

 

Un vis într-un vis

Te sărut pe frunte-acum
Şi plecând pe lungul drum,
Îngăduie-mi a-ţi spune cum
C-aveai dreptate când ai zis
Că zilele mi-au fost un vis;
Oricum nădejdea mea pieri-
De-ar fi-ntr-o noapte, ori într-o zi-
În năluciri ce sunt şi nu-s,
De dus, şi-aşa, ea tot s-a dus.
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Stau în viul freamăt al
Ţărmului bătut de val.
Ţin în mâna mea -tezaur-
Fire de nisip de aur.
Ce puţine! Se preling
Printre degete-n adânc.

Pe când plâng, pe când plâng.
Doamne, nu le pot ţinea
Mai vârtos în mâna mea?
Doamne, nu pot să le mântui?
Le ia marea în mormântu-i!
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

©Edgar Allan Poe

 

Despre SF ul practicat de EAP vezi http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

 

O altă posibilă influență asupra lui Cosmin Perța ar putea fi și T.S Elliot (T. S. Eliot) cu versul său filosofic ”In my beginning is my end”. Vezi textul de mai jos, explicativ pentru o parte a narațiunii din acest roman: https://uk.pinterest.com/pin/478226054160709728/  ”Home is where one starts from. As we grow older/ The world becomes stranger, the pattern more complicated/ Of dead and living.Not the intense moment/ Isolated, with no before and after,/  But a lifetime burning in every moment/  And not the lifetime of one man only/ But of old stones cannot be deciphered./ There is a time for the evening under starlight,/ And time for the evening under lamplight/ (The evening with the photograph album)./ Love is most nearly itself/  When here and now cease to matter./  Old men ought to be explorers/ We must be still and still moving/ Into another intensity/ For a further union, a deeper communion/ Through the dark cold and the empty desolation,/  The wave cry, the wind cry, the vast waters/ Of the petrel and the porpoise. In my end is my beginning./”   T.S. Elliot

 

What we call the beginning is often the end. And to make an end is to make a beginning. The end is where we start from”. ”Ceea ce numim început este adesea sfârșitul. Dar pentru a duce ceva la sfârșit/ capăt trebuie să începi. Sfârșitul este acolo unde începem” (trad LD).

Read more at http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/t/tseliot101421.html#yQir0PueHumX8uxt.99

 

Cap. 96

 

(Conform calculului meu, eroul nostru ar avea 19 ani: 96:12 + 11ani = 19 ani)/

 

  1. Instituție. Are loc o moarte suspectă a unui funcționar cu o proastă reputație printre colegi (crimă? execuție din ordinul directorului? sinucidere?)

 

Cap. 97

 

  1. Amintire de la fratele Pavel: ”Cel mai greu lucru în lume este să distingi minciuna de adevăr. Ca să vezi adevărul trebuie să treci niște teste, să treci prin foc și pară, numai așa te purifici și poți vedea adevărul cu ochi limpezi, neîntinați. E dureros adevărul dar și mai dureroasă e calea până la el… Viața în minciună nu-i viață, e numai o moarte fără de sfârșit” (p. 128). Distingerea între adevăr și minciună se face prin credință înaltă. Dacă asociem adevărul cu înțelepciunea, constatăm o similitudine între vorbele fratelui Pavel și cele ale unui personaj gogolian: „Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile.”.

 

De altfel, înclinațiile spre temele mistice ale lui Cosmin Perța se trag din clasici ruși (Dostoievski, Gogol, Pasternak), iar înclinațiile spre absurd, fabulos  în comportamentele umane morbide par a se trage din Edgar Alan Poe.

 

Cap. 98

 

  1. Instituție. Lucrurile celor care mureau în Instituție dispăreau odată cu mortul. Șeful îi dă spre îngrijire eroului nostru un acvariu-bol cu un pește portocaliu. Activitatea eroului nostru este similară cu a unui redactor dintr-o editură, doar că nu era vorba despre literatură, ci despre documentele Instituției. Instituția devine tot mai asemănătoare cu lumea obișnuită: ”Instituția se transformase într-un teritoriu. Avea sclavii ei, gardurile ei de sârmă ghimpată, râurile și fluviile ei, mormintele ei, casele ei de depravare, bodegile ei, căminele ei, secretele și bârfele ei, minciunile și adevărurile ei și din ea nu se putea evada” (p. 131).

 

Cap. 99

 

  1. Amintire din Sfântul Grigorie de Nyssa despre o apocalipsă iminentă în care diferența noapte-zi nu va mai fi făcută de soare, ci de dreptate. ”Cine va trece de ziua aceea nu va mai adormi niciodată” (p. 131). Iar ”fata dracului” îl ironizează: du-te și te culcă…

 

Cap. 100

 

  1. Instituție. Un vizitator ciudat i-a cerut peștele pe care l-a înghițit, spunând că de-acum secretul este în siguranță. Apoi a spus: ”Cenușiul acesta din jurul vostru este materie… care se veștejește, se scorojește, înăuntru e neagră. Tot aici a fost odată imperiul meu. În locul grădinii voi aveți un deșert” (p. 132). Apoi a dispărut în ceruri… Interpretarea mea la citatul de mai sus: Materia cenușie a universului (= Creatorul) este Inteligența supremă din care s-a născut lumea. Dar, ca orice lumină, și aceasta are un întuneric, o conștiință întunecată, un Iad, o Instituire a Răului ca mod de cunoaștere a Binelui Suprem (= Dumnezeu). Degradarea continuă a omenirii de la Facere până în prezent este evidentă: grădina (Edenul) se transformă în deșert (Iad). Apoi, se reia ciclul: ”Din moloz cresc flori minunate” (p. 132), fapt formulat de T. Arghezi într-un vers celebru:”Din bube, mucegaiuri și noroi/  Iscat-am frumuseți și vremuri noi”.

 

Cap. 101

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Numai smerindu-ne ne putem înălța. … Domnul ne-a spus: pentru a câștiga împărăția raiului trebuie să fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (p. 133). Cuviosul Siluan Athonitul zicea: ”Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” (p. 134). Logica acestui sfat consta în faptul că având mintea la cele rele/ negre/ diabolice ne cutremurăm și asta ne stimulează să ne smerim.

 

Cap. 102

 

  1. Instituție. Descrierea cantinei unde se mânca mereu aceeași mâncare pe bază de carne de porc. Perete-n perete cu cantina se afla biblioteca interzisă. Cine intra acolo, dispărea sau murea. Misterul bibliotecii secrete/ interzise era de nepătruns devreme ce nimeni nu a rămas viu după ce a pus piciorul pe acel tărâm al cunoașterii ezoterice.

 

Cap. 103

 

  1. Amintiri despre fratele Pavel: ”Nu mai citi fără rugăciune înainte” (p. 136). Efrem Sirul spunea că ”înainte de a deschide o carte să ne rugăm ca Dumnezeu să ne-o descopere în minte” (p. 137). Și Ioan Hrisostomul are o opinie pe tema hermeneuticii divine: ”să ne rugăm ca să ni se deschidă ochii când citim. Altfel citești degeaba, că tot nu înțelegi sau poți să cazi în ispită, să înțelegi altceva”. Iisus însuși este invocat de către fratele Pavel: ”darul înțelegerii nu este hărăzit oricui, ci doar celor aleși, iar sensul înțelegerii doar lor le este de folos, celor care pot suporta adevărul, restul sunt feriți de adevărul pe care nici nu l-ar putea suporta, și același text pe ei nu-i luminează, ci mai mult îi afundă și îi rătăcește” (p. 137).

 

Cap. 104

 

  1. Instituție. Aici sentimentele erau/ sunt interzise pentru că-i deranjau pe funcționari de la activitățile lor. Raționalismul/ luciditatea este opusul sentimentalismului. ”Luciditatea rezidă în subiectivitate. Ai văzut tu sentimental obiectiv?” (p. 138). De acord, dar, zic eu, a văzut cineva un subiect obiectiv? Cred că toți subiecții sunt subiectivi, iar toate obiectele sunt obiective.

 

Cap. 105

 

  1. Amintiri din monahie. Ioan Scărarul zicea: ”Unii spun că este cu neputință a se numi cineva curat (pur) după ce a gustat din păcat. Respingând această părere, eu spun că este cu putință și ușor celui ce voiește să altoiască măslin nobil pe măslin sălbatic” (p. 139). ”Fata dracului” îi șoptește: la mine vei găsi desăvârșirea.

 

Cap 106

 

  1. Instituție. Ziua Instituției se serba prin chefuri nenumărate făcute cu ceva timp în avans. Femeia care-l iubea îi atrage atenția că generozitatea Instituției de a da alcool cu nemiluita la funcționari are un scop macabru: sacrificarea celor beți (numiți ”naufragiați”) pentru un motiv clar: abuz de alcool. Instituția își devora astfel (o parte dintre) proprii funcționari.

 

Cap. 107

 

  1. Amintire cu părintele Cleopa: ”ispitele vin din opt părți” (p. 141-142). Le concentrez eu, astfel: spate (trecut), față (viitor), stânga (păcătuire conștientă), dreapta (păcătuitre în vis/ vedenii sau false fapte bune), sus (vrem să facem mai mult decât putem, răstălmăcirea sensurilor Bibliei), jos (refuzul faptelor bune pe motiv că ar fi inutile), din afară (simțurile carnale), din interior (preacurvia, crima, mândria, jignirile, ura răzbunarea, fățărnicia, viclenia și toate celelalte păcate provocate de instincte). ”Fata dracului”: ”Și ispită din Cosmos, călare pe mătură, în picaj, nu aveți?” (p. 142).

 

Cap. 108

 

  1. Instituție. Eroul începe să urască furibund Instituția, cu tot cu funcționarii ei care au perceput corect acest nou sentiment al eroului nostru, ocolindu-l. Ura îi dădea putere, iar noua energie obținută îl ajuta să-și atingă toate scopurile: nimeni nu i se împotrivea. A apărut lipsa fricii și dorința sa de a se opune Instituției, dar tânărul nostru nu avea și forța necesară de a se opune.: ”Inteligența ei era peste puterile mele” (p. 143). Interesantă subtilitatea categorisirii fricilor: ”Totuși, nu-mi mai era frică, dar nu era lipsa de frică a omului curajos, ci mai degrabă lipsa de frică a sinucigașului, a celui care nu mai are nimic de pierdut” (p. 143). Schimabarea sentimentului său față de Instituție generează o schimbare și față de funcționarii ei care, acum, îi păreau aroganți, ignoranți. S-a săturat și de sex, iar iubita sa îi apare (așa cum probabil era și mai înainte) ca fiind ”o baborniță, teribil de urâtă” (ibidem). Devine bun prieten cu alcoolul și i se pare că deține adevărul, fiind singurul deținător al acestuia. I se pare că a devenit unul dintre oamenii excepționali de pe blazonul familiei sale, unul mai excepțional decât toți funcționarii excepționali ai Instituției. O experiență unică i se întâmplă: mergând în biroul directorului constată că acesta nu există, dar descoperă că biroul avea un perete de sticlă, singurul loc de unde se putea vedea soarele și marea.

 

Cap. 109

 

  1. Amintiri din monahie. În Confesiunile Sfântului Augustin se vorbește despre rolul (nefast) al anturajului/ contextului social în săvârșirea păcatului de furt. Amintiri din copilărie (acum eroul nostru avea 20 de ani), primele iubiri și ”tot ce lăsasem în urmă” (p. 145). Obsesia trecutului este, așadar, încă vie, fapt sesizat și de ”fata dracului”: ”Încă nu e timpul pierdut, ne putem întoarce” (p. 145).

 

Cap. 110

 

  1. Instituție. Neînțelegând cum ajunsese în biroul directorului este cuprins de spaimă. Spaima de consecințele faptei. În Instituție era interzisă scrierea jurnalelor, memoriilor sau a textelor mistice. Dar era voie să scrii romane. Eroul nostru începe să scrie un roman (dar în esență era un jurnal). Trăiește furia scrisului, autoflagelându-se cu foame și sete. Așa-zisul roman era de fapt un denunț, o deconspirare a ceea ce era cu adevărat Instituția, cu speranța declanșării, în viitor, a unei mișcări împotriva ei. Scria pe ascuns și manuscrisul era dosit sub parchet. Șeful îi trimite un cozonac ars.

 

Cap. 111

 

  1. Amintiri din monahie. Un citat lung din Sf Augustin despre iertare, milostivire și uitare. ”Fata dracului” îi sugerează să se grăbească.

 

Cap. 112

 

  1. Instituție. Ascunde manuscrisul și întrerupe scrisul. Se spală, se schimbă de hainele ponosite, mănâncă din cozonac. Apoi bea apă și vin (aduse tot de femeia care adusese cozonacul). Se culcă și visează că Instituția luase foc. Tăietori de lemne loveau la temeliile Instituției, funcționarii se aruncau în gol de la etaj, ușa de la biblioteca interzisă se deschide datorită toiagului bătrânului Pavel. Din rafturi curg cărți cu coperți/ coperte albe amestecate cu sânge negru bolborosit. Din gura funcționarilor ieșeau mii de șoareci care s-au pus pe ros toată Instituția și totul se scufunda în nisip…

 

Cap. 113

 

  1. Amintiri din monahie. Rugăciuni și ascultare. Atât. Își petrecea timpul mai mult în Biblioteca mânăstirii. Părintele Sofronie și fratele Pavel erau îngăduitori cu el. Citea, în Jurnalul lui Miguel de Unamuno, despre credință și speranță, despre milă și înfrângerea omenescului din noi pentru salvarea spiritului. Iubirea de sine prin Dumnezeu este credința adevărată: doar astfel putem iubi și semenii. Nu egoism, ci iubirea tuturor oamenilor prin iubirea față de Dumnezeu. ”Mie îmi placi mai mult greu de cap” (p. 151) i-a șușotit ”fata dracului”.

 

Cap. 114

 

  1. Instituție. Participă la ședințele șefilor din Instituție. Șeful său ține un discurs (despre nocivitatea excesului de alcool), dar eroul nostru auzea doar cuvinte și nu percepea sensuri.

 

Caș. 115

 

  1. Amintiri din monahie. Părintele Sofronie: ”nu trebuie să ținem minte răul” (p. 153). Uitarea și iertarea – acestea erau cuvintele de ordine. Prin asta mintea era eliberată de rău, de amintiri urâte și de dorințe de răzbunare. Doar într-o minte curată poate intra lumina lui Dumnezeu. ”Nu o să poți uita tot niciodată” scrâșni din dinți fata dracului (p. 153)

 

Cap. 116

 

  1. Instituție. Noile preocupări antiinstituționale ale eroului nostru au consecințe: femeia lui din Instituție îl abandonează. Sentimente de tristețe și de solitudine. Soluție de avarie: băutura. Gândul răzbunării pe fosta parteneră apare și, până la alte măsuri represive, o invită pe grăsana care îi adusese cozonac: ”am posedat-o chiar acolo, pe podea” (p. 155).

 

Cap. 117

 

  1. Amintiri cu fratele Pavel. Discuție hermeneutică: cum trebuie să înțelegem un text? Cauza erorilor de interpretare (cf. Ioan Scăraraul): ”împietrirea inimii” (p. 155). Căutarea adevărului cu inima împietrită duce la pierzanie. (Probabil, de aici rezultă sintagma ”crede și nu cerceta!”). Dar împietrirea inimii poate fi vindecată prin rugăciune, pentru că Dumnezeu însuși se implică în vindecare. Interesante sunt indiciile/ simptomele inimii împietrite: lipsa empatiei, lipsa sentimentelor puternice, a impresionabilității, răceala atitudinii, nevoia de a avea mereu dreptate, de a-ți impune propriul punct de vedere asupra celorlalți, absența maleabilității, neatenția la nevoile celorlalți. Rațiunea și logica sunt inutile; doar credința și rugăciunea te mai poate salva. ”Fata dracului” ține însă cu Ratio, nu cu Revelatio: ”Inima împietrită e mai rezistentă, nu e o plângăcioasă, ci o învingătoare” (p. 156). Pentru prima oară eroul nostru are replică logică la îndemnurile ”fetei dracului”: ”Dar și când se sfarmă, nimic nu mai rămâne” (p. 156).

 

Cap. 118

 

  1. Instituție. Eroul nostru face un tablou cu femeia iubită pe care îl folosește pe post de înlocuitor (erzaț), dar rezultatul este sporirea dorinței. Aluzie la Zidul de la Ierusalim unde vizitatorii introduc în crăpături mesaje către Dumnezeu: eroul nostru caută crăpăturile din Instituție unde introducerea degetelor aducea împlinirea dorințelor. Degeaba! ”Vreau să am un copil cu tine” (p. 158) se adresa el fotografiei… După un timp, realizează și scrie pe spatele fotografiei sfâșiate: ”cei din Instituție nu pot avea copii, așa cum nici morții nu pot avea copii” (p. 158).

 

Cap. 119

 

  1. Amintire despre Ioan Scărarul: ”Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca și unul ce nu cunoaște limba printre cei de altă limbă. Noi ne retragem în singurătate nu pentru că ne urâm rudele și patriile – să nu fie! -, ci pentru că voim să fugim de răul ce ne vine din partea lor” (p. 159). Sarcastic, fata dracului îi spune: ”Stai liniștit, …, oricum ultimul pas pe lumea asta îl vom face împreună” (p. 159).

 

Cap. 120

 

  1. Instituție. Din gândirea șefului eroului: ”…frica înseamnă respect. Lasă-i să le fie frică, frica înseamnă și ascultare, ceea ce înseamnă eficiență” (p. 159). Din discursul eroului nostru în fața unei ședințe cu șefii din Instituție: ”Rolul Instituției noastre este unul ontologic și ordonator...” (p. 160).

 

Cap. 121

 

  1. Amintiri din monahie. La mânăstire era repartizat la munci agricole și la bucătărie. ”Nici nu simțeam că muncesc” (p. 161). Făcuse o pasiune pentru bucătărie, dar un frate îi atrage atenția că această pasiune ar trebui îndreptată către Dumnezeu, nu către legume…. ”Aici te-a prins, a zis fata dracului” (p. 162).

 

Cap. 122

 

  1. Instituție. Eroul-dizident scrie pe ascuns despre realitățile din Instituție și se gândește la evadare, dar o forță obscură îi împrăștia gândurile… Se gândește să-l cheme pe cel care a mâncat peștișorul portocaliu. Reușește, îl aduce în a 12-a zi de așteptare, îl întreabă cum funcționează: ”Păi, e simplu, a zis, eu sunt un receptor al marelui văzduh, un mesager. Tu încifrezi mesajul în peștișor, eu diger peștișorul și toată informația din peștișor ajunge în mine și prin mine, automat, în marele văzduh. … Marele văzduh nu răspunde niciodată, el doar acționează în consecință, mi-a spus receptorul. Și cum încifrez mesajul în peștișor, am întrebat. Asta nu pot să-ți spun, mi-a zis. Ori știi, ori nu știi” (p. 163). Îi încredințează ”receptorului” manuscrisul, dar imediat apare îndoiala: dacă era un om al Instituției? Se și vede arestat, omorât, cu sângele distribuit funcționarilor…

 

Cap. 123

 

  1. Amintiri din monahie. Citea și scria, în chilie, un soi de texte ciudate, premonitorii, mai mult logoreice, dar… :”Vor călca în picioare Germania, apoi va muri toată Europa și America se va sufoca în propria-i imensitate. Vor trage de Rusia cu dinții și sânge va țâșni din ea ca dintr-un gheizer și va muri lată, palidă, pustie cum a fost, și Francisc va trage după el cohorte de oameni și nu va veni când cred ei și nici noi, se va sfârși va începe.” (p. 165). La o primă vedere, ar fi vorba despre sfârșitul întregii civilizații creștine și va începe… (?).

 

Cap. 124

 

  1. Instituție. Frica de a fi desconspirat pentru dizidența sa se atenuează și chiar începe să se uite după femei. Mai exact, după o tinerică simpatică și aparent dispusă, măritată cu un cocoșat care avea o misiune specială în Instituție: studiază personajele mitologice și extraordinare din Instituție, cărora le făcea referate. Era un fel de poliție secretă.

 

Cap. 125

 

  1. Amintiri din monahie. Sfinții Părinți spuneau că demonii, chiar dacă se concurează între ei, au un scop comun: distrugerea omului. Teofil continuă să scrie ca un posedat. Oarecum, aparent, fără noimă, ca într-un poem modernist, dadaist, tzara-(n)ist. Un ”tânăr numit Câinele de lemn avea … talentul de a fi nevăzut, nu avea patimi inutile și exista unde voia el” (p. 169). Poemul în proză care urmează poate fi: un poem dadaist, o halucinație patologică, un delir ușor controlat. Cert este că tânărul numit Câinele de lemn este găsit mort (”era doar un copil care s-a pierdut” p. 170).  ”De ce l-ai ucis pe copilul nostru? m-a întrebat tânguindu-se fata dracului” (p. 170).

 

Observația mea: Cosmin Perța a publicat anterior o carte intitulată ”Teofil și Câinele de lemn”, carte pe care nu am găsit-o încă, dar care poate conține chei ale mesajelor și interpretărilor posibile din această carte. Pe de altă parte, ”câine de lemn” în limba franceză este ”dada”, fapt care poate însemna – din partea autorului – o trimitere directă la Tristan Tzara și fenomenul numit ”dada” (considerații pe tema numelui acestui curent avangardist am făcut în pseudorecenzia mea la cartea Doinei PopescuIluzoria vulpe a fericirii”. Vezi episodul 11, unde, la final, se găsesc și linkurile la celelalte 10 episoade: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/11/01/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-11/). Pentru iubitorii de avangardă, de Tristan Tzara și de fenomenul Dada recomand piesa de teatru a lui Matei Vișniec, ”Cabaretul Dada (piesă în vrac și în lucru permanent)”, publicată la Cartea Românească, în 2014).

 

Cap. 126

 

  1. Instituție. Aici, tot ce mirosea a supersiție era interzis, dar manifestările supranaturale erau considerate firești… În manieră ludică, autorul ne sugerează că folosirea unui sinonim poate ascunde o realitate care nu era agreată de Instituție. (În fond, superstiție și supranatural sunt sinonime, nu?). De altfel, în dictaturi, limitarea libertății era tot ceva firesc…). Întru perfecționarea Instituției s-au înființat două secții noi: ”secția experimentală” (experimente chimice, biologice cum ar fi știuca-cocoș) și ”moara instituțională” care producea făină instituțională (un drog ușor, administrat funcționarilor în vederea creșterii eficienței activității, dar și interacționarea cu personajele supranaturale).  Dar, orice inovație are și efecte adverse: s-au înmulțit furturile, violurile, jignirile. ”Instituția se transformase într-un bâlci” (p. 172). Eroul nostru este ales șeful comisiei de disciplină (Observație cu caracter personal, dar cu trimitere la fraza anterioară: asta îmi aduce aminte de clasa VIII-a de liceu, când, fiind cel mai obraznic din clasă, diriginta Ruscior m-a numit șeful clasei, având și grija/ misiunea de a a fi liniște în clasă, tehnică managerială/ pedagogică/ de manipulare plină de succes).  Eroul nostru este înlocuit destul de repede de către un neisprăvit notoriu (șantajist, curvar) , dar care moare de malarie în urma unui raport sexual cu un personaj supranatural (o zebră cu două cozi și corn de rinocer).

 

Cap. 127

 

  1. Amintiri din monahie. Continuă scrisul poematico-delirant. Câinele de lemn i-a dat un sfat: ”Amintește-ți limita ta” (p. 173). De ce scriu? se întreba Teofil. ”Ce mai sunt oare mesajul și adevărul? Reamintire a istoriei, noțiunea de urmă, atenție asupra semnificației. Scandalos.” (p. 175). Avem, din nou, o trimitere subtilă la titlul cărții (conceptul de ”urmă”). Postmodernul Cosmin Perța apelează la o tehnică larg utilizată în multe domenii: PiP – picture in picture, cu variantele sale carte în carte, film în film etc. Aici, în carte, este vorba despre un personaj, Teofil, care scria o carte. ”Fata dracului” îl îndeamnă să nu mai scrie ”rahaturile astea” (p. 175).

 

Cap. 128

 

  1. Instituție. Deși a încercat să nu consume făina, până la urmă nu doar că a făcut-o, dar a devenit și dependent. Trăgea pe nas, cu un pai, praful miraculos, până începea să leviteze (halucinație). ”…eram cu totul dezechilibrat și mizerabil și însăși esența Instituției părea a fi alcătuită doar de halucinații în tonuri sumbre” (p. 177).

 

Cap. 129

 

  1. Amintiri din monahie. Scrie neostoit. Un poem în proză cu iz de halucinații generate de supradoze… ”Fata dracului râdea de mine.” (p. 179). Chiar ea povestește cum în chiliile celor mai habotnici călugări sălăsluiește câte un drac… (Vezi discuția despre inerenta comuniune a concreptelor contrarii: bine-ră, adevăr-fals, frumos-urât etc.)

 

Cap. 130

 

  1. Instituție. Știuca-cocoș cucuriga în biroul eroului nostru. Halucinațiile devin tot mai puternice. Primește un plic prin care este anunțat că ”Romanul dumneavoastră a fost citit și, în măsura în care este posibil, vom încerca să transformăm Instituția într-un loc plăcut și numai al dumneavoastră. … Împreună, Instituția va reuși” (pp. 181-182). Așadar, bănuiala lui s-a confirmat: Instituția controla totul și nu se putea evada de acolo.

 

Cap. 131

 

  1. Amintiri din monahie. O pagină de carte de esență a creștinismului, mai exact a credinței puternice în Dumnezeu/ Iisus. ”…până la urmă, pe lumea aceasta sunt responsabil numai și numai pentru mine, pe mine trebuie să mă salvez prima dată, înainte de a încerca să- salvez pe alții, și asta o pot face numai în singurătate” (p. 182). ”Ai destulă credință, călugărașe, să te întâlnești cu mine? m-a întrebat fata dracului” (p. 183).

 

Cap. 132

 

  1. Instituție. Unde eroul nostru află că, de fapt, el era Directorul Instituției încă din prima zi când a venit. ”Vedeți dumneavoastră, Instituția este o societate egalitară, directorul nu e unic și nu e despot, numai Instituția este unică și e despot, directorul se rulează. Oricine poate fi director și pentru bunul mers al Instituției directorul trebuie să fie ascuns, nimeni nu trebuie să știe cine este directorul, nici măcar el însuși, pentru a nu fi influențat de puterea lui și penru a nu fi tentat să abuzeze de ea. … Dumneavoastră ați luat toate acele decizii, eu numai le semnam, dar dumneavoastră gândeați tot, erau dorințele și deciziile dumneavoastră” (p. 183-184). Dar, se aflase de atitudinea sa împotriva Instituției, iar Instituția a hotărât să-l recicleze/ lichideze, respectiv va fi ”reciclat, digerat de marele stomac al memoriei culturale a Instituției, spre binele nostru, al tuturor”. Printre deciziile luate de eroul nostru se afla și consolidarea securității interne, toate acestea au ”adus Instituția pe noi culmi ale progresului” (p. 184). Trimiterile spre modelul carceral al dictaturii comuniste mi se par evidente. După ce i-au fost aduse la cunoștință meritele și acuzațiile, sentința de reciclare a fost executată: ”doi haidamaci în parpalac, asistenții directorului, m-au luat de subsuori și unul dintre ei m-a lovit cu ceva în cap. Durere și negru. Și liniște. Durere cruntă și o liniște crudă. Apoi, dintr-odată, oarecum pe neașteptate, tot acest labirint respingător a luat sfârșit” (p. 185). În fond, interpretez eu, visul lui Teofil, internat într-un spital de psihiatrie luase sfârșit. Începea să se vindece, să se trezească, după o comă profundă și îndelungată. Acest capitol este ultimul referitor la Instituție. Eroul nostru avea deja peste 22 de ani.

 

Cap. 133

 

  1. Amintiri din monahie. Îi spune părintelui Sofronie că vrea să devină pustnic și că vrea o dezlegare pentru asta. Părintele nu-i dă dezlegare, fiind încă nepregătit pentru așa ceva, dar îl binecuvântează. ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat. ”În sfârșit! a spus fata dracului” (p. 186)

 

 EPILOG

 

Cap. 134

 

  1. Odată cu încheierea coșmarului instituțional, Teofil se îndreaptă, cu trenul, apoi cu autostopul, spre locurile din apropierea zonei natale. Ajunge pe lângă Prundul Bârgăului. ”Într-o zonă retrasă, neumblată, mi-am făcut o cociobă din crengi și bușteni pe jumătate îngropată în pământ în buza unui deal, lângă un pârâu, și m-am nevoit acolo trei luni și ceva” (p. 189). Reapare ”fata dracului”, zâmbitoare, radioasă. ”Mi-am făcut cruce și ea a izbucnit într-un râs sănătos. Orice aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189). Într-adevăr, viața este frumoasă, minunat de frumoasă, al naibii de frumoasă!

 

Întorsătura întregii povești (presupusa devoalare a miezului enigmei celor întâmplate) apare în faza următoare, când ”fata dracului” (eul ascuns al vieții) îi spune că, de fapt, totul se întâmplă numai în mintea sa, că nici botezat n-a fost și nici călugăr n-a devenit, că totul este doar rodul închipuirii sale, al fantasmelor lui. Așa numita fata dracului susține că nici măcar ea nu există, ci era vorba despre sentimentul de culpabilitate trăit de eroul nostru, sentiment echivalent cu partea întunecată a conștiinței sale forțate până la limite (pp. 189-190).  Această mauvais raison a răbufnit și s-a autodevoalat tocmai în condiții de relaxare, de aflare a liniștii în context natural și în deplină singurătate (doar el și credința sa). Încercând s-o alunge pe ”fata dracului”  (care s-a făcut nevăzută) eroul nostru adoarmne în culcușul său improvizat în pădure.

 

Cap. 135

 

  1. La trezire, fata dracului era din nou prezentă, de data asta însă sub chipul unei asistente medicale/ doctorițe care i-a explicat că, în realitate, a avut o cădere nervoasă și că a delirat săptămâni în șir (ceea ce în mintea eroului nostru au fost ani). Intră în salon părinții săi, iar mama își exprimă regretul pentru că nu l-a botezat la timp. Intervine și tatăl care îi explică, și el, că a avut o ”depresie urâtă” (p. 191). Pentru eroul nostru aceste explicații nu au contat, i-a considerat ca fiind din altă lume, dar acceptă – în final – să-i asculte și să audă povestea propriei sale vieți…. (Urmează, în carte cinci rânduri de puncte-puncte, sugerând că a fost o lungă și obositoare poveste). Eroul nostru se preface că și-a revenit, cere să fie dezlegat din cămașa de forță, ”fata dracului” fiind, evident, de față. Scăpat din strânsoare, eroul povestirii îi aleargă prin salon, renegându-i. Părinții săi aveau un singur nume: Iisus Hristos. Episodul ”de salon” se încheie cu reapariția haidamacilor (la fel ca cei de la Instituție), care l-au legat și închis. Nu avea cum să scape, continuă să se roage și adoarme.

 

Conform alternanțelor cu care ne-a obișnuit autorul (un capitol de realitate și unul de fantastic) ceea ce urmează ar fi fost un capitol de Realitate (R). Autorul a ales să se abată de la regulă și include o amintire din călugăria lui Teofil, posibil un nou vis în somnul de la izolare. Este invocat ”Epifanie al Salaminei care spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Citând un alt personaj biblic, nenumit, eroul nostră își reamintește că ”În această luptă sunt de găsit toate subtilitățile credinței” (p, 193). Elogiul făcut pustniciei și invocarea faptului că Petru a avut o experiență similară, alternând credința cu trădarea/ blestemul pentru ca în final să se atașeze definitiv de ”Domnul (Iisus) și că Acesta a fost om adevărat”. (p. 192). Densitatea simbolurilor atinge cote extraordinar de înalte, autorul reușind ca pe parcursul acestui Epilog să condenseze idei, mesaje și explicații foarte foarte puternice.

 

  1. Am mai scris (undeva) că meritul uriaș al doctrinarilor creștini a fost acela de a prezenta noțiunea de divinitate supremă (Dumnezeu) în tridimensionalitatea ei (exact ca mediul în care locuiesc oamenii pe Pământ), iar unul dintre cei trei piloni ai Sfintei Treimi să fie un Pământean conceput din Cer, născut pe Pământ și urcat apoi, din nou, la Cer. Includerea evreului Iisus Hristos în conceptul de divinitate la care se închină și azi milioane de creștini are o importanță simbolică deosebită și care ar trebui tratată, mai pe larg, în mod separat. Așadar, triadicidatea Dumnezeului suprem și dualitatea Om-Dumnezeu face o bună întemeiere a ideologiei iudeo-creștine, una care nu a rupt legăturile veterotestamentare în noua doctrină. Dimpotrivă. În calitatea mea de agnostic, dar și de preocupat de studiul teoriilor, doctrinelor și ideologiilor (istoria ideilor și a mentalităților) consider că o (re)apropiere doctrinară a doctrinei creștine cu doctrina mozaică ar fi oportună și chiar necesară (în actuala confruntare cu lumea islamică, dușman declarat al creștinismului și mozaismului deopotrivă).

 

Pasajul de mai sus, în care era evocat Petru și piatra, mi-a conexat mintea la o formulare a evreului Mihail Sebastian din cartea ”De două mii de ani”: ”gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.

 

Din nou, deși ar fi putut avea loc o separare pe capitole, finalul cărții este concentrat doar într-un unic paragraf, foarte complex, din nou cu o densitate neobișnuită, în care se vorbește/ scrie despre decizia de nezdruncinat  a eroului nostru care se trezește din visul din spitalul de psihiatrie și își continuă visul din cocioaba din pădure. Virtuozitatea auctorială se simte, aici, din plin, aplicându-se procedeul postmodern de care am mai amintit și care este folosit tot mai des de scriitorii români contemporani, acela numit PiP (picture în picture), dar la modul mai amplu. Avem, astfel, aici, nu doar un vis în vis, ci un vis în care eroul visa că visa. Și iată ce visa: că s-a trezit în cocioaba sa din Prund (prund înseamnă pietriș, o altă trimitere simbolică la singurătatea și tăria pietrelor) și că își împlinea visul isihast al solitudinii și rugăciunii. Pe o buturugă, în peisaj silvic ideal/ edenic, eroul îi scrie o lungă scrisoare de adio mamei sale. Și pentru ca procedeul PiP să atingă sublimul/ supremul, în visul său din Instituție, în care se făcea că a ajuns la un spital, spital în care visa că este în pădure, iar în acel vis îi scria o scrisoare mamei sale și în care îi spunea/ scria:”Visez, adeseori că sunt la Dunăre și că intru în ea încetișor până ce mă acoperă” (p. 193). Adică, în somn visează că se îneacă în apa Dunării (care seamănă cu apa Wasserului) pe care pluteau mii de maci plutind în derivă laolaltă cu un bărbat ”pe jumătate-necat” (p. 194).  În acest ultim vis, în care îi scrie mamei sale că visează, se autodescrie ca fiind un realist ce știe să facă distincția între vis și realitate: ”Bineînțeles că nu sunt un om puternic și nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea și curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta e vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care nr poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule de inexistență. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecați, însă tu nu te speria, tu ești o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  Absolut, perfecțiune – adică nimic din lumea aceasta. Doar lăsând în urmă relativitățile și imperfecțiunile lumii, adică murind, ratarea este evitată sau absolvită. Viața, este, în fond, un șir luuuung de ratări și al cărei capăt nu este o ratare (cum se crede), ci tocmai încheierea șirului de ratări, evitarea absolută a oricărei ratări. Pe scurt, mesajul cărții (pe care eu l-am receptat astfel) este: setea de absolut poate fi ostoită doar dacă ne ferim de posibilitatea de a rata raportată la idealuri și cutume stabilite/ impuse de alții. Singurătatea este o primă soluție. Ca și somnul (care este o moarte mică), solitudinea este – și ea! – o moarte mică, sau o pregătire pentru aceasta. Drept pentru care, eroul nostru nu optează pentru sinucidere, ci pentru nevoire, pentru omorârea socializării, pentru o asumare a izolării cu toate avantajele și dezavantajele acesteia. Unii oameni vor să schimbe lumea, să o facă după modelul lor mental, în timp ce alții doar nu vor să se mai lase schimbați de alții și optează, curajos și responsabil, pentru propria schimbare de statut. Este ceea ce sublinia și Tolstoi: ”Fiecare se gândește cum să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândește cum să se schimbe pe sine”. Cu privirea ațintită în sus, amintirile neplăcute ale vieții sale în lume îl năpădesc pe Teofil/ Copilul fără nume: Samson cel foarte puternic care a fost ucis de slăbiciunea de a fi onest/ corect/ moral într-o lume strâmbă prin definție, respectiv de a avea încredere în oameni; apoi planurile nebunești ale eroului însuși, Instituția, vrăjitoriile și predestinările inevitabile, dar și – cel mai dureros fapt amintit – îngenuncherea (umilirea) sa în curtea școlii,  aminterea Andrei/ (Andei? vezi pagina 58), așteptarea chinuitoare a bunicului, blazonul încărcat al familiei plin de oameni extraordinari.

 

Concluzia finală: ”Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195), adică o simplificare maximă a lucrurilor, o pustnicie deplină, fără ratări și idealuri nebunești generatoare de insatisfacții fără capăt. În fond, acesta este crezul creștin ortodox isihast, un crez care își propune să reducă nevoile/ trebuințele fundamentale ale oamenilor doar la trei. (Teoreticienii isihasmului susțin că oamenii obișnuiți au 18.000 de trebuințe, în timp ce cei extraordinari care acceptă să se nevoiască în pustie au doar trei trebuințe). Cezar Petrescu spunea că ”Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitatea”. Eliminarea dependențelor/ trebuințelor este calea spre înțelepciune (”Singurătatea hrănește gândurile mari” spunea Gogol.) și spre iluminare. Grijile sunt păcate, or oamenii extraordinari nu trebuie să trăiască în păcat. Pustnicii se leapădă de multele trebuințele dictate de simțuri și se înDUHovnicesc.  Ca să-l citez pe Nichita Stănescu, ”Totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles”.

 

Izolarea de lumea înconjurătoare nu este doar apanajul asceților religioși/ isihaști, ci și al scriitorilor care, pentru a nu-și rata talentul și vocația, trebuie să se izoleze cât mai mult în imaginar, în afara tentațiilor lumești, evident de frica ratării. O spunea și Alex Ștefănescu, în 2004, în articolul său despre un articol al lui Lucian Raicu (Bernard Leibovici) ”Reflecții asupra condiției de scriitor”: ”Pentru a-şi realiza opera” care uneori, după strădanii extenuante, se dovedeşte de nerealizat”, scriitorul plăteşte un preţ extrem de mare: el trebuie să se desprindă din fluxul vieţii, pe care o iubeşte ca nimeni altul, să se izoleze şi să devină un fel de spion al vieţii celorlaţi, iar în cele din urmă să se închidă în lumea lui imaginară. Desprinderea aceasta nu se săvârşeşte atât de simplu, ca prin întoarcerea unui comutator. După cum susţine Lucian Raicu „care are cunoştinţe sau, mai exact spus, intuiţii pătrunzătoare în materie de psihologie şi sociologie”, ea seamănă mai mult cu o smulgere dureroasă, însoţită de sentimentul unei pierderi ireparabile”  (cf. http://www.romlit.ro/lucian_raicu_-_reflecii_asupra_condiiei_de_scriitor ).

 

 

Considerații generale despre romanul ”În urmă nu mai e nimic”

 

Jurnalul-roman fantastic/ fabulos/ ficțional/ imaginar/ de basm scris de Cosmin Perța este unul cu multiple chei, deschis multor interpretări, inclusiv fantastice (poate unele chiar fantasmagorice), doar unele dintre ele fiind verosimile/ credibile/ aplicabile sau acceptate ca atare de către autor. ”Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic” susținea Feodor Dostoievski.  Este exact ca lumina și întunericul, binele și răul, sănătatea și boala etc. Una nu poate exista și nu poate fi definită în afara celeilalte. De aceea, fantasticul trebuie să irumpă, epifanic, din real, din cunoscut. Este rețeta pe care o aplică Cosmin Perța în ”În urmă nu mai e nimic”: după ce ne introduce în atmosfera copilului strămutat de la sat la oraș, șocat de moartea bunicului drag, deci o tamoseferă absolut veridică și verosimilă, treptat-treptat apare fantasticul/ irealul/ imaginarul, visul, halucinația. ”Fata dracului” ține, totuși, de real și nu de fantastic, cel puțin dacă se acceptă interpretarea că această sintagmă este tocmai vocea conștiinței interioare, a spiritului de conservare pe care îl are orice om viu sau a instinctului vital (viașa însăși).

 

Pentru cititorul care nu dă pagină după pagină doar să vadă cum și unde sfârșește povestea eroului romanului, cartea de față este un îndemn la relectură, la hermeneutizare detașată și liberă la maximum, la extragerea plăcerii nu doar din cunoașterea ficțiunii romanțate, ci din bucuria înțelegerii unor mesaje (semi)cifrate, mesaje pe care fiecare cititor este liber să le recepteze și să și le transmită. Chinul auctorial tocmai în asta cred că a constat: în oferirea de tablouri și situații nedefinite și nenumite care pot naște în mintea cititorului (doritor de esențe gustate ca atare sau diluate) imagini concrete, amintiri proprii, învățăminte autoadministrate și autoaplicate în viață. Sigur, plăcerea lecturii și admirarea construcțiilor lexicale ale autorului sunt și ele importante, dar eu unul – amator de basme fiind – nu pot rezista tentației de a vedea, ulterior lecturii, atât canavaua pe care a țesut și brodat scriitorul, dar și țesătura finală în splendoarea ei aparentă. Cum inspirat afirma Paul Gauguin, ”închid ochii ca să văd”. De reținut faptul deloc neglijabil și foarte rar întâlnit, acela în care scriitorul de fantasy este și teoretician de fantasy, creator de teorii explicative legate de crearea și înțelegerea/ receptarea/ interpretarea fantasticului. În cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”, Ed Tracus Arte, București, 2011, Cosmin Perța subliniază specificul noii (adică postmodernei) proze fantastice: melanjul cât se poate de intim al realului cu irealul, granița dintre acestea fiind nu doar trecută cu ușurință, ci mutată subtil și imprevizibil când într-o direcție, când într-alta, astfel încât dacă un cititor și-ar propune să deceleze cele două planuri s-ar afla în fața unei sarcini similare cu aceea a separării albușului de gălbenuș dintr-o omletă bine bătută… Cred că nu greșesc dacă sugerez cititorilor cărților lui Cosmin Perța să citească, înainte de a lectura proza sa de fantasy, cu multă atenție cartea sa de teoretizare a fantasticului postmodernist. (Din păcate, cartea nu se mai găsește în librării și anticariate – cel puțin în Iași – iar presupusul și promisul volum secund întârzie să apară…). Pentru cititorul nerăbdător să afle cheile de interpretare de la chiar teoreticianul hermeneuticii postmoderne a fantasticului redau pasajul în care ni se atrage atenția asupra faptului că melanjul real-ireal în proza postmodernă este unul deliberat, premeditat, căutat chiar. Dar, mai înainte, câteva precizări preliminare ale autorului: definitorii pentru fantasticul de interpretare (faboulousness) sunt ambiguitatea și atmosefera propagată de ambiguitate în textul romanului. Printre tehnicile de creare a sentimentului de fantastic se amintesc: visul, nebunia, mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic: Toate aceste tehnici sunt aplicate/ utilizate în povestea lui Teofil.  Pentru autorul teoriilor despre fantasticul de interpretare (postmodernist) ”acest melanj, de la distanță, nu pare a fi ieșit din comun. Da nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. Acesta este fantasticul de interpretare în accepția cea mai directă și simplistă” (”Introducere…., pp. 18-19).  Concret, ”Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului.”  (p. 19). Distanța dintre proza de ficțiune (cu accentul pe realism) și proza fantasy (cu accentul pe suprarealism) este, adesea, infimă și ține de dozaj. Spre exemplu, cartea lui Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar, Cartea Românească, 2015 (vezi o bună recenzie a lui Adrian G. Romila la http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/regele-gogosar-2257 ) este considerată o carte de ficțiune, în timp ce cartea ”În urmă nu mai e nimic” a lui Cosmin Perța  este clasificată ca o carte de fantasy. La o lectură paralelă și comporată observăm că rețetele sunt foarte asemănătoare (inclusiv tehnica – oarecum de marketing – aceea de a relua personaje din cărțile anterioare, ceea ce obligă, oarecum, la citirea întregii opere, nu doar a unei singure cărți….). Așadar, apropierea dintre real și ireal în cărțile de fantasy pot sugera un trend, acela al contopirii ficțiunii cu fantasticul. Deocamdată, fantasy – ul postmodern își consolidează dreptul de cetate, căutându-și identitatea de (sub)gen. În concepția lui Cosmin PerțaMiza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei realități magice, mitice sau fanteziste. De abia atunci este împlinit textul fantasticului de interpretare, acesta riscând în lipsa unei înțelegeri complete sau a unei comunicări afective să rămână opac, să pară incoerent sau fără referent. Dacă fantasticul modernist îți prezintă o lume stranie, finalizată, care la un moment dat te șochează, devine distinctă de realitate și te obligă să o respingi, fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (”Introducere…”, pp. 19-20).  Despre acapararea lectorului în descoperirea melanjului de fantastic cu realitate ne atenționează și Umberto Eco: ”Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captiv” (Umberto Eco). Observație: Cosmin Perța nu folosește termenul de „postmodern(ist)”, ca antitetic al celui de modernist. Probabil din dorința de a nu spori lunecoșenia discursului și supralicitarea unui termen controversat, teoreticianul român folosește termenul lui Matei Călinescu, acela de ”fantastic de interpretare”, incluzând în această categorie clasici ruși (F. Dostoievski și N. Gogol) care cu greu ar fi acceptați ca fiind postmoderniști (deși ei chiar sunt, în opinia mea).  (Despre dificultățile încadrărilor în curente/ canoane/ etichete etc. vezi, cu folos http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ ). Cosmin Perța îi include în categoria precursorilor literaturii fantastice de interpretare  pe Gogol, Dostoievski, Kafka, Caragiale și Urmuz. Interesant de reținut că – în opinia unor autori – Biblia însăși este inclusă de către unii analiști în rândul literaturii fantastice (Nodier, Fantastique en litterature, 1830 – vezi despre: http://www.rilune.org/dese/tesinepdf/Scanu/Scanu_Litt%E9raturefantastique.pdf )

 

Fantasticul de interpretare, dezvoltat de Cosmin Perța după conceptul lansat de Matei Călinescu, este și interpretare fantastică, atât din partea autorului, cât și din partea cititorului. Astfel, un basm/ o ficțiune nu este doar transpunerea fanteziei și fantasmelor cititorului într-un text ce respectă rigori estetice, ci și ocazia cu care cititorul este invitat să dea drumul la cele mai fantastice interpretări ale textului scris. Pentru mine, ”fata dracului” este chiar glasul vieții, al trăirii carnale și instinctuale a omului, în timp ce alți lectori (Mihaela Ursa) au văzut în ea simbolul ispitei (fatalmente feminină!) care vrea să-l abată pe Teofil de la traiul canonic creștin/ civilizat/ dogmatizat și să-l piardă. Dar dincolo de asta, cititorul este invitat să reflecteze el însuși asupra sensului vieții: căror reguli merită să te supui și cărora nu?

 

Până aici avem deja câteva teme majore ale cărții: a) libertatea credinței și avatarurile acesteia; b) libertatea de conștiință – fiecare face ce vrea și crede că e bine: bunicul reduce aria lecturilor la o singură carte, impunând deja o orientare spirituală, fapt ce face ca presupusa liberate (oferită de părinți) în alegerea religiei fiului lor să fie una ipocrită (exact ca în Edenul inițial când Dumnezeu i-a făcut o femeie lui Adam și apoi i-a dat libertatea să-și aleagă o soție…); c) libertatea de acțiune – copilul fuge de-acasă în căutarea unui sens superior al vieții.

 

Experiența primelor cinci clase de școală este una șocantă pe mai multe planuri: familial (alcoolismul părinților a transformat o familie normală într-una anormală, dar o oferit și un model de ieșire din criză: scrisul tatălui ca terapie de ieșire din crize; aceste amintiri ale alcoolismului din familie se regăsesc în viziunile onirico-deliranto-halucinogene din cadrul Instituției), sexual (tot ce era acoperit și interzis era firesc să fie căutat și cunoscut), relațional (prieteniile erau, adesea forme interesate de atingere a unor scopuri cum ar fi: protecția în fața celor puternici, dominarea celor mai mici, obținerea grațiilor unor colege etc), rațional, băiatul chinuindu-se să înțeleagă logic realitățile înconjurătoare, spiritual (lupta permanentă între educația biblică și vocea sângelui/ instinctul băiatului, voce numită, inspirat, ”fata dracului”).

 

Dialogul rațiune-credință este firul călăuzitor al cărții: rațiunea este o chestiune care ține de individualitate/ personalitate/ identitate; credința este o chestiune care vine de la și ține de colectivitate/ societate/ comunitate. Copilul (viitorul Teofil) se vede obligat să discearnă între raționalitatea primită la școală și spiritualitatea primită în familie (de la bunic): o atare competiție este un factor favorizant al apariției comportamentului schizoid. Ceea ce s-a și întâmplat în urma peregrinărilor lui Teofil prin țară: o criză de conștiință transpusă într-o criză de schizofrenie cu aspecte delirante. Credința apare ca liant social, ca mijloc prin care umanitatea se apără de propria sa disoluție (prin posibila apariție a lipsei de sens a vieții umane). În modernitate, raționalismul părea să înlocuiască religiile, dar în postmodernitate raționalitatea pălește în favoarea melanjului de credințe noi nu neapărat religii (transdisciplinaritatea fiind doar una dintre ele), postmodernitatea însăși apărând ca un fel de new age/ eră nouă. Gândirea postmodernă slăbește edificiul rațiunii prin acceptarea logicii inductive, a intuiției, imaginației și inspirației ca surse posibile ale descrierii realității prezente și viitoare. Postmodernul Cosmin Perța face dovada postmodernității sale prin melanjul de real-ireal în care plasează acțiunea fantastică a cărții. Irealul este abia întrezărit printre rândurile primelor două părți ale cărții pentru ca în partea a treia să ocupe aproape întregul spațiu al cărții. De aici și clasificarea acesteia în categoria fantasy cu elemente de absurd și delir patologic. Raportul ireal-real este unul care pornește de la subreal, trece prin real, terminând apoteotic în suprareal(ism). Sugestivă pentru această evoluție a irealului în defavoarea realului (din cartea ”În urmă nu mai e nimic”) este demonstrația ludică despre forma grafică a povestirilor făcută de către Kurt Vonegut: https://vimeo.com/53286941

 

Ratio et Revelatio

 

Rațiune și credință, (reason and faith: http://testosteronecivilization.com/the-singularity-and-the-tree-of-knowledge/ , http://testosteronecivilization.com/the-objective-bible-resolves-the-faith-reason-dichotomy/ , http://testosteronecivilization.com/the-postmodernist-attack-against-modernism-the-biblical-philosophy-of-the-age-of-reason/) pendulare ad infinitum, un perpetuum mobile al (ne)înțelegerii devenirii noastre existențiale spre inexorabila nonexistență. În dragostea trupească, rațiunea întărește pasiunea, dar poate slăbi credința. În dragostea față de divinitate, rațiunea slăbește pasiunea, dar poate întări credința. Acest ultim caz are loc sub forma raționalizării misticului/ revelatului care este mereu potențat (și) prin argumente logice, raționale, abil inserate în argumentația de ordin divin. Există mai multe încercări de a reuni sub același teritoriu explicativ rațiunea și credința sub forma contopirii celor două domenii considerate, din start și demult, ca fiind diametral și ireconciliabil opuse. Printre acestea se numără eforturile unor cercetători români din domeniul fizicii și astronomiei (Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi. vezi mai multe la   http://ciret-transdisciplinarity.org/index.php ). Printre adepții contopirii sau cel puțin ai eliminării conflictului religie-știință se află bisericile creștine (neo)protestante (religia Bahai de asemenea).  Simbolic vorbind, viața omului este un permanent conflict între bine și rău, între ”trimișii” îngerilor și cei ai dracilor, între scopuri și mijloace, între eu și celălalt, între dorință și putință etc. (”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov). În fiecare dintre noi există glasuri interioare care, uneori, pun stăpânire pe voința noastră generând acțiuni nebenefice nouă și/ sau semenilor.

 

Cartea lui Cosmin PerțaÎn urmă nu mai e nimic” este jurnalul de luptă al forțelor luminii și întunericului, exact ca în citatul din Dostoievski. ”Fata dracului” este mai mult vocea care însoțește, ca o epifanie, fiecare secundă a existenței umane, contopindu-se și confundându-se cu aceasta. (Apropos de epifanie: acest cuvânt grecesc care înseamnă arătare, apariție, irumpere a sacrului în profan este și numele unui mare prelat creștin – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Epifanie_de_Salamina –  al cărui nume este invocat de Teofil pentru a-și argumenta decizia sa de a se rupe total de lume și de a trăi izolat: ”Epifanie al Salaminei spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Interesant este că Sfântul Epifanie a fost un evreu convertit la creștinism la maturitate, fiind botezat devenind apoi călugăr. Evident, invocarea acestui sfânt sugerează dorința ardentă a lui Teofil de a urma calea marilor înaintași: Hristos, Petru, Epifanie etc. Propensiunea evreului convertit la creștinism pentru monahism este, de fapt, modelul cultural pe care tânărul Teofil dorește să-l urmeze. ”Gustul” pentru solitudine/ izolare în pustie este o caracteristică a evreilor, fapt consemnat de Mihail Sebastian în cartea ”De două mii de ani”: ”Gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.  Referindu-se la această carte, Paul Cornea în numărul 399/ 2007 al revistei Observator cultural atrăgea atenția asupra similitudinilor existente între M. Sebastian și Mircea Eliade. Redau această observație cu intenția de a-l include și pe Cosmin Perța în lista celor care au un model cultural asemănător lor: ”în modul de construcție a romanului și în modalitatea sa expozitivă, autorul se află pe o lungime de undă comună cu Mircea Eliade și ceilalți reprezentanți ai generației criterioniste. Literatura pe care o practică se definește prin trei trăsături pe care le regăsim, emblematic, la toți colegii săi: autenticismul – în speță scrisul la persoana întîi, din unghiul propriei experiențe de viață; existențialismul – focalizarea pe probleme-limită, în disprețul cititorului amator de stereotipuri comode și superficialități amuzante; în fine, jurnalul ca formă preferată de exprimare, prin atributele lui de directețe, sinceritate, documentarism, individualizare și, nu în ultimul rînd, de implicare în actualitate.” Rezum cele de mai sus și afirm că autenticismul, existențialismul și jurnalismul – așa cum sunt ele descrise de Paul Cornea – sunt perfect valabile și în ceea ce privește scriitura lui Cosmin Perța, cel puțin în cea din acest roman. În Epilog, fata dracului care, spune Teofil în mintea sa, ”Orice-aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189) se identifică cu viața însăși, cu experiența de viață a fiecăruia. Acestă experiență îi șoptește eroului nostru că ”de fapt totul se întâmplă numai în mintea mea, că nu m-am botezat și nu m-am călugărit, că totul este doar rodul închipuirii mele, al fantasmelor mele, chiar și ea nu era fata dracului, ci doar vinovăția mea, partea întunecată a conștiinței mele forțate până la limite” (pp. 189-190).

 

Ca o concluzie, cartea lui Cosmin Perța,În urmă nu mai e nimic” este o carte bine scrisă, care problematizează și invită la gândirea de soluții (raționale sau iraționale) la problemele vieții. Rețeta de scriere a cărții pare simplă, dar aplicarea acesteia a presupus, cred, eforturi consistente pentru echilibrarea frazelor, sensurilor, informațiilor și mesajelor într-un tot unitar și armonios. Cum am mai spus, autorul folosește ”tehnica sandviciului”, respectiv alternarea permanentă a realului cu irealul/ fantasticul, a amintirilor din trecut cu fapte din prezent, a visului cu trezia, a credinței în forța divină cu instinctele primare, diabolice (”fata dracului”). Și ca orice carte de fantasy postmodern, cartea se termină în coadă de pește, adică cu un evantai de  posibilități, atrăgând cititorul în reflecții postlectură și transformându-l, cum numeam eu în anii 80, în coautor.

 

 

Liviu Druguș

www.facebook.com/liviu.drugus

Miroslava, Iași

27 decembrie 2015

 

 

Recomandări webografice și bibliografice la temă: 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm Despre isihasm

http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html Despre isihasmul românesc

http://ub-filosofie.ro/~stefanov/work/Gheorghe%20Stefanov%20-%20Perspective%20asupra%20relatiei%20stiinta%20-%20religie.pdf  Relația știință-religie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bia_dintre_religie_%C8%99i_%C8%99tiin%C8%9B%C4%83

Ian G. BarbourQuand la science rencontre la religion, 2005; Thierry Magnin, Entre science et religion – Quête de sens dans le monde présent, 1998, préface de Basarab Nicolescu, postface d’Henri Manteau-Bonamy,

Basarab NicolescuFrom Modernity to Cosmodernity – Science, Culture, and Spirituality, State University of New York (SUNY) Press, New York, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.), Transdisciplinary Education, Philosophy and Applications, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.) TransdisciplinaryTheory and Practice, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2013.

Thierry Magnin, L’expérience de l’incomplétude – le scientifique et le théologien en quête d’Origine, Lethielleux/Desclée De Brouwer, Paris, 2011, préface de Basarab Nicolescu.

Pompiliu Craciunescu, Vintila Horia – Translittérature et réalité, Editions L’Homme Indivis, Veauche, France, 2008

Thiery Magnin, Devenir soi à la lumière de la science et de la Bible, Presses de la Renaissance, Paris, 2004.

Basarab Nicolescu et Magda Stavinschi, Science and Religion-Antagonism or Complemenarity ?, sous la direction de, XXI : Eonul Dogmatic, Bucarest, 2003.

Pompiliu Craciunescu, Eminescu-Paradisul infernal si transcosmologia, Junimea, Iasi, 2000.

Aux frontières de la science – Dictionnaire de l’ignorance, sous la direction de Michel Cazenave, Hachette Littératures, Collection „Pluriel”, Paris, 2000.

Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique ? Nouvelle Cité, Paris, 1993.

http://www.descopera.ro/stiinta/2663543-stiinta-vs-religie  O schisma istorica

http://www.crestinortodox.ro/tag/stiinta+si+religie/

 

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/stiinta-religie-complementaritate-opozitie-72658.html

 

Călinescu Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, traducere din limba engleză de Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, Mona Antohi, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2005. Postfață de Mircea Martin (coordonatorul tezei de doctorat al lui Cosmin Perța)

 

Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Editura Polirom, 2001 (cartea în care este lansat conceptul ”fantasticul de interpretare)

Perța Cosmin, Introducere în fantasticul de interpretare, Ed Tracus Arte, 2011, 194 pagini ”Originalitatea lucrării constă, … , în ipotezele personale lansate…. şi în demonstra­ţia de ansamblu care impune în câmpul nostru disciplinar un nou concept: fantasticul de interpretare” (Mircea Martin).  Vezi și:  http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1966  dar și http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf  și http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9

Perța Cosmin, În urmă nu mai e nimic, Ed Polirom, Iași, 2015, 195 pagini

Perța Cosmin, Teofil și câinele de lemn, Ed Hugo Benet, București, 2012

Bădărău George, Postmodernismul românesc, Editura Institutul european, Iași, 2007, 120 pagini

Grădinaru Camelia, Discursul filosofic postmodern: Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, 393 pagini

Glodeanu Gheorghe, Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini

Definiții/ descrieri ale conceptului de (literatură) fantastic(ă):

 

http://ingnios9.wikispaces.com/FANTASTICUL

Rodriguez Mariano Martin, http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ Alternative, nr 23, iulie 2012

Lucian Strochi, Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Editura Virtual, 2010, 20 p. http://books.corect.com/ro/books/preview/689/pdf

Ana Zăstroiu, Rolul narației și referențialitatea în discursul fantastic (Fantasticul între narație și reprezentare). Pdf (19 pagini) http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Rolul-nara%C5%A3iei-%C5%9Fi-referen%C5%A3ialitatea-%C3%AEn-discursul-fantastic.pdf

Descrieri al conceptului de fantastic:  http://eliade.uv.ro/nuvela_fantastica2.html

Nicoleta Doina Pop (Pocan), Univ. P. Maior, (Tg Mureș), Perspectives on the concept of fantastic literature, http://www.upm.ro/jrls/JRLS-05/Rls%2005%2046.pdf in: Journal of Romanian literary Studies, issue no 5/ 2014

Cosmin Perța, utopie și distopie http://www.srsff.ro/2012/06/colocviul-ion-hobana-2012-cosmin-perta-utopie-si-distopie-in-in-zahar-de-pepene-de-richard-brautigan/ (Colocviul Ion Hobana 2012)

Rareș Coman Literatura fantastică românească, http://www.scribd.com/doc/93408366/LITERATUR%C4%82-FANTASTIC%C4%82-ROMANEASC%C4%82#scribd

Oana Băluică, Revizitând proza fantastică românească (recenzie la cartea lui Ghe Glodeanu Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini http://www.contemporanul.ro/lecturi/oana-baluica-revizitand-proza-fantastica-romaneasca.html

http://www.literaturadeazi.ro/autorul-zilei/fenomenul-dostoievski    Fenomenul Dostoievski

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=988&editie=42&autor=de%20Ionel%20Bu%25BAe  Jean-Jacques Wunenburger şi o lucrare de sinteză – Imaginarul, (recenzie de Ionel Buşe)

 

Despre viața și activitatea literară a lui Cosmin Perța

 

COSMIN PERŢA, poet, prozator, eseist, s-a născut în 1982, în localitatea Vişeu de Sus, Maramureş. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Cluj. Masterat şi doctorat în literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat volumele de versuri: Zorovavel, Ed. Grinta, 2002, Santinela de lut, Ed. Vinea, 2006, Cântec pentru Maria, Ed. Vinea, 2007, Bătrânul, o divină comedie, Ed. Charmides, 2009, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011. De asemenea, a publicat romanul Întâmplări la marginea lumii, Ed. Cartea Românească, 2007, volumul de proză Două povestiri, Ed. Tracus Arte, 2010, eseul Introducere în fantasticul de interpretare, Ed. Tracus Arte, 2011 şi monografia Radu G. Ţeposu, rafinament şi intuiţie, Ed. MNLR, 2012.

La volumele sale există la ora actuală peste 200 de referinţe în presa culturală din ţară şi din străinătate. Vezi: http://www.hergbenet.ro/cosmin-perta.html

 

PhD. Cosmin PERŢA (Hyperion University, Bucharest)

Cosmin PERŢA is the Head of the Department of Letters and Foreign Languages, from the Faculty of Social, Humanistic and Natural Sciences. He teaches Universal and Comparative Literature, The History of Romanian Literature, Plurilingualism in Literature, Aesthetics and Rhetorics. He has a PhD in Philology with a thesis on the fantastic in Eastern European literature. His research interests are: Comparative Literature, Film Theory, Literary Criticism, Literary Approaches to Biblical Studies, Moderninist Literature, Postmodern Literary Theory and Popular Culture. He is also a poet, a prose writer and an essayist, and Deputy Editor at the “Tracus Arte” Publishing House, Bucharest. His most recent publications are: Introducere în fantasticul de interpretare (Introduction into the Faboulousness of Interpretation) (essay, Tracus Arte Publishing House, Bucharest, 2011); “Grigore Cugler, A Multi- and Transcultural Vanguardist”, HyperCultura, nr. 2(2012), Bucharest, Victor Publishing House”.

 

Conkan Marius, Teofil câinele de lemn și fantasticul, în: Steaua, nr. 3-4/ 2013 (reprodus integral în: http://ticuriverbale.blogspot.ro/2013/04/teofil-cainele-de-lemn-si-fantasticul.html ). Un fragment din acest articol (referitor la cartea lui Perța ”Teofil și câinele de lemn”) este reprodus de Editura Polirom pe coperta a treia a cărții ”În urmă nu mai e nimic”, ca și cum ar fi o trimitere la această din urmă carte…  De fapt este vorba despre o caracterizare la adresa autorului, valabilă, probabil, și la următoarele cărți ale autorului bucureștean de Cluj venit de la Vișeul de Sus. Iată citatul cu pricina (reluat și de Mihaela Ursa în prezentarea sa din Press One: ”Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin grațiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu întârzie prin fiecare carte să-și arate talentul”.

 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/baptiste/537-este-cultul-baptist-adunarea-sau-biserica-lui-dumnezeu  (”Sămânţa la care face aici referire Petru, este Spiritul Sfânt nu Cuvântul, deoarece noi am fost născuţi dintr-o sămânţă PRIN Cuvântul lui Dumnezeu, astfel Cuvântul este distinct de sămânţa divină, Cuvântul este mijlocul prin care pătrunde sămânţa în noi, dar nu el este sămânţa”, vezi şi: 1Ioan 3:9,1Ioan 3:24.).    În 1Corinteni 1:10, se spune: „Vă îndemn, fraţilor, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi pe deplin uniţi în gândire şi în scop”.   L.D.: Metodologia Scop Mijloc este mai ușor de înțeles/ acceptat de către baptiști, deoarece ei au interpretat mereu Biblia prin intermediul binomului scop-mijloc

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutic%C4%83 Hermeneutică = tălmăcire/ interpretare. Hermeneutica apare prin sec XV ca și protestantismul și baptismul (Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi – în special – interpretarea conținutului Bibliei.)   Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înțelegerea existențială, pe care o consideră o prezență directă în lume, nemijlocită de alte simboluri și – prin aceasta – dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaștere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa fundamentală „Wahrheit und Methode” („Adevăr și metodă”,1960).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Per%C8%9Ba    Lucian Perța tatăl lui Cosmin Perța (n. 1953) n. 23 noiembrie 1953  critic literar

https://adiparvu.wordpress.com/2014/04/17/repetabila-hilara-dedicata-lui-lucian-perta-si-fiului-sau-cosmin/ Lucian Perța și fiul său Cosmin

 

http://www.autorii.com/scriitori/cosmin-perta/ COSMIN PERTA – biografie – (opera si scrierile)

 

Cosmin Perta s-a nascut in 1982 la Viseul de Sus (Maramures)

.
Clujean de adoptie (literat cu acte-n regula, dupa studii la Universitatea „Babes-Bolyai”), a fost redactorul mai multor reviste literare napocane.
A publicat in 2002 „Zorovavel”, volum de versuri bine primit si premiat prin tot Ardealul. Prezent in antologia „Generatia 2000”, alcatuita deMarin Mincu, Perta scrie poezie si proza si este in prezent jurnalist cultural la ziarul „Clujeanul”
Cand a debutat, la 20 de ani, cu „Zorovavel”, Cosmin Perta a devenit dintr-o data una din vocile convingatoare ale unei generatii in plina afirmare. Dintre poetii Clujului, care constituie (continuand traditia echinoxista) un centru important al poeziei romanesti contemporane, Perta este, alaturi de Stefan Manasia si Rares Moldovan, unul dintre cei care dau substanta discursului echinoxist actual (desi fiecare din ei s-a desprins definitiv de matca) in paradigma noii sensibilitati milenariste si despre care se vorbeste (pana, hat, la Bucuresti), cel mai des.
Imbinand atat de fericit si de firesc tandretea cu forta, artificialul de sorginte baroca si vitalitatea provocatoare, violenta si suavitatea, Cosmin Perta arata ca si-a imblanzit, de la debutul de acum patru ani, imaginarul poetic, si a reusit sa scape de ultima stangacie care-l impiedica sa intre in randul poetilor maturi si valorosi: metaforizarea excesiva. Cu „Santinela de lut” (care cuprinde cateva superbe poeme de dragoste, si versuri memorabile in care fiorul mortii este surprins intr-o forma cizelata, pregnanta, tulburatoare, cum doar putini poeti de azi reusesc), Cosmin Perta da una din cartile cele mai puternice si mai generoase pe care douamiismul poetic le-a pus pana acum in circulatie.

 

http://boguselenush.blogspot.ro/2012/05/cosmin-perta-si-ioan-es-pop-la-chisinau.html  Dino Buzzati  (precursor al fantasticului postmodern)

 

http://www.okian.ro/introducere-in-fantasticul-de-interpretare-9786068126999.html   Introducere în fantasticul de interpretare (la origine teza de doctorat a lui Cosmin Perța)

Numele complet Adrian-Cosmin Perța (drd)  Îndrumător teză de doctorat prof Mircea Martin (UB)  Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană (rezumat teză la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc.Cosmin Perta 5 August · pe pagina sa de Facebook, anunță apariția iminentă a cărții sale ”În urmă nu mai e nimic”: ”In sfarsit e gata romanul care m-a secatuit de putere in ultimii trei ani. Miercuri merge la tipar, sa aiba cale batuta!”   PREZENTAREA EDITURII POLIROM   (LD: cartea a apărut la 19 august 2015)

Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, editia 2015
Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, in cadrul Salonului International de Carte de la Chisinau, editia 2015

 

Dupa ce asista la moartea bunicului sau intr-un accident de munca, un baiat de 11 ani traieste o puternica criza existentiala. S-a mutat la oras de curind si nu are prieteni carora sa le impartaseasca durerile si spaimele sale. Cu parintii nu poate vorbi, pentru ca sint prea ocupati sa se certe incontinuu. Iar in interiorul sau duce o lupta apriga cu fata dracului, de la care afla ca nu a fost botezat. Vrind sa scape de toate si sa inceapa o viata noua, la 14 ani pleaca de acasa. Ajunge la Cluj, lucreaza un timp intr-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o minastire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, insa nu pentru multa vreme…

 

„Marturia fictionala a lui Cosmin Perta incepe ca un roman al formarii si se incheie deocamdata ca roman al de-formarii. Deformare manierista, in linia Curtius-Hocke, cu o puternica nota de originalitate adusa de conflictul interior al unui personaj care vineaza revelatia si tinjeste dupa semnele divinitatii, desi nu renunta niciodata cu totul la razvratirea cea mai lumeasca. Traseul acesta conflictual trece si printr-o zona a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinatiei, dar si exterior – spatiu crestin-ortodox, al fugii de lume.” (Bogdan-Alexandru Stanescu)

 

„Privit ca excentric, adica aflat in afara centrului unei literaturi, Cosmin Perta nu mai poate fi raportat la nimic, desi e la fel de bun precum Stefan Manasia, din generatia sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub presul ironiei si al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu intirzie prin fiecare carte sa-si arate talentul.” (Marius Conkan)

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/urma-nu-mai-e-nimic   Un fragment înainte de apariție (teaser)   publicat la 7 august 2015

 

Fost journalist clujean Cosmin Perța   http://www.clujulcultural.ro/fost-jurnalist-clujean-lectura-publica-din-ultimul-sau-roman/

http://revistatimpul.ro/view-article/2791  În „ambuscadă”

De: Constantin PișteaPublicat la: 05-10-2015

Cosmin Perța, În urmă nu mai e nimic, Editura Polirom, Iași, 2015

Cel mai simplu ar fi să spun că e complexă și să trec mai departe. Este cuvântul cel mai cuprinzător pentru această carte, deschisă șocant, cu moartea violentă a bunicului naratorului, continuată lin, cu amintiri din copilărie, dar și accelerată, printr-un salt brusc, într-un șir de alegorii, ați ghicit, complexe.

Un băiat de 11 ani asistă la un accident de muncă: o bucată mare de lemn îi retează capul bunicului său. Teoretic, un început de roman cum nu se poate mai bun, în sensul că, încă de la primul rând, cititorul face ochii mari: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro”. Un început bun, dar și riscant. Cosmin Perța și-a asumat riscul de a fi apăsat prea tare pe accelerație și de a plictisi ulterior. E clar că e foarte dificil să păstrezi un ritm intens foarte mult timp, chiar și în cazul unui roman nu foarte întins, ca acesta. Nici nu se mai pune problema să presezi și mai puternic pedala. Ce loc mai e pentru așa ceva după o decapitare?

Ei bine, după această „avântare”, Cosmin Perța alege amintirile din copilărie. Cu bunici, unchi, părinți, tot felul de pățanii, chestiuni mai mult sau mai puțin amuzante, care, duse mai departe, ar fi dat un frumos și relaxant roman despre copilărie. Doar că, aproape din senin, apare o voce. Băiatul o numește „fata dracului”, iar vocea îl lovește, vorba ceea, „în plex, cu pumnul”. „Tu știi că nu ești botezat?”, îl întreabă fata dracului. Dacă la moartea bunicului său băiatului îi trecuse prin minte pentru prima dată gândul plecării, acum, această veste vine ca un bilet plătit către altă viață. Totul pe fondul inadaptării la oraș, la relațiile total anapoda pe care băiatul nu le poate accepta; ori, dacă încearcă să se acomodeze la ele, o face violent, în conflict cu învățăturile creștine pe care le primise de la bunic. „La 4 ani, bunicu’ m-a învățat să citesc literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie. Am adunat așa aproape 2 300 de zile în care am stat cu bunicu’ și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu’ meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu.”

La oraș, pe fondul unui trecut familial zbuciumat (cu un tată alcoolic, revenit la „sentimente” mai bune după pocăire – așadar din nou un fundal religios), cu certuri la care asistă neputincios, băiatul se transformă, fără să bage de seamă, într-un monstru. Se vede pentru prima dată deosebit, puternic numai atunci când altcineva este bătut: „devenisem ca ei, nu mi-a fost milă de cel de vârsta mea răsturnat în gunoi, mă simțeam, cum spunea mama, excepțional pentru prima dată de când mă mutasem la oraș”.

Se văd încă de aici semnele nevoii de control, peste care acea voce vine ca un revelator ori ca un simbol al potențării conflictului interior. Urmează fuga, încercarea de salvare. Pe traseu, Clujul, un anticariat în care lucrează și doarme, apoi Vama Veche și, în cele din urmă, o mănăstire.

Pe acest traseu, nu chiar treptat, ba chiar brusc, aș spune, amintirile lasă locul alegoriei. De la un punct încolo, copilul este abandonat și se scrie un alt roman, un soi de distopie, cu o Instituție în care naratorul este funcționar, însă bănuiești că acel funcționar este produsul imaginației băiatului. Aici, Cosmin Perța pare să fi păstrat mecanica din Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), în care, tot așa, povestea de început este numai un cartuș de semnalizare pentru adevărata bătălie. De fapt, miza lui este alegoria, în care se bazează pe aceleași elemente ca în prima parte a cărții: nevoia de conturare a individualității, puterea, raportarea la Divinitate ori limitele libertății.

Interesantă Instituția în sine, care amintește de universul orwellian din 1984, un loc în care multe lucruri sunt interzise, inclusiv sentimentele: „Nimeni nu avea voie să simtă mai mult decât i se permitea. Sentimentele erau văzute în Instituție ca niște fluturi de noapte lacomi care se lipeau de funcționar ca de o lampă, bâzâiau și îl zăpăceau, îl hipnotizau și îl îndobitoceau”. Însă parcă piesa cea mai importantă din roman este această fată a dracului. E ca un abur care se scurge printre pagini, un demon mereu acolo, indiferent de planul poveștii. O șoaptă. Vocea care contrabalansează nenumăratele rugăciuni și vorbe de duh ale romanului (sau ale romanului în roman, pentru că e loc și de așa ceva, în vârtejul imaginat de Cosmin Perța). „Hai, hai odată, că pierzi vremea aiurea și n-ai timp de asta, astăzi învățăm ușurel ce e disperarea”, zice la un moment dat fata dracului…

Înțelegi că se dă o luptă și aștepți să vezi cine câștigă. Trăiești cu liniștea scurtă și cu zbuciumurile băiatului, aspirant la viața de pustnic, precum și cu această voce vicleană, care știe să te convingă că disperarea poate fi un soi de îndulcire ori că „îndoiala și neîncrederea nu sunt chiar atât de teribile cum ar părea. Sunt dulcege, acrișoare, au ceva din voluptatea unei dureri ușoare pe care o poți controla”. Ești pe o punte foarte îngustă alături de acest băiat supus conflictelor interioare, cu vânt din toate părțile și cu o mare nevoie de eliberare, ca atunci când visezi un coșmar și nu te poți rupe de el, deși ți-e clar că numai grozăvii se pot petrece dacă stai acolo. Până la urmă, dacă e să mergem pe această logică a coșmarului, există și o trezire, în care ni se livrează o posibilă cheie de interpretare: „despre asta este vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență”.

