liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: George Rădulescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 591. Duminică 12 august 2018. Djuva(r)eruri (4)


  • Întrebat despre modul cum a trăit și perceput evenimentele din decembrie 1989, mă bucur să citesc/ constat/ aflu că opinia istoricului Neagu Djuvara a fost identică cu a mea (cu nuanța că eu am conștientizat aceste lucruri mult mai târziu). Dar faptul că, în opinia unui fin observator și rasat intelectual, cum a fost Djuvara, evenimentele din 1989 au debutat cu o lovitură de stat orchestrată de securitate – reprezintă pentru mine o excelentă și binevenită punere la punct a lucrurilor, fie și după aproape 30 de ani de la producerea lor. În treacăt fie spus, la începutul anului 1990, înainte ca alegerile din Duminica Orbului să aibă loc, un proaspăt convertit la analiză politică (după părerea mea era un securist, care lucrase la Tribunalul militar din Iași) susținea mereu că Ion Iliescu este actualul și viitorul conducător al României ”pentru cel puțin 30 de ani”. Predicția s-a dovedit mai mult decât profetică: era una în deplină cunoaștere a contextului vremii. Iată crâmpeie din răspunsul istoricului Djuvara: ”Stăteam ciorchine în fața televizorului, cu emoție nespusă și cu un fel de mândrie. Gândeam că, în fine, noi am venit mai încet pe drumul libertății, dar că o facem cu vărsare de sânge și că redevenim eroi. Eram extraordinar de mulțumit. Asta a durat o zi! În cea de a doua am aflat despre matrapazlâcurile cu cadavre scoase din niște gropi, iar apoi am văzut procesul lui Ceaușescu. Ne-a părut a fi un proces stalinist, brutal. Culmea, pentru o clipă ne-a fost milă de Ceaușescu… Așa am căzut și mai de sus: ”Aoleu! Uite, țara noastră nu poate face un lucru normal!”. George Rădulescu întreabă: ”Ați perceput totul ca pe o lovitură de stat?”. Iar răspunsul, cel care ar trebui să existe explicit și explicat în toate manualele de istorie, a fost: ”Asta au început să explice unii și alții, așa cum a fost de pildă, nepotul meu Radu Portocală care a venit imediat cu explicațiile și pe urmă le-a dovedit mergând în țară, că începutul Revoluției a fost o lovitură de stat. Asta imediat am mirosit-o. O grupare a Securității care s-a apropiat de felul de a vedea perestroika și glasnosti al rușilor a zis că și noi trebuie să facem la fel. Așa și-a salvat și ea interesele, aspect vizibil până azi.” (pp. 176 – 177). Din păcate pentru ideea de adevăr istoric, Constituția României conține doar varianta cu Revoluția, confirmând, încă o dată, că istoria o scriu învingătorii așa cum vor ei. Revenit în țară după 45 de ani, Neagu Djuvara face o descriere a României și a Bucureștiului la începutul anului 1990: ”Chiar din Ungaria venind, găseai lucrurile mult mai prost. Casele erau mult mai nespoite și mai nevopsite, șoselele nu erau marcate la margine cu alb; se pretindea că există o autostradă București-Pitești și, când colo, era cel mai prost drum, plini de gropi. Când am sosit la porțile Bucureștiului, morți de oboseală, seara, grăbiți să ajungem … am încercat să găsesc un WC, un urinal oarecare. Prima benzinărie pe care am găsit-o era ruginită, pe un teren unde se vărsase păcură și în mijlocul pustietății – și veneam de pe autostrăzile occidentale, unde erau pompe de benzină la 20-30 km, luminate și cu tot felul de produse de vânzare. Domnule, a fost o impresie de mizerie nemaipomenită… Aveai impresia unei sălbăticii și sărăcii crase. Ăsta era Bucureștiul lui Ceaușescu, locul unde construise cea mai mare clădire din lume după Pentagon. Contrastul era uriaș. Acesta era pentru mine rezultatul comunismului în România. Pe de o parte, o mizerie crasă, pe de alta, o exagerare arhitectonică” (p. 178).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 590. Sâmbătă 11 august 2018. Djuva(r)eruri (3)


  • Cred că nu doar eu mi-am pus întrebarea: dacă SUA au putut ajuta decisiv la înfrângerea lui Hitler (sprijinind masiv Armata Roșie și regimul dictatorial al lui Stalin), de ce – după înfrângerea Germaniei – nu au avut o atitudine anticomunistă mai clară, nelăsând URSS ul să se lățească și să se ridice până la a deveni inamicul nr 1 al SUA? O întrebare similară a adresat istoricului Djuvara și George Rădulescu, nu înainte de a întreba dacă și-a imaginat creșterea puterii bolșevice în lume. Iată răspunsurile: ”Chiar în teza mea de doctorat am făcut faimoasa socoteală dintre ”cei doi uriași” – cine trebuie să câștige această luptă a ”Războiului Rece”, URSS sau SUA. Pe fel de fel de considerente, din care unele sunt cu totul noi, de ordin filosofic, americanii trebuiau să câștige pentru că sunt puterea ultimