liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Editura Adenium

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

Reclame

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (11)  


 

Motto: ”Dai ce n-ai, ca să primești ceea ce-ți lipsește” (Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, p. 217)

Capitolele 22-26 sunt din exteriorul Lăptăriei și conturează încet-încet destrămarea sextetului, dar și ruperea ultimelor fire care mai țineau în viață supraviețuirea cuplului/ soților cu acte Aurora – Tudor. După moartea amantului Zinei (soțul fără nume al bigotei/ Corinei) și accidentarea Zinei la un picior, tot ea este cea care sugerează întreruperea ”experimentului Moreno” din cadrul Lăptăriei lui Enache, și tot ea va fi aceea care o va ”convoca” pe Aurora la o nouă întâlnire în vestitul local din Capitală. Aceste capitole ”de exterior” sunt mai mult reportaje de la diferite evenimente, interpretate, desigur, pentru uzul cititorilor contemporani, dar sunt evenimente reale/ plauzibile la care au participat eroii cărții. Trăirile acestora și consumarea entuziasmului inițial față de psihodramele Moreno prefigurează deja finalul romanului, unul cu întorsături mai mult sau mai puțin așteptate, dar perfect credibile și asezonate noilor realități românești postdecembriste.

Descrierea participării Aurorei la o grevă a sindicaliștilor/ specialiștilor/ profesorilor din educație este una voit trist-comică, participarea ei – dar și a altora – fiind făcută în silă, fără niciun entuziasm și fără prea mari speranțe de rezolvare.  Ministrul educației a șters-o englezește de la birou, iar  pulimea profesorală a discutat cu un secretar de stat care a promis că va duce plicul cu revendicări chiar la prim ministru. Mimetismul sindical din perioada ceaușistă era încă viu: liderii au dat declarații că lupta lor a fost încununată de succes, iar ceilalți (vreo cinci mii) s-au risipit prin restaurante și pe la casele lor. Partea comică a tristei manifestații de protest era similară cu emisiunea culturală ”despre kitch” (sic!): pe un banner se putea citi mesajul profesorilor către guvernanți (dezarmant de sincer mesaj): ”NOI v-am învățat carte. Rușine! Trebuia să vă lăsăm repetenți”. Mesajul a fost corect interpretat de o profă din Vaslui: ”Adică tot nouă să ne fie rușine. După ce că nu i-am învățat ce trebuia, i-am mai și trecut clasa” (p. 166). ”Scârbită de aiureala sindicală” (p. 168) Aurora face o plimbare cu ”hârbul” ei de mașină prin Bucureștiul cenușiu, la vremea înserării. Bun prilej pentru (re)amintiri din copilărie, dar și un alt bun prilej pentru a marca contrapunctic starea sufletească a Aurorei. Amintirea din copilărie – una verosimil de crudă – are în centrul ei pe Mana, o ”creatură” de cca 13 ani, (cam de-a seamă cu eleva de-a VI-a, Aurora), fugită dintr-un sat de lângă Bârlad, unde concubinul mamei ei o bătea și îi făcea și ”altfel de chestii”. Ajunsă să trăiască prin canalele Bucureștiului ceaușist, Mana a învățat câteva versuri franțuzești și o însoțea pe Aurora în plimbările de-a lungul Dîmboviței. Într-un ajun de Crăciun, Mana agoniza sub un pod. Miliția venită la chemarea Aurorei o retrimite în nordul Moldovei ”într-un așezâmânt de ocrotire” (p. 173).

(Scriu aceste rânduri în noaptea de după crâncenul măcel al tinerilor de la clubul din Capitală din seara zilei de 30 octombrie. Este aproape dimineață, iar Doina Popescu scrie mesaje după mesaje cu informații despre răniți, despre unde se poate dona sânge, despre adresele spitalelor etc. Am mai spus-o, romanul ”Iluzoria vulpe a fericirii” este unul masiv autobiografic. Citind alternativ mesajele scriitoarei/ jurnalistei Doina Popescu pe Facebook în sprijinul victimelor teribilului accident și pasajele cu telefonul dat de Aurora la 13 ani la miliție pentru a salva o ”creatură” umană, pot afirma că timpul nu a trecut aproape deloc pentru autoare: modul de gândire, simțire și acțiune al Aurorei din roman și al autoarei Doina Popescu sunt identice!).

Povestea Manei este mișcător descrisă, dar sugerează, în final, existența unei legături puternice între cele două fetițe: ”Acum, podul Grozăvești …. nu mai are nimic din vechiul pod sub care au curs dragostele noastre atât de patetic invocate” (p. 173). Tot în finalul ”reușitei” manifestații sindicale, Aurora coboară din mașină, în dreptul unui părculeț, să fumeze. Întâmplarea face ca, în fundal, lângă un copac să o zărească pe (lesbi)Ana în toiul unei partide de amor cu o fetișcană. Pământul nu se deschide la cerere, conchide Aurora

Starea de nemulțumire al Aurorei sporește de la capitol la capitol, de la pagină la pagină. Mariajul cu Tudor scârție tot mai tare. Aurora recunoaște că ”Sigur, stătea în puterea mea să îi aprind din nou fitilul interesului…” (p. 175). La rândul său, Tudor este gata-gata să cadă victimă studentei Simona, specialistă în manipularea cererii și prezentarea acesteia ca ofertă. Simona chiar i-a declarat Aurorei că: ”nu a ratat niciun tip care i-a suscitat interesul” (p. 177).

Din toate descrierile pe teme de cereri și oferte de sex din carte (cum este și cea dintre Aurora și Tudor), autoarea parcă ține să-mi confirme ipoteza mea din episodul anterior cum că femeia este ab initio CEREREA – indusă partenerului care o percepe ca pe propria sa cerere, iar bărbatul este OFERTA – pe care el însuși o receptează ca pe propria sa cerere. Paradoxal, dar real în planul percepțiilor, bărbații sunt nu doar purtătorii propriei lor cereri, ci și a aceleia a partenerei, de unde și imperativitatea și imediatitatea sentimentului bărbaților de a declanșa partida de sex, în timp ce inițiatoarea întregului proces apare ca fiind latura pasivă și care acceptă o ofertă venită din exteriorul ei. Toată această teorie (aparent alambicată) este excelent sistematizată de autoare/ Aurora: ”Dai ce n-ai ca să primești ceea ce îți lipsește!” (p. 217). Cei care predau teorie Economică (Economics), Politică (Politics), Etică (Ethics), Marketing, Management, Psihologie, Sociologie, Estetică etc. (toate fiind variațiuni pe aceeași temă a corelației dintre emitent și receptor) pot câștiga mult în propria lor înțelegere, dar și cei care vin să se instruiască – prin apelarea la raporturile de cerere-ofertă sintetizate într-o relație sexuală. Cum am mai amintit, raporturile dintre grupuri, state, organizații suprastatale etc. pot fi bine și corect înțelese dacă se pleacă de la buna cunoaștere a modului cum gândesc, simt și acționează partenerii într-o relație sexuală. Ca bibliografie aș recomanda, desigur, ”Iluzoria vulpe a fericirii” scrisă de jurnalista Doina Popescu.

Așadar, iritarea Aurorei atinge apogeul: ”Nimic nu îmi mai era pe plac” (p. 175). Refugiul cel mai sigur – cititul cărților și ziarelor, dar toate au o limită și un sens final… La rândul său, soțul ei, profesorul universitar Tudor își consuma timpul în același fel, dar comunicarea între ei tot nu apare. Explicația o dă tot Aurora:  în timp cea ea se juca relaxat și transgresiv cu cele două planuri: viața și literatura, amestecându-le și îmbogățindu-le conform principiului de paradă al Aurorei: ”viața întrece imaginația, deci arta este un joc secund” (p. 178), deși în sinea ei Aurora era convinsă că ”arta nu e decât cealaltă formă a vieții, care coexistă dintotdeauna cu realitatea; un fel de univers paralel, fără de care realitatea ar șchiopăta mult mai rău” (p. 178-179). Tudor – cel ce se specializase în Comunicare publică, le separă total și definitiva: una-i una, alta-i alta (culmea ridicolului și a rigidității). Evident, sunt de partea Aurorei, a stilului jucăuș și relaxat de comunicare cu ceilalți (înseosebi cu studenții) și de comunicare a artei cu realitatea. Compensând răceala căminului conjugal, Tudor o încurajează pe studenta sa Simona care, oricum era decisă să atace, sugerând chiar un fel de ”menage a trois”, respectiv o prietenie inițială cu Aurora, pentru ca apoi să aibă cale liberă către Tudor. În disperare de soluții/ mijloace pentru refacerea căldurii conjugale, Aurora este salvată, aproape firesc pentru modul ei de gândire, de artă! Cum? Incredibil de simplu: la ieșirea din lift, pe palier, dintr-un apartament învecinat răsuna O sole mio într-o celebră interpretare (Beniamino Gigli), fapt care i-a amintit Aurorei de copilărie și tinerețe, de vremuri fericite, energizând-o și potențându-i elanurile vitale. Consecința? Iat-o: ”Limpede, destinsă, împăcată în sfârșit cu mine, am intrat în casă. În spatele ușii mă aștepta un Tudor fără țepi: neted, fierbinte, tandru, cu ochii umeziți de lacrimi. Ne-am îmbrățișat prelung, ne-am iubit și ne-am mângâiat mult, în tăcere. Dimineața însă ”efectul Beniamino” dispăruse și ne-am trezit din nou doi străini” (p. 180).

Așadar, putem considera că Tudor este cel puțin semidispărut din viața Aurorei. Urmează dispariția (într-o avalanșă, la ski, a) soțului Corinei, amantul fără nume al Zinei. Zina însăși și-a fracturat un picior, ceea ce a impus o pauză serioasă de Moreno/ Lăptărie. Prilej, totodată, de mai mare tensiune între Aurora și Tudor care apăreau ca fiind iremediabil nelegați de nimic: ”Diferențele dintre noi nu se măsurau în ani și nici măcar în cărțile citite, ci în visurile visate, în adevărurile trăite, dar mai ales în cele imaginate” (p. 187). Într-adevăr (sic!), adevărul cel mai important pentru noi nu este cel realmente trăit, ci cel imaginat! Cu alte cuvinte, adevărul este ceea ce ni se pare (vezi Motto 1 și 2 din episodul trecut). De aici și puterea credinței/ credințelor/ convingerilor/ religiilor/ ideologiilor/ dogmelor etc. Este reconfortant să găsesc o linie comună de gândire cu autoarea acestui interesant roman. (Mulți așteaptă ca romanele să fie plăcute; eu aștept ca romanele să fie interesante. Întâmplător așa a gândi și Comitetul Nobel pentru literatură în cazul laureatei Svetlana Alexievici.).

Următoarea întâlnire la Lăptărie a fost convocată de Iulia. A lipsit Cristian (fapt pozitiv pentru Aurora după întâlnirea trecută unde atenția bărbatului a fost acordată majoritar bigotei Corina, ignorând semnalele afectuoase ale Aurorei). Deci, încă unul (bărbat) șters de pe listă… Iulia a dat tonul întâlnirii printr-o reflecție personală: ”Fără să bag de seamă, alunecam tot mai mult în afara realității. Glisarea asta semăna cu un plonjon într-un abis” (p. 191). Iulia și-ai făcut autoanaliza vieții și a conchis: ”Mi-am dat seama că majoritatea oamenilor, de bunăvoie, se leagă de catargul rațiunii, ca Ulise, nu cumva să alunece în tulburările fanteziei, pe când eu… eu voiam exact viceversa”. (p. 193). ”Adevărul e, … că nu mai știam cum să-i dau rutinei un sens” (p. 194). Destăinuirile Iuliei au căpătat nuanțe comice: soțul ei, observând oarece schimbări în comportamentul ei a dus-o la un psihiatru care, firesc, i-a dat o groază de rețete. Bănuitoare, Iulia a consultat mai mullți psihiatri, ocazie cu care a realizat câte steroptipii și banalități generalizate este în comportamentul acestora. Umorul Iuliei merită notat: una dintre întrebările ”specialiștilor” era: ”ați căzut vreodată în cap”?, la care Iulia a gândit nerostit: ”Eu nu, dar dumneavoastră?” (p. 196) pentru ca apoi să gândească (tot nerostit): ”vă atrag atenția că sunt doar depresivă, nu oligofrenă” (p. 196). Concluzia Iuliei a fost că problema era la psihiatri, nu la ea, anunțând cvintetul că este deja studentă la Psihologie. Totuși, diagnosticul corect (tot nerostit!) a fost pus de Iulia: ”toate suferințele pe care și le exhiba (nu fără oarecare voluptate) sunt mai mult închipuite… odată zgândărâte, ele se autodezvoltă, într-adevăr, dar numai fiincă și le alimentează continuu, ca în parabola aceea indiană despre binele și răul care se luptă toată viața între ele pentru supremația în om, pentru ca, în cele din urmă, să învingă cel care-i hrănit mai bine” (pp. 198 -199). Continuarea discuției este, pentru mine cel puțin, foarte interesantă (ca de altfel întreg dialogul mental al Aurorei cu Iulia) și las cititorii să se deletcteze cu cele câteva pagini de text, deopotrivă foarte plăcute și interesante. După consumarea momentului confesiv, Ana mai face o încercare, ratată, de a o invita pe Aurora la o partidă de amor. Confesiunea Iuliei și invitația Anei – iată două subparticole care alcătuiesc larga paletă a ceea ce, superficial, denumim ”specificul feminin” (nu și feminitatea, desigur).

Capitolul 28 (antepenultimul) este o reușită radiografie sociologică a unui fenomen despre care se amintește destul de rar, dar care este unul consistent și încă în desfășurare pentru a putea fi analizat în esențele și consecințele sale: migrarea inversă, de la oraș la sat. Aurora/ autoarea a experimentat și ea fenomenul mutându-se la o colegă care avea o vilă în Mogoșoaia, cu cohorta de surprize neplăcute aferente: mirosurile de la animale erau mai puternice decât mirosul florilor, iar nelipsitele manele asurzeau mai tare ca boxele de la Lăptărie. Oful povestitoarei este de înțeles devreme ce a produs un pleonasm (voit, cred) care a încheiat descrierea unor ”clădiri” în formă de navă: ”monstruozitate chicioasă” (p. 208). Drept pentru care, migrarea inversă a fost rapid inversată și Aurora revine în București, cu gândul că poate Geneva ar fi un loc care să merite efortul de a avea o viață tihnită și fericită…

Ca în romanele polițiste, după ce – nu de foarte multe ori – Aurora a invocat un prim bărbat de care se îndrăgostise la junețe (ea având 20 de ani, fiind virgină, curioasă și doritoare de normnalitate), vorbind despre ”bărbatul cu napalmul” (un fel de trimitere aluzivă la dragostea ardentă a tinereții), fără a-i da numele, iată că, spre final, misterele dispar unele câte unele, la fel cum au dispărut cam toți bărbații din viața Aurorei. Din nou, consider descrierile din acest capitol demne de a fi citite rând cu rând, așa încât nu voi insista. Voi preciza, și eu, că ”bărbatul cu napalmul” se numea Călin, fusese la dezalcolizare, dar și la pușcărie (pentru tentativă de fugă din țară). Relația lor a fost pe cât de scurtă pe atât de generatoare de un rapid măritiș cu un domn Sever Georgescu, de care s-a despărțit nu peste mult timp. Așadar, până la despărțirea de  profesorul universitar Tudor, Aurora s-a mai despărțit de Călin (care dorea să fie profesor universitar) și de Sever, care era purtătorul unor ”aforisme răsuflate și convingeri pe cât de ridicole, pe atât de ferme” (p. 214). După divorțul de Sever, a murit și Călin (de ciroză), pentru ca divorțul de Tudor să nu mai aibă loc deoarece și acesta a murit (accident de mașină, împreună cu studenta Simona).

Circular, romanul se încheie cu un capitol (31) dedicat ultimei întâlniri a sextetului, întâlnire care ar fi trebuit, de dracul circularității, să aibă loc, evident, la Lăptărie. Toate începuturile au un sfîrșit: nu doar romanele (literatura), ci și viața sextetului constituit, întâmplător (?), în Istanbul la biserica Sfânta Sofia Înțelepciunea Divină (un segment din viața oamenilor). Literatură și viață, îngemănate fiind, au finalități similare: sunt născute pentru a muri (secvențial și succesiv). Uneori, finalurile (de roman, de exemplu) devoalează și finalitățile autorului sau ale personajelor construite de acesta. În cazul de față, autoarea/ povestitoarea/ Aurora sintetizează oarecum experiența sextetului pe parcursul derulării experimentului Moreno: timpul petrecut împreună a fost sub semnul sincerității, al superficialității sau al generozității? După o scurtă ezitare (cochetărie feminină?) Aurora decide că generozitatea a fost numitorul comun al acelor întâlniri cu tente amoroase, filosofice, sociologice, psihologice sau chiar… economice, etice și politice! Dar să nu ne grăbim! Până la deznodământ mai există dezvăluiri de făcut. În primul rând, ultima rundă a experimentului – întâlnirea dintre Zina și Aurora – nu a mai avut loc la Lăptărie, ci altundeva, într-un local oarecare din București. Doar amintirile Lăptăriei mai erau prezente la acea întâlnire, una concluzivă și tocmai de aceea foarte restrânsă. După cum am mai arătat, toți bărbații din carte au dispărut, într-un fel sau în altul, rămânând în mintea Aurorei doar Cristian, cel care nu a răspuns pozitiv avansurilor Aurorei.  Miezul întâlnirei era o ultimă refulare: cea a Zinei, care a simțit nevoia să-și descarce sacul cu amintiri, îndeosebi cele legate de accidentul în care pierise și soțul bigotei, amantul ei. În timpul povestirii accidentului de către Zina, Aurora face o conexiune nebunească între discuția dintre Cristian și Corina la Lăptărie, în seara în care piciorul ei se sudase de al lui Cristian. Cuvintele disparate reținute de ea căpătau acum sensuri noi care se concentrau pe o singură idee: Cristian și Corina puseseră la cale asasinarea soțului Corinei și, implicit, a Zinei. Mobilul potențial al crimei: banii! Probabil Corina avusese un mariaj cu Cristian, Corina i-ar fi finanțat afacerile, dar partajul nu a mulțumit-o. Deci, răzbunare! Desigur, toate astea se derulau în mintea (suspicioasă) a Aurorei. Dar suspiciunea nu putea continua indefinit. Brusc, în mintea Aurorei apare însuși Moreno care îi șoptește: ”Fii liniștită, doar douăzeci la sută dintre crime își aflăîn cele din urmă autorii, și asta se întâmplă aici, în America. În România, rata trebuie să fie mult mai mică. Nu trebuie să te simți obligată într-un fel, trebuie doar să înțelegi și să accepți” (p. 228-229).  Imaginația bogată a Aurorei a mai continuat și cu alte scenete, la fel de …. plauzibile. În fond, nu doar Zina trebuia să se refuleze, ci și Aurora! În final, cele două se despart cu promisiunea unei posibile viitoare vizite în duet, la Înțelepciunea Divină. Fără bărbați și fără celelalte componente ale fostului sextet de la Lăptărie!

Finalul este unul de film hollywoodian: un taxi o preia pe Zina cu baston cu tot, iar imaginația Aurorei ia din nou viteză: i se pare că taxiul e invadat de o apă verzuie, tot mai murdară și mai mâloasă, fapt care a dus-o la gândul că totul s-a încheiat, nici o altă întâlnire nu va mai fi… Rămasă doar cu gândurile ei, abia observă că un individ grizonat, într=o mașină neagră, îi făcea avansuri licențioase…  Cu gândul la Moreno, Aurora iese din București și se oprește abia la marginea unui lan de porumb. A oprit, a plâns, s-a răcorit, a schimbat vorbe banale cu o mogâldeață de femeie, și a gândit: ”Oricum aș lua-o, în orice direcție aș sucui-o, concluzia era una și aceeași: timpul pe care l-am încheiat se va comprima în memoria mea la dimensiunea unei clipe – o clipă a adevărului, a continuității și, de ce nu, a generozității. Da…. A generozității. Ori, poate, a superficialității. Da, sigur, a superficialității. Și totuși, a generozității.” (p. 237).

Și, vorba cântecului, sfârșitul nu-i aici! Autoarea a mai plasat un Epilog, unul care aduce în ochii cititorilor evoluția fostului sextet după alți trei ani.

Aurora – nou numită directoare de școală. I-a îngropat pe Tudor și Simona, morți într-un accident rutier. Și-a propus să reînnoade întâlnirile sextetului de la Lăptărie. Cu această ocazie a aflat că:

  • Ana era plecată în Elveția;
  • Radu era plecat la Havana, cu conferințe despre tranziție, urmând să plece, apoi, în Chile;
  • Zina a ajuns șefa Biroului presă a președintelui României; n-a putut da acceptul.
  • Cristain (cf Zina) nu mai dorea reântâlnirea cu grupul, fiind cercetat penal pentru evaziune fiscală; s-a împăcat cu Corina;
  • Iulia a terminat psihologia și se pregătea de masterat și doctorat; ideea de a se revedea la Lăptărie nu a fost acceptată (la o cafenea, mai bine). În plus, Iulia a invitat-o pe Aurora să meargă împreună, din nou, la Istanbul, invitație acceptată.

Acum, într-adevăr cercul s-a închis, simetria este deplină: la la Istambul la Istambul, via București…

Și un ultim amănunt: cartea a fost terminată la 6 noiembrie 2013, a apărut în 2014 iar eu am terminat această pseudorecenzie pe data de 1 noiembrie 2015.

Am convingerea că oricine va citi acest jurnal romanțat derulat pe parcursul a 11 ani (coincidența – oare? – face ca pseudorecenzia mea să conțină exact 11 episoade) va fi tentat să reia lectura. De ce? De plăcere, cred eu.

Sfârșit

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

Recenzii ale cărții se găsesc la următoarele adrese: (mulțumesc Doinei Popescu pentru amabilitatea de a mi le pune la dispoziție)

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520
http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/
Din pacate, Omul care aduce cartea a fost inregistrat cam de la jumatate pana la final, fiindca ProTv a schimbat data si ora difuzarii rubricii fara sa anunte:
https://www.youtube.com/watch?v=2rgds-Vkn2U

Un interviu marca Alexandru Petria:
http://www.rasunetul.ro/doina-popescu-depresia-e-boala-firilor-mandre

Doina Popescu – Iluzoria vulpe a fericirii

“Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu este o scriere filozofică, psihologică, profund introspectivă, care pune faţă în faţă “şase personaje în căutarea… timpului pierdut”: Aurora (naratorul), Ana, Iulia, Zina, Radu şi Cristian. Aceştia alcătuiesc un grup de psihodramă după modelul institui…

semnebune.ro

Primele 10 episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-9/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-10/

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (9)


Continui să pseudorecenzez (adică să fac un fel de recenzie, într-un stil ce ar putea fi considerat ca fiind avangardist…) romanul de (semi)ficțiune al Doinei Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii apărut anul trecut la Iași la Editura Adenium. Titlul cărții este, în primul rând, o trimitere directă la mult dorita, nemărturisita, căutata dar încă negăsita împlinire orgasmică a lesbienei Ana, aflată în fața autodescoperirii de sine și a ”fermentului secret” care i-ar aduce acea împlinire (p. 60), dar și o trimitere la nefericirile personale și sociale ale membrilor unui sextet de persoane/ personalități/ personaje aflate, (cum altfel?) în căutarea fericirii, măcar a uneia pasagere, scurte, dar fericire să fie!

Se știe, cea mai sigură cale de a te umple de deziluzii este să-ți faci (multe) iluzii. Viața însăși este o dulce iluzie, fiecare dintre noi pendulând între iluzia dispunerii de liberul arbitru și deziluzia unor predestinări imposibil de depistat și de înțeles (meditații pe tema destin – libertate de acțiune apar mereu în roman). Soluțiile imaginate de personajele cărții pentru evitarea predestinărilor (unele dintre așa-numitele predestinări fiind, de fapt, simple tabuuri/ dogme/ norme/ canoane inculcate educațional prin dresaj familial și social) sunt pe cât de diverse, pe atât de sortite eșecului. De unde și nefericirea ca normalitate și fatalitate, concluzie existențialistă care poate apărea în orice context social care nu oferă prea multe motive de optimism (așa cum au fost cam toți anii 90 ai secolului trecut, de tranziție, într-o Românie debusolată de un exces brusc de libertate aproape nesperată, dar gratuit oferită pentru marea majoritate a populației).

În fond, toată povestea celor 4 + 2 personaje stă sub semnul improvizației/ provizoratului, al instinctivului și al impulsurilor de supraviețuire primite de fiecare, ad momentum, pentru a încerca să scape de teroarea implacabilului destin. Fuga de sine, de propriile egouri și rigori, de propriul sex chiar, respectiv de neacceptarea heterosexualității ca unică soluție pentru obținerea mult râvnitelor momente de fericire, fuga de urâtul și răul care ne înconjoară majoritar, toate astea sunt abia mascate de voioșia indusă de un mediu în care țigările, alcoolul, drogurile, muzica sau averile materiale se consumă pe post de furnizori de fericire. Lăptăria lui Enache pare a fi mediul ideal (fost avangardist în anii 1920) în care eroii noștri încearcă să scape de propriile lor fobii, obsesii, neîmpliniri, frici sau supărări, dar fiecare are un plan al său, secret sau divulgat pe parcurs, un plan individualist-egoist, dar mascat de o falsă prietenie bazată pe un inexistent și imposibil altruism.

