liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 513. Luni 28 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (14)


Idee pentru un posibil roman ”istoric”. Ne aflăm în anul 2222. Despre viețile (amoroase, profesionale, psiho-sociale, morale, economice etc. ale) scriitorilor români din antica societate numită ”comunistă” putem afla (cu asupra de măsură) studiind (pe internet, la liber) fie Notele informative ale scriitorilor foarte delatori despre scriitorii mai puțin delatori, fie sintezele realizate (la comandă expresă, pe tema deja amintită) de către specialiștii din noua meserie scriitoricească numită ”sintetizator”. ”Sintetizatorul scriitor” primește o comandă de genul ”Amănunte intime din viața amoroasă a poetului Cezar Ivănescu”. Comanda este acceptată doar în tandem cu Editura ”Junimea” din Iași, la fel de proaspătă și dinamică precum era în anii de tranziție spre societatea perfectă (2050-2100). Odată asigurată vânzarea pe piață, ”sintetizatorul” se apucă de muncă și cere un timp de studiu de minimum opt ani (pentru vizionarea miilor de casete audio și chiar a celor câteva zeci de filmulețe din camerele de hotel, sau chiar din dormitorul propriu al poetului). Voyeriștii vor fi oarecum dezamăgiți de sărăcia imaginilor (în comparație cu, să zicem, înregistrările SRI despre viața amoroasă a scriitorilor din anii 2030-2040), dar vor fi răsplătiți prin cunoașterea unor tehnici (aparent) uitate prin care se derulau preludiile poetice (wow!) ale urmăritului de către fosta Securitate. Ca în orice act istoric impregnat de relația binomială feminin-masculin postludiile poetului vor fi fost la fel de prozaice ca, să zicem, cele ale inginerilor hidrotehniști.

O organizație feministă de la Iași a înaintat, prin 2220, conducerii Țării o notă de protest prin care se atrage serios atenția că orele de educație sexuală din licee și universități au deviat de la evidențierea normalității prin care – toată lumea știe – nu bărbații sunt aceia care cuceresc cordurile sensibile ale femininelor, ci, dimpotrivă. Conform noilor curente științifice din economia politică a anilor 2120 – pe baza cărora se predau fundamentele bazale elementare ale economiei eficiente prin exemple pur umane în care femeia reprezintă cererea și bărbatul oferta – s-a ajuns la concluzia că eficiența economică a scriitorilor nu poate fi studiată în afara orelor de educație și practică sexuală, ci intim legat de acestea. Societatea de bunăfacere ”Nina Cassian” s-a raliat protestului oferind exemplul (ce pare încă viu) al poetei care a dat numele organizației. Vezi: http://adevarul.ro/cultura/carti/nina-cassian-1_5290efe5c7b855ff562dd85d/index.html Dacă nu ar fi existat delatori talentați, istoria dinamică a literaturii române ar fi fost grav vitregită de tablourile culturale moderne ale amorului liber în socialismul românesc imatur. ”Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“. Concluzia organizației feministe ieșene este că, pe vremurile de mult apuse ale primelor secole ale mileniului trei, preocuparea conducerilor de partid și de stat de a lăsa posterității o infinită sursă de inspirație istorică și faptică în legătură cu iubirile dese, variate și pline de originalitate ale scriitoarelor noastre cu scriitorii noștri încă nu este apreciată la justa sa valoare. Dincolo de iubirea scriitorilor români față de patrie și partid se întindeau (chiar și pe jos) iubirile nețărmurite ale scriitoarelor cu scriitorii, fapt insuficient consemnat de istoricii literari misogini. În fața acestor insuficiențe organizația de bunăfacere ”Nina Cassian” propune înființarea ”Uniunii Scriitoarelor Române” ca un prim pas înspre sublinierea ideii că patria are nu doar scriitori, ci și scriitoare. Iată ce valoare inestimabilă avea turnătoria făcută, în 1975, de sursa ”Fălticeanu” într-o notă care îl privea și pe Cezar Ivănescu: ”Gabriela Melinescu (care pare că se va căsători cu suedezul) e tradusă și ea în Suedia dar ea  avut relații semimatrimoniale cu Nichita care e prieten cu Breban (…)” (p. 163). Concluzia romanului din 2222: în viața literară românească de la sfârșitul mileniului trecut scriitorimea națională a rezistat opresiunii securistice prin multă multă iubire.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 512. Duminică 27 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (13)


Cu riscul să par (prea) interesat de intrigile de alcov sau/ și de metehnele amoroase ale (tuturor) poeților, voi insista în acest episod asupra excesului de pozitivitate/ ”moralitate” și onestitate aruncat asupra lui Cezar Ivănescu de către prietena familiei acestuia (îndeosebi a soției lui Cezar Ivănescu, Maria Ivănescu – Mary) autoarea cărții despre urmărirea poetului de către Securitate, Ioana Diaconescu. Într-un Raport din 16 X 1973 se scria că ”În general familia Ivănescu a avut comportare necorespunzătoare cît au domiciliat pe raza orașului Pitești” (p. 88), pasaj urmat imediat de vocea ”avocatului apărării” (aka Ioana Diaconescu) prin care se dorea înlăturarea acestei caracterizări: ”Este evidentă încercarea de compromitere și calomniere a familiei Ivănescu din punctul de vedere al vieții personale.  (…) De a-l compromite, prin orice mijloc, față de breasla din care făcea parte” (p. 89). Am formulat, într-un episod anterior, părerea mea despre faptul că un rebel însetat de libertate nu putea fi străin de practica amorului liber, a desconsiderării regulilor sociale inclusiv a convenției numită ”căsătorie”. Pe parcursul cărții Ioanei Diaconescu apar însă destule pasaje din scrisori interceptate de Securitate în care se vorbește despre alte femei deloc indiferente poetului, la care apare și o precizare legată de ”un eventual divorț” de soția sa.