Dacă n-ai mai citit nimic de Cosmin Perța, te poți păcăli, poți crede că e o lectură ușoară, mai ales după primele 45 de pagini. Mare grijă! Dincolo de acest prag, ți se pregătește o „ambuscadă”, în care supraviețuiește numai cel care iubește proza (și) pentru posibilitățile ei de interpretare. Pentru mine, a fost un roman românesc altfel, la care încă mă gândesc, mai ales după ce, în una din zilele dedicate lecturii, am trăit o coincidență frumoasă: sfătuit să văd filmul Ostrov (fără să știu nimic despre film, iar sfătuitorul fără să aibă habar ce anume citesc), i-am dat play în timp ce semnul de carte era pus în romanul lui Cosmin Perța chiar la Rugăciunea inimii, pe care o rostește repetat și personajul din film: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Recomand și cartea, și filmul.

http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/  Cosmin Perța scrie în Press One ”Dragostea nu poate fo separată de credință”    Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis?

Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.

La rândul meu am avut dimineți în care îmi doream să îmi părăsesc țara sau chiar și familia. De nenumărate ori am fantazat asupra extraordinarelor oportunități pe care o nouă țară, o nouă familie, o nouă realitate mi le-ar putea oferi. Și poate chiar și un nou nume. Ca și cum am putea șterge cu buretele zeci de ani de istorie personală și am putea reîncepe, curați ca niște bebeluși, o viață nou-nouță în care toate lucrurile se îndeplinesc și egou-ul nostru cuminte crește mare, atât de mare încât să ajungă să înghită lumea.

România are multe metehne și toate sunt cauzate de noi, de felul în care am fost crescuți sau am ales să trăim. Fugim de „mentalitatea de român”, uitând că și noi facem parte din ea. Poate că noi suntem partea „bună”, dar ce s-ar întâmpla dacă s-ar separa partea „bună” de partea „rea”?

Epurările – rasiale, culturale, religioase etc. – nu au avut niciodată sorți reali de izbândă deoarece viața și realitatea sunt dinamice, nu statice, iar binele nu poate fi separat de rău, așa cum dragostea nu este făcută doar din sentimente sublime și de maximă intensitate.

Dragostea este echilibru în dezordine, constanță, încredere, putere de a continua. Dragostea este tensiune, tensiune dementă care te îndepărtează și nu te lasă să pleci și, da, dragostea nu poate fi separată de credință. Dacă nu „crezi” nebunește în celălalt, nu vei putea merge mai departe pentru că ea/el, la un moment dat, te va înșela.

Eu cred că România își va aresta toți corupții, plagiatorii, șpăgarii, cred că mai există pe undeva, printr-un pod prăfuit al memoriei, un sistem de valori, și chiar termenul „valoare” va înceta să fie parte dintr-un refren de manea și să se refere doar la bani, mașini și vile.

Cred că învățământul poate fi reformat și cred că avem copii care pot atinge excelența în orice domenii. Cred că doctorii români sunt printre cei mai buni din Europa și cred că, într-o bună zi, vor fi plătiți în așa fel încât să nu mai fie nevoie să accepte bănuții văduvei, să nu-și mai blesteme zilele și să își facă meseria vocațională cu dragoste și dăruire.

Cred că oamenii au capacitatea de a se reinventa și de a deschide ochii larg la lume. Cred că politicienii aceștia își pierd pe zi ce trece puțina credibilitate și cred că o nouă rasă de politician, mai spălată, e în formare. Cred că încă mai avem oameni cu viziune și cred că sunt perseverenți, luptători, și într-o bună zi vor ieși în față (nu călcând pe cadavre și nu cu orice preț) și vor face diferența.

Nu, nu cred că lucrurile acestea se vor întâmpla peste noapte: e nevoie de timp și de multă, multă răbdare. Uneori chiar și de sacrificiu. Și poate nu pentru țară, dar pentru familia pe care nu ai abandonat-o, pentru numele pe care nu l-ai schimbat, pentru identitatea pe care nu o poți falsifica. De fapt, nu cred că lucrurile în care cred se vor întâmpla în timpul vieții mele, dar cred că sunt posibile pentru copiii mei și voi face tot ce-mi stă în putință să îi ajut să vadă că merită să crezi.*

Cosmin Perța este scriitor. Cea mai recentă carte, romanul „În urmă nu mai e nimic”.

*

Fragment din ”În urmă nu mai e nimic”  Fragment din „În urmă nu mai e nimic” de Cosmin Perţa:

”M-am trezit cu spaimă, o spaimă care părea că nu avea să mă părăsească vreodată. M-am dus la baie, m-am dat cu apă pe față și m-am uitat lung în oglindă la fața mea de om aproape matur. M-am gândit la femeile pe care le iubisem până să am fața asta. Iubisem câteva femei, se pare, pe unele mult de tot. Apoi am uitat totul, am ajuns în faţa unei Instituţii căreia m-am devotat. Și noaptea și ziua visam Instituția. Eram obosit, peste măsură de obosit. Fata dracului se întorsese, și nu singură, nu mai era singura voce pe care o auzeam, singura vedenie în care trăiam. Ceva se rupsese în mine, în capul meu, în nenorocitul meu de cap. Trebuia să mă adun, să recapitulez. M-am întins din nou în pat și am adormit.

Instituţia era din lemn şi cărămidă, gheboasă, prăfuită, mirosind a transpiraţie şi jeg. Aveam un şef care stătea la cantina Instituţiei şi mânca mici şi mă trimitea pe mine să rezolv diferite treburi prin Instituţie. Am urcat treptele Instituţiei şi am văzut o sumedenie de oameni gri, prăfuiţi şi murdari, de vârsta a doua, care făceau un fel de petrecere în Instituţie. De fapt în Instituţie mereu era câte o petrecere, petreceri continue pentru toţi funcţionarii rataţi ai Instituţiei. S-au oprit toţi pentru o clipă şi au spus: uite-l pe cel nou şi tânăr. Am dat din cap şi petrecerea a pornit din nou. Mi-am făcut loc cu greu până la Cantină unde şeful meu mânca mici în continuare. Dă-o dracului de treabă, mi-a zis, oricum nu avem bani, mai bine bea un pahar de vin. M-am dus să îmi pun un pahar de vin şi un cuplu constituit ad-hoc dintr-un tataie scund, chel, la vreo 60 de ani, cu costum ponosit, şi o femeie de vreo 65 de ani îmbrăcată într-o rochie din anii 80 a dat peste mine în cadrul uşii vărsându-mi vinul pe pulovăr şi admonestându-mă: ai naibii tineri în ziua de azi, nu mai au niciun respect pentru bătrânii care se grăbesc să se fută. M-am dus la baie să îmi spăl pulovărul de vin şi din toate toaletele răzbăteau gemete.    (Publicat pe pagina FB a lui Cosmin Perța la 15 oct. 2015”

 

http://m.deschide.md/ro/news/cultura/19147/DESCHIDE-CARTEA–Cosmin-Per%C8%9Ba-%C3%8En-urm%C4%83-nu-mai-e-nimic.htm Cosmin Perța este un tânăr scriitor român maramureșean, cu studii la Cluj și stabilit la București. Deși e născut în 1982, bibliografia e impresionantă: “A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa românească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa”. Cosmin Perța este cunoscut și îndrăgit și la Chișinău, unde a fost de câteva ori și unde a avut două lecturi la cenaclul Republica al Bibliotecii Naționale.

Cel mai recent roman al lui Cosmin Perța,  În urmă nu mai e nimic, apărut la prestigioasa editură Polirom, e construit din două planuri, ambele halucinante, deși începutul îți lasă impresia că ai în față un bildungsroman. Găsim sinopsisul primului plan chiar pe coperta a IV-a: „După ce asistă la moartea bunicului său într-un accident de muncă, un baiat de 11 ani trăiește o puternică criză existențială. S-a mutat la oraș de curând și nu are prieteni cărora să le împărtășească durerile și spaimele sale. Cu părinții nu poate vorbi, pentru că sunt prea ocupați să se certe încontinuu. Iar în interiorul său duce o luptă aprigă cu fata dracului, de la care află că nu a fost botezat. Vrând să scape de toate și să înceapă o viață nouă, la 14 ani pleacă de acasă. Ajunge la Cluj, lucrează un timp într-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o mănăstire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, însă nu pentru multa vreme”…  Al doilea plan al romanului, cel care n-a fost pomenit în sinopsisul de pe copertă, descrie viața în Instituție. Nu ni se spune despre ce fel de instituție e vorba, la un moment dat ni se pare un muzeu al cărții, în altul – o editură sau o arhivă, uneori pare literatura, în general. Instituția pare un fel de distopie a statului, care exploatează individul la maximum, iar sfârșitul glorios nu e nimic altceva decât starea embrionară sau de larvă. Sfârșitul romanului încheagă planurile, ca în filmele lui Guy Ritchie sau ale lui Tarantino, doar că mai profund. Supraviețuirea angajatului în Instituție se pliază pe lupta și competiția monahului cu fata dracului.

În urmă nu mai e nimic este un roman postmodernist bine închegat, foarte bine scris, fără un șablon existent, ceea ce e mare lucru. Cum observa Bogdan-Alexandru Stănescu: „Mărturia ficțională a lui Cosmin Perța începe ca un roman al formării și se încheie deocamdată ca roman al de-formării (…) Traseul acesta conflictual trece și printr-o zonă a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinației, dar și exterior – spațiu creștin-ortodox, al fugii de lume.” Romanul este plin de intertexte, în special cu trimiteri la Sfinții Părinți, dar și cu auto-intertexte, cu trimiteri la cărțile anterioare ale lui Cosmin Perța.

Romanul este foarte bine înfipt cu picioarele în realitate, dar ai tot timpul impresia că a luat-o razna. De aici se naște și absurdul, și poezia. Dacă ar vrea, de exemplu, Cosmin ar putea selecta lejer un volum de poezie care ar viza-o pe fata dracului. Dar nu are rost, atât timp cât romanul e foarte bun și noi ca lectori ne bucurăm de construcția echilibrată. Scriitura mi-a amintit de Sorokin, ba mai mult, pe undeva Cosmin a mers în aceeași direcție cu el, pentru că în Telluria, încă netradus în română, apar personaje mitice, cum se întâmplă și în romanul său. Poezia fetei dracului amintește de Beghemotul lui Bulgakov, dar și de Urmuz.

Deși e apărut de foarte puțin timp, În urmă nu mai e nimic a luat deja două premii. Citez de pe site-ul Polirom: „Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, ediția 2015. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în cadrul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău, ediția 2015”.

(Alexandru Vakulovski)

 

 

Mihaela Ursa, În urmă nu mai e nimic,   http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/   în:  Press One

 

O probă dificilă a autorului de roman este ipocrizia, și nu mă refer doar la observarea ei în lume, ci – mai ales – la recunoașterea ei în eul care simte, gândește și scrie.

Proza autofictivă, numită la noi autoficțională, în care un eu-narator se construiește pe măsură ce povestește despre sine, este întâia vizată de această observație.

E foarte greu pentru naratorul care scrie la persoana I să nu își plângă de milă, să nu se autoeroizeze, să nu verse lacrimi sentimentale sau, dimpotrivă, să nu scuipe și să nu înjure la cea mai mică frustrare sau patimă.

Modelul a venit la noi mai ales din proza franceză și o serie întreagă de scriitori de după 2000 l-au testat și îl testează încă, cu mai mult sau mai puțin succes, majoritatea pariind pe cartea cinic-mizerabilistă.

De departe, romanul recent publicat de Cosmin Perța la Editura Polirom (2015), În urmă nu mai e nimic, seamănă cu mai multe cărți ale generației sale. O scriitură albă, neutră, fără culori afective, redă un exercițiu de memorie: de la memoria îndepărtată a morții bunicului, până la memoria senzorială a unui moment recent.

Privit de aproape însă, romanul iese din plutonul generaționist, iar autorul trece admirabil câteva probe de foc la care mulți dintre congenerii lui nu rezistă.

Prima este celebra încercare a frazelor de început și de final, care la Cosmin Perța sună așa: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuși destul de cald pentru începutul lui mai.”

Iar la final: „Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare.”

Între aceste puncte memorabile se întinde, ca un arc, parcursul unei evoluții jalonate de lucruri pe care le-am numi traume dacă romanul ne-ar permite să psihologizăm, dar pe care autorul le gândește ca pe tot atâtea trepte către un punct zero – enigmaticul punct de unde „în urmă nu mai e nimic”.

Putând să fie citit pe mai multe trasee de interpretare (calea către sine, calea către credință, ieșirea din dependența afectivă de dragul bucuriei complet autonome de a scrie, la care se mai pot adăuga alte câteva), romanul lui Perța îmi apare în primul rând ca o poveste despre chinurile depășirii acelei forme de ipocrizie pe care o acceptăm cu cea mai mare greutate: cea de care ne facem chiar noi vinovați.

Prezența cea mai consecventă în roman este „fata dracului”, care apare în toate momentele în care naratorul se confruntă cu o alegere: alegerea de a-l lovi sau nu pe altul, de a îngenunchea sau nu în fața altuia, de a profita sau nu de altul, de a renunța la ceva pentru a câștiga altceva.

Chiar și în scurta perioadă în care, proaspăt botezat la o mănăstire ortodoxă și trecut la rugăciunea continuă a inimii, Teofil scapă pentru o vreme de vocea fetei, absența ei este mai vie și mai zgomotoasă decât întâmplările care o suplinesc.

Inventarea acestui personaj are și ea mai multe chei de lectură: în perspectivă psihologică, s-ar numi mecanism de deculpabilizare; în perspectivă religioasă, ar semnala prezența proprie a diavolului și a ispitei în viața celui care încearcă să găsească drumul către credință.

Oricum ar fi însă, „fata dracului” îl chinuie pe Teofil doar până în momentul în care, după ce s-a pierdut pe sine, el are curajul de a recunoaște că fata nu există și că ea este, de fapt, el însuși, cu tot bagajul pe care ar fi dorit să-l lase în urmă, în seama altora.

Dacă mai doriți și alte motive pentru care ar trebui să citiți acest roman puternic și dens, dar foarte prietenos la lectură, iată-le: un umor subteran, deloc sarcastic, cel mult autoironic, îmblânzește orice ar fi putut să devină sentențios; câteva modele literare circulă liber prin ficțiune, mai ales Kafka (în pasajele despre Instituție), Salinger (cu Franny și Zooey) și câțiva Sfinți Părinți; pasaje-poem punctează discursul narativ, stabilind un alt ritm al condensării imaginii.

Dar mai importantă decât toate acestea rămâne povestea de o onestitate sfâșietoare, scrisă în fraze cărora nu le-am găsit niciun cusur.

 

https://unomcuunblog.wordpress.com/2015/09/09/in-urma-nu-mai-e-nimic-cosmin-perta-editura-polirom-2015/

 

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015

Elena Vladareanu

In timp ce citeam cel mai recent roman al lui Cosmin Perta,In urma nu mai e nimic, pregatindu-ma pentru acest interviu ma gandeam ca trebuie sa rezist tentatiei de a-l intreba despre influenta propriei biografii (e tentant, credeti-ma, eroul lui e foarte veridic si pe alocuri pare sa aiba lucruri in comun cu autorul sau). Nu l-am intrebat. Mi-a spus singur. Cititi romanul, apoi interviul (si invers) si o sa vedeti surprize.

 

Draga Cosmin, o sa incep cu poemul tau din epopeea Bucuresti ’21. Foarte amar, revoltat, fara speranta, Bucurestiul tau mi-a amintit de America lui Ginsberg (sau de Romania lui Ianus). De cand esti in Bucuresti?

 

Ba da, are speranta, doar ca nu am stiut eu sa o pun in text. Sunt in Bucuresti din 2006, dupa ce fugisem de Cluj, dupa ce fugisem de Viseu. In Bucuresti m-am oprit, dar as fugi. Nu sunt in echilibru. Poate nici nu e orasul, poate sunt eu, dar fac eforturi psihice si emotionale pentru a trai in Bucuresti, de fapt pentru a subzista in Bucuresti. Si partea rea este ca in Bucuresti momentan este cel mai bine.

 

Cat despre speranta, am scris la un moment dat un scenariu pentru un scurtmetraj, Circuitul begoniei in natura se numea. Foarte pe scurt: un student cumpara o begonie si o duce secretarei pentru a-i da mai repede o adeverinta, secretara ii daruieste begonia unui tanar lector sa o duca sotiei, sotia lectorului merge a doua zi la doctor cu un copil si ii da begonia doctoritei, doctorita da begonia asistentei pentru ca avea prea multe flori si nu le putea duce pe toate acasa, asistenta ii duce begonia mamei ei care era pe moarte, batrana moare cu begonia langa ea si este scoasa din camera odata cu batrana si aruncata la gunoi, calatoreste cu masina de gunoi pana la groapa de gunoi unde este descoperita de niste fetite de tigani care traiau acolo, asa rupta, jumulita, este luata si replantata in varful unui morman de gunoi si udata, iar fetitele fac cerc in jurul ei si danseaza. Cam asa vad eu circuitul a orice in Bucuresti; si in fetitele acelea, singurele care se bucura de begonie, este speranta care nu mi-a mai incaput in epopeea participativa.

 

Nu ai reusit in acesti ani sa-ti imblanzesti sentimentele fata de acest oras care, pana la urma, e casa ta? Ce te-a impiedicat, ce te impiedica?

 

Mi-e greu sa ma gandesc la Bucuresti ca la casa mea, ii lipsesc confortul, intimitatea, siguranta. E o casa temporara, e o chirie din care tot incercam sa ne mutam, dar toate locurile mai bune sunt luate deja. Ne impiedica (ma refer nu doar la mine, ci si la familia mea) lucrurile elementare: nivelul scazut de trai, stresul, eforturile si oboseala gratuite pe care metropola le reclama. Ne impiedica orizontul limitat de evolutie si proiectiile unui viitor derizoriu in care am avea foarte putin de oferit copiilor nostri.

 

Unde ai fugi de/din Bucuresti daca ai avea cum? De ce?

 

As/am fugi oriunde ni s-ar da o sansa. Nu neaparat in afara tarii, pentru ca imi iubesc tara, dar ajungi la o varsta la care ai nevoie de stabilitate si de siguranta, de calm. Or, calmul acesta este incert. Ne-am muta oricand intr-un oras mai putin poluat unde copiii nostri sa aiba mai putine probleme de sanatate, intr-un oras mai linistit din Ardeal, de exemplu, unde se fac mai putine lucruri si mai temeinic, unde oamenii nu se agita inutil si nu ii agita si pe ceilalti, unde te poti aseza pe o banca sa privesti lucrurile din jur si te poti bucura si de viata pentru ca esti deja in mijlocul ei. Ca intr-un tren care merge de la sine si tu poti sa stai sa te uiti pe fereastra. Noi in Bucuresti fugarim viata, n-am prins-o, alergam dupa un tren pe care l-am pierdut si el pufaie in fata noastra si noi tot alergam dupa el incercand sa il prindem, trecand prin statii dupa statii, dar nu in tren, ci in urma lui. Si nici nu ne putem opri in vreo statie pentru ca suntem prea preocupati sa prindem trenul. Iar cand va ajunge la destinatie si ceilalti calatori vor cobori pentru a incepe o noua zi vom ajunge si noi, gafaind, din urma, dar pentru noi nu va mai incepe nimic pentru ca vom muri din cauza efortului.

 

Exista astfel de orase, astfel de vieti, care merg lin pe sine, dar pentru noi sunt inchise pentru ca stim sa facem putine lucruri bine. In astfel de orase universitatile sunt blocate, presa este pe moarte, editurile sunt asociatii familiale, iar din scris nu se poate trai. As putea face un curs si sa iau un atestat de bucatar, as putea sa trag tare un an si sa iau in mod oficial un atestat de instructor de arte martiale, si chiar voi face lucrurile acestea, pentru diversitate, dar sa traiesc din ele… mi s-ar parea ca as trai viata altcuiva.

 

Cum e viata unui scriitor intr-o familie de scriitori? Va cititi, va invidiati, va ajutati?

 

Nu, nu ne citim in timpul scrierii, ne citim dupa ce avem textele gata, uneori chiar deja publicate. Inca din liceu tata imi citea textele doar daca ii ceream si nu-mi spunea niciodata nimic pentru a nu ma influenta si bine facea. Nici eu nu imi permit sa ii dau sfaturi lui tata, si nici nu are nevoie. M-am invatat sa scriu in ascuns, sau in discretie totala si la fel fac si Teo si Raluca. Uneori ne aratam unii altora ce am mai produs, cand e  gata, alteori nu e nevoie, stim de dinainte reactia celuilalt asa cum ne stim propriile reactii. Uneori, cand ne aratam lucrurile pe care le scriem ne contrazicem vehement, alteori ne zambim pe sub mustati. Uneori ne ajutam si ne putem ajuta intr-un singur mod, dandu-i celuilalt liniste, facand lucrurile de zi cu zi in locul lui pentru a-l lasa sa scrie, sau retragandu-ne pentru a nu-l deranja.?Si da, mie mi s-a intamplat sa invidiez uneori usurinta de a scrie a lui tata, limpezimea Ralucai sau viziunile lui Teodor, alteori sunt prea prins in propriul meu text ca sa ma pot uita in afara.

 

Ai un statement artistic? Te intreb asta pentru ca esti un autor tanar cu multe carti deja publicate, foarte diferite intre ele, un autor care trece cu usurinta dintr-un registru intr-altul. Deci care estestatement-ul tau, ce fel de autor esti?

 

Nu, nu am un statement. Cred ca sunt un autor care seamana cu omul din spatele lui. Sunt in literatura cum sunt si in viata. Cred ca in literatura sunt la fel cum sunt si in artele martiale. De obicei scriu scurt pentru ca nu am suflu, nici in sparring nu am suflu, nu pot duce o lupta serioasa mai mult de 3-5 minute. Sunt foarte multi cei care au o rezistenta mai buna decat a mea, multi cei care au o tehnica mai buna si destul de multi cei care pot lovi mai puternic (toate trei valabile si in literatura), insa eu posed o combinatie intre acestea care imi da siguranta ca pot face fata oricand, oricui, fara sa ma fac de rusine. Eu in artele martiale ma pregatesc pentru strada, nu pentru ring. Nu o sa vedeti niciodata o lupta de strada care sa dureze mai mult de 2 minute, daca nu e o joaca. La fel si in literatura, nu ma pregatesc pentru ring (canon literar), nu am nevoie de rezistenta si suflul unui luptator oficial, ci de tehnica, forta, viteza si rezistenta care iti pot asigura supravietuirea, nu premiile. Si mai e ceva, in ring multe dintre loviturile care pot face diferenta sunt interzise. Degeaba stii sa tai respiratia cuiva in 5 secunde daca esti subordonat unui joc. Taie-i respiratia si odihneste-o si tu pe a ta. Cam tipul acesta de autor cred ca sunt.

 

Cum ti-ai ales temele cercetarilor stiintifice: opera lui Radu G. Teposu si fantasticul in literatura?

 

Monografia despre Teposu a fost initial lucrarea mea de licenta. Am tendinta de a ma atasa de anumite persoane si de a ramane la disparitia lor cu anumite datorii morale. Desi eu nu am fost botezat pana la 24 de ani, Teposu era recunoscut oficial ca nas al meu. Am avut multe discutii serioase in copilarie, desi eu eram un pustiulica, dar bagam bine la cap si discutiile acelea au contribuit decisiv la formarea mea ulterioara.

 

Ii eram si ii sunt dator deci, iar cand am putut sa fac ceva pentru receptarea lui postuma, oricum nemeritat de slaba, am incercat sa fac. Mai am o asemenea datorie fata de un alt om care a contribuit in mod esential la formarea mea, Radu Saplacan, sper ca pana la sfarsitul deceniului acesta sa o achit.

 

Cat despre fantastic, este tema mea preferata in literatura, nu as fi putut sa imi fac doctoratul pe altceva. Am tot scris despre fantasticul de interpretare, exista si cartea, nu vreau sa revin acum si aici asupra lui, cert este ca fac parte dintre acei oameni care cred in miracolele cotidiene si cauta fantasticul in interiorul realului si nu in afara lui.

 

Acum lucrez la o carte legata tot de miracol, cercetez un soi de poezie a convertirii, a unor autori romani celebri care in timpul bolii sau inainte de moarte isi schimba radical stilistica si tematica devenind alti autori. Detaliile la timpul lor.

 

Cum iti incepi cartile? De exemplu, cel mai recent roman, In urma nu mai e nimic, incepe ca o poveste picaresca pentru a intra intr-un absurd kafkian de-a dreptul. Cum ajungi la astfel de constructii? Ce te face sa parasesti o pista initiala poate comoda (aventurile) pentru a intra pe un teren alunecos (absurdul)?

 

Depinde de carte, pe toate le incep diferit, in functie de necesitati. Dar cum stiu unde bati pot sa iti spun ca urasc narativitatea lineara si previzibilitatea. Chiar cu riscul de a-l pierde imi place sa imi surprind lectorul, sa schimb macazul, sa il transport unde nu se asteapta. Este o tehnica predilecta a mea, am folosit-o chiar de la primul roman, Intamplari la marginea lumii (Cartea Romaneasca, 2007), unde un fantasy umoristic se transforma in distopie cinica. Dar la mine trecerile sunt firesti, nu fac rupturi, totul este logic, totul se transforma natural si in crescendo. Ma mira in schimb consideratiile tale despre In urma nu mai e nimic, nu vad cum fuga unui baiat, provocata de multiple traume care il determina sa rupa orice legatura cu familia, lumea, chiar realitatea, poate fi privita ca poveste picaresca (poate doar in termeni cervantesieni). Trecerea inspre Institutie este, cum spuneam, fireasca si Institutia nu este absurda, este, din contra, logica dusa la perfectiune, este mecanismul existential de tocat ideal (sau idealuri). Institutia o poate identifica oricine cu orice isi doreste. Au fost comentatori care au identificat-o deja cu societatea, cu literatura etc., nu conteaza. Institutia este suprarealista, este poate chiar de neconceput, dar nu este absurda, totul este calculat in cele mai mici detalii. In unele traduceri se spune necunoscute sunt caile Domnului, in altele se spune ca sunt incurcate, dar in nici unele nu se spune ca ar fi absurde, doar ca tin de o logica nepamanteana. Logicii acesteia am incercat eu sa ii fac un instantaneu partial.

 

Citisem intr-un interviu mai vechi ca esti interesat de literatura duhovniceasca si mi-am amintit asta in timp ce citeam romanul tau, care este plin de referinte la literatura religioasa. Cum ai descoperit aceasta literatura?

 

Da, sunt interesat de literatura duhovniceasca si de tot ce tine de zona religioasa. Nu sunt multe de spus. Ziceam ca m-am botezat tarziu, parintii mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, in caz ca doream una, asa ca inca din liceu am inceput sa studiez crestinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la inceput timid, apoi tot mai aplicat. A durat cativa ani in care am tot bajbait, apoi au urmat niste crize existentiale destul de dure din care am iesit cu ajutorul unor carticele ale unor duhovnici rusi. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani. Asa ca da, pot sa marturisesc ca Pelerinul rus de care pomeneste Salinger in Franny si Zooey are un impact covarsitor (daca esti deschis, evident). Acolo am inceput.

 

Vorbesti serios, 70-80% din timpul tau il dedici scrisului? Cum faci? Ai un secret? Si restul de 20%? Scrii zilnic?

 

Lucrul acesta se intampla inainte sa am doi copii si chiar si atunci era vorba despre 70-80% din timpul meu liber, nu din timpul meu general. Acum timpul meu liber se concentreaza mai mult in jurul copiilor, iar pentru scris folosesc noptile. Nu, nu scriu zilnic, scriu pe anotimpuri, iarna scriu proza, teatru sau scenarii, primavara poezie, vara nu scriu si toamna scriu eseuri. Respect in schimb o regula autoimpusa, daca am terminat de scris o carte intr-un gen niciodata nu voi continua cu o carte in acelasi gen, daca acum am scris proza, urmatoarea carte va fi de eseu sau de poezie. Am nevoie de asta pentru reimprospatare, pentru a ocoli elegant manierismul

 

 

Adina Dinițoiu, Un roman mistic și inițiatic, http://www.observatorcultural.ro/Un-roman-mistic-si-initiatic*articleID_32537-articles_details.html   în: Observatorul cultural, nr 796/ 30 oct. 2015

Debutat ca poet, Cosmin Perţa (n. 1982) a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întîmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi Cîinele de lemn (2012),Vizita (2013) şi – apărut de curînd – romanul În urmă nu mai e nimic (2015), despre care va fi vorba în rîndurile de faţă. De fapt, trebuie spus că proza pe care o scrie Cosmin Perţa – calificată de autor cînd „poem“, cînd „roman“, cînd „povestire“ – este un tip de text hibrid, cu accente poematice (şi, în volumele anterioare, fantasy şi fantastice), marcat de satira politico-socială, dar şi cu evidente inflexiuni mistic-religioase, o proză situată în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti („Gogol, Cehov, Harms“ (şi Bulgakov, adaug eu) – notează personajul-narator din În urmă nu mai e nimic, dar şi „Buzzati, Cortázar“). Această descendenţă literară – la care se adaugă şi o anumită nostalgie rurală/ inadap tare la spaţiul citadin – îl plasează pe Cosmin Perţa într-o zonă mai aparte a prozei noastre tinere, influenţate, de regulă, de literatura occidentală (mai ales americană) şi orientate către spaţiul citadin.

 

Ce aduce nou acest roman, În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015), este faptul că pune accentul pe experienţa mistic-religioasă, dincolo de satira socială: el înfăţişează – şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, în plan literar, ba dimpotrivă, aş spune – un traseu biografic ascensional, un soi de traversare a lumii şi a tentaţiilor ei, la capătul căreia se află monahismul. Debutat ca un Bildungsroman – declanşat de moartea violentă a bunicului, în pădure (cu capul retezat, ca la Bulgakov) –, romanul consemnează experienţele succesive ale copilăriei şi adolescenţei (mutarea la oraş, problemele de adaptare la şcoală, certurile părinţilor, fuga copilului de acasă), pentru a se opri, la un moment dat, din evenimenţial şi a-şi concentra „energiile“ în două direcţii: pe de o parte, experienţa monahală (copilul fugar ajunge într-o mănăstire, unde e botezat şi face „ascultare“, iar la final cere dezlegare pentru a merge „în pustie“), iar pe de alta, experienţa în aşa-numita Instituţie, un spaţiu de control de-a dreptul kafkian (în Teofil şi Cîinele de lemn exista, de altfel, un alt falanster, numit Şantierul).

 

Romanul mizează, aşadar, nu pe naraţiunea formatoare – aşa cum păruse la început –, ci din nou pe dimensiunea simbolic-satirică, pe de o parte, iar pe de alta, pe dimensiunea mistic-religioasă. Cele două planuri alternante – în scurte secvenţe numerotate (în totul, trei părţi, un „Interludiu“ şi un „Epilog“) – sînt traversate de un laitmotiv, acela al scrisului, al scrierii unui roman: „M-am apucat să scriu un roman, asta deoarece nimeni din Instituţie nu avea voie să scrie jurnal, memorii sau texte mistice, însă oricine putea să scrie un roman. Roman era voie, jurnal, nu, jurnalul şi textele mistice erau subversive. Eu, de fapt, un jurnal epifanic voiam să scriu, dar nu mai riscam, aşa că l-am intitulat simplu: roman. Acoperirea mea era astfel asigurată, nimeni n-avea să se prindă că eu de fapt scriam un jurnal. Scriam la el, flagelîndu- mă. […] Deconspiram Instituţia, asta făceam, lăsam un document în urma mea, un document care putea fi o bază pentru o mişcare serioasă, cu adevărat antiinstituţională“.

 

Cumva, cele două planuri par a comunica, a trece unul în celălalt: secvenţele care consemnează „ascultarea“ în mănăstire, dialogurile cu părintele Sofronie ori cu fratele Pavel, psalmii compuşi de personaj, comentariile în marginea unor texte religioase, toate acestea pot face parte, în definitiv, din acel „jurnal epifanic“ sub acoperire, pomenit mai sus. În orice caz, traseul acesta de iniţiere în viaţa monahală şi ascetică – secondat în permanenţă de vocea conştiinţei rele, numită în text „fata dracului“ (care include şi tentaţia erotică, feminină) – reprezintă, cred, o miză importantă a acestui roman, cu atît mai mult cu cît credinţa, salvarea erau mai importante chiar decît scrisul, înTeofil şi Cîinele de lemn. Cu toate acestea, sentimentul ratării – de care era bîntuit Teofil, scriitorul mediocru – revine şi aici, în forţă, în „Epilogul“ cărţii: „Bineîn ţeles că nu sînt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului – i se adresează, deconspirativ, mamei sale protagonistul –, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu de – spre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă“.

 

Tot spre final, o scenă – clasică, aş zice, şi nelipsită de umor – în care protagonistul se trezeşte într-un pat de spital, imobilizat, în prezenţa părinţilor care-i spun că a făcut o depresie severă, aruncă totul în ambiguitate, sugerîndu- ne că avem de-a face cu halucinaţiile unui bolnav. Prozatorul se complace în a păstra în permanenţă acest văl de ambiguitate, care-i permite nu numai să diversifice registrele stilistice, dar şi să introducă o bună doză de umor şi autoironie (ca în scena evocată mai sus, cu părinţii care pun halucinaţiile fiului lor pe seama faptului că nu a fost botezat la naştere). În orice caz, romanul reuneşte obsesiile scriitoriceşti ale lui Cosmin Perţa: tema morţii şi a ratării, tema scrisului, a credinţei şi a salvării – aici cu o miză mai mare – şi mai riscantă, la nivel literar – pe dimensiunea mistic-religioasă. De altfel, propoziţia care dă ti tlul romanului – „În urmă nu mai e nimic“ – are două tipuri de recurenţe în text, ce corespund celor două planuri: pe de o parte, apare în legătură cu aşa-numita Instituţie, spaţiu kafkian prin excelenţă (de tipul Şantierului din Teofil şi Cîinele de lemn), şi indică, desigur, lipsa de scăpare, imposibilitatea de a evada, captivitatea, controlul; pe de altă parte, aceeaşi propoziţie apare şi în legătură cu traseul spiritual parcurs de personaj către monahism şi asceză (la final, pleacă „în pustie“) şi marchează îndepărtarea treptată de lume, de tentaţiile ei. Textul lui Cosmin Perţa parcurge, practic, mai multe niveluri, de la cel realist (cu debuşee în fantastic, în volumele anterioare, conform afirmaţiei din Teofil şi Cîinele de lemn: „[…] pînă la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică“) la nivelul simbolic (Instituţia) şi, în cele din urmă, la cel mistic-religios. Convertirea ajunge la capăt în ultimul paragraf, în care personajul, detaşat de lume (de evenimentele ei „extraordinare“), alege „banalitatea istovitoare“ a ascezei: „Eram atît de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare“ („Epilog“).

 

În urmă nu mai e nimic vine în continuitatea volumului Teofil şi Cîinele de lemn, din 2012, reluînd, de fapt, personajul: romanul de faţă ne prezintă – ni se spune – prima parte a vieţii lui Teofil, scriitorul ratat din Teofil şi Cîinele de lemn. Aşa cum, aici, „fata dracului“ reprezintă un soi de conştiinţă-raisonneur, în mod similar Cîinele de lemn este un raisonneur pentru Teofil: iar dacă romanul în discuţie este unul pluristratificat – într-un sens ascensional, de iniţiere mistic-religioasă –, pe de altă parte, protagonistul însuşi are de-a face, aşadar, cu un dublu al său (o mauvaise conscience), în traseul lui către monahism. Cosmin Perţa scrie, cum spuneam, un text cu o miză înaltă (care trece dincolo de literatură), dar are precauţia de a păstra totul în spaţiul ambiguităţii specifice literaturii: scenariul iniţiatic propus poate fi, în egală măsură, o halucinaţie a personajului sau „jurnalul epifanic“ pe care el îl scrie în Instituţie (şi pe care aceasta i-l va confisca). Roman postmodern – cu doza de ironie auctorială inclusă, şi nelipsit de umor (vezi mai ales prima parte a cărţii, biografia personajului)–, care-şi dejoacă singur pistele propuse, În urmă nu mai e nimic este cartea cea mai reuşită şi mai complexă, de pînă acum, a prozatorului Cosmin Perţa.

 

http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#axzz3ocEMgZ00 Andreea Tănase, ”Teofil și câinele de lemn” în: Semne bune, 15 oct. 2015  (LD: ATENȚIE! Câine de lemn = Dada (în l. franceză), cf Matei Vișniec, Cabaretul Dada, în: Omul din care a fost extras răul, Ed Cartea Românească, 2014          Vezi și:      http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Teofil şi Câinele de lemn” te năuceşte. Este primul gând pe care îl am când îmi amintesc romanul lui Cosmin Perţa. Este un roman care nu poate fi catalogat, şi al cărui subtitlu este Poem. La început, ai impresia că vei citi un roman science-fiction, despre călătorii în timp; apoi îţi devine clar că este un roman alegoric, în care parcă recunoşti celebrul Canal la care erau trimişi deţinuţii politici la muncă silnică. În Teofil şi Câinele de lemn”, spaţiul pustiit al disperării în care îl cunoaştem pe unul dintre personajele principale, este Şantierul. Continui să citeşti despre întoarcerea în timp a lui Teofil Barbălată, şi cartea prinde un aer de bandă desenată, unde personajul principal capătă puteri de super-erou.

Întâmplările lui Teofil din trecut sunt întrerupte de capitole despre chinul Câinelui de lemn din prezent şi de lupta lui cu fantomele propriilor greşeli. Pe alocuri, începi să crezi că citeşti un roman de groază, în care spectrele nu dau pace muritorilor de rând. Dar nici aici nu te lasă Cosmin Perţa să zăboveşti. Intri pe nesimţite într-o atmosferă de roman fantasy, în care personajele devin dumnezei şi îngeri şi au puterea de a stăpâni focul, aerul, pământul (Conducătorul Oştilor Celeste şi Regele Nisipurilor Mişcătoare). Câinele de lemn, care părea că a reuşit să evadeze din Şantier fără ca măcar să mai încerce acest lucru, ajunge până la urmă în inimaŞantierului, în cel mai de temut loc, din care se aude constant zumzetul sinistru al deţinuţilor forţaţi să fie fericiţi în timp ce sunt schingiuiţi.

Cele două personaje principale, Teofil şi Câinele de lemn, care până acum au avut trasee separate şi cât de poate de diverse, se trezesc împreună în aceeaşi cameră, aşteptându-şi sentinţa. Sau poate rolul în marea scenă a vieţii spirituale la care s-au înhămat fără să şi-o asume conştient. Unul dintre ei revine la viaţa aparent banală pe care o avea înainte, iar celălalt devine îngerul lui păzitor. Împreună, continuă aventura începută separat, întâlnindu-se chiar şi cu diavolul în persoană (un alt personaj alegoric, pe care parcă totuşi îl recunoaştem de la Ştirile ProTv, împreună cu vila lui somptuoasă din Bucureşti).

V-am povestit despre Teofil şi Câinele de lemn ca despre un roman, dar v-am spus că subtitlul este Poem. Ca să vă dau o idee despre cum este organizat volumul, am să vă spun că are 33 de capitole, în proză, dar fiecare dintre ele se termină cu câte un pasaj distinct, scris cu italice, care poate fi citit şi ca poem de sine stătător, şi ca strofă a unui poem alcătuit din toate cele 33 de astfel de pasaje. Ca să completeze tabloul halucinant pe care îl zugrăveşte cartea-poem a lui Cosmin Perţa, din loc în loc cititorul descoperă în paginile cărţii şi ilustraţiile foarte potrivite ale lui Andrei Gamarţ.

Cosmin Perţa s-a născut în 1982 în Vişeul de Sus, şi din 2002 publică des – poezie şi proză. A făcut facultatea la Cluj, unde a şi fost redactorul mai multor publicaţii.
http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#ixzz3qYTKY2P3   Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, Ed Herg Benet, 2012 (a primit premiul pentru cartea de proză a anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori)

Carmen Ardelean, Cum interpretăm fantasticul de interpretare? Teofil și câinele de lemn, Cosmin Perța, http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=2214

http://semnebune.ro/2013/cosmin-perta-vizita/#axzz3jGOUX21R   Cosmin Perța, Vizita,  Editura Herg Benet, 2013
Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea I-a, Notd Literar, iunie 2013

http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9 Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea II-a, Nord Literar, iulie-august 2013 http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1363&Itemid=9

Gheorghe Glodeanu, Orientări în proza fantastică românească, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014

http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/strainul-1845 Străinul de Albert Camus, (fantasticul absurd existențialist)

Felix Nicolau, Fantasticul de interpretare este noul rege, Cronică la cartea Introducere în fantasticul de interpretare, revista Astra, sept 2014 http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf   Vezi, în Ziarul Financiar din 28 iunie 2013 http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fantasticul-renunta-la-regina-si-pastreaza-regele-de-felix-nicolau-11028896

Cătălin Badea Gheracostea, Noutăți: Introducere în fantasticul de interpretare, aprilie 2012 http://www.corpult.ro/News/ViewOne.aspx?NewsItemId=3    Volumul 1 din Introducere în fantasticul de interpretare a lui Cosmin Perţa arată un critic pe cale de maturizare, în stare să acopere cu lectură o bibliotecă cât se poate de reală pentru a o modela sub termenul de fantastic până la ultima consecinţă. Demersul autorului Întâmplărilor la marginea lumii şi al celor Două poveşti, ambele cărţi de o originalitate dincolo de orice dubiu, deşi folosind personaje, secvenţe şi ieşiri din real cunoscute, demersul lui Cosmin Perţa, ziceam, este unul ambiţios. După ce parcurge textele esenţiale teoriei fantasticului (Todorov, Ricoeur, Caillois etc.), el se raportează critic la ele, fără a alege calea comodă a citatului şi a preluării candide a limbajului propus. Perţa vrea şi obţine de-a lungul acestui prim volum teoretic şi critic, prin analize de text lucide şi înşirate într-o ordine aproape cazonă, simultan cu propria construcţie de termen, cazuistica pe care acesta se aplică. Ce ar fi fantasticul de interpretare la Cosmin Perţa, deci? Ar fi facil aici să dăm citatele din chiar volumul anunţat, cu categoriile ce, inevitabil, la rându-i le naşte. Ne permitem o critică înainte de definiţia aleasă, pentru că un catalog de definiţii aparţine fiecărui cititor interesat de o carte ca Introducere…, şi anume vom critica distanţa sesizabilă între fantasticul practicat de Cosmin Perţa şi cel descris şi teoretizat. Este probabil un neajuns al celui care este prea lucid datorită încercării de a citi tot, el pierzându-şi vigoarea în crearea propriei lumi fantastice, permanent aflată sub oglinzile lumilor deja ştiute. De unde autoironia de sfârşit de şcoală, de veac şi de lume, prezentă şi în scrierile teoretice şi în cele ficţionale semnate Cosmin Perţa. Se aşteaptă volumele următoare.       Cătălin Badea-Gheracostea

 

Cătălin Badea Geracostea, Rezumatul tezei de doctorat Fantastica românească după al doilea război mondial, în: Fantastica, nr 9/ 2013,

http://fantastica.ro/fantastica-romaneasca-dupa-al-doilea-razboi-mondial/

 

Codoban Aurel,  https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=38&cad=rja&uact=8&ved=0CEcQFjAHOB5qFQoTCL3hrfHbj8kCFUGgDgodYx8CgA&url=http%3A%2F%2Fwww.comunicare.codoban.ro%2Fssi.pdf&usg=AFQjCNFqtJXbX2ZSbCRr5wXB-WuO9e1e7Q&sig2=lX2yYHamtkNN7dNvvt-STQ

 

 

Andreea Răsuceanu, De la marțienii fraților Strugațki la păienjenișul fabulos al lui Cărtărescu. Cosmin Perța – Introducere în fantasticul de interpretare, http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26735-articles_details.html în: Observator cultural, nr. 616/ martie 2012

 

Maihail Vakulovski

http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1891 Prezentarea cărții lui Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, în: revista electronică Tiuk

 

http://povestisasesti.com/2013/12/01/1-in-asteptarea-craciunului-ce-este-calendarul-de-advent/   Calendarul de advent    În calendarul de Advent al poveștilor săsești, fiecare număr este o nouă zi   În cartea lui C. Perța, fiecare număr de capitol reprezintă o nouă lună din viața eroului cărții

Ce este Adventul?

Adventul este timp de bucurie și liniște, în așteptarea Crăciunului. De Avent se deschid căsuțele târgurilor de Crăciun, iar atmosfera feerică se umple de arome de vin fiert și turte dulci, de glasuri vesele. Probabil că tot din Advent începe și Moș Crăciun să-și pregătească renii și sania, iar poșta lui nu mai face față scrisorilor.

Cuvântul Advent provine din latinul “adventus”, care înseamnă “venire”. Corespondentul său în Biserica Ortodoxă ar fi, numai într-o anumită măsură, perioada postului, deși cele două diferă atât prin durată, cât și prin felul în care sunt celebrate.

Adventul începe în a patra duminică înainte de 25 decembrie, așa că data diferă de la an la an, între 27 noiembrie și 3 decembrie. În fiecare dintre cele patru duminici de Advent se țin slujbe speciale, în pregătirea Crăciunului, iar în mijlocul familiilor este o tradiție aprinderea câte unei lumânări din coronița de Advent.

 

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF

 

Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul său întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

 

O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificata. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilitatii morţii. Imaginstica goticã este relevantã: multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalitaţi; sângele şi timpul, expresii ale efemerului; ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanitaţii; castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

 

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconstientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprima raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei.

 

Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

 

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat , asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţelor supranaturale.

Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr: suntem şi Cain şi Abel.

 

 

Cuvinte cheie: Cosmin Perța, Liviu Drugus, Matei Călinescu, Edgar Alan Poe, F. Dostoievski, N.V. Gogol, Boris Pasternak, Leo Butnaru, Mariana Codruț, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic, Conkan Marius, Vasile Andru, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Grădinaru Camelia, Basarab Nicolescu, Baudrillard, Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia, Lucian Perța, Thierry Magnin, Mihail Sebastian, Paul Cernat, Doina Popescu, Dan Alexe, Tristan Tzara, Matei Vișniec, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Constantin Piștea, Elena Vlădăreanu, Aurel Codoban, Andreea Răsuceanu, Cătălin Badea Gheracostea, Mihaela Ursa, Felix Nicolau, Teofil Părăian, Andreea Tănase, Carmen Ardelean, Adina Dinițoiu, fantasticul de interpretare, adventism, epifanie, hermeneutică, postmodernitate, fantasy, imaginar

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015