Cel de-al 13-lea capitol al cărții este dedicat unei întruniri plenare, adică cu sextetul în formație completă la localul lor preferat. Completitudine înseamnă și complexitate și chiar competitivitate sporită. Imaginile fiecăruia se oglindesc în mai mulți ochi, iar – se știe! – imaginile vorbesc, întotdeauna, cu maximă sinceritate. Dacă limba i-a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile (Esop), atunci ochii sunt pentru a vedea lucrurile așa cum apar ele, fără ascunzișuri. Drept pentru care cocheta și frumoasa Iulia se plânge că nu arată prea bine…. Se confirmă, din nou, zicerea: ”mai binele este dușmanul binelui”. Dotată cu o frumusețe nativă de invidiat, Iulia vrea mai mult, tot mai mult. Probabil, își dorește să atingă perfecțiunea estetică, dar… ea tot nemulțumită este: ”Din cauza somnoterapiei, nu mai am timp de fitness. Mă desfigurează celulita! Toate cărnurile mi se umflă și fleșcăie dizgrațios. Uite Radu, strânge-mi brațul” (p. 107). Evident, se impuneau laude de la membrii găștii la adresa cvasiperfectei Iulia. După ce chiar le-a primit, trimfătoare și mulțumită, își anunță plecarea iminentă, împreună cu bogatul ei soț, la Milano, pentru afaceri (soțul) și shopping (Iulia). Afișarea ostentativă a frumuseții și bogăției consonează perfect cu afișarea – la fel de ostentativă – a gustului ei pentru muzica cultă (a adus un CD cu faimoasa operă Ernani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernani), de Verdi (https://en.wikipedia.org/wiki/Ernani), în interpretarea Mariei Callas (https://www.youtube.com/watch?v=FSeFmYEdR3c).  Pentru a sublinia diferența culturală dintre ea și membrii grupului, Iulia anunță, pe fondul muzicii care se distribuia în tot localul: ”E Maria Callas” (p. 106), însoțind-o pe Maria Callas cu vocea proprie: ”Ernani, Ernani, involami” (Ernani, Ernani, salvează-mă!), după care ”atacă” aria Habanera  din opera Carmen de Georges Bizet (https://en.wikipedia.org/wiki/Habanera_(aria))

Estimp, Aurora imagina (pe un șervețel) posibile acrostihuri formate din inițialele numelor celor șase. Am mai scris (într-un episod anterior) despre posibilitatea ca inițialele numelor să aibă un anumit rost, să sugereze ceva, să încerce să probeze faptul că întâlnirea celor șase la Istanbul nu a fost deloc întâmplătoare, ci una chiar predestinată. Deși Aurora/ povestitoarea/ autoarea renunță la idee (”am mototolit hârtia imediat” p. 106), se pare că acrostihul a fost mereu prezent în mintea ei. În mintea mea, inițial, am sugerat cuvântul CRIZA(A), stare de fapt reală atât în societatea românească a finalului de deceniu, secol și mileniu cât și în sufletele celor șase aflați cu condiția psihică la pământ din varii motive personale sau sociale. Interesant pentru cititorii curioși să intre cât mai în profunzimile gândirii scriitoarei în momentul pregătirii și scrierii romanului (unul dintre cei curioși sunt și eu…) poate fi faptul că, inițial, romanul a fost construit pe o schemă simetrică de personaje: trei femei și trei bărbați. Pe lângă Radu și Cristian, a existat într-o variantă care a circulat pe internet, și un Ionuț, personaj care a fost înlocuit (greu? ușor? de ce?) de autoare cu lesbiAna. În cazul în care ar fi rămas varianta inițială, acrostihul care putea rezulta era CRAIZI (nebunie), ceea ce ar fi descris mai bine tensiunile psihice duse la paroxism care îi măcinau pe membrii grupului. În finalul capitolului, autoarea sugerează o cu totul altă ordine a numelor (fără Iulia care tocmai plecase la Milano) ale căror inițiale ar fi ZARCA, cuvânt nou creat care începea cu ZAR, simbolul hazardului/ destinului/ întâmplării/ nedeterminării… Citit cu ochi de neamț, cuvântul poate suna ȚARCA (https://dexonline.ro/definitie/%C8%9Barc%C4%83), o pasăre inteligentă, hoață și greu previzibilă,  cunoscută mai mult sub numele de COȚOFANĂ    https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83. Sigur, speculația (vecină cu fuga de idei) poate continua – cu trimitere la celebra operă Coțofana hoață. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofana_hoa%C8%9B%C4%83).  Foarte probabil, autoarea nu a avut în minte aceste asocieri, dar acesta este rostul pseudorecenziilor: să avanseze noi conexiuni posibile, să imagineze alte semnificații decât ale celor gândite de autoare și chiar să propună un alt final al cărții. Why not?

Și ca să închei speculația mea cu privire la simbolistica acrostihurilor posibile și invocarea unei anume păsări, cercul se închide cu trimiterea (de către autoare) la aria Habanera, din opera lui Bizet,  mimată de Iulia: „L’amour est un oiseau rebelle” („Love is a rebellious bird”). Trecerea de la hexagramă (sextetul complet) la pentagramă (prin plecarea Iuliei) a lăsat (și ea, ca și literele) urme și în mintea Aurorei, dar numai pentru scurt timp, aceasta sesizând ridicolul interpretărilor și jocurilor gratuite de cuvinte: ”Hei, pitagoreico, du-te în concediu!” (p. 114).

Plecarea Iuliei a prilejuit unilor membri ai ”pentagramei” să se lanseze în comentarii (nepoliticoase, firește) pe seama celei care nu mai era de față. Concret, frumoasa Zina nu avea cum să aibă cuvinte de laudă pentru frumoasa (concurentă) Iulia: ”Când e vorba de Iulia, nu știi niciodată unde se sfârșește persoana și când intră în rol personajul. Toată pendularea asta aiuritoare între etic și estetic… Ceee să zic? Nu îmi dau seama nici acum ce mă irită mai mult la ea: chiar persoana sau doar personajul?” (p. 109).

Invocarea binomului etic-estetic de către Zina (îmi) prilejuiește câteva clarificări conceptuale mai pronunțate. Interesantă mi se pare redefinirea (de către membrii sextetului a) arealelor de studiu ale celor două discipline prin prisma dedublării alternative și cvasipermanente a oamenilor în ”persoane” și ”personaje”: etica se ocupă de oamenii-persoane, în timp ce estetica se ocupă de oamenii-personaje. Într-adevăr, adesea, comportamentele noastre ca persoane obișnuite (studiate de etică) sunt teatrale/ prefăcute/ dramatizate/ jucate/ interpretate/ personificate (aspecte studiate de estetică), dar tocmai cvasiimposibilitatea decelării/ separării celor două posturi umane permite afirmația că estetica și etica sunt surori siameze monozigote, adesea imposibil de distins/ separat. (O paranteză tangențial legată de discuția conceptuală de mai sus: la o conferință -”științifică”, desigur! – se intrase în criză de timp și mai erau de susținut câteva comunicări, printre care și cea a mea care perora pe tema identității de esență dintre etic și estetic pe de o parte și dintre acestea și management pe de altă parte. Responsabilul sesiunii m-a rugat să fiu, pe cât posibil, scurt. Iată conținutul comunicării mele: ”În legătură cu ipoteza identității dintre etic și estetic, în urma laborioaselor mele cercetări, răspunsul meu este  DA”. Am și acum această convingere – parte a planului meu de reformare radicală a ”umanioarelor” (sintagma ”științe umaniste” poate fi, cel mult, o glumă), discipline care se ocupă de cunoașterea omului și a acțiunilor sale. Cu cât vom reuși să concentrăm obiectele/ disciplinele care studiază felii excesiv de subțiri de cunoaștere în arii consistente de cunoaștere (transdiscipline) cu atât vom crește șansele eficientizării educației tinerilor într-un mod care să fie rațional, emoțional, compactizat, concentrat și plăcut. Închei aici paranteza reafirmând invitația mea la dialog pe această temă, cu certe beneficii pentru tineri și pentru o mai bună coeziune interumană. Esențializat, pledoaria mea pentru compactizarea cunoașterii are ca slogan ”Știința a murit, trăiască cunoașterea!”, slogan pe care îl promovez în toate propunerile mele de refondare a educației, nu doar pentru România).

Despre lipsa dialogului real și sincer din cadrul ședințelor de psihoterapie de grup Moreno vorbește și faptul că nimeni nu dă vreo replică Zinei. Mai mult, înainte ca gașca să se spargă, Aurora își oferă doar sieși necesara punere la punct a (comportamentului) Zinei: ”Ca și cum toată emoția fascinată în care ne învăluise Iulia ar fi avut în vreun fel de-a face cu binele și cu adevărul ori cu teoriile literare despre persoană și personaj… Aiurea! ….. Așa că remarca Zinei a căzut lin și a plutit fără efect, ca umbreluța unui puf de păpădie pe suprafața unei ape liniștite” (pp. 109-110). Dar, tăcerile vorbesc și ele, mai ales dacă sunt însoțite de priviri. Iar când privirile sunt flămânde și pline de nedefinite dorințe, claritatea începe să apară: ”Simțeam cum privirea Anei o căuta cu înfrigurare pe a mea…” (p. 110). În loc de răspuns, Aurora se revoltă în sinea ei pentru prezența sa în acest ”ritual nebunesc” cu numele fals de psihodrame Moreno. Dar, totodată, devoalează adevăratele linii de forță care defineau coeziunea și intensiunea grupului. Cei doi masculi (Radu – care vine de la Iași pentru a participa la aceste întruniri! și Cristian) se adulmecau în vederea câștigării supremației în grup întru impresionarea interesată a celor patru ”femele” (cum le numește autoarea). Iulia era dominatoare față de toți prin frumusețea ei (plecarea ei precipitată putea fi și dovada unei iminente întâlniri amoroase), în timp ce Ana, da Ana, ”doar Ana, numai ea, mi s-a dezvăluit și altfel” (p. 111). Zina apare ea ca fiind cea mai misterioasă, imaginea ei oscilând între o stângistă  declarată și o spioană ascunsă (cf. Ana). Aurora însăși se autointeroghează cu privire la rostul și statutul ei în grupul celor 6, și ajunge la o surprinzătoare concluzie: ”adevărata problemă a grupului eram eu” (p. 112). Ca un fel de ”efecte colaterale” jocul psihodramatic, chiar fals cum era el, o influențează pe Aurora, îi dă de gândit și o îndeamnă la schimbare: ”Simțeam că urma să mă schimb decisiv, dar nu știam în ce direcție se va produce schimbarea” (p. 112). Dacă se corelează această declarație cu perioada istorică în care se desfășura acțiunea, atunci s-ar putea extrapola concluzia de mai sus asupra întregii societăți bucureștene/ românești aflată în mare derută de ideal/ scop/ finalitate. Totuși, direcția aleasă de Aurora este cel puțin contrară dezideratelor urmărite de psihodrama Moreno: ”Pentru moment, însă, m-am gândit, cel mai bine ar fi să evit grupul. Gata cu socializarea! O vreme doar” (p. 113). Să fii solitar, să dorești ieșirea din solitudine și să alegi, din nou, solitudinea ca soluție, ăsta da rezultat al psihoterapiei de grup…!

Zis și făcut! Retragerea în sine, ca mod de ieșire din complicațiile vieții de grup, s-a concretizat într-o reverie paseistă, o condimentare plăcută a ceea ce oferea nesuferitul București de sfârșit de veac cu amintirile prime și puternice ale unei excursii la vârsta de 4-5 ani, împreună cu mama sa, într-un parc pentru a culege melci. Cele câteva pagini (capitolul 14) care descriu această amintire (cea mai frumoasă din viața ei) sunt mai mult decât reușite. Nu m-aș mira deloc să aflu că Doina Popescu este și un foarte bun pictor/ gravor/ fotograf.

Luna de vacanță de vară – ”toridă, cu nopți reci și furtuni de praf” (p. 121) – apare ca un binevenit intermezzo între ultima partidă de Lăptărie și ceea ce avea să urmeze, evident tot la Lăptărie. Tabloul descris pe această singură pagină a capitolului 15 este nu doar (supra)realist, ci și unul trist-cenușiu-gălbui ca unul de final de existență, nu doar de vară, de deceniu, de secol și de mileniu. Până și tinerii aveau pesimism în gândire și simțire… observând că sunt martorii neputincioși ai unor schimbări climatice: ”Global warming, global warming, se schimbă clima, vom avea tornade ca în America” (p. 121).

Nu toate întâlnirile de la Lăptărie erau planificate: fiecare mergea acolo și în afara ședințelor convenite. Aurora simte nevoia imperioasă (”dorul de Lăptărie” – p. 122) de a merge la locul lor de ”ședințe”, dar același lucru îl simțise și Zina, care deja era acolo… De unde și concluzia Aurorei că așa ceva nu poate fi doar rodul întâmplării… (”C’est pas par hazard…” p. 122).

Ca să invoc și eu ideea că necesitatea se impune, de fapt, prin întâmplări neîntâmplătoare reamintesc aici două celebre replici ale actorului Dem Rădulescu, la Iași, într-un spectacol de teatru care (am realizat asta ceva mai târziu) pregătea publicul pentru (deja numită astfel încă de pe vremea dictatorului Nicolae Ceaușescu) ”Revoluția Română” (scenariu și regie scrise/ însușite – se pare – de Sergiu Nicolaescu în bună coordonare cu persoane din PCR și Securitate). Aceste replici erau: ”În economie și-n amor, nimic nu e-ntâmplător!” (cu trimitere directă la faptul că economia era dirijată – ca și iubirea – de forțe nevăzute, dar responsabile de urmări) și ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul” (cu trimitere la criza alimentară care a vlăguit populația României). Despre rolul important al tagmei artiștilor (actori, poeți, regizori etc.) în bunul mers al RR am mai scris pe acest blog (de pseudorecenzii, în general) așa că nu mai insist. Prin urmare, Revoluția Română a fost bine pregătită (de către nomenklatura de partid) în cooperare cu serviciile de informații externe ale RO, ale URSS, Franței, SUA etc., și nu a fost o mișcare populară de masă, spontană (par hasard) așa cum încă susțin complotiștii. Deci, C’est pas par hazard…

De fapt, hazardul invocat de Aurora era, deopotrivă, o conștientizare a faptului că există un determinism cauzal pentru orice situație, pe de o parte, și o înțelegere și o acceptare a neputinței de a cunoaște cauzele reale, pe de altă parte. Întâlnirea cu frumoasa și (după spusele Anei) ”spioana” Zina părea a fi una… neîntâmplătoare, deși explicația dată de Zina era pusă pe seama… presimțirilor acesteia. În schimb, în mintea Aurorei s-au derulat în mare viteză situații și posturi halucinante în care Zina era succesiv sau concomitent, târfă de lux, spioană în lumea ambasadelor, mereu în misiune, hiperactivă și plină de succese.

Revenind la povestea relatată de Aurora, statutul incert al frumoasei Zina explică, oarecum, invidia Anei și zvonurile total nefondate răspândite de aceasta. În locul unei spioance care să tragă interlocutoarii de limbă, am descoperit, în acest capitol 16, o Zina sinceră, pusă pe mărturisiri, pe confesiuni și pe… discreție, rugând-o pe Aurora ca povestea ”aproape măritușului” ei să nu mai ajungă pe la alte urechi. Construcția contrapunctică este, din nou, evidentă, în privința imaginii cititorului despre Zina, ca în bancul cu Radio Erevan: X nu și-a cumpărat un autoturism de lux, ci i s-a furat bicicleta… În cazul nostru, presupusa spioană este, în fapt, o simplă femeie, e adăvărat foarte frumoasă, aflată, ca fiecare ființă umană, în căutarea fericirii, care fericire se dovedește a fi, din nou, o vulpe iluzorie…

Peisajul ”lăptăresc” era interesant și stimulativ atât atunci când era aglomerat cât și atunci când era gol. Se pare că ”goliciunea lăptărească” incita la confidențe, reverii și reflecții pe varii teme: ”Gioogi dispăruse. Lăptăria era goală, iar Tzara atârna strâmb sub ramă” (p. 129). După plecarea Zinei, Aurora  gândește că ”am rămas să mă mai însingurez un pic în retrodadaismul Lăptăriei” (p. 130).

(Am invocat – în episoadele 7 și 8 – interesanta explicație oferită de un cercetător ieșean cu referire la sensul termenului care definea curentul DADA, dar fără a cita exact sursa, cum s-ar fi cuvenit. Sunt, acum, în măsură să fac acest lucru. Și pentru că generozitatea spațiului virtual o permite, reproduc, în Anexă, textul articolului din revista Cronica, semnat de Victor Macarie de la Iași, text pus la dispoziție, cu amabilitate, de autor).

(Va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

14 octombrie 2015

Primele opt episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

ANEXĂ

D A D A – un cuvânt care nu spune nimic…

sau un nume bine căutat ?

           Este bine cunoscuta afirmatia lui Tristan Tzara potrivit careia numele DADA dat curentului literar-artistic pe care l-a inițiat a fost gasit la întâmplare într-un dicționar Larousse. Nimeni, însa, nu a precizat profilul: enciclopedic, lingvistic etc., și nici ediția respectivului dicționar, sigur anterior anului 1916. Iar Ribemont-Dessaignes confirma că totul a plecat de la „un coup-papier” care lunecase incidental între paginile dicționarului. Și ca farsa să fie și mai plauzibilă, Hans Arp, în anul 1921, povesteste ca Tristan Tzara „a gasit cuvântul DADA în ziua de 8 februarie 1916 la orele sase seara”. Ce precizie ! „Eram prezent – scrie mai departe – împreună cu cei doisprezece fii ai mei când Tzara a pronunțat pentru întâia oară acest cuvânt care a trezit în noi toți un legitim entuziasm. Aceasta se întâmpla la Cafeneaua Térasse din Zürich, în timp ce eu duceam o brioșă la nara stângă. Sânt convins că acest cuvânt nu are nici o importanță și (…). Ceea ce ne interesează pe noi este spiritul dadaist și noi eram cu toții dadaiști înainte de a exista Dada”. Dar, Tristan Tzara a dat și alte explicații cu privire la semnificatia acestui curent: “Dacă cineva găsește că e inutil, dacă cineva nu-și pierde vremea cu un cuvânt care nu înseamnă nimic… (s.n. V.M.). Primul gând care se vântură în aceste capete este de ordin bacteriologic; a găsi ordinea etimologică, istorică ori cel puțin psihologică a cuvântului. Din ziare – spune el mai departe – aflăm că negrii Kru numesc coada vacii sfinte: DADA. Cubul si mama din nu știu care provincioară din Italia capătă numele de DADA. Un cal de lemn, doica, dubla afirmatie în româneste si ruseste: DADA. Ziariștii atotștiutori vad în toate acestea o artă pentru copii, alți sfinți însuși se numesc copii ai luminii…”. Tzara ne aduce în atenție vaca sfântă și chiar sfinții creștini, dar se oprește aici, fara a dezvălui legătura dintre aceste elemente oarecum insolite în discursul lor și numele dat de el, și numai de el, după toate mărturiile, noii mișcări literar-artistice. Se pare că în mintea lui totul era bine pus la punct. Poate chiar și scena cu Larousse-ul. Astfel, nutrim convingerea că acest cuvânt, DADA, care a făcut o impresionanta carieră, nu este nimic din tot ceea ce, în cel mai pur stil dadaist, aduce scriitorul în discuție, ci numele unuia dintre cei trei sfinți mucenici ce se pomenesc în Calendarul Creștin Ortodox în ziua de naștere lui Tzara, 28 aprilie stil nou.

Trebuie să mărturisesc că am obiceiul sa citesc, adeseori, calendarul, între altele, pentru a-mi felicita, când este cazul, prietenii ale căror zile onomastice sunt sub patronajul unor sfinți mai puțin cunoscuți. Așa am observat că sâmbătă 13 aprilie și duminică 28 aprilie se sărbătorește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Da, da DADA! Parcurgând și alte ediții ale amintitului calendar, am avut satisfacția să constat că acest sfânt mucenic este pomenit si la 2 august. Acest lucru m-a frapat, m-a neliniștit, m-a preocupat.

Că data nașterii lui Tristan Tzara este la 16 aprilie 1896, stil vechi, o știam foarte bine încă de prin anul 1968, când i-am organizat  la Moinesti, locul sau de naștere, prima, și singura comemorare. Și tot atunci i-am identificat si fotografiat actul de naștere (pe care l-am publicat abia în anul 1990). În timp, tot mai mult se contura convingerea că această apropiere a zilei de naștere a poetului cu ziua sfântului  mucenic Dada nu este doar o coincidență. Chestiune ce m-a obsedat mai bine de două luni de zile, până am început să fac calcule.

Astfel, cunoscând faptul că trecerea de la stilul vechi la stilul nou, pentru secolul trecut, se află prin adăugarea a 12 zile la stilul vechi. Așadar, la 16 aprilie stil vechi am adăugat 12 zile și am obținut data de 28 aprilie, adică exact ziua de naștere, pe stil nou, a lui Tristan Tzara  (16/28 aprilie 1896 cum ar trebui să se scrie corect). Deci tocmai acea zi în care se prăznuiește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Zilele de 13 aprilie și respectiv 2 august nu mi-au dat rezultate la fel de satisfăcătoare, scoțându-le ulterior din preocupări.

Tristan Tzara a fost, se știe, un spirit ludic, un mare amator de farse. Nu e deci de mirare daca el a ales, pentru a da un nume noii orientări artistice, această modalitate. Ba dimpotrivă, e cu totul în spiritul și în atmosfera cercului de la Zürich. Iar faptul că nu i-a scăpat din vedere că denumirea curentului literar-artistic ce-l pregătise în detaliu să fie același aceeasi cu numele unuia dintre pomeniții sfinți creștini din ziua sa de naștere, este indubitabil. Acest nume, luat din Calendarul Creștin Ortodox si nu din altul, reprezinta o nouă enigmă, care nu mai este atât de nedezlegat. Mai întâi, pentru ca, probabil, pe moineșteanul obișnuit cu sărbătorile creștine îl amuza gândul că patronul lui artistic/spiritual ar putea fi sfântul mucenic Dada. Apoi, din motivul foarte simplu ca în Calendarul Romano-Catolic în acea zi se prăznuiește sfântul Petru Chanel, sau în alte ediții sfântul Vitali, iar în Calendarul Cultului Mozaic, cel mai legitim pentru el, nu se gaseste pomenit nici un nume. Așadar, se poate ca Hans Arp, Ribemont-Dessaignes și ceilalți corifei ai dadaismului sa nu fi știut nimic despre semnificația acestui cuvânt, ceea ce, fără îndoială, nu este valabil si pentru Tzara. De altfel, pe de o parte, nici unul dintre cei prezenți la acel moment de „botez” nu amintesc să fi luat dicționarul cu pricina pentru a-l verifica pe Tzara, iar pe de altă parte, în dicționarele Larousse, cum ar fi cel din 1894 sau cea din 1903 pe care le-am consultat, la pagina respectivă, alături de cuvântul „dada” se mai află încă 43 si respectiv 46 de cuvinte. Se pune întrebarea, cum de a fost ales din toate acestea tocmai DADA? Să fi fost doar rezultatul hazardului? Mă îndoiesc!

Cine a fost sfântul mucenic Dada, aflăm din Mineiul pe lunile aprilie si august. Aici se arată ca acesta împreună cu sfinții mucenici Maxim si Cvintilian au trait pe vremea împăraților Dioclețian si Maximilan și erau originari din satul Ozovia (Oxiva) din Tracia. Fiind mare prigoană împotriva creștinilor, ei au fost prinsi în a 13-a zi a lunii aprilie și aduși în fata guvernatorilor cetății Durostorum (azi Silistra, în Bulgaria), întemnițați bătuți, batjocoriți  și duși în satul lor unde au fost decapitati în cea de a 28-a zi a aceleiasi luni. Dupa ani si ani, spune cartea, la 2 august li s-au descoperit moaștele care se află într-un sfânt lăcaș la locul ce se zice al lui Viglentie.

Dacă Tristan Tzara a cunoscut viața acestui sfânt mucenic Dada sau nu, credem că nu are nici o importanțăa. Cert este că el a izbutit să-l preamărească, în manieră proprie, și a păstrat în jurul acestui mod original de prăznuire, întreaga lui viață, o mare taina, descifrata, speram, abia acum la mai bine de 80 de ani de la amintitul moment din Cafeneaua Térase, în tocmai anul Centenarului nasterii sale.

Victor MACARIE

Cronica, anul XXXI, nr. 13-14, iulie 1996, p. 1; 13.

Notă Victor Macarie: Începând cu anul 2013, în Calendarul Creștin Ortodox, numele mucenicului Dada este schimbat în DADAS. Nu și în Calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit (pe vechi) din România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (8)


 

de Liviu Druguș

Sfârșit de veac în București” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Vezi: http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează. Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul. Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică. Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”Spune-mi unde trăiești ca să-ți spun cum ești”. Autoarea numește contextul general al acțiunii romanului – ”mediul în care mă plasam” (p. 85), evident unul neplăcut și care schimonosește caractere, destine, vieți.

Ultimii ani ai secolului trecut au găsit un București cenușiu, foarte prost administrat (dar foarte bine furat), cu o infrastructură precară, cu o lume pe cât de bucuroasă că a scăpat de tiran, pe atât de dezorientată și lipsită de speranțe vii legate de ziua de mâine. Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare. Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece  acțiunea romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Povestitoarea/ Aurora – profesoară (de logopedie? – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?) merge spre serviciu/ școală cu metroul cu speranța (neîmplinită) de a mai șterge din grozăviile contextului (blocului) în care locuia: o femeie de serviciu (”un Sisif cu fustă” – p. 84), bețivă (”chipul buhăit al femeii de serviciu” – p. 84), și un locatar bețivan (care ”în nopțile în care vine mangă acasă, fie vomită, fie urinează în lift” – p. 84). Metafora găsită de autoare pentru acel (b)loc: ”mica hazna din marea cloacă” – p 84., dar negată imediat că ar fi doar o metaforă, ci chiar realitatea (im)pură care ”în majoritatea timpului… pute îngrozitor” (p. 84). Nici mai mult, nici mai puțin Bucureștiul (cu cei cca 3,5 trăitori zilnic) este caracterizat (datorită proastei canalizări) ca ”plutind pe un lac de scârnă” (p. 84), cu ”miros de cloacă bătrână” (p. 85).

Sub raport uman, Bucureștiul este, pentru povestitoarea Aurora, ”lumea marilor învârtiți” (p. 85), ceea ce înseamnă că de la anteriorul sfârșit de veac și până la cel descris în carte nu s-a progresat aproape deloc. O lume opusă ”învârtiților” este cea a călătorilor cu metroul bucureștean, autoarea subliniind încă o dată – prin această contrapunere repetată – propensiunea sa pentru antiteză/ contrapunctual. Scena călătoriei este una demnă de teatrul kafkian: un vagon de metrou plin cu fulgi de găină care învăluie insidios și enervant bieții călători. Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști”  despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… fugă. (vezi la Webografie două recenzii pe marginea cărților lui Daniel David și Dorin Bodea:  Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini; Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David). Constatarea disperată a Aurorei este că ”nimeni … nu bagă-n seamă fulgii” (p. 86), iar explicația pe care și-o oferă este că ”Probabil însă că niciun român serios nu consideră că zbenguiala unor fulgi de găină într-un vagon de metrou ar merita un semn de atenție…Toți priveau înainte, cu o solemnitate prefăcută…” (p. 86-87). Neimplicare pe toată linia! Interpretarea Aurorei este în ton cu această non-acțiune: ”pasagerii… au ales să pretindă că nu li se întâmplă nimic și, în consecință, se comportau ca atare” (p. 87). O singură persoană, o tânără, a ales o altă cale de răspuns: fuga supărată. ”Eu nu mai stau în vagonul ăsta. Să ieșim dracului de aici!” (p. 87) a spus tânăra, urmată doar de Aurora. Banal, ar zice unii cititori. Profund semnificativ, zic eu. Tabloul in-acțiunii bucureșteanului mediu, obișnuit, majoritar este valabil și explicabil pentru acceptarea dictaturii ceaușiste timp de un sfert de secol – de către întreg poporul român – și acceptarea democraturii mafiotice postdecembriste pentru, deocamdată, încă un sfert de secol.  Refugiul acestei pături de ”umiliți și obidiți” în alcool, în adunarea lor în localuri mai puțin urât mirositoare și în practicarea de jocuri psihodramatice par a fi singurele soluții la îndemâna bucureșteanului mediu. De unde și concluzia trist existențialistă că fericirea este doar o iluzie (vulpească). Despre stoicismul și acceptarea tacită sau vocală a necazurilor de către români spune foarte multe următorul bănculeț: cineva, ca să se distreze, așează o pioneză cu vârful în sus pe singurul loc rămas liber într-un vagon de tren (sau de metrou, ca să păstrăm contextul întâmplării cu fulgii de găină). Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini… Deși gluma ar vrea să arate diferențele dintre regiuni sub aspectul reactivității la necaz, eu am văzut numitorul comun al românilor: acceptarea stoică și lipsa oricărei preocupări pentru aflarea cauzelor/ vinovatului. Pe scurt, la români mămăliga nu explodează. (În realitate, fără ”ajutorul dezinteresat” al sovieticilor gorbacioviști și a acordului Occidentului pentru doborârea dictaturilor comuniste din Europa, lovitura de stat din decembrie 89, urmată de o susținere masivă a marii majorități a românilor, nu ar fi fost sub nici o formă, posibilă. De ce? Exact din această cauză a stoicismului care, cred, ne caracterizează la modul majoritar.

