liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Episodul 749. Joi 17 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (11)


Printre slugile preaplecate și preadure în executarea ordinelor primite de la Moscova în instalarea bolșevismului sovietic în România a fost Ana Pauker (Hannah Robinsohn) (1893 – 1960), o femeie cu o biografie (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker) demnă de a fi romanțată sau cinematografiată. Născută din părinți evrei ortodocși, în jud. Vaslui, a devenit învățătoare la 19 ani la școala din satul natal (Codăești) pentru cinci ani. În 1917 este eliminată din școală pentru propagandă sionistă sau (acceptă autorii) și din alte cauze. Deși părinții erau săraci, pleacă la Paris (după Wikipedia, pleacă la Geneva) să studieze medicina. La Paris îl întâlnește pe evreul socialist Heinrich Sternberg și în loc de medic, Hannah devine politician de profesie. În 1920 îl cunoaște pe Marcel Pauker, care îi va deveni soț în 1921, devenind Ana Pauker. Începând cu anii 1922 soții Pauker sunt la Moscova și urmează ”Școala leninistă”, devenind cetățeni sovietici și membri ai PCUS. După peregrinări prin Europa (inclusiv România), Ana Pauker devine șefa redacției emisiunilor Radio Moscova în limba română. (Wikipedia scrie că este vorba despre postul de radio ”România liberă” care emitea din Ufa, URSS) Istoricii vorbesc/ scriu despre faptul că în 1938 soțul său Marcel Pauker a fost chemat la Moscova și împușcat cu acuzația de spionaj în favoarea României. Pentru introducerea bolșevismului în România Ana Pauker este trimisă de (la) Moscova cu un avion militar în România pe 16 sept. 1944. La debarcare, a coborât din avion un general sovietic al Armatei Roșii pe numele său Ana Pauker.
A fost cooptată în CC al PCR, toată lumea știind că este omul Moscovei pe linie politică și de informații (NKVD). Aceasta i-a permis să aibă o atitudine dură, de care chiar și Gh. Gheorghiu Dej asculta… În perioada 1947-1952 a fost ministru de externe, prima femeie româncă cu o asemenea demnitate și una dintre foarte puținele din blocul comunist. În 1950 se îmbolnăvește de cancer, se operează la Moscova, iar în 1952 (ieșită, se pare, de sub protecția Moscovei), este acuzată de deviaționism împreună cu maghiarul Vasile Luca (Luka Laszlo) și Teohari Georgescu. Autorii presupun că renunțarea la a o mai proteja a fost motivată de convingerea Moscovei că nici ea nu era străină de trădarea lui Marcel Pauker. Încarcerată, dar pusă în libertate după moartea lui Stalin, la indicația lui Molotov, nu mai deține funcții politice, cancerul recidivează și moare la puțin timp după ce i s-a comunicat vestea că soțul ei a fost împușcat în 1938 pentru spionaj în favoarea României. Pentru istoria României Ana Pauker a rămas nu doar ca prima femeie cu funcții înalte în stat, ci și omul de o rară duritate și intransigență. Cu siguranță, Gheorghiu Dej nu a suportat să fie condus de o femeie evreică cu legături puternice la Moscova. Includerea acestui personaj în lista celor reprezentative pentru Era Dej am făcut-o și pentru că a rămas în folclorul vremii zicerea: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”. Mai exact au băgat groaza în burghezia adevărată, creatoarea României moderne, înlocuită în mod pervers și ilicit de noua burghezie roșie, născută prin jaf, corupție, minciună și forță brută. Urmașii acestei burghezii roșii, nășită de Moscova, au populat și întreaga Era Ceaușescu (nomenklatura), o parte a acesteia acceptând apoi să-l vândă rușilor pe dictatorul Ceaușescu pentru a-și prezerva pozițiile și averile, care s-au multiplicat vertiginos imediat după lovitura de stat din decembrie 1989. Burghezia roșie, decolorată în 1989, revopsită în democrată, a aplicat formula ”acumulare prin delapidare”, primele dosare de corupție de după 1989 fiind adesea contestate cu ineptul argument: dacă vreți să facem capitalism, cum să facem acumularea capitalului, cea generatoare de progres? O altă formă de acumulare prin delapidare a fost ”privatizarea” care a însemnat simpla trecere în proprietatea nomenklaturii comuniste și securiste a unor mari averi din proprietatea statului. Despre asta, însă, la timpul potrivit. Închei fișa biografică a acestui interesant și dur personaj cu amintirea faptului că ultrasimplificatorii istoriei au găsit cauza primă a dezastrului postbelic al României: evreii care au adus comunismul și în scumpa noastră patrie… Elementul autohton a fost promovat cu prioritate în Era Ceaușescu, dar rezultatul este deja cunoscut. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 748. Miercuri 16 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (10)


Un alt ”corifeu” al construcției socialiste în România, unul care a traversat toate cele trei epoci postbelice ale României, un personaj cu o biografie fabuloasă, cu oportunități incredibile pentru un simplu pământean, o prezență care exprima calm, inteligență, echilibru și diplomație de bună calitate a fost Ion Gheorghe Maurer (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Maurer).
Născut la începutul secolului trecut (1902), personajul din acest episod a ”călărit” două războaie mondiale, perioada interbelică și o lungă perioadă din cea postbelică, stingându-se la 98 de ani (2000). A fost una dintre eminențele cenușii ale Erei Dej și al debutului Erei Ceaușescu. Cum atrăgeam atenția și în episodul anterior, alogenii (de regulă, cu studii superioare sau medii) erau la mare căutare în epoca internaționalismului proletar. (Spre ex. am aflat dintr-un interviu cu fostul demnitar și prieten al lui Gh. Gheorghiu Dej, Gh. Apostol, că filiala Galați a PCR era condusă în totalitate de evrei care, la preluarea Basarabiei de către ruși au fugit cu toții în Basarabia). Deși am trăit toată perioada comunistă a României cu imaginea lui Maurer lângă conducătorii partidului și statului, dar mai ales în perioada naționalismului comunist practicat de Ceaușescu, abia acum am aflat că Maurer nu era etnic român, ba chiar provenea dintr-o interesantă încrucișare a doi reprezentanți ai două culturi ”burgheze” occidentale: germană și franceză. Pe scurt, deși născut în România (Buftea, probabil, scriu autorii), părinții lui erau imigranți economici. Tatăl său era german, iar mama franțuzoaică: ambii erau profesori de limbi străine la liceul din Buftea. În consecință, din fragedă pruncie, Maurer era trilingv, iar numele lui adevărat era Jean Georges Maurer. Face un liceu militar la Craiova, apoi Facultatea de Drept de la București. În calitate de avocat s-a ”specializat” pe apărarea inculpaților comuniști, înainte de ajungerea acestora în închisoare, dar și în timpul detenției pentru a obține eliberarea lor. Printre clienții săi se aflau: Ana Pauker (viitoarea șefă de partid, comandată de Moscova), Alexandru Drăghici (viitor șef al Securității) și Liuba Chișinevschi. Teoretic, nu primea onorarii, dar se pare că era plătit de trezorierul PCR, Gheorghe Stoica (Cohn). Nu ultimul pe listă a fost și Gh. Gheorghiu Dej, aflat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost membru PNL și PNȚ pentru scurte perioade. Autorii suspicionează aceste înscrieri în partidele istorice ca fiind sarcini primite din partea liderilor comuniști (infiltrat). În 1941 este și el încarcerat la Tg Jiu pentru șase luni, fără judecată. Aici îl cunoaște mai bine pe Gh. Gheorghiu Dej și alți viitori lideri comuniști. În dec. 1942 este din nou încarcerat pentru șase luni. România era în război cu URSS, iar deținuții de drept comun puteau opta între închisoare și trimiterea pe front. Maurer alege frontul, în 1943. Revine de pe front în iunie 1944, dar în iulie dezertează pentru a se ocupa de evadarea lui Gh Gheorghiu Dej, cu câteva zile înainte de 23 August…
Caracteriologic, proaspătul aderent la ideile comuniste era descris de către cunoscuți ca fiind ”un tip cosmopolit, cinic, lipsit de scrupule, profesionist în crearea de intrigi și oportunist cu experiență, având o minte organizată” (p. 83). Tot autorii cărții amintesc (fără trimitere precisă) că Gh. Gheorghiu Dej s-a exprimat, în momente de bună dispoziție că ”Maurer era un rătăcit prin comunism”, fapt care s-a și dovedit prin distanțarea sa, la maturitate de politicile radicale ale lui Ceaușescu.
Cariera sa politică, larg apreciată ca fiind una echilibrată, cu compromisurile firești, dar fără excese. Gh. Apostol, adjunctul lui Maurer când acesta era prim-ministru, îl ironizează într-un interviu (prost făcut), precizând că, de regulă, Maurer nu dădea pe la guvern mai mult de două zile pe săptămână. În restul timpului era la vânătoare (vezi interviul aici: https://www.youtube.com/watch?v=kzyFkhT-CDw ). Este de reținut precizarea autorilor că, pe atunci, în toate partidele comuniste și muncitorești numirile marilor demnitari se făceau doar cu acordul sau la recomandarea Moscovei. ”Acest mod de numiri la nivelul conducerii PCR a suferit scăderi considerabile din 1957 și 1957 și chiar s-au accentuat pe vremea lui Ceaușescu. Dar din 1987 intervențiile lui Mihail Gorbaciov au avut rolul de a repune în funcționare angrenajul numirilor de către Moscova… Jocul politic reînceput de către Mihail Gorbaciov printr-o propagandă de instaurare a libertăților de exprimare și de acțiune, tocmai în imperiul comunist pe care îl conducea, a dus la destrămarea acestuia” (p. 85).
Savuroase și, totodată, șocante sunt pasajele în care autorii cărții vorbesc despre programul de lucru la guvern, despre regimul special pe care îl avea în aprovizionarea cu apă minerală din Franța, coniac Hennessy și vinuri străine.
Autorii îl indică drept generator al cultului personalității lui Ceaușescu, fapt recunoscut și de fiul său Jean Maurer. Acest fapt s-a întâmplat în august 1968, când Maurer i-a spus lui Ceaușescu că singura sa salvare față de represiunile posibile de la Moscova era să fie iubit de popor. Și așa s-a procedat, Ceaușescu căzând el însuși în această manevră, crezând că este iubit de popor. Poziția puternică a lui Maurer și în Era Ceaușescu se explică prin faptul că Maurer l-a refuzat pe Gh. Gheorghiu Dej care, pe patul de moarte, i-a propus să-l urmeze la domnie, și l-a susținut pe Ceaușescu la obținerea postului (vezi un foarte bine documentat material despre Maurer care conține și aceste aspecte: https://youtu.be/4hfvWil3Wfw . Așadar Maurer este ”nașul” ajungerii la domnie a lui Ceaușescu și tot el este artizanul întronării acestuia în scaunul de Președinte al României (prima funcție de președinte din istoria țării) în anul 1974. În același an, Maurer se retrage la pensie având asigurat un trai de nabab: vilă de protocol, toate veniturile primite până atunci păstrate la același nivel (salarii + pensia), servitori etc.
Recomand citirea cu atenție a pasajelor din carte care prezintă, pe scurt, dar esențializat Era Gorbaciov și consecințele noii dictaturi gorbacioviste. În ce-l privește, vicleanul Maurer afișa, după 1987, o poziție de ”contestatar”, de ”dizident”, chiar de denigrator al dictatorului român, dar – având deja 84 de ani – nu l-au mai băgat în seamă nici securitatea română și nici nou instalatul regim Iliescu. A murit la 98 de ani, în uitarea foștilor camarazi care s-au preocupat mai mult pentru noile funcții și îmbogățiri post ”revoluționare”. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 747. Marți 15 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (9)


Nici pe Constantin Pârvulescu (un alt critic și ”dizident” față de dictatorul Nicolae Ceaușescu) nu intenționam să-l includ în lista celor ”aleși” (de mine) pentru a contura Era Dej. Citindu-i biografia și alte informații de pe net am constatat că a fost un ”dizident” nu doar față de Ceaușescu, ci și față de Ștefan Foriș (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Fori%C8%99). Ungurul Ștefan Foriș conducător al PCR în perioada 1940-1944, a fost acuzat de deviaționism de către Dej, apoi, în 1946, ucis cu o rangă la ordinul acestuia. A trăit în concubinaj cu o evreică basarabeană, căsătorită, ulterior, cu un general rus. Cam așa se făceau, în Era Dej, alegerile, înlocuirile și ierarhiile. Amintesc mereu etniile personajelor pentru a sublinia că, în epocă, ”internaționalismul” era – la comuniști – mai de preț decât naționalismul.
Constantin Pârvulescu a fost un oponent și față de Gheorghiu Dej, pe care îl dorea înlocuit de la putere. Este un alt semnatar al scrisorii celor șase, astfel încât îmi apare ca un criteriu de selecție demn de luat în seamă. (vezi, grație lui Marius Mioc, textul integral al Scrisorii celor șase la: http://www.hetel.ro/index.php/2011/01/1603/?fbclid=IwAR1FeqlXEGzwyTJji4s5-ZoypSfvJwHMx4GKazyGx0i8hlcf9Bbe8-O6Rgs). Informații despre ”alesul” zilei de azi găsiți pe internet la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_P%C3%A2rvulescu . C. Pârvulescu a fost un permanent atacator la toate vârfurile partidului (Foriș, Dej și Ceaușescu). În consecință, spiritul său de etern nemulțumit a fost terenul perfect pentru a mai adăuga un semnatar al scrisorii (celor șase, în final). Spiritul său justițiar, radical chiar, l-a făcut să respingă cererea Lenuței Petrescu (viitoarea Elena Ceaușescu) de fi considerată ilegalistă cu vechime în partid. În 1980, Ceaușescu și Gogu Rădulescu îl critică dur pentru critica făcută de C.P.  la adresa lui Ceaușescu (la Congresul din 1979) și este exclus din partid. În toate loviturile de stat minuțios pregătite potențialul de revoltă al unor persoane este exploatat la maximum. Chiar și un bătrân de 94 de ani (câți avea C. Pârvulescu în 1989) conta ca număr și ca semnificație politică majoră, personajul în discuție fiind membru fondator al PCR, în 1921.
Dar cine era omul Pârvulescu? Cei trei autori subliniază că ”Permanent, reacțiile lui au evidențiat gândirea unui om nepregătit, plină de impertinență și creatoare de scandaluri politice. Era ușor de observat că reprezenta interesele centrului comunist (adică Moscova – L.D.) astfel încât întotdeauna să existe fricțiuni între conducătorii PCR. Dezbinările erau necesare și el a fost instrumentul ales pentru a le produce” (p. 41). Marele comunist român avea doar patru clase! În altă ordine de idei, din punctul de vedere al Centrului moscovit, cu cât incompetența, grobianismul și analfabetismul erau mai evidente, cu atât Centrul era mai mulțumit și putea manipula mai bine. Pe scurt, prostia unora face ca acțiunile altora care îi folosesc să apară ca fiind inteligențe absolute. Întrebarea care mi-a apărut în minte, citind ”fișa” stalinistului Pârvulescu, a fost: văzând nivelul de prostie, incompetență și egoism care domină o bună parte din clasa politică actuală a țării, te întrebi: oare cine se pregătește să apară foarte inteligent în raport cu soarta României?
Pe măsura pregătirii sale (cele patru clase, plus ceva instructaje primite în timpul războiului, când a fost chemat la Moscova pentru a organiza Divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”) Pârvulescu a deținut funcții de conducere: membru în CC al PCR (din oct. 1945), președinte al Comisiei de control al PCR (1945-1961), Membru al Biroului Politic al CC (1952 – 1957), președinte al Comisiei de revizie (1961 – 1969), președinte al Marii Adunări Naționale. Este scos din funcții de către Gheorghiu Dej ca urmare a participării lui C.P. la un puci pentru înlăturarea lui Dej.
Iată și concluzia autorilor: ”Toată viața sa a susținut numai interesele PCUS și URSS, iar NKVD i-a dirijat activitatea de permanent nemulțumit” (p. 46). Atragerea lui Pârvulescu în semnarea Scrisorii s-a făcut de către promoscovitul Silviu Brucan, cel care a devenit, imediat după 22 dec 89, ideologul noii conduceri. (Biografia lui Silviu Brucan va merita atenția cititorilor). Personajul nostru, veșnicul rebel, dar nu chiar din proprie inițiativă, a murit în 1992, la 97 de ani. (Va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)


Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 745.Duminică 13 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (7)


Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997) este o figură a politicii comuniste din România postbelică, adus din URSS în 1946, dedicat trup și suflet Moscovei, până la dispariția URSS în decembrie 1991. Fiu de intelectuali din Basarabia (născut la Comrat într-o familie de învățători) nu era cotat ca foarte inteligent, ci doar ca un oportunist și … un ascultător de ordine venite de la Kremlin. Autorii cărții îl creditează cu un rol important în lovitura de stat din decembrie 1989 și re-înscrierea României ca satelit pe orbita URSS. Etnic rus, tatăl evreu părăsind-o pe mama copilului nou născut. Școlit la Tighina și Iași, absolvă Dreptul la Iași în 1936 și devine asistent universitar la Facultatea de Economie. În 1940, trece fraudulos frontiera în Basarabia ocupată de ruși, cerând azil politic, deși nu era cunoscut ca având idei politice comuniste. În 1943 este student la Institutul de Planificare, colaborând la un ziar de propagandă destinat soldaților români luați prizonieri, fiind și colaborator la Radio Moscova pentru emisiunile în limba română. Revine în România în 1946, trimis de Moscova să dirijeze noua economie socialistă, dar instruit și de NKVD. Este preluat de Gheorghiu Dej și propulsat în funcții de răspundere, fiind făcut în grabă și membru PCR, dar i se consideră activitatea din URSS ca fiind activitate comunistă și astfel Al Bârlădeanu devine… ilegalist, cu ascendent asupra multor comuniști români, fiind considerat specialistul în economie al partidului. El, împreună cu consilierii sovietici, a pus bazele sovromurilor care au subminat grav economia națională a țării. Dej îl trimite pe el și pe Maurer la funeraliile lui Stalin, în 1953. Deține multe dregătorii pe linie guvernamentală și în partid, fiind ales și membru plin al Academiei Române! Toate demnitățile semnificative se termină odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în martie 1965. În 1969 este chiar scos la pensie (la 58 de ani!) după ce avusese parte de câteva dregătorii minore și fără putere de decizie (nici Ceaușescu nu vroia să supere prea tare Moscova așa încât a fost păstrat, dar pe linie moartă. A stat în adormire timp de 20 de ani, până în vara anului 1989 când toate ”personalitățile” promoscovite au fost brusc solicitate să se implice în… revoluția română. Este unul dintre semnatarii scrisorii celor șase adresate la Europa Liberă liderului Ceaușescu ca pe un ultimatum să se predea și să elibereze scaunul pentru instaurarea la conducere a comuniștilor pro-gorbacioviști. (Reamintesc aici și ceilalți semnatari pentru că aceștia au constituit nucleul loviturii de stat, Iliescu fiind păstrat pentru ziua victoriei finale: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Corneliu Mănescu și Silviu Brucan. Iată cum descriu autorii ziua preluării puterii de către puciști, pe fondul revoltelor cvasigeneralizate în țară: ”În învălmășeala evenimentelor care se succedau, în ziua de 22 decembrie 1989 este adus la Televiziunea Română. Se sprijinea în baston. A redevenit o speranță pentru puțini și numai din interese imediate. Dacă drumul ce urma a fi găsit era către Est, atunci Alexandru Bârlădeanu devine omul forte. Dar dacă era altfel?” (p 38). Avea 78 de ani și nu era niciun pericol pentru adevăratul coordonator al loviturii de stat, desemnat de Moscova să preia frâiele puterii. Bârlădeanu a fost ales președintele Senatului României și co-președinte al Adunării Constituante. Mai sunt oare necesare argumente că Moscova și-a extins constant influența nefastă asupra României din 1944 și până la binevenitul colaps al URSS ca stat și ca ideologie, în decembrie 1991? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 744. Sâmbătă 12 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (6)


Probabil cititorii mai tineri nu vor găsi nicio relevanță în discutarea vieților și activităților unor politruci, a unor nomenklaturiști comuniști, respectiv a unor neofeudali roșii, indiferent dacă aceștia erau etnic vorbind, români, evrei, unguri, ucraineni sau ruși. Nici faptul că nu toți erau cetățeni ai statului român s-ar putea să nu prezinte vreun interes de natură istorică pentru unii cititori. La rigoare, netrăind acele vremuri, pentru cititorii mai tineri s-ar putea să nu intereseze nici faptul că mulți dintre conducătorii din prima perioadă postbelică (Era Dej) erau spioni plătiți de NKVD, KGB, GRU sau alte structuri de forță ale primului stat imperialist comunist din lume, URSS. În fine, dacă amintitele ”calități” de mai sus pot să nu intereseze pe tinerii care nu au cunoscut deloc comunismul, sau l-au cunoscut doar ca șoimi ai patriei sau pionieri, cred că i-ar putea interesa faptul că numele pe care le voi invoca în continuare au o mare legătură cu Era în care trăim, cea începută (prost) în 1989 (și care, probabil, se va termina tot prost, nu știm când). În esență, acesta este și resortul acestor episoade despre trecutul recent al României: de a ne înțelege prezentul fulgurant, pentru a putea creiona/ visa/ construi un viitor cât mai acceptabil. Foștii nomenklaturiști ai Erei Dej și ai Erei Ceaușescu trăiesc azi prin fiii, nepoții și… banii și voturile acestora. Doar câteva exemple (pentru că sunt cele mai cunoscute). Primul premier al României postceaușiste, Petre Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman), este fiul nomenclaturistului Walter Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valter_Roman) (despre care voi da câteva date din cartea ”Invazia spionilor”). Primul conducător al FSN și apoi al PSDR/ PSD, fiind și președinte de onoare al acestuia, dar și conducător al României în calitate de președinte a fost nomenklaturistul Ion Iliescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu), camaradul de ”arme” al dictatorului Nicolae Ceaușescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu), dar mai prieten cu Mihail Gorbaciov (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov) (cel care s-a declarat mulțumit, în decembrie 1989, că ”revoluția” de la București merge conform planului). Faptul că ”Pe 13 iunie 2017, a fost trimis alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții în judecată, pentru infracțiuni contra umanității” și că vom avea, probabil niște condamnări (fie și cu suspendare) vor arăta că întreaga viață politică din România postceaușistă s-a petrecut sub semnul infracționalității, al încălcării legilor și drepturilor omului, al minciunii și falsului etc. Despre nomenklatura securistă este mai greu de scris/ vorbit pentru simplul fapt că aceștia au avut acoperiri sub haina unor oameni de afaceri prosperi (vezi cazul Dan Voiculescu – https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Voiculescu_(politician)) sau și-au distrus din timp arhivele doveditoare ale calității lor de ofițeri de securitate. Mulți miniștri s-au dovedit a fi foști ofițeri de securitate sau ai Direcției de Informații Externe. Voi aminti lista acestora atunci când voi ajunge la Era actuală, postdecembristă. postceaușistă, actualmente iliberală, populistă și cu o dominare evidentă a preocupării pentru legitimarea averilor furate în decursul timpului.
Nu voi (pseudo)recenza cele aproape 450 de pagini ale cărții celor trei autori, ci voi proceda după cum urmează: voi reproduce lista nomenklaturiștilor care au dominat Era Dej și o parte din Era Ceaușescu și voi selecta câteva cazuri mai relevante lăsând cititorii doritori de mai multă informație să citească lucrarea în întregime. Autorii au subliniat ideea că nomenklaturiștii discutați într-un prim capitol (16 la număr, la care s-au mai adăugat doi) ”nu au avut legături cu interesul major al României în primii 11-12 ani” (p. 23). Fapt real în perfect consens cu ideea că România a avut statut de colonie neofeudală subordonată imperiului sovietic. Cei 16 au avut funcții politice de prim rang.
Despre grupul inițial ales (format din 16 + 2 nume) sunt interesante câteva aspecte legate de pregătirea școlară și etnia de care aparțineau. Astfel, dintre cei 16 (inițial aleși): șapte dintre ei aveau patru clase elementare; doi aveau patru clase de liceu, unul terminase liceul și doar șase aveau studii superioare. Pe scurt, majoritatea erau semianalfabeți. În privința apartenenței etnice, autorii consemnează cinci maghiari, patru români, doi evrei, doi bulgari, un german, doi ruși (p. 24). Dintre cei 16, un număr de 12 au fugit în URSS pentru a primi pregătirea politică și informativă necesară pentru momentul în care comuniștii vor prelua puterea (în 23 august 1944). Din păcate, autorii încurcă lucrurile și nu contabilizează niciun ucrainean… Sau poate l-au asimilat pe ucraineanul Babenco cu un rus? Este, cred, vina editurii că nu a clarificat acest aspect. În buna tradiție a analfabetismului publicistic de la noi, nu am găsit caseta redacțională de unde să vedem cine este redactorul de carte, tehnoredactorul, corectorul etc. Toate acestea au dispărut în favoarea profitului. Oare cum mai sunt acreditate editurile în ziua de azi? Presupun că pe bani. Iată lista celor 16 + 2, cu numele lor oficial, cu cel inițial în paranteză și cu data nașterii și a morții (important pentru a vedea că mulți au trăit și influențat TOATE cele trei epoci postbelice ale României). În total cartea se referă la 52 de nume, dar există destule semne de întrebare în legătură cu selecția acestora (de ex. Ion Iliescu nu face parte din această listă, deși a fost nomenklaturist de frunte).
Iată cei 16 + 2 corifei ai nomenklaturii politice:
Alexandru Moghioroș (Mogyoros Sandor) (1911 – 1969)
Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997)
Constantin Pârvulescu (1895 – 1992)
Gheorghe Rădulescu (Gogu) (1914 – 1991)
Gheorghe Gheorghiu Dej (1901 – 1965)
Ion Gheorghe Maurer (Jean Georges Maurer) (1902 – 2000)
Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev) (1906 – 1973)
Dumitru Coliu (născut în Bulgaria) (1907 – 1985)
Vasile Luca (Luka Laszlo) (1898 – 1960)
Iosif Rangheț (Jozsef Rangecz) (1904 – 1952)
Sanda Rangheț (Sanda Weinberg) (1906 – 1995)
Marcel Pauker (1896 – 1938)
Ana Pauker (Hanna Robinsohn) (1893 – 1960)
Ion Vințe (Janos Vincze) (1910 – 1996)
Constanța Crăciun (soția lui Ion Vincze (1914 – 2000)
Lucrețiu Pătrășcanu (1900 – 1954)
Ștefan Foriș (cetățean maghiar) (1892 – 1946)
Simion Babenco (cetățean ucrainean) (1912 – 1971) (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)


Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 742. Joi 10 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (4)


Prefața cărții încearcă să ne convingă că prin modul în care au procedat autoritățile române din perioada interbelică, acestea au lăsat portița deschisă pentru infiltrarea propagandei ruse în scumpa noastră patrie, abia reîntregită și consolidată juridic. Mai pe românește scris, și atunci – ca și acum în 2019! – autoritățile statului au jucat la două capete: pe față erau cu Occidentul euro-atlantinc, pe la spate cu Orientul rus. (vezi o opinie recentă în acest sens la: https://ziaristii.com/planul-secret-al-lui-dragnea-vom-fi-capturati-economic-de-rusia-adevarata-bomba-nucleara-fost-amorsata-pe-ascuns-mult-mai-distrugatoare-decat-amnistia-gratierea-si-tot-ce-fost-ptna-acum/?fbclid=IwAR099UCWl3Jtir4C9WexzUJwr1-qPetsha8kBqY3GrnLkTHm6Hak8JMKKjs. O altă opinie, invită clar, pe față, la a ține cont de puterea prezentă și, mai ales, viitoare a Rusiei: http://www.vestidinrusia.ro/2019/01/08/rusia-2019-un-actor-puternic-de-care-trebuie-sa-se-tina-seama/?fbclid=IwAR3h5Nevf-bml1mGHPtcTmSk3CuPRimxiUeij01_6YAQafh-H2q4_GpWI_w). Paralela/ ipoteza (referitoare la jocul la două capete) nu este deloc întâmplătoare și va putea fi verificată în viața reală a următorilor ani: actuala putere iliberală de la București s-a specializat deja în folosirea perversă a legislativului/ justiției, a electoratului slab informat și a instituțiilor statului de drept pentru manipulări de proporții majore în favoarea unor interese personale și de grup. Dacă le va fi mai bine cu Moscova, asta e: poporul i-a ales, iar ei, conducătorii temporari ai țării, fac ce vor!

Concret, aflăm din Prefața cărții, că, după înființarea minusculului PCR în 1921, comuniștii români au fost în mod constant ademeniți, de către agenți de influență sovietici, să devină buni prieteni ai URSS, ai PCUS, ai KGB, GRU și ai altor instituții care construiau politica neoimperialistă dusă de Stalin, întru aservirea economică a țărilor mai mici care o înconjurau. Ce au făcut autoritățile române în acest context? Au procedat la arestări legale (PCR fiind interzis prin lege), dar pușcăriile au devenit cuiburi de propagandă comunistă, iar mâna lungă a KGB ului s-a făcut simțită prin ajutorarea familiilor pușcăriașilor sau prin plata onorariilor unor avocați (cum a fost franco-germanul Ion Gheorghe Maurer) care chiar s-au specializat pe scoaterea comuniștilor din pușcării (fiind, totodată, și intermediari între Serviciul Secret de Informații (SSI) și conducerea închisorilor). Cu alte cuvinte, dacă ar fi dorit cu adevărat, autoritățile române din acea vreme nu ar fi permis construirea unor capete de pod ale intereselor Moscovei în România. Dar… jocul la două capete are și el avantajele lui. Din carte mai aflăm că mulți comuniști aflați în detenție au fost eliberați (ce coincidență!) chiar în ziua de 23 august 1944, aceștia reunindu-se imediat la rezidența KGB din Aleea Alexandru, formând guvern(e) și pregătind cadrele (care hotărau totul!) pentru noua etapă: sovietizarea după modelul stalinist și subordonarea țării față de Moscova.

Marea majoritatea a comuniștilor din închisori erau semianalfabeți și fără să cunoască vreo meserie cu care să-și câștige onest existența. Ieșirea din sărăcie le-a motivat aplecarea spre mâna de ajutor, întinsă interesat, de de la Moscova. Puținii intelectuali care au fost închiși pentru convingerile lor comuniste au ajutat la ridicarea, cât de cât a nivelului de cultură al celorlalți pușcăriași. În fine, o a treia categorie de deținuți intrați în penitenciarele din România erau chiar agenții KGB (de regulă din Basarabia) trimiși la noi special pentru a fi arestați și a realiza conexiuni cu comuniștii din închisori. Ei au devenit recrutori (atât în închisori cât și în afara acestora) pentru rețelele de spionaj sovietice. Unii deținuți au fost ajutați să evadeze și chiar să ajungă la Moscova unde au urmat cursuri de pregătire într-ale spionajului, urmând să fie apoi trimiși în România. Dintre aceștia, după 23 august 1944, mulți ai format Comitetul Central al PMR (Partidul Muncitoresc Român), au intrat în guvern, Marea Adunare Națională, armată etc. Unii au avut dublă racolare (SSI și KGB), iar câțiva agenți SSI depistați au fost executați la comanda lui Stalin. La Odesa exista un centru de cercetare, triere și recrutare unde erau aduși sub stare de arest cei care afirmau/ susțineau că sunt adepți ai cauzei sovietice. La ieșirea din ”arest” li se dădeau bani și li se crea dependența de ”finanțatori”. ”Arestul” era doar o mască pentru a acoperi racolarea.

Printre cei care au trecut ilegal frontiera în URSS (anticipez aici lista și fișele persoanelor care au guvernat România prin prisma intereselor Moscovei) au fost Emil Bodnăraș (1904 – 1976), Gheorghe/ Gogu Rădulescu (1914 – 1991) și Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997).  Al. Bârlădeanu a fost unul dintre artizanii loviturii de stat din decembrie 89, împreună cu Silviu Brucan, ambii cu o tradiție consistentă a primirii ordinelor de la Moscova. Interesant este, spun autorii că ”În majoritate, cei care treceau fraudulos în URSS nu erau membri PCR și nici nu auziseră de existența acestui partid. În cel mult doi ani erau pregătiți ca agenți ai NKVD și trimiși în România prin trecerea ilegală a frontierei, cu misiunea de a culege date din mediile sociale în care se vor afla” (p. 9). Interesantă este și trimiterea de agenți de sacrificiu, indivizi nu prea dotați care fie se predau, fie erau ușor arestați. Toate acestea aveau un scop ascuns: diseminarea informației, prin presa vremii, că exista un număr destul de mare de aderenți la ideile sovietice. ”Alți agenți au mai declarat că veniseră pentru a-i depista pe spionii infiltrați în rândul membrilor PCR, ca să le afle secretele care le asigurau continuitatea politică” (p. 10).

În acest punct al discuției nu pot să nu comentez puțin: regimul comunist pregătit (de la Moscova) să vină la putere încă din anii 30 – 40 s-a împletit constant cu suspiciunea și subversiunea, cu minciuna și cu trădarea, cu dublul standard și cu jocul la două capete. Ajunși la putere în 1944, turnătoriile, delațiunile, trădările și chiar execuțiile fizice au devenit un modus operandi al noii mafii politice autointitulate comuniste. Cu riscul că vreau să par melodramatic și să șochez cu orice preț afirm aici că acest modus operandi (balcanic, bolșevic, polițienesc, imoral, imund, cu legea pre lege călcând, având și azi în conducerea țării ”ilegaliști” cu dovadă de la Judecătorie) s-a perfecționat în perioada Dej, dar s-a menținut și în perioada Ceaușescu, iar lovitura de stat din decembrie 1989 a fost realizată tocmai de către acești reprezentanți ai intereselor Moscovei în România. Spre surprinderea mea, mulți agenți ai Moscovei au continuat să facă parte din conducerea țării și în perioada ultraindependentului Ceaușescu. Pe scurt, putem spune că din 1940 până în prezent (cca 80 de ani) mâna Moscovei a existat și există permanent în România (cu varii forme și intensități). Extinderea acestei perioade până în prezent se bazează pe faptul că după 1990 au rămas în țară mulți ”turiști sovietici”, iar noua putere instalată în România în 1990 cu sprijin moscovit este la putere și astăzi.

Pentru că am considerat și consider și acum că România a fost colonie sovietică în perioada 1944 – 1965, invit cititorii să consulte aceste definiții: tot ce este obținut cu forța militară este rezultatul unui raport de subordonare între o colonie și o metropolă/ un imperiu. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperialism  și https://ro.wikipedia.org/wiki/Colonialism ).

Anul 1958 este unul care împarte Era Dej în două: este anul plecării trupelor militare sovietice, act pus pe seama inteligenței deosebite a liderului comunist român. Într-adevăr, meritul lui Gh.Gheorghiu Dej a fost că era atent la Tratate și evenimente și știa de prevederea din Tratatul de la Paris (1947) prin care se stipula retragerea trupelor sovietice din România (și Ungaria) odată cu semnarea de către Austria a statutului de țară neutră.  (Vezi în acest sens: http://www.rador.ro/2017/07/24/hrusciov-partidul-si-guvernul-sovietic-au-hotarit-sa-retraga-trupele-sovietice-din-romania/). Există încă semne de întrebare sub aspectul documentării ipotezelor: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/retragerea-trupelor-sovietice-din-romania-1958-aspecte-obscure). Faptul că România a fost ocupată militar până în 1958 (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Rom%C3%A2niei) este încă un argument în favoarea considerării României ca o colonie a imperiului sovietic. Pentru amatorii de istorie miliară se poate citi cu folos https://www.rumaniamilitary.ro/1958-plecarea-armatei-sovietice-din-romania-intre-mit-si-realitate de unde rezultă că URSS a avut rezerve de muniție și material militar în România până în anul … 1991 (când s-a desființat Tratatul de la Varșovia).

În mitologia românească (auzită și de mine în copilărie) era avansată ideea că Dej a organizat o mare vânătoare de urși, la care a participat și Hrușciov, pe care l-a îmbătat bine, i-au adus femei pe gustul lui și dimineață l-a pus să semneze plecarea trupelor militare din România (a căror întreținerea era plătită de noi) spunându-i că asta ar fi un semn al prieteniei și încrederii româno-sovietice. Iar Hrușciov, mahmur, a semnat fără să știe ce semnează… În realitate, Austria a semnat neutralitatea în 1955, iar solicitarea părții române de a fi scutită de prezența (costisitoare și neonorantă) a trupelor sovietice a fost acceptată, cu greu, în 1955, dar pusă în operă abia în 1958, dată fiind înființarea Tratatului de la Varșovia în aprilie 1955, iar armatele de ocupație au devenit, brusc, armate prietene… După plecarea trupelor militare Dej a plusat și a cerut și plecarea spionilor sovietici din România: ”Acțiunea lui Gheorghe Gheorghiu Dej a avut loc în 1958, în urma unei întâlniri la Scroviștea cu Nikita Hrușciov, când i-a cerut acestuia ca URSS să-și retragă toți agenții de informații din România” (p. 12). Aici au început să apară surprizele și Dej a aflat că a primit în partid și a avansat în funcții spioni sovietici, cum ar fi Gheorghe Pintilie-Pantiușa și Serghei Nicolau. Preocuparea pentru aflarea adevărului și discutarea pe față a problemelor a dus și la alte surprize (neplăcute!), cum ar fi numărul real al membrilor de partid din București și din țară, cifre devoalate de șeful cadrelor din CC al PCR Iosif Rangheț: ”La 23 august 1944 în București existau 80 membri de partid, iar în toată țara numărul acestora era de 1080, inclusiv cei care fuseseră în închisori și lagăre de concentrare”. (p. 13). Aceste adevăruri nu au mai fost repetate, vorbindu-se, în schimb despre caracterul de masă al susținerii comuniștilor încă de la apariția PCR în 1921. (o minciună mai mult decât evidentă). (Notă: între anii 1954 și 1964, PCR a avut denumirea de PMR).

Din anul 1960 a început un amplu proces de desovietizare a societăţii româneşti”. (vezi https://adevarul.ro/locale/constanta/chinurile-trecut-romania-dat-afara-trupele-sovietice-ocupatie-evolutia-total-atipica-tarii-interiorul-lagarului-socialist-1_5aa91877df52022f758bf44c/index.html) Câtă ”desovietizare” a avut loc vom afla din fișele biografice ale conducătorilor României în Era Gheorghiu-Dej și în Era Ceaușescu. Agenți sovietici deveniți cetățeni români, minorități naționale care și-au luat nume românești, spioni  (dovediți sau nu) care au lucrat în favoarea URSS la diverse niveluri – toți aceștia au mimat patriotismul ca mod de prezervare a statutului economic de tip feudal (a se vedea cazul incredibil al lui Ion Gheorghe Maurer). Pe scurt, este vorba, în paginile următoare, despre o ușoară dezvăluire a nomenklaturii comuniste din România între anii 1944 – 1989, și chiar după. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 741. Miercuri 9 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (3)


Cartea ”Invazia spionilor”, 2016, Editura Rao, (din care voi folosi unele informații pentru descrierea Erei Dej) ar fi putut fi chiar una de succes dacă ar fi avut mai multă onestitate din partea celor trei autori (care au preluat informații unii de la alții și au ”umflat” cartea cu informații repetate, probabil din dorința de a ajunge la cât mai multe pagini și la un preț mai mare). Autorii nu au exercițiul cercetării științifice, nu au nici abilitatea ordonării atractive a informațiilor și nu au nici onestitatea analizei critice, ei fiind (mai mult sau mai puțin) parte a sistemului pe care nu doar că l-au trăit, ci l-au și servit cu ardoare. Poate trecerea anilor va mai șterge din atașamentul acestora față de perioada în care s-au afirmat și au lucrat. Totodată, nu consider onest din partea editurii să nu ofere cititorilor informația completă despre cei trei autori, ca și cum internetul nu ar exista sau ar exista doar pentru câțiva inițiați. Astfel, în privința primului autor, editura scrie: ”Adrian Eugen Cristea a activat în Direcția de Securitate și Gardă Prezidențială, unde a fost șef de serviciu și pe urmă director adjunct. A participat direct la organizarea și desfășurarea activităților de protecție a președintelui României în țară și în străinătate, inclusiv a protecției acestuia și a familiei lui” (coperta III-a). Când am cumpărat cartea, am citit acest microCV și mă întrebam: oare al cărui președinte i-a fost bun paznic acest autor: Iliescu, Constantinescu sau Băsescu? Nimic nu sugera că a fost paznicul familiei Ceaușescu! Pagina editurii Rao (Raobooks) scrie ceva mai detaliat despre acest prim autor al cărții: ”Adrian Eugen Cristea este absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Marină Militară şi al Academiei Navale, Facultatea de Navigaţie. A fost ambarcat la bordul mai multor nave militare, apoi a luat comanda unei nave în cadrul Apărării Apelor Teritoriale, fiind ulterior Comandant al unui Divizion de Nave Maritime şi Fluviale. După 15 ani de activitate în domeniul marinei, a fost transferat la Departamentul Securităţii Statului. A activat în Direcţia de Securitate şi Gardă Prezidenţială, unde a fost şef de serviciu şi pe urmă director adjunct. A participat direct la organizarea şi desfăşurarea activităţilor de protecţie a preşedintelui României în ţară şi în străinătate, inclusiv a protecţiei acestuia şi a familiei lui. A cunoscut evenimentele şi întâmplările din viaţa particulară a familiei Ceauşescu, multe dintre constatările făcute fiind redate în câteva cărţi publicate”. Abia aici și abia în final, după lungi volute pe mare, printre nave și funcții îndeplinite se devoalează calitatea sa principală de paznic al familiei Ceaușescu, respectiv de colonel de securitate. (https://www.raobooks.com/autori/adrian_eugen-cristea/). Mă gândesc, prin contrast, la profesoara Mona Muscă, eliminată din viața politică ca un dușman de moarte al democrației originale românești, mare securistă mare, în timp ce șefii Securității ceaușiste au fost și sunt persoane publice prospere (presupun că A.E.C. este și membru al Uniunii Scriitorilor).

Cel de-al doilea autor al cărții este fostul senator al Partidului Democrat, inginerul constructor Marius Marinescu, cel care într-o emisiune televizată, într-un dialog cu o doamnă (nu i-am reținut numele) i-a aruncat acesteia, pe post de argument suprem, conținutul unui pahar de apă în față, în direct și la oră de vârf de audiență. Despre acesta, editura scrie, pe coperta a treia următoarele: ”Marius Marinescu este autorul a 12 legi împotriva actelor de corupție și inițiatorul unor comisii parlamentare de anchetă cu privire la privatizarea Petrom, la fuga teroristului Omar Haysam de pe teritoriul României, la defrișările ilegale de păduri, la afacerile ”Bordura” și la ”Parcul Bordei”. Atât! Nu se amintește măcar faptul că a fost senator al Partidului Democrat, că este inginer constructor și consultant în materie de construcții de locuințe etc. Însăși presupus neutra Wikipedia are prea puține informații despre senatorul M.M.: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marius_Marinescu Dacă luăm în seamă presa de opoziție (de atunci, din anii de membru al Parlamentului României) atunci, avem o imagine destul de colorată și de controversată a acestui autor de cărți și politician român: milionar în euro, sponsor al campaniei electorale a președintelui Traian Băsescu, posesorul unei vile de cca 700 mii euro etc. https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/penal-senatorul-wc-urilor-30061.html (Este adevărat, JN și A3 sunt strâns legate de prof. Dan Voiculescu cel care a făcut pușcărie în perioada președinției lui Băsescu, dar ceva adevăr tot este în acest articol ”defăimător”…). În altă ordine de idei, ing. Marinescu, colaborator sau nu al Securității, unii spun că da, vine la emisiuni televizate cu informații foarte utile despre cum a fost pregătită și derulată ”Revoluția română”, dar și destule laude la adresa dictatorului Nicolae Ceaușescu (vezi: https://www.youtube.com/watch?v=PJ1AbFBQB9c ) (2015).

În fine, cel de-al treilea autor este tot un colonel de securitate ca și primul autor, cu nuanța că a lucrat, mai nou, și în SRI. Iată microCV ul acestui autor, oferit de redacția Rao pe pagina de gardă: ”Col (r.) Mihai Mitran a activat în direcția de Securitate și Gardă Prezidențială și, ulterior, în Serviciul Român de Informații. Activitatea profesională desfășurată îl plasează în categoria celor puțini care pot sesiza diferențele dintre ”a ști” și ”a cunoaște” în abordarea istoriei recente a României, care o lungă perioadă va rămâne dificil de interpretat chiar și pentru istorici”. Nici Google nu poate ajuta atunci când o persoană nu apare decât ca un co-autor de carte, iar un omonim al său (dr. ginecolog) umple paginile motorului de căutare. Faptul că Mihai Mitran și-a continuat activitatea în SRI ajută la acreditarea ideii că există o (bună?) continuitate între Securitate și SRI, desigur cu perfecționările tehnice aduse la zi. Ar fi fost o notă bună pentru editură dacă ar fi comunicat care capitole au fost redactate de fiecare dintre cei trei autori. Prefața nu este scrisă de un autor anume, ci este o scriere colectivă (cu responsabilitate limitată). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 740. Marți 8 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (2)


Prima perioadă postbelică: 1944 – 1965. Era Gheorghiu-Dej. România – colonie sovietică.

Perioada de subordonare economică și politică postbelică a României a început, cum se putea altfel?, cu o mare minciună: actul de la 23 august 1944 a fost ”botezat” ca fiind ”Revoluția de eliberare națională, antifascistă și antiimperialistă”, în timp ce n-a existat, de facto, nici o revoluție, ci o preluare a puterii prin forța armelor și a împrejurărilor; n-a fost o eliberare, ci o subjugare; nu a fost antifascistă (în general), ci antinazistă, adică antinațional-socialistă  (în special); nu a fost antiimperialistă, ci a fost înlocuirea subordonării față de dictatura hitleristă (germană) cu subordonarea Românei față de dictatura stalinistă (rusă/ sovietică).

Rog cititorii să-și noteze denumirea oficială (de atunci) a actului de la 23 august 1944 și semnificația reală a acestuia pentru a-l compara cu fenomenul aproape identic din decembrie 1989: oficial am avut o ”Revoluție română”. În realitate, a fost tot o lovitură de stat, urmată tot de subordonare față de o putere străină (URSS. Vezi și Tratatul de prietenie și colaborare dintre RO și URSS, semnat în 1991), tot de natură bolșevică/ leninistă, tot sângeroasă și, în final, tot mincinoasă și manipulatorie. Și da, a fost ”revoluție română” devreme ce cel puțin unul dintre artizanii acesteia a fost Saul Bruckner (Silviu Brucan), devreme ce prima Baricadă a ”revoluției” a fost apărată de fiul lui Erno-Ernest Neulander (Walter Roman), Petre Roman fiind și primul prim ministru al noului regim postceaușist (iliescian prosovietic/ prorus/ pro-perestroikist/ pro-gorbaciovist). Am anticipat puțin discuția despre rolul etniilor minoritare în conducerea statului român în (cel puțin) ultima sută de ani, dar profit de acest lucru pentru a preciza următoarele: a) nu sunt antisemit și nu sunt xenofob; b) participarea mai înalt ponderată a unor etnii minoritare (inclusiv religii minoritare) la conducerea României nu echivalează nicidecum cu faptul că amintitele persoane sunt trădători de neam și țară, că nu au apărat interesele țării și că au favorizat în mod nepermis etniile/ religiile din care fac/ făceau parte (pentru exemplificare: Klaus Werner Iohannis, Eduard Helvig, Mihai Răzvan Ungureanu etc.). Orice acuzație de acest gen ar trebui probată. Nota bene: consider că posibilele acuzații că cei de alte etnii/ religii care conduc țara sau instituții ale acesteia ar acționa împotriva cetățenilor României sunt simple populisme patriotarde, naționalisme fără noimă și etnocentrisme menite să mascheze prostia, incompetența și hoția fără măsură a liderilor care provin din etnia majoritară. Și încă un aspect: cum definești un român pur de un român impur (sub raport etnic)? Ca să conchid: ”revoluția română” a fost un concept lansat în toamna anului 1989 de către agenții de influență ai Securității aflați în contact (oficial sau nu, formal sau nu) cu agenți de influență ai KGB ului sovietic. Cartea ”Invazia spionilor” pe care o voi prezenta (cu bunele și cu relele ei) în episoade următoare are și această (posibil nedorită/ neurmărită) calitate: probează clar că ceea ce era doar zvon/ bănuială/ ipoteză etc., acum este dovedit clar cu documente de arhive (mă refer la Era Gheorghiu Dej). La fel se va întâmpla și cu toată mitologia Revoluției române peste un număr de ani. Tot ce este clădit pe minciună se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, dar nota de plată va fi achitată de alții.

Caracterizarea perioadei 1944 – 1958 (până la plecarea trupelor sovietice din România) este cât se poate de elocventă: ”Între anii 1944 – 1958, din cauza condițiilor existente impuse prin forța de ocupație sovietică, nimic nu se putea începe și realiza fără aprobări date de reprezentanții Moscovei. Activiștii principali prin care se înfăptuiau toate programele puterii sovietice în România  era(u) numiți după primirea unei indicații. Acest aspect este și mai mult întărit de faptul că în vârful puterii politice au fost impuși agenți ai rețelei de informații sovietice, recrutați din rândul celor care, cu mai mulți ani înainte de 1944, fugiseră din România în URSS. Toți acești agenți au fost transformați în oameni politici conducători la vârful PCR” (pagina de gardă a cărții ”Invazia spionilor” avându-i ca autori pe Adrian Eugen Cristea, Marius Marinescu și Mihai Mitran, la Ed Rao, în 2016, 444 pagini). Așadar, dacă se poate documenta cum a avut loc subordonarea elitei conducătoare a României din Era Dej, de ce nu s-ar putea face exact același lucru cu elita conducătoare din Era Ceaușescu? (deși câteva prelungiri ale elitei dejiste în ceaușism sunt deja documentate în carte). Am convingerea că peste 20 de ani, toată structura de realizare a ”Revoluției române” va putea face conținutul unui nou volum cu același titlu: ”Invazia spionilor, volumul 3”.

Deoarece voi începe descrierea Erei Dej prin folosirea cărții semnate de trio ul mai sus amintit, cred că are importanță pentru cititori să știe cine sunt autorii (aceasta cu atât mai mult cu cât am constatat că profesiile de bază, dar și cele practicate în timp, ale celor trei și-au pus amprenta asupra calității și conținutului scriiturii). O voi face într-un episod distinct, cu precizarea că sunt persoane controversate, cu strânse legături cu securitatea ceaușistă, cu realizări financiare pe măsura rezultatelor ”revoluției române”, dar și depozitare ale unor informații ce vor fi făcute publice de istoricii profesioniști doar pe bază de documente. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!