liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 630. Joi 20 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (11)


Motto: ”Kitsch-ul este idealul estetic al tuturor politicienilor, al tuturor mişcărilor politice.” (Milan Kundera)

Spre finalul acestui prim capitol, autorul mai adaugă alte pasiuni politice stridente ale timpului interbelic: 1. Mișcarea împotriva evreilor (după ce anterior autorul a scris despre naționalismul evreiesc, pe care l-a prezentat negativ); 2. Mișcarea claselor avute împotriva proletariatului, pasiune numită, ulterior drept „capitalismul” (asta prezice deja pe viitorul comunist marxist francez Julien Benda); 3. Mișcarea autoritariștilor împotriva democraților. Toate aceste stridențe politice pasionale de tip kitsch se dezvoltă, separat și luate împreună, într-un mediu foarte propice lor: naționalismul tot mai agresiv și intolerant: ”antisemitismul, capitalismul și autoritarismul vădesc astăzi o forță cu totul nouă prin alianța lor cu naționalismul” (p. 26).

Prin prezentarea acestor caracteristici ale pasiunilor politice din interbelicul european, Julien Benda a pregătit terenul pentru a motiva și a dezvolta teza din titlul cărții sale: atrași de mirajul banilor și al puterilor simbolice, bravii intelectuali și-au părăsit turnul de fildeș și și-au pus uneltele în slujba celor care plăteau mai bine: și ei, ca și alte categorii sociale și profesionale ”simt că este important, pentru reușita treburilor lor, să aparțină unei grupări puternice și de temut” (p. 26). Benda, mereu cu ochii ațintiți spre ce se mai întâmplă pe la vecinii germani, nu scapă ocazia să evidențieze ascensiunea nazismului în Germania și să se bucure de faptul că Franța nu are o asemenea pacoste: ”Și muncitorii au de curând simțământul că interesul lor profesional este să facă parte dintr-o națiune puternică; partidul ”socialist-naționaliștilor”, de care numai Franța pare a fi lipsită, este un sediment politic foarte modern.” (p. 26). Luarea între ghilimele a expresiei  ”socialist-naționaliștilor” (germ. ”nazional-sozialismus” = nazism) este interpretabilă, dar greu de ”prins” dacă este o ironie la adresa acestei forțe de stânga (nazismul, o specie de fascism), reprezentantă a muncitorimii germane (văzută de bolșevicii de ieri și de azi drept o forță de dreapta, ba chiar foarte de extremă dreaptă) sau este doar o subliniere a unei realități contemporane autorului: socialismul era cuvântul politic magic care aprindea imaginațiile intelectualilor, politicienilor și votanților lor din întreaga Europă.

În fine, ultima caracteristică a perfecționării pasiunilor politice din interbelic este cea care ține direct de acuzația (din titlu) la adresa cărturarilor convertiți la varii idealuri și interese politice. ”Astăzi, precizează Benda, orice pasiune politică este prevăzută cu o întreagă rețea de doctrine puternic constituite, a căror unică funcție este aceea de a-i demonstra cât de valoroasă este acțiunea ei, sub toate aspectele, și în care ea se proiectează, înzecindu-și desigur forța pasională. Ca să ne reprezentăm perfecțiunea câștigată în vremea noastră de aceste sisteme, zelul și tenacitatea cu care fiecare pasiune a știut să-și construiască, în toate direcțiile, teorii cu care să concorde, precizia cu care teoriile au fost ajustate acestei concordanțe, luxul de căutări, truda și profunzimea cu care au fost împinse în toate direcțiile, este de ajuns să menționăm sistemul ideologic al naționalismului german numit pangermanism și pe cel al monarhismului francez. Secolul nostru va fi fost, într-adevăr, secolul organizării intelectuale a urilor politice. Acesta îi va fi titlul de glorie în istoria morală a omenirii.” (p. 28). Critica acestui mod meschin de a face politică, indiferent că se revendică ideatic de la Marx, Maurras sau Chamberlain, nu întârzie: ”De fapt, nu este vorba aici decât de străvechea dorință de a avea Destinul ca aliat, transpusă în termeni științifici.” Într-adevăr, ceea ce numim generic ”știință” în loc de cunoaștere (sensul prim al cuvântului ”știință”) a devenit, din păcate, și un paravan în spatele căruia stau nu doar ignoranța și impostura, ci și răutatea, relele intenții și ipocritele idealuri ”progresiste”. Ideologizarea ”științei” a pătruns și în biologie și teologie (”creaționismul științific!”) în politică (”științele politice!”) ca să nu mai vorbesc de faptul că ideologia însăși pretinde a fi științifică (”socialismul științific”). Teoriile legate despre gândirea și acțiunea umană sunt numite, pe cât de emfatic, pe atât de fals ”științe sociale”. Fiecare feliuță de cunoaștere devine imediat ”știință”, se publică tomuri groase despre noua ”știință”, iar principalii perdanți sunt studenții, respectiv viitorii cetățeni îndoctrinați cu false imagini ale realității. În perioada dictaturii comuniste se sublinia mereu că ”savanții burghezi NU ÎNȚELEG teoria marxistă” și GREȘESC susținând că…. etc”. Mult timp, în anii de liceu, am rămas cu întrebarea fără răspuns: oare cum s-au adunat în toate țările comuniste doar savanți inteligenți și în toate țările capitaliste doar savanți proști… Și tocmai când credeam că am scăpat de idiotismele unei epoci desuete am intrat pe mâna ”corectitudinii politice” a progresiștilor neomarxiști (toate ideile lor sunt demonstrate ”științific”). Iată de ce este atât de actual Benda cu a sa ”Trădarea cărturarilor”. Cu mai mulți ani în urmă am lansat un slogan care, din păcate, este actual și necesar a fi pătruns în miezul său: ”Știința a murit, trăiască cunoașterea!”.

Concluzia acestui prim capitol al cărții lui Benda este, din păcate, tot una foarte actuală: ”La suprafață și în profunzime, în extindere spațială și în forță internă, pasiunile politice ating astăzi un nivel de perfecțiune necunoscut până acum în istorie. Epoca actuală este tocmai era politicului”. (p. 29). Un cunoscut scriitor din Teleorman, unul care nu a trăit nici pe vremea lui Benda și care nu a prins nici lumea postdecembristă românească a avut geniala inspirație de a sintetiza în doar (alte) două cuvinte ceea ce Benda numea ”Era politicului”. Ei bine, teleormăneanul nostru de geniu a pus punctul pe i și degetul pe rana deschisă a societății (totalitare) în care a trăit și căreia i-a găsit numele cel mai potrivit: ”Era ticăloșilor”. Despre actualitatea lui Marin Preda (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda)   las cititorii să se pronunțe,  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 629. Miercuri 19 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (10)


Motto: ”Dacă nu poți să uimești lumea cu inteligența ta, atunci zăpăcește-i cu tâmpeniile tale” (Legile lui Murphy)

