liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 252. Sâmbătă 8 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (2).


Motto-uri: „Nătărăii se cred deștepți, dar înțeleptul știe că e prost”  (W. Shakespeare); „Adevărata cunoaștere este a-ți ști dimensiunea ignoranței” (Confucius)

Etapa premergătoare aceleia în care cineva crede că toți ceilalți sunt tâmpiți constă în nerecunoașterea, sub nicio formă, de către acel cineva, a faptului că el însuși este tont. Corelat cu fudulia/ aroganța/ mândria ce careacterizează pe destul de mulți dintre noi, persoana în cauză sare imediat cu un răspuns, o explicație cauzală, o evaluare a unor fapte propuse spre analiză etc. Rubrica ”Vax Populi” din emisiunea ”Starea nației” a lui Dragoș Pătrașcu (revenită acum la TVR1)  este o colecție fără sfârșit de asemenea persoane care explică apăsat de ce nu cresc românii dragoni, de ce a dispărut orgasmul la români, câte picioare are șarpele sau cum se desenează un triunghi cu patru laturi. Faptul că sunt întrebați doar săteni de vârstă medie pare a sugera că orășenii maturi sunt mult mai cunoscători sau mai sinceri în a recunoaște că nu știu ceva. În aceleași emisiuni antiprostie susținute magistral de D.P. am văzut însă și parlamentari care fugeau imediat când li se solicita să recunoască niște greșeli gramaticale dintr-un text. Oare să nu realizeze ei că fugind se autodemască și își semnează propriul Certificat de Prostie? Se pare că nu realizează… În episodul trecut mi-am reafirmat scepticismul în legătură cu presupusele adevăruri ultime/ definitive ale așa numitelor ”științe”. Asta nu vrea să însemne, sub nicio formă, că toate afirmațiile, toate metodele și procedeele enunțate, utilizate și distribuite de ”științe” sunt false. Eu dubitez (dacă mi se permite această construcție) faptul că o opinie, o axiomă, o demonstrație, o teorie, o doctrină etc. nu poate deveni caducă/ desuetă/ nevalabilă. Sunt, aici, de acord cu Marcus Aurelius că „Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” M-am considerat, mereu, un simplu opinioman și nu un ”om de știință”.  Una dintre opiniile cu destulă circulație în lumea ”științifică” se datorează la doi cercetători americani ai fenomenului numit prostie omenească: David Dunning și Justin Kruger. Ei au pus problema de ce competenții se autoconsideră mai incompetenți decât sunt în realitate, iar incompetenții se supraevaluează cu mult entuziasm. Acest handicap cognitiv este deja cunoscut în lume drept Efectul Dunning-Kruger. Dintr-un articol în limba engleză rețin câteva idei interesante pentru cunoașterea acestor fenomene amintite mai sus. Articolul (din 23 februarie 2015) poate fi citit integral la: http://www.patheos.com/blogs/crossexamined/2015/02/the-dunning-kruger-effect-are-the-stupid-too-stupid-to-realize-theyre-stupid/ . Experimentele celor doi cercetători americani s-au concentrat asupra unor probleme de logică, gramatică și simțul umorului, respectiv cum sunt acestea tratate/ rezolvate de persoane cu IQ uri diferite. Au fost constatate două tipuri de erori: a) există răspunsuri preferate/ standard la întrebări cum ar fi: Cât de popular crezi că ești?, Cât de des mănânci la fastfood? sau Cât de bun șofer crezi că ești?; b) referitor la nivelul lor de competență, cei mai incompetenți se considerau superiori tuturor, în timp ce competenții autentici se subevaluau. Pe românește spus, proștii nu recunoașteau (și nu realizau) că sunt proști. Dar fără prea multe cercetări savante Bertrand Russell spusese cu mult timp înainte că: ”The trouble with the world is that the stupid are cocksure and the intelligent are full of doubt”/ ”Problema oamenilor este aceea că proștii sunt siguri, iar inteligenții se îndoiesc mereu” (preluare după cartezianul ”Dubito, ergo cogito” / ”Mă îndoiesc, deci gândesc”). Revenind la înțelepciunea noastră populară reamintesc adagio-ul: ”este atât de prost încât nu-și dă seama că e prost!

Liviu Druguș       Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 251. Vineri 7 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (1).


Tema prostiei și a iluziei de a fi înțelept în mod incotinent este tot mai atractivă și mai deschisă dezbaterilor, opiniilor, controverselor și chiar ironiilor. Reamintesc (cu riscul să plictisesc) definiția mea dată omului prost: ”unul care se crede deștept”. Insist puțin asupra acestei definiții deoarece am observat că emoția stârnită de cele două cuvinte: ”prost” și ”deștept” obturează sau, cel puțin, atenuează atenția ce ar trebui (acor)dată esenței acestei definiții: iluzia cunoașterii definitive transformată în credință aproape imposibil de combătut. Prostul ”crede că” este superior semenilor, respectiv are o ”credință” de neclintit în propriile sale ”adevăruri”, are o încredere de nezdruncinat în propriile raționamente (multe dintre ele axiomatice). ”Dubito, ergo cogito” și ”Cogito, ergo sum” îi sunt nu doar străine, ci sunt considerate a fi… niște prostii pe care lumea le repetă fără să le mai anlizeze… A te îndoi de propriile tale adevăruri este, probabil, cea mai bună cale (cel mai bun mijloc) de a cerceta mereu, de a căuta și de a găsi contraargumente la contraargumentele aduse opiniilor tale etc. Dar, cum se spune, prostul nu știe că nu știe – drept pentru care se oprește din căutare și se închistează într-un glob de aură de înțelept atotcunoscător/ atotștiutor. Mai mult, (a)rareori vei auzi vreun prost acceptând că nu știe ceva sau că nu știe să argumenteze vreuna dintre afirmațiile sale. Cele afirmate mai sus pot fi deduse cu ajutorul bunului simț comun (”common sense”) sau prin cercetări mai elaborate, numite ”științifice” doar pentru faptul că respectă niște pași/ etape pe care lumea le consideră a fi supremul în materie de cunoaștere umană. Am devenit critic la adresa conceptului actual de ”știință” (fără a mă pretinde superior ”oamenilor de știință”) pentru simplul motiv că ceea ce ieri era considerat, în unele ”științe”, drept adevăr irefutabil/ de necontestat azi este considerat a fi o mare prostie. Includ aici toate așa numitele ”științe sociale” (economia, politologia, deontologia, sociologia, psihologia etc.), discipline care își reînnoiesc periodic bagajul de ”adevăruri” și pe care le varsă nediferențiat în capul elevilor și studenților, eventualele ”erezii” și opinii contrare ducând la descalificarea eventualului examinat la proba teoretică a vreunui tânăr care are obrăznicia să gândească cu mintea proprie. Și celelelte ”științe”, numite exacte, au păcătuit prin declararea unor teze drept adevăruri eterne. Printre ele și demonstrarea, în varii timpuri, a imposibilității ridicării în aer a unui corp greu (avion, elicopter), sau a imposibilității depășirii vitezei luminii, a sunetului etc. Similar, în varii religii, dogmele care se bat cap în cap sub raport logic sunt ”argumentate” și cu pretinse dovezi ”științifice”, desigur… nedemonstrabile. Una dintre dogmele religioase cu impact direct asupra capacității oamenilor de a evolua este aceea conform căreia ”Creatorul nu poate crea ceva care să fie mai presus decât propria sa creație” (adică omul nu poate deveni creator, caz în care ar fi Dumnezeu însuși). Prin punerea sub semnul întrebării a atotputerniciei lui Dumnezeu se pun, direct sau indirect, limite asupra capacităților creative/ creatoare ale omului. De exemplu: ”omul nu poate crea o memorie artificială care să fie mai puternică/ mai mare decât cea a omului”, plecându-se de la premisa că omul este dotat de la natură/ divinitate cu capacități pe care el încă nu le folosește. Faptul că nu s-a găsit încă vreo ființă umană care să poată memora (și reda) mai mult decât un super computer gigant nu are nicio importanță pentru susținătorii acestei idei. Am inserat aici acest exemplu pentru a da motiv(e) de reflecție celor care găsesc răspunsuri la TOATE întrebările lumii. Nu intru în dezbateri teologice/ religiose/ dogmatice, ci îmi reafirm speranța că rațiunea va avea și ea un cuvânt de spus.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 250. Joi 6 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (17)


 

Câteva precizări pe tema modului în care a făcut cunoștință cititorul român cu realizările Școlii austriece se impun a fi făcute aici. ”Acțiunea umană” este titlul unei cărți scrise de Ludwig von Mises în anul 1949. Murray Rothbard, un important membru al Școlii austriece, subliniază aportul metodologic adus de von Mises: ”Praxeologia este metodologia distinctivă a Școlii austriece. Termenul a fost aplicat pentru prima dată metodei austriece de Ludwig von Mises, care a fost nu numai arhitectul și inițiatorul principal al acestei metodologii, ci și economistul care a utilizat-o în modul cel mai reușit în construcția teoriei economice”. (apud Murray Rothbard, ”Praxeologie: metodologia Școlii austriece” din cartea ”Acțiunea umană. Perspectiva Școlii austriece: Rothbard și praxeologia” semnată de Ioana Negru, Anca Negru și Stephen D. Parsons, Editura Institutul european, Iași, 2011, p. 25). Aplicând teoria raționalității acțiunilor umane la modul în care Editura Institutul European a publicat cartea din care am citat mai sus, aș putea spune că ne aflăm în fața unui caz de comportament irațional sau cel puțin al unuia care nu are legătură cu onestitatea editorială. Cartea în cauză are 190 de pagini, dintre care 106 sunt scrise de Murray Rothbard (acesta nefigurând ca autor pe coperta cărții!). Asta în timp ce unul dintre autori (Anca Negru) apare în calitate de autor, deși a scris doar… șapte pagini! Ioana Negru, prim-autorul cărții a scris 41 de pagini (din care 14 reprezintă Introducerea), iar Stephen D. Parsons 22 de pagini. Dacă scoatem din volum textul lui Rothbard, atunci avem o carte scrisă de trei autori care, împreună, au scris 69 de pagini (o medie de 23 pagini pe cap de autor!).  Am făcut aceste evaluări strict cantitative pentru a arăta cum se fac promovările la noi: te poți considera co-autor cu un articolaș de șapte pagini, mult mai puține decât are, de regulă, un articol de revistă. Finalitatea demersului auctorial a fost clară: păcălirea comisiei de evaluare a ”cercetării științifice”, iar finalitatea demersului editorial a fost aceea de a vinde cât mai multă hârtie tipărită, întru rotunjirea veniturilor firmei. Însuși titlul ales pentru carte este unul care frizează neonestitatea. Este, de fapt, titlul cărții publicate de von Mises în anul 1949. Așadar, Kotarbinski a scris un eseu excesiv de lung pe tema praxeologiei, în timp ce doi autori români și unul englez cad în extrema cealaltă: scriu câteva pagini și pretind că au ”operă științifică”. Nici despre drepturile de autor cuvenite autorului Murray Rothbard (decedat în 1995) lucrurile nu sunt clare. Cu alte cuvinte polonezul și româncele au scris despre lucrul bine făcut exemplificând cu un lucru prost făcut… În privința (tehno)redactării cărții celor trei autori, nici aici lucrurile nu stau prea bine. Lipsa redactorului de carte este evidentă și regretabilă. Ioana Negru descrie conținutul cărții începând cu un neadevăr: ”Primul eseu al acestei lucrări, Despre pluralism și omogenitate în cadrul Școlii austriece.…” (p. 18). Primul eseu apare la pagina 133 (după traducerea textului lui Rothbard) și se intitulează: ”Școala austriacă drept sistem economic pluralist”. Confuzia folosirii lui ”din” acolo unde se impunea clar ”dintre” este o dovadă că nici corectorii nu mai sunt folosiți la editarea cărților! De asemenea, confuzia (clară!) dintre intențiile prime și ceea ce a ieșit pe piață este scoasă (involuntar, desigur) în evidență tot de Ioana Negru, care în Prefață scrie despre ”Editorii acestui volum speră că articolele prezente în carte…”. Așadar, intenția inițială era ca volumul să aibă un colectiv de editori și nu unul de autori. În final, a ieșit exact invers… Dacă aș fi fost editură, aș fi acceptat ca acest volum să fie intitulat ”Murray Rothbard și praxeologia Școlii austriece”, cu indicarea traducătorului textului lui Rothbard, (care este axul cărții) și a comentariilor aferente făcute de cei trei autori de articole (cum bine îi definește Ioana Negru). Dar Institutul European a preferat o altă manieră de lucru: aceea bazată pe minciună. Și cum hoțul se teme de hoți editura atrage atenția că ”Reproducerea (parțială sau totală) a prezentei cărți, fără acordul Editurii, constituie infracțiune și se pedepsește în conformitate cu Legea 8/1996). Oare reproducerea textului lui Rothbard în traducere românească (nu se știe cine este autorul traducerii) fără a preciza acordul Editorului englez, cum se numește? În schimb, Editura încearcă un act de onestitate precizând sursa folosită de traducător: ”Toate eseurile aparținând lui Murray Rothbard traduse și publicate în acest volum provin din partea întâi a cărții Logic of action: method, money and the Austrian School, Cheltenham, Edward Elgar, 1997” (p. 25).  De regulă, se adresează mulțumiri pentru acceptul editorului (englez, în cazul de față) de a utiliza părți dintr-o carte care vrea să-și asigure un profit din cedarea drepturilor de autor. Nu s-a întâmplat în cazul textului de față.

Lăsând deoparte aceste neîmpliniri editoriale, cartea celor trei autori are meritul de a face cunoscută gândirea anarho-capitalistă (un alt nume pentru libertarianismul de dreapta), respectiv metodologia praxeologică a Școlii austriece de economie. Închei aceste rânduri despre acțiunea umană (pretins) înțeleaptă și eficientă cu precizarea că Economica/ Economia ca disciplină de studiu este departe de a putea fi considerată componentă a demersului științific. Tocmai lipsa acestui caracter i-a îndemnat pe unii economiști să abuzeze de calculul matematic care nu poate înlocui mintea umană, cu istețimile și slăbiciunile ei. Teoria economică rămâne preponderent o speculație filosofică cu pretenții de ”știință”. Ceea ce contează este modul de gândire, simțire și acțiune al oamenilor (= management), dar și perfecționarea continuă a acestui mod specific uman de a fi.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 249. Miercuri 5 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (16)


 

Școala austriacă, sau libertariansismul modern, este promotoarea libertăților economice individuale și criticul cel mai direct și nemilos al socialismului/ comunismului (în special datorită ideii antieconomice a planificării hipercentralizate și imperative). Esența demersului libertarian (austriac) este metodologia praxeologică, una de tip scop-mijloc, fapt care explică aderența mea la acest mod de gândire și pe baza căruia am construit un model praxeologic pe care l-am botezat Metodologia Scop Mijloc (MSM). Cititorii interesați de analize comparate vor putea constata că MSM nu se reduce la praxeologia Școlii austriece, ci este un demers mai vast, mai coerent și mai util societății postmoderne decât ar face-o acum praxeologia modernă. Coerența MSM provine, desigur, din faptul că are un singur autor (și câțiva epigoni care au scris despre scopuri și mijloace după ce au luat cunoștință de MSM.) Utilitatea trecerii în revistă a praxeologiei moderne a Școlii austriece constă în speranța mea ca MSM să fie mai bine înțeleasă și mai bine și mai larg aplicată. Fondatorii Școlii austriece sunt Carl Menger, Eugen Bohm-Bawerk și Frederich von Wieser, la care s-au adăugat, în timp, Ludwig von Mises, Fritz Machlup, Friederich von Hayek, Murray Rothbard, Israel Kirzner și alții. Noua abordare – diferită de cea clasică și neoclasică – este numită și heterodoxă (spre deosebire de gândirea clasică și neoclasică, numite ortodoxism economic sau teoria economică dominantă. Ciudat sau nu, Marx este tot un economist heterodox.). Este aproape firesc ca heterodoxia praxeologică să fie criticată sau ignorată de teoria economică dominantă (mainstream Economics). Câteva date de identificare a modului de gândire austriac/ praxeologic/ heterodox libertarian: subiectivismul (respectiv construirea unei axiologii subiective, bazată pe experiențe personale și nu pe principii comune, considerate general valabile), renunțarea la modelarea matematică (numită de Oskar Morgensternghettoul matematic”), deductivismul și apriorismul. Individualismul metodologic este cheia modelului praxeologic austriac. Nu doar matematica este repudiată de austrieci, ci și fizica (respectiv încercărilor de a construi teorii economice bazate pe legile fizicii. La ASE București funcționează un club de discuții intitulat ”Econofizica”). De asemenea, specific praxeologilor austrieci este și instituționalismul pragmatic (diferit de instituționalismul clasic). Conceptul central din scrierile lor era cel de ”acțiune umană”. Mises considera că indivizii acționează în mod conștient pentru atingerea unor scopuri (axioma acțiunii). Așadar, indivizii sunt considerați ca fiind raționali, realiști și responsabili pentru acțiunile lor. Cu alte cuvinte, proștii, incapabilii și redușii mintal nu intră în sfera conceptului praxeologic de ”acțiune umană”. Cunoașterea apriorică a rezultatelor acțiunii umane este considerată ca fiind de domeniul evidenței și al adevărului. Finalitatea acțiunii umane raționale trebuie clar cunoscută din momentul deciziei de a acționa. Dar nu toți indivizii gândesc corect/ logic/ bine, fapt care ridică semne de întrebare în privința raționalității tuturor actorilor economici. În MSM nu se consideră raționalitatea ca un fapt necesar acțiunii, ci se solicită doar descrierea cât mai clară a scopurilor și a mijloacelor ducătoare la scop. Oamenii sunt nu doar raționali, ci și iraționali, supuși unor condiționalități cvasiinfinite. Tocmai de aceea autolămurirea fiecărui actant/ actor/ acționar cu privire la finalitatea acțiunilor este obligatorie, îndeosebi pentru ca mijloacele atrase să fie adecvate/ adaptate/ armonizate scopului propus.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 248. Marți 4 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (15)


Ultimul dintre cele patru aspecte ale praxeologiei prezentate de T.K. în ”Tratat despre lucrul bine făcut” este organizarea. Paradoxal, autorul nu abordează acest aspect într-un capitol distinct (așa cum a făcut cu primele trei aspecte), ci ”topește” discuția despre organizare întru-un capitol intitulat ”Principiile cooperării”. Deduc de aici că esența organizării, pentru T.K., este cooperarea (firesc, pentru un regim politic care promova asiduu ideea de cooperare și critica acerb ideea de concurare/ competiție). După cum am arătat în alte articole, cooperarea și concurența sunt mereu împreună; doar noi le tratăm separat. Sigur, ideea că viitorul urma să aparțină comunismului – modelul suprem de cooperare ”frățească” între oameni – a sucombat între timp, dar viziunea postmodernă și logica terțului inclus demonstrează că cele două forme de acțiuni umane: cooperarea și concurența chiar conviețuiesc și sunt de nedespărțit. Nu cunosc cine este autorul propunerii, dar eu am preluat-o ca fiind pozitivă și benefică: existența co-oncurenței adică prezența simultană atât a cooperării cât și a concurenței. Acest lucru este cel mai vizibil în sporturile pe echipe: cele două echipe concurează, dar în interiorul fiecăreia dintre ele are loc cooperarea.

Spre finalul lucrării, autorul abordează o chestiune cu adevărat importantă: de ce facem ceea ce facem? De ce acționăm astfel și nu altfel? Apoi: de ce unii sunt mai inventivi, mai cooperanți, mai insistenți în acțiunile lor decât alții? Sigur, nu putea lipsi răspunsul că ”nevoia se află la baza tuturor acțiunilor umane”. Merită reținut acest pasaj explicativ: ”Trecînd la fondul chestiunii, declarăm că noțiunea-cheie a dinamicii progresului, în felul nostru de a o înțelege, este cea de situație coercitivă. Tot așa se pare că a considerat, urmându-l pe spaniolul Cerioli, cercetătorul polonez Jakub Gorski scriind cele ce urmează în cartea sa ”Consiliul statului” apărută în 1597: ”Căci după cum îmbelșugarea peste măsură afundă pe om în lene și ticăloșie, tot așa lipsurile îl fac simțitor, iscusit și vajnic (…) oamenii care sălășluiesc pe meleaguri sterpe sînt mai harnici” (cf ed, 1892). Oamenii croiesc drumuri noi atunci cînd nu pot ieși din impas decît pe o cale nouă”. Este un excelent răspuns la întrebarea (care a circulat în secolul trecut); de ce Germania și Japonia – țări fără resurse multe – aveau  cele mai dinamice și dezvoltate economii? Totodată, experiența noastră din dictatură (una bazată pe lipsuri) a obligat oamenii să devină creativi, descurcăreți, inteligenți. (desigur, asta ca formă de supraviețuire, nu ca formă de progres).

În încheierea discuțiilor despre praxeologia lui Kotarbinski, nu pot să nu remarc un lucru: deși teoretician al lucrului bine făcut, autorul nu se putea lăuda că a făcut cel mai bun lucru scriind o carte de 400 de pagini, plus cca 120 de pagini de anexe (cuprinzând articole publicate de autor după apariția cărții, în 1955). Articolele, prin natura lor, sunt mult mai concise, mai clare și mai ușor de urmărit. Să scrii cca 400 de pagini pentru a descrie patru principii praxeologice mi se pare exagerat. La fel consideră și traducătorul/ prefațatorul român, care îi reproșa lui Kotarbinski căderea în banale exemplificări, adesea extrem de simple, alteori valabile doar pentru cunoscători (de șah, de exemplu). În condițiile de astăzi, cititorul este avid de texte scurte, pline de miez și de utilitate pentru el. Chiar și cu criticile aduse, Kotarbinski are meritul de a fi promovat praxeologia într-o țară comunistă, știut fiind că adevărații aplicanți ai praxeologiei în economie sunt membrii Școlii austriece.

Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 247. Luni 4 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (14)


Instrumentalizarea acțiunilor în vederea sporirii eficienței actanților este a treia componentă a gândirii și acțiunii praxeologice. Lucrurile au evoluat mult de la scrierea acestui Tratat și ar fi aproape neelegant să acuz pe cineva că nu a scris în 1955 despre instrumente care și-au făcut apariția (la nivel de cunoaștere comună chiar) mult mai târziu (calculatorul, internetul, miniaturizarea, telefonia mobilă, neuroștiințele). Dar cu atât mai mult a reduce instrumentalizarea doar la unelte și mașini mi se pare o autolimitare și o scădere pentru demersul praxeologic. În opinia mea, primul instrument ce trebuie utilizat în eficientizarea acțiunilor umane este creierul uman/ rațiunea/ gândirea. Al doilea instrument fundamental în eficientizarea acțiunilor oamenilor este mâna omului, cea care instrumentalizează acțiunea și o deosebește de alte unelte. În fine, al treilea instrument de care actanții se servesc (fie în atingerea propriilor lor scopuri, fie ale altora persoane) este OMUL însuși, în integralitatea sa și a funcțiilor sale specifice. În cadrul Metodologiei Scop Mijloc am considerat mereu că omul este principalul mijloc pentru atingerea scopurilor sale. Într-o excelentă emisiune a lui Robert Șerban de la Timișoara (”Piper pe limbă” – TVR3), un medic cardiolog (prof. Lucian P. Petrescu) a afirmat – oarecum surprinzător pentru multă lume – că memoria creierului uman este cu mult mai mare decât a oricărui supercomputer din lume. Iau această afirmație cum grano salis, dar ceva adevăr tot este: oamenii nu folosesc toate capacitățile mentale pe care le au (similar, oarecum, cu faptul că majoritatea dintre noi nu utilizăm TOATE funcțiile și facilitățile telefoanelor mobile, tot mai sofisticate și performante. Faptul că au apărut memoriile electronice a făcut ca pregătirea noastră pentru memorare să fie și mai slabă decât până acum. În schimb, generațiile anterioare au avut preocupări foarte serioase pentru a antrena capacitatea noastră de memorare – fără îndoială, un fapt care poate duce la o îmbunătățire substanțială a deciziilor de acțiune luate de oameni.

Un aspect pozitiv în prezentarea acestui aspect al eficientizării (instrumentalizarea) de către T.K. este faptul că și instituțiile sunt considerate instrumente, ceea ce este un mare pas înspre considerarea că TOT ceea ce este de natură să ajute la atingerea unui SCOP are calitatea de MIJLOC/ instrument. Reamintesc aici că, practic, gama mijloacelor este cvasiinfinită. Finite sunt doar posibilitățile noastre actuale de a accesa acele mijloace și de a le utiliza în folosul oamenilor. În opinia mea este scandalos faptul că lumea inginerească nu a reușit să găsească instrumentele necesare pentru convertirea energiei Soarelui într-o sursă cvasiinepuizabilă de energie (se știe, și Soarele se va stinge, dar mai sunt niște miliarde de ani până atunci). O posibilă explicație a acestei aparent inexplicabile delăsări/ întârzieri în rezolvarea problemei energiei la scara umanității este, în primul rând, faptul că oamenii gândesc și acționează în marea majoritate a cazurilor (pe termen foarte scurt și scurt). A investi pentru rezolvarea problemei energiei pentru generațiile viitoare nu este în pattern ul nostru de gândire. În context, T.K. precizează că există o frână împotriva investirii în tehnologii noi: șansa de a le cumpăra ulterior, ieftin. Mai poate fi o explicație: având surse cvasiinfinite de energie, oamenii ar canaliza o bună parte a acesteia împotriva semenilor, în scopuri de dominație. Dar asta va fi o altă temă în acest serial. Revin asupra faptului că toate manualele de Economie/ Economics/ Economică încep cu o mare minciună: resursele sunt rare/ puține/ limitate.

Liviu Druguș     Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 246. Duminică 3 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (13)


Motto 1: ”- La ce lucrați acum, maestre? – Îmi pregătesc niște replici spontane” (Mark Twain)

Motto 2: ”Măsoară-ți forțele (eforturile/ mijloacele – LD) cu scopurile” (Adam Mickiewicz)

Motto 3: ”Un scop fără un plan este doar o dorință” (Antoine de Saint-Exupery)

Motto 4: ”Un plan bun astăzi e mai util decât un plan perfect mâine” (George S. Patton)

Pregătirea acțiunilor este cea de-a doua structură de bază a actului praxeologic. Gând în gând cu Mark Twain (vezi Motto), T.K. scrie: ”secretul unei bune improvizații este o bună pregătire. (…) ideile fericite îi vin în minte celui ce posedă pregătirea generală pentru ele.” (p. 219). În ton cu aceste ziceri adaug și eu una din viața sportivă: ”norocul ține cu cei pregătiți”. Dar ce înțelege T.K prin pregătire este ceva mai complex decât în sens obișnuit. El are în vedere crearea condițiilor pentru ca o acțiune odată demarată să poată să-și atingă scopul. El invocă aici verbul englezesc ”to fit” (a potrivi, a acorda, a armoniza) pe care el îl traduce prin ”stare de deplină pregătire”. Luat (oarecum) pe nepregătite, la un prim curs (de vară) pe teme de management, la care au fost invitați să predea vârfuri de nivel mondial ale acestui domeniu, la întrebarea spontană adresată tuturor cursanților ”dați o definiție ad hoc a managementului” am răspuns (surprinzându-mă și pe mine!): ”Management is fitting and matching ends and means”. Cu alte cuvinte, am sintetizat întreaga Metodologie Scop Mijloc. În mod firesc, pregătirea acțiunii este concordantă și implicit presupusă de ceea ce numim planificare/ proiectare/ programare. Scrie T.K.: Mai presus de orice, un plan trebuie să aibă un scop, adică trebuie să fie potrivit scopului cu care a fost elaborat” (p. 225). Fără un plan în minte, un individ sau o țară acționează haotic, aiuristic și pompieristic, doar-doar câteva dintre aceste acțiuni se vor potrivi ideii de ”bine” așteptat de oameni. Am mai scris despre ”pățania” mea în anul 1990: am scris un articol intitulat ”Mai planificăm?” iritat fiind de faptul că la aproape toate acțiunile derulate nu se vedea o finalitate și o coerență care să asigure susținerea și crearea de modele de urmat. Distrugerea (planificată?) sistemului de irigații era o astfel de acțiune, ale cărei finalități absconse vor fi descifrate poate peste alte zeci de ani. Ca replică la articol, un ziarist de tip nou (adică provenind din fosta securitate) m-a certat public pentru că aș fi rămas tributar ideii de planificare socialistă. Cu siguranță, noul ”ziarist” nu a citit decât titlul, pentru că în articol făceam o pledoarie în favoarea lucrului bine făcut, cu asumarea responsabilităților pentru orice acțiune (prost) făcută. Ideea de plan este intimă organizării, economizării, managementului, praxeologiei, logicii etc. A educa fără a avea în minte rezultatele dorite și mijloacele necesare pentru aceasta, adică fără un plan coerent în minte, este, vorba poetului, ”vânare de vânt”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 245. Sâmbătă 2 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (12)


Motto: ”Economia este arta de a obţine maximum de la viaţă. Grija de a economisi este rădăcina tuturor virtuţilorGeorge Bernard Shaw

Motto: ”Economia, dacă n-are nici o pată, e o virtute, o virtute socială îndeosebi; dar este în primul rând şi o virtute individuală. Într-adevăr, acel care economiseşte se lipseşte de una şi de alta, se stăpâneşte, se opreşte în faţa povârnişului plăcerilor fără măsură; face astfel un act de prevedere şi de tărie sufletească” (H. Marion)

Cele patru elemente structurale ale praxeologiei (economizare, pregătire, instrumentalizare și organizare) sunt detaliate de Kotarbinski pentru a fi mai bine/ clar înțelese și aplicate. Câteva aspecte abordate de autor ar merita aduse în atenția celor dornici de înțelegere (i-am putea numi intelectuali). Așadar, astăzi, câteva cuvinte despre economizare (minimizarea efortului/ consumului/ costului). TK pune pe primul plan în procesul de economizare minimizarea intervenției. Evident, asta ne dorim cu toții: să facem mai nimic și să avem aproape tot! Din punct de vedere organizatoric, acest lucru este posibil: ”un bun organizator nu face nimic, el vede însă totul” (p. 188).  Există în viețile indivizilor și ale colectivităților/ societăților umane fapte care stârnesc admirația semenilor pentru simplitatea, economicitatea și eficiența soluțiilor găsite. Am fi tentați să spunem că asta este esența legii progresului. Să nu ne grăbim cu aprecierea. Sunt fapte simple, eficiente și foarte economicoase dar dare produc mult rău omenirii. Aș spune că mai cunoscute sunt faptele negative care se supun acestul principiu al intervenției minimizate decât faptele pozitive. Exemple: gazarea în proporții de masă (Auschwitz/ Osweciem), apoi utilizarea gazelor chimice de luptă (formal, interzise), blietzkrieg (reeditat în varianta ”democratică” în Crimeea, cu posibilitatea repetării scenariului în Țările Baltice). Exemplele pe care le-am dat mai demonstrează un lucru trist: pentru oameni, oamenii nu contează. Ceea ce contează sunt doar teritoriile și impunerea unei noi ordini pentru oamenii din acele teritorii. Printre exemplele date de T.K. pentru a sublinia posibilitatea nonacțiunii generatoare de efecte pozitive așteptate amintesc: neutralitatea, amenințarea, simularea, crearea faptului împlinit (Beatus possidens! Fericit cel ce deține!), defensiva, bluful/ cacealmaua (”Uneori este importantă doar simpla demonstrare că ești gata de acțiune. Ea este suficientă pentru a produce același efect ca și acțiunea” p. 203). Exemple recente sunt destule: înainte de anexarea Crimeii, oficiali și neoficiali ruși au amenințat că pentru Rusia arma nucleară este o opțiune reală; Coreea de Nord lansează rachete dorind să atragă SUA într-un război final (care pe care). Tot ca exemple de economizare, dar care pot avea efecte similare acțiunii, TK amintește: pedepsele cu suspendare, gesturile reflexe/ automate/ mașinale. În fine, ca exemplu de realizare a principiului economizării în justiție se amintește faptul că trebuie pornit de la scopul urmărit (nu neapărat răzbunarea pentru o faptă nelegală): ”pedeapsa trebuie să fie economică, adică niciodată mai grea decît este nevoie pentru realizarea unui anumit scop” (cf. John MacCunn, ”Formarea caracterului”).

Economisirea nu înseamnă zgârcenie, limitarea nesănătoasă a consumului prezent pentru un ipotetic viitor fericit, ci este echilibru, armonie, gândire logică, evaluarea corectă a consecințelor consumului sau neconsumului de resurse, etc.

Liviu Druguș     Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 244. Vineri 1 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (11)


Kotarbinski insista să nu amestecăm teoria organizării (așa cum era ea cunoscută în Polonia anului 1955, când a apărut ”Tratatul despre lucrul bine făcut”) cu praxeologia. Eu am pus semnul egal între teoria organizării și teoria managementului, deoarece o organizare oarecare nu se face ca un lucru în sine, ci are un scop acțional precis. (Reamintesc aici că, asistent fiind la Catedra de Organizare a Facultății de Științe Economice din Iași, în anul de grație 1972-1973 am propus studenților ca în loc de ”organizare” să vorbim despre ”management”, unul bazat și pe o bună organizare, desigur). Similar eforturilor gnoseologice și epistemologice făcute de von Mises în ”Acțiunea Umană” și de Kotarbinski în ”Tratat despre lucrul bine făcut”, am fost preocupat, în toată activitatea mea didactică și de cercetare, de ”delimitări/ lămuriri conceptuale”. Fără clarificările conceptuale bine stabilite ab initio, fiecare cititor va traduce textul citit în funcțiile de definițiile pe care le are deja în minte. De la ”războiul definițiilor” pornește orice schimbare de paradigmă, de concepție, de viziune. Confuziile și neînțelegerile pornesc de la aceste ”mici” aspecte cum ar fi definirile termenilor utilizați. Acest lucru se întâmplă frecvent atunci când folosim cuvinte ca: stânga, dreapta, liberalism, libertarianism, comunism, socialism, bolșevism (în teoria politicului) sau eficiență, eficacitate, efectivitate, eficacitate, economicitate, economizare, economisire și chiar mult prea uzitatul economie (în teoria economicului) respectiv concepte ca moral/itate, etic/itate, principiu/ principialitate, datorie, obligație, liber arbitru, comportament uman (în teoria eticului). Despre moduri alternative de organizare (numite, convențional, capitalism, socialism etc.) a vorbit (bine), cu doi ani în urmă Horia Roman Patapievici într-un discurs ținut enoriașilor unei biserici din România: https://www.facebook.com/patapievici/videos/10153387905535845/ O explicație a conceptului de valoare și a modului în care se formează aceasta (făcută de HRP) este similară celei pe care am descris-o în episodul de ieri, dar cu unele nuanțe. Esențialmente, teoria expusă de HRP este una libertariană adică este acel produs al școlii austriece/ vieneze bazat pe praxeologie (el îl numește pe von Mises liberal, ceea ce nu este întru totul exact, austriaco-americanul fiind un libertarian de dreapta).

Pentru Kotarbinski, praxeologia are drept esență un set de reguli menite să asigure eficiența. Iată câteva dintre aceste: 1) minimizarea eforturilor/ cheltuielilor ceea ce va face acțiunea mai economicoasă și mai productivă; 2) orice acțiune trebuie riguros pregătită; 3) instrumentalizarea acțiunii (traduc: adecvarea mijloacelor/ instrumentelor/ uneltelor apte să ajute la atingerea scopului); 4) abia acum apare ideea de organizare, respectiv ”integrarea unor acțiuni particulare în unitatea actului compus acordând o atenție specială actelor compuse ale mai multor subiecți” (eu am numit acest aspect drept continuumul micro-macro-mondo, respectiv armonizarea acțiunilor individuale cu cele societale și globale). Pentru mine, organizarea/ armonizarea, praxeologia și managementul una sunt! (”Tres unum sunt”). În încheiere, iată cum am descris/ prezentat/ predat eu conceptul de organizare: etimologic, acest cuvânt vine din grecescul ”org” care sugerează armonie, întreg armonios, concordanță, vibrație înaltă. Familia de cuvinte a cuvântului ”organizare” este compusă din: orgă, orgie, orgasm, organ, organism, organigramă, organizație. Toate trimit la armonie (cvasi)perfectă!

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 243. Joi 31 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (10)


Amintesc aici că o teorie completă asupra comportamentului uman nu poate exista în afara Teoriei valorii (Axiologia). Mises definește valoarea ca raport trilateral (adică o relata, de unde și ideea de relativ/itate) dintre om și două obiecte. Eu am definit valoarea ca fiind rezultanta raporturilor dintre scopurile și mijloacele posibile ale unor potențiali actanți. O acțiune este valoroasă doar dacă rezultanta obținută este maximum sau aproape de maximum, în comparație cu o alta care este mai puțin preferabilă. De exemplu, valoarea unei opere de artă este rezultanta dintre scopurile a ”n” persoane de a avea acea operă în proprietate și mijloacele aruncate în acest joc de toate persoanele interesate. Fie că este exprimată în unități monetare sau doar în aprecieri/ elogii valoarea este o rezultantă a raporturilor dintrte scopurile și mijloacele tuturor celor implicați. La fel se întâmplă în cazul formării prețurilor pe o piață (aproape) liberă. Ezoterismul și fascinația pe care o poartă (încă) conceptul de valoare vor dispărea (din păcate pentru unii) din cauza empirismului și banalității conceptelor de ”scop” și de ”mijloc”. O primă încercare a mea de prezentare a acestei noi viziuni a fost publicată în anul 1995 în săptămânalul ”Literatura și arta” care apare la Chișinău.

Fiind încă în faza în care vreau să prezint (respectiv să recomand citirea unor) aspecte importante ale teoriei acțiunii umane (eficiente sau nu), subliniez că ”Acțiunea umană” a lui von Mises merită citită ca pe o poveste postmodernă despre sensul vieții umane în era eliberării tot mai vizibile a omului de ”acțiunile”/ muncile înrobitoare, distrugătoare de sănătate și de umanitate. Cu atât mai utilă va fi această carte în perioada în care mașinile și automatele vor prelua și mai mult din sarcinile asumate de oameni pentru a supraviețui (bine). În Era informației, acțiunea umană va însemna în special gândire bazată pe cunoașterea mai largă a consecințelor/ implicațiilor fiecăreia dintre acțiunile umane. Cu alte cuvinte acțiunea umană tinde să se contopească tot mai mult cu gândirea umană, fie aceasta asistată de memorii și device-uri electronice tot mai sofisticate. Un posibil stimulent (mai bun) pentru a citi cartea lui Mises poate fi și următoarea prezentare a cărții sale : http://magazin.anacronic.ro/produs/biblia-economica-omului-civilizat-un-comentariu-la-actiunea-umana-de-ludwig-von-mises/

Acțiunea umană nu poate fi bine realizată în afara unor cadre conceptuale care au fost deja elaborate și care sunt mereu îmbunătățite. Mă refer la noțiunile de plan/ proiect/ program și cele de metodă/ metodologie. În fond, pentru a ne planifica pașii unei acțiuni ducătoare la succes avem nevoie nu doar de scheme și formule inginerești/ matematice, ci de o metodologie, în cel mai larg sens al cuvântului. Tocmai de aceea mi-am intitulat, la începutul anilor 90, teoria mea despre comportamentul uman (continuumul politic-economic-etic) Metodologia Scop Mijloc. Metodologia vizează atât metodele ajungerii la scopuri cât și clarificări conceptuale/ epistemologice care să ajute oamenii să acumuleze experiențe și să-și perfecționeze în mod continuu activitatea. Uneori, am prezentat această teorie sub denumirea metaforică de ”continuumul doxa-praxis”, adică opinii depre necontenita acumulare de doxa (înțelepciune) în urma fiecărui praxis (practici) în vederea creșterii eficienței acțiunii umane.

Informația devine tot mai mult mijlocul principal al multor acțiuni umane, dar și scopul tot mai multor acțiuni umane este obținerea de informație. Nu întâmplător serviciile de informații ale statelor au – peste tot – influență tot mai mare asupra acțiunilor politicului, iar profesioniști ai acestor servicii ajung cu ușurință la conducerea statelor/ guvernelor/ țărilor.

 

Liviu Druguș  Pe mâine!