Capitolul 11. Refugiul Aurorei și a celorlalți membri ai sextetului este unul într-un loc(al) ceva mai select, la Lăptăria lui Enache (https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094?sk=wall  , o zonă de consum mai pentru intelectuali (localul, situat, în acea vreme, în spațiul Teatrului Național București, este populat îndeosebi de poeți, artiști, filosofi sau de alți clienți cu sensibilități artistice), deși mai pătrundea acolo și fauna ”învârtiților zilei”, mari amatori de a se afișa împreună cu ”lumea bună”. Pentru cititorii care nu vor avea timp/ răbdare să citească articolul de la adresa de mai sus ofer un extras despre istoricul brandului ”Lăptăria lui Enache”: ”Lăptăria lui Enache s-a deschis în 1920 şi era punctul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti – Saşa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, fiul patronului Enache Dinu) şamd. Prima adresă a fost strada Bărăţiei nr. 37, unde localul a devenit cunoscut ca loc de naştere al „celui mai original cenaclu din câte a cunoscut România”. Pe 26 octombrie 1931 s-a închis, pentru mai bine de şase decenii, revenind la etajul IV al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 90, la pachet cu Terasa La Motoare”. Vezi și http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/

Capitolul 11 (pp. 88- 93) este despre o nouă întîlnire la celebrul local, una inițiată de Ana și care a avut un unic invitat: pe Aurora. Așadar, o nedorită întâlnire bilaterală (”nu-mi mai doream relații binare” – p. 89 – se plânge sieși, Aurora) între două dintre cele patru feminine ale grupului, mai exact ale celor care nu au fost descrise ca fiind… foarte frumoase. Cu Ana dialogul este unul mai dificil, scurt, esențializat, adesea ciudat  și care permite povestitoarei lungi introspecții sau reflecții pe marginea contextului… lăptăresc, tocmai pentru a mai îndulci contextul… Ana este personajul misterios, mai afectat psihic decât ceilalți membri, suspicioasă peste medie, vede peste tot conspirații și conjurații, urmăriri și trădări. Cu riscul de a greși prin exagerare/ supralicitare, Ana pare a fi introdusă în sextet (și) pentru a pune în evidență un fapt mai puțin cunoscut din destul de vechea istorie avangardistă a Lăptăriei lui Enache, și anume faptul că localul cu pricina, în perioada interbelică, era ”o placă turnantă a Cominternului”. Anticipez puțin: Ana nici nu a venit la întâlnire, făcând-o, și prin asta, și mai misterioasă… ”Cum misterele noastre ascund mai degrabă un eșec pur și simplu jenant decât cine știe ce mare împlinire secretă, nu-mi rămânea decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai păsuiește o zi” (p. 93), scrie Aurora, bucuroasă că Ana a lipsit de la anunțata ”întâlnire binară”.

Comintern-ul era Internaționala Comunistă girată de Moscova stalinistă sovietică. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comintern). Cominternul a existat între 1919 și 1943, fiind înființat de Lenin și apoi condus și desființat de Stalin. Istoricii au demonstrat o strânsă cooperare între filialele Cominternului și agenții NKVD, viitorul KGB. Înființarea Cominternului coincide cu marile schimbări care au marcat primul sfert al secolului trecut, atât în plan politico-militar cât și cultural-artistic. (Amintesc: 1904 – psihanaliza lui Freud; 1905 – teoria relativității restrânse a lui Einstein; 1905 – Revoluția rusă; 1907 – Picasso cu Domnișoarele din Avignon; 1910 – Kandinsky lansează pictura abstractă; 1915 – teoria relativității generalizată a lui Einstein; 1916 – Este lansat dadaismul de către Tristan Tzara; 1917 – Revoluția bolșevică din Rusia; 1924 – Primul manifest al suprarealismului lansat de Andre Breton etc.). Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața statu quo ului). Revenind la contextul istoric în care s-a născut Lăptăria lui Enache (1920) reamintesc afirmația lui Dan C. Mihăilescu referitoare la faptul că spionii promoscoviți mișunau printre avangardiștii care erau, prin definiție și fatalmente, tot de stânga. Într-adevăr, unde se puteau strecura mai lesne și să fie mai puțin observați reprezentanții unor forțe ostile capitalismului (spionii sovietici) decât într-un mediu care, inițial în artă, dorea, și el, o schimbare majoră? Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii. Evident, stânga anticapitalistă a fost tot o avangardă, politico-economică și ideologică prin care se urmărea schimbarea raporturilor de forțe în societățile dezvoltate. În cazul în care autoarea, Doina Popescu, a dorit – prin acest roman – să rescrie o istorie actualizată a începuturilor avangardiste ale localului, atunci ”spioana” Ana făcea perfect parte din peisaj… Și ca să închei acolada: autoarea însăși este, în viața reală, o gânditoare de stânga, critică la adresa ”învârtiților zilei”, o iubitoare de artă (cea nouă, la începutul secolului 20, dar îndeosebi avangarda renascentistă). Un punct de vedere despre conceptul de avangardă vezi la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/), romanul de față fiind, firesc, unul de avangardă: sub pretextul unor banale dialoguri psihoterapeutice – încet-încet – romanul se dovedește a fi o alegorie, o critică directă a realităților fetide ale zilelor de început de tranziție în România sfârșitului de veac trecut. Ironie a sorții, după ce liderul acelor vremi, comunistul Ion Iliescu l-a condamnat la moarte pe comunistul Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”, trama romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii” face trimitere la o altă mare dezamăgire (de data aceasta, a autoarei însăși): Iliescu a întinat mărețele idealuri ale gorbaciovismului leninist și a lăsat țara pe mâna exploatatorilor interni și externi puși pe căpătuială/ învârteală. De unde și motivația interioară a unor intelectuali de a refonda ”adevărata” stângă…

Preocuparea pentru resuscitarea ideii de avangardă este permanentă în roman. Simpla re-venire pentru re-întâlnire cu ”gașca” la Lăptărie presupune și incursiuni temporale în agitatul început de secol XX. ”Am privit încă o dată, de aproape, portretul lui Tzara, fascinată de ”acea finețe orientală pe chipul palid ca de mort” pe care o remarcase Andre Breton” (p.88). Sintagma ”de aproape” are un sens special pentru autoare. Ceea ce aceasta îndrăgește în mod deosebit trebuie privit de aproape, de cât mai aproape, ceea ce sugerează și o apropiere simbolică (ideologică) față de avangardistul dadaist, Tristan Tzara. (Reamintesc aici faptul că pentru originea cuvântului ”dada” există o interesantă și originală ipoteză referitoare la semnificația denumirii curentului dadaist datorată lui Victor Macarie de la Iași, respectiv aceea că părintelele dadaismului era născut de ziua Sfântului Dada din calendarul ortodox. Wickipedia ar trebui să noteze/ insereze această interesantă și verosimilă ipoteză). Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ”Mi-am promis ca data viitoare voi fi prima la intrarea in muzeu, la ora deschiderii, si ma voi duce direct la Mona Lisa, pentru a o privi singura, pe indestulate”. La Lăptărie fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. (Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la Lăptărie), iată o fotografie  – din 1930 –  cu marii avangardiști ai secolului trecut. Primul din stânga este Tristan Tzara – : https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3 ).

Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti  etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent). Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. 88). Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Schimbarea, cred eu. Oriunde în lume. Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Ce conservă la noi stânga mereu conducătoare? Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării. Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… (cu) stânga! Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! Tipic/ clasic românesc! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere. Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă… Pe această temă, autoarea se pronunță tranșant, în mai multe rânduri, împotriva stângii mafiotizate de la noi, în speranța unei stângi avangardiste noi, pure, autentice, ideale etc.

Revenind la povestea Aurorei, aceasta (își) mărturistește că practică o meserie (profesoratul) pe care nu și-a dorit-o (ea ar fi vrut psihiatrie, adică medicină), fapt care poate fi la originea tensiunilor psihice pe care ea spera să le atenueze cu ajutorul psihoterapiilor de grup. Și totuși, parcă nici psihiatria nu ar fi fost potrivită devreme ce Aurora empatiza excesiv cu individul aflat în suferință, ceea ce pentru un medic poate fi catastrofal.  Este tocmai momentul ca Aurora să cugete asupra motivației care a împins-o să se atașeze atât de mult de ceilalți cinci care formau grupul lor, ”aleși anume să-mi hrănească orgoliul apartenenței la o lume în care dramele străzii își găsesc mai greu ecoul” (p. 89). Mai mult decât atât, ”în grup, sarcina confesiunilor se repartizează la cinci și orice hap divizat devine mai ușor de ingurgitat” (p. 89). Pragmatic, dar sincer! Joaca de-a profesiile (un fel de ”ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, dar în sens invers) continuă cu autotestarea pe: cronicar (nu!),  pe ”filozof vagabond, fără metodă și fără sistem” (p. 90) (nu!), pe poetesă (excesul de justițiarism ar fi dus-o, însă, în exil, deci: nu!). Surprinzător, Aurora s-ar dori să fie ”felis catus domesticus”, acel animal care știe să-și subjuge necondiționat stăpânul, după modelul lui Mișu – motanul castrat, ținut în apartament de Aurora. Povestea acestuia poate fi încadrată cu succes într-un manual de ”Psihologie animală” (își mai aduce cineva aminte de tratatul cu acest titlu scris de poetul-psiholog Mihai Beniuc?). Mai exact, ceea ce relatează, în continuare, Aurora ține strict de ”psihologia pisicii”, descrierile făcute în carte (pe cca trei pagini) fiind deosebit de reușite, sensibilizând interesul oricărui iubitor de pisici (me included).

Cum spuneam/ scriam mai sus, întâlnirea programată de Ana nu a mai avut loc, dar povestea ei ”misterioasă” ocupă un întreg capitol 12 de exact 12 pagini. După o întâlnire (amplasată clasic detectivistic într-un loc deschis și aglomerat) pe o bancă din Cișmigiu, Ana o invită pe Aurora la ea acasă, chiar în apropierea parcului, într-un apartament mansardat de la ultimul etaj  al unui bloc vechi, cu multe etaje. După o scurtă incursiune autobiografică din care rezultă că Ana avea strămoși greci de prin Fanarul Istambulului urmează o destul de lungă descriere a universului livresc în care se scălda proprietara apartamentului, drept pentru care restul acestul capitol ar putea avea titlul/ genericul ”spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești”. Evident, autorii și titlurile cărților sunt indicii semnificative pentru personalitatea, ușor devia(n)tă, a Anei. Cred că este destul de puțin probabil ca toate acele titluri să fie (bine) cunoscute tuturor cititorilor, la fel cum cred că este destul de puțin probabil ca cei care nu le-au citit să meargă imediat la bibliotecă sau să caute pe Google pentru a le citi în vederea depistării temelor urmărite/ citite cu predilecție de Ana. (De fapt asta este intenția autoarei: să o cunoaștem cât mai bine pe Ana).

Încerc să fac eu acest serviciu – concomitent cu sugestia (pe care o fac din anii 90, când am cunoscut deliciile internetului) ca țările cu apetit cultural serios să umble la legea drepturilor de autor, după cum urmează: dreptul de proprietate intelectuală asupra unei opere să aparțină exclusiv celui care a creat-o, nu moștenitorilor, nu instituțiilor și nu țării unde s-a născut sau a trăit autorul! Mai mult, menirea academiilor și instituțiilor de cultură ale țărilor ar trebui completată cu obligația de a crea biblioteci online cu tot ceea ce s-a produs într-un domeniu sau altul. La fel ar trebui să se întâmple cu filmele, spectacolele de teatru, tezele de licență, master sau doctor, libretele operelor sau ale cântecelor de orice fel. Cred că o astfel de reglementare ar stimula mult creativitatea și apetența creatorilor de a elabora noi lucrări, originale, și nu de a trăi din moștenirea unor drepturi de autor (care ar trebui riguros distinse de reglementările referitoare la moștenirea bunurilor materiale). În mod cert, un cor de suave înjurături se vor declanșa cu maximă sinceritate înspre oricine ar veni cu asemenea propuneri…  care atacă cu nerușinare sinecurismul, filosofia lui dolce far niente etc.  Deocamdată aplaud sincer faptul că textul cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii” se află și la liber, desigur incomplet – din motive comerciale – în format electronic pe Google Books. Va veni și ziua în care editurile vor oferi (după epuizarea stocului din librării și când probabilitatea retipăririi unui nou tiraj este minimă) cartea în format pdf în mod complet gratuit (cum deja știu că face Editura Polirom din Iași). Așadar, iată un mic ajutor pentru cei aflați în lipsă cronică de timp (semipleonasm voit):

  • Lautreamont

http://www.crispedia.ro/Cantecele_lui_Maldoror__de_Contele_de_Lautreamont__comentariu_literar___rezumat_literar_

”Contele de Lautreamont (1846, Uruguay – 1870, Franţa) – scriitor.

  • Titlul original: Les Chants de Maldoror
  • Prima ediţie: 1868-1869
  • Primul editor: Albert Lacroix (Paris)

Lautreamont a fost un scriitor necunoscut în timpul vieţii, dar poemul său epic în proză Cânturile lui Maldoror este considerat astăzi drept una dintre primele şi cele mai tulburătoare opere suprarealiste. Primul cânt a fost publicat la Paris, cu numai doi ani înainte de moartea prematură a autorului, la 24 de ani. Totuşi, numai după ce o revistă literară belgiană a luat decizia curajoasă de a republica lucrările lui Lautreamont, în 1885, el a intrat în atenţia publicului avangardist european.

Maldoror este povestea „eroului” eponim, care se revoltă împotriva divinităţii comiţând un şir extraordinar de acte de depravare şi de imoralitate. Este o operă sălbatică, halucinantă, poetică şi tulburătoare – radicală nu numai prin inovaţia stilistică (apreciată atât de mult de suprarealişti), dar şi prin conţinutul blasfematoriu. Povestea include crimă, sadomasochism, atmosferă în descompunere şi violenţă. Este o celebrare a răului unde Hristos este descris drept violator şi care cuprinde o fantezie prelungită a unui act sexual cu o creatură a mării. Nici o faptă inumană nu îi aduce lui Maldoror alinare ori satisfacţie, iar furia sa creşte progresiv.

Maldoror şochează şi uimeşte şi acum, dar probabil că trăsătura sa cea mai importantă este forţa lirică a prozei lui Lautreamont, care transformă ceea ce este absolut respingător, în ceva frumos şi încântător – un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale şi a convingerilor noastre privind limbajul.”

Vezi și:   http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html

2)  Burroughs, William

William S. Burroughs (1914‑1997) s‑a nascut in St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza si antro­pologia la Harvard, apoi medicina la Viena. In 1951, pe cind se afla in Mexic, si‑a impuscat accidental sotia. A debutat in 1953 cu Junky, iar in 1959 a publicat (in Franta) romanul Naked Lunch (Prinzul dezgolit). Aparitia in 1962 a editiei americane a provocat un imens scandal. In 1982 este ales membru in Academia Americana si in Institute of Arts and Letters, iar statul francez ii acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William Burroughs, in colectia „Biblioteca Polirom” au aparut Pederast (2003) si Junky (2005).  (Cf Editura Polirom)

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/pederast/ Cristina Teodorescu despre romanul ”Pederast

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/books/non-fiction/article3989512.ece   W.B. este descris ca sociopat, pederast, misogin și criminal

3) Despre Yasushi Inoue, Pușca de vânătoare

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. În 1936 a absolvit Universitatea Imperială din Kyōto. Şi-a câştigat renumele de prozator cu nuvelele „Lupta de tauri“ şi „Puşca de vânătoare“. Opera sa cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, numeroase proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară. Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/audio-marius-manole-citeste-pusca-de-vanatoare-pentru-un-dublu-cd/

http://exde601e.blogspot.ro/2011/10/yasushi-inoue-pusca-de-vanatoare.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/pusca-de-vanatoare-trei-chipuri-ale-iubirii/ Teodora Gheorghe, 2013

4) Ernesto Sabato, Eseuri

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernesto_S%C3%A1bato

http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/eseuri-vol-i-8846.html

5) Mircea Cărtărescu 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu  (”Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).”

6) Dosoftei  https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83

7) Stephen Hawking   https://ro.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking

8) HomerIliada, 1840, Paris https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada

www.libris.ro/userdocspdf/436/iliada.pdf

9) Biblia (ediție veche)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia

10) Meister Eckhart, Cartea mângâierii Dumnezeiești

https://ro.wikipedia.org/wiki/Meister_Eckhart

11) Sun Tzu, Arta războiului  https://ro.wikipedia.org/wiki/Sun_Tzu   www.vistieria.ro/carti/istoria_universala/arta_razboiului.pdf

–––-   Criteriul presupus de Aurora: ordinea lecturilor

12) Luca Pițu https://ro.wikipedia.org/wiki/Luca_Pi%C8%9Bu

13) Boris Vian https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_Vian

14) Raymond Quenau  https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Queneau

15) Julien Thorma  necunoscut de către Google L (posibilă confuzie cu Thomas Thorma? )

16) Eugen Ionesco https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

17) Alfred Jarry, Ubu roi     http://alexandervsalexander.blogspot.ro/2013/07/alfred-jarry-de-la-ubu-la-patafizica.html  (Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

definiţie clasică de Alfred Jarry în Faptele şi opiniile doctorului Faustroll (1911)

………………………..       Criteriul presupus de autoare/ Aurora: patafizica (Ce este patafizica ne lămurește Valeriu Gherghel și comentariile la articolul său. Vezi: http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/06/patafizica.html

18) Mircea Cărtărescu, Travesti   https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

19) Alain Fournier, Le grand Meaulnes https://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Grand_Meaulnes

20) James Joyce, Portretul artistului la tinerețe . http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/portret-al-artistului-la-tinere%C5%A3e   http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/portret-al-artistului-la-tinerete-183536.html

21) Jack London, Martin Eden     https://ro.wikipedia.org/wiki/Jack_London

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Eden     www.bibliotecapemobil.ro/…/Martin%20Eden%20-%20Jack%20London

22) F. Scott Fitzgerald, Great Gatsby/ Marele Gatsby  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Gatsbyhttps://ioanalexandru.wordpress.com/2013/05/19/f-scott-fitzgerald-marele-gatsby/

23)  J. D. Salinger (autor cunoscut pentru solitudinea sa), Catcher/ De veghe în lanul de secară; https://ro.wikipedia.org/wiki/De_veghe_%C3%AEn_lanul_de_secar%C4%83 ; https://ro.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

24) Sylvia Plath, Clopotul de sticlăhttp://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/clopotul-de-sticla-top-ii-1503.html Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secarapentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

………………………      Criteriul presupus de Aurora: cărțile formării și ale deziluzionării

25) Pascal Bruckner, Luni de fiere

https://ionutbanuta.wordpress.com/2011/09/08/o-ora-cu-pascal-bruckner/

http://www.bookblog.ro/altele/luni-de-fiere/

26) Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;    https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Choderlos_de_Laclos

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/legaturi-primejdioase-150592.html

27) Yourcenar, Alexis   http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Marguerite-YOURCENAR-Alexis-sau-Tratat-despre-lupta-zadarnica*articleID_9143-articles_details.html  

28) Henry Miller, Tropicul Capricornului, Tropicul Racului și Primăvara neagră;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Miller

http://www.bookblog.ro/recomandari/henry-miller-omul-din-spatele-revolutiei-sexuale/

29) Anais Nin, Incestul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana%C3%AFs_Nin ; http://adevarul.ro/cultura/arte/anais-nin-amanta-matase-literaturii-1_50ad2ac47c42d5a6638ff857/index.html http://www.humanitas.ro/ana%C3%AFs-nin

(Nota mea: Henry Miller +  Anais Nin = Love  – în realitate)

…………..

29) Jean Paul Sartre, Greața,      https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre ; https://ioanalexandru.wordpress.com/2012/11/07/jean-paul-sartre-geata/

 30) Dante AlighieriDivina Commedia   https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

………….      Criteriul de aranjare afirmat de Ana: cărțile din această ultimă categorie conțin ”cele mai frumoase pasaje de dragoste” (p. 98)

Cuvintele cheie/ simbol/ esențializate/ definitorii pentru selecția cărților din biblioteca Anei, selecție făcută de autoare: anarhism, avangardism, aventurism, nonconformism, suprarealism, stângism, nihilism, erotism, sexism, amantlâc, hormonism, hedonism, existențialism, crize, fantasme, sensul vieții, sinucidere, estetica urîtului, etica răului, sexualitate perversă, homosexualitate, lesbianism, droguri, tabuuri încălcate, detabuizare, limitele condiției umane, incest, singurătate, solipsism, solitidine, infidelitate, limitele instituției căsniciei, destinul ca scuză pentru slăbiciunile umane.

Dar, tot Ana amestecă, voit, cărțile pentru a-și mărturisi crezul său ”estetic”: ”Nu mai căuta criteriile după care le-am aranjat (și Ana mătură amuzată cărțile, de la distanță, cu un gest larg), le rearanjez mereu și tot timpul schimb criteriul.” (p. 98). Amalgamarea criteriilor, stilurilor, cărților și rearanjarea acestora ad hoc, fără principii stabile și criterii clare – toate acestea sunt semne ale unui mod de gândire  postmodern (curentul literar cu acest nume a fost studiat, teoretizat și aplicat la noi de Mircea Cărtărescu, dar nu numai de către acesta).

Misterioasa Ana își confirmă statutul de imprevizibilă, neserioasă, nesigură, ciudată sau … interesantă (în economia cărții) prin două acte clare: a) o defăimare a colegei de grup (Zina) – ca o încercare de înlăturare a unei posibile concurențe. Pasajul de mai jos face o utilă și adecvată conexiune între spionaj și sex, o rețetă ce ține de firescul feminin și de practicile serviciilor de informații: ”Ferește-te de Zina! …E o mare hahaleră! …. A înșirat vreo cinci parlamentari și trei miniștri – asta din ce am reușit să aflu până acum. Tu cum crezi că-i merge afacerea? A lucrat la Radio Actualități și, o vreme, a fost acreditată în Parlament. Știai, nu? E una dintre ziaristele pregătite să intre la comandă în orice pat, pentru a compromite pe oricine. Între două orgasme bine simulate, poate smulge orice secret. E o performeră de mare clasă, dragă. Și-ar bate concurența și în Place Pigalle. ….De asta v-am întrerupt la Lăptărie, când te-ai lansat în discuții politice… Evită asemenea discuții cu ea. Cred că umblă și acum cu microfonul agățat în sutien.” (pp. 98 – 99); b) o invitație prin seducție la o partidă de sex între ele, adică între Aurora și Ana; descrierea actului de tentativă de seducere este, cred, una foarte reușită – fie și dacă apreciem descrierea făcută de Aurora prin prisma densității cuvintelor cu încărcătură erotică, densitate pe care o apreciez la cca 95% . Pentru că tentativa de seducere nu a fost reușită, Ana schimbă brusc subiectul, dar, de fapt, revine la faza spiono-misterio-detectivistă de la punctul a). Concret, Ana îi explică Aurorei motivul lipsei de la ”întâlnirea binară” de la Lăptărie: ”În ziua aceea nu am putut să vin pentru că a trebuit să duc un plic la Geneva. Nu putea fi trimis prin poștă, dar, deocamdată, nu intru în amănunte” (p. 100).  Din nou, mister, spionaj, afaceri secrete…, dar… Ana își supralicitează oferta/ cererea sexuală, plusând cu un posibil ajutor pentru Aurora cu un (ipotetic, dar improbabil) post de directoare de școală… Ca și cum toate cele discutate și efectuate până acum erau doar o introducere în ceea ce o interesa cu adevărat pe Ana, aceasta mută discuția în plan fantastic/ fantasmagoric: ”Ce crezi, suntem locuiți de altcineva?” (p. 101).  După care urmează o nouă scenă de seducție, neîncurajată de Aurora și… capitolul se termină cu încercarea de plecare precipitată a acesteia din urmă. Înainte de a se întâmpla asta, Ana face atacul frontal, direct, nemenajat de alte întortocheri strategico-tactice: ”La dracu cu Lăptăria! Eu vin acolo pentru ceva, da, pentru o chestie, dar habar n-ai și nu vrei să știi, nu-i așa? Și mai vin și pentru tine, dar tu te faci că nu observi. Radu vine pentru Iulia, Iulia vine pentru public, Cristian și Zina, ei bine, nu știu pentru ce naiba vin ei, am impresia că-i trimite cineva pentru ceva, dar nu știu încă cine și pentru ce…Tu? Nu m-aș mira să te văd într-o zi cum îl lingi pe Sami ca pe-o icoană…. Sami? Rosenstock! Samuel, Tristanul tău. De fapt ce știi tu despre el? Ei bine, află că frumosul nostru Tzara n-a murit deloc furios și nici nihilist.” (p. 102). În miez de roman autoarea găsește de cuviință să dea (toate?) cărțile pe față, exact ca la început când prezentase sistematic și clar personajele cărții. Din (pre)plin idealism psihiatric, gruparea celor șase se dovedește – din punctul de vedere al Anei – o simplă încrengătură de interese meschine – majoritatea pe bază de hormoni – abia mascate de povestea cu joaca psihodramatică a spovedaniilor colective, chipurile sanogene. Aurora își recunoaște, spășită idealismul exagerat (”eu colecționez locuri perfecte” p. 104), dar Ana devine o anti-Zina, nu doar pentru stângismul pe care-l afișa și apăra aceasta, ci pentru că Lăptăria, la începuturi, fusese un cuib bolșevic plin de spioni sovietici în căutare de prozeliți stângiști-avangardiști și carne de tun pentru revoluția mondială: ”Despre agentura care a funcționat la Lăptărie n-ai auzit? Atentatul cu bombă de la Senat îți spune ceva?…. Cuib de rețele clandestine, asta a fost Lăptăria, ”perfecțiunea” asta a ta. Adunătură de cominterniști” (p. 104). Aurora suportă greu criticile neîntemeiate și, mai ales exagerările, dar nu reușește să se apere decât în gând: ”ar fi trebuit să-i fi zis că Tristan Tzara n-a murit comunist. S-a dezis de comunism și, mai mult, a și demisionat din partid” (pp. 104-105). Pentru Aurora întâlnirea cu Ana a fost un duș rece, unul grav existențial și generator de precizări suplimentare, de autoreproșuri și de răspunsuri parțiale (desigur, tot cu privire la existența noastră terestră atât de trecătoare. ”Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici rsursele și nici curiozitatea să mi-l înfrunt. … În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate toate eurile noastre posibile”. Cel puțin așa cugeta Aurora mergând prin începutul de iarnă care amesteca zăpada cu noroiul, albul cu negrul, perfecțiunea cu imperfecțiunea.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

2 octombrie 2015

Primele șapte episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

Webografie

https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3    Fotografie de grup cu suprarealiști celebri: Tristan Tzara, Andre Breton, Picasso etc.  (Surrealist Group, 1930 from left to right: Tristan Tzara, Paul Eluard, Andre Breton, Hans Arp, Salvador Dali, Yves Tanguy, Max Ernst, Rene Crevel and Man Ray)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-the-left (Islamism and the Left)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-left-exchange An answer to Islamism and the Left

https://youtu.be/sILEeMNUvj0  Liviu Antonesei,  Suntem un popor de șeherezade

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be  (idem)

http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti Despre Cioran în actualitate

http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/ Istoric Lăptăria lui Enache (trimiterea la ”placă turnantă a agenților Cominternului”, cf. Dan C. Mihăilescu, nu funcționa la data accesării (28 sept. 2015)

https://bucurestiacum.wordpress.com/2015/03/28/fotogalerie-teatrul-national-bucuresti-redeschidere-ce-se-intampla-laptaria-lui-enache-terasa-la-motoare/ Deschiderea barului de amintire avangardistă ”Lăptăria lui Enache” de la TNB stă sub semnul incertitudinilor, după redeschiderea teatrului

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David)

 https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/   Avangarda ariergărzii

http://pressone.ro/contributori/psihologia-poporului-roman/   Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/ I.M. Sadoveanu, Sfârșit de veac în București

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22015 Felix Nicolau, Eseu despre cartea lui Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Ed Curtea Veche, București, 2012

http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html Nicolae Manolescu, Unde sunt femeile de altă dată?