Fake news nu sunt niște simple tâmpenii, ci niște fumigene aruncate deliberat publicului (tele)spectator pentru a-i deruta atenția în timp ce se schimbă direcția în politica mare (eventual, cea geostrategică). În interbelicul românesc s-a întâmplat cam la fel cu ce s-a întâmplat în interbelicul francez și european: mult politicianism, multă prosteală pe față, mult mesianism religios și naționalist și… tot tacâmul. Amintesc aici binecunoscutul caz de la Maglavit (Oltenia) (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/maglavit-miracol-sau-escrocherie), caz (1935-1938) speculat până la epuizare de Biserica Ortodoxă, Garda de Fier și deputați în Parlamentul României. Am început cu acest caz notoriu din istoria destul de recentă a Românei pentru a compara cu ce s-a întâmplat și în mult elogiata cultură franceză. Are cuvântul Julien Benda, analistul socio-politic al patologiilor național(ist)e din Franța: ”În general se poate spune că pasiunile naționale, fiind trăite azi de suflete plebee, dobândesc un caracter mistic, de adorație religioasă rar întâlnită pe vremuri în spiritul practic al conducătorilor, caracter care nu mai este nevoie s-o spunem – face ca pasiunile să fie mai adânci și mai puternice…. acest tip plebeu de patriotism este adoptat de toți practicanții acestei pasiuni…. În plus, adorația mistică față de națiune nu se explică numai prin natura adoratorilor, ci și prin modificările survenite în obiectul adorației: aceasta arată acum mult mai impresionant prin forță militară și prin organizare; mai mult, văzând cum statele moderne prelungesc la infinit războiul, chiar când nu mai au oameni, și cum continuă să existe, chiar când nu mai au bani, este firesc ca cei cu înclinație religioasă să-și închipuie că aceste state sunt făcute din altă esență decât ființele obișnuite” (p. 25). Mai trebuie oare să reamintesc faptul că ascensiunea fascismului italian, a nazismului german și legionarismului românesc s-a făcut tocmai prin escaladarea misticismului bine împletit cu ”patria sfântă”, ”țara binecuvântată de Dumnezeu”, ”Grădina Maicii Domnului” etc. Nu este în intenția mea să jignesc sentimentele religioase ale fiecăruia, dar exploatarea acestora în scop electoral, politic și antidemocratic este demnă de tot disprețul. ”Specialiști” în fake news (începând chiar cu ”teroriștii din decembrie”, cu ”drogurile și mașinile de făcut bani falși descoperite la Opoziție”, apoi cu ”tentativa de lovitură de stat din 10 august 2018” etc.) au acum mare căuatre: imaginația, creativitatea, josnicia și preacurvia se plătesc, în continuare, foarte bine.  Cred că doar cine nu vrea să vadă nu vede cum se repetă structurile misticoide și romantic-iraționale din interbelic în zilele noastre în chiar scumpa noastră patrie cu o democrație atât de fragilă și atât de fragedă încât deja destui ”maglavit-iști” au început să o mănânce pe pâine. Într-adevăr, naționalismul este o pâine bună de mâncat în perioadă de criză și în acele țări unde analfabetismul funcțional deține o majoritate consistentă. Criza financiară mondială din 2008 a restructurat imediat vocabularul propagandiștilor, politicienilor și politrucilor și a dat naștere populismelor de varii branduri, naționalismelor clasice, dar și celor (post)moderne. Iată recenzia (https://liviudrugus.wordpress.com/2014/03/14/ideologia-nationalista-cate-adevaruri-care-consecinte-cine-face-lumina/) făcută de mine în anul 2014 la o carte (Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini) apărută în 2013 (pe baza unei teze de doctorat începută în 2009, la Iași). Concluzia mea: naționalismul (fie și sub forma blajină a patriotismului) nu este binevenit decât într-o societate bolnavă, agonică, disperată. Pentru Andrei Pleșu, naționalismul este rău, dar patriotismul este bun, apelând la un exercițiu (neonorant) de retorică sofistică: ”Naționalismul înseamnă să lupți împotriva altor națiuni, în timp ce patriotismul înseamnă să lupți pentru propășirea propriei tale patrii” (citat din memorie). Pentru mine toate ”-ismele” au germenii nocivității și dezastrului așa încât în locul celor două ideologii extremiste eu prefer dezvoltarea spiritului civic/ cetățenesc, promovarea intereselor personale prin efort propriu și scopuri neascunse, sau dragostea de patrie la modul condiționat: și patria să-și iubească cetățenii. Citatul de mai jos este, cred, perfect pliabil peste realitățile noastre actuale:

În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Sandu Tudor, ziarul Credința, 1935).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 628. Marți 18 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (9)


Motto: ”Nu există prietenii în politică, există numai prieteni politici”.Titu Maiorescu

Așadar, caracteristicile miezului de interbelic erau plasarea iraționalului deasupra raționalului, a orgoliilor deasupra intereselor materiale, și a naționalului deasupra fricțiunilor clasiale sau rasiale interne. Prin urmare, observă Benda, popoarele nu se definesc doar prin dimensiunile lor materiale (teritoriu, putere economică, putere militară, bogății naturale etc.), ci (și) prin dimensiunea lor morală. Ministrul german de externe declara, în 1926, la Liga Națiunilor că ”popoarele nu-și părăsesc profilul moral național” (citatul este preluat de autor din cartea lui Ch. Andler, Les Origines du Pangermanisme, p. 223). Această dimensiune culturală, ațâțată pasional de scriitori și artiști, modifică definirea patriotismului ajungându-se ca acesta să însemne ”afirmarea unei anumite forme de spirit, opusă altor forme de spirit. Se știe ce forță internă dobândește astfel această pasiune și cu cât sunt mai dure războaiele generate de ea decât cele purtate odinioară… ” (p. 22). Deloc întâmplător, Germania este mereu amintită ca exemplu negativ de scăpare a patriotismului clasic de sub control și amplificarea puterii acestuia prin introducerea dimensiunii moral-culturale pe fondul vechii democrații: ”Germania este adevăratul profesor al omenirii întru patriotism democratic, dacă înțelegem prin acest cuvânt voința unui popor de a lua poziție împotriva celorlalte în numele caracterelor lor fundamentale.” (p. 23). Corelația directă dintre patriotism și democrație, dintre democrație și război este considerată de Benda ca provenind din spiritul popular, acesta fiind preamărit de scriitorii romantici, romantismul fiind eminamente unul democratic.

Continuându-l pe Julien Benda, un politolog român conservator (Mihail Neamțu) amintea și el despre specificurile greu de conciliat între intelectualii francezi (cei de stânga, îndeosebi, desigur) și cei germani, dar sublinia că iar apare orgoliul bolnăvicios al europenilor, ca urmare a lipsei preocupărilor pentru transcendent:  ”Da, aşa este, dar Patapievici l-a uitat, ca mulţi alţi intelectuali dealtfel, pe bietul Julien Benda, cu umila sa carte, „Trădarea cărturarilor”. Marea majoritate a intelectualilor de stânga francezi, continuuă cu spiritul lor arogant, observat de J. Benda, aşa zisa tradiţie de frondă iluminist-umanistă. Iar marea Europă s-a lăsat de mult timp contaminată de rafinamentul elitismului „cărturăresc” francez. Iar germanicii mai degrabă preferă clasicismul marilor lor filosofi (pe faţă) şi nebunia nietzscheeană (pe ascuns), decât să-şi aducă aminte de figurile lor creştine. În rest, europenii vor să se compare cu americanii în dezvoltarea tehnologică, şi cu elveţienii în siguranţa vieţii. Că de orgoliul marilor culturi şi civilizaţii, nu mai au nevoie. Doar au fost şi se mai cred încă „buricul pământului”. Şi noi pe lângă ei.” https://mihailneamtu.org/2015/11/27/noua-europa-si-vocea-care-lipseste-crestinismul-h-r-patapievici/  Pentru Mihail Neamțu, J. Benda este un ”biet” autor care a scris o ”umilă carte”, criticând criticile aduse de Benda orgoliului, cel considerat nociv și generator de războaie de către autorul francez. Pe scurt, politologul român deplânge ceea ce Julien Benda desconsidera (orgoliul național al marilor culturi și civilizații). Profit de acest intermezzo politico-cultural românesc, pentru a aminti că marea majoritate a celor care l-au citit și comentat pe Benda au considerat această carte ca fiind una controversată. M.N., confirmă că eseul poate fi interpretat în varii chei și grile de lectură.