Reluarea discuției pe această temă mi-a fost sugerată de o scrisoare, din anul 1974, a lui Cezar Ivănescu către vara sa pictorița Dana Roman (fostă Dana Constantinescu), născută în 1945, emigrată la Paris în 1968 și căsătorită în 1973 cu sculptorul român emigra(n)t și el la Paris, Victor Roman (1937-1995). Dana Roman (https://fr.wikipedia.org/wiki/Dana_Roman) are acum 72 de ani și ar fi putut fi o sursă credibilă despre viața amoroasă a lui Cezar Ivănescu. La un an de la căsătoria Danei Constantinescu cu Victor Roman, Cezar Ivănescu îi scrie proaspetei doamne Dana Roman (mai tânără cu patru ani decât poetul și cu opt ani decât soțul ei) o scrisoare plină de intimități și confidențe pe care, probabil, nu i le-a destăinuit vreodată soției, Mary. Extrag din scrisoare pasaje care susțin ideea că poetul era adeptul și practicantul amorului liber, căsătoria sa fiind una șubredă: ”Dragă Dana, Lettre nr.2. Am primit scrisoarea ta – ah! de ce nu scriu toate femeile așa de descifrabil ca tine? Te voi iubi tot timpul cît vom fi în corespondență! Desigur, un caft magistral între al tău soțior și mine va ieși pînă la urmă! …. Draga mea, aș vrea să te rog cu toată sinceritatea și cu toate (sic!) amenitatea de care ești în stare ca reprezentantă a sexului slab să mă ajuți în chestiunea, vai, mai încîlcită nici că se poate – a amorului meu cu demna și prea demna fiică a poporului francez Genevieve. Iată, iubită Vară (….) care ne e durerea inimii. (…) Apoi, iubită vară, iată care-i situația: condiția mea de scriitor român îmi cere să fiu complet liber, deci complet nedeterminat. De asta sunt cu Mary într-o relație pe care aș numi-o ”separație amoroasă”. Pînă la un eventual divorț pe care nu știu cîte șanse am să-l cîștig – această nouă relație mi-a fost impusă de inegalitățile existenței mele… Cu Genevieve … m-am înamorat de ea… i-am propus să ne logodim în Albania și ea a fost de acord…. bineînțeles m-am înamorat de ea și nu de altceva… foarte sincer… dar probabil ea a început să devină suspiciosă, mai știu eu? Ei bine, dragă Dănuță, iată ce te-aș ruga eu să-i explici – că nu are rost nici o suspiciune. Chiar dacă m-aș căsători cu ea rămîn cetățean român și scriu literatură în limba română. Nu vreau să o folosesc în nici un fel. Am o amică americană care s-ar căsători oricînd cu mine, ar face ”o partidă de plăcere” – nu despre asta e vorba…   (…) Îți spun sincer și deschis, cred că-i măritată și se ascunde de bărbatu-său!”.

Așadar, departe de a fi un soț și un familist model (așa cum, excesiv, crede Ioana Diaconescu), poetul Cezar Ivănescu apare – din această scrisoare – mai aproape de imagina făcută de turnătorul său la Securitate, și mai departe de imagina de puritan desăvârșit indusă (total nejustificat) de autoare.

Concluzia acestui episod este că sarcina restituirii către cititori (de către Ioana Diaconescu) a unei imagini veridice a vieții intime a poetului Cezar Ivănescu este una nedusă onest la capăt, existând riscul de a pune sub semnul întrebării și a altor comentarii-aprecieri ale autoarei.  (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 511. Sâmbătă 26 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (12)


Spuneam/ scriam în episodul anterior despre posibilul câștig informațional pe care l-ar putea dobândi cineva în legătură cu modus operandi al Securității din vremea dictaturii ceaușiste (și, probabil, nu numai). În ultimă instanță, toate măsurile informative și tehnico-operative descrise în cartea Ioanei Diaconescu despre urmărirea lui Cezar Ivănescu nu sunt altceva decât mijloace concrete, adecvate pentru atingerea unui scop bine definit (supravegherea și modificarea comportamentelor oamenilor), respectiv sunt aplicații banale ale Metodologiei Scop-Mijloc, respectiv sunt elemente de management strategic și tactic studiate azi la orice curs pe teme manageriale. Important pentru mentalul nostru colectiv este faptul că putem citi, acum, negru pe alb, despre metodele/ mijloacele utilizate de Securitate, metode care păreau incredibile atunci când erau povestite celor care nu au pățit-o în mod direct și concret. De exemplu, printre măsurile tehnico-operative alese de securiști pentru supravegherea poetului Cezar Ivănescu este și ”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază împreună cu soția” (p. 107). Desigur, asta permitea instalarea/ dezinstalarea tehnicilor de ascultare, citirea unor documente (scrisori, jurnale) intime etc.

Urmare a presiunilor de la Răsărit (Gorbaciov vs Ceaușescu) statul român  a acceptat (fără plăcere) înlesnirea (ba chiar stimularea) plecării în excursii în țările socialiste, pentru a se crea acea masă critică de doritori de schimbare (la vârf). Am plecat și eu, în vara anului 1985 sau 1986 într-o excursie automobilistică până la Zidul Berlinului și retur (Ucraina, Polonia, Germania ”democrată”, Cehoslovacia, Ungaria). La revenirea în Iași, intrând în apartament, am observat că toate tablourile și carpetele de pe pereți erau așezate, ostentativ, pe pat. Evident, prima reacție a fost aceea de nedumerire, apoi de furie și de neputință. Ideea (apărută pe marginea acestei întâmplări) de a suna și de a reclama cazul la Miliție a fost la fel de repede respinsă, presupunerea mea fiind aceea că ”întâmplarea” respectivă a fost orchestrată de Securitate (”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază cu soția”) în cadrul unei operațiuni de racolare. Am amintit acest fapt ca un moment din tabloul general al modului de gândire, simțire și acțiune practicat de regimul totalitar. Pentru cine am scris această amintire? Pentru cei care nu au cunoscut direct metodele de supraveghere și de intimidare utilizate de regimurile bazate pe forță/ coerciție/ intimidare. Demonstrația faptului că metodele/ mijloacele folosite de sistemele opresive nu se schimbă imediat după ce se declară instaurarea democrației (ci continuă, poate chiar mai violent) a avut loc peste 10 ani când apartamentul în care locuiam la Chișinău a fost incendiat, după care s-au perindat prin apartamentul încă fumegând ”comisii” din partea pompierilor, poliției, securității, toate având un numitor comun: sublinierea ideii că, probabil, cineva a vrut să mă avertizeze în legătură cu ”ceva”, să fiu mai atent și că o colaborare mai strânsă cu ”organele” ar fi (fost) benefică…

În continuarea descrierii strategiilor de supraveghere este de reținut faptul că poetul rebel Cezar Ivănescu era înconjurat de o liotă de informatori (colegi, prieteni, cunoscuți, poate chiar și rude) astfel încât, practic, orice mișcare a sa era consemnată și analizată de ”organe”. Această ”pânză de păianjen” țesută în jurul unui singur om mi-a adus aminte de ineptul epitaf ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, epitaf care ar putea fi translat în cazul supravegherii poetului în ”Nu mă tem de Securitate, ci de imensa sa perfidie și insidioasă prezență”. Lista informatorilor care pozau în ”prieteni”, amabili care te invitau la ”una mică”, colegi și cunoscuți ai poetului este, într-adevăr, impresionantă. La fel de impresionantă este ”acuratețea” cu care este descrisă și analizat(ă) fiecare vorbă/ declarație/ dialog, volumul (mare!) de texte scrise devenind un veritabil Jurnal intim, scris, paradoxal, de alții… În mod cert, numele acestor informatori poate fi depistat cu un minimum de efort. Din motive care îmi scapă, Ioana Diaconescu, a declarat, în interviul acordat de domnia sa realizatorului TV Adi Cristi (linkul este menționat la începutul acestui miniserial) că nu este deloc interesată să devoaleze numele informatorilor, ci doar să descopere mecanismul prin care a fost posibilă această imensă delațiune. Cred că psihosociologii au găsit deja răspunsuri la această curiozitate firească, iar răspunsurile posibile sunt deja cunoscute. Cine este curios să le afle nu are decât să se uite mai atent în jurul său, să pipăie puțin mocirla morală în care ne scăldăm și, nu în ultimul rând, să se uite foarte atent în oglindă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 510. Vineri 25 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (11)


Reproducerea rapoartelor/ notelor informative ale celor care îl turnau pe Cezar Ivănescu la Securitate este interesantă din punctul de vedere al deducerii unui modus operandi al Securității (unul care ar putea fi general valabil pentru orice serviciu secret bazat pe informatori). Mă refer la faptul că în mod sigur cei care îl turnau erau prieteni apropiați ai poetului, cunoscători chiar ai intimităților acestuia, fapt de natură să inducă mari rezerve în privința încrederii pe care oamenii și-o acordă prin intermediul prieteniei (unul dintre sentimentele umane cele mai înălțătoare). Tot prietenia este liantul dintre autoarea Ioana Diaconescu și Mary (Maria Ivănescu), soția poetului. Dar această prietenie poate influența percepția cititorului față de informațiile din rapoartele turnătorilor. Astfel, informatorul care semnează Nota – Raportul din 16 X 1973 (când poetul avea 32 de ani) scoate în evidență posibile păcate lumești ale soției acestuia, Maria, dar și ale familiei în ansamblul său: ”Soția acestuia, Ivănescu Maria, , profesor de limba română care a funcționat la Liceul Odobescu – Pitești, era cunoscută cu comportări imorale întreținînd relații cu elevii din clasele mari. Ea a fost surprinsă cu un elev la domiciliul acestuia și astfel a ajuns la direcțiunea liceului. A adus în clasă benzi de magnetofon cu muzică înregistrată de la postul de radio ”Europa liberă” – participă la ceaiuri dansante cu elevi etc. În general familia Ivănescu a avut comportare necorespunzătoare cît au domiciliat pe raza orașului Pitești” (p. 88).  Autoarea Ioana Diaconescu, prietenă cu familia lui Cezar Ivănescu, comentează astfel acest Raport: ”Este evidentă încercarea de compromitere și calomniere a familiei Ivănescu din punctul de vedere al vieții personale. De altfel, se cunoaște atitudinea atașantă, grija față de soțul ei și față de familie, seriozitatea profesională și de caracter a Mariei Ivănescu. Dar Securitatae avea un plan dinainte stabilit de a ataca personalitatea acestui poet în integralitatea lui, dar și pe aceea a celor apropiați lui. De a-l compromite, prin orice mijloc, față de breasla din care făcea parte. Din acest plan era nelipsită, firește, prietena noastră și omul admirabil care a fost și a rămas în inimile noastre, soția lui, Mary.” (p. 89).  Pentru cititorul imparțial apar câteva semne de întrebare, sau cel puțin câteva rezerve în ce privește ”obiectivitatea” selecționării Rapoartelor pentru publicare în cartea de față. Recunoașterea calității de ”prietenă a familiei” Ivănescu reduce, inevitabil, aura de științificitate și de verosimilitate a celor selectate pentru publicare. În primul rând, apare întrebarea: de unde a apărut ideea că Securitatea dorea să-l compromită pe poet, devreme ce nu Securitatea – ca instituție – ci un delator, în mod cert un prieten apropiat al poetului, face acele dezvăluiri compromițătoare CĂTRE Securitate.  Așadar, presupusul plan diabolic al Securității de a scrie urât despre un individ ostil regimului, în afara oricăror altor informații credibile, despre soția poetului cade, din lipsă de probe.  Despre viețile amoroase ale poeților și poetelor se poate scrie enorm. Creativitatea și sexualitatea au fost mereu împreună. O recunoaște (implicit) chiar Cezar Ivănescu care îi scria unui italian, prin intermediul unei doamne Dora, căreia i se adresează într-o scrisoare din noiembrie 1973: ”Dora! În Albania am cunoscut o franțuzoaică pe care o cheamă Genevieve. Dacă ai timp te rog să-i scrii și tu o scrisoarer (să nu-i spui că sunt căsătorit)”.  Din acest mic text nu putem deduce o fidelitate maximă față de soția sa, Mary, dar putem presupune că vestitul Dorel, agentul Securității, era chiar această doamnă Dora!   Mai mult, un alt document (din 29 XI 1973) reproduce o scrisoare către Dora, semnată ”Mary și Cezar”. În comentarea acestei scrisori Ioana Diaconescu ne informează cine erau două peronaje invocate în scrisoare (David Esrig și Lucian Pintilie), dar nu ne lămurește de loc cine ar putea fi Dora. O nouă Notă (din 11 dec 1973) informează Securitatea că ”Augustin Buzura a povestit cu mare reținere și jenă din întâmplările lui în Albania cu Cezar Ivănescu”. Drept comentariu la această informare, autoarea cărții scrie: ”Este cunoscut temperamentul excentric al lui Cezar Ivănescu, ieșirile lui pasionale precum ”recitarea” scandată a adevărului cu orice preț..”  (probabil nu se referă la adevărul că el era căsătorit și prefera să apară fa fiind ”liber”).  De altfel, securistul care a prelucrat Nota anterioară sugerează Serviciului Pașapoarte să rețină ”aspectul cu ”logodna” (este vorba de relația cu Genevieve Baraona… relație care putea fi exploatată ca subiect de șantaj pentru Cezar Ivănescu” (vezi ”Nota Lucrătorului”  redată la pagina 96).

Închei acest episod cu o nouă încercare de subliniere a necesității ca Arhivele Securității să fie făcute publice pe internet, fiecare persoană interesată având posibilitatea să citească mai mult decât a putut-o face chiar Ioana Diaconescu și să nu fie influențat de comentariile părtinitoare ale acesteia. În lipsa dovezilor la diverse acuzații apar inerent speculațiile, procesele, invectivele. Cine este interesat poate citi reacția dură a fiicei lui Cezar Ivănescu, Clara Aruștei, față de afirmația lui Mircea DinescuCezar Ivănescu ar fi fost informator al Securității. (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 509. Joi 24 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (10)


Lectura(rea) articolelor și cărților de restituiri către societatea civilă actuală a adevărurilor dinspre partea nevăzută a dictaturilor comuniste are cu siguranță un efect de reparație morală: unii se băteau cu cărămida în piept că nu au fost niciodată în viața lor contactați de securitate, pentru ca apoi să citim dovezile publicate în volume cum că au fost informatori de frunte sau cel puțin au avut, fie și temporar, calitatea de informator. Pe de altă parte, mulți bănuiți/ acuzați de a fi avut această calitate s-au dovedit a fi doar ”maculați” cu această calitate, tocmai pentru că au refuzat colaborarea. Oricum subiectul este extrem de delicat și orice afirmație ar trebui dovedită cu înscrisuri din arhive. Am făcut această mică abatere de la tema propriu-zisă la episodul de față ca urmare a citirii într-o publicație românească actuală a unei caracterizări infamante la adresa soților Ierunca (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu). Redau aici acest pasaj referitor la Marin Sorescu, tocmai pentru a avea un filtru ceva mai puternic atunci când citim literatură de reabilitare istorică a unor personalități, respectiv ”literatură” de defăimare a unor personalități culturale românești. Sper ca povestea soților Ierunca să nu fie deloc asemănătoare cu cea relativ recent devoalată a Agentului Victor (vezi https://www.youtube.com/watch?v=LL7bMJbRKvk) – un mare erou anticomunist dovedit a fi agent al Securității comuniste.

Dar iată ce scrie Mihai Sultana Vicol (MSV) în revista ”Flacăra lui Păunescu” din 25-31 mai 2018, cu referire la luările de cuvânt din cadrul Congresului spiritualității românești care a avut loc la Chișinău în perioada 16-17 mai 2018, eveniment desfășurat sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: ”O voce care s-a făcut auzită în sală a fost cea a criticului literar Tudor Nedelcea, omul cu un verb aprins, cu dragoste nețărmurită față de idealul național și față de Mihai Eminescu. În luarea sa de cuvânt, pe lângă momentul fast de Unire din 1918 a venit și cu unele date despre Marin Sorescu, urmărit de Securitatea românească prin agenții săi de la Europa Liberă, Virgil Irunca (sic!) și Monica Lovinescu. Discursul său s-a încheiat apoteotic și asistența l-a aplaudat îndelung” (p. 11). Las deoparte agramatismul apoteotic al ziaristului sub acoperire MSV și mă gândesc că aplauzele îndelungate au aparținut și celor amintiți (cu rezumate ale discursurilor lor) în articolul cu pricina: acad. Mihai Cimpoi, Anatol Petrencu, Mihai Stan, Aurelian Silvestru, Florin Copcea, Nicolae Dabija și Iulian Filip. Deduc, din articol, că cei enumerați mai sus sunt întru totul de acord cu acuzația de colaboraționism adusă Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Am căutat pe Google să aflu dacă a mai scris cineva până acum despre calitatea de ”securiști” a celor doi stâlpi ai ”Europei Libere”: Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Nimic! Doar despre alte presupuse vârfuri ale culturii române care s-au dovedit a fi colaboratori zeloși scrie un alt nume de renume al Europei Libere: Nicolae Constantin Munteanu (http://evz.ro/europa-libera-top-5-cei-mai-scarbosi-informatori-ai-securitatii-1075381.html). Să fie și cartea Iuliei Vladimirov o ”făcătură” care să acopere trecutul ”securistic” al celebrei Monica Lovinescu? (http://www.elefant.ro/carti/carte/istorie/istoria-romanilor/monica-lovinescu-in-documentele-securitatii-iixivix-iixviiiix-190152.html).

Ca să nu mai lungesc mult acest joc de-a securitatea lansat de criticul literar craiovean Tudor Nedelcea, în lipsă de orice alte probe referitoare la calitatea de colaboratori/ agenți ai securității atribuită celor doi ziariști radiofoniști de la Paris, rămâne doar o singură întrebare: cum pot proba cele șapte nume invocate mai sus, plus Tudor Nedelcea și MSV calitatea de colaboratori a soților Ierunca? Totodată, cred că doamna Ioana Diaconescu are posibilitatea să se angajeze pe un nou front: acela al spunerii adevărului despre Marin Sorescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Tudor Nedelcea. În lipsa unor serioase puneri la punct a acuzațiilor aruncate ”la liber” de persoane publice cu destulă vizibilitate (și acceptate ca atare de vârfuri ale culturii române actuale) ne vom trezi într-o altă ”realitate”: aceea că absolut toată lumea matură care a trăit în anii dictaturii comuniste a colaborat cu Securitatea! Paradoxal sau nu, combaterea acestei (posibile) aberații trebuie documentată și demontată cu arhive și probe. Până una alta, ceea ce reușesc să facă aceste ”declarații-bombă” este să inducă o și mai mare neîncredere între români, să generalizeze suspiciune și să compromită celebrarea ideii de un secol de unitate a românilor. (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 507. Marți 22 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (8)


Preambulul Simonei Modreanu are o misiune clară: echilibrarea calităților poetice incontestabile ale lui Cezar Ivănescu cu acea infamantă și prea mult speculată etapă din viața sa – calitatea de informator al Securității timp de un an și o lună de zile. Cât de grea a fost această povară pe umerii poetului o dovedește din plin textul echilibrator care conține multe rânduri de superlaude: ”și-a purtat demn crezul și harul în pieptul despuiat, înfruntând cu mâinile goale și sufletul plin un regim opresiv care nu i-a putut veni de hac” (p. 9). (Asta aduce aminte, celor mai ”vechi”, de superlaudele aduse eroilor comuniști ilegaliști: Vasile Roaită, Donka Simo, I.C. Frimu care-și purtau ”demn crezul și harul în pieptul despuiat” etc. etc.).  Despre hidra securistică policefală postdecembristă și, probabil, actuală (SRI) autoarea subliniază, în clar, modul cum continuatoarea Securității (SRI) a luptat cu Poetul și după ciudata și grăbita sa moarte (2008): ”… după plecarea lui din această lume, …, insidios și perfid cum îi e obiceiul, hidra și-a întins capetele hîde, umbrind neîntemeiat o viață răstignită pe crucea libertății. Nu a fost deajuns că i s-a hărăzit o moarte brutală și stupidă, ci a mai trebuit să îndure și numeroase semne de întrebare și netrebnice îndoieli, șușoteli cu aer conspirativ și presupuse revelații, ba chiar și din partea unor declarați prieteni și admiratori, ai unora pe care îi ajutase să iasă din anonimat și îi binecuvîntase cu prezența și cuvintele sale…! (ibidem). Sigur, prietenul apropiat care l-a acuzat de colaboraționism a fost Mircea Dinescu, dar acesta nu a avut curajul să publice documentele care probează acuzația (cum face acum Ioana Diaconescu). Ne putem întreba: care a fost rostul unei acuzații neprobate? Îmi permit un răspuns posibil: se dorea recunoașterea ”crimei” de către ”criminalul” însuși, autoacuzarea sa publică și autorecuzarea din orice funcție publică (era campanie electorală pentru președinția Uniunii Scriitorilor). Nu (mai) contestă nimeni că Securitatea / SRI ul s-a hrănit și se hrănește cu sufletele oamenilor/ scriitorilor, dar la ospăț participă scriitorii înșiși, avizi de suflete scriitoricești concurente. Spunea Nicolae Dabija despre obiceiurile alimentare total nesănătoase ale scriitorilor români: se mănâncă între ei.

Simona Modreanu afirmă despre cei doi ”păcătoși” ieșeni care au căzut în ”păcat” cu ”mătușa Varavara” (nume dat Securității) că ei au făcut asta chipurile pentru a putea eroda sistemul din interior, din păcate însă afirmația rămâne fără dovezi sau argumente: ”Cezar Ivănescu, la fel ca Mihai Ursachi, a sfârșit prin a accepta aparent colaborarea, doar pentru a începe imediat să-și bată joc de sistem” (p. 11). Sau: ”Părînd a fi colaboratorul perfect, poetul reușește să aplice o impecabilă strategie de manipulare a recrutorului său” (p. 12) Nu cred asta, dar pot să înțeleg slăbiciuni umane sau pur și simplu momente proaste în care lucrurile iau alte forme decât în condiții normale. Tușele groase ale ”albirii” dosarului a doi mari scriitori trase de cuplul Ioana Diaconescu și Simona Modreanu (ultima în calitate de redactor colaborator al Editurii Junimea) riscă să genereze chiar efectul invers: evidențierea că cei doi n-au fost, de fapt, eroi fără prihană, sfinți pătimitori sau soldați în Armata Salvării literaturii române, ci au fost oameni care s-au luptat omenește pentru propriile lor idei și interese. Tentația mitizării ar trebui să dispară din aceste temerare încercări de documentare a realităților dintr-o epocă aparent apusă. (această tentație se observă cu ușurință atunci când S.M. nuanțează datele istorice. Astfel, deși durata statutului de colaborator al lui Cezar Ivănescu a fost de un an și o lună, S.M. scrie că ”luna (sic!) de miere nu a ținut nici un an” (p. 12). Mai departe, dorind să toarne cât mai repede fundația pentru statuia poetului rebel și greu de strunit, S.M. scrie că ”Damaschin Ștefan (L.D.: numele de cod al informatorului Cezar Ivănescu)  nu numai că își încheie prematur activitatea de colaborator, dar se mai și procopsește cu urmărirea informativă de către agentul Dorel, lui însuși atribuindu-i-se numele de cod Ivanov” (p. 13). Sigur, aceasta este doar o interpretare a ”Raportului cu propuneri de excludere din rețeaua informativă a agentului ”Damaschin Ștefan” cu numele real Ivănescu Cezar” din data de 11 ianuarie 1963, publicat de Ioana Diaconescu la pagina 42. Redau aici încheierea acestui ”Raport”: ”Față de cele de mai sus rugăm aprobați excluderea din rețeaua informativă a agentului Damaschin Ștefan fără anagjament de abandonare și urmărirea lui informativă cu agentul Dorel”. (O observație en passant: agentul Dorel nu era un securist hidos al hidrei, ci doar un alt informator, posibil prieten/ coleg cu Cezar Ivănescu). Nu rezultă deloc de aici că se propune ”începerea” urmăririi informative (cum sugerează S.M.), dar nici ”continuarea” urmăririi informative (cum îmi închipui eu că s-a întâmplat). Într-o discuție cu un colonel de justiție (Tribunalul Militar) acesta mi-a spus că orice informator/ colaborator are – simultan – și dosar de urmărire. Mi se pare logic acest lucru, deoarece informatorii nu pot fi crezuți pe cuvânt, ci trebuie verificați în permanență. În consecință, formularea dată de S.M. trebuie privită cu un semn de întrebare sau cel puțin cu o rezervă până se vor oferi date oficiale în acest sens (adică dacă s-a ”început” sau s-a ”continuat” urmărirea lui Cezar Ivănescu și cu ce dată a primit Dorel informația că urmăritul nu mai are calitatea de colaborator). Misterul este ”dezlegat” de Ioana Diaconescu care începe, în primul capitol al cărții intitulat ”Obiectiv I”, publicarea documentelor despre urmărirea lui Cezar Ivănescu cu unul datat în anul 1975! Din acest document reiese clar că ”Urmărirea informativă începe la data de 27 IX 1973” (p. 43). Așadar, poetul nu s-a ales cu urmărire informativă expresă decât peste zece ani de la propunerea de excludere din rețeaua informativă și urmărirea sa informativă cu agentul informator Dorel. Ce s-a întâmplat în cei zece ani (nedocumentați în carte) Ioana Diaconescu nu ne spune (deși se impunea o explicație, așa cum ”autoarea” cărții o face în legătură cu încetarea primirii de documente după anul 1987). Pentru corectitudine amintesc că în prima secțiune a cărții intitulată ”Obiectiv I” (pp. 43 – 211) există doar copii ale câtorva  scrisori și rapoarte din anii 1970, 1971 și  1972 (câteva pagini). Orice cititor de bună credință se va întreba: ce semnifică această perioadă ”albă” din dosarul poetului Cezar Ivănescu? Lipsa unor precizări din partea ”autoarei” obligă cititorul să avanseze scenarii posibile: a) propunerea de excludere din rețeaua informativă a lui Damaschin Ștefan/ Cezar Ivănescu nu a fost aprobată, iar agentul Damaschin a continuat să existe (cel puțin în acte) cu calitatea de informator/ colaborator; b) pentru deceniul 1963-1973 nu s-au găsit niciun fel de documente, acestea fiind scoase din dosar după 1989; c) documentele găsite pentru această perioadă sunt nerelevante pentru cunoașterea imaginii poetului în ochii Securității.

Tentativa de ”albire” a dosarului poetului apare din nou la orizont atunci când comparăm cele scrise de Simona Modreanu despre numărul de note informative scrise de poet în perioada de când a fost racolat și până la propunerea de excludere din rețea și cele precizate de Ioana Diaconescu pentru aceeași perioadă. Astfel, Simona Modreanu scrie că în acea ”lună de miere care n-a ținut nici un an” ”recrutul nu a furnizat decât două biete note informative” (p. 12), în timp ce poeta-cercetător Ioana Diaconescu scrie că ”agentul nu a furnizat materiale informative și … nu au existat ”întâlniri de lucru” ” (p. 42), deși în Documentul nr 4 de la 11 ian. 1963, care conține motivarea propunerii de excludere din rețeaua informativă se scrie că agentul Ivănescu Cezara furnizat două note informative fără importanță operativă” (p. 41).. O asemenea neconcordanță (plus lipsa din arhive, fără explicații, a zece ani importanți din viața poetului, unii fiind chiar jaloane istorice: de ex., anul venirii la putere a lui Ceaușescu și declarația acestuia din august 1968 sigur au umplut mapele anexă ale dosarului de urmărire informativă) poate pune sub semnul întrebării onestitatea demersului și ”științificitatea” comentariilor și a notelor de subsol ale ”autoarei”. De asemenea, de dragul adevărului ar fi trebuit spus că ”urmărirea profesionistă” de care vorbește/ scrie Ioana Diaconescu (la pagina 42) era realizată, majoritar, tot cu informatori și colaboratori ai Securității, adică cu poeți, scriitori, personal administrativ, vecini etc.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 505. Duminică 20 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (6)


Voi comenta volumul Ioanei DiaconescuPoezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed Junimea, Iași, 2017, 296 pagini. Subiectul este de o delicatețe extremă, riscurile derapajelor hermeneutice fiind și ele însemnate. Mai exact, un subiect sensibil nu poate fi tratat ”la general”, sau folosind expresii aproximative generatoare de noi interpretări posibil deformate, posibil exact în direcția în care s-a gândit (dar n-a scris) autoarea. Voi extrage acele pasaje care ar merita mai multă atenție, fie pentru o viitoare ediție, fie pentru prezentarea, în anii ce vin, a altor dosare de scriitori ”iubiți” de Securitate, sau chiar ”iubitori” de Securitate. Spre exemplu, despre Marin Sorescu nu s-a scris nimic documentat în legătură cu potențiala sa calitate de informator (de care de altfel, a și fost, adesea, acuzat, ca de altfel și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Doar o solicitare expresă în acest sens din partea cercetătorilor de la CNSAS ar putea lămuri cum au stat (de fapt) lucrurile. Tudor Nedelcea (în deja pomenitul articol publicat în ”Lumina” (Pancevo, Serbia) pledează, categoric în favoarea tezei că Marin Sorescu nu a semnat nimic cu instituția represivă, ci a fost mereu-mereu urmărit ”până la sfârșitul vieții sale” (în 1996).  La fel au stat lucrurile și în privința celorlalți doi poeți (prezenți în acest miniserial). Totul a fost OK până când cercetarea documentară a Ioanei Diaconescu și-a spus cuvântul.

După cum calitatea de legionar a lui Noica nu l-a scos pe filosof din rândul intelectualilor de marcă ai României, tot astfel posibila calitate de informator (pentru scurt timp, cu sau fără relevanță pentru viețile colegilor și apropiaților săi) a lui Marin Sorescu nu ar putea șterge cu buretele poezia și dramaturgia sa. Dar adevărul este mai important decât scuzele și explicațiile. Redau aici autoprezentarea cărții lui Sorin Lavric, din 2007, ”Noica și Mișcarea Legionară” (care a primit, în 2009, Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române): „Autorul acestei cărți știe că nu e o cale mai sigură de a-ți atrage oprobii din toate direcțiile decât să scrii o carte despre legionari în cuprinsul căreia vrei să încerci, fără prejudecăți și fără polițe secrete de plătit, să dai răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită.
Problema cu pricina poate fi înfățișată printr-o suită de trei întrebări:
1. Cum s-a putut ca atâția oameni de o stofa intelectuală incontestabila să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rândurile unei mișcari totalitare?
2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopopescu să scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniți zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată?
3. În sfarșit, cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ‘băieți buni’, să fi trecut de partea unei mișcari care, judecată cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebari nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești.
Cartea de față, urmărind felul în care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns să se întretaie cu evoluția Mișcării Legionare, încearcă sa dea o lămurire acestei probleme
.”  Am redat in extenso această prezentare pentru că ar fi suficient să punem firescul semn egal între legionarism/ fascism/ nazism și fratele său siamez sovietism/ bolșevism/ comunism pentru a înțelege că dacă eliminăm operele tuturor intelectualililor care au fost ”contaminați” de aceste idei atunci trebuie să scoatem din istoria culturii române moderne o bună parte din ea.

Revin la textul cărții Ioanei Diaconescu. În ”Argument” (pp. 5-8) ni se oferă o nouă mostră de sugerare a faptului că nici vorbă despre dispariția regimului comunist în urma presupusei Marii Revoluții Socialiste din Decembrie, ci dimpotrivă, o consolidare a acestuia (e adevărat, unul cu o față nouă, democratică, umanistă etc.): ”Cezar Ivănescu va rămâne toată viața sub lupa serviciilor secrete comuniste” (p.5). Știind că viața poetului s-a curmat în 2008, iată avem o dezvăluire despre o incredibilă prelungire a vieții serviciilor secrete comuniste (cel puțin) până la această dată. Autoarea vine cu un bemol la afirmația de mai sus și ne comunică, deconcertant, că există documente despre urmărirea lui Cezar Ivănescu de către servicii doar până în anul 1987. Și atunci cum probează cercetătoarea Ioana Diaconescu afirmația că poetul a fost urmărit până în 2008? Am mai emis această ipoteză pe care o repet aici, în context: neaccesul la arhivele Securității, respectiv la dosarele care conțin documente scrise după 1985, dar în special după 1987, are ca posibilă explicație pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989, proces în care au fost implicate foarte multe persoane, majoritatea fiind dintre cei aflați azi în funcții de conducere în statul român.

Limbajul ”în proză” nu este chiar la îndemâna poetei Ioana Diaconescu, stilul poetic prea ”metaforic” generând, involuntar desigur, confuzii exact acolo unde avem nevoie de clarități de cristal: ”Racolarea din anii 60 eșuată și scoaterea lui din rețeaua informativă nu-i oprește pe capii Securității să-l mențină în cartoteca generală, având tentative de asemeni (sic!) eșuate (neexprimate) de a-l atrage de partea lor”. A vorbi despre ”o racolare eșuată” înseamnă a avea documente că Cezar Ivănescu nu s-a lăsat racolat și nu a semnat actul de colaborare. Or, în carte este documentat tocmai faptul că a existat calitatea de informator a poetului în perioada 13 decembrie 1961 – 12 ianuarie 1963. Chiar dacă, aproape imediat după racolare, Cezar Ivănescu s-a lăudat (adică s-a desconspirat) cu legătura lui cu ofițerul de securitate și a ridicat semne de întrebare ofițerilor în legătură cu buna sa credință, nu se poate afirma că ”racolarea a eșuat”. Mai mult, dacă racolarea ar fi eșuat nu mai putea avea loc ”scoaterea lui din rețeaua informativă”. În schimb, se poate vorbi despre o colaborare eșuată/ întreruptă între poet și instituția de represiune.

Închei această primă parte a prezentării cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu prin ochii Securității cu (încă) o opinie (ce va putea fi documentată DOAR după cunoașterea ÎNTREGII arhive a Securității cu referire la intelectualii mai importanți ai țării) și anume faptul că ABSOLUT TOȚI intelectualii au fost urmăriți, fie cu DUI (Dosar de Urmărire Informativă), fie în calitatea lor de aflători în cercul unor persoane care aveau DUI, fie pur și simplu pentru a se vedea de ce nu ies prin nimic în evidență sau de ce afișează strident iubire față de partid și conducător. Așadar, o societate totalitară cum a fost dictatura comunistă are în firea și în esența ei supravegherea întregii populații. Chiar cei din nomenclatura de partid erau urmăriți pentru a nu-i lăsa să provoace fisuri sau devieri ”de la linia politică a partidului”. Alcătuirea unui DUI era, cred, un fel de pregătire a unui iminent act de acuzare în urma căruia se puteau da pedepse (nu neapărat în instanță, schimbarea sau pierderea locului de muncă fiind o metodă de ”liniștire” a insurgenților/ rebelilor/ nemulțumiților).  Ca o consecință a acestei ipoteze, clamarea statutului de urmărit de către Securitate – ca un fel de gest eroic și demn de răsplată – devine una superfluă, nerelevantă și chiar jenantă. Rămâne însă de documentat modul cum Securitatea ”pedepsea” sau ”promova” – după caz – pe cei cu care intra în contact (în cazul nostru întreaga intelectualitate română). Dar asta va fi, probabil, peste niște decenii.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!