liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: DEj

Episodul 758. Sâmbătă 26 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (20)


Mulți dintre noi nu am fost curioși/ tentați să auzim despre ”uzul de abuz” și ”convingerea prin constrângere” practicate de regimul dictatorial dejist în anii 50 în pușcăriile comuniste. Chiar cei implicați (direct sau indirect, torționari sau condamnați) refuză să-și amintească aceste monstruozități sub ”lozinca”: ”ei, ce-a fost a fost! Ce să mai dezgropăm morții?!”. Dar aceste lucruri trebuie cunoscute. Eu am aflat de la nașul meu (deținut politic, dar și fost boxer). Grozăviile sunt realmente incredibile. Mi-au rămas în minte cuvintele nașului meu: ”mureau generalii ca muștele”. Limitele de jos ale condiției (presupus) umane au fost depășite. Orice încercare de cunoaștere a trecutului comunist este nulă fără cunoașterea (chiar în amănunte) a acestor crime. Cuvintele nu ajung. Am ales doar două videoclipuri (internetul este deja prea bogat în asemenea dezvăluiri) care zugrăvesc modul concret în care s-a început ”construcția celei mai bune dintre lumi”. Înainte de a lăsa un torționar și un deținut să povestească țin să fac precizarea că este practic imposibil să descrii o eră/ epocă/ perioadă limitată direct la anii de domnie ai dictatorilor care și-au lăsat numele în istorie. Personajele transcend epocile, le încalecă fără nicio opreliște și fără a se constata diferențe vizibile de la o perioadă la alta. În primul videoclip se vorbește despre Ion Iliescu care, de la înălțimea dregătoriei comuniste pe care o deținea, cerea pedepse mărite pentru studenții care erau judecați pentru delicte de opinie. În care dintre ere (Dej, Ceaușescu, Iliescu) să includ acest videoclip? Evident, povestirile bătrânului român canadian sunt edificatoare pentru toate cele trei ere comuniste și comunist reformiste. Ceaușescu l-a preluat pe Iliescu de la Dej, iar Iliescu l-a sacrificat pe Ceaușescu pentru a-și construi propria domnie și dinastie tipic feudală. Dacă nu vizionați până la capăt, pierderea este majoră. Așadar, răbdare la vizionare și minte trează pentru înțelegere!
Amintirile unui român canadian https://www.youtube.com/watch?v=6d6gZR9prFI 86 ani
Neculai Popa, român american: https://www.youtube.com/watch?v=jSB9BVykUHI
Torționarul https://www.youtube.com/watch?v=VcKYlM_H9pc&fbclid=IwAR1n4xWDo9Ss5IB5xhVuhUbr8dmNxbSat1KF2Z_SXmzRdsPPEYUWYxu4BB8
(va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 756. Joi 24 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (18)


Ultimul capitol al cărții este dedicat propagandiștilor (ideologi, ziariști sub acoperire, conducători de instituții politico-ideologice, șefi (secretari) cu propaganda, profesori de marxism-leninism etc.). Cei mai mulți infiltrați (aduși din URSS) și-au găsit ”loc de muncă” (li se mai spunea ”muncitori cu gura”) în acest lunecos domeniu de activitate. Trăsăturile caracteristice ale celor care lucrau în aparatul propagandistic bolșevic: origine socială sănătoasă (familie săracă), alogeni (minoritari cărora li se oferea o șansă de a fi băgați în seamă), studii cât mai puține (doar burghezii își permiteau să-și trimite copiii la școli înalte). Pe scurt: săraci, străini, stupizi. Evident, odată intrați în aparat, săracii se îmbogățeau, străinii își luau nume românești, iar stupizii se luminau în școlile serale organizate ad hoc. Aaa!, și încă un atribut important: trebuiau să aibă susținerea expresă a Moscovei! Nu întâmplător mulți propagandiști au avut calitatea de ”dezertori”/ fugari în URSS, veneau din Basarabia sovietizată forțat sau aveau dosar ”bun”, necontaminat de legături cu Occidentul în plină putrefacție din cauza prosperității. Pentru a nu rămâne la nivelul teoretico-speculativ, cei trei autori vin cu argumente statistice clare: dintre cei 17 corifei ai propagandei bolșevice din Era Dej (dar și în continuare) 15 erau evrei, unul era maghiar și unul român. În vârful piramidei propagandistice s-au aflat evreii: Silviu Brucan (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), Leonte Răutu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_R%C4%83utu dar și https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/natalia-rautu-farmacista-propagandei-sovietice) și Ghizela Vass (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass) (bunica lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților).
Prezint lista celor 17 corifei ale căror biografii comentate sunt oferite destul de generos de către cei trei autori, din care voi alege doar unul dintre ei, Silviu Brucan, dată fiind prezența importantă a acestuia în toate cele trei perioade postbelice derulate sub semnul bolșevismului moscovit (Dej, Ceaușescu, Iliescu). Iată conținutul acestei liste: Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman-Ioșca) (1905 – 1962); Leonte Răutu (Lev Oigenstein) (1910 – 1993); Sorin Toma (Sorin Moscovici); Silviu Brucan (Saul Bruckner) (1916 – 2006), Leonte Tismăneneanu (Leonid Tisminețki) (1912 – 1981); Mihail Roller (1908 – 1958); Iosif Ardeleanu (Adler Dome) (1909 – 1988); Ofelia Manole (1908 – 1983) (Ofelia Zeidman); Zina Brîncu (Haia Grinberg); Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) (1900 – 1976); Liuba Chișinevschi (Liube Kișnevskaia) (1911 – 1981); Ghizela Vass (1912 – 2004); Natalia Răutu (Natalia Marcusohn) (1912 – 1967); Ana Toma ( Ana Grossman) (1912 – 1992); Nicolae Moraru ( Iuliu Șofran) (1912 – ?); Gheorghe Vasilichi (1902 – 1974).
Celor mai în vârstă multe dintre aceste nume le răsună în minte, fiind atotprezente în presă, în congresele partidului unic, în lucrările ”științifice” ale doctorilor în științe sociale.
Și o ultimă precizare, una pe care am mai făcut-o, dar o repet și aici în contextul informației că majoritatea acestor corifei ideologici erau evrei, fapt care a făcut ca unii istorici/ comentatori/ analiști să afirme că bolșevismul rus a fost adus în România de către evrei pe tancurile sovietice. Cred că este atât un fapt real cât și o încercare de exonerare de responsabilitate a elementului autohton care a pus – și el – din plin umărul la consolidarea dictaturilor bolșevice. Totodată, prezența evreilor cu o pondere mare în rândul politrucilor și propagandiștilor se explică prin faptul (subliniat de Yuval Harari) că dacă ar fi să găsim o caracteristică definitorie pentru evrei, atunci aceasta este propensiunea lor, sădită în decurs de milenii, pentru cultură, pentru educație, pentru speculație (și speculă, desigur, specula și speculația fiind nu doar cuvinte înrudite…). Într-o țară care gemea de analfabetism, evreii reprezentau elementul cu pondere mare în educație, în medicină și în afaceri. De aici și ponderea lor mare în politicile comuniste care, desigur, le-au adus și avantaje materiale și morale.
Închei cu o amintire pe care am mai redat-o în paginile acestui blog. La Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, unde am predat Economie politică și Economie sanitară (disciplină înființată de mine în detrimentul economiei politice) erau (mai ales în anii 60, dar și mai târziu) foarte mulți profesori evrei (renumiți pentru profesionalism și corectitudine). Unul dintre aceștia a emigrat în Israel în anul de grație 1988, tocmai când pregătirile pentru lovitura de stat erau în toi. În întreaga perioadă de activitate a mea la această instituție (mă refer la perioada din Era Ceaușescu: 1976 – 1989), nu am luat cuvântul (într-o ședință de partid) decât de două ori: o dată pentru excluderea din partid a tovarășului profesor Șneer care a emigrat în Israel și nu și-a mai plătit cotizația la partid, și a doua oară cu ocazia procesului public de excludere a mea din partid, despre care, de asemenea, am mai povestit). Nu mică mi-a fost mirarea când la sfârșitul anului 1989 mă întâlnesc pe holurile Institutului (actualmente Universitatea) cu dl prof. Șneer. M-am bucurat să-l revăd, ne-am strâns mâinile, dar am observat o răceală și o urmă de nemulțumire pe chipul său. M-am lămurit imediat, atunci când mi-a zis: ”Tovarășe Druguș, m-ați dezamăgit profund. Nu mă așteptam de la dumneavoastră la așa ceva… Am aflat că dumneavoastră ați propus excluderea mea din partid…”. Eu am râs și l-am asigurat că eram convins că i-am făcut un bine, dar ne-am despărțit tot.. cu răceală. Abia peste ani am deslușit supărarea sa: din mediile din care venea, dl profesor aflase care era esența loviturii de stat – eliminarea lui Ceaușescu și instalarea lui Iliescu, cu prezervarea nomenklaturii existente în posturile de conducere a țării, cu scopul instaurării unui socialism ușor vopsit altfel. Doar naivul de mine credea că, 1n 1989, am pășit în imperiul libertății, prosperității și onestității… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 754. Marți 22 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (16)


Un capitol separat (III) este acordat de cei trei autori pentru a prezenta o selecție de luptători antifasciști pe frontul din Spania, persoane cu viziuni filosovietice, filocomuniste și filostaliniste. Soarta lor nu a mai fost bună după ce Stalin a căpătat convingerea că acești luptători erau ”întorși” și s-au transformat în agenți ai Occidentului în blăni de miei prosovietici. Autorii selectează o listă de patru asemenea personaje cărora le face biografiile: Constantin Doncea, Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman), Walter Roman (alias Erno- Ernest Neulander, tatăl lui Petre Roman) și Mihai Burcă.
Cel mai cunoscut și mai reprezentativ pentru efortul nostru actual de a înțelege mai bine prezentul și viitorul României este, desigur, tatăl lui Petre Roman, Walter Roman, nomenklaturist al regimului Ceaușescu, dar și al erei Dej. Wikipedia ne dă destule date despre viața și personalitatea idealistului, intelectualului, comunistului și nomenklaturistului Walter Roman (1913 – 1983) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valter_Roman) Inginer, ofițer (colonel la ruși, general în armata română, locțiitor al șefului Statului Major al Armatei Române), poliglot (vorbea cinci limbi străine), internaționalist convins, propagandist abil, inclusiv la postul de radio Vorbește Moscova, în limba română, politruc, ministru, apoi din 1954 până la moarte (1983) director al Editurii politice. A fost implicat în complotul organizat de KGB în 1956 împotriva lui Imre Nagy (răsculatul antisovietic), care a fost arestat în România apoi judecat și executat în Ungaria. În perioada stalinistă, dar imediat după moartea lui Stalin este trecut pe linie moartă la Direcția Generală a Apelor (fiind un model de ”intrare la apă” și pentru Ceaușescu, cel care la trimis la ”apă” pe inginerul hidrotehnist Ion Iliescu, devenit periculos pentru dictator). Între timp, a mai avut parte de critici (pentru atitudine mic burgheză) și sancționat cu trimiterea la Editura politică unde a lucrat 29 de ani. (Similitudine: de la ”Ape”, Iliescu și-a încheiat viața de nomenklaturist al regimului Ceaușescu la Editura Tehnică). Intelectual și analist politic, Walter Roman a scris cel puțin zece cărți bine cunoscute în epocă.
Petre Roman (n. 1946) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) este fiul din a doua căsătorie (tot o comunistă spaniolă) a lui Walter Roman; și-a petrecut copilăria în compania fiilor și fiicelor de nomenklaturiști (fiind chiar botezat de dr. Petru Groza, premierul de atunci al României sovietizate). Și-a luat doctoratul în Franța, urmând o carieră didactică la Politehnica din București unde a devenit … ”revoluționar”, membru CFSN, membru al guvernului și prim ministru. Este dovada faptului că lovitura de stat din 1989 nu a fost una antisocialistă (ba dimpotrivă), ci, în primul rând, una anticeaușistă. Pur și simplu eșalonul doi trebuia să treacă în față pentru că așa se hotărâse la Moscova, iar Moscova nu și-a uitat niciodată și nu își uită nici acum clienții. Nu trebuie uitat că atât familia Roman, cât și familia Iliescu au făcut parte din nomenklatura comunistă a lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 739. Luni 7 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul anarhic actual (1989 – 2019) (1)


Introducere (auto)motivantă la o temă presantă: România cu cine votează?

Despre istoria noastră recentă se scrie mai puțin decât despre istoriile demult întâmplate sau decât istoriile altora, deși, lucrurile – din punctul de vedere al interesului real – ar trebui să stea exact invers. Avem nevoie ca de aer proaspăt de deslușirea lucrurilor la care am fost martori și pe care nu le-am înțeles aproape deloc atunci sau mai târziu. Tinerii au nevoie de adevăruri fruste, necoafate și netrucate de meschine interese pasagere (adesea neplăcute și neconvenabile pentru imaginea țării, mai adesea pentru interesele unor clanuri conducătoare, dar adevăruri necesare pentru a nu mai construi pe nisipurile mișcătoare ale minciunii). Imediat după 1990 am vrut să aflu cum/ ce/ cine a fost cu adevărat în 1989 și după: cine au fost autorii, cine au fost manipulatorii și apoi cine au fost delapidatorii. Mereu mi se spunea că adevărul despre evenimentele din 1989 vor fi aflate abia după 50 de ani, după ce vor dispărea fizic majoritatea actorilor acestor evenimente. Din păcate, minciuna se amplifică, se statuează în acte oficiale, se induce cultural în conștiința noilor generații. Pentru mine, esența postcomunistă a României postceaușiste asta a fost: o revoluționară și curajoasă delapidare a bogățiilor țării, o intensă și continuă acumulare prin delapidare și îmbogățire prin prostire. (Asta nu înseamnă că în timpul dictaturilor din perioadele anterioare nu s-a furat mult și cu efecte morale negative în timp: furtul, atunci, dar mai ales după, a devenit sport și mândrie națională).

Am împărțit istoria postbelică a României în trei etape:

  1. 1944 – 1965, în care s-a produs sovietizarea/ comunizarea forțată a României, țara noastră având statut de țară învinsă în război, iar plățile către URSS au depășit cu mult datele convenite prin tratate. Statutul de colonie a fost grav resimțit prin sacrificiile făcute de populație. Această perioadă s-a caracterizat prin conducerea țării direct de la Moscova prin oameni subordonați PCUS și KGB. Documentarea acestei perioade se va face, în bună măsură pe baza cărții ”Invazia spionilor” (2016) care va fi (pseudo)recenzată în episoadele următoare.
  2. 1965 – 1989. Bogata Românie (în resurse naturale îndeosebi), fostă colonie sovietică, și-a căutat o cale independentă de Moscova, dar tot una comunistă. Începutul eliberării de sub puterea imperialismului sovietic rus a fost anunțat oficial în august 1968 de Ceaușescu, punerea la index a liderului comunist român culminând cu decembrie 1989, asasinarea dictatorului fiind mai mult decât foarte probabil, o comandă a lui M. Gorbaciov.
  3. 1989 – 2019. Sincronizarea schimbărilor de regim politic din țările ”lagărului socialist” cu cele de la Moscova s-a produs, cu oarece întârziere, și în România, în decembrie 1989, după un plan sovietic, agreat de SUA și Franța. Avantajul întârzierii a constat în aceea că s-a cunoscut modul de evoluție al țărilor care au renunțat la sistemul unipartit, jaful care a urmat fiind unul sistematic și ”cu legea în mână”. Moștenirea ceaușistă și ideologia excepționalismului românesc promovate cu un sfert de secol înainte și-au pus amprenta asupra începutului acestei cea de a treia perioade din istoria postbelică a României: ”revoluție” sângeroasă, curajoasă, națională, autohtonă, anticomunistă, mincinoasă și confuzivă. Apoi s-a instaurat o democrație originală, de sorginte sovietică (modelul suedez fiind inclus). Lucruri/ cuvinte care se repetă, obsedant, și astăzi de ”specialiști” în ascunderea adevărului istoric.

Simpla citire a celor trei perioade istorice (21 + 24 + 30) ne induce ideea că timp de mai bine de trei sferturi de secol România a existat și s-a raportat prin/ la relațiile sale cu Moscova: primele două etape (Dej + Ceaușescu) fiind oficial structurate în siajul moscovit, ultima fiind oficial structurată sub siaj european (UE) și american (NATO) cu o detașare aparentă de influența rusă, dar imposibil să nu se țină cont de aceasta (vezi și prezența trupelor rusești pe teritoriul Republicii Moldova, teritoriu românesc, cedat în condiții de război). Am scris că influența Moscovei asupra României durează de peste un sfert de secol deoarece în perioada interbelică (începând îndeosebi cu 1921, anul înființării Partidului Comunist Român) Moscova a pregătit în mod constant potențialii viitori conducători ai țării. Din cartea ”Invazia spionilor” se va vedea că întreaga conducere a României din primele două perioade postbelice a fost creată/ școlită/ instruită la Moscova (cu mici excepții care confirmă și întăresc regula). De asemenea, cea de a treia perioadă a început tot sub conducerea și influența masivă a Moscovei. Din cei 100 de ani sărbătoriți de la crearea României Mari, marea majoritate a acestora i-am trăit cu cizma rusească pe grumazul conducătorilor României. Toți conducătorii din primele două perioade postbelice ale istoriei României și chiar de la începutul celei de a treia au avut numire de la Înalta Poartă a Kremlinului, dar toți au afișat un patriotism/ naționalism ostentativ, numai bun de acoperit sursa puterii lor (pe atunci) oculte. Ceea ce se întâmplă (și) în acest an, este rezultatul luptelor dintre forțele promoscovite și pro-occidentale, cu o tendință abia perceptibilă de realiniere populistă și iliberală la ordinele ”fratelui” de la Răsărit. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!