Un alt viciu al exacerbării pasiunilor politice (în viziunea și în cartea lui Benda) îl constituie preamărirea trecutului, tot ceea ce există azi fiind, hiperbolizat evident, rezultatul ”marilor noștri înaintași” care au creat consistent și au generat prezentele ”drepturi istorice”. Este, din nou, un recurs la patriotismul romantic bazat pe cultul eroilor și pe mitizarea înaintașilor, amplificând astfel patologiile politice ale unor conducători exaltați. Dacă aducem discuția în prezentul contemporan bântuit și el de romantisme patriotice național(ist)e observăm, de un aproape un deceniu, o recrudescență a naționalismului, fie în varianta național-ceaușismului, fie în varianta național-creștinismului de tip legionar. La vremuri de criză – soluții de criză.       Una dintre ”trăznăile” (naționaliste) lansate (deloc dezinteresat) de partide/ găști mai mici sau mai mari de pe la noi este aceea a inversării succesiunii cultural-istorice în privința trecutului nostru: nu româna se trage din limba latină, ci taman invers, cu consecința că romanii sunt/ au fost urmașii bravilor daci…Pe scurt, romanii se trag din români! Corelat cu această gogoriță (bazată pe documente ”strict secrete”, necitite de nimeni, păstrate la Vatican!!!) a apărut încă o formă de protocronism românesc (păgubos, desigur) prin care se încearcă acreditarea ideii că prima limbă vorbită pe pământ a fost rumâna și din care se trag toate limbile pământului. Bravos națiune! Așadar, dacă Benda ar reînvia ar avea ce critica și ironiza… Totuși, motive de ridiculizare și ironizare la adresa populismului naționalist gregar avea și autorul cărții pe vremea scrierii acesteia: ”Ce surplus de violență aduce pasiunii naționale această solemnizare a dorințelor ei se vădește limpede dacă privim rezultatul acestui sentiment la germani, care se pretind continuatorii spiritului Sfântului Imperiu Germanic, și la italieni, de când își socotesc ambițiile ca reîntrupări ale celor din vremea Imperiului Roman.” (p. 24).  Desigur, aceste manipulări de conștiințe înfierbântate se făceau în scopuri pragmatice bine definite: ”Inutil să mai spunem că șefii de state găsesc și în acest punct al sentimentalismului popular un instrument nou și eficace pentru realizarea scopurilor lor practice și că știu foarte bine să se servească de el.”. Atunci, ca și acum, ca și mâine… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 627. Luni 17 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (8)


Motto: ”Un principiu de bază în politică e să nu-i atragi niciodată atenția adversarului când greșește” (folclor politic universal)

O a cincea caracteristică a perfecționării pasiunilor politice din interbelicul european, în viziunea lui Benda, o constituie creșterea importanței/ ponderii pasiunilor politice în raport cu alte pasiuni individuale (pentru profit, plăceri, vanitate etc.). Rivalitățile dintre familiile burgheze moderne nu mai erau construite pe chestiuni de ambiții, bogăție sau faimă, ci – în mod covârșitor – pe chestiuni de politică:” ”Pe primul plan, politica”, este cerința unui apostol al spiritului modern; politică pretutindeni, constată el, mereu politică, numai și numai politică.” (p. 15). Stricto sensu, a fi interesat de polisul/ orașul/ regiunea/ țara în care (vrei să) trăiești (bine) ar trebui să fie un semn de maturitate civică, un fapt pozitiv și la care intelectualii ar fi bineveniți în a acționa pentru consolidarea acestui spirit civic. Dar ce te faci când esența politicului (participarea la conducere în binele tuturor, nu doar a celor care te-au votat și/ sau au turnat bani în campanii electorale deșănțate pentru ca, ulterior, să vină la putere pentru a-și multiplica foloasele față de ”investiția” inițială) este pervertită, mimată, deturnată și transformată într-un spectacol jalnic pentru putere și avere? Dar nu doar politicianul în lupta sa pentru putere este vizat de critica lui Benda, ci și votantul de rând, cel care trecând de la preocuparea pentru satisfacerea nevoilor bazale devine brusc interesat de politică și simte nevoia să devină nu doar activ, ci activ într-un mod pasional bazat pe biela-manivela ”idee fixă – acțiune deplin angajată”. Toate aceste cinci caracteristici (universalitatea, coerența, omogenitatea, permanența, preponderența pasiunilor politice) ale declanșării fără precedent a pasiunilor politice are ca sursă primă manipularea prin presă. Ieftinirea ziarului și accesibilitatea crescută la informație a făcut posibilă această angajare politică pasională din partea tuturor. Aproape că nu mai este necesar să subliniez: ceea ce au făcut ziarele în interbelic, face internetul în postbelic. Benda se gândea serios dacă nu cumva războaiele tot mai dese au printre cauze tocmai această ofensivă unilaterală a informației.

Primele cinci caracteristici, precizează Benda, sunt doar cele vizibile, superficiale, aparente, dar există și altele, care produc curenți de adâncime, cu forțe și consecințe mai mari. În această a doua categorie de factori cauzali este trecută în primul rând amplificarea conștiinței de sine a fiecăruia dintre cei cinci factori cauzali de suprafață (rolul presei fiind, și în acest caz, unul major). Două dintre aceste conștientizări amplificate sunt menționate cu prioritate: a) un anume naționalism evreiesc (perceput probabil mai acut de evreul francez Benda); b) burghezismul. Aceste două –isme (extremizante/ absolutizante) sunt legate de intensificarea urilor de rasă (evreismul) și de clasă (burghezismul). În pofida apartenenței sale la etnia/ rasa evreiască și la clasa burgheză, autorul le contestă și le face responsabile de intensificarea urilor deja ajunse la cote prea înalte. Scrie negru pe alb autorul, cu privire la naționalismul evreiesc din Occident: ”trebuie să-i atragem atenția celui interesat de progresul păcii în lume că orgoliilor care îi ațâță pe unii împotriva altora epoca noastră le-a mai adăugat unul, cel puțin în forma lui conștientă și mândră de sine.” (p. 17). La rândul ei, ”burghezia devine deplin conștientă de egoismele ei specifice, că le proclamă ca atare, le venerează ca atare, le consideră legate de interesele majore ale speciei, că-și face un merit din venerarea lor și din utilizarea lor împotriva egoismelor care vor s-o distrugă.” (p. 18). Dincolo de orgoliile/ urile care măcinau rasele și clasele interbelicului european, un loc tot mai proeminent ocupa, și pe atunci, orgoliul național, căruia Benda îi acordă un spațiu cu mult mai larg. Și pe bună dreptate. Din 1920 se declanșaseră, în Europa, cu furie pasională, naționalismele care, întru amplificarea forței și șanselor de câștig (unele împotriva altora) și-au atașat și subordonat orgoliile mai sus amintite: etnicismul/ rasismul și ”lupta de clasă”. Toate astea pe fondul victoriei internaționalismului sovietic, față de care naționalismele Europei vestice s-au raportat foarte negativ. Avem deja conturat un clivaj nu întotdeauna subliniat în studiile de specialitate: lupta între naționalismul socialist și internaționalismul comunist. Ambele au suportat confuzii între socialiști și comuniști, pe de o parte și naționaliști și internaționaliști pe de altă parte. Dacă înainte de interbelic se vorbea despre firescul interes național, pe vremea lui Benda deja lucrurile o luaseră razna și au ajuns la transformarea interesului național în orgoliu național, evident o formă patologică a apărării apartenenței la o națiune.  Mai mult, dincolo de acest patos numit orgoliu național apare și o treaptă de o gravitate și mai mare: susceptibilitatea națională. Asta face deja trimitere la teorii ale conspirației împotriva propriei națiuni, la care se adaugă preocuparea pentru identificarea dușmanului național – evident, în afara țării, adică străinii, cei de alt neam. Ca urmare patriotismul se transformă în șovinism, iar respectul față de alte culturi se transformă în opusul său: xenofobia. Meritul lui Benda este acela de a sesiza marele pericol al promovării naționalismelor iraționale: războiul! ”Susceptibilitatea în care se înveșmântează sentimentul național odată pătruns în mase face ca șansele de izbucnire a unui război să crească notabil și astăzi.” (p. 20). Da! reiau și eu: ”Și astăzi!”. Filozoful francez merge mai în profunzime și acceptă o critică formulată de monarhiștii din Franța care au identificat o corelație între democrație și inevitabilitatea războiului: ”Din acest punct de vedere (al sporirii exagerate a susceptibilității naționale – L.D.) cred că este corect să afirmăm, odată cu monarhiștii francezi, că ”democrație înseamnă război”, cu condiția să înțelegem prin democrație accesul maselor la susceptibilitatea națională și să recunoaștem că nici o schimbare de regim nu va putea stăvili acest fenomen.” ( va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 626. Duminică 16 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (7)


