liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Marcel Pauker

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 749. Joi 17 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (11)


Printre slugile preaplecate și preadure în executarea ordinelor primite de la Moscova în instalarea bolșevismului sovietic în România a fost Ana Pauker (Hannah Robinsohn) (1893 – 1960), o femeie cu o biografie (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker) demnă de a fi romanțată sau cinematografiată. Născută din părinți evrei ortodocși, în jud. Vaslui, a devenit învățătoare la 19 ani la școala din satul natal (Codăești) pentru cinci ani. În 1917 este eliminată din școală pentru propagandă sionistă sau (acceptă autorii) și din alte cauze. Deși părinții erau săraci, pleacă la Paris (după Wikipedia, pleacă la Geneva) să studieze medicina. La Paris îl întâlnește pe evreul socialist Heinrich Sternberg și în loc de medic, Hannah devine politician de profesie. În 1920 îl cunoaște pe Marcel Pauker, care îi va deveni soț în 1921, devenind Ana Pauker. Începând cu anii 1922 soții Pauker sunt la Moscova și urmează ”Școala leninistă”, devenind cetățeni sovietici și membri ai PCUS. După peregrinări prin Europa (inclusiv România), Ana Pauker devine șefa redacției emisiunilor Radio Moscova în limba română. (Wikipedia scrie că este vorba despre postul de radio ”România liberă” care emitea din Ufa, URSS) Istoricii vorbesc/ scriu despre faptul că în 1938 soțul său Marcel Pauker a fost chemat la Moscova și împușcat cu acuzația de spionaj în favoarea României. Pentru introducerea bolșevismului în România Ana Pauker este trimisă de (la) Moscova cu un avion militar în România pe 16 sept. 1944. La debarcare, a coborât din avion un general sovietic al Armatei Roșii pe numele său Ana Pauker.
A fost cooptată în CC al PCR, toată lumea știind că este omul Moscovei pe linie politică și de informații (NKVD). Aceasta i-a permis să aibă o atitudine dură, de care chiar și Gh. Gheorghiu Dej asculta… În perioada 1947-1952 a fost ministru de externe, prima femeie româncă cu o asemenea demnitate și una dintre foarte puținele din blocul comunist. În 1950 se îmbolnăvește de cancer, se operează la Moscova, iar în 1952 (ieșită, se pare, de sub protecția Moscovei), este acuzată de deviaționism împreună cu maghiarul Vasile Luca (Luka Laszlo) și Teohari Georgescu. Autorii presupun că renunțarea la a o mai proteja a fost motivată de convingerea Moscovei că nici ea nu era străină de trădarea lui Marcel Pauker. Încarcerată, dar pusă în libertate după moartea lui Stalin, la indicația lui Molotov, nu mai deține funcții politice, cancerul recidivează și moare la puțin timp după ce i s-a comunicat vestea că soțul ei a fost împușcat în 1938 pentru spionaj în favoarea României. Pentru istoria României Ana Pauker a rămas nu doar ca prima femeie cu funcții înalte în stat, ci și omul de o rară duritate și intransigență. Cu siguranță, Gheorghiu Dej nu a suportat să fie condus de o femeie evreică cu legături puternice la Moscova. Includerea acestui personaj în lista celor reprezentative pentru Era Dej am făcut-o și pentru că a rămas în folclorul vremii zicerea: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”. Mai exact au băgat groaza în burghezia adevărată, creatoarea României moderne, înlocuită în mod pervers și ilicit de noua burghezie roșie, născută prin jaf, corupție, minciună și forță brută. Urmașii acestei burghezii roșii, nășită de Moscova, au populat și întreaga Era Ceaușescu (nomenklatura), o parte a acesteia acceptând apoi să-l vândă rușilor pe dictatorul Ceaușescu pentru a-și prezerva pozițiile și averile, care s-au multiplicat vertiginos imediat după lovitura de stat din decembrie 1989. Burghezia roșie, decolorată în 1989, revopsită în democrată, a aplicat formula ”acumulare prin delapidare”, primele dosare de corupție de după 1989 fiind adesea contestate cu ineptul argument: dacă vreți să facem capitalism, cum să facem acumularea capitalului, cea generatoare de progres? O altă formă de acumulare prin delapidare a fost ”privatizarea” care a însemnat simpla trecere în proprietatea nomenklaturii comuniste și securiste a unor mari averi din proprietatea statului. Despre asta, însă, la timpul potrivit. Închei fișa biografică a acestui interesant și dur personaj cu amintirea faptului că ultrasimplificatorii istoriei au găsit cauza primă a dezastrului postbelic al României: evreii care au adus comunismul și în scumpa noastră patrie… Elementul autohton a fost promovat cu prioritate în Era Ceaușescu, dar rezultatul este deja cunoscut. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!