Taguri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, Sfârșit de veac în București, Ion Marin Sadoveanu, Freud, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Lăptăria lui Enache, Daniel David, Editura Adenium, Tristan Tzara, Victor Macarie, Lenin, Stalin, Pascal Bruckner, Dorin Bodea, Mihaela Ursa, Psihologia poporului român, Teatrul Național București, Comintern, Internaționala Comunistă, NKVD, KGB, Andre Breton, suprarealism, Picasso, Einstein, Kandinsky, Dan C. Mihăilescu, avangardism, Brâncuși, Cioran, Mihai Beniuc, Editura Polirom, Lautreamont, Burroughs William, Cristina Teodorescu, Yasushi Inoue, Mircea Cărtărescu, Dosoftei, Stephen Hawking, Homer, Sun Tzu, Luca Pițu, Boris Vian, Raymond Queneau, Julien Thorma, Eugene Ionesco, Alfred Jarry, patafizică, Jack London, Sylvia Plath, F. Scott Fitzgerald, Pierre de Laclos, Henry Miller, Anais Nin, Jean Paul Sartre, Dante Alighieri

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (7)


 

de Liviu Druguș

 

 

Motto – uri

Motto 1

 

” …se ştie, critica literară românească s-a men­ţinut, de fapt, în apele poemului în proză şi în

jocuri de-a stilistica. Când a avut metode, acestea au fost streine integral planului estetic.

Întreaga literatură românească (poezie, proză, critică) a avut desigur, până la noi, un rol mai de seamă: acela de a aduna material. Şi, desigur, încă nu complet. Și să nu se ia drept edificiu ceea ce este un fundament încă parţial. De acest lucru criticii foarte tineri de astăzi par a-şi da seama. O severă revizuire a valorilor — cât de severă! cât de neînduplecată! — pare a fi steaua lor călăuzitoare.

 

Să nu acceptăm compromisuri. Prefer — dacă mi-o dictează criteriile inele — să refuz întreaga poezie românească, decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă — de la început — un com­promis; o acceptare clară a mediocrităţii culturii noastre şi o ruşinoasă situare pe un plan de jos. Dificultatea de a ajunge mai târziu pe un plan ono­rabil va fi cu atât mai grea.

 

Îngrijorarea noastră o constituie însă faptul că, încă printre unii din cei tineri, absenţa unei lucide atitudini critice lasă să se creadă că nesemnifica­tive decoruri de carton sunt castele de piatră. Cele câteva pagini care vor urma sunt scrise în bună parte pentru ei. Nu accept entuziasmul tineresc care acoperă (falsa generozitate) rupturile! Sau care iubeşte rupturile! Dar, mai ales, mă întristează tradiţia gafelor, în linia de conduită a triştilor noştri predecesori.

 

….   critică lite­rară românească poate fi, cu deplină justeţe, acu­zată de naivitate. Nota din Ultima oră rezumă (şi se poate verifica cu precizie, prin multiple exem­ple) toată atitudinea criticei româneşti de la descălecare până astăzi, până mâine.”   (Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, după originalul apărut în 1934)

 

Ediţia a II-a, Editura Humanitas, București. Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Editura Vremea, Bucureşti, 1934, având pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pen­tru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” ISBN 973-50-0265-5 (vezi textul complet al cărții la https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescunu.doc
Motto 2: „Opinions are like ass holes: everybody has one” (Folklore)

Trebuie să mărturisesc (ab initio!) că unul dintre visele mele s-a împlinit (deocamdată, parțial): autoarea cărții și, fatalmente, dar indirect, obiect al pseudorecenziei mele, Doina Popescu, nu numai că nu a … tăcut (ca marea majoritate a autorilor pseudorecenzați) și nici nu s-a bosumflat ostil (cum au procedat alți ”iradiați”/ preopinenți/ ipochimeni prin iritări oțioase și perfect provinciale), ci a zis/ scris câte un ”mersi” de maxim bun simț la fiecare dintre episoadele acestui serial (cam lung, recunosc, dar – încă sper – poate și util). Mereu am dorit ca dialogul să fie unul cât mai consistent și reciproc benefic. Până a ajunge la finalul acestei pseudorecenzări trebuie să aduc la cunoștința cititorilor că sunt deja beneficiarul (alături de alți cititori, sper) a (cel puțin) două observații făcute de autoarea bucureșteană pe FB.

Prima dintre ele este o trimitere (subtilă, vizând stilul pseudorecenziilor mele) la Eugen Ionescu, cel cu opul său din junețe intitulat ”NU”. Paradoxal, abia se înfiripa critica literară românească modernă, și buldozerul critic al lui E. Ionescu vine și rade/ mătură/ șterge (cam) tot. Asta nu l-a împiedicat pe tânărul critic să devină, în timp, un autor respectabil.

A doua intervenție a doamnei Doina Popescu este una făcută cu sinceritate și iubire față de adevăr. Concret, discuția a început (în episodul anterior, cel cu numărul 6) în jurul afirmației personajului Radu că celebrul Moreno și-a originat geniala sa contribuție psihiatrică (psihodrama) încă pe vremea când locuia la București, respectiv la o vârstă preșcolară. Mergând pe o logică a bunului simț și fiind deja en garde (legat de afirmația evident exagerată a lui RaduMoreno a fost ”de profesie român”) am reacționat și am scris că este greu de admis că geniul ”românului Moreno” a putut concepe o metodă de tratament psihiatric la câțiva anișori… Mai mult, am replicat – într-un dialog pe FB – că nu există dovezi ale celor afirmate de autoare/ recte personajul Radu. Doamna Popescu îmi atrage delicat atenția că există în Wickipedia în limba română un text care chiar confirmă spusele lui Radu. Ca să nu fac erori de interpretare voi reda textul discuției noastre referitor la in/autenticitatea afirmației lui Radu:

”Domnule Liviu Drugus, va multumesc frumos pentru continuarea recenziei. Apreciez mult felul in care o faceti, care, mutatis mutandis, m-a dus cu gandul la celebrul „NU”, al tanarului pe atunci Eugen Ionescu. Bag sama ca nu renuntati la ideea de-a ma provoca la dialog.  🙂

Doina Popescu ……… din wikipedia in limba romana: „Din anii copilăriei la București amintește Iacob Levi Moreno în memoriile sale de jocurile în tovărășia altor copii. Într-unul din ele, născocit de el, cam pe la vârsta de 4 ani, a jucat rolul lui „Dumnezeu”, în timp ce copiii ceilalți trebuiau să fie „îngerii”. Jocul era să se termine printr-o nenorocire atunci când grămada de scaune puse unele peste altele pentru a ajunge sus, „în rai”, s-a prăbușit în momentul când au încercat „să-și ia zborul”.

Liviu Drugus da, scrie… dar fără nicio dovadă/ trimitere la vreo sursă! Singura sursă scrisă este declarația lui Radu la p. 68

Doina Popescu Radu nu e nici psiholog, nici psihiatru, ci un barbat indragostit, care face exercitii de seductie, iesind bine si clar din limitele lui de competenta academica. Si o face pentru a atrage si mentine atentia femeii de care era indragostit· … Si aici ma opresc cu destainuirile si consider ca v-am si raspuns.  V-am marturisit ca mi se pare penibil sa devin avocatul propriei carti. Ma intereseaza in mod deosebit felul in care o receptati si interpretati dumneavoastra. Un fel onest, pentru care va multumesc. Astept cu tot mai mare interes continuarea recenziei”.

………..

Și iată continuarea (mea), cu trimiterea la link ul din care a extras autoarea citatul de mai sus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Spre surprinderea mea, în text, cuvântul ”memoriile” este un hyperlink cu trimitere la definiția cuvântului ”memorii” și nu la sursa din care s-a extras citatul cu pricina. (Acesta este un aviz celor care iau drept literă de lege ceea ce scriu dicționarele și antologiile de pe internet. Soluția este o verificare încrucișată, mai vastă și mai profundă, pentru că resursele internetului sunt cvasiinfinite). De unde și ”înverșunarea” mea față de includerea în textul romanesc a unor adevăruri puțin probabile, puțin credibile și – mai rău – neverificate (nu se poate numi ”verificare” sau probă de autenticitate o trimitere la o carte de memorii, fără a numi cartea și fără a sugera un link sau adresă unde ar putea fi găsită). Și totuși… Dialogul cu autoarea m-a făcut să devin bănuitor în legătură cu propria mea atitudine față de textul din Wickipedia în limba română. Pe scurt, cu ajutorul motoarelor de căutare am găsit textul originalului cu pricina și care, în mod normal ar fi trebuit să fie în textul din Wickipedia în limba română, sub forma unei adrese (link)! Poate de acum înainte, cineva va duce treaba până la capăt…și va face trimiterile necesare corecte. Iată sursa de unde s-a inspirat (fără a cita cum ar fi fost normal să o facă) cel care a scris textul românesc din Wickipedia: http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press. În acest articol (semnat de nepotul lui J.L. Moreno, adică de Jonathan D. Moreno) se face trimitere la o carte semnată de însuși J.L. Moreno, publicată în anul 1989:  Moreno, J.L.; The Autobiography of J.L. Moreno, MD (Abridged), Group Psychoterapy, Psychodrama & Sociometry, 42, 1, 15-22, 124. Din titlul cărții se vede că este vorba despre  despre o lucrare autobiografică și nu una de memorii (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorii). Comentariul din această carte este realmente relevant pentru discuția de față: ”The psychodrama of the fallen God. This was, as far as I can recall, the first ”private” psychodramatic session I ever conducted. I was the director and a protagonist in one”. Chiar dacă este o exprimare metaforică, Moreno și-a amintit tot restul vieții de această întâmplare din frageda sa pruncie (4 ani) petrecută în subsolul unei case din București. Moreno povestește amănunțit acest episod psihodramatic într-o altă carte, publicată în anul 1964, cu 10 ani înainte de a muri (din care voi cita mai jos). Bref, autoarea și personajul (Radu cel îndrăgostit de Iulia) au dreptate în privința originării psihodramei în chiar Bucureștii anilor 1894 – 1895. Am abuzat (puțin… mai mult) de răbdarea cititorilor cu lămurirea acestui aspect pentru a sublinia că datorită posibilității de a dialoga, oferit de autoare, am putut reaminti un fapt cu trimitere la ideea de autenticitate, corectitudine și valoare. Chiar și în romane de ficțiune adevărul istoric trebuie respectat! Iar Doina Popescu a respectat acest adevăr! Mai este însă un aspect: de fapt, romanele de ficțiune nu trebuie să fie copii autentice ale realității, adică să fie adevărate, ci trebuie să fie doar… verosimile. Mă bucur să pot insera aici opinia unui om mai cunoscător ca mine în materie de literatură (inclusiv teorie literară): Liviu Antonesei care a susținut, recent, la Stutgart conferința ”Suntem un popor de șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990”; https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be , https://youtu.be/sILEeMNUvj0

Revenind la acțiunea romanului axată pe un joc de tip psihodramă Moreno, capitolul 9 este dedicat unei runde de discuții doar în patru (Radu, Cristian, Aurora și – doar cu prezența, Iulia), evident, la Lăptăria lui Enache. Radu își devoalează amintiri din copilărie (de fapt, întreaga carte are drept temelie – pe care se construiesc dialogurile – , amintirile. Acestea sunt fie din copilărie, din întâmplări mai mult sau mai puțin recente, sau din.. fotografii). Sesiunea de ”psihoterapie” stătea sub semnul prăbușirii: Cristain este plictisit, Iulia se uită la un album cu poze, iar Aurora abia reușește să-l mențină pe Radu în starea de povestitor. Interesant pentru cei care caută să găsească sens în rândurile cărții, jocurile copilăriei lui Radu seamănă izbitor cu jocul copilului de 4 ani Moreno, care făcea cam același lucru: își stimula imaginația jucându-se, creându-și, astfel, un stil de gândire, simțire și acțiune. Voi reda aici textul autobiografic scris de Moreno însuși, cu intenția declarată de a face o paralelă Moreno – Radu, fapt care ar explica și ardoarea cu care Radu apăra, în capitolul anterior, precocitatea lui Moreno. Textul este extras din cartea nepotului lui J.L. Moreno, Jonathan D. Moreno. Titlul capitolului este ”Moreno and the concept of God”. Iată textul: ”From an early age, Moreno was intrigued with the concept of God. The most famous person in the universe was God and I liked to be connected to him. He sometimes traced the origins of psychodrama, the best known of the several methods that he would originated, to an incident from his childhood. When he was about four years old, his parents were visiting friends on a Sunday afternoon, and he was playing with neighbours’ children in the basement of his house. “Let’s play God and his angels” little Jacob suggested, and the other children agreed. They piled chairs upon an oak table that was in the basement to represent heaven, and Jacob choose to play God, climbing up to the highest level: “The cildren circled around the table, using their arms as wings, singing. One of the two larger children held up the mountain of chairs we had assembled. Suddenly one of the children asked me “Why don’t you fly?” I stretched my arms, trying it. A second later, I fell and found myself on the floor, my right arm broken” (extras din lucrarea publicată de J.L.Moreno în anul 1946).

După cum se va vedea mai jos, Radu avea – în același București, dar după circa patru decenii distanță în timp – un joc mai puțin complicat (fiind doar asistat de mama sa), iar în locul scaunelor făcute grămadă de copilul Moreno, copilul Radu va folosi cuburi și ”cărămizi”. În continuare, similitudinile se păstrează: în locul ideii de Dumnezeu Atotcreatorul (idée inexistentă în educația multor copii din anii copilăriei lui Radu, anii dictaturii comuniste), Radu introduce idea de creativitate umană; în locul urcării copilului Moreno în vârful grămezii de scaune, Radu își vede dărâmată grămada lui de cuburi – aflată în echilibru instabil – de către halatul mamei sau de strănuturile lor. Important este că ambii protagoniști au ajuns, la maturitate, în vârfurile carierelor lor academice, cu rol important în studierea și declanșarea creativității copiilor/ tinerilor.

Poate nu întâmplător Radu a ajuns profesor de management, disciplină care presupune stimularea inventivității, creativității și imaginației studenților prin jocuri de grup. Copilului Radu îi plăceau asocierile întâmplătoare ale cuburilor (primite mereu ca dar de Crăciun) care generau imagini și ”realități” noi și neașteptate. ”Rulam din nou cuburile, dar entuziasmul de-a trece de la o poveste la alta îmi slăbea repede, așa că mă apucam să construiesc turnulețe și cazemate. Potriveam ”cărămizile” într-un echilibru atât de diafan, încât la un simplu strănut… turnurile se prăbușeau…. Treceam atunci la mult mai echilibratele fortificații crenelate” (p. 80). Radu maturul povestea câtă fascinație îi produceau lui Radu cel mic combinațiile inedite ale cuburilor, fapt pedagogic cu reverberații pe parcursul întregii sale vieți. Plăcerea de a face combinații inedite este un ecou al teoriei freudiene a asocierilor libere, iar joaca sa de-a construirea de noi realitîți din cuburi DOAR în prezența mamei este un ecou al complexului Oedipian lansat de Freud.  De asemenea, redarrea și interpretarea unor vise ține tot de teoria freudiană și mai puți de cea moreniană. Am mai spus-o, chiar dacă personajele se lansează în ipotetice psihodrame Moreno, adesea ele se revendică mai mult de la Freud (opusul lui Moreno) decât de la Moreno. Apare cu mai multă limpezime puterea de sinteză și de adevăr a expresiei ”cei șapte ani de-acasă”, singurii ani în care se modelează viitoarea personalitate a maturului.  Radu face o adevărată lecție de pedagogie spunând că, din păcate, azi, maturii fac combinații ale elementelor de care dispun, dar fără rost și fără sens, ca și cum ăsta ar fi unicul lor scop: doar să amestece lucrurile.

Eu văd în aceasta, o critică (a autoarei) la adresa personalizării excesive a produselor/ faptelor/ acțiunilor oamenilor din postmodernitate. Melanjul/ amestecul postmodern este pozitiv, dar când îl transformi în scop în sine, haosul este inevitabil. ”Triumful solipsismului este, de fapt, Turnul Babel” (p. 82) – pune Radu punctul pe i în discursul său antipostmodernist.  O posibilă explicație a haosului contemporan este dată de Radu atunci când conchide: ”Cred că fiecare a primit o planșă apocrifă, complet diferită de a celorlalți. Și pentru ca jocul să se complice și mai mult, numărul cuburilor și, implicit, al posibilităților de a le combina a crescut și el la nesfârșit…” (p. 82-83). Personajul nostru se referă la acea planșă de control existentă în cutiile cu cuburi și care prefigurează imaginile (corecte) ce pot fi obținute. Amestecând cuburile fără această planșă (instrucțiuni de folosire), sau cu o planșă apocrifă, rezultatul este cel perceput de majoritatea dintre noi: un haos din ce în ce mai mare și mai greu de stăpânit. O figură de stil similară a folosit autoarea atunci când se referea la frumusețea Iuliei, cea care ”a primit instrucțiuni de folosire greșite”. Fatalismul/ determinismul pare a bate liberul arbitru și libera inițiativă.

Citite repede rândurile din aceste cca 4-5 pagini ale capitolului, și cu gândul doar la acțiunea personajelor și nu la subtextul spuselor lor, va lăsa cititorul (cel prea puțin atent) cu un gust.. coclit (ca să reiau un adjectiv folosit de autoare cu privire la o dimineață de după o noapte petrecută la Lăptărie).  Sugestia mea către acest cititor este de a încerca să vizualizeze cu ochii minții ceea ce a dorit, de fapt, autoarea să transmită. Altfel, impresia de acțiune minoră și de roman fără impact și utilitate riscă să se instaureze imediat. Bogăția de sensuri încifrate în fiecare dintre frazele rostite de personaje sau descrierile făcute de autoare va rămâne nedescoperită. Caracterul eminamente existențialist al povestirii coincide (doar o coincidență?) cu perioada în care Moreno s-a format la Viena (până în anul 1925), perioadă în care, chiar în Viena imperială (orașul viselor) au apărut avangardismul, existențialismul, freudismul, dadaismul (1916), nazismul, austro-marxismul, nazismul, antisemitismul și sionismul. Perioada tranziției României de la dictatură spre democrație s-a caracterizat, de asemenea, prin melanj de idei, de convingeri, cu multe speranțe și metode de supraviețuire etc. oarecum similar cu efervescența ideatică din perioada vieneză a lui Moreno.

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

26 septembrie 2015

(va urma)

Primele șase episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

 

Webografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno 

 

http://www.rfi.ro/special-paris-81578-tristan-tzara-omul-aproximativ 

 

https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescu-nu.doc  Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas (ediția originală a apărut în anul 1934)

 

http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press
J.L. Moreno (1889-1974), the father of psychodrama, was an early critic of Sigmund Freud, wrote landmark works of Viennese expressionism, founded an experimental theater where he discovered Peter Lorre, influenced Martin Buber, and became one of the most important psychiatrists and social scientists of his time.
A mystic, theater impresario and inventor in his youth, Moreno immigrated to America in 1926, where he trained famous actors, introduced group therapy, and was a forerunner of humanistic psychology. As a social reformer, he reorganized schools and prisons, and designed New Deal planned communities for workers and farmers. Moreno’s methods have been adopted by improvisational theater groups, military organizations, educators, business leaders, and trial lawyers. His studies of social networks laid the groundwork for social media like Twitter and Facebook.

Featuring interviews with Clay Shirky, Gloria Steinem, and Werner Erhard, among others, original documentary research, and the author’s own perspective growing up as the son of an innovative genius, Impromptu Man is both the study of a great and largely unsung figure of the last century and an epic history, taking readers from the creative chaos of early twentieth-century Vienna to the wired world of Silicon Valley.
Jonathan D. Moreno, called the “most interesting bioethicist of our time” by the American Journal of Bioethics, is a professor at the University of Pennsylvania and a Senior Fellow at the Center for American Progress” (vezi sursa acestui text informativ la:

http://www.amazon.com/The-Philosophy-Theory-Methods-Moreno/dp/0415702879   ).

 

Bibliografie

Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, București (după originalul apărut în 1934)

Tags: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, management, Jacob Levy Moreno, Jonathan D. Moreno, Sigmund Freud, Lăptăria lui Enache, Editura Adenium, Editura Humanitas, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, existențialism, freudism, dadaism, nazism, austro-marxism, nazism, antisemitism, sionism, Liviu Antonesei

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (6)


 

 

de Liviu Druguș

 

* În care se vede cum ideologia bate psihologia

 

Primele cinci părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

 

 

Capitolul 8 surprinde sextetul în integritatea sa fizică (parțial și în cea psihică) și este dedicat – în linii mari – viselor lui Cristian, verbiajului lui Radu, monologului ideologic al Zinei, unicei replici a Anei, plus, firesc, gândurile povestitoarei Aurora. Iulia era prezentă, dar … doar pe post de anestezic pentru Radu.

 

Sigur, de la un roman declarat ritos ca fiind unul ficțional nu ne așteptăm la exactități științifice, la documentare bine alcătuite și precis redate, sau la demonstrații logice, ci doar la aproximații, aluzii sau trimiteri vagi la ceea ce înseamnă realitatea exact așa cum a fost. De aceea, nu voi fi foarte critic la adresa autoarei care a pus, în chiar debutul acestui capitol, în gura unui personaj (Radu) lucruri inexacte sau chiar tendențioase în plan cultural, dar nici nu pot lăsa pe seama ”acoperirii” ficționale nedevărurile lansate de acesta cu aer de cunoaștere academică. Profesorul de management Radu, chiar la o agapă psihodramatică într-un local/ restaurant bucureștean, pune serios sub semnul întrebării calitatea pe care o are atunci când face afirmații gratuite, necombătute de altcineva din grup: ”Apropo de americanul Jacob Levy Moreno! Știați că a fost de profesie român? Ideea psihodramei i-ar fi venit chipurile, într-un lagăr austriac, la Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka. Eu cred că purta în el proiectul acestui teatru al spontaneității de când a părăsit Bucureștiul. Gândiți-vă un pic: unde altundeva se mai eliberează omul de tensiuni jucând teatru la modul cel mai spontan cu putință, ei?” (p. 68). Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno viitorul psihiatru austriaco-american Moreno a părăsit Bucureștiul când avea 6 ani! Așadar, ideea de românitate cred că nu putea fi probată în vreun fel la acea vârstă. Mai mult, a-l califica drept ”român de profesie” este o supralicitare care nu cred că are vreun rost a fi diseminată, fie și în paginile unui roman de ficțiune. Este în spiritul dâmbovițean această tendință de a ne împăuna cu meritele altora, de a aduce omagii patriei străbune pentru fapte inexistente sau deloc probabile. Originile românești ale evreului Moreno sunt la fel de valabile ca și descrierea României ca fiind ”Grădina Maicii Domnului”.  Sper că ne-am edificat cu românitatea (copilu)lui Moreno. Dar fabulația continuă, chiar dacă se inserează, în text, un scuzabil ”chipurile”. Profesorul nostru combate o teorie ineptă (cum că ideea psihodramei i-ar fi venit lui Moreno într-un lagăr austriac, Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka) cu o altă teorie ineptă (că el gândise teoria psihodramei, sau a terapiei de grup, chiar de când a părăsit București-ul, adică de pe la 6-7 anișori). În 1895, cînd familia Moreno a plecat la Viena nu erau lagăre pentru azilanți, ca în zilele noastre, iar citirea lui Freud și Kafka – la 6 ani – în acest lagăr imaginar este de-a dreptul grotescă… Pentru repunerea adevărului în drepturile sale precizez că J.L. Moreno a terminat medicina la 28 ani (în 1917) la Viena, și – student fiind încă – a respins teoria lui Freud referitoare la vise, tânărul medic părăsind Austria pentru SUA la vârsta de 36 de ani, urmând să trăiască tot restul vieții în SUA unde a murit în 1974. Moreno a fost anti-Marx, anti-Freud și anti-industrialism (toate promotoare ale materialismului).

 

În finalul intervenției sale aberante profesorul Radu susține că Bucureștiul este un loc special, unic în lume desigur, unde doar jucând cartea spontaneității teatrale îți pot veni idei geniale de genul psihodramei, invenție care, acum, poartă numele psihiatrului american. Făcând abstracție de faptul că  e vorba doar despre o poveste de roman, totuși preocuparea românilor (a autoarei, inclusiv) pentru fabulații, scenarite, mit(olog)izări, împăunări cu meritele altora etc. iese cu obstinație în evidență. În anii studenției mele (1968-1971) apăreau, ca din senin, teorii despre meritele (încă) nerecunoscute ale românilor. Micii erau o creație pur românească, sarmalele la fel, iar Miorița și Meșterul Manole erau balade românești. Despre toate astea a scris (bine) Dan Alexe în a sa ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. (În vara anului 1968, URSS masase armament masiv la Prut, invadarea țării fiind iminentă, dar poporul a aflat că Ceaușescu dispune de un tun cu laser care topeau instantaneu tancurile (!!!). Mai aproape de zilele noastre, economistul american de origine română Anghel N. Rugină a fost inclus în povestiri abracadabrante fără nicio legătură cu realitate (vezi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/) . La suita de minciuni sfruntate despre profesorul Rugină, va răspunde Aurel Brumă, în 2011 (vezi: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/  ). Iată însă că rrrrromânismul patriotard nu se dezminte nici în această replică, autorul (Aurel Brumă, fost redactor la Radio Iași) încheind ditirambic, exact în aceeași idee a genialității fără seamăn a românilor: ”Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.”.  Am făcut scurt acest turneu prin(tre) metehnele românilor care vizează preamărirea etnicului românesc dincolo de orice bun simț, hiperbolizarea grosieră a normalului, cu finalități exact pe dos celei scontate: românii apar ca mitomani, nerealiști, mincinoși, lăudăroși etc. Revin în contextul pseudorecenziei mele cu întrebarea: cui folosește sublinierea românității lui Moreno? (”Faptul că noi, grupul de la Lăptărie, mimam psihodramele românului Moreno nu ascundea cine știe ce paradox, ci arăta că, într-un fel, ne consideram mai atipici, mai autocenzurați și – de ce nu? – mai sofisticați.”  –  p. 69). Răspunsul meu (dat chiar în 1990) este: nu numai că nu ne folosește, ci chiar dăunează! Iar explicația este una sociopatologică: complexul de inferioritate al românilor nu poate fi astupat decât cu un complex de superioritate. Am exemplificat, într-unul din episoadele pseudorecenziei la cartea lui Dan Alexe, cu chiar exemplul meu, după revenirea în țară de la Primul Congres al ISINIInternational Society for Intercommunication of New Ideas – (organizat de Anghel Rugină la Paris, în august 1990). Din acest complex, probabil, am dus misiunea acestei organizații la un nivel care a presupus eforturi uriașe și rezultate minore, organizând două congrese succesive în România, la Bacău (ISINI 9), respectiv București (ISINI 10). (vezi: www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf). Continuarea discursului profesorului Radu din romanul Doinei Popescu se pliază perfect pe sublinierea originalității românilor, cu constatarea mea că autoarea caută mai mult o scuză pentru defectele românilor decât o preamărire necondiționată a lor: ”Aici, la noi, unde timpul îți fuge printre degete, deși tu abia simți că se târăște. Aici, unde nimeni nu pare preocupat de autenticitatea nimănui, nici măcar de a lui însuși. (nota LD: adică,  la noi, la români, mitomania și falsul sunt la ordinea zilei). Spontaneitatea umple, firesc, locul consecvenței, iar teatralitatea suplinește efortul de a extinde ființa care ești până la marginile celei care vrei să se creadă c-ai fi” (pp. 68-69). Se poate deduce de aici și faptul că fabulația cu privire la românitatea lui Moreno ține, de fapt, de imaginarul excesiv al românilor, de neseriozitatea lor funciară, de histrionismul probat mereu-mereu (îndeosebi în politică) nicidecum de o tentativă a autoarei de a mai adăuga un mare român pe lista geniilor pe care (nu) le mai avem. Și totuși: timpul fuge printre degete pretutindeni în lume, spontane și imaginative sunt, în general, toate națiile latine care nu se prea omoară cu munca, ci mai mult cu imaginarul artistic și – uneori – științific. Radu se dezice chair el de cele afirmate inițial despre povestea vieții ”românului” Moreno atunci când declamă: ”Vânturăm imagini inflaționiste, așteptăm ceva ce poate nu va veni niciodată. Așteptarea dilată timpul personal. Această triplă inflație – a imaginii personale, a așteptării și a timpului subiectiv – ne macină clipele din timpul real.” (p. 69). În traducere personală, această tiradă ar putea suna (și) astfel: ”Ne umflăm/ gonflăm/ hiperbolizăm propriile imagini despre noi, avem aștepări nerealiste și nu suntem corect ancorați în timp”. Lucru cu care sunt de acord! Și care se aplică inclusiv discursului autogonflabil al lui Radu despre românitatea lui Moreno.

 

România (de)compensează o întârziere istorică în evoluția societății prin forme fără fond, prin histrionisme de paradă și ridicole autoridicări în slăvi. Moduri de gândire și de comportare ce țin de feudalismul târziu al românilor sunt concretizate în structuri specifice acestui mod de gândire și care elimină în mod automat, dar perfect logic/ firesc meritocrația, echilibrul și măsura. ”Pentru că în România găștilor, clanurilor și încumetririlor nu e ușor…. să îți asumi o diferență contra curentului: devii nereprezentativ și riști marginalizarea” (pp. 69 – 70) comentează Aurora, perfect consonant cu ceea ce gândesc și scriu și eu de un bun număr de ani. Evident, între a fi marginalizat și a te integra în găștile mafiote corupte, pare a fi mult mai logică a doua variantă, fapt probat zilnic de comunicatele DNA și de înjumătățirea aleșilor locali (primari) sau diminuarea celor naționali (parlamentari, premieri).

 

Discursul lui Radu devine mai mult decât lămuritor în privința caracterizării unei bune părți a românilor, respectiv a acelei părți care dă tonul și imprimă direcția de acțiune a societății. Interesant este faptul că, ieșiți din acest creuzet de autoamăgiri orgolioase și adesea inepte, românii continuă să se manifeste în mod exagerat, doritori de afirmare până peste poate. Astfel, oameni inteligenți, cu resurse reale de gândire și simțire, odată pătrunși în lumea meritocrației occidentale strălucesc, devin vîrfuri, VIP uri sau măcar în părțile superioare ale clasamentelor. Culmea, aceste realizări externe ale foștilor membri ai societății românești sunt imediat confiscate de românii din țară, adjudecându-și meritele și declanșând un nou val de autoadmirație bolnăvicioasă, orgolioasă și nemotivată. Exemplul foarte recent al unui laureat Nobel în chimie, germanul de origine română Ștefan Walter Hell, confirmă cele afirmate mai sus: președintele Iohannis a decorat cu un înalt ordin al țării (Steaua României) pe proaspătul laureat Nobel deși formarea intelectuală și științifică a acestuia nu s-a făcut la noi decât până la vârsta de… 15 ani. (vezi:  http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/stefan-walter-hell-laureat-cu-premiul-nobel-pentru-chimie-decorat-de-presedintele-iohannis.html). La fel s-a întâmplat și cu americanul de origine română, acad. Anghel Rugină sau cu scriitori și artiști români afirmați și deveniți celebri în Franța (lista e chiar lungă aici). Pe de altă parte, românii care au plecat în afară doar ca să se căpătuiască, au excelat și aici, unii devenind respectați profesioniști în meserile lor, dar – trebuie să o spun – au excelat și în furtișaguri sau crime. (Un român venit de la o astefel de incursiune în Germania se lăuda colegilor și cunoscuților: ”Mă! da proști sunt nemții ăștia! lasă ușile caselor descuiate. Și-atunci, cum să nu intri?”). Pe tema tentației suicidare a Occidentului, vezi Gabriel Liiceanu despre dereglările mentale ale acestor societăți http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/ . Din exemplele de români geniali, reverberate în țară, s-au născut noi și noi legende urbane, majoritatea având ca ”miez” subliniere faptului că ”românii e dăștepți”. (Mai multe considerații pe această temă se pot citi la: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ ; http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html ,   precum și în volumele: Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964);  și  Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015).

 

Dacă nu vrei să te lași marginalizat, cum spunea Aurora, povestitoarea/ (autoarea?), în interiorul societății românești ai și varianta să te pliezi, ipocrit și curvește pe curentul dominant și să supralicitezi speranța de a nu fi strivit, ci acceptat și promovat de turmă, până ajungi la paroxism, respectiv la triumful prostiei în gestionarea turmei. Comentariul Aurorei merită notat; el este, în ansamblul lui, o bună descriere a modului contorsionat/ oportunist/  de gândire, simțire și acțiune (=management) al românului aflat, intelectual – crede el – peste media națională sau mondială. Acest minidiscurs este o posibilă explicație a cenușiului duplicitar al ariviștilor de profesie precum și a dezamăgirii populare generată de descoperirea, continuă, a circului jucat peste tot, cam la toate nivelurile, circ a cărui esență este: mimarea normalității dezirabile, stimularea credibilității și credulității românilor, lidershipul lamentabil al fruntașilor turmei: ”Poți fi însă excesiv, ba chiar monstruos, dar numai în sensul curentului, și nu te mai izolează nimeni, ba dimpotrivă: inspiri un fel de respect, în spatele căruia se pitește de regulă teama. Tendința generală și, în cazul particular, moda furnizează toate circumstanțele pentru a fi validat. Desigur, există și validitatea onorabilă pentru purtătorul unui astfel de mesaj: ”Hm, nici eu nu sunt eroul pozitiv, de fapt nu sunt câtuși de puțin un erou (cine ar mai avea nevoie de eroi?), dar am inteligența de a mima mai bine modestia și practic cu mai mult succes moderația. Știu să-mi vând mult mai bine imaginea, așa că vă recunoașteți în mine onorabililor, vă bizuiți pe mine și puteți chiar să vă aliniați sub steagul meu”. Mai e, desigur, și validarea la limită: ”Ticăloșilor, vă detest, dar vă somez să vă recunoașteți în mine. Dacă vreți să știți, pe mine mă detest îndoit. Am însă suficientă nebunie pentru a mă exhiba mai seducător decât ați face-o voi înșivă”. În fine ar mai fi și validarea excepțională: ”Din fericire, nu sunt ca voi, dar ceea ce sunt e o povară și mai mare pentru mine. Fiindcă nu mă oglindesc în voi, cu care nu-mi găsesc afinități, înot singur în propriile îndoieli. Mult mai mult mă preocupă un răspuns la întrebarea ”de ce?” decât unul croit la întrebarea ”cum?”. Dacă răzbesc, mă validați în ultimă instanță: un caz excentric, răsărit doar ca să vă confirme vouă neliniștea. Din partea mea, onestitatea; din partea voastră, fariseismul. Cu cât e mai excepțional triumful meu, fapt pe care-l admiteți și voi în cele din urmă, mai ales dacă ”urma” este postumă!”. Cine poate să spună de câte ori omenirea a validat onestitatea, statistic vorbind, la scară planetraă și istorică? La modul aplicat, mă refer, și nu doar discursiv, și nici post-mortem, ca în cazul sfinților și martirilor. Nu că onestitatea ar fi rămas o noțiune închisă doar în dicționare, pe care, din când în când, o pun pe tarabă filosofii și artiștii, dar cu ce randament mai inspiră ea astăzi modelele de reușită socială? Și nu numai în locurile în care, cu cât încurcă mai mult socotelile, cu atât e mai des invocată. E o prestidigitație foarte asemănătoare celei prin care, după o contrarevoluție, aproape orice profitor al fostului regim își revendică o neștiută ipostază de victimă, directă sau indirectă, a regimului răsturnat. (Găsește el cumva măcar o rudă prin alianță care ar fi suferit mari persecuții sub regimul despotic, fapt pe care și pe el însuși l-a afectat, desigur, peste măsură.)”  (pp. 70 – 71 din ”Iluzoria vulpe a fericirii”, de Doina Popescu, Editura Adenium, Iași, 2014)

 

Pentru a creiona mai bine modul de gândire și simțire al profesorului de management de la Iași (disciplină academică supranumită de mine GSA – gândire-simțire-acțiune = management sau Metodologia Scop Mijloc) voi reproduce intervențiile sale în dialog cu Cristian, Zina și Ana, nu înainte de a menționa și unda de îndrăgostire/ apreciere a Aurorei față de Radu: ”pentru astfel de replici… îl adoram pe Radu, și nu pentru prostrația care-l lovea uneori în prezența Iuliei” (p. 75).  Este clar, profesorul Radu este filosoful grupului (lucru care mă bucură: un profesor de management trebuie să facă filosofie practică/ etică/ logică/ pragmatică/ praxeologie). Fac, din nou o divagație personală: la unul din cursurile introductive în management – la un master la care erau înscriși medici, ingineri, bioingineri, economiști, și la care deviza junimistă anunțată era: ”vine cine vrea, rămâne cine poate” – am început cu câteva considerații generale despre om, societate și umanitate, despre rostul vieții și finalitățile acțiunilor umane etc., la care doi ingineri dau semne de nerăbdare, iar unul îi șoptește celuilalt: ”asta e filosofie, hai să ne cărăm!”. A fost unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am primit!). Așadar, iată alte câteva considerații existențialiste ale lui Radu: ”Toți îl încărcăm pe maturul care devenim cu lestul dorințelor noastre de tânăr. Ele supraviețuiesc în noi – fantome ale celor care am fi putut deveni în cu totul alte istorii ale eului. De cele mai multe ori, însă, sfârșim prin a fi doar cea mai probabilă dintre toate întruchipările noastre posibile”. (p. 75). Remarca de mai sus este făcută în contextul unei discuții pe teme ideologice (la care mă voi referi mai jos), respectiv legată de faptul că la tinerețe mai toți suntem de stânga, generoși cu împărțeala bunurilor și banilor altora, pentru ca la maturitate și după aceea să devenim tot mai conservatori, mai marcați de principiul contributivității și al meritocrației. Radu chiar își devoalează idealismul stângist al adolescenței și tinereții: ”În studenție, dar și câțiva ani buni după, aveam capul doldora de repertoriul stângii: idealuri sociale, entuziasm revoluționar, echitate, dezalienare, bla-bla-bla… Ce mai, formule din astea fără prihană” (p. 76). În final, Radu devine mai acid și mai concret chiar la adresa celor care s-au revendicat (în 1989) și se revendică (și azi) de la o stângă care pierduse de mult idealurile inițiale: ”Aș respira și eu liber și avântat, în sucul meu, dacă patria asta n-ar mai avea încă forma și mirosul slavgardatorilor de neamul lor și patria lor, de bandiți…” (p. 77). ”Salvgardatorii” nu sunt altcineva decât foștii comuniști (mai exact, nomenklatura de partid) care au înființat (chiar înainte de decembrie 1989, dar asta este o altă discuție) Frontul Salvării Naționale (actualmente PSD). Practic, România de azi nu este cu mult diferită de cea din epoca dictaturii ceaușiste (excepție făcând libertatea de a vorbi fără să te asculte nimeni, libertatea de a (e)migra – dacă ai cu ce și unde, libertatea de a fi ales – dacă ai în spate găști care așteaptă să se înfrupte, prin tine, din averea comună prin inginerii financiare). De fapt, alternativa la guvernare este o altă denumire pentru principiul ceaușist al rotației cadrelor. Cum bine zice Aurora, trăim ”în România găștilor, clanurilor și încumetririlor” (p. 69). Interesant este faptul că autoarea (pasionată de cunoașterea politicilor, ideologiilor, doctrinelor și teoriilor legate de guvernare) oferă un spațiu generos dialogului pe teme ideologice, deși ”programat” la spovedanie psihodramatică, în acea seară, era Cristian.

 

Zina este o stângistă convinsă și o la fel de convinsă antiliberală. Discursul ei este regăsibil din plin pe rețelele de comunicare (nu de socializare!) de tip Facebook, de unde și senzația de autentic, de lipsă de improvizație. Voi reda câteva dintre ideile susținute de Zina cu scopul declarat de a sublinia (încă de pe acum, înainte de concluzii) că romanul Doinei Popescu este cu mult mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere/ lectură.

 

Iată tirada stângistei Zina, cu argumentări aruncate în fugă și cu convingerea absolută că doar ea deține adevărul: ”Nu poți extirpa idealurile stângii din mințile oamenilor, Radu. Ce pui în loc? Liberalismul? Sau – uau! – conservatorismul? Hai să fim lucizi, nu sunt niște candidați serioși. N-au anvergură ideatică. Nota bene, n-am zis ideologică. Liberalismul se trăiește. Individualist și meschin. Nu coagulează aspirații, nu inspiră minți, nu mobilizează mase, nu poate genera un vis colectiv. Asta-i. Rămâne pur și simplu denotativ. Cât despre neoconi…. (gest de lehamite). E drept, stânga, cel puțin în forma ei extremă, a eșuat în practică. Adevărat! Ideile stângii însă nu pot fi aruncate la gunoi. În partea de lume în care s-a pretins că au fost aplicate vor sta, pentru un timp, la naftalină. Ei și? Ce-i cu asta? Câtă vreme bogățiile se acumulează într-o singură parte, după criterii cel puțin discutabile, se vor naște destule generații dornice să le reîmpartă în conformitate cu promisiunile stângii. Marea problemă e ca împrțitorul să nu înșface chiar totul… Pe el, pe împărțitor, cine îl mai cenzurează? La asta nu s-au gândit comuniștii. Alta-i treaba însă în social-democrațiile nordice. … Nu vorbesc despre extremismul aberant în care a alunecat stânga, ci despre marile ei idealuri, spuse Zina, sugerând că își revizuise stângismul, cel puțin până la papa Marx” (pp. 76-77). Supărată că nu găsește adepți/ susținători, Zina încheie (oarecum firesc pentru o argumentare abia însăilată) cu o amenințare: ”Ei bine, dați-i voi un cec în alb liberalismului… și-o să vedeți voi seninătate și fericire pe dracu” (p. 78). Cam așa se desfășoară, pe la noi, dezbaterile doctrinare și ideologice: când nu mai ai argumente, înjuri!

 

În economia acestui plin de miez capitol 8 a mai rămas… doar esențialul (spovedania lui Cristian, mai exact redarea unui vis care îl macină) plus interesantele comentarii ale Aurorei. În ultimă instanță, mobilul principal al întâlnirilor sextetului la Lăptăria lui Enache (poate chiar și speranța unei însănătoșiri reale) îl constituia convenția membrilor grupului de a juca psihodrame Moreno, evident, după ureche și nu ca într-o clinică de specialitate. Găselnița autoarei de a plasa aceste dialoguri/ dezbateri/ dezvăluiri în cadrul unui joc de roluri în psihodrame de tip Moreno  este una fastă, îmbinându-se astfel stilul narativ pe teme socio-umane grave (fatalmente, unul sec și neatractiv) cu o  succesiune de scene care mai dinamizează aceste tablouri eminamente narative. Nu întâmplător locul ales este ”patronat” spiritual de portretul dadaistului Tristan Tzara, un gânditor anti-sistem prin excelență: alegerea jucării psihodramelor Moreno în pofida faptului că acest ”joc” sanogen nu a prins în România. ”Faptul că psihodrama a prins enorm în Franța și în State și mai deloc în România arată că nimic din natura umană nu-i străin indivudului, oriunde s-ar afla el. Ne diferențiază doar dozajul. Proporțiile. Ceea ce la noi e o primă natură, așadar ignorată, la ei e o a doua – tentantă și, nu în ultimul rând, învățată” (p. 69). (Dincolo de sugerarea implicită a presupusului excepționalism românesc, această precizare făcută de Radu are și rostul de a arăta și împotrivirea sextetului față de rămânerea în urmă a societății românești. De aici și  desele tirade critice ale celor șase la adresa acestei societăți, mereu necoapte și căutătoare de direcții culturale și orientări geopolitice. (Chiar referitor la dadaism există încă mereu noi dispute începând cu însuși numele curentului, nume despre care întemeietorul său însuși a declarat că …nu este interesat. Amintesc aici o propunere insolită, dar credibilă, referitoare la numele de ”dada” – oferită de Victor Macarie de la Iași – conform căreia/ căruia numele noului curent a fost împrumutat de la Sf. Dada, sărbătorit exact în ziua de naștere a lui Tristan Tzara, pe stil vechi).

 

Nu voi reda visul povestit de Cristian și mă voi opri strict la efectul acestei povestiri asupra Aurorei, căreia i s-au deschis, ascultând-o, noi sinapse și i-au venit în minte idei noi referitoare la un subiect intim psihodramelor sau altor metode de terapie psihologică sau psihiatrică. Am aici un răspuns destul de la obiect referitor la problema cunoașterii despre care am scris în primul episod: poți comunica mai bine idei noi, ipoteze ”științifice” îndrăznețe sau chiar teorii care să fie apoi validate academic în poezii, piese de teatru sau romane chiar mai bine și mai eficace decât prin publicarea acestora în Analele Universității X sau prin comunicarea lor la conferințe internaționale. Subiectul expus de Aurora se referă la cum stabilim granițele/ limitele dintre normal și anormal/ patologic/ nebunie. Subiectul m-a atras și pe mine și l-am dezvoltat într-un referat pe care l-am scris și susținut în cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Filosofie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în vederea obținerii titlului de doctor în etică. Dar, aici, voi reda doar punctul de vedere al Aurorei/ povestitoarei/ autoarei. ”În acel moment, m-am gândit că, dacă într-adevăr starea de normalitate pare aceeași de când lumea, fiind prin definiție limitată de manifestările nebuniei, ei, bine, la rândul ei, nici nebunia nu evoluează spre cine știe ce diversitate, exceptând poate faptul că își ”updatează” temele delirului din mers, ca un computer unele programe. Deși ai crede că-i o formă de evadare din constrângerile realității, nebunia nu-i de fapt decât o altfel de întemnițare, pentru că dincolo de granițele (de altfel, tot mai laxe!)) ale normalului, nu te așteaptă privilegiul libertății depline, ci doar o altfel de captivitate, mai severă. Psihoticul se învârtește în cercul propriei maladii ca într-un manej cu rază tot mau scurtă, constrâns de mecanismul propriei boli să se afunde în inima suferințelor mizerabile până la pierderea libertății tuturor libertăților: libertatea de a hotărâ când și cum să o termine cu recluziunea: Să iasă din nebunie simplu, așa cum ar ieși dintr-o cameră în care începuse să se asfixieze, după ce s-a străduit – și chiar a reușit – să-i etanșeze perfect ușa și toate ferestrele. Dar și nebuniile, clasificabile de altfel și vechi sub soare, ca și micile devieri ale normalității intră în geamantanul minții umane laolaltă cu credințele și iluziile, formele singurătății și ale extazului, ale geloziei și urii, cu felurile iubirii, ale torturii și spaimei. Dar ce geamantan? E vorba doar despre câteva gene care-l individualizează pe om în cadrul regnului animal. Din ingredientele speciei fiecare are parte de un cocteil cu gust irepetabil. Bineînțeles, fuga de idei și parantezele pe care gândul uită să le mai închidă, fac parte din același inventar…” (p. 73-74).

 

Ca o completare la evantaiul de manifestări ale nebuniei/ anormalității amintesc faptul că OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a inclus iubirea în rândul maladiilor psih(ot)ice. Așadar, iluzoria vulpe a fericirii este simptomul unei posibile boli deja instalate. Cât despre nebunia colectivă numită comunism totalitar, ce se mai poate spune?  Nu întâmplător dictatorii comuniști (Lenin, Ceaușescu, Kim Ir Sen și alții) au fost diagnosticați ca fiind paranoici, schizofrenici sau cu alte patologii psihice. În context, îmi amintesc de zbuciumatul început de an 1990, când aproape toate crimele comunismului de la noi erau puse pe seama paranoiei lui Ceaușescu (ulterior am aflat că bolnavii psihici pot fi iertați de pedepse, fie și postmortem, dacă suferă de boli psihice care le afectează spiritul de responsabilitate). Mulți dintre noi au înghițit această ”gălușcă” servită de ziarele noii puteri (de opoziție nu putea fi vorba atunci), iar eu unul am luat-o la propriu și am stat de vorbă, serios, cum altfel?, cu un lector univ. de la UMF Iași specialist în psihiatrie. I-am propus colegului meu dr. C.V.– probail și el pensionar astăzi – , nici mai mult, nici mai puțin (convins fiind că ”știința” psihiatrică poate opera chirurgical cu diagnostice care să separe nebunia de normalitate) să sugerăm noilor autorități să emită o lege prin care orice candidat la o funcție publică să aibă și un aviz favorabil dat de o comisie de medici psihiatri. Privirea pe care mi-a aruncat-o atunci colegul (într-o perioadă eram chiar în aceeași catedră) ar putea fi tradusă, azi, liber, cam în felul următor: ”cred că tu nu ești sănătos la cap” J . Se pare, cred, că aceeași propunere ar merita votată, în regim de urgență, astăzi, ca parte integrantă a unui Cod Electoral democratic… Dacă nu astăzi, poate mâine… poimâine.

 

În finalul capitolului și al dialogurilor multiple, gândurile Aurorei trimit discuția despre vise, ideologii, stângismul Zinei și idealismul lui Radu  tot în trecutul nu prea îndepărtat, respectiv în comunismul românesc postbelic: ”Aș fi spus că tocmai comunismul nenorocit a reformat, prin ricoșeu, democrațiile liberale, obligându-le să devină mult mai atractive. Îmi venise în minte chiar și un citat (din Pascal Bruckner) (Nota LD: poate acesta – ”Numesc inocență această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței) cf https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner), dar n-am făcut-o pentru că subiectul ne inflamase destul, iar intervenția mea n-ar fi făcut decât să-i irite și mai mult pe toți deopotrivă. Ce-ar fi fost să adug? Doar să înceapă istoria de la zero, după cine știe ce cataclism, ca să ajungă omenirea să experimenteze din nou comunismul! Ca și cum n-ar mai exista și alte sofisme seducătoare care, în practică, să genereze nedreptăți la fel de monstruoase. M-am abținut.” (p. 78)

 

Și astfel, prietenia cu frumoasa Zina s-a păstrat, iar povestea continuă cu sextetul integral până în momentul când Ana se va retrage din  grup, transformând, involuntar, sextetul posibil de simbolizat prin steaua lui David cu șase colțuri, în cvintetul (C-R-I-Z-A) posibil de simbolizat prin steaua cu cinci colțuri, aleasă de comuniști ca expresie a progresului, păcii, libertății etc. etc.

 

Iluzoria vulpe a fericirii” este (și) un roman de idei, de polemici, de moravuri, de sexualitate, de interrelații umane, de iubire, de mimare a dramelor generatoare de speranțe de refulare, despre prietenie, de psihosociologie a vieții cotidiene a românilor care s-au trezit brusc cu tone de libertate pe cap și care par a nu mai rezista la atâta presiune… Postmodernitatea romanului vine tocmai din acest melanj de planuri, structuri și intrigi, iar stilul autoarei este pe măsură, adică face un joc inteligent al punerii în scenă a unor personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante. Ludicitatea lucidă a autoarei este mereu prezentă: în acest capitol, debutul declarațiilor lui Radu este o capcană adresată celor gata să sară și să dea în vileag grozăvia celor spuse de el (cum am făcut și eu, chiar la începutul acestui episod…), deși afirmațiile sale erau menite doar să atragă atenția asupra faptului că mulți chiar mai cred în rrrromânisme de paradă, iar el este dator – în calitate de profesor – să scoată adevărul la suprafață și să arate găunoșenia unor tirade etnocentriste, naționaliste sau excepționaliste. Așadar, personajul Radu, profesor de management de la Iași, lansează câteva afirmații (cvasigeneral acceptate) pentru ca apoi să le ironizeze, să le desființeze treptat, cu tact pedagogic, pentru ca – împreună cu auditoriul său – să conchidă că ipoteza inițială era complet falsă. Pentru aceasta, un sincer Bravo Radu!, bravo Doina Popescu! Nu pot să nu anticipez aici concluziile finale și să invit posibilii cititori care au tangențe cu zona teatrului să-și imagineze cât de bine, firesc, plăcut și util ar suna replicile din roman pe o scenă în fața unei săli arhipline…

 

 

Liviu Druguș

 

(Va urma)

 

Miroslava, Iași,

23 septembrie 2015

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/  Pseudorecenzie (2) a cărții lui Dan Alexe, ”Dacopatia și alte rătăciri românești”

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/  Pseudorecenzie (1) a cărții lui Dan Alexe Dacopatia și alte rătăciri românești

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/  Un fals la adresa personalității lui Anghel N. Rugina

 

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/ Răspunsul lui Aurel Brumă la articolul din ”Cer și pământ românesc” (14 dec 2011) în ziarul Națiunea

 

www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf  Conferința ISINI 10

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/  Gabriel Liiceanu despre dereglările contemporane ale Occidentului
https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/    Cum e românii și ce vrea dânșii  J

 

https://www.facebook.com/IRequireArt/photos/a.538400226214496.1073741835.136850246369498/893338257387356/?type=1 Portretul lui Monet, 1905, în Herăstrău

 

http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html Andrei Pleșu (Românul e dăștept)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner  Pascal Bruckner: ”Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

 

 

Bibliografie

 

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015

Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964)

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (4)


 

de Liviu Druguș

Primele trei părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

Spuneam, în episodul anterior, că Aurora se descrie pe sine, atât direct – povestind despre ea – dar îndeosebi prin modul în care îi descrie pe ceilalți. După ce capitolul 2 a fost unul dedicat semnificativ monologului confesiv al Iuliei (cu scurte alternanțe dialogale cu Radu), capitolul următor (al treilea) este un monolog narativ al Aurorei cu privire la ceilalți cinci membri ai sextetului, dar și despre propria sa viață.

Autoarea dedică trei pagini povestitoarei însăși, care nu se autodescrie, ci povestește trei vise ale unei dimineți după o seară lungă și obositoare petrecută la Lăptărie. ”M-am trezit cu gura coclită. Încă o dimineață cu venin în cerul gurii, mi-am zis, ca un venetic forțat să înghită prea mult românism pe stomacul gol” (p. 40). Comparația este ușor șocantă, dar interesantă. Nu poți face un patriot autentic dintr-un străin abia venit în țară, turnându-i în cap argumente pentru care ar trebui să iubească România, la fel cum nu poți fi fericit și a doua zi după ce ți-ai turnat în stomac mai multe lichide euforizante. Pe scurt, est modus in rebus! Moreno era bun pentru ceilalți care-și povestesc (psiho)dramele vieților lor, dar pentru Aurora – în cazul de față – ar fi fost mai bun Freud cu ale sale interpretări ale viselor. Aurora are – succesiv – trei vise total distincte, ca și cum în ea ar fi sălășluit trei personalități diferite: primul vis este un oraș distrus, părăsit, pustiu (vis pe care îl am și eu adesea – posibil și mulți alții); al doilea vis are ca elemente definitorii: gară, război, soldați urmat imediat de oraș-civili-cale de ieșire-zbor (zborul fiind asociat, în psihanaliza freudiană, cu dorințele sexuale refulate); al treilea vis este compus din: luciditate–Aurora bărbat–ocean–casă pe plajă-crimă–siluetă umană–teamă–imposibilitatea de a decide dacă era victima moartă sau călăul în viață. Autoarea rezistă posibilei tentații de a interpreta visele lăsând asta amatorilor/ specialiștilor/ cititorilor. Interesant este că trezirea are loc cu chipul Iuliei în minte (ceea ce sugerează că psihodrama nu este doar un proces de curățire, ci și un transfer de personalitate sau de tensiuni ale povestitorului asupra celorlalți). Oricum, tot amintirile despre Iulia ocupă peste cinci pagini, făcând din ea punctul de reper al grupului. Doar Iulia – frumoasa vampă totală – merita o analiză cauzală a nefericirii ei. Sintetizând, Aurora conchide că  IuliaEste emanația propriei frumuseți, dureros de conștientă de sine” (p. 43), respectiv că ea este ”Exemplul viu pentru ce se întâmplă când educația frânează vocația” (p. 44). Radu a venit și el cu o descriere: ”O pasăre exotică închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46). Admirația Aurorei față de Iulia (de fapt, pentru frumusețea și inteligența cu care a dotat-o natura, mai puțin instrucțiunile de folosire ale acestora, care au fost greșite) o face să o compare cu ”o altă Evită, capabilă să împingă în fața istoriei un nou Peron!” (p. 44).  De ce admirăm ceea ce admirăm? Cred că este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea. Răspunsul meu este: admirăm ceea ce ne place, dar nu avem sau nu putem avea/ fi. Prin această cheie am citit descrierea Iuliei cea capabilă să seducă și să devoreze aproape pe oricine (comparația cu ”călugărița” – femela care își devorează masculul la împerechere, este una bine aleasă). (Vezi despre insecta numită Călugărița: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa ). În buchetul de comparații cu care este gratulată Iulia, Aurora mai adaugă (pe lângă Evita Peron, Jeffrey Dahmer, Călugărița și adjective/ atribute ca: histrionică, seducătoare, nesatisfăcută, pasăre exotică, plantă carnivoră etc. ): , Mesalină, Veneră madonă – respectiv o reînviere a ceea ce a fost odată curva sfântă numită și azi doar cu o singură calitate: Sfânta Teodora).  Iulia pare a fi transpunerea în viață a idealului modernist parizian, a acelui model de femeie liberă până la libertinajul deplin. În context, cu rol explicativ redau opiniile unei (alte) autoare (Elena Prus) despre paradigma feminină europeană a zilelor noastre: ”Modelul pariazian (francez/ franțuzesc): Ea se autoconstruieşte, se autoimpune şi, uneori, se autoeroizează în propriile scenarii. Ea este interesantă prin constituirea unor multiple și originale strategii de identificare, stratageme de afirmare, tactici de reuşită. Vom constata în actualitatea imediată a contemporaneităţii că iarăşi sunt în vogă calităţile feminine franceze: feminitatea şi seducţia; independenţa, curajul şi energia, care anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii etc. Femeile de la noi mai dau prioritate eticului asupra esteticului. Dar generaţia tânără se apropie vertiginos de paradigma europeană. (vezi: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html )

Profesoară de geografie, Aurora prezintă, ca într-un catalog de evaluări strict calitative, notele caracteristice ale fiecăruia dintre membrii grupului: fizionomii, studii, profesii, relații, calități și defecte, vorbe de duh, comparații cu figuri și nume celebre, psiho-analize, amintiri etc. Este un mod interesant de a prezenta personajele prin alternanțe ale imaginilor individuale cu cele de grup, jucând la limita granițelor unor discipline (adesea, beyond the borders/ limits) care studiază asemenea ipostaze umane (sinele și socialul, individul și grupul, eu și ceilalți). Penelul descriptiv al autoarei/ Aurorei glisează  de la psihologie la sociologie, de la pe axiologie la existențialism, de la descrieri directe la altele metaforice (unde numele celebre ale altor personaje literare/ istorice/ artistice etc. au un rol important de jucat). Viața ca joc de roluri nu este cu mult mai ușoară sau mai confortabilă în comparație cu viața văzută ca fiind formată din faptele fruste ale realităților mundane. Jocul psihodramatic al personajelor are loc mereu sub teama apariției sau agravării unor tensiuni psihice morbide. Autoarea a folosit – în acest prim ”sfert” al cărții – de cel puțin trei ori cuvântul ”schizofrenie”, probabil cu intenția de a sugera că nevrozele, isteriile, tensiunile interioare, fobiile și tristețile personajelor frizează, mai mult sau mai puțin, boala psihică. Un coleg și prieten al meu de la UMF Iași ne consola pe toți cei prezenți, dacă unul   dintre noi făcea ușoare sau directe referiri la insanitatea mentală a cuiva, spunând: ”stați liniștiți, toți suntem plecați/ duși; doar intensitățile diferă”. Ceva asemănător se întâmplă și în grupul celor șase: teama de a nu o lua razna, de a nu ceda la varii presiuni interne sau externe îi face pe cei neîntâmplător întâlniți să se confeseze, să se descarce, să povestească pur și simplu. Unii se considerau, evident, mai sănătoși la cap ca ceilalți.

Scrierea unui roman (vezi și ”Cum să NU scrii un roman”  http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29 ) este, adesea, o descărcare/ o defulare, o tentativă de salvare personală prin efort psihic individual, dar noile tehnici de scriere (cooperative writing, collective writing etc.) sugerează că o asemenea întreprindere poate fi și una colectivă, nu doar personală. (Eu unul sunt interesat de așa ceva, dar unele cazuri de collaborative writing pe care le-am experimentat – pe teme manageriale – nu au reușit tocmai datorită evantaiului prea larg al deosebirilor de opinii, stiluri, finalități etc.). ”George Călinescu cerea criticului să fi ratat, în prealabil, cât mai multe dintre genuri – poezia, proza, teatrul, pentru a avea o cunoaştere din interior a compartimentelor literaturii. Ajung să-l înţeleg mai bine pe Paul Valéry care scria că autorul este creaţia propriului text. Și actul critic este unul de creație, însă natura lui este euristică. Dar şi raţiunea trăieşte din pasiune” scrie Elena Prus, și cred că în citatul de mai sus există multe adevăruri concentrate (vezi interviul la: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html ). Pot mărturisi că și scrierea unei pseudorecenzii are tot valoare terapeutică (în primul rând), fiind un mod de ordonare a gândurilor, de verificare a sensurilor celor mai acceptate ale cuvintelor și a intențiilor autorului, de cunoaștere a unor felii noi de realitate sau de ficțional. Din păcate, cel de-al doilea motiv pentru care scriu aceste pseudorecenzii – dialogul cu autorul și cu alți cititori – este unul a cărui finalitate este cvasinulă. Realizez că scriitorii scriu îndeosebi pentru faimă și bani (altfel ar publica textele lor doar pe bloguri și pagini de FB, așa cum fac eu), drept pentru care nu au timp de dialog, cu atât mai mult dacă laudele sunt mici, iar observațiile critice – pe măsură.  Totuși, scrierea cărților ar putea avea mai multe și absconse motivații. Una dintre acestea ar putea fi și optimista formulare a lui Cioran: ”Creația este o salvare temporară din ghearele morții”. Închei aici această minidigresiune subliniind că am (re)citit cartea în această cheie terapeutică: dacă comunicare nu e, nimic nu poate fi îmbunătățit în relațiile dintre oameni și în viața fiecăruia în parte. Drept pentru care, luciditatea cioraniană apare ca o binevenită împăcare.

Iată situația nivelurilor de comunicare între cei care formau grupul celor șase: bărbații (Radu și Cristian) sunt axați pe afaceri, dar nu prea comunică între ei devreme ce unul (Radu) era eminent doar în mânuirea conceptelor manageriale și de business, iar celălat (Cristian) era foarte abil în în mânuirea (ca să nu spun managerizarea) miliardelor; celelalte perechi se aseamănă, dar și deosebirile apar, drept pentru care doritul dialog nu este decât o sumă de monologuri (mai mult sau mai puțin paralele/ secante: Iulia și Zina sunt frumoasele grupului, mereu în centrul atenției, dar fiecare își gestiona diferit înzestrarea personală: Iulia – vampă neostoită, fără studii, căsătorită cu un babalâc bogat, dar tot nefericită datorită managementului părinților ei (după mărturisirea ei), precum și a propriului management; Zina – femeia de afaceri de succes (dar de mică anvergură), frumoasă – dar care știe să-și gestioneze frumusețea, având ”trecere” atât la bărbați cât și la femei, fiind acceptată peste tot datorită energiei sale pozitive pe care o iradia cu dezinvoltură în jur. În consecință, frumoasele mai mult se concurează decât dialoghează. În fine, Ana și Aurora excelează prin discreție, spirit critic, modestie, fiind și ceva mai altruiste decât celelalte, dar comunicarea dintre ele înseamnă mai mult bârfe ocazionale și scenarite neconfirmate. Ana este o pragmatică, destul de bogată și ea,  rentieră, dar care depindea în plan psihic de sprijinul Aurorei. În concluzie, financiar vorbind, cinci personaje sunt bogate sau foarte bogate, în timp ce Aurora/ povestitoarea nu se poate lăuda deloc cu așa ceva. Ea este doar un observator, nefericită în dragoste și fără surse solide de venit. Avem, astfel, grupul CR IZ AA  pe deplin definit, cititorului nerămânându-i decât să-și spună: interesante figuri, oare ce destine vor avea în roman? Înainte de a avea răspunsurile autoarei, se prefigurează deja un criteriu de selectare a personajelor și un ax în jurul căruia se poate declanșa o interminabilă discuție existențialistă: criteriul de selecție este BOGĂȚIA (banii), iar discuția este pe eterna temă: aduc banii fericire sau ei sunt doar o iluzorie șmecherie vulpească a vieții?

Aurora (pre)simte – și chiar scrie în câteva momente din roman – că viața omului este o chestiune de management/ gestiune/ organizare/ armonizare scopuri-mijloace/ comportament (i)rațional/ moralitate etc. (Ex. ”Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite…” (p. 43). Oricum, viața bate câmpii, așa încât orice om viu este liber să-i bată și el, inclusiv să inventeze, mereu-mereu, noi ”științe” (cu tomuri foarte groase și bibliografii pe măsură) care să fericească poporul (ca de exemplu ”știința” numită Management).  Pe scurt, destinele celor șase personaje confirmă că este perefct posibilă o grilă de analiză a vieților oamenilor (respectiv managementul acelor vieți) concentrată pe triada scopuri-mijloace-adecvări între scopuri și mijloace. Și încă un lucru: managementul (cel redus la câteva adevăruri, nu cel din tomurile groase) nu are neapărat legătură cu economia/ finanțele/ banii/ băncile/ creditul/ prețurile/ costurile/ afacerile businessmenilor, ci are doar legătură cu viețile oamenilor care iau decizii în ceea ce îi privește pe ei și pe ceilalți oameni. Desigur, întrebarea (una dublă!) pe care oricine o poate adresa administratorilor sistemelor de educație din lumea contemporană este: de ce se studiază managementul doar în facultățile cu profil economic (cu un număr mare de ore alocate, pe măsura tratatelor supersavante de Management) și de ce nu se studiază managementul/ comportamentul uman (doar) la nivel de gimanziu sau de liceu? La fel cum gramatica se studiază doar în preuniversitar, la fel și managementul ar trebui să fie parte a studiilor generale, fundamentale, comune fiecărui adolescent care urmează să intre în viață pe propriile picioare. Monologurile personajelor cărții confirmă faptul că – în loc să ofere cunoștințe pentru viață, pentru un management care să aducă bucurii și satisfacții (inclusiv la școală) – școala (noastră) este încremenită în proiecte premoderne și moderne, acum, în plină postmodernitate. Poate tocmai din această cauză lumea stă blocată în întrebări fără răspunsuri, în acțiuni fără finalitate și în consumarea unor mijloace care nu sunt deloc adecvate unor scopuri presupuse ca fiind bune, dar neclar definite, stabilite și asumate. Spuneam (într-un episod anterior) că romanul Doinei Popescu este o carte tristă, așa cum tristă este orice existență cu finalități și dezirabilități amputate de contexte umane inepte sau lipsite de empatie și înțelegere pentru ceilalți. Cu atât mai mult tristețea apare atunci când presupusa fericire promisă de popi, politicieni, propagandiști ai vânzărilor de produse care îți asigură/ produc fericire și bunăstare etc. se dovedește nu doar iluzorie, ci parșiv inoculată în mințile noastre ca fiind mereu și imediat posibilă.

Aurora/ autoarea/ povestitoarea nu pregetă să o judece pe Iulia după propriile canoane sau, mai plauzibil, după cele majoritar și autoritar instaurate în viața oamenilor (monogamia și castitatea fiind două dintre acestea).  ”Din cauza educației însă ea aparține unui singur bărbat. Mă rog, când e vorba de Iulia, care nu-și aparține cu adevărat nici sieși, folosirea verbului a aparține poate părea (și chiar este) destul de abuzivă. Oricum, asta ar putea, la o adică, să treacă drept o virtute, mai ales că el – ce-i drept, destul de  împiciorongat în sistem – e un păsăroi (spunea ea!) care-și amintește de femeie doar de două sau trei ori pe an, așa că Venerei noastre madone nu îi mai rămâne decât să-și tempereze cum o ști erotismul și orgoliul, ambele în mod clar nesatisfăcute” (p. 45). Trimiterea la relativismul postmodernist este, din nou, evidentă: dacă modernii opuneau Venerei o Madonă (vezi Eminescu), postmodernii au modelul uni(fică)rii contrariilor după modelul comercial ”doi în unu” sau creștin ”trei în UNU = Sfânta Treime), oferind contopirea viciului în virtute și reciproc, ca într-un joc cu oglinzi paralele ad infinitum. Astfel, Iulia poate fi văzută, concomitent și permanent (adică simultan și continuu – cum precizez eu în modelul trinitar numit Metodologia Scop Mijloc) și curvă și sfântă, la fel ca preacu(r)vioasa Teodora, împărăteasa Bizanțului, sau ca o foarte teribilă și terestră madonă venerică (și venerată de o cohortă de 55 de bărbați). Dominanta feminină a vanitoasei Iulia este LIPSA (= DORUL) – lipsuri cărora ea le oferă ”înlocuitori”, dar – susține Aurora – ”Substitutele găsite de ea sunt însă pe cât de nevinovate în aparență, pe atât de perverse în esență” (p. 46).  Idealul presupus de Aurora (”amantul veșnic disponibil și discret” – p. 46) este substituit de realitatea cohortei de amanți temporari ai Iuliei (după a căror extincție tot ea pozează în victimă neînțeleasă), listă pe care a figurat și Radu, cel cu talentul managerialo-teoretic care, în loc să vadă esența curvească a personajului feminin o descrie ca fiind ”O pasăre exotică, închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46).

Tocmai din dedublarea permanentă și din conștientizarea prea insistentă a planurilor relevate de monologurile personajelor și de comentariile povestitoarei (curvie – sfinție, teorie – practică, ideal – real, compasiune – frustrare, viciu – virtute, sinceritate – naivitate, formal – informal, căsnicie – poligamie,  prietenie – prefăcătorie, bovarism – madonism, plăcere – supliciu etc.) rezultă o imensă greață (nausea infinita)  care are și un corespondent malign în plan psihic: schizofrenia. Încercarea de a trata/ vindeca gândirea schizoidă, odată conștientizată, este obiect(iv)ul/ scopul întâlnirilor terapeutice de la Lăptărie. Dar, ca orice medicament autoadministrat în exces, apare imediat și reacția la stimulul excesiv. După ce și-au refulat orice tentații de a folosi informații compromițătoare unii despre ceilalți, iată că și aceasta are costuri și lasă urme. Experimentul Moreno la care s-au supus liber cei șase a fost bazat pe compasiune, pe iluzia unui paradis creat de ei înșiși, pentru ca – la final – să apară crunta dezamăgire. Aș îndrăzni să spun că deziluzia a fost pe măsura iluziilor visate la început, dar și pe măsura cantității prea mari de informații care se deversau de către ei, înspre ei înșiși. În fond, s-a trăit iluzia contrazicerii legilor fizicii, respectiv iluzia că transferul de informație de orice fel și în orice cantitate ar fi unul benefic pentru toți. S-a întâmplat însă ca și cum șase leproși s-ar scălda într-o baie comună, transferând doar infecția de la unul la altul. Rezultatul a fost chiar cu mult mai rău comparativ cu ipotetica situație că transferul nici nu ar fi avut loc. Sigur, ideea predestinării își face, insidios, din nou apariția, fiecare urmând să suporte supliciile și greutatea propriei cruci. Oricum, verdictul final al acestui psihotratament de grup eșuat este formulat chiar aici, la începuturile povestirii, cititorul fiind împins spre o ieșire bruscă din lectură: dacă s-a terminat, ce ne mai poate spune interesant autoarea? Vom vedea…. Pentru claritate reproduc aici acest verdict concluziv: ”Și chiar dacă experimentul – y compris psihodramele – a sfârșit cum nimeni nu se aștepta, eu nu-mi permit nici azi să mă dezic de acel episod, deși nici în acest moment nu pot cântări obiectiv consecințele pe care el le-a avut asupra mea. Am înțeles de ce nu-mi mai concepeam viața fără reuniunile de la Lăptărie. Pentru că, altfel, porții întregi din propria-mi existență începeau să mă sufoce, mai ales când timpul curgea fără niciun reper, în afara acelor întâlniri periodice. Încep și să înțeleg de ce atunci când ne-am năclăit în experiment ca într-o bășică toxică și când discreția și surdina ajunseseră să fie tot ce mai căuta fiecare, nimeni nu îndrăznea să spargă membrana acelei dependențe care se contracta tot mai strâns în jurul nostru, asfixiindu-ne parcă.  Nici astăzi nu-mi explic ce ne-a ținut împreună timp de aproape trei ani. Totul părea făcut să ne separe, mai mult decât să ne țină uniți” (pp. 46 – 47).

După acest verdict fără drept de apel, Aurora explică și posibila cauză a disoluției. În fond, ce i-a legat pe acești oameni timp de trei ani în afară de iluzia purificării prin spovedanii repetate și succesive? Pentru a marca diferențele care mai mult i-au separat decât i-au atras, autoarea purcede – din nou! – la strigarea catalogului și la caracterizarea personajelor. Criteriul principal ales? Profesia și averea! Chiar în autoportretul făcut, Aurora notează: ”Profesoară de geografie. Profesie anostă, avere zero, perspective care se opresc…  Incapacitate de a presta ceva lucrativ și neputința de a găsi un bărbat din care să fac tatăl unui copil – pe care nici nu mi l-am dorit vreodată cu adevărat” (p. 47). Fire introvertită și percepută de ceilalți ca o bună ascultătoare, fac din Aurora un bun analist și judecător al celorlalți, discretă, dar curioasă să vadă ce se ascunde sub aparențele afișate de semeni. Probează, prin aceasta că face parte din masa mare a oamenilor simpli, obișnuiți și care pot fi caracterizați prin faptul că își apără cu disperare intimitatea dar mor de curiozitate să afle intimitățile altora. Mereu se bănuiește de comportament la limita schizofreniei, unul dintre simptome fiind, crede ea, punctualitatea excesivă.

A doua la catalog este însăși Iulia pe care o caracterizează astfel: ”O altruistă. Reputație de sfântă, chip de madonă, ce mai, o piesă de mândrie în panoplia oricărui vânător de prestigiu social. Ea, singura dintre noi a renunțat la studiile universitare. A făcut-o de dragul acelui bărbat cu douăzeci și ceva de ani mai în vârstă, destul de influent însă, care și-a adjudecat-o ca pe un obiect de colecție, fără să mai investească apoi în ea nici interesul și nici înțelegerea de care ar fi avut nevoie.” (p. 48).

Zina – intuitivă și caldă, magnet animalic, fără fasoane, o frumoasă la modul inconștient.

Radu – bursier Fulbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iași. Nimic din înțepeneala altor universitari (”găoșenia poleită a altor magiștri”, p. 49)

Ana – cea mai pragmatică făptură de pe pământ, secretoasă dar deschisă față de Aurora, rentieră

Cristian – inteligent, bogat, măsliniu, citit, autoritar, generos cu oferte mici (plata consumațiilor de la Lăptărie), pasiuni înăbușite, distanțat invizibil de grup chiar în cadrul grupului.

Așadar AIZRAC  ar putea fi un alt nume al grupului (dat de ordinea făcută de autoare) și nu CRIZAA – nume pe care l-am inventat eu, după o ordine care vroia să extragă un sens ascuns al inițialelor numelor (doar autoarea poate ști dacă acest sens a existat sau nu în mintea sa).

După ce ne-a arătat fișele de lucru ale personajelor, mai are oare autoarea ceva de spus în următoarele cca 200 de pagini? Să avem puțintică răbdare.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

17 septembrie 2015

 

Webografie

http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html   Elena Prus – Interviu de Tatiana Corai

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa Călugărița – insecta care-și devorează masculul în timpul acuplării

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Iași, 2014

Tag uri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Liviu Drugus, Elena Prus, Tatiana Corai, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman, Metodologia Scop Mijloc, Experimentul Moreno, Lăptăria lui Enache, Sfânta Teodora, Mihai Eminescu, Venere și madonă, Cioran, George Călinescu, UMF Iași, Evita Peron, Jeffrey Dahmer

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3)


 

Istoria unui tânăr sextet de poveste, repovestită de un sexagenar

 

de Liviu Druguș

 

Falsul tratat de hedonism al Doinei Popescu începe abia de la capitolul 2 (pp. 19 -39). Acest capitol este și cel mai întins/ lung/ mare al cărții (are de 21 pagini) fiind, astfel, centrul de greutate al narațiunii. Aici este prezentat ”modelul” de scriere, de narare și de reamintire a unor fapte din varii orizonturi temporale, celelalte capitole fiind variațiuni și consecințe ale celor descrise în acest început propriu-zis al cărții. Un singur capitol se apropie (cantitativ/ ponderal) de acesta, având 16 pagini, alte cinci capitole având în jur de zece pagini, restul fiind sub zece pagini, existând și cu un capitol campion la brevitate (cap. 4 care are doar… opt rânduri!). Am făcut această analiză ”contabilă” a economiei cărții pentru a sublinia propensiunea autoarei pentru libertatea de creație, ea nerespectând presupuse canoane cantitative impuse ad hoc de ”specialiști” ai ”științei” literaturii. Variabilitatea dimensiunii capitolelor respiră această libertate de creație, dar face și un serviciu cititorului care, la fiecare final de capitol (mare sau mic) este, oarecum invitat să mai servească o porție de/ din poveste, una mai interesantă și mai apetisantă decât anterioarele.

 

Sub aspectul ”modelului”/ tehnicii de scriere a narațiunii autoarea nu ezită a-l/ o face public(ă). Ca fostă profesoară de logopedie, dar și ca jurnalist de televiziune, autoarea știe că ”înregistrarea” este cea mai adecvată modalitate de a reține fidel (în memoriile artificiale) cât mai multe nuanțe și pete de culoare ale rostirilor/ întâmplărilor. În cazul de față acestea urmau a fi apoi folosite drept materie primă pentru scrierea romanului. Credibil pentru o fostă jurnalistă, autoarea romanului ficțional vine ”cablată” la întâlnirile de la Lăptăria lui Enache, înregistrând pe un CD atmosfera celebrului club monden, deși autoarea precizează că au fost stocate pe CD doar ”unele impresii de la Lăptărie” (p. 19). Adesea, memoria sau imaginația poate ”intra în vacanță” dar memoria artificială dă posibilitatea scriitorului/ jurnalistului ca, în funcție de nevoile narării, să utilizeze tablouri audio, voci, muzici, replici etc., și apoi să includă ”materialul” de construcție astfel stocat la clădirea povestirii/ narațiunii. Reamintesc aici faptul că romanul a fost scris în nu mai puțin de 12 ani (12 februarie 2002 – 6 noiembrie 2013), desigur asta în afară de cazul în care autoarea – prin această precizare de la finele romanului – doar a vrut să arunce, prin astfel de date superprecise, încă un argument în favoarea impresiei de strictă autenticitate a acțiunii din roman. Povestea cu înregistrarea revine, pe parcursul romanului, atunci când una dintre membrele hexadei/ sextetului (Zina) o acuză pe o colegă a grupului (Ana) că ar fi ”spioană” și că înregistrează pe ascuns convorbirile grupului. Culmea este că destăinurea Anei este făcută Aurorei/ autoarei, cea care chiar făcuse niște înregistrări… Pe lângă cantitatea mare de sex, puțin ”spionaj” nu strică pentru a mai înviora puțin atenția cititorului…

 

Așadar, capitolul 2 este descrierea completă a unei seri petrecută de Aurora la Lăptărie împreună cu o parte a sextetului/ ”grupului celor șase” (a lipsit doar Zina). Este, de fapt, o primă parte aplicat(iv)ă a ”jocului” numit psihodrama Moreno, joc prin care cei șase prieteni se ”vindecă” de presiunile psihice ce-i apasă, printr-o spovedanie colectivă, urmată sau întreruptă de întrebări care urmăreau stimularea descărcării sacului cu amintiri (evident, amoroase, dar și ușor filosofarde, puțin socio-istorice și mult caracterologice). În esență, romanul Doinei Popescu este o carte tristă, existențialistă, durerile și supărările dragostei fiind materia primă a narațiunii. În fond, ce-i amorul decât un ”lung prilej pentru durere”? (Eminescu, Amorul, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/amorul.php). Asta nu înseamnă că nu recomand citirea cărții. Dimpotrivă, cred că dramele existențialiste au rol tămăduitor mai ales pentru persoanele care traversează stări mai puțin plăcute, aplicându-se, în acest caz, principiul homeopatic ”cui pe cui se scoate”.

 

A strălucit prin lipsă, în acea seară, Zina, însă ceilalți (Aurora, Iulia, Ana, Cristian, Radu) au fost ”la datorie”.  Absența Zinei nu a împiedecat-o pe Aurora/ autoare să o descrie/ introducă/ prezinte și pe Zina, piesa lipsă. Structural vorbind, sextetul/ hexada era format(ă) din patru femei și doi bărbați, proporție care sugerează la nivel de microgrup ceea ce se întâmplă la macronivelul societal românesc: femeile sunt majoritare, iar bărbații minoritari. Mai mult, senzația pe care și eu o resimt demult – aceea că femeile vor salva lumea, generând, în viitor, un fel de matriarhat postmodern – se degajă și din carte, femeile fiind acelea care dădeau tonul inițiativelor umane, dialogale sau acționale, cei doi bărbați din grup fiind ”sclavii” preocupărilor materialiste, mundane, prozaice, ei fiind pe post de decoruri de completare, de (buni) ascultători ai poveștilor psihodramatice lansate de doamnele/ colegele/ prietenele grupului. Deloc întâmplător, preocuparea narativ-descriptivă a autoarei este concentrată majoritar pe trăirile și întâmplările doamnelor din grup, relativul echilibru fiind asigurat și prin rememorarea altor persoane masculine care au trecut sau chiar treceau, în momentul narării, prin viețile eroinelor noastre. Lipsește, fatalmente, tocmai autoportretul Aurorei (autoarei), un crochiu al acesteia fiind prezentat îndeosebi în finalul povestirii. De altfel, autoportretul autoarei există, într-un fel, pe întreg parcursul romanului prin comentariile sau opiniile lansate de autoare/ Aurora în cadrul psiho-sexo-dramelor jucate de cele șase personaje. Cu alte cuvinte, cel ce povestește, se definește.

 

Narațiunea debutează (un specific feminin) tocmai cu ceea ce lipsește (missing) din tabloul general: Zina, dar constatarea lipsei este pusă pe seama lui Cristian, omul de afaceri din grup: ”Iar lipsește Zina…” (p. 19). Prin asta, se conturează o posibilă relație de prietenie univocă Cristian – Zina.  Zina era o frumoasă la modul inconștient” (p. 19), ne asigură autoarea, în antiteză/ opoziție cu Iulia care era ”o frumusețe statuară” (p. 19). Avem, așadar, nu doar două personaje femei, ci două femei frumoase – una prezentă și care acaparează întreaga seară, cealaltă strălucitoare… prin lipsă.

 

Iulia este eroina primei psihodrame, spovedania sa având ca scop o sperată vindecare de boala pe care aș putea-o numi ”antifalocrație”, mai exact un impuls autoconstruit în mod trufaș prin care orice bărbat care intra în viața ei nu avea cum ieși de acolo decât într-un singur mod: ”zdrobit” (p. 21). În carte, psihoafecțiunea nevrotică a Iuliei este categorisită ca fiind regressum ad uterum (p. 39), deși expresia latinească nu vizează/ desemnează o boală psihică, ci era denumirea remediului autocorector de atenuare a unor tensiuni nevrotice, respectiv de reîntoarcere imaginară la origini, la faza prenatală, ca o curățire de toate relele, cu speranța unei renașteri purificate și purificatoare (purificatio mentis).Desigur, Iulia suferea un regressus ad uterum, la care, de altfel, sunt condamnați aproape toți nevroticii” (p. 39).  Sugestia retrimiterii cuiva la originile genetico-ginecologice, ca factor curativ, înnoitor și pozitiv, poate fi o explicație a formării expresiilor  românești (intraductibile J ?) de trimitere la origine, explicație pe care nu am întâlnit-o scrisă nicăieri (poate din exces de pudicitate). Astfel, ”dute-n…”, ”băgate-aș în…”, sau mai direct ”te bag în…” ar putea avea ca strămoș cultural semantic tocmai celebra expresie latină ”regresssum ad uterum”.

 

Probabil din dorința de a nu transforma povestea amorurilor povestite reciproc, psihanalitic, de personajele cărții, Doina Popescu renunță să mai încarce textul cu trimiteri savante la bibliografii și nume celebre, dar eu, pseudorecenzentul (care sunt! J ) o pot face, reîntregind astfel discuția lansată anterior pe tema evreității surselor teoretice și practice pe teme de psihologie, psihanaliză dar nu numai. Astfel, tema despre ”regressum ad uterum” este unul dintre subiectele preferate ale psihanalistului evreu (de origine poloneză) din Ungaria, Sandor Ferenczi (1873 – 1933), un colaborator apropiat al lui Sigmund Freud. (vezi Webografie). Simpla amintire de către autoare a mitului posibilității reîntoarcerii la întunericul premergător nașterii, și apoi a renașterii la o viață nouă, mai curată, nu este suficientă pentru cititorul mediu acesta neavând altă cale de lămurire decât să apeleze sistematic și tenace – ca un cercetător autentic – la bogățiile imense ale internetului. Și pentru că lista personajelor de origine iudaică amintite în carte (explicit sau nu) se va mai modifica (crescendo) pe parcursul pseudorecenziei de față, adaug la lista anterioară nu doar pe evreul polono-maghiar Sandor Ferenczi, ci și pe evreul român Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) (vezi:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt) nume citat de către Iulia pe post de sprijin argumentativ găsit la teologi reprezentativi. De asemenea, în povestea Iuliei se amintește de ”ceșcuțele Rosenthal” (p. 26). (http://www.antichitati-halfretro.ro/articole.php/scurt_istoric_al_firmei_rosenthal/) Philipp Rosenthal (1855-1937) s-a născut la Werl (Germania), într-o familie de evrei. (Prin anii 80 – ani de vârf ai național comunismului ceaușist – am auzit o glumă referitoare la întrebarea dacă XY era evreu sau nu. Răspunsul este, evident, unul … solomonic: ”Nu știu, în schimb părinții săi au fost foarte multă vreme”.). Pentru a sublinia imaginea de vampă (vampiră) creată de Iulia în mintea Aurorei, aceasta din urmă o aseamănă pe Iulia cu Theda Bara  (p. 30). (https://en.wikipedia.org/wiki/Theda_Bara) fiica unui evreu polonez naturalizat în SUA.  Trebuie să fac o precizare: sublinierea preocupării autoarei de a presăra romanul cu nume celebre din lumea iudaică nu este discutată aici ca fiind bună/ oportună sau nu. Această preocupare există și autoarea, dacă va dori, va putea interveni cu eventuale lămuriri despre subtextul scrierii romanului. Fac această precizare deoarece o atare evidențiere este încă una delicată dacă ne raportăm la modul de gândire al multor români (cărora li s-a servit, în doze diferite, porții de antisemitism, în ceaușism, dar și în în postceaușism, îndeosebi în mintea tinerilor receptivi la propagandă emoțională). Fac o trimitere la un articol pe tema modului în care reacționează românii (dar nu numai) în fața (sau în spatele) străinilor: http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/

 

 

Frumoasa blondă cu ochi albaștri, am numit-o pe Iulia, ajunsă la un apogeu al  puterii sale de seducție (cca 32 – 33 ani),  povestește cum a devenit ea psiho-suferindă din cauză că a fost/ este o criminală de bărbați, o trufașă în raport cu aceștia, o zdrobitoare de inimi – exact 55 la număr! Iată și modus operandi al Iuliei:  ”Îmi reperez victima, apoi o prelucrez … până o îngenunchez, la propriu și îmi mărturisește spășită că nu-și mai concepe viața fără mine” (p. 21).  Pentru ca autoflagelarea să fie mai credibilă Iulia adaugă: ”Tertipuri…zeci de tertipuri am pentru asta. RasputinLove machine…That s meeeee!” (p. 21).  Trauma psihică a eroinei constă în faptul că ea a conștientizat vinovăția și nu mai știe cum să revină la normal: ”Mașina s-a îmbolnăvit… E un blestem, cred. Uciderea iubirii e o crimă, e unul dintre păcatele capitale. Sunt o criminală în serie, asta cred că sunt” (p. 22). Pentru a îngroșa tușa – la fel cum a făcut cu descrierea vieții împărătesei Teodora – , autoarea îl invocă pe Jeffrey Dahmer, cunoscutul criminal în serie american, homosexual, condamnat pe viață la vârsta de 32 de ani. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jeffrey_Dahmer).  Prima victimă a Iuliei a fost chiar prima sa iubire, Ionuț (firesc, la liceu, de la finalul clasei a XI-a și până înainte de bac). ”Zdrobirea” lui Ionuț a avut cauze și contexte care pot afecta psihic pe oricine, dar Iuliei i-a făcut o plăcere care s-a transformat, în timp, (pe intervalul plin de victime, de la 1 la 55) în adicție (cuvânt introdus deja la p 11, ca un preambul la spovedania Iuliei). Nu voi răpi plăcerea cititorului de a savura cu ochii proprii paginile în care este descrisă și zdrobită psihic prima ”victimă” (la figurat, dar și la propriu) precum și împrejurările care au transformat iubirea în indiferență și apoi în ură. Amintesc, în context, faptul că autoarea/ Aurora nu pierde prilejul de a intra – și ea – în psihodramă, procedând, în paralel, la o rememorare a primilor săi fiori amoroși de la 15 ani, dar care nu au lăsat urme, cel puțin aparent,  …decât în memorie. Și ea a devenit alta în urma experienței amoroase, ajungând să fie o ființă ”circumspectă social” adică mai puțin implicată în viața grupurilor mari, dar și a grupului mic care i-a marcat existența.

 

După cum am notat deja, Cristian (omul de afaceri) era preocupat îndeosebi de Zina, în timp ce Radu era mai sensibil la povestea Iuliei, cu nuanța că și Iulia se adresează – în spovedania sa – mail mult lui Radu decât grupului. Pentru a fixa mai bine structura grupului, acesta avea două mari ”cupluri ale iubirii”: Cristian – Zina și Radu – Iulia.  Dacă o adăugăm și pe  Ana, atunci inițialele membrilor grupului (exclusiv autoarea, Aurelia) sugerează cuvântul CRIZA. În fond, presiunile psihice și decompensările aferente se derulau în jurul cuvântului ”criză” – un cuvânt ce ascunde sensuri profunde ale evoluțiilor individuale sau societale. În articolul meu ”Criza ca moment al dreptei judecăți și decizii” (articol din 2008) se transformă conținutul eminamente negativ al cuvântului ”criză” într-unul eminamente pozitiv. (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/) . Tandemul Iulia-Radu se conturează mai clar prin monologul bărbatului, adresat, firesc, Iuliei.  Filosofia sa este una negativistă, critică la adresa metodei Moreno, de spovedire autoflagelantă: ”Ei bine, acum, faptul că îți devorezi propria coadă, cum zice Cristian, nu te regenerează, ba dimpotrivă, interveni Radu…. Și viața e un fel de joc, mai complicat. În locul unui număr limitat de probleme, ai de rezolvat un număr aproape infinit, pe căi aproape infinite, dacă ținem cont de faptul că neuronii au posibilități aproape infinite de a intra în ecuație între ei. Alegerea unei căi anume, odată făcută, pare să-ți îngusteze câmpul opțiunilor, pentru că orice selecție presupune și cantități imense de renunțare. De fapt, renunți la alternative. Dintr-o bandă inițial nelimitată de opțiuni, poți să simți c-ai ajuns la opțiunea zero, altfel spus, ești condamnat să porți aceeași cruce până la ieșirea din joc. De fapt, nu e deloc așa, ba chiar deloc așa, pentru că o alegere, odată făcută, se ramifică în cel puțin două noi căi de acțiune, dintre care poți să alegi însă doar una, care, la rândul ei, se bifurcă și ea în cel puțin două alternative și așa mai departe. Prin urmare, nu știi exact și se pare că nu vom putea calcula niciodată cât e determinare și cât e liber arbitru în jocul de-a existența al fiecăruia dintre noi” (pp. 34 – 35). Aflăm că Radu este profesor (de management), iar teatralitatea sa profesorală este comparată cu grimasele fraților Marx. Monologul lui Radu continuă, și o face pe o dimensiune pe care am aplicat-o și eu  (ca profesor de management): filosofia acțiunii uamne (praxeologie, adică teoria despre lucrul bine făcut) ceea ce coboară ”știința” managementului pe pe piedestalul sec al unor scheme de gândire care duc, invariabil, la succes în afaceri și o încarcă cu relativismul firesc al opțiunilor personale nenumărate (ca să nu folosesc sintagma utilizată de Radu: ”aproape infinite”). Iată câteva mostre din logica managerială a profesorului Radu: ”e preferabil să credem că avem un grad suficient de mare de libertate pentru a hotărî ce facem cu noi înșine”.  (p. 35); ”Statistic vorbind, indivizii care cred în liberul arbitru au șanse mai mari de supraviețuire” (pp. 35 – 36); ”Când își organizează strategiile, indivizii care cred în liberul arbitru iau în calcul mai multe variante. Au și de unde, nu? Viitorul lor rămâne deschis, under construction, nu-i așa? Defavorivați sunt cei dominați de ideea predestinării.  .. E mult mai avantajos să crezi în existența unui liber arbitru, cel puțin în măsura în care crezi și în Dumnezeu. ” (p. 36).  Autoarea vede în discursul lui Radupână la virgule… cosmologia lui Hawking” (p. 36).  O fi identică cu teoria lui Hawking sau nu, ceea ce rostește, în continuare, Radu ține de o pledoarie pentru viață, pentru necedare în fața greutăților vieții: (Eu aș fi întărit discursul lui Radu  cu o trimitere la Coșbuc: ”O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor” – George Coșbuc): ”Apoi mai există și opțiunea de rezervă: sinuciderea… Ea, opțiunea întunecată, ne place sau nu, e un backup; ea ne dublează, practic șansa de a ieși din neșansă. Cu excepția spionilor și a sinuciderilor sacrificiale…. orice soluție e preferabilă morții voluntare, pentru că orice soluție – neîntunecată, să-i zicem – te scoate la un nou punct de bifurcare a opțiunilor, adică la speranța că, fiind din nou în posibilitatea de-a alege între minimum două variante, poți câștiga un oarecare control asupra propriei vieți.” (p/ 37). În consecință, Iulia se simte mai ușurată (”Nu vă închipuiți cât bine mi-ați făcut ascultându-mă” – p. 38), nu însă înainte de a mai avea un dialog lămuritor cu Aurora pe teama dăruire– dobândire. Iulia susține, ca majoritatea dintre noi, probabil, o teorie de tip comercial-economic, una eminamente materialistă care frizează liber-schimbismul: ”Dai din ceea ce ai, ca să primești ceea ce nu ai”,  spre deosebire de Ana care vine cu o teorie mai ”oțească”: ”Șmecheria e să dai din ceea ce nu ai, ca să primești înapoi ceea ce îți lipsește cu adevărat. Îți pierzi încerederea, insufli încredere celor din jur până te umpli și tu de încredere. Nu mai ai nicio speranță? Dăruiește atâta speranță altora până speranța se întoarce cumva și la tine. Pe această cale, mai subtilă, primești și întărire și mângâiere. Nu eu am gândit chestia asta, mi-am însușit-o…” (p. 38). ”Fără a mai apuca să dezvăluie sursa acestei înțelepciuni” (p. 38) către partenerii de dialog, totuși Aurora o face imediat (deși și cititorul mediu o putea intui relativ ușor) că autorul ”șmecheriei” este chiar evreul convertit la creștinism Nicolae Steinhardt. Așadar, avem mereu de ales între înțelepciunea materialistă pierdantă și deranjantă a Iuliei, vrersus înțelepciunea idealistă  câștigătoare și trimfătoare a teologului evreo-român Steinhardt însușită și expusă de autoare prin gura povestitoarei Aurora.

 

Cum spuneam mai sus, rețeta romanescă scrisă după formula ”sex  (explicit sau nu) + spionaj (de cartier sau transcontinental) + nume celebre = succes de librărie” este deja cunoscută și aplicată la noi de scriitoarele femei (și nu numai, desigur). Adaug aici, la lista din episodul anterior și alte două nume din ”batalionul de femei – scriitoare”: Ana Barton, Laura Nureldin. Numele celebre invocate doar tacit, (nimeni nu a pronunțat/ scris numele lor) – în afara numelor proprii amintite deja – când de Iulia, când de Aurora, în descrierea aventurilor amoroase ale Iuliei  sunt: Eminescu, Cehov, Theda Bara (1885 – 1955).  Din păcate, în sugerarea atmoseferei slave, romantice și nostalgice, autoarea comite o eroare (posibil una tipo, dar nedetectată de Editura Adenium care, clasic românesc!, nu are corector, redactor de carte și tehnoredactor, așa cum ar trebui să aibă. Goana după profit și încrederea în calitățile autorilor au făcut ca edituri puse pe căpătuială să piardă orice credit din partea cititorilor). Eroarea constă în substituirea numelui uneia dintre cele trei surori (Maria/ Mașa) scriind, în loc, Mișa (care vine de la Mihai) … ducând în final la un caraghioslâc, cele trei surori fiind de fapt două surori și un frate: ”Ghicisem un fel de nostalgie slavă în felul în care le enumerase. … ”Dragostea!…, Călătoriile!…, Parfumurile!…”. Exact în ordinea asta și exact așa cum Mișa, Irina și Olga visaseră împreună la o viață adevărată: ”la Moscova… la Moscova….. la Moscova” (p. 28).

 

Partea sexoasă este asigurată de nimfomana Iulia, cât și de propriile amintiri amoroase ale Aurorei, iar partea misterioasă este aceea în care Aurora o surprinde pe Ana, (în prima descriere a unei seri petrecute la Lăptărie), luând de la barman ”un plic lung, galben”, iar ”la întoarcere, ea s-a oprit lângă o masă, să salute pe cineva” (p. 26). Atmosfera de mister e deja creată, Ana nu este descrisă, deocamdată, dar apare deja ca fiind suspecta numărul 1 a sextetului, impresie conturată și mai puternic într-o relatare ulterioară a Zinei, (cum că Ana ar face înregistrări pe ascuns la întâlnirile lor, ipoteză risipită ca fiind puțin probabilă la o analiză ceva mai realistă făcută de Aurora).  O observație tangentă la cele de mai sus: atât atracția sexuală cât și tentația spionajului/ cercetării a ceea ce este ascuns/ dosit/ interzis au un numitor comun: atracția misterului/ necunoscutului/ interzisului. Femeile – una dintre trăsăturile lor specifice fiind tocmai arta de a atrage prin aparența respingerii, și arta de a expune prin aparența ascunderii – au oferit spionajului multe exemple de mare succes (Mata Harihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Mata_HariMaria Tănase – agentă SSI https://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_T%C4%83nase ) etc. Așadar, ”spionita” este un apanaj al curiozității feminine, tăinuirea fiind însă o abilitate mai rară (și cu atât mai prețioasă!) în rândul femeilor. Poate de aceea des-tăinuirea Iuliei poate fi înțeleasă și crezută îndeosebi ca parte integrantă a psihodramei, ca exercițiu terapeutic și nu doar ca o simplă ”limbariță” feminină.

 

”Profit” de utilizarea (de către mine) ușor excesivă a cuvântului ”sex” (fapt de care autoarea s-a ferit și bine a făcut), pentru a sugera nuanțele și conotațiile cuvintelor care îi alcătuiesc familia (amor, iubire, agapă, filio etc. – mai multe pe această temă, la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_grece%C8%99ti_referitori_la_iubire). Chiar în povestea Iuliei, aceasta nu folosește expresia ”sex-machine”, ci ”love machine”). Iată ce spun dicționarele despre cuvântul sex: ”Sex =  totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele și plantele în două categorii distincte: masculi și femele”. După părerea mea, definiția de mai sus este valabilă doar pentru definirea cuvântului ”gen” (cu variantele: masculin, feminin și ambigen/ hermafrodit), în timp ce cuvântul ”sex” face trimitere doar la două aspecte: 1) organul reproductiv masculin sau feminin; 2) actul sexual în sine, indiferent de genul partenerilor. Consider că posibila reglementare propusă de mine ar aduce mai multă claritate limbii române. În treacăt fie spus, pe la începutul anilor 90, conform definițiilor de dicționar, în noile buletine de identitate emise în limba română, la Chișinău, era rubrica intitulată: ”Sexul”. Dar limbajul o luase deja înaintea dicționarelor, astfel încât un copil de clasa V-a a văzut noul buletin de identitate al mamei sale și i-a atras, râzând, atenția: ”Mamă, aicea scrie o…prostie”, desigur copilul imaginând organul sexual, nu genul persoanei.

 

Tot dicționarul mai sus amintit precizează că ”sex” vine de la latinescul ”sexus” (etimologie necunoscută) cuvânt care face o trimitere clară la diferențiere și atracție a contrariilor, dar și la cifra șase (sextet, sexagenar, hexagon, hexadă), în timp ce grecescul ”eros” pune accentul pe dor(ință), pe conștientizarea lipsei (missing) celuilalt. (Mărturisesc aici că eu unul cred că toată discuția referitoare la inefabilitatea și intraductibilitatea cuvântului românesc ”dor” (”missing”) este una cât se poate de supralicitantă, ca să nu spun că este chiar una fără obiect real, fiind un posibil motiv pentru o explicitare din partea lui Dan Alexe, un alt dușman al exagerării sensurilor și mitizării unor cuvinte ale limbii române). Discuția despre sex și amor este găsibilă și într-un destul de interesant monolog pe tema eternului feminin făcută de Dan Puric, cu ceva ani în urmă: https://youtu.be/2YprbgvboLQ.

 

Fără a fi doar un moft (anti)feminist, cred că trăsăturile specific feminine (curiozitatate, atractivitate, tenacitate) sunt atribute excelente pentru activitatea de cercetare (care presupune căutare, descoperire, imaginare, creație, armonizare, finețe, inovare etc.)   fapt care ar  explica faptul că femeile sunt majoritare în cercetare, domeniu care aduce bunăstare, bogăție și grandoare societăților care chiar știu să promoveze femeile în acest domeniu.   (vezi: http://news.nationalgeographic.com/news/2014/11/141107-gender-studies-women-scientific-research-feminist/  (Este nevoie de mai multe femei în cercetare, dar cu condiția degrevării lor, fie și parțială, de rutinierele obligații familiale).  Am amintit aceste aspecte prozaice legate de specificul feminin pentru a invita cititorii să acorde atenție literaturii scrise de femei și subtilităților specifice ale personajelor feminine în general și în acest roman, în special. Și alți analiști au remarcat prezența tot mai vie a scriitoarelor în literatura contemporană (vezi http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043)

 

Finalul acestui capitol al doilea al cărții o găsește pe Aurora (povestitoarea/ autoarea) reflectând despre ”jocul înșelător al aparențelor, despre variile manifestări ale isteriei” (p. 39), adică exact la ceea ce face obiectul psihodramei/ psihanalizării personajelor care alcătuiau sextetul.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași, 10 septembrrie 2015

Primele două părți ale psihorecenziei se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

Webografie

http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/  Despre rasism și xenofobie

http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043 Literatura română la feminin

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

http://www.contributors.ro/cultura/pornind-de-la-o-vorba-a-lui-pascal-ce-inseamna-%E2%80%9Edereglarea-oamenilor%E2%80%9D/  Gabriel Liiceanu, Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă ”dereglarea oamenilor”? 6 septembrie 2015 (”Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes” (Pascal, Pensees)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor_literarbinecunoscutul simbolism al ritualurilor inițiatice – „renașterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin inițiere, adolescentul devine, deopotrivă, o ființă responsabilă social și avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghițirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației”.

https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1ndor_Ferenczi  ”In Thalassa: A Theory of Genitality (1924), Ferenczi suggested that the wish to return to the womb (Latin:regressus ad uterum)[5] and the comfort of its amniotic fluids symbolizes a wish to return to the origin of life, the sea.[6] This idea of an „uterine and thalassal regression”[7] became a feature of the so-called Budapest School, up to the disciple Michael Balint and his 1937 paper on „Primary [Object-]Love”.[8]

http://revistacultura.ro/nou/2014/12/psihanaliza-o-stiinta-cu-statut-special/  Psihanaliza, o știință cu statut special. Psihanaliza între krisis și lysis

https://en.wikipedia.org/wiki/Lysis Lysis – penetrarea unui component pentru a-i afla compoziția, structura, funcționarea.

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/03/freud-jung-autopsia-unor-framintari-1/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/05/freud-jung-autopsia-unor-framintari-3/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/06/freud-jung-autopsia-unor-framintari-4/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/07/freud-jung-autopsia-unor-framintari-5/    Freud-Jung

(serial scris de Alexandru Laszlo)

 

Bibliografie

 

Alexe, Dan, Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas, București, 2015

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (2)  


de Liviu Druguș

Din punctul de vedere al structurării romanului pe capitole și subcapitole, Cuprinsul (p. 247) arată o compoziție triadică: un ”Prolog”, un singur capitol (”Moreno”) care conține 31 de subcapitole și un ”Epilog”. Tehnoredacțional vorbind, cred că ”Moreno” ar fi putut fi un subtitlu al cărții, nicidecum titlul unicului capitol de carte. De ce ”Moreno”? Pentru că întreaga poveste se țese prin insistente raportări imaginare sau faptice la psihodrama binecunoscutului psihiatru american J.L. Moreno. (vezi Anexe).  Forțând puțin nota, aș putea spune că autoarea practică nu doar psihodrame moraniene, ci face un melanj postmodern sui generis între Freud și Moreno, astfel încât rezultatul viziunii auctoriale este nu doar unul centrat pe conceptul de ”psihodramă Moreno”, ci pe un concept nou, pe care l-aș numi psiho-sexo-dramă. Din punct de vedere comercial alegerea este una bună, știut fiind că sexul vinde (bine!), așezînd-o pe Doina Popescu în categoria scriitoarelor-femei din contemporaneitatea postdecembristă (amintesc câteva: Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș) care abordează sexul cu oarece obstinație, cu nuanța că limbajul explicit lipsește în cazul de față.  Speculând puțin (mai mult), cred că autoarea nu este pe deplin conștientă de faptul că practică tehnici postmoderne, ipoteză întărită și de faptul că, la un moment dat, referindu-se la modul de gândire postmodern, l-a grafiat ironic ”p(r)ostmodern”.

Pe de altă parte, cei doi evrei celebri (Freud și Moreno) sunt asociați cu un altul (Tristan Tzara) al cărui tablou și extras din revista lansată de avangardiștii din jurul lui tronau la Lăptărie, insinuându-se în dialogurile și comentariile celor șase personaje ale romanului. Autoarea îl caracterizează pe T.T. drept ”frumosul nostru dadaist, pe care, culmea culmilor, râsul îl urâțea” – p. 10). Doi dintre aceștia (Moreno și Tzara) mai au ceva comun: sunt născuți în România.

Pentru că am notat deja acest aspect etno-rasial (precizat în biografiile oferite de Wicki) cred că poate fi formulată observația că autoarea, Doina Popescu, are o preferință evidentă pentru citarea/ invocarea mai insistentă a unor nume celebre care provin din lumea iudaică (poate fi o afinitate genetică, una spirituală sau chiar una comercială, celebritatea unor nume împrumutând o mică aură de celebritate și autoarei). Iată deja o listă cu nume de evrei celebri care sunt amintiți în carte: psihologul și psihiatrul româno-austriaco-american Jacob Levy Moreno (1889 – 1974), medicul neuropsihiatrul ceho-austriaco-britanic Sigmund Freud (1856 – 1939),  poetul avangardist român, stabilit în Franța Tristan Tzara (1896 – 1963), poetul român Urmuz (Avram Leiba Esra Zissu) (1883 – 1923), scriitorul ceh de limbă germană Franz Kafka (1883 – 1924), fizicianul german-apatrid-elevețian-american Albert Einstein, filosoful, economistul și revoluționarul german Karl Marx (1818 – 1883), dar și germano-americanii Frați Marx (1905 -1949 – anii de activitate), pictorul ruso-belarus Chaim Soutine (1893 – 1943), Ecleziastul (fiul lui David împăratul Ierusalimului), primul profet al iudaismului/ mosaismului, israelitul Moise, regele și înțeleptul Solomon (fiul lui David) (n. ? – m. 931 î.e.n.). Poate pentru a nu permite această speculație cu privire la preferința autoarei pentru nume celebre din lumea iudaică, pe parcursul acțiunii mai sunt invocate și nume care nu sunt cunoscute ca aparținând de lumea iudaică: generalissimul politruc bolșevic georgiano-osetin rusificat sovietic Iosif Visarionovici Stalin  (1878 – 1953), scriitorul, jurnalistul, filosoful și activistul social francez Jean Paul Sartre (1905 – 1980), regizorul și scenaristul italian Fellini (1920 – 1993), artistul plastic spaniol Pablo Picasso (1881 – 1973), pictorul germano-francez Hans Hartung (1904 – 1989), pictorul spaniol Goya (1746 – 1828), tenorul italian Beniamino Gigli – O sole mio! –  (1890 – 1957), scriitoarea americancă de origine franceză Anais Nin (1903 – 1977), pictorul francez americanizat Marcel Duchamp (1887 – 1968), soprana americană de origine greacă Maria Callas (1923 – 1977), cântăreața sex simbol americană Marilyn Monroe (1926 – 1962),  chimistul rus Mendeleev (1834 – 1907), numele de scriitori celebri dintr-o bibliotecă, saxofonistul și jazzistul american de culoare John Coltrane (1926 – 1967), romancierul, poetul și eseistul argentinian Jorge Luis Borges (1899 – 1986), regizorul și producătorul britanico-american Alfred Hitchcock (1899 – 1986), fizicianul englez Stephen Hawking (n. 1942) precum și câteva nume din cultura muzicală românească: Titi Botez (1902 – 1957), Jean Mascopol (1903 – 1980) și Cristian Vasile (1908 – 1985).

Chiar de la primele rânduri ale scriiturii/ lecturii cititorul este bombardat cu cuvinte rare (neologisme, arhaisme, cuvinte de specialitate din varii domenii etc.) fapt care are darul deopotrivă de a atrage și de a respinge: atrage pe cititorul curios și dornic de a învăța cuvinte, sintagme și sensuri noi, dar îl va respinge pe cel care caută doar facilul și firul narativ grăbindu-se să traverseze textul pentru a vedea, simplu și simplist, ce-au mai făcut personajele cărții. Aș paria că majoritatea cititorilor nu sunt familiarizați cu cuvinte ca: brigantină (pânză de corabie), bric (corabie cu două catarge), anouri (inele pentru perdele), in larghetto (un tempou între largo și andante), bemă (necunoscut de DEX și nici de Google), basileu (titlu purtat de împărații bizantini), basilisă (soția basileului, împărăteasa), hieratic (preoțesc, care ține de lucruri sfinte, solemn, sacerdotal – aici autoarea comite o mică tautologie scriind ”un pic hieratică în gravitatea ei solemnă” – p. 14), potestas (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Potestas), palestră (spațiu destinat practicării sporturilor, vezi http://www.libris.ro/userdocspdf/481/Pagini%20uitate%20din%20istoria%20educatiei%20fizice731.pdf ) etc.

Deși titlul unicului capitol al cărții este intitulat ”Moreno”, adică tehnică de autocunoaștere bazată pe interrelațiile indivizilor în cadrul grupurilor mici (cu trimitere clară la J.L. Moreno 1889-1874, evreul născut în România), conținutul acestor psihodrame este unul preponderent sexual trimițând cititorul cu gândul mai mult la S. Freud (1856-1939, evreul născut în Cehia). Primul subcapitol al romanului (10 pagini) excelează (ca să nu spun exagerează) cu trimiteri directe și indirecte la sex. Le voi aminti sub titlul comun de ”aluzii sexoase”. În ultimă instanță, fiecare autor își alege propriile capcane (captatio benevolentiae) pentru a-l ”prinde” pe cititor și a-l influența în de decizia sa de a continua (sau nu) lectura. Iar sexul,  cum spuneam, vinde bine, atrage cititori de toate vîrstele, fapt speculat corect și de medicul Freud.

Sub raport structural, primul subcapitol fixează autoarea în prezentul cenușiu al zilelor și nopților anilor 90, mai exact descrie personajul povestitor al romanului (Aurora) într-o dimineață de iarnă mohorâtă, moment de reflexii existențiale și de meditații deduse din șirul amintirilor unor întâmplări petrecute cu trei ani în urmă în Istanbul, loc unde șase români se întâlnesc, turiști fiind, la Catedrala Sfânta Sofia. Prima persoană evocată de Aurora este Iulia, cea cu apetitul sexual cel mai formidabil din grup, invocare prin care autoarea fixează rostul ”amintirii Iuliei, Istanbulului și-a lui Moreno” (p. 10). Triada IuliaIstanbulMoreno este definitorie pentru întreg romanul: Iulia este cea mai sexoasă – cea care induce rememorări pe aceeași temă și celorlalți membri ai grupului; Istanbul este locul de pornire/ formare a grupului celor șase, mai exact bazilica Sfânta Sofia/ Sfânta Înțelepciune/ Înțelepciunea Divină, loc care prilejuiește rememorarea vieții împărătesei bizantine Teodora; iar Moreno este psihiatrul american care a oferit specialiștilor metoda numită ”psihodramă” ca un mijloc de autocunoaștere a individului în cadrul unui grup.

Se descrie, chiar de la primele pagini, Lăptăria lui Enache, locul magic/ miraculos de la ultimul etaj al TNB, unde au loc majoritatea întâlnirilor membrilor grupului (nu întotdeauna în formulă completă). Sigur, zona teatrului bucureștean consună cu jocul (psiho)dramatic al personajelor. Este introdus în peisaj (printr-un portret agățat în bar) și reprezentantul avangardei literare europene, Tristan Tzara, dar și revista avangardiștilor al cărui unic număr a reușit să stârnească un scandal pe teme de moralitate/ impudicitate. Moralitate? Abatere de la unele norme rigide ale comportamentului? De ce nu? Moralitatea (comportamentul individului) este un fapt tot mai relativ, mai ales în lansarea noilor mode, metode, stiluri, moduri de gândire, avangarde etc. Aceasta este marcată temporal de perioada în care relativitatea einsteineană își punea amprenta pe cât mai multe aspecte ale vieții europenilor. O simplă constatare: istoria omenirii este un continuum de conservări/ rigidizări alternând cu schimbări/ flexibilizări ale modului de gândire, simțire și acțiune (numit, pe scurt, management). Mereu, la granițele dintre epoci au fost scurte sau lungi lupte pentru afirmarea noului, concomitent cu includerea unor elemente ale vechiului în noile construcții conceptuale. Doina Popescu, o gânditoare de stânga, adeptă a noului (a altceva – ului) care nu se poate împăca cu gândul încremenirii în proiecte vetuste și demne de uitare.

Cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” poate fi citită și ca un fals tratat de hedonism, unul în care ipoteza de lucru este că fericirea – la fel cum frumosul este în ochii privitorului – este doar în inima și mintea fiecăruia. Poți fi, din punct de vedere personal, deopotrivă o prostituată fericită, o soție fericită, o împărăteasă fericită – totul în funcție de contexte și de propria ta devenire. Pe scurt, totul este relativ, comportamentul uman (moralitatea) în primul rând este relativ(ă). Fără căderea în relativismul postmodernist nicio abatere benefică n-ar mai putea apărea – totul ar rămâne încremenit într-o sumă de reguli fixe a căror nerespectare poate aduce neplăceri pe lumea cealaltă, sau chiar pre lumea asta. Hibriditatea/ malanjul/ amestecul/ amalgamul sunt caracteristicile postmodernității și ale gândirii postmoderne. Din păcate, încremenirea în proiectul modernist nu le permite multora dintre noi să vadă/ întrezărească dinamica nimicitoare și aiuritoare a combinațiilor greu previzibile, dar cu impact/ efect uriaș asupra contextelor anchilozate. Combinatorica dintre convențional și nou va asigura multe victorii celor ce vor ști să o utilizeze. Și pentru că toate astea trebuie să aibă nume, eu le-am numit – sintetic și bine amalgamat – Metodologia Scop Mijloc.

Sub semnul relativității postmoderne este și plasarea întâmplărilor din roman (îndeosebi întâlnirea din Turcia a celor șase români) sub semnul predeterminării/ predestinării concomitent/ simultan cu dulcea iluzie a liberului arbitru. Adică se poate și-și (una dintre caracteristicile postmodernismului, concretizată și în cuvintele ”melaj”, ”amalgam”, ”amestec”, ”hibris”. Inteligentul Einstein este chiar invocat cu o butadă a sa prin care ideea de coincidență este (aparent) desființată și pusă, ad hoc, sub semnul determinismului (divin): ”Coincidența este felul în care Dumnezeu își păstrează anonimatul” (p. 12). Adică, Dumnezeu ar prefera să nu fie cunoscut, comentat, antropologizat etc. pentru simplul motiv pentru care infinitul nu poate fi cuprins/ descris/ măsurat. (Amintesc, în treacăt, o definiție interesantă a ideii de Dumnezeu, oferită de un celebru matematician: ”Dumnezeu este atunci când infinitul mare îl cuprinde pe infinitul mic și invers”. Desigur, asta se întâmplă în mod simultan și continuu.

Revenind la ”aluziile sexoase” din acest prim subcapitol, precizez că jumătate din paginile acestuia sunt dedicate Teodorei, vestita împărăteasă a Bizanțului, voluptoasă voinicește și violent vibratorie la orice atingere cu sexul masculin, dar deopotrivă frumoasă și inteligentă, abilă și, în final, protectoare a castității familiale, fiind, după moarte canonizată ca sfântă.  Din nou suntem aruncați în butoiul cu relativism! Cum adică să accepți că poate exista o curvă sfântă? Ei bine, dacă vrei, poți! (Au putut și cei care l-au canonizat și pe voinicul mult iubitor de soții pre numele său de curvar sfânt împărătesc de Ștefan Cel Mare (acum și Sfânt). În fond Decalogul nu anatemizează curvia, ci doar preacurvia. Dar, înainte de a o prezenta pe Teodora și virtuțile ei (prea?)curvești, prima aluzie sexoasă este făcută de povestitoarea Aurora atunci când vorbește despre revista scoasă de avangardiști numind-o ”fal(n)ica revistă” (p. 11). Aluzia la organul sexual masculin este aproape directă, copiile xeroxate ale acestei reviste tapetând drumul spre bar al consumatorilor din Lăptărie, această accesibilitate a oamenilor la informații de orice fel fiind una dintre consecințele bruștei liberalizări de după 1989. (Chiar autoarea a declarat că această carte este despre descătușarea libertății de expresie după 1989). După aluzia la organul erectil masculin se impunea o echilibrare prin trimiterea la organul vibratil feminin: descriind-o pe Teodora, Aurora vede în bazilică un ”dom rotunjit ca un uter divin” (p. 14). A treia aluzie sexoasă se referă la amintirea statutului de prostituată al Teodorei atunci când o descrie pe împărăteasă drept ”o fostă prostituată” (p. 14), cea care avea – în imaginația Aurorei – ”o respirație sacadată… din spatele amforei” (p. 14) și care ducea o ”luptă nesfârșită dintre pofta carnală și dezgustul moral” (p. 14). Și tot Teodora îl făcea pe împărat să-i ”zvâcnească tâmplele de surescitare” (p. 15) în timp cea ea însăși era ”Înfiorată de fervoare, ca de o febră care te cuprinde” (p. 15).  De la descrierea comedianei de circ care purta ”un șorțuleț …mai mic decât o frunză de vie” (p. 16), gândul febril al Aurorei o imaginează deja pe împărăteasă ”răsturnată peste dalele de piatră” (p. 16). Iar imaginația zburdă mai departe proiectând în mintea sa un act sexual complet: ”Carnea ei… se zvârcolea în convulsii nebunești. Zeci de tuburi vaginale – umede, rozalii și pofticioase – prinseră a se deschide și umfla în afară, lascive și unduioase. Se împleticeau unele în altele și se încolăceau ca niște șerpoaice în rut. Spasmele lor urmau parcă un algoritm secret….”.  Punctul culminant al imaginației sexuale a Aurorei este invocarea istoriografului Procopius, cel care fusese obligat să scrie despre împărăteasă la modul oficial (laudativ), dar care, în momentele sale de singurătate simțea nevoia să arunce frust adevărul despre ”prima doamnă” a împărăției: ”Zece găuri de-ar fi avut, tot nu i-ar fi fost deajuns, atât de nesățioasă era Teodora”. (p. 17).  Mai mult, istoriograful se întreba dacă nu cumva acele cuvinte ar fi fost insuficiente pentru a descrie ”întreaga nerușinare a femeii care, de o îmbie cheful, poate osteni într-o noapte și până la două duzini de bărbați aflați în culmea înzestrării lor pentru actul iubirii” (p. 17).  Apoi tot el supralicitează și afirmă că de dragul adevărului ar trebui să sublinieze că ”insolența Teodorei alungă orice urmă de rușine, până și din inima celui mai cumsecade bărbat” (p. 17), dar și asta ar fi puțin dacă nu ar spune pe șleau că ”bărbații, oricât de onești și oricâtă rezistență ar opune, sfârșesc prin a încerca-o, pe rând sau toți odată, atrași de nurii ei în mod fatal, ca fluturii de noapte de-a candelă aprinsă” (p. 17). Și – ca o culme a culmilor – istoriograful ar fi spus că ”odată ajunși în această nevrednică postură, uitând complet de orișice sfială, ei se dedau vrăjiți la împreunări contra firii de care se vor rușina apoi o viață întreagă” (p. 17).   Cititorul se poate întreba: ce rost au aceste invocări ale unui caz ce frizează patologicul, dar la fel de bine și normalul, aruncând totul într-o relativitate vecină cu incertitudinea totală? Un posibil răspuns: pentru ca – prin comparație cu orgiile ”sfintei” Teodora – micile  aventuri ale unora dintre cele șase personaje să pară de o cumințenie strigătoare la cer! Sau, alternativ, totul se leagă pe linia unei normalități ipocrit ascunse dar intens practicate. Iar ideea de relativitate este dusă de autoare/ povestitoare la un maxim posibil: ”dar cine știe cu adevărat cum e mai bine?” (p. 18). Cred că această întrebare ne-o adresăm, mereu-mereu, mai toți aceia dintre noi care ajung să atingă și să depășească unele limite. În ultimă instanță, ceea ce contează cu adevărat, ceea ce se impune atenției și ceea ce creează mereu noi normalități este doar ”beyond the limits”.  Iar ”beyond the limits” este, pentru început… nebunia, care, apoi, treptat-treptat este asimilată și integrată în noua normalitate (în subcapitolul 8, la paginile 73 – 74  apare o consistentă și interesantă reflexie pe tema nebuniei, a anormalului prezent adică).  Oricum, pe parcursul cărții scenele erotice, aluziile sexoase sau chiar scenele porno pigmentează paginile romanului, subliniind că libertatea exprimării face parte din esența naturii umane.

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, 31 august 2015

(va urma)

ANEXE

 

Textul cărții:

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PT13&lpg=PT13&dq=nisipurile+palestrei&source=bl&ots=bji1DXicj1&sig=EcGH_jNNlbsqR8QQofVtTb_DPq8&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=nisipurile%20palestrei&f=false

Despre locul desfășurării acțiunii/ ficțiunii

https://www.facebook.com/pages/La-Motoare-Laptaria-lui-Enache/823337767740706 La Motoare – Lăptăria lui Enache

 Despre psihiatrul Moreno, psihodrama Moreno și despre cunoașterea de sine prin Moreno

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno     Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

http://www.psihodrama.ro/    Site ul Asociație de psihodramă Moreno

http://www.psihodrama.ro/psihodrama/specificul-metodei Specificul metodei Moreno

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te-2/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/psihodrama-si-intalnirea-cu-sine-283303 Psihodrama și întâlnirea cu sine  ”Moreno insusi i-a spus lui Freud diferenta dintre abordarile lor: „Ei bine, dr Freud, eu incep acolo unde tu te opresti. Tu ii intalnesti pe oameni in mediul artificial al biroului tau, eu ii intalnesc pe strada si acasa, in mediul lor natural. Tu le analizezi visele. Eu incerc sa le dau curajul de a visa din nou.”(Moreno, 1977, apud Zerka Moreno, Leif Dag Blomkvist and Thomas Rutzel, „Psychodrama, Surplus reality and the art of healing”)”.

http://www.edituratrei.ro/product.php/Scrieri_fundamentale_Despre_psihodrama_metoda_de_grup_si_spontaneitate/2194/  Despre psihodramă – metodă de grup și spontaneitate

http://alexandra-ababi.blogspot.ro/2012/10/psihodrama-clasica-moreniana.html Psihodrama clasică moreniană

Despre Sigmund Freud, autorul psihanalizei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud  Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:[1]

* Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.

* Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.

* Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.

* Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.

* Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Despre Teodora, împărăteasa prostituată a Bizanțului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodora,_%C3%8Emp%C4%83r%C4%83teas%C4%83_bizantin%C4%83 Despre sfânta Teodora

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/teodora-prostituata-imparateasa Teodora – prostituata împărăteasă

Despre Tristan Tzara (1896 – 1963) https://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara

Despre Einstein (1879 – 1955) https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein

Despre Kafka (1883 – 1924) https://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka

Despre Urmuz (1883 – 1923) https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz

Despre Marx ( 1818 – 1883)  https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx

Despre Sartre (1905 – 1980) Laureat Nobel pentru literatură în 1964, gânditor existențialist, https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre

Tags:  Doina Popescu, Liviu Druguș, Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș, Freud, Moreno, Sartre, Einstein, Kafka, Urmuz, Marx, Tristan Tzara, Teodora, Ștefan cel Mare și Sfânt, psihodrama Moreno, Lăptăria lui Enache, Procopius, Metodologia Scop Mijloc, Editura Adenium.

 

 

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple, amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

 

(va urma)

 

ANEXE

 

Cartea a apărut în mai 2014

Autor: Doina Popescu

Titlu: Iluzoria vulpe a fericirii

Editura: Adenium

Colecţia: Punct RO. Proză

ISBN: 978-606-8622-48-4

Număr pagini: 248

An apariţie: 2014

 

Anunțuri și extrase comerciale

 

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/iluzoria-vulpe-a-fericirii-223024.html  Audiobook 14 lei

print, 27 lei

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PP1&lpg=PP1&dq=iluzoria+vulpe+a+fericirii+de+doina+popescu&source=bl&ots=bjhaHWj9jY&sig=3ZZPUrgqfvoCPQQ6rFolDfU1eLo&hl=ro&sa=X&sqi=2&redir_esc=y#v=onepage&q=iluzoria%20vulpe%20a%20fericirii%20de%20doina%20popescu&f=false  Audiobook, extrase.

 

http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html Vineri şi-a lansat al doilea roman şi Doina Popescu, jurnalist cu experienţă al Televiziunii publice. „Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber.

– See more at: http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html#sthash.XzCuatbY.dpuf

 

Recenzii, prezentări comerciale, interviuri cu autoarea

 

http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html  23 ianuarie 2015  Interviul integral pe http://www.catchy.ro/depresia-e-boala-firilor-mandre/63972   

autorul interviului Alexandru Petria și publicat la 9 noiembrie 2014

http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/  5 februarie 2015    de George Hari Popescu

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/#axzz3jCFEMAcs   11 noiembrie 2014 de Cristina Poșircaru în Cronică de carte

http://www.libris.ro/iluzoria-vulpe-a-fericirii-doina-popescu-ANI978-606-8622-48-4–p840432.html   Un excelent roman despre „durerea distilată în esențe tari“, despre dorul propriei regăsiri în și alături de ceilalți. Cele șase personaje centrale își joacă destinele la ruletă, iar firul roșu care le leagă îl constituie eșecul și degradarea perpetuă.

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/ Al Petria susținea promovarea cărții cu argumente.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520 Ramona Iacobuță, Ceașca de cultură, Șase personaje în căutare de sine

https://www.facebook.com/alexandru.petria/posts/10202838168461563 Tudor Călin Zarujanu O vulpe în lăptărie, 10 oct 2014

 

Despre autoare:

 

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, specializarea pedagogie – limba engleză. A lucrat în învățământul special, ca profesor defectolog, iar apoi ca logoped. În 1990 și-a început cariera în presă, ca redactor la ziarul Viitorul, apoi la Romania liberă, documentarist la Agenția de știri Mediafax și coordonator al paginii economice a ziarului Cotidianul. A colaborat la revistele 22 și Dilema. În 1997 este angajată ca redactor, editor coordonator și producător la televiziunea publică, în cadrul Departamentului Știri, iar în 1999 s-a transferat la Biroul Euroviziunii al Direcției Știri din TVR, a cărui activitate a coordonat-o până în 2011. A mai publicat romanul Șampanie cu soia (2001).

 

Nume celebre invocate în carte

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno  Jacob Levis Moreno

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu     Ion Rațiu (vezi și mai jos)

https://alexandrupetria.wordpress.com/tag/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/  Scris la 3 iulie 2014 de Alexandru Petria: ”Un excelent portret al lui Ion Rațiu  Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.


Hermeneutici personale L.D.:

 

Titlul cărții pare a fi un omagiu adus altei femei care a scris despre femei, Ileana Vulpescu cu a sa Artă a conversației. Cărțile ar putea fi citite în paralel sau succesiv pentru a vedea posibile filoane inspiraționale…. dar și abordări diferite în timpi politici diferiți (dictatură și democratură).

 

 

 

Webografie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/    Cuprinsul cronologic al blogului meu cu multe articole despre Metodologia Scop Mijloc

https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094 Pagina web a Lăptăriei lui Enache așteaptă să anunțe redeschiderea localului după renovarea TNB sub conducerea lui Ion Caramitru.

http://www.romlit.ro/despre_transpoezie Un articol de Magda Cârneci din România Literară, 2012, unde se sugerează tehnici posibile de scriere a poeziei. Probabil că există și tehnici de scriere a romanului, pieselor de teatru, eseurilor, cronicilor de carte etc.