Motto: ”Optimismul e opiumul omenirii” (Milan Kundera)

Parcă încercând să dea o explicație avant la lettre a faptului că, peste câțiva ani devenea membru al Partidului Comunist Francez, după ce a definit, în carte, mondializarea/ universalizarea (creșterea cantitativă a) încleștării omenirii în dispute pasionale politice, neutrul autor francez Julien Benda se vede obligat să constate și o creștere calitativă a taberelor aflate în lupta lor pentru supraviețuire și supremație, oprindu-se (v-am spus?) asupra clasei muncitoare în disputele acesteia cu burghezia leneșă. (Banc: elevul ajuns acasă este întrebat de părinți: și azi cu ce clasă v-ați mai bătut? Elevul (îndoctrinat): cu burghezia!). Clasa muncitoare nu mai este strict națională, ci devine europeană, animată și unită de ura bine sădită față de ”dușmanul de clasă” (autorul sugerează doar cu cine urma să se lupte clasa muncitoare, în această fază a analizei el conturând doar caracteristicile principale ale urii organizate politic la nivel european). Așadar, o a doua caracteristică a lumii europene interbelice o constituie, în opinia lui Benda, creșterea coerenței clasei muncitoare, fapt valabil și pentru muncitorii creativi (artiștii care se grupează, și ei, în uniuni, ligi, asociații profesionale). În termeni marxieni, această coerență crescută s-ar putea numi dobândirea conștiinței de sine, ca un fel de răspuns concret la întrebarea eminesciană din ”Împărat și proletar”: ”De ce uitați că-n voi e și număr și putere?”. (1 decembrie 1874). De unde a apărut acest plus de coerență/ conștiință de sine? Benda crede că factorii cauzali ai creșterii coerenței sunt noile mijloace de comunicare ale vremii, concomitent cu transformarea urii muncitorești într-o realitate mistico-religioasă, amplificându-se autoaprecierea referitoare la misiunea salvaționistă pentru întreaga omenire prin urcarea muncitorimii în scaunele puterii.  Dar, spune Benda, coerența este doar o viziune de suprafață asupra urii muncitorești. Esențializând și sondând în intimitățile esențiale ale fenomenului (numit de alții conștiință de clasă), autorul observă și o creștere a omogenității interne a taberelor aflate în luptă, mânate de ura politică sădită de politicieni cu ajutorul inteligenției/ intelectualilor. El nu se limitează la clasa muncitoare, ci dă ca exemplu de omogenizare tot mai vizibilă lupta împotriva democrației, luptă care se vedea atunci ca fiind tot mai coerentă și mai omogenă. Concretizând, această omogenizare/ uniformizare/ nivelare are nume clare: antisemitism, socialism, anticomunism, anticlericalism. Are loc astfel o disciplinare a urii prin des-frânarea pasiunilor politice, rezultatul fiind o creștere a forței de impact a grupurilor aflate în conflict. Acum se poate înțelege mai bine nașterea și ascensiunea fascismului și nazismului începând cu anul 1920, aceste noi curente având în chiar esența lor cele remarcate de filosoful Benda ca factor (omogenizarea) de intensificare a pasiunilor politice.

Paralel cu creșterea omogenității grupurilor aglutinate prin ură politică pasională are loc și o creștere a preciziei direcției de atac a acestora. Exemplu: socialismul care cu o sută de ani în urmă (pornind din 1927) era o pasiune puternică, dar confuză, ”astăzi” (adică în 1927) adepții lui au un scop mai precis, știind exact unde trebuie să lovească adversarul și ce mijloace să utilizeze pentru a reuși. ”Se știe câtă putere prinde ura când se conturează mai clar”, conchide Benda. Îmi permit să reamintesc (mereu) cititorului că apariția cărții lui Benda a avut loc la nici zece ani de la bolșevizarea Rusiei – o țară reper pentru Franța. Cred că și înscrierea lui Benda în PCF a avut loc tot sub influența impactului pe care l-a avut bolșevismul sovietic rus (1918) asupra întregii omeniri, dar și nașterea fascismului, nazismului și legionarismului începând cu anul 1920. Studiind cu atenție trendurile politice contemporane lui, Benda a ajuns și el la concluzia că nu poate să se eschiveze de la turbioanele politice care îl înconjurau.

Așadar, avem, până acum, patru linii majore de forță care stau la baza inevitabilelor ciocniri ale urilor organizate politic: universalizarea, coerența, omogenitatea și precizia. Despre celelalte, în episodul de mâine. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 625. Sâmbătă 15 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (6)


Motto: ”Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele si educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Suntem foarte departe de ce am fost cândva...”    George Enescu

Esența cărții celei mai (re)cunoscute a lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, și anume critica pasiunii/ patosului oamenilor (politici) pentru mundan, gregar, bogății concrete și puteri iluzorii, pentru terestru, material, trecător, găunos, orgolios, de vibrație joasă etc., este excelent rezumată de George Enescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu), muzicianul român care a locuit la Paris în anii consacrării sale. A murit cu un an înaintea lui Benda și aș paria că i-a cunoscut cartea pe care o discut aici, fiind de acord cu concluziile autorului francez. Nu ar fi prima oară când altcineva decât emitentul/ autorul poate să exprime mai succint și chiar mai bine ideile acestuia. Corelat cu citatul din Enescu este și citatul din Renouvier (https://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Bernard_Renouvier) pe care Benda îl plasează la începutul cărții ca un fel de chintesență a acesteia: ”Lumea suferă de lipsa de credință într-un adevăr transcendent”. Practic, lumea – debusolată după război – avea nevoie de un punct de sprijin, acesta fiind ușor de identificat în transcendență/ divinitatea supremă. Nu întâmplător se spune (spusa îi este atribuită lui Einstein): ”Dați-mi un punt de sprijin și răstorn Universul”. Filosoful Renouvier era un moralist pragmatic, un adept al raționalismului și un critic al utopiilor mundane, romantice în esența lor. Adevărul transcendent vizat de cei doi filosofi francezi se vrea a fi unul rațional, imbatabil, etern și desigur… stabil – unul contrar a ceea ce domina viața politică europeană din interbelic: corupție, imoralitate, goana după bani și funcții, pervertirea ideii de politic considerată formal drept apostolat în slujba națiunii. Îndepărtarea de spiritualitate (fie și de cea promovată de religie) și apropierea intelectualilor/ cărturarilor (deveniți simbriași bine plătiți ai politicienilor) de pasiunile carnale ale efemerei noastre vieți apare ca boala începutului de secol XX, cel care a debutat cu un război mondial și care, la doar câteva decenii și-a agravat boala și s-a angrenat în cel de-al doilea. Se poate spune că omenirea, departe de a se fi vindecat de pasiunea de a clădi castele pe și din cadavre, și-a rafinat această pasiune, pervertind și mai mult presupusele valori morale care confereau oamenilor demnitate și respect, purtând un al treilea război mondial (numit Război Rece) pe parcursul mai multor decenii decât pacea dintre primele două. În lipsa unor factori care să detensioneze situațiile de criză, al patrulea măcel mondial care va să vină în următorii ani va fi și mai dureros pentru omenire.

Parcă în continuarea raționamentelor de mai sus, Julien Benda numește, din chiar primele rânduri ale primului capitol (intitulat ”Perfecționarea actuală a pasiunilor politice”, pp. 11-29) care sunt cele mai păguboase și pernicioase pasiuni politice, acelea care explică motivele urii între grupuri mari de oameni: clase, rase și națiuni. Lupta dintre acestea pe presupuse criterii de supremație nu are drept efecte decât durere și distrugere, declin și dezamăgiri. În numele acestor criterii (rasiale, clasiale și naționale) ”batalioanele” de combatanți s-au urât, decimat și disprețuit cu forțe și energii care ar fi putut ajuta oamenii, nu să-i omoare. În numele acestor criterii ”clasa muncitoare”, aliată cu ”clasa țăranilor” au luptat împotriva ”clasei burgheze”, cu binecunoscuta victorie din 1917, în Rusia, urmată de șapte decenii de ”luptă” de clasă în Europa sovietizată. În numele ”rasei superioare”, ”ariene”, o parte a omenirii s-a pornit să distrugă presupusele ”rase inferioare”: evrei, țigani, armeni, slavi, indieni/ piei roșii etc. Și tot în numele pasiunilor politice, unele națiuni s-au crezut mai îndrituite să aibă acces la resursele aflate, temporar, în proprietatea altor națiuni. În numele luptei pentru obținerea de resurse, s-au cheltuit resurse uriașe, inclusiv – sau chiar în primul rând – ființe umane. Politicienii demagogi și-au asumat aceste pasiuni, dar, spune Benda, fără ajutorul creierelor cărturarilor această ură inter-etnică, inter-națiuni și inter-clase nu ar fi putut fi atât de bine organizată, stimulată și bine înfiptă în mințile oamenilor de rând. Lupta cărturarilor-simbriași pentru satisfacerea pasiunilor orgolioase ale unor politicieni semidocți (sau chiar sfertodocți) continuă astăzi sub forme și denumiri ceva mai sofisticate: fake news, manipularea maselor, comunicare și manipulare, marketing publicitar, trolli plătiți pentru a servi unor cauze străine de interesele reale ale cetățenilor cu care comunică etc. Se reînvie (inclusiv la noi) arsenalul demagogic al dictaturilor de nici trei decenii apuse: dezinformare, minciună, lipsă de informare, informare viciată și vicioasă etc.  Demagogia este acea formă a exploatării pasiunilor politice în vederea ajungerii sau perpetuării la putere. „Demagogul este cel care predică doctrine despre care ştie că nu sînt adevărate, celor pe care îi ştie că sînt idioţi.“ (H.L. Mencken)

Cui se datorează perfecționarea incredibilă a războiului pasional dintre grupuri mari de oameni? Și în primul rând ce face atât de șocantă, pentru autor, omorârea reciprocă a semenilor, că doar lumea a fost plină de războaie și până la ora la care scria Blenda eseul său? Pentru scriitorul francez șocant și dramatic este că aceste lupte pasionale au căpătat dimensiuni nemaivăzute și nemaiauzite până atunci. La mijloc de interbelic Blenda constata că ”astăzi aproape că nu există om în Europa care să nu fie sau să nu se creadă atins de o pasiune provocată de rasă, de clasă sau de națiune, sau, cel mai adesea, de toate trei deodată. Se pare că aceeași evoluție se constată și în Lumea Nouă; iar în Extremul Orient imense mulțimi de oameni, care păreau scutite de asemenea impulsuri, se trezesc la ură socială, la regulile conduitei impuse de partid, la spiritul național, ca formă de umilire a altor oameni. Pasiunile politice astăzi ating o universalitate necunoscută până acum.” (pp. 11-12). Ce să mai spunem astăzi despre ”bellum omnium contra omnes” (https://en.wikipedia.org/wiki/Bellum_omnium_contra_omnes) desfășurat astăzi la un nivel realmente global? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 624. Vineri 14 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (5)


Motto: ”Regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre paradis.” Milan Kundera

Este convingerea mea că o carte poate fi mai bine/ corect înțeleasă dacă este cunoscut contextul în care a scris autorul acea lucrare. De asemenea, contează și contextele din timpurile în care este receptată respectiva lucrare. În cazul pseudorecenziei de față este bine să cunoaștem cum a fost primită cartea lui Benda în România primei apariții a traducerii ei, în anul 1928, dar și în condițiile prezentului, la exact 90 de ani distanță.

În România, cartea lui Julien BendaTrădarea cărturarilor”, a fost imediat luată în discuție, analiză și critică, (http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian),  anul apariției cărții în Franța coincizând cu anul înființării Mișcării legionare/ Legiunea Arhanghelului Mihail  în România (germeni ai acestei doctrine au apărut încă în anul 1920, noul curent autodefinindu-se, perfect încadrat în trendul ideologic european postbelic, într-o publicație apărută la Iași, drept socialism național-creștin) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83). După părerea mea, doctrinele care s-au autodenumit: național-socialiste, fasciste, legionare etc. (fals numite de dreapta sau de extremă dreapta) fac parte din grupul doctrinelor de extremă stângă, alături de sau – mai corect spus – suprapuse peste doctrinele de esență marxistă: socialism, bolșevism, comunism. Clasificarea propusă de mine are drept criteriu ”schimbarea”, respectiv atitudinea unei structuri partidice față de schimbare și modalitățile prin care se încearcă producerea schimbării: în cazul stângii militante extreme forța și nu inteligența este modul de convingere a electoratului. Reamintesc esența modului de schimbarea mentalităților în dictaturile comuniste: uz de abuz și convingere prin constrângere. Apar drept rizibile încercările multora de a disocia Mișcarea legionară de la noi de nazism, fascism și socialism. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, a susținut și istoricul Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.  În primul rând nu avea cum să fie o copie pentru că ML a apărut înaintea nazismului fundamentat și implementat de Hitler. În schimb, victoria socialiștilor bolșevici în Rusia a oferit un model apetisant de preluare a puterii, numit, desigur, tot socialist (în cazul lui Hitler național-socialist și ni internațional socialist ca la Lenin și urmașii săi. Faptul că bolșevicii au scos religia din cadrul doctrinei lor, iar naziștii, legionarii și fasciștii nu, nu este de natură să opună cele două doctrine: nazismul și bolșevismul. Bolșevismul a scos religia doar pentru a se transforma el însuși într-o religie.

Am spus/ scris de la început că cuvântul cheie al cărții lui Benda este ”pasiunea politică”, mai exact critica modului pasional, romantic, materialist de a face politică. Modul în care pasiunile politice au definit perioada interbelică poate fi considerat unul cu totul aparte, prin intensitatea, duritatea și lipsa de umanitate a acțiunilor politice. Este o perioadă rarissimă în istoria omenirii relativ civilizate, fiind marcată de cele două războaie mondiale, de apariția ideologiei de stânga,  și dominarea de către aceasta a vieții politice europene, în două variante (esențialmente identice și ușor interșanjabile): nazismul (roșu brun)/ fascismul și bolșevismul (roșu aprins)/ socialismul. (Voi insista, ulterior, asupra acestei noi taxonomii pe care am propus-o de mai mulți ani, dar care este greu acceptată de mediile mai mult sau mai puțin intelectuale ale lumii contemporane, încremenite în dihotomia stânga – drepta pe criteriul pe care l-a criticat Benda: pasiunea pentru avere și putere (și nu cucerirea și păstrarea rațională a puterii pentru a obține mai multă putere). Totodată, voi insista și asupra recrudescenței actuale/ contemporane/ postdecembriste a fenomenului de tip legionar în România).

Câteva considerații pe marginea modului cum s-au plasat, în epocă, intelectualii români față de socialismele potențiale (naționaliste sau internaționaliste, adică naziste sau bolșevice) ar merita făcute și, desigur, dezbătute. Cred că mulți cititori au găsit texte/ informații în care o parte a intelectualității noastre interbelice a fost (în perioada dictaturii comuniste, dar și după aceea) pusă la index (total sau parțial) pe motive de simpatii sau activități legionare, după cum, la indigo, o parte a intelectualității din perioada comunistă este pusă acum în umbră pe motiv de participare la viața politică din timpul dictaturii. Să aruncăm împreună o privire asupra unor personalități din interbelic care au avut simpatii sau activități legionare. Astfel, structura politico-partidică legionară, de esență salvaționist-mesianică, a atras simpatii din partea unor intelectuali de marcă (Emil Cioran – https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran,  Mircea Eliade – https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade,  Vintilă Horia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintil%C4%83_Horia, Petre Țuțea – https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea, Constantin Noica – https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica, Radu Gyr – https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr,  Nechifor Crainic – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic  ș.a.), dar tot legionarii au și asasinat intelectuali de marcă (Nicolae Iorga – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga, Virgil Madgearu – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga ) sau oameni politici (I. G. Duca – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Duca). (Vezi și ”Rădăcinile intelectuale ale legionarismului” de Emanuel Iavorenciuc: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/radacinile-intelectuale-ale-legionarismului).

Un element care a fost oarecum ignorat atunci când s-a ”acuzat” o parte a intelectualității românești de legionarism este vârsta acestor intelectuali în momentul apariției Mișcării Legionare. Astfel, în 1928, Emil Cioran avea 16 ani, Mircea Eliade 20, Vintilă Horia, 12 ani, Petre Țuțea 25 de ani, Constantin Noica 18 ani, Radu Gyr 22 ani. Doar câțiva dintre ei erau mai ”maturi”, cel mai cunoscut dintre ei, Nechifor Crainic având 38 ani. Dacă tot am amintit vârstele simpatizanților în anul apariției Mișcării legionare, să le amintesc și pe acelea ale victimelor din rândul intelectualilor și politicienilor în momentul asasinării lor de către legionari. Astfel, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat în 1940 când avea 56 de ani, economistul Virgil Madgearu 40 de ani, iar omul politic I.G. Duca avea 48 de ani. Am făcut precizarea legată de vârsta intelectualilor români simpatizanți ai ML pentru a aminti că tinerețea (vezi și imnul Ml: ”Sfântă tinerețe legionară”) a fost mereu asociată cu idealurile stângii: ”Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Conformându-se acestui dicton, Petre Țuțea a fost marxist înainte de a deveni legionar, adică tot de stânga.  Identitatea de esență dintre socialismul național creștin numit Mișcarea legionară și socialismul național(ist) promovat de Dej și Ceaușescu era, în epocă, bine subliniat prin sintagma lansată de Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel): ”Căpitane nu fi trist, Garda merge înainte prin Partidul comunist”. Conceptul de om nou a fost definit pentru prima dată de legionari și preluat apoi de comuniști. Iar similitudinile sunt mult mai multe decât diferențele pentru a trimite cele două doctrine la extreme, una fiind Raiul și cealaltă Iadul (și invers, din celălalt unghi de vedere).

Conform Wickipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83),  ”În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari[18] Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari (anticomunismul legionarilor i-a făcut pe americani să îi recruteze pentru subminarea țărilor din blocul comunist). Penetrarea elementelor comuniste în ML a început puțină vreme după înființare, în 1927. „Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist din România (PCdR) un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului. Competiția devine evidentă în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”. Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCdR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului“[25].  ciudatele relații dintre Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza („unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”) care, cu protecția și aprobarea lui Horia Sima, urma să reorganizeze și să conducă Corpul Muncitoresc Legionar (CML). Conform documentelor din arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. În arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii se atestă că, între Horia Sima și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi[27], fapt care ar putea explica discrepanța dintre fulminanta propagandă legionară anticomunistă și lipsa de activitate anticomunistă marcantă, în fapte”.

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Academia-Romana-Miscarea-Legionara-nu-a-fost-fascista.-75-din-detinutii-politici-erau-legionari-120590 Parlamentul RO a decis că Mișcarea legionară a fost o organizație de tip fascist. Alții contestă.  Legionarii ortodocși luptau împotriva comunismului pentru că acest curent era ateu.  Foarte interesant de urmărit depoziția unui legionar la emisiunea ”Profesioniștii”, a dnei Eugenia Vodă din Februarie 2011.  (https://www.youtube.com/watch?v=7cqTeNd3TI8). Puțini își imaginează că legionarismul mai este posibil, în zilele noastre, în România. Pentru a se convinge de contrariu vezi: https://www.youtube.com/watch?v=bmWUjFwWXxM Cele mai IMPORTANTE GRUPĂRI NAȚIONALISTE DIN ro. Legionarii noi ortodocși Filmat la 30 noiembrtie 2016. Salvaționiști și mesianici. Acum mai sunt câteva sute de adepți. Vezi și https://www.youtube.com/watch?v=5u3Si3VlC3w Legionarii își fac partid, 2006.Șerban Suru.

Pentru a ajunge în chiar anul 2018, anul în care cartea lui Julien Benda este larg difuzată și recenzată, coaliția aflată acum la putere, autodefinită drept social-liberală, de stânga sau de stânga-centru, nu este, în realitate, nici social-democrată, nici liberală, nici de stânga, ci populist iliberală, de dreapta, autoritarianistă, autocrată și tot mai îndepărtată de exigențele democrației europene. Evident, intelectualii adevărați nu fac politică și, adesea, nici nu critică măcar politica, cu riscurile și consecințele de rigoare pentru România. Am alocat mai mult spațiu descrierilor legionarismului și similitudinile sale esențiale cu bolșevismul pentru a arăta că ambele au încă ecouri în România de azi, tot mai îndepărtată de democrație și de statul de drept bazat pe justiție independentă, și tot mai apropiată de autoritarianism, xenofobie și chiar ruptură cu lumea occidentală.  În esență, viața politică din România (și din destul de multe alte state ale lumii – Ungaria, Polonia, SUA, Rusia etc.) este foarte foarte asemănătoare cu cea descrisă de Julien Benda la mijlocul perioadei interbelice: mult naționalism, multă politică pasională și irațională, multă minciună, ignorarea statului de drept și a fundamentelor democrației occidentale. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 623. Joi 13 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (4)


Motto: ”Hai să-l considerăm deci pe critic un descoperitor al descoperirilor.” Milan Kundera

Încercarea mea de a lămuri cât mai bine titlul ales de Julien Benda nu poate ocoli cuvântul ”cărturar”/ intelectual. Cum am arătat deja, o ediție în limba engleză a preferat să traducă ”les clercs” prin intelectuali, în fond ambii termeni având o ambiguitate suficient de mare pentru ca eseul lui Benda să se apropie mai mult de pamflet decât de o analiză politico-socială riguroasă. Totuși, pentru limba română termenul de cărturar are o semnificație mai apropiată de ceea ce numim elita intelectualității și mai îndepărtată de masa mare a ceea ce se numește intelectual în sens generic (om cu studii superioare de specialitate). Pentru mine cel puțin, termenul de ”cărturar” trimite la un mare iubitor de cultură și, adesea, la un (mare) creator de cultură, o personalitate marcantă a vieții spirituale a unei societăți oarecare, chiar dacă, etimologic vorbind, termenul face trimitere doar la ”un om cu carte”. Consider interesante unele opinii despre situația intelectualului în lume la ora actuală. Nu există o poziție unanimă asupra poziției corecte a intelectualului în societate: să devină politician sau nu? O încercare de justificare a derutei intelectualilor în privința implicării lor reale în viața socială este astfel formulată de Abraham H. Miller, fost profesor de politologie la University of Cincinnati: ”The problem with being an intellectual is that you rarely have your ideas tested in the real world. But sitting on the sidelines enables you to use extreme rhetoric to advance crackpot notions that, when embraced all too frequently, end up heaping tragedy upon humanity.” (dec 2014). (”Problema intelectualilor este aceea că ei nu-și pot testa ideile în lumea reală. Dar stând deoparte, ei apelează la retorici extreme pentru a lansa noțiuni trăsnite care, prea adesea, sfârșesc prin a aduce umanității mari tragedii”). Ar fi suficient să amintim tragediile aduse de ideologiile extreme ale secolului trecut: bolșevismul și nazismul, nazismul fiind o ideologie geamănă a stângii militante care a generat bolșevismul și comunismul. Rolul intelectualilor în promovarea acestor ideologii este covârșitor (adăugând și progresele tehnicii cum ar fi radioul, ziarele etc.).

Cuvântul intelectual are o largă arie de acoperire, fapt de natură să creeze confuzii (vezi: http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=INTELECTUAL). Conform acestor accepțiuni, intelectual este și inginerul sau economistul dintr-o fabrică, deopotrivă cu H. Coandă sau Adam Smith.  Mai util pentru înțelegerea acestui concept este distincția făcută de sociologul Adrian Samoilă între intelectualul de rând și elita intelectuală (vezi: http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr1-2-2008/09-Samoila.pdf) Prin natura ei, doar elita intelectuală (cărturarii neamului) sunt chemați de politicieni să le fie alături. Autorul articolului sugerează ca intelectualii, indiferent de rangul lor, să se abțină de a deveni politicieni și să se mulțumească cu rolul de consultanți. După părerea mea, tocmai acest rol a fost criticat de Benda, deoarece asta îi extrăgea din rolul lor primordial: acela de a fi creatori și nu propagandiști ai unor interese suspecte. Deosebit de lămuritor este textul lui Florin Lestat care face o incursiune în evoluția istorică a conceptului de intelectual. Din articolul său aflat la http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/f/florin-lestat-6zuuddu/intelectualii-in-evul-mediu-si-aparitia-universitatilor-6zuuddu.html#.W5Vfd_m-nX4 am extras următorul citat: ”Termenul modern „intelectual”, desemnând o categorie de persoane, intra în circulatie abia la sfârsitul secolului al XIX-lea în Franta. Pentru omul născut în Evul Mediu termenii mulier, miles, mercator, urbanus, pauper erau usor de înteles însa semnificatia cuvântului „intelectualis” atribuit unui om nu ar fi putut-o pricepe. Cu toate acestea, termenul se potrivesste si pentru noul tip de om din Evul Mediu care „muncea cu cuvântul si cu mintea”, nu cu mâna, nu traia din veniturile pamântului, fiind constient de diferenta dintre el si celelalte categorii de oameni.
Omul medieval folosea alti termeni pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali: maestru si profesor (este vorba de cei care predau dupa ce studiaza; în timp ce magister desemna o calitate de elevatie morala si de demnitate, profesor era adesea folosit ironic la adresa îngâmfarii unora care se încred prea mult în stiinta lor.), erudit si doct (îi desemna pe cei care au studiat din cărti), filozof; toti acestia insa erau numiti litterati. Toti cei care stiau sa scrie, sa citeasca si stapâneau lumea cuvintelor erau numiti litterati
.
În „Omul medieval”, M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea între un sens slab si unul tare al cuvântului intelectual. Este numit intelectual în sens tare omul care desfasoara o activitate întelectuala, însa este angajat si în transmiterea capacitatii sale de investigare. Intelectual în sens slab este aplicat oamenilor care s-au folosit de inteligenta si de cuvânt, schimbându-si adesea rolul si contextul activitatii: este vorba despre diplomati, avocati, episcopi, scriitori, perceptori.” Evident, enciclopediile electronice au și ele un punct de vedere (interesant): https://ro.wikipedia.org/wiki/Intelectual . Tot Wicki ne lămurește și cum e cu inteligența, un termen la fel de … complicat: https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 . Dilema pe tema ”ce este un intelectual?” nu putea fi ocolită de dilematicul Andrei Pleșu într-un articol din 2015: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce .

În contextul definirii conceptului de intelectual și a rolului intelectualității în viața politică merită amintită convingerea lui Mihail Gorbaciov (făcută publică) – aceea că intelectualitatea trebuie să preia conducerea politică în URSS și în țările socialiste în general. Nu întâmplător, Moscova reformatoare l-a sprijinit pe Ion Iliescu să preia succesiunea la putere în România, într-adevăr Ion Iliescu fiind recunoscut în mediile academice de dinainte de 1989 drept un intelectual comunist autentic, citit și vorbitor de limbi străine. Și tot deloc întâmplător, primul Parlament al României necomuniste a fost intens populat cu profesori universitari, scriitori, cercetători etc. Ulterior, lucrurile au involuat în mod constant. Vezi: https://www.dw.com/ro/o-aren%C4%83-pentru-intelectuali/a-17411789 și https://adevarul.ro/news/societate/cati-intelectuali-romani-isi-asuma-identitatea-europeanao-1_5267b6c2c7b855ff566ef313/index.html

Tot în sens edificator recomand celor interesați/ curioși să citească recentele articole ale controversatului Marius Ghilezan despre ”Cum trebuie citiți intelectualii publici?”  https://romanialibera.ro/opinii/cum-trebuie-cititi-intelectualii-publici-715694 și articolul ”Ținutele ideologice risipesc intelectualiihttps://romanialibera.ro/opinii/tinutele-ideologice-risipesc-intelectualii-750820 .

În fine, Bibliografia cu care închei acest episod s-ar putea să fie mai lămuritoare decât ce ați citit până acum. https://adevarul.ro/news/societate/sindromul-dugin-intelectualii-sovini-agresivie-1_53abcb620d133766a8e8c265/index.html Dorian Furtună, Sindromul Dughin sau De ce intelectualii sunt șovini și agresivi?, 26 iunie 2014

https://mises.ro/248/elitele-naturale-intelectualii-i-statul Hans Herman Hoppe, discurs 1995, Alabama, California, SUA

https://adevarul.ro/cultura/carti/nu-e-nicio-rusine-intelectual-1_51ff7a38c7b855ff56a84a8e/index.html Petru Cimpoeșu – Nu este nicio rușine să fii intelectual

http://www.contributors.ro/cultura/ce-inseamna-a-fi-intelectual/ Ce înseamnă a fi intelectual? De Virgil Iordache, 11 mai 2015    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 622. Miercuri 12 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (3)


Motto: ”Prostia este atunci când ai răspuns la orice. Înțelepciunea este atunci când ai întrebări pentru orice.” Milan Kundera

Câteva discuții pe tema titlului cărții lui Julien Benda se impun, date fiind interpretările și opțiunile traducătorilor. Unele ediții englezești au tradus ”les clercs” prin ”intelectuali” (”The Betrayal of Intellectuals” (adăugând, în paranteză, și titlul original  – ”La Trahison des clercs” – ceea ce probează marea dificultate în care s-a aflat traducătorul Herbert Read). Interesantă este opinia unui recenzent (Pavel K Kepezhinskas) care identifică intelectualii cu liberalii, numindu-i și ”clasa creativă”. O altă editură publică traducerea sub titlul ”The treason of intellectualshttps://www.amazon.com/Treason-Intellectuals-Julien-Benda/dp/1412806232 pentru a fi mai aproape de titlul original (”La Trahison…”). Pentru mai buna înțelegere a mesajului cărții, iată și opinia unui recenzent: ”From the time of the pre-Socratics, intellectuals were a breed apart. They were non-materialistic knowledge-seekers who believed in a universal humanism and represented a cornerstone of civilized society. According to Benda, this all began to change in the early twentieth century. In Europe in the 1920s, intellectuals began abandoning their attachment to traditional philosophical and scholarly ideals, and instead glorified particularisms and moral relativism. The “treason” of which Benda writes is the betrayal by the intellectuals of their unique vocation. He criticizes European intellectuals for allowing political commitment to insinuate itself into their understanding of the intellectual vocation, ushering the world into “the age of the intellectual organization of political hatreds.” From the savage flowering of ethnic and religious hatreds in the Middle East and throughout Europe today to the mendacious demand for political correctness and multiculturalism on college campuses everywhere in the West, the treason of the intellectuals continues to play out its unedifying drama.” Printre amatorii de opinii cât mai diverse recomand Introducerea scrisă de Roger Kimball la cartea al cărei link l-am dat mai sus: https://www.newcriterion.com/issues/1992/12/the-treason-of-the-intellectuals-ldquothe-undoing-of-thoughtrdquo

Traducătoarea Gabriela Creția își justifică, într-o notă de subsol, astfel opțiunea sa pentru a traduce ”les clercs” din titlul cărții prin ”cărturari”: ”din cauza nuanței sale vetuste, prezentă și în francezul clerc” (p. 9). O explicație mai profundă a termenului de ”clerc” o dă Dan Alexe în următorul pasaj: ”Atunci, în urmă cu aproape nouă decenii, după devastatoarea Grande Guerre (Primul Război Mondial), filosoful francez Julien Benda a publicat o cărțulie-pamflet intitulată Trădarea clericilor (sau: a intelectualilor – La trahison des clercs) in care își exprima durerea, mâhnirea și mânia neputincioasă în fața abandonului laș al intelectualilor. Epoca era una a tupilării colective, a închiderii in sine, a retragerii în valorile tradiționale sigure: patria, religia, familia. Intelectualii, spre care se îndreptau toate așteptările, au trădat atunci, i-au trădat pe cei care credeau în ei și care așteptau să fie îndrumați… Au trădat călduț, din comoditate, “spirit civic”, civilizatie interioara și “bun simț” (toate acestea, “spirit civic”, “bun simț” invocat acum de Pleșu pentru a limita libertatea de expresie). Au trădat, chipurile ca să nu învrăjbească. In fața tăvălugului nazist și a naționalismului și a doctrinelor fanatice, au tăcut. Le-au cerut celor care așteptau îndrumare de la ei să aibă “bune maniere”. Rezultatul a fost ascensiunea nazismului și al Doilea Război Mondial. După război, Benda și-a reeditat cartea. Mare, mare era amărăciunea lui Julien Benda, care a pus dinadins acest titlu ambiguu: Trahison des clercs, folosind un termen care în franceză poate desemna atât un notabil al spiritului (un clerc), cât și clerul bisericesc, preoțimea… Căci intelectualii, in tradiție franceză, au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi ce au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu”. ((https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/)

Titlul cărții (”Trădarea...”) face trimitere critică la modul sentimental-pasional de a face politică, unul în care intelectualii interbelici s-au aruncat cu toate energiile lor. Pasionali prin însăși menirea lor spirituală, implicarea lor în politică a dus lumea în eroare, fiind – cel puțin la început – mai credibili decât politicienii venali și orientați spre a se substitui puterii divine (mimând omnisciența, omnipotența și ubicuitatea Creatorului). Ei au permis înlocuirea modului de a face politică bazat pe ”gentlemen s agreement”, pe coduri de onoare (inclusiv demisii de onoare), pe principii ce se presupunea că nu vor fi încălcate de nimeni, niciodată, pe o moralitate înaltă (chartă morală) neîncălcată de actorii politici etc., cu unul autoritarist bazat pe forță, minciună, corupție, disprețuind legea și codurile morale, invocând – ipocrit – drept cauze ale nerealizărilor factori exogeni: străinătatea, conspirația marelui capital, masoneria, evreii etc.

Din exact același mod pasional de a ascunde maselor votante sforăriile politicianiste ale celor care doresc să se eternizeze la putere în România fac parte conceptele prefabricate cu potențial manipulator verificat: mândru că sunt român, globalismul care vrea să omoare patriotismul, acapararea controlului asupra justiției în dorința ”sinceră” de a nu mai avea loc erori judiciare, posibila finanțare externă a celor care doresc să doboare statul român (”tentativa de lovitură de stat paramilitară finanțată din exterior din 10 august curent” va intra ca atare în manualele de istorie recentă?), tentativa de asasinat a celui mai iubit conducător care a dat bani de pensii și salarii românilor etc. Rămâne să dăm, fiecare, răspuns la întrebarea dacă dacă intelectualii României au trădat intrând în politică sau și-au trădat menirea doar mimând calitatea de intelectual pe care, adesea, o afișează ostentativ și… atât. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 621. Marți 11 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (2)


Motto 1: ”Trădarea înseamnă să ieși din rând și să pleci în necunoscut.Milan Kundera

Motto 2: ”Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător”.  Corneliu Zelea Codreanu

Cuvântul cheie al cărții lui Julien Benda, ”Trădarea cărturarilor” este ”pasiune politică”. Cu alte cuvinte, autorul a dezbătut în carte doar dimensiunea pasională a politicului și nu pe aceea rațională, logică, principială a acestui domeniu deloc definit clar de autor (dar presupus, în mod fals, ca fiind corect înțeles de către toată lumea). Doar pasiunile politice, apropierile sentimental-romantice între partide nasc trădări, în timp ce politicile raționale, generatoare de contracte sociale, programe politice, proiecte de țară etc. pot iniția alianțe, respectiv rupturi/ ruperi de alianțe (percepute doar de sentimentalii politici drept trădări).

Se conturează două moduri de a face politică: unul sentimental, romantic, bazat pe dorințe, idealuri și chiar utopii, pe de o parte, și unul rațional, realist, bazat pe interese, programe și chiar proiecte de țară, pe de altă parte. Julien Benda este dușmanul declarat al politicilor bazate pe dorințe, fiind, inevitabil, adeptul politicilor bazate pe interese. În Metodologia Scop Mijloc și eu am adoptat definirea politicului drept domeniul scopurilor/ intereselor rațional formulate și tot rațional urmărite pentru a fi atinse. Dimensiunea emoțională (simțirea) nu poate fi negată sau ignorată devreme ce ea se manifestă adesea atât de pregnant în viața unor societăți. Dar atunci când simțirea prevalează asupra gândirii, când dorințele sunt luate drept realitate (wishful thinking), nu ne putem aștepta decât la eșecuri majore dinainte (auto)anunțate deoarece acestea se află în ADN ul acestui mod de a face politică. Banalizând puțin, invit cititorii să facă un exercițiu de autoevaluare (pe această temă): cum v-ar plăcea să fiți conduși, de un CAP sau de o INIMĂ?

Așadar, Benda decupează din realitatea imediată două tipuri de realități: una înalt spiritualizată (idealistă) și una înalt materializată (realistă). El nu le numește însă astfel, ci face apel la metafore și la denumiri aluzive. Astfel, realitatea înalt spiritualizată este numită ”spiritul”, iar cea înalt materializată este denumită ”temporalul”. Deși Benda nu se obosește să definească/ descrie cele două realități aparent paralele, din ”Cuvânt înainte al autorului la prima ediție a cărții” (pp. 9-10) rezultă că el conferă celor două ”realități” următoarele caracteristici. ”Temporalul” vizează mundanul, trecătorul, realitatea palpabilă, bogățiile, puterea politică, una trecătoare/ temporară sau efemeră. Cei care apără și promovează această realitate ca fiind cea mai importantă pentru oameni sunt numiți de autor ”laici”. ”Spiritul” vizează credința, religia, arta, filosofia, eternul, idealul. Cei care promovează și apără (sau ar trebui să o apere, în viziunea lui Benda) această ”realitate” sunt numiți de autor ”cărturari” (”fr. clercs”)/ intelectuali/ clerici. Pe cale de consecință, cei care ar trebui să apere (cu religiozitate!) spiritualul (cărturarii/ intelectualii/ clericii) dar nu o fac, intră imediat în categoria (largă-largă) a trădătorilor. De unde și titlul cărții. În loc să apere spiritul, intelectualii s-au orientat, pragmatic, spre ciolan, trădându-și presupusa lor menire, aceea de a spiritualiza omenirea, de a o ajuta să nu cadă în capcanele istoriei (așa cum s-a tot întâmplat). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!