Episodul 757. Vineri 25 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (19)

Mă apropii de finalul descrierii primei perioade postbelice din istoria noastră recentă, perioadă pe care am numit-o convențional Era Dej. Va urma Era Ceaușescu și Era Iliescu. Personajul care a marcat toate cele trei Ere (nu singurul, dar cel mai semnificativ, cred eu) este Silviu Brucan. Și autorii cărții ”Invazia spionilor” au acordat nu mai puțin de 14 pagini pentru a descrie acest personaj care a marcat două dictaturi (Dej, Ceaușescu) și o democratură (Iliescu). Este vorba despre cvasi eternul, atotprezentul, atotputernicul și atotcunoscătorul Silviu Brucan (1916 – 2006) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), o prezență marcantă în perioada interbelică, apoi între anii 1944 și chiar după începutul acestui mileniu.
Silviu Brucan este cel de-al șaselea semnatar al Scrisorii celor șase (”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” – celebra formulă a lui Ion Iliescu, atunci când se autopropunea să facă parte dintr-o dregătorie politică, începând cu decembrie 1989) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_celor_%C8%99ase). Scrisoarea a fost citită la Europa Liberă la 11 martie 1989. Din scrisoare rezultă scopul care nu era declarat în mod clar, explicit: debarcarea lui Ceaușescu, conform cerințelor Moscovei, prin critica întregii politici ceaușiste și alegerea unui nou conducător care să se ralieze cerințelor Moscovei. Aceste dedesubturi sunt relevate și analizate în: https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/scrisoarea-celor-6-martie-1989 Merită citite (și) declarațiile semnatarilor, dar în cazul de față ne interesează doar aceea a lui Silviu Brucan, din anul 2002: ”Scrisoarea celor şase a avut ca scop strategic ruptura între masa partidului şi Ceauşescu, ca să creeze şi la noi o aripă reformistă, ca în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Iar acţiunea asta pe plan intern a fost concertată cu acţiunile pe plan extern. Spre sfârşitul lui 88 am făcut călătoria aceea la Washington, Londra şi Moscova, în timpul căreia l-am văzut pe Gorbaciov, care urmărea o acţiune internaţională concertată pentru dărâmarea lui Ceauşescu. Ăsta era scopul” a povestit Brucan . În 2010 însă, Brucan merge (din nou) pe teza marxistă a revoluție realizate de masele largi populare și neagă ideea unui complot sau a unui puci militar (pentru a fi în deplin acord cu organizatorul puciului Ion Iliescu, care justifica la fel). Iată această negare a puciului făcută în chiar zilele fierbinți ale preluării puterii de către complotiști. (vezi și: https://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/19/silviu-brucan-daca-un-complot-ar-fi-fost-organizat-atunci-noi-conducatorii-frontului-am-fi-fost-primii-care-sa-ne-laudam-cu-aceasta/ (dacă am fi fost complotiști, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta) https://youtu.be/vlWcYruJ93Y (emisiunea integrală și dialogul Brucan – Doina Cornea din 28 Decembrie 1989). Mai pe șleau sunt relatate lucrurile despre cum a decurs lovitura de stat (un ingredient extrem de important pentru reușita loviturii era ieșirea oamenilor în stradă și răspândirea ideii de revoltă/ răscoală/ revoluție împotriva dictatorului Ceaușescu) se găsește la: https://www.activenews.ro/cultura-istorie/22-decembrie-1989-Se-declanseaza-revolta-populara-anti-Ceausescu.-Generalul-Stanculescu-da-o-LOVITURA-de-stat-MILITARA-si-preia-controlul-tarii.-La-ora-14-00-Iliescu-este-chemat-la-MApN-si-i-se-preda-puterea-128158
Brucan a fost omul de legătură între Iliescu și Gorbaciov, fapt probat și de asimilarea rapidă a lui Brucan în primul Consiliu al FSN. După 1989, Brucan s-a bucurat de tot ceea ce își dorea: vizibilitate, notorietate, venituri pe măsură. Practic întreaga sa viață din timpul comunismului și până la moartea sa Brucan a avut funcții de conducere pe linie de partid și de stat (redactor șef la Scânteia în anii 50, ministru al Culturii în anii 60, profesor de ziaristică în perioada Dej (deși avea doar șase clase de liceu). Ideea lui Stalin (venită cu un an înaintea morții sale) și anume epurarea tuturor evreilor din funcțiile de conducere din partidele comuniste a fost pusă în aplicare în cazul lui Brucan (deși Stalin murise în 1953), astfel încât Brucan este trimis ca ambasador la Washington (1955 – 1959). Între 1959 și 1962 este ambasadorul României la ONU. La revenirea în țară (1962), i se încredințează conducerea Radioului și a Televiziunii Române pe care le-a organizat cum a dorit. Dar, imediat după venirea la conducere a lui Ceaușescu, dregătoriile încredințate lui Brucan sunt acordate altor persoane. Concret, Ceaușescu nu îl agrea pe Brucan și reciproc. După 1968 Brucan devine un cârcotaș activ, dar ignorat de Ceaușescu. În schimb, după 1985 (anul venirii lui Gorbaciov la putere) Brucan devine tot mai critic față de Ceaușescu și mai în favoarea reformismului gorbaciovist. Autorii articolului de la didactic.ro sunt fermi în favoarea ideii că Brucan a acționat la ordinele Moscovei. Faptul că Ion Iliescu a refuzat să semneze scrisoarea vine în favoarea tezei că viitorul șef al României nu trebuia expus excesiv (s-au mai văzut accidente mortale de mașină, de avion, la vânătoare etc.). Prin urmare, puse cap la cap toate aceste fapte converg în ideea (percepută și de mine personal în anii 80) a unei acțiuni din interior menită să realinieze România la ordinele și interesele Moscovei. Iar Brucan și Iliescu au avut un important cuvânt de spus în legendarea puciului militar sub masca ”revoluției române”. O posibilă concluzie, cu un grad destul de mare de generalitate: dictatorii au doar două modalități de perpetuare la putere: a) opresiune polițienească internă; b) ajutorul (plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. Și concluzia concluziei: o dictatură poate fi răsturnată doar cu două mijloace: a) trădarea camarilei (securitatea și armata în cazul detronării dictatorului Ceaușescu); b) ajutorul (mai bine plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. În cazul României, detronarea dictatorului s-a făcut cu acordul și cu ajutorul a doi frați mai mari (URSS și SUA). Ceea ce nu este cazul acum, în aceste zile, cu dictatorul venezuelean Maduro (sprijinit de Rusia, dar ”săpat” la temelie de SUA).
Iată cum descriu cei trei autori radicalizarea lui Brucan imediat după venirea la conducere a lui Gorbaciov: ”Reacțiile lui se redimensionează după anul 1985 când la conducerea PCUS și a URSS este adus Mihail Gorbaciov. Comentariile pline de acuzații la adresa lui Nicolae Ceaușescu se înmulțesc. Îi antrenează în asemenea discuții și pe alți câțiva inși, toți cunoscuți că se aflau de zeci de ani sub influențele politicii PCUS și chiar ale KGB” (p. 357). În 1987 lui Brucan i se retrage dreptul de a locui în vila de protocol a nomenklaturii comuniste oficiale și i se repartizează un apartament în cartierul bucureștean Dămăroaia (unde este ”supravegheat”, ca de altfel toți semnatarii scrisorii celor șase). În această perioadă Brucan, ca un adevărat (fost) diplomat vizitează numeroase ambasade occidentale, iar la Ambasada SUA duce chiar un exemplar al scrisorii (contrar înțelegerii cu ceilalți semnatari care doreau să se mai aștepte pentru a aduna un număr mare și semnificativ de semnături). Aceste plimbări (fatale pentru orice muritor de rând) aveau loc în perioada în care – chipurile, el avea, ca și Andrei Pleșu, domiciliu forțat! Deși avea domiciliu forțat, Brucan primește, în luna decembrie 1989!, pașaport pentru o vizită în SUA! Urmează celebra sa vizită în SUA, Marea Britanie, Austria și URSS. După 1989 s-au aflat rutele exacte ale periplului brucanian în țara Libertății, apoi în Marea Britanie și Austria. Este primit la Departamentul de Stat (ministerul american de externe). Are loc o întâlnire cu ambasadorul rus în SUA, Dobrânin, prin intermediul căruia întreține o conversație cu Mihail Gorbaciov. Din Austria, Brucan zboară la Moscova, unde se întâlnește cu Gorbaciov. Interesant lucru, atât Washingtonul cât și Moscova vedeau în Brucan singurul opozant credibil și puternic față de regimul Ceaușescu din România! (O întrebare la care nu s-a răspuns încă: cine a plătit costisitorul turneu diplomatic al celui care avea domiciliu forțat în Dămăroaia? Probabil, fiecare dintre țările gazde (SUA și URSS). În 1989 Brucan avea 73 de ani, dar după cum se vede din interviul din decembrie 1989 era un bărbat cu mintea clară și capabil de acte politice importante.
Să revin la momentul ”revoluționar” din 22 decembrie 1989. Brucan părăsește, din nou, domiciliul obligatoriu și vine la Televiziune (fostul său loc de muncă). Este singurul semnatar al scrisorii adoptat în CFSN (dar se retrage de aici după doar două luni). Ca în toate poveștile de succes, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în 1990, Brucan primește o vilă în cartierul Primăverii!. Soția lui, Alexandra Sidorovici, avea toate motivele să fie mulțumită: a văzut cu ochii ei cum Kremlinul își răsplătește adulatorii. Silviu Brucan s-a apucat de scris cărți (amorezat de cifra șase, scrie șase cărți). A murit la 90 de ani. Dacă a fost un comunist convins sau doar un profitor de pe urma comunismului este greu de stabilit. Dar în mod cert a avut un rol important în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și la reînnodarea legăturilor trainice de frăție, prietenie, iubire și devotament nețărmurit față de măreața și aproape putreda Uniune Sovietică (ce și-a dat obștescul sfârșit în decembrie 1991). Cred că și-a adus și el contribuția la conceperea și semnarea Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică (vezi Primul Tratat cu URSS la: https://www.descopera.ro/istorie/15029946-ziua-in-care-romania-a-devenit-unul-dintre-satelitii-moscovei-ce-prevedea-tratatul-inrobitor și vezi ultimul Tratat de prietenie cu URSS semnat de Iliescu și Gorbaciov la 5 aprilie 1991, https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1250783-iliescu-negociat-gorbaciov-vanzarea-romaniei-moldovei.htm Despre conținutul rușinos al Tratatului și lipsa de viziune a celor doi politruci de vârf, de altfel buni prieteni (Iliescu și Gorbaciov) vezi: http://revistapolis.ro/la-margini-si-sfarsit-de-imperiu-tratatul-romano-sovietic-din-5-aprilie-1991-si-consecintele-pentru-republica-moldova/ . Șansa României a fost că URSS s-a prăbușit în praful istoriei, dar dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, România ar fi devenit, din nou, o colonie a țarilor ruși: ar fi fost prețul plătit de schimbarea de regim. Pentru iubitorii de istorie, merită citit și articolul https://www.aesgs.ro/disolutia-graduala-a-uniunii-sovietice-si-implicatiile-acesteia-la-nivelul-romaniei/. Faptul că Rusia lui Putin nu renunță la proiectul străvechi de a se înșuruba în Balcani vizează implicit și România. Colegii de FSN ai lui Brucan (și urmașii partinici ai acestora) sunt acum la conducerea României și așteaptă momentul potrivit pentru a mulțimi din nou pentru ajutorul ”frățesc” și ”dezinteresat” primit de la Răsărit, ajutor care i-a scutit pe acești ”luptători pentru libertate socială” și democrație originală să nu moară de plictiseală și să nu putrezească în domiciliile lor atât de forțate… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 754. Marți 22 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (16)

Un capitol separat (III) este acordat de cei trei autori pentru a prezenta o selecție de luptători antifasciști pe frontul din Spania, persoane cu viziuni filosovietice, filocomuniste și filostaliniste. Soarta lor nu a mai fost bună după ce Stalin a căpătat convingerea că acești luptători erau ”întorși” și s-au transformat în agenți ai Occidentului în blăni de miei prosovietici. Autorii selectează o listă de patru asemenea personaje cărora le face biografiile: Constantin Doncea, Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman), Walter Roman (alias Erno- Ernest Neulander, tatăl lui Petre Roman) și Mihai Burcă.
Cel mai cunoscut și mai reprezentativ pentru efortul nostru actual de a înțelege mai bine prezentul și viitorul României este, desigur, tatăl lui Petre Roman, Walter Roman, nomenklaturist al regimului Ceaușescu, dar și al erei Dej. Wikipedia ne dă destule date despre viața și personalitatea idealistului, intelectualului, comunistului și nomenklaturistului Walter Roman (1913 – 1983) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valter_Roman) Inginer, ofițer (colonel la ruși, general în armata română, locțiitor al șefului Statului Major al Armatei Române), poliglot (vorbea cinci limbi străine), internaționalist convins, propagandist abil, inclusiv la postul de radio Vorbește Moscova, în limba română, politruc, ministru, apoi din 1954 până la moarte (1983) director al Editurii politice. A fost implicat în complotul organizat de KGB în 1956 împotriva lui Imre Nagy (răsculatul antisovietic), care a fost arestat în România apoi judecat și executat în Ungaria. În perioada stalinistă, dar imediat după moartea lui Stalin este trecut pe linie moartă la Direcția Generală a Apelor (fiind un model de ”intrare la apă” și pentru Ceaușescu, cel care la trimis la ”apă” pe inginerul hidrotehnist Ion Iliescu, devenit periculos pentru dictator). Între timp, a mai avut parte de critici (pentru atitudine mic burgheză) și sancționat cu trimiterea la Editura politică unde a lucrat 29 de ani. (Similitudine: de la ”Ape”, Iliescu și-a încheiat viața de nomenklaturist al regimului Ceaușescu la Editura Tehnică). Intelectual și analist politic, Walter Roman a scris cel puțin zece cărți bine cunoscute în epocă.
Petre Roman (n. 1946) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) este fiul din a doua căsătorie (tot o comunistă spaniolă) a lui Walter Roman; și-a petrecut copilăria în compania fiilor și fiicelor de nomenklaturiști (fiind chiar botezat de dr. Petru Groza, premierul de atunci al României sovietizate). Și-a luat doctoratul în Franța, urmând o carieră didactică la Politehnica din București unde a devenit … ”revoluționar”, membru CFSN, membru al guvernului și prim ministru. Este dovada faptului că lovitura de stat din 1989 nu a fost una antisocialistă (ba dimpotrivă), ci, în primul rând, una anticeaușistă. Pur și simplu eșalonul doi trebuia să treacă în față pentru că așa se hotărâse la Moscova, iar Moscova nu și-a uitat niciodată și nu își uită nici acum clienții. Nu trebuie uitat că atât familia Roman, cât și familia Iliescu au făcut parte din nomenklatura comunistă a lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)

Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)

Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 730. Sâmbătă 29 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (40)

De la fake news (credibile) la science fiction (credibilă) nu este decât un pas. Ambele răspund nevoii umane de poveste, de ficțiune generatoare de speranțe. Se pare, afirmă de la început profesorul Harari, că ”La începutul secolului XXI, cel mai important gen artistic este science-fiction” (p. 247). Dar, ca orice curent/ tendință/ dogmă, și SF ul are umbrele sale. Pentru autorul israelian ”cel mai cumplit păcat al science-fictionului din zilele noastre este acela că are tendința de a confunda inteligența cu conștiința. Drept urmare, este extrem de îngrijorat de un potențial război între roboți și oameni, când de fapt ar trebui să ne temem de un conflict între o elită restrânsă de supraoameni puternici datorită unor algoritmi și o vastă clasă inferioară de Homo Sapiens lipsiți de putere” (pp. 247-248).

Vrând-nevrând, ajung(em) din nou la mult dezbătuta temă a inteligenței artificiale (IA), temă căreia i-am dedicat mult spațiu pentru articole originale și (pseudo)recenzii. Chiar pe parcursul acestei cărți, după volute prin teme mai mult sau mai puțin teoretice ajung(em) la foarte practica și pragmatica temă a IA și a impactului acesteia asupra esenței umane. În ce privește literatura SF, aceasta reușește să fie chiar credibilă atunci când tratează ”pericolul ca tehnologia să fie folosită pentru manipularea și controlarea ființelor umane”. (p. 248). Ceea ce ne relevă multe producții cinematografice sau romane SF este faptul că ”autenticitatea este un mit” (p. 249). Deși ne dorim să fim mereu autentici/ originali/ noi înșine, la o analiză mai atentă descoperim că suntem, de fapt, închiși într-o cutie numită creier, iar creierul fiecăruia este închis într-o cutie mai mare, numită societatea umană cu nenumăratele ei ficțiuni/ povești. Vrând să ieși dintr-o matrice, nu faci decât să observi că faci parte dintr-o matrice mai mare, mai puternică și din care foarte greu poți ieși. Autorul dă exemplul celor care s-au revoltat împotriva țarului în 1917, dar au ajuns, nu peste mult timp, pe mâna lui Stalin. Îți pui întrebarea firească: de fapt cine ești și ce vrei cu adevărat, iar dacă investighezi destul realizezi faptul că ”identitatea ta profundă este o iluzie complexă creată de rețelele neurale. … tot ce vei experimenta  vreodată în viață este în interiorul propriului corp și în propria minte.   … Poate că trăim într-o uriașă simulare computerizată, în stil Matrix. Acest fapt ne-ar contrazice  toate poveștile naționale, religioase și ideologice. Însă experiențele noastre mentale ar rămâne reale.” (p. 250).

Pasionat de esențializări/ generalizări/ extrapolări, profesorul Harari este convins că majoritatea filmelor SF spun ”o poveste extrem de veche: victoria minții asupra materiei ” (ibid.). În ultimă instanță, toată evoluția umanității nu este altceva decât evoluția modurilor de manipulare a minților oamenilor. ”Mintea  nu este subiectul care modelează liber fapte istorice și realități biologice – mintea este un obiect modelat de istorie și biologie” (p. 251).

Dintre toate scrierile SF autorul este cel mai impresionat de ”cea mai profetică operă literară științifico-fantastică a secolului XX… care devine tot mai relevantă cu fiecare an ce trece” (p. 253). Este vorba despre ”Minunata lume nouă”, scrisă de Aldous Huxley în 1931, an în care ”comunismul și fascismul acaparaseră Rusia și Italia, nazismul era în ascensiune în Germania, Japonia militaristă se lansa în războiul ei de cucerire în China, iar lumea întreagă era în ghearele Marii Depresiuni” (p. 253).  În treacăt fie spus, mă mir că istoricul Harari nu a pus degetul pe rană și nu afirmă răspicat că fascismul, nazismul și comunismul erau variațiuni pe aceeași temă a stângii populiste: construirea omului nou și a unei noi lumi. Într-adevăr, viziunea lui Huxley este cutremurătoare pentru că în cartea sa descrie exact … lumea de azi și chiar de mâine. Pe scurt, viitoarea societatea – în carte – era ”fără război, foamete și molimă, care se bucură necontenit de pace, prosperitate și sănătate. Este o lume consumeristă care dă frâu sexului, drogurilor și rock-and-roll ului și a cărei valoare supremă este fericirea. Ipoteza care stă la baza cărții este aceea că oamenii sunt algoritmi biochimici, că știința poate modifica algoritmul uman și că tehnologia poate fi folosită ulterior pentru a-l manipula” (ibid.). De dragul poveștii frumoase, citez descrierea făcută de Harari, viziunii lui Huxley: ”În această minunată lume nouă, Statul Mondial folosește biotehnologie și inginerie socială avansate ca să se asigure că toată lumea este mulțumită mereu și că nimeni nu are nici un motiv să se răzvrătească. E ca și când Bucurie, Tristețe și celelalte personaje din creierul lui Riley ar fi fost transformate în agenți guvernamentali loiali. Prin urmare nu este nevoie de poliție secretă, de lagăre de concentrare sau de un minister al Iubirii a la O mie nouă sute optzeci și patru de Orwell. De fapt, geniul lui Huxley constă în faptul că arată că ai puterea să-i controlezi pe oameni mult mai bine prin dragoste și plăcere decât prin teamă și violență.” (ibid).

În concluzie, ”ca să evadezi din matrice trebuie să evadezi din propriul eu. Aceasta este o posibilitate care merită explorată. Evitarea definiției înguste a eului ar pute deveni o tehnică necesară de supraviețuire în secolul XXI” (p. 256).  Oamenii vor trebui să devină mai flexibili, mai adaptabili și să ceară ei înșiși încadrarea în noua lume – singura care va asigura supraviețuirea pe planeta noastră. Ultima secțiune a cărții este intitulată ”Flexibilitatea” și cuprinde ultimele trei lecții. Iar prima dintre acestea, de loc întâmplător, dar și deloc original, este ”Educația” văzută ca soluție de prim rang pentru supraviețuirea rezonabilă a omenirii. (va continua). Pentru a ajuta cititorii să vadă cam la ce distanță ne aflăm față de viitoarea lume digitalizată și robotizată îi invit să citească Realizările tehnologice ale anului 2018 din link ul următor: https://pressone.ro/contributori/cele-mai-importante-evenimente-tehnologice-ale-lui-2018/?fbclid=IwAR2hGTSVM4FUExOEq0cqpDXkpPDpmVeB3h8GFgwZTzBxDxOsXtK99hIQJuE

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 729. Vineri 28 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (39)

A nu se crede că Epoca Post-Adevărului a început în ultimii ani. Nici vorbă. Povestea este veche, doar formele s-au schimbat, frecvența s-a intensificat și audiența s-a multiplicat. ”Religiile străvechi nu au fost singurele care au folosit ficțiunea pentru a consolida cooperarea. În epoca recentă, fiecare națiune și-a creat propria mitologie națională, în vreme ce mișcări precum comunismul, fascismul și liberalismul au produs crezuri consolidate elaborate”. (p. 238). Autorul îl citează pe Goebbels (șeful propagandei naziste) care afirma că ”o minciună spusă o dată rămâne o minciună, dar o minciună spusă de o mie de ori devine adevăr” (p. 238). Hitler nu poate lipsi nici el din peisaj: ”Cea mai strălucită tehnică propagandistică nu va avea un succes dacă nu se ține cont în permanență de un principiu fundamental – trebuie să se limiteze la un număr mic de elemente și să le repete la nesfârșit” (p. 238). (citat din cartea dictatorului german Mein Kampf). Stalin (fratele geamăn întru ideologie și practică dictatorială) a ”rupt” inimile credincioșilor ruși care vedeau în fotografia în care acesta era cu o fetiță de șapte ani în brațe, imitând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Putin, în firească descendență pe linie propagandistică are și el unele succese, dar, subliniază autorul ”în arta înșelătoriei e mic copil pe lângă Stalin” (p. 239). Cu titlu de confirmare a spuselor lui Harari am găsit un text în care se spune că ”Discursul pe care Stalin l-a ținut în fața absolvenților academiilor militare sovietice (inclusiv Academia Frunze) pe data de 5 mai 1941 este considerat unul dintre cele mai spectaculoase și lucide discursuri politice ale conducătorului rus”. Citind acest discurs am observat că Putin a preluat mult din structura acestui mai puțin obișnuit (pe atunci) discurs, în momentele în care prezintă starea armatei Rusiei. Se spune că, citind discursul lui Stalin din 5 mai 1941, Hitler s-a decis să atace imediat URSS. Poate fi o altă legendă, dar nu exclud o doză de adevăr.

Îmi amintesc și de momentul de glorie propagandistică a lui Ceaușescu din august 1968, când – perorând împotriva imperialismului sovietic distrugător de popoare – a convins mii de intelectuali să se înscrie în PCR.

”Pe lângă religii și ideologii, și firmele comerciale se bazează pe ficțiune și pe știri false. … decenii la rând, Coca Cola a investit miliarde de dolari pentru a se asocia cu tinerețea, sănătatea și sportul – iar miliarde de oameni cred în mod inconștient în această legătură” (p. 24). Pornit să demitizeze credințe populare bazate pe ficțiuni/ povești, Harari scrie că ”corporațiile sunt povești fictive create de ființe umane. Microsoft… este mai curând o ficțiune juridică elaborată, creată de legiuitori și avocați. Cu toate acestea, în 99% din timp … tratăm corporațiile ca și când ar fi entități reale, aidoma tigrilor sau oamenilor” (p. 242).

Încercând să dea măcar câteva explicații care stau la baza acestor mari manipulări ale comportamentelor umane, autorul observă că ”Oamenii au această abilitate remarcabilă de a ști și a nu ști în același timp. Sau mai corect, pot ști ceva atunci când se gândesc serios la acel lucru, dar în cea mai mare parte a timpului nu se gândesc la el, așa că nu îl știu. Dacă vă concentrați cu adevărat vă dați seama că banii sunt o ficțiune” (p. 243). Legat de faptul că oamenii știu și nu știu în același timp, îmi amintesc de bancul în care un țigan a vrut să se angajeze argat la un preot. Preotul îl întreabă pe țigan: ”Ia spune, ce știi să faci?”. ”Să cosesc”, răspunde voios țiganul. ”Ei, nu se poate, numai atâta?… Ia mai gândește-te, ce mai știi să faci”? După un timp, țiganul dă răspunsul: știu să și nu cosesc!

Un alt răspuns explicativ este dat de autor și cu privire la religie și politică: ”Dacă investiți timp și energie, puteți descoperi că națiunile sunt povești elaborate. Dar, în plin război, nu aveți nici timp, nici energie. Dacă doriți să aflați și căutați adevărul suprem, vă dați seama că povestea cu Adam și Eva este un mit. Dar cât de des doriți să aflați adevărul suprem?”. (p. 243). Concluzia? ”Adevărul și puterea nu pot călători împreună decât până la un punct. Mai devreme sau mai târziu, fiecare o ia pe drumul său” (p. 243). Subscriu. Din păcate, concluzia este pesimistă: ”Ca specie, oamenii preferă puterea în detrimentul adevărului. Vrem să controlăm lumea mai mult decât încercăm să o înțelegem, dar și când ne aplecăm spre înțelegere, o facem tot spre a o controla” (ibidem). Ar fi, totuși, o speranță, utopica dar necesară: saltul spre inteligența artificială, dar una care să fie sub controlul direct al oamenilor care, accidente ale naturiii fiind, nu iubesc puterea și preferă doar adevărul. Trebuie să recunoaștem, și autorul chiar subliniază asta: nimeni nu este și nu poate fi perfect. Dar cu un plus de efort în direcția informării, a selectării surselor de informați, a verificării logice a conținutului știrilor etc. s-ar putea să slăbim puterea molohului numit Post-adevăr. Da, dar eforturile au costuri și autorul ne îndeamnă chiar să plătim mai scump informații de calitate decât să acceptăm sursele gratuite (deși știm cu toții că nimic nu-i gratis pe această lume). În plus, dacă un domeniu este de interes pentru tine, atunci, recomandă Harari, citește literatură științifică relevantă, iar savanții ar trebui să se implice mai mult în combaterea știrilor false. Din păcate, mulți le amplifică și le distribuie cu nonșalanță din motive de senzațional, popularitate sau cote de piață (aș aminti aici, pseudoteoriile ”științifice” marca C. Dulcan ș. a.). Celor care se simt atrași de science  fiction să se apuce de scris romane, dar să nu substituie adevăruri probate cu fantezii excitante. Pentru că granița dintre fake news (post-adevăr) și SF nu este prea consistentă autorul a ales ca temă pentru lecția viitoare (nr. 18) ”Științifico-fantasticul”. (Mai adaug două link uri care ar putea lămuri și mai bine care este povestea post-adevărului, plus un exemplu de ”articol de succes” dovedit a fi scris din aproape pură… imaginație) (va continua)

http://www.convorbirieuropene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-poate-naste-post-adevarul/

https://semneletimpului.ro/tag/post-adevar

https://kairost.wordpress.com/2018/02/01/1062/

https://www.g4media.ro/claas-relotius-jurnalistul-vedeta-care-si-a-falsificat-articolele.html

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 724. Duminică 23 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (34)

În continuarea lecției despre secularism, autorul nu ezită în a-i arăta petele negre. Una dintre acestea ar fi că secularismul ridică prea sus ștacheta, idealizând și propunând rezolvarea unor probleme adesea insurmontabile. Mai ales atunci când este vorba despre societăți mari, acestea nu pot fi conduse pe baza căutării neîncetate a adevărului, a soluției care să împace cât mai multă lume și care să reducă cât mai mult suferința umană. În situații limită (invazii, războaie, calamități) nu poți aduce alinare asigurând oamenii că vei căuta adevăratele cauze și responsabilități și le vei comunica poporului… Nici vorbă! Sunt situații limită care cer decizii rapide și asumarea unor responsabilități nu întotdeauna bazate pe certitudini, ci, cel mult, pe probabilități. Oamenii așteaptă de la conducători instrucțiuni clare și rapide, sloganuri memorabile care să însuflețească oamenii și să se angajeze ei înșiși în căutarea de soluții. Altfel, dogmatismul pândește după colț și transformarea secularismului într-o ideologie osificată, necredibilă și chiar foarte dăunătoare este posibilă. Dar să dau cuvântul autorului:

”Karl Marx susținea la început că toate religiile sunt niște escrocherii opresive și își încuraja discipolii să investigheze ei înșiși adevărata natură a ordinii globale. În deceniile următoare, presiunile revoluției și ale războiului au înăsprit marxismul, iar în epoca lui Stalin linia oficială a Partidului Comunist Sovietic afirma că ordinea globală era prea complicată, iar oamenii de rând nu o puteau înțelege, motiv pentru care era bine să aibă întotdeauna încredere în înțelepciunea partidului și să facă orice li s-ar fi cerut, chiar și atunci când orchestra încarcerarea și exterminarea a zeci de milioane de oameni nevinovați” (p. 211). Făcând o comparație între Marx și Stalin, autorul conchide că Marx era o eminență laică, în timp ce Stalin era profetul religiei lipsite de Dumnezeu, extrem de dogmatică (stalinism).

Nici mantra piețelor libere nu este lipsită de pericolul căderii în dogmatism, uitând de realitățile concrete care, adesea, cer alte intervenții decât mâna invizibilă a pieței. De asemenea, dogma alegerilor libere într-o populație derutată și manipulată pe fondul unei analfabetizări deliberate are riscul aducerii la conducere a unor odioși criminali. Pentru a nu lăsa lucrurile la nivel de generalizare, profesorul Harari vine cu un exemplu recent: ”… până și în locurile cu o tradiție consacrată a alegerilor generale aceste ritualuri aduc uneori la putere populiști autoritariști și nu instituie nimic mai măreț decât niște dictaturi majoritare.” (p. 212) Autorul vizează realități concrete în care dictatura majorității funcționează pe post de democrație de cel mai înalt calibru! (orice asemănare cu situația din România acestor zile nu este nici neavenită, nici întâmplătoare). Deși doctrina drepturilor omului a ajuns chiar să se dogmatizeze și să se aplice nediferențiat, totuși, crede autorul, acest lucru este mai bun decât înlăturarea amintitei doctrine/ dogme. La fel și cu doctrinele religioase: aplicarea lor dogmatică este, uneori, dăunătoare, dar lipsa acestora ar duce unele societăți la pierderea busolei. Astfel, arată Harari, ”creștinismul a fost responsabil de crime de proporții, dacă ne gândim la Inchiziție, cruciade, oprimarea culturilor indigene pretutindeni pe glob și lipsirea femeilor de putere.  … În mod similar, învățăturile lui Marx au deschis calea spre gulag… iar geneticienii ar trebui să ia aminte la felul în care naziștii au deturnat teoriile lui Darwin” (p. 214).

Ca o concluzie: ”fiecare religie, fiecare ideologie și fiecare crez are propria sa umbră; și orice credință ați îmbrățișa, ar trebui să vă recunoașteți umbra și să evitați asigurarea naivă că ”nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva”. Știința laică are cel puțin un mare avantaj în fața majorității religiilor tradiționale: nu este îngrozită de umbra sa și este în principiu dispusă să-și recunoască greșelile și punctele slabe” (p. 215). Cititorul sceptic va spune, spășit: eh, fiecare cu adevărul lui. Drept pentru care autorul începe un ciclu de lecții sub un titlu comun: ”Adevărul”. Iar prima lecție din acest ciclu se intitulează ”Ignoranța”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 681. Sâmbătă 10 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (15)

Continui cu citatul din autorul norvegian prin care acesta încearcă să explice de ce SUA nu au dorit să ”rezolve” problema unicatum-ului în 1945, deși acest lucru îi stătea pe deplin în putere.

”O versiune a planului benign a fost abordată în 1946 de Statele Unite sub forma planului Baruch. Propunerea era ca Statele Unite să renunțe temporar la supremația nucleară. Mineritul de uraniu și thoriu urma să fie pus sub supravegherea unei agenții internaționale, la fel și tehnologia nucleară, sub supravegherea unei agenții care să funcționeze sub auspiciile Statelor Unite. Propunerea presupunea ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să renunțe la veto ul lor permanent, pentru a împiedica orice putere care ar fi încălcat prevederile acordului să se opună prin veto măsurile de remediere. Stalin, înțelegând că, astfel, Uniunea Sovietică și aliații ei puteau fi cu ușurință învinși la vot în Consiliu, a respins propunerea. O atmosferă reținută, pe fondul unei suspiciuni reciproce, s-a instalat între foștii aliați, o neîncredere care avea să se materializeze curând sub forma Războiului Rece. După cum prevăzuseră mulți, a urmat o cursă extrem de periculoasă a înarmărilor nucleare.” (pp. 162 – 163).

Curios lucru, autorul trece sub tăcere criza rachetelor nucleare provocată de decizia lui Hrușciov de a amplasa aceste arme în Cuba, amenințând direct SUA. De asemenea, este ignorată realitatea creșterii numărului clubului nuclear (Franța, Marea Britanie, China, Rusia, India, Pakistan și Coreea de Nord), dar și a țărilor care sunt în apropierea acestui deziderat (Ucraina, Iran, Israel etc.). Teoretic vorbind, armele nucleare pot fi fie cumpărate de la țări aflate în criză financiară, fie create cu investiții mult mai mici decât au făcut-o pionierii creării acestor arme. Aceste realități ar trebui luate în calculul deciziei SUA de a nu se transforma în 1945 în unicatum, deși pe parcursul Războiului Rece s-a invocat mereu calitatea SUA de ”jandarm mondial”. Probabil autorul are în vedere apariția de noi arme, superioare celor nucleare, cea mai de temut armă fiind superinteligența (vezi aprecierea lui Elon Musk).

”Sunt mulți factori care ar putea descuraja o organizație umană cu un anumit avantaj strategic să creeze un unicatum. Printre aceștia putem enumera funcțiile utilitare non-agregate sau legate, regulile de decizie nemaximizatoare, confuzia și nesiguranța, problemele de coordonare sau costurilor asociate unei eventuale lansări. Dar dacă nu am avea de-a face cu o organizație umană, ci cu o superinteligență care a ajuns să aibă un avantaj strategic decisiv? Ar fi factorii menționați mai sus la fel de eficienți în a împiedica o IA să încerce să preia puterea?” (p. 163).

Dar abia spre sfârșitul acestui capitol autorul vine cu argumente clare care nu au permis SUA să se transforme în unicatum în anul 1945/ 1946. Rezum cu cuvintele mele, apoi voi da cuvântul autorului. A fi un unic conducător planetar este extrem de riscant. Practic, toate celelalte țări ale lumii (puternice sau nu) ar coopera având un scop major comun: eliberarea de sub tirania unicatum ului (chiar dacă această ”tiranie” ar fi doar una soft, un gen de jandarm care apără libertățile fiecărei țări în parte, cu excepția accesului la arme nucleare sau mai puternice decât acestea). În al doilea rând, accesul la puterea executivă a unicatum ului ar fi o luptă acerbă între forțele politice competitoare, cu riscul ajungerii la haos, război civil și la pierderea calității de unicatum. Bipolaritatea a fost o perioadă grea și complicată pentru omenire. Acum avem o multipolaritate care face existența relațiilor internaționale și mai complicată. Pacea prin teroarea nucleară este de fapt o luptă surdă și continuă pentru supremație în lume. Tocmai de aici apar și speranțele ca superinteligența puternică să curme aceste ”suferințe” și să contribuie la instaurarea unei luuungi perioade de pace pe Pământ… Adică, n-ar fi rău să fie bine.

Iată și argumentarea autorului: ”O altă problemă potențială care ar putea face grupurile să nu își exploateze poziția strategică dominantă este coordonarea internă. Membrii unei conspirații, adică a unui grup care vrea să ia puterea, nu trebuie să se teamă doar de eventualele conspirații din afară ci și de posibile mici coaliții din interior.  În sfârșit, vine și chestiunea costului. Chiar dacă Statele Unite și-ar fi putut folosi monopolul nuclear pentru a stabili un unicatum, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără costuri suplimentare substanțiale… chiar în timpul monopolului nuclear. ” (p. 164 – 165).

Trecând cam repede de la descrierile realiste la scenariile ușor fanteziste, autorul conchide: ”Dacă acest lucru ar fi făcut cu scopul de a ajuta pe toată lumea, de exemplu, prin înlocuirea rivalității dintre națiuni și a cursei înarmării cu un guvern mondial echitabil, reprezentativ și eficient, nu ar exista motive să se ridice fie și o singură obiecție la procesul de transformare a unui avantaj strategic inițial într-un unicatum.  Aceste considerații arată ca, în viitor, o superinteligență cu un avantaj strategic suficient de substanțial să îl folosească pentru a obține un unicatum. Dezirabilitatea unui astfel de rezultat va depinde, în mod evident, de natura produsului ce va fi creat și de cum anume va arăta inteligența artificială în scenarii alternative multiple.” (p. 165).

Scenariul de viitor al autorului are și urme de credibilitate. La fel cum orașele stat s-au unit în state națiuni mai mari și mai puternice pentru a putea face față concurenței externe, apoi statele națiuni se unesc în state federale și mai puternice (la niveluri continentale) din aceleași motive, la fel este posibil ca aceste uniuni să devină transcontinentale (tot pentru a face față concurenței) și apoi mondiale (pentru a suprima definitiv concurența). Toate imperiile și-au dorit puterea globală (înlăturarea oricărei concurențe), chiar Marx vedea comunismul ca pe un mijloc de a se atinge acest scop: guvernarea mondială unică. Socialistul Hitler a declarat război marxiștilor pentru că aceștia erau principalii lui concurenți în materie de dominație mondială. Bolșevicul Stalin spera să instaureze comunismul în întreaga lume, în numele marxism-leninismului și al păcii mondiale. Cu siguranță, dacă ar fi avut ocazia, Stalin ar fi depus toate eforturile pentru a transforma Rusia în unicatum. Rusia lui Putin speră refacerea imperiului sovietic și a influenței acestuia în lume (https://youtu.be/9nCLjkjlGlw). Cum? Prin amenințări constante cu arma nucleară, dar – nu în cele din urmă – prin investirea masivă în superinteligență. Paradoxal sau nu, China pare a avea destule date pentru a domina întreaga Asie și chiar mai mult decât atât. De ce n-ar visa și China să devină unicatum? Nu întâmplător atenția SUA sub Trump este concentrată acum mai mult asupra Chinei și Asiei, decât asupra Rusiei și Europei. Globalizarea postmodernă a părut că apropie omenirea de acest țel (guvernare mondială și pacea eternă), dar reculul actual înspre naționalism (pe care îl văd dominând lumea cel mult un deceniu) întârzie orice preocupare de a ajunge la o guvernare mondială unică, acceptată de întreaga umanitate. După ce naționalismul își va mai dovedi o dată limitele și minusurile, globalizarea va fi dorită, cedările de suveranitate se vor face cu veselie și speranță, iar lumea va aspira și mai puternic la prosperitate materială și culturală superioare oricărei alte construcții politice. Dar eliminarea concurenței (externe) va elimina (și) un foarte important factor de progres tehnologic. Va fi ca și în răspunsul dat de Radio Erevan unui ascultător care a întrebat dacă este posibil ca Statele Unite să treacă la comunism: ”Da, este posibil, dar ar fi păcat”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 590. Sâmbătă 11 august 2018. Djuva(r)eruri (3)

• Cred că nu doar eu mi-am pus întrebarea: dacă SUA au putut ajuta decisiv la înfrângerea lui Hitler (sprijinind masiv Armata Roșie și regimul dictatorial al lui Stalin), de ce – după înfrângerea Germaniei – nu au avut o atitudine anticomunistă mai clară, nelăsând URSS ul să se lățească și să se ridice până la a deveni inamicul nr 1 al SUA? O întrebare similară a adresat istoricului Djuvara și George Rădulescu, nu înainte de a întreba dacă și-a imaginat creșterea puterii bolșevice în lume. Iată răspunsurile: ”Chiar în teza mea de doctorat am făcut faimoasa socoteală dintre ”cei doi uriași” – cine trebuie să câștige această luptă a ”Războiului Rece”, URSS sau SUA. Pe fel de fel de considerente, din care unele sunt cu totul noi, de ordin filosofic, americanii trebuiau să câștige pentru că sunt puterea ultimă venită și cea mai tânără dintre toate ”the contending states”, regatele combatante. Ultimii doi care au rămas în picioare, așa cum vizionarul Alexis de Tocqueville văzuse deja în 1830, ceea ce era absolut genial, că marile puteri peste o sută de ani vor fi Rusia și Statele Unite. Eu zic că este o viziune genială pentru că cine își putea închipui că țărișoara de trei milione și jumătate de oameni, abia închegată acolo în 13 state, va deveni o putere echivalentă militar cu Rusia. Or este exact ceea ce s-a întâmplat în 1945”. (p. 149). Și celălalt răspuns: ”… atâta vreme cât americanii erau singurii posesori ai acestei arme totale, nu era niciun risc major. Ei, în fond, în cei șase ani cât au fost monopoliști ai puterii atomice, ar fi putut să impună Uniunii Sovietice, prin amenințare, orice! ”Părăsiți Europa, Germania de Răsărit, România, Polonia, că, dacă nu, vă facem război cu bomba atomică!”. Or, bineînțeles că n-au făcut asta din motive de democrație politică. Nu poți să iei această decizie fără ca Parlamentul să fie de acord, ca opinia publică să fie ușor montată ca să înțeleagă aceste lucruri. Noi, când am văzut că și Rusia începe să dețină secretul bombei atomice am zis: ”S-a terminat cu monopolul americanilor, care le permitea să facă orice! Acum nu mai pot!”. Și de atunci a început o oarecare egalitate între cei doi monștri” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (8)

 

de Liviu Druguș

”Sfârșit de veac în București” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Vezi: http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează. Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul. Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică. Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”Spune-mi unde trăiești ca să-ți spun cum ești”. Autoarea numește contextul general al acțiunii romanului – ”mediul în care mă plasam” (p. 85), evident unul neplăcut și care schimonosește caractere, destine, vieți.

Ultimii ani ai secolului trecut au găsit un București cenușiu, foarte prost administrat (dar foarte bine furat), cu o infrastructură precară, cu o lume pe cât de bucuroasă că a scăpat de tiran, pe atât de dezorientată și lipsită de speranțe vii legate de ziua de mâine. Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare. Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece  acțiunea romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Povestitoarea/ Aurora – profesoară (de logopedie? – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?) merge spre serviciu/ școală cu metroul cu speranța (neîmplinită) de a mai șterge din grozăviile contextului (blocului) în care locuia: o femeie de serviciu (”un Sisif cu fustă” – p. 84), bețivă (”chipul buhăit al femeii de serviciu” – p. 84), și un locatar bețivan (care ”în nopțile în care vine mangă acasă, fie vomită, fie urinează în lift” – p. 84). Metafora găsită de autoare pentru acel (b)loc: ”mica hazna din marea cloacă” – p 84., dar negată imediat că ar fi doar o metaforă, ci chiar realitatea (im)pură care ”în majoritatea timpului… pute îngrozitor” (p. 84). Nici mai mult, nici mai puțin Bucureștiul (cu cei cca 3,5 trăitori zilnic) este caracterizat (datorită proastei canalizări) ca ”plutind pe un lac de scârnă” (p. 84), cu ”miros de cloacă bătrână” (p. 85).

Sub raport uman, Bucureștiul este, pentru povestitoarea Aurora, ”lumea marilor învârtiți” (p. 85), ceea ce înseamnă că de la anteriorul sfârșit de veac și până la cel descris în carte nu s-a progresat aproape deloc. O lume opusă ”învârtiților” este cea a călătorilor cu metroul bucureștean, autoarea subliniind încă o dată – prin această contrapunere repetată – propensiunea sa pentru antiteză/ contrapunctual. Scena călătoriei este una demnă de teatrul kafkian: un vagon de metrou plin cu fulgi de găină care învăluie insidios și enervant bieții călători. Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști”  despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… fugă. (vezi la Webografie două recenzii pe marginea cărților lui Daniel David și Dorin Bodea:  Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini; Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David). Constatarea disperată a Aurorei este că ”nimeni … nu bagă-n seamă fulgii” (p. 86), iar explicația pe care și-o oferă este că ”Probabil însă că niciun român serios nu consideră că zbenguiala unor fulgi de găină într-un vagon de metrou ar merita un semn de atenție…Toți priveau înainte, cu o solemnitate prefăcută…” (p. 86-87). Neimplicare pe toată linia! Interpretarea Aurorei este în ton cu această non-acțiune: ”pasagerii… au ales să pretindă că nu li se întâmplă nimic și, în consecință, se comportau ca atare” (p. 87). O singură persoană, o tânără, a ales o altă cale de răspuns: fuga supărată. ”Eu nu mai stau în vagonul ăsta. Să ieșim dracului de aici!” (p. 87) a spus tânăra, urmată doar de Aurora. Banal, ar zice unii cititori. Profund semnificativ, zic eu. Tabloul in-acțiunii bucureșteanului mediu, obișnuit, majoritar este valabil și explicabil pentru acceptarea dictaturii ceaușiste timp de un sfert de secol – de către întreg poporul român – și acceptarea democraturii mafiotice postdecembriste pentru, deocamdată, încă un sfert de secol.  Refugiul acestei pături de ”umiliți și obidiți” în alcool, în adunarea lor în localuri mai puțin urât mirositoare și în practicarea de jocuri psihodramatice par a fi singurele soluții la îndemâna bucureșteanului mediu. De unde și concluzia trist existențialistă că fericirea este doar o iluzie (vulpească). Despre stoicismul și acceptarea tacită sau vocală a necazurilor de către români spune foarte multe următorul bănculeț: cineva, ca să se distreze, așează o pioneză cu vârful în sus pe singurul loc rămas liber într-un vagon de tren (sau de metrou, ca să păstrăm contextul întâmplării cu fulgii de găină). Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini… Deși gluma ar vrea să arate diferențele dintre regiuni sub aspectul reactivității la necaz, eu am văzut numitorul comun al românilor: acceptarea stoică și lipsa oricărei preocupări pentru aflarea cauzelor/ vinovatului. Pe scurt, la români mămăliga nu explodează. (În realitate, fără ”ajutorul dezinteresat” al sovieticilor gorbacioviști și a acordului Occidentului pentru doborârea dictaturilor comuniste din Europa, lovitura de stat din decembrie 89, urmată de o susținere masivă a marii majorități a românilor, nu ar fi fost sub nici o formă, posibilă. De ce? Exact din această cauză a stoicismului care, cred, ne caracterizează la modul majoritar.

Capitolul 11. Refugiul Aurorei și a celorlalți membri ai sextetului este unul într-un loc(al) ceva mai select, la Lăptăria lui Enache (https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094?sk=wall  , o zonă de consum mai pentru intelectuali (localul, situat, în acea vreme, în spațiul Teatrului Național București, este populat îndeosebi de poeți, artiști, filosofi sau de alți clienți cu sensibilități artistice), deși mai pătrundea acolo și fauna ”învârtiților zilei”, mari amatori de a se afișa împreună cu ”lumea bună”. Pentru cititorii care nu vor avea timp/ răbdare să citească articolul de la adresa de mai sus ofer un extras despre istoricul brandului ”Lăptăria lui Enache”: ”Lăptăria lui Enache s-a deschis în 1920 şi era punctul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti – Saşa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, fiul patronului Enache Dinu) şamd. Prima adresă a fost strada Bărăţiei nr. 37, unde localul a devenit cunoscut ca loc de naştere al „celui mai original cenaclu din câte a cunoscut România”. Pe 26 octombrie 1931 s-a închis, pentru mai bine de şase decenii, revenind la etajul IV al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 90, la pachet cu Terasa La Motoare”. Vezi și http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/

Capitolul 11 (pp. 88- 93) este despre o nouă întîlnire la celebrul local, una inițiată de Ana și care a avut un unic invitat: pe Aurora. Așadar, o nedorită întâlnire bilaterală (”nu-mi mai doream relații binare” – p. 89 – se plânge sieși, Aurora) între două dintre cele patru feminine ale grupului, mai exact ale celor care nu au fost descrise ca fiind… foarte frumoase. Cu Ana dialogul este unul mai dificil, scurt, esențializat, adesea ciudat  și care permite povestitoarei lungi introspecții sau reflecții pe marginea contextului… lăptăresc, tocmai pentru a mai îndulci contextul… Ana este personajul misterios, mai afectat psihic decât ceilalți membri, suspicioasă peste medie, vede peste tot conspirații și conjurații, urmăriri și trădări. Cu riscul de a greși prin exagerare/ supralicitare, Ana pare a fi introdusă în sextet (și) pentru a pune în evidență un fapt mai puțin cunoscut din destul de vechea istorie avangardistă a Lăptăriei lui Enache, și anume faptul că localul cu pricina, în perioada interbelică, era ”o placă turnantă a Cominternului”. Anticipez puțin: Ana nici nu a venit la întâlnire, făcând-o, și prin asta, și mai misterioasă… ”Cum misterele noastre ascund mai degrabă un eșec pur și simplu jenant decât cine știe ce mare împlinire secretă, nu-mi rămânea decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai păsuiește o zi” (p. 93), scrie Aurora, bucuroasă că Ana a lipsit de la anunțata ”întâlnire binară”.

Comintern-ul era Internaționala Comunistă girată de Moscova stalinistă sovietică. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comintern). Cominternul a existat între 1919 și 1943, fiind înființat de Lenin și apoi condus și desființat de Stalin. Istoricii au demonstrat o strânsă cooperare între filialele Cominternului și agenții NKVD, viitorul KGB. Înființarea Cominternului coincide cu marile schimbări care au marcat primul sfert al secolului trecut, atât în plan politico-militar cât și cultural-artistic. (Amintesc: 1904 – psihanaliza lui Freud; 1905 – teoria relativității restrânse a lui Einstein; 1905 – Revoluția rusă; 1907 – Picasso cu Domnișoarele din Avignon; 1910 – Kandinsky lansează pictura abstractă; 1915 – teoria relativității generalizată a lui Einstein; 1916 – Este lansat dadaismul de către Tristan Tzara; 1917 – Revoluția bolșevică din Rusia; 1924 – Primul manifest al suprarealismului lansat de Andre Breton etc.). Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața statu quo ului). Revenind la contextul istoric în care s-a născut Lăptăria lui Enache (1920) reamintesc afirmația lui Dan C. Mihăilescu referitoare la faptul că spionii promoscoviți mișunau printre avangardiștii care erau, prin definiție și fatalmente, tot de stânga. Într-adevăr, unde se puteau strecura mai lesne și să fie mai puțin observați reprezentanții unor forțe ostile capitalismului (spionii sovietici) decât într-un mediu care, inițial în artă, dorea, și el, o schimbare majoră? Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii. Evident, stânga anticapitalistă a fost tot o avangardă, politico-economică și ideologică prin care se urmărea schimbarea raporturilor de forțe în societățile dezvoltate. În cazul în care autoarea, Doina Popescu, a dorit – prin acest roman – să rescrie o istorie actualizată a începuturilor avangardiste ale localului, atunci ”spioana” Ana făcea perfect parte din peisaj… Și ca să închei acolada: autoarea însăși este, în viața reală, o gânditoare de stânga, critică la adresa ”învârtiților zilei”, o iubitoare de artă (cea nouă, la începutul secolului 20, dar îndeosebi avangarda renascentistă). Un punct de vedere despre conceptul de avangardă vezi la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/), romanul de față fiind, firesc, unul de avangardă: sub pretextul unor banale dialoguri psihoterapeutice – încet-încet – romanul se dovedește a fi o alegorie, o critică directă a realităților fetide ale zilelor de început de tranziție în România sfârșitului de veac trecut. Ironie a sorții, după ce liderul acelor vremi, comunistul Ion Iliescu l-a condamnat la moarte pe comunistul Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”, trama romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii” face trimitere la o altă mare dezamăgire (de data aceasta, a autoarei însăși): Iliescu a întinat mărețele idealuri ale gorbaciovismului leninist și a lăsat țara pe mâna exploatatorilor interni și externi puși pe căpătuială/ învârteală. De unde și motivația interioară a unor intelectuali de a refonda ”adevărata” stângă…

Preocuparea pentru resuscitarea ideii de avangardă este permanentă în roman. Simpla re-venire pentru re-întâlnire cu ”gașca” la Lăptărie presupune și incursiuni temporale în agitatul început de secol XX. ”Am privit încă o dată, de aproape, portretul lui Tzara, fascinată de ”acea finețe orientală pe chipul palid ca de mort” pe care o remarcase Andre Breton” (p.88). Sintagma ”de aproape” are un sens special pentru autoare. Ceea ce aceasta îndrăgește în mod deosebit trebuie privit de aproape, de cât mai aproape, ceea ce sugerează și o apropiere simbolică (ideologică) față de avangardistul dadaist, Tristan Tzara. (Reamintesc aici faptul că pentru originea cuvântului ”dada” există o interesantă și originală ipoteză referitoare la semnificația denumirii curentului dadaist datorată lui Victor Macarie de la Iași, respectiv aceea că părintelele dadaismului era născut de ziua Sfântului Dada din calendarul ortodox. Wickipedia ar trebui să noteze/ insereze această interesantă și verosimilă ipoteză). Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ”Mi-am promis ca data viitoare voi fi prima la intrarea in muzeu, la ora deschiderii, si ma voi duce direct la Mona Lisa, pentru a o privi singura, pe indestulate”. La Lăptărie fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. (Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la Lăptărie), iată o fotografie  – din 1930 –  cu marii avangardiști ai secolului trecut. Primul din stânga este Tristan Tzara – : https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3 ).

Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti  etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent). Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. 88). Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Schimbarea, cred eu. Oriunde în lume. Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Ce conservă la noi stânga mereu conducătoare? Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării. Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… (cu) stânga! Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! Tipic/ clasic românesc! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere. Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă… Pe această temă, autoarea se pronunță tranșant, în mai multe rânduri, împotriva stângii mafiotizate de la noi, în speranța unei stângi avangardiste noi, pure, autentice, ideale etc.

Revenind la povestea Aurorei, aceasta (își) mărturistește că practică o meserie (profesoratul) pe care nu și-a dorit-o (ea ar fi vrut psihiatrie, adică medicină), fapt care poate fi la originea tensiunilor psihice pe care ea spera să le atenueze cu ajutorul psihoterapiilor de grup. Și totuși, parcă nici psihiatria nu ar fi fost potrivită devreme ce Aurora empatiza excesiv cu individul aflat în suferință, ceea ce pentru un medic poate fi catastrofal.  Este tocmai momentul ca Aurora să cugete asupra motivației care a împins-o să se atașeze atât de mult de ceilalți cinci care formau grupul lor, ”aleși anume să-mi hrănească orgoliul apartenenței la o lume în care dramele străzii își găsesc mai greu ecoul” (p. 89). Mai mult decât atât, ”în grup, sarcina confesiunilor se repartizează la cinci și orice hap divizat devine mai ușor de ingurgitat” (p. 89). Pragmatic, dar sincer! Joaca de-a profesiile (un fel de ”ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, dar în sens invers) continuă cu autotestarea pe: cronicar (nu!),  pe ”filozof vagabond, fără metodă și fără sistem” (p. 90) (nu!), pe poetesă (excesul de justițiarism ar fi dus-o, însă, în exil, deci: nu!). Surprinzător, Aurora s-ar dori să fie ”felis catus domesticus”, acel animal care știe să-și subjuge necondiționat stăpânul, după modelul lui Mișu – motanul castrat, ținut în apartament de Aurora. Povestea acestuia poate fi încadrată cu succes într-un manual de ”Psihologie animală” (își mai aduce cineva aminte de tratatul cu acest titlu scris de poetul-psiholog Mihai Beniuc?). Mai exact, ceea ce relatează, în continuare, Aurora ține strict de ”psihologia pisicii”, descrierile făcute în carte (pe cca trei pagini) fiind deosebit de reușite, sensibilizând interesul oricărui iubitor de pisici (me included).

Cum spuneam/ scriam mai sus, întâlnirea programată de Ana nu a mai avut loc, dar povestea ei ”misterioasă” ocupă un întreg capitol 12 de exact 12 pagini. După o întâlnire (amplasată clasic detectivistic într-un loc deschis și aglomerat) pe o bancă din Cișmigiu, Ana o invită pe Aurora la ea acasă, chiar în apropierea parcului, într-un apartament mansardat de la ultimul etaj  al unui bloc vechi, cu multe etaje. După o scurtă incursiune autobiografică din care rezultă că Ana avea strămoși greci de prin Fanarul Istambulului urmează o destul de lungă descriere a universului livresc în care se scălda proprietara apartamentului, drept pentru care restul acestul capitol ar putea avea titlul/ genericul ”spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești”. Evident, autorii și titlurile cărților sunt indicii semnificative pentru personalitatea, ușor devia(n)tă, a Anei. Cred că este destul de puțin probabil ca toate acele titluri să fie (bine) cunoscute tuturor cititorilor, la fel cum cred că este destul de puțin probabil ca cei care nu le-au citit să meargă imediat la bibliotecă sau să caute pe Google pentru a le citi în vederea depistării temelor urmărite/ citite cu predilecție de Ana. (De fapt asta este intenția autoarei: să o cunoaștem cât mai bine pe Ana).

Încerc să fac eu acest serviciu – concomitent cu sugestia (pe care o fac din anii 90, când am cunoscut deliciile internetului) ca țările cu apetit cultural serios să umble la legea drepturilor de autor, după cum urmează: dreptul de proprietate intelectuală asupra unei opere să aparțină exclusiv celui care a creat-o, nu moștenitorilor, nu instituțiilor și nu țării unde s-a născut sau a trăit autorul! Mai mult, menirea academiilor și instituțiilor de cultură ale țărilor ar trebui completată cu obligația de a crea biblioteci online cu tot ceea ce s-a produs într-un domeniu sau altul. La fel ar trebui să se întâmple cu filmele, spectacolele de teatru, tezele de licență, master sau doctor, libretele operelor sau ale cântecelor de orice fel. Cred că o astfel de reglementare ar stimula mult creativitatea și apetența creatorilor de a elabora noi lucrări, originale, și nu de a trăi din moștenirea unor drepturi de autor (care ar trebui riguros distinse de reglementările referitoare la moștenirea bunurilor materiale). În mod cert, un cor de suave înjurături se vor declanșa cu maximă sinceritate înspre oricine ar veni cu asemenea propuneri…  care atacă cu nerușinare sinecurismul, filosofia lui dolce far niente etc.  Deocamdată aplaud sincer faptul că textul cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii” se află și la liber, desigur incomplet – din motive comerciale – în format electronic pe Google Books. Va veni și ziua în care editurile vor oferi (după epuizarea stocului din librării și când probabilitatea retipăririi unui nou tiraj este minimă) cartea în format pdf în mod complet gratuit (cum deja știu că face Editura Polirom din Iași). Așadar, iată un mic ajutor pentru cei aflați în lipsă cronică de timp (semipleonasm voit):

• Lautreamont

http://www.crispedia.ro/Cantecele_lui_Maldoror__de_Contele_de_Lautreamont__comentariu_literar___rezumat_literar_

”Contele de Lautreamont (1846, Uruguay – 1870, Franţa) – scriitor.

• Titlul original: Les Chants de Maldoror
• Prima ediţie: 1868-1869
• Primul editor: Albert Lacroix (Paris)

Lautreamont a fost un scriitor necunoscut în timpul vieţii, dar poemul său epic în proză Cânturile lui Maldoror este considerat astăzi drept una dintre primele şi cele mai tulburătoare opere suprarealiste. Primul cânt a fost publicat la Paris, cu numai doi ani înainte de moartea prematură a autorului, la 24 de ani. Totuşi, numai după ce o revistă literară belgiană a luat decizia curajoasă de a republica lucrările lui Lautreamont, în 1885, el a intrat în atenţia publicului avangardist european.

Maldoror este povestea „eroului” eponim, care se revoltă împotriva divinităţii comiţând un şir extraordinar de acte de depravare şi de imoralitate. Este o operă sălbatică, halucinantă, poetică şi tulburătoare – radicală nu numai prin inovaţia stilistică (apreciată atât de mult de suprarealişti), dar şi prin conţinutul blasfematoriu. Povestea include crimă, sadomasochism, atmosferă în descompunere şi violenţă. Este o celebrare a răului unde Hristos este descris drept violator şi care cuprinde o fantezie prelungită a unui act sexual cu o creatură a mării. Nici o faptă inumană nu îi aduce lui Maldoror alinare ori satisfacţie, iar furia sa creşte progresiv.

Maldoror şochează şi uimeşte şi acum, dar probabil că trăsătura sa cea mai importantă este forţa lirică a prozei lui Lautreamont, care transformă ceea ce este absolut respingător, în ceva frumos şi încântător – un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale şi a convingerilor noastre privind limbajul.”

Vezi și:   http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html

2)  Burroughs, William

William S. Burroughs (1914‑1997) s‑a nascut in St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza si antro­pologia la Harvard, apoi medicina la Viena. In 1951, pe cind se afla in Mexic, si‑a impuscat accidental sotia. A debutat in 1953 cu Junky, iar in 1959 a publicat (in Franta) romanul Naked Lunch (Prinzul dezgolit). Aparitia in 1962 a editiei americane a provocat un imens scandal. In 1982 este ales membru in Academia Americana si in Institute of Arts and Letters, iar statul francez ii acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William Burroughs, in colectia „Biblioteca Polirom” au aparut Pederast (2003) si Junky (2005).  (Cf Editura Polirom)

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/pederast/ Cristina Teodorescu despre romanul ”Pederast”

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/books/non-fiction/article3989512.ece   W.B. este descris ca sociopat, pederast, misogin și criminal

3) Despre Yasushi Inoue, Pușca de vânătoare

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. În 1936 a absolvit Universitatea Imperială din Kyōto. Şi-a câştigat renumele de prozator cu nuvelele „Lupta de tauri“ şi „Puşca de vânătoare“. Opera sa cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, numeroase proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară. Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/audio-marius-manole-citeste-pusca-de-vanatoare-pentru-un-dublu-cd/

http://exde601e.blogspot.ro/2011/10/yasushi-inoue-pusca-de-vanatoare.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/pusca-de-vanatoare-trei-chipuri-ale-iubirii/ Teodora Gheorghe, 2013

4) Ernesto Sabato, Eseuri

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernesto_S%C3%A1bato

http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/eseuri-vol-i-8846.html

5) Mircea Cărtărescu 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu  (”Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).”

6) Dosoftei  https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83

7) Stephen Hawking   https://ro.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking

8) Homer,  Iliada, 1840, Paris https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada

www.libris.ro/userdocspdf/436/iliada.pdf

9) Biblia (ediție veche)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia

10) Meister Eckhart, Cartea mângâierii Dumnezeiești

https://ro.wikipedia.org/wiki/Meister_Eckhart

11) Sun Tzu, Arta războiului  https://ro.wikipedia.org/wiki/Sun_Tzu   www.vistieria.ro/carti/istoria_universala/arta_razboiului.pdf

–––-   Criteriul presupus de Aurora: ordinea lecturilor

12) Luca Pițu https://ro.wikipedia.org/wiki/Luca_Pi%C8%9Bu

13) Boris Vian https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_Vian

14) Raymond Quenau  https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Queneau

15) Julien Thorma  necunoscut de către Google L (posibilă confuzie cu Thomas Thorma? )

16) Eugen Ionesco https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

17) Alfred Jarry, Ubu roi     http://alexandervsalexander.blogspot.ro/2013/07/alfred-jarry-de-la-ubu-la-patafizica.html  (Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

definiţie clasică de Alfred Jarry în Faptele şi opiniile doctorului Faustroll (1911)

………………………..       Criteriul presupus de autoare/ Aurora: patafizica (Ce este patafizica ne lămurește Valeriu Gherghel și comentariile la articolul său. Vezi: http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/06/patafizica.html

18) Mircea Cărtărescu, Travesti   https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

19) Alain Fournier, Le grand Meaulnes https://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Grand_Meaulnes

20) James Joyce, Portretul artistului la tinerețe . http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/portret-al-artistului-la-tinere%C5%A3e   http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/portret-al-artistului-la-tinerete-183536.html

21) Jack London, Martin Eden     https://ro.wikipedia.org/wiki/Jack_London

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Eden     www.bibliotecapemobil.ro/…/Martin%20Eden%20-%20Jack%20London…

22) F. Scott Fitzgerald, Great Gatsby/ Marele Gatsby  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Gatsby ;  https://ioanalexandru.wordpress.com/2013/05/19/f-scott-fitzgerald-marele-gatsby/

23)  J. D. Salinger (autor cunoscut pentru solitudinea sa), Catcher/ De veghe în lanul de secară; https://ro.wikipedia.org/wiki/De_veghe_%C3%AEn_lanul_de_secar%C4%83 ; https://ro.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

24) Sylvia Plath, Clopotul de sticlă;  http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/clopotul-de-sticla-top-ii-1503.html Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secarapentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

………………………      Criteriul presupus de Aurora: cărțile formării și ale deziluzionării

25) Pascal Bruckner, Luni de fiere

https://ionutbanuta.wordpress.com/2011/09/08/o-ora-cu-pascal-bruckner/

http://www.bookblog.ro/altele/luni-de-fiere/

26) Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;    https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Choderlos_de_Laclos

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/legaturi-primejdioase-150592.html

27) Yourcenar, Alexis   http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Marguerite-YOURCENAR-Alexis-sau-Tratat-despre-lupta-zadarnica*articleID_9143-articles_details.html  

28) Henry Miller, Tropicul Capricornului, Tropicul Racului și Primăvara neagră;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Miller

http://www.bookblog.ro/recomandari/henry-miller-omul-din-spatele-revolutiei-sexuale/

29) Anais Nin, Incestul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana%C3%AFs_Nin ; http://adevarul.ro/cultura/arte/anais-nin-amanta-matase-literaturii-1_50ad2ac47c42d5a6638ff857/index.html http://www.humanitas.ro/ana%C3%AFs-nin

(Nota mea: Henry Miller +  Anais Nin = Love  – în realitate)

…………..

29) Jean Paul Sartre, Greața,      https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre ; https://ioanalexandru.wordpress.com/2012/11/07/jean-paul-sartre-geata/

 30) Dante Alighieri,  Divina Commedia   https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

………….      Criteriul de aranjare afirmat de Ana: cărțile din această ultimă categorie conțin ”cele mai frumoase pasaje de dragoste” (p. 98)

Cuvintele cheie/ simbol/ esențializate/ definitorii pentru selecția cărților din biblioteca Anei, selecție făcută de autoare: anarhism, avangardism, aventurism, nonconformism, suprarealism, stângism, nihilism, erotism, sexism, amantlâc, hormonism, hedonism, existențialism, crize, fantasme, sensul vieții, sinucidere, estetica urîtului, etica răului, sexualitate perversă, homosexualitate, lesbianism, droguri, tabuuri încălcate, detabuizare, limitele condiției umane, incest, singurătate, solipsism, solitidine, infidelitate, limitele instituției căsniciei, destinul ca scuză pentru slăbiciunile umane.

Dar, tot Ana amestecă, voit, cărțile pentru a-și mărturisi crezul său ”estetic”: ”Nu mai căuta criteriile după care le-am aranjat (și Ana mătură amuzată cărțile, de la distanță, cu un gest larg), le rearanjez mereu și tot timpul schimb criteriul.” (p. 98). Amalgamarea criteriilor, stilurilor, cărților și rearanjarea acestora ad hoc, fără principii stabile și criterii clare – toate acestea sunt semne ale unui mod de gândire  postmodern (curentul literar cu acest nume a fost studiat, teoretizat și aplicat la noi de Mircea Cărtărescu, dar nu numai de către acesta).

Misterioasa Ana își confirmă statutul de imprevizibilă, neserioasă, nesigură, ciudată sau … interesantă (în economia cărții) prin două acte clare: a) o defăimare a colegei de grup (Zina) – ca o încercare de înlăturare a unei posibile concurențe. Pasajul de mai jos face o utilă și adecvată conexiune între spionaj și sex, o rețetă ce ține de firescul feminin și de practicile serviciilor de informații: ”Ferește-te de Zina! …E o mare hahaleră! …. A înșirat vreo cinci parlamentari și trei miniștri – asta din ce am reușit să aflu până acum. Tu cum crezi că-i merge afacerea? A lucrat la Radio Actualități și, o vreme, a fost acreditată în Parlament. Știai, nu? E una dintre ziaristele pregătite să intre la comandă în orice pat, pentru a compromite pe oricine. Între două orgasme bine simulate, poate smulge orice secret. E o performeră de mare clasă, dragă. Și-ar bate concurența și în Place Pigalle. ….De asta v-am întrerupt la Lăptărie, când te-ai lansat în discuții politice… Evită asemenea discuții cu ea. Cred că umblă și acum cu microfonul agățat în sutien.” (pp. 98 – 99); b) o invitație prin seducție la o partidă de sex între ele, adică între Aurora și Ana; descrierea actului de tentativă de seducere este, cred, una foarte reușită – fie și dacă apreciem descrierea făcută de Aurora prin prisma densității cuvintelor cu încărcătură erotică, densitate pe care o apreciez la cca 95% . Pentru că tentativa de seducere nu a fost reușită, Ana schimbă brusc subiectul, dar, de fapt, revine la faza spiono-misterio-detectivistă de la punctul a). Concret, Ana îi explică Aurorei motivul lipsei de la ”întâlnirea binară” de la Lăptărie: ”În ziua aceea nu am putut să vin pentru că a trebuit să duc un plic la Geneva. Nu putea fi trimis prin poștă, dar, deocamdată, nu intru în amănunte” (p. 100).  Din nou, mister, spionaj, afaceri secrete…, dar… Ana își supralicitează oferta/ cererea sexuală, plusând cu un posibil ajutor pentru Aurora cu un (ipotetic, dar improbabil) post de directoare de școală… Ca și cum toate cele discutate și efectuate până acum erau doar o introducere în ceea ce o interesa cu adevărat pe Ana, aceasta mută discuția în plan fantastic/ fantasmagoric: ”Ce crezi, suntem locuiți de altcineva?” (p. 101).  După care urmează o nouă scenă de seducție, neîncurajată de Aurora și… capitolul se termină cu încercarea de plecare precipitată a acesteia din urmă. Înainte de a se întâmpla asta, Ana face atacul frontal, direct, nemenajat de alte întortocheri strategico-tactice: ”La dracu cu Lăptăria! Eu vin acolo pentru ceva, da, pentru o chestie, dar habar n-ai și nu vrei să știi, nu-i așa? Și mai vin și pentru tine, dar tu te faci că nu observi. Radu vine pentru Iulia, Iulia vine pentru public, Cristian și Zina, ei bine, nu știu pentru ce naiba vin ei, am impresia că-i trimite cineva pentru ceva, dar nu știu încă cine și pentru ce…Tu? Nu m-aș mira să te văd într-o zi cum îl lingi pe Sami ca pe-o icoană…. Sami? Rosenstock! Samuel, Tristanul tău. De fapt ce știi tu despre el? Ei bine, află că frumosul nostru Tzara n-a murit deloc furios și nici nihilist.” (p. 102). În miez de roman autoarea găsește de cuviință să dea (toate?) cărțile pe față, exact ca la început când prezentase sistematic și clar personajele cărții. Din (pre)plin idealism psihiatric, gruparea celor șase se dovedește – din punctul de vedere al Anei – o simplă încrengătură de interese meschine – majoritatea pe bază de hormoni – abia mascate de povestea cu joaca psihodramatică a spovedaniilor colective, chipurile sanogene. Aurora își recunoaște, spășită idealismul exagerat (”eu colecționez locuri perfecte” p. 104), dar Ana devine o anti-Zina, nu doar pentru stângismul pe care-l afișa și apăra aceasta, ci pentru că Lăptăria, la începuturi, fusese un cuib bolșevic plin de spioni sovietici în căutare de prozeliți stângiști-avangardiști și carne de tun pentru revoluția mondială: ”Despre agentura care a funcționat la Lăptărie n-ai auzit? Atentatul cu bombă de la Senat îți spune ceva?…. Cuib de rețele clandestine, asta a fost Lăptăria, ”perfecțiunea” asta a ta. Adunătură de cominterniști” (p. 104). Aurora suportă greu criticile neîntemeiate și, mai ales exagerările, dar nu reușește să se apere decât în gând: ”ar fi trebuit să-i fi zis că Tristan Tzara n-a murit comunist. S-a dezis de comunism și, mai mult, a și demisionat din partid” (pp. 104-105). Pentru Aurora întâlnirea cu Ana a fost un duș rece, unul grav existențial și generator de precizări suplimentare, de autoreproșuri și de răspunsuri parțiale (desigur, tot cu privire la existența noastră terestră atât de trecătoare. ”Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici rsursele și nici curiozitatea să mi-l înfrunt. … În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate toate eurile noastre posibile”. Cel puțin așa cugeta Aurora mergând prin începutul de iarnă care amesteca zăpada cu noroiul, albul cu negrul, perfecțiunea cu imperfecțiunea.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

2 octombrie 2015

Primele șapte episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

Webografie

https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3    Fotografie de grup cu suprarealiști celebri: Tristan Tzara, Andre Breton, Picasso etc.  (Surrealist Group, 1930 from left to right: Tristan Tzara, Paul Eluard, Andre Breton, Hans Arp, Salvador Dali, Yves Tanguy, Max Ernst, Rene Crevel and Man Ray)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-the-left (Islamism and the Left)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-left-exchange An answer to Islamism and the Left

https://youtu.be/sILEeMNUvj0  Liviu Antonesei,  Suntem un popor de șeherezade

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be  (idem)

http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti Despre Cioran în actualitate

http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/ Istoric Lăptăria lui Enache (trimiterea la ”placă turnantă a agenților Cominternului”, cf. Dan C. Mihăilescu, nu funcționa la data accesării (28 sept. 2015)

https://bucurestiacum.wordpress.com/2015/03/28/fotogalerie-teatrul-national-bucuresti-redeschidere-ce-se-intampla-laptaria-lui-enache-terasa-la-motoare/ Deschiderea barului de amintire avangardistă ”Lăptăria lui Enache” de la TNB stă sub semnul incertitudinilor, după redeschiderea teatrului

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David)

 https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/   Avangarda ariergărzii

http://pressone.ro/contributori/psihologia-poporului-roman/   Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/ I.M. Sadoveanu, Sfârșit de veac în București

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22015 Felix Nicolau, Eseu despre cartea lui Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Ed Curtea Veche, București, 2012

http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html Nicolae Manolescu, Unde sunt femeile de altă dată?

Taguri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, Sfârșit de veac în București, Ion Marin Sadoveanu, Freud, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Lăptăria lui Enache, Daniel David, Editura Adenium, Tristan Tzara, Victor Macarie, Lenin, Stalin, Pascal Bruckner, Dorin Bodea, Mihaela Ursa, Psihologia poporului român, Teatrul Național București, Comintern, Internaționala Comunistă, NKVD, KGB, Andre Breton, suprarealism, Picasso, Einstein, Kandinsky, Dan C. Mihăilescu, avangardism, Brâncuși, Cioran, Mihai Beniuc, Editura Polirom, Lautreamont, Burroughs William, Cristina Teodorescu, Yasushi Inoue, Mircea Cărtărescu, Dosoftei, Stephen Hawking, Homer, Sun Tzu, Luca Pițu, Boris Vian, Raymond Queneau, Julien Thorma, Eugene Ionesco, Alfred Jarry, patafizică, Jack London, Sylvia Plath, F. Scott Fitzgerald, Pierre de Laclos, Henry Miller, Anais Nin, Jean Paul Sartre, Dante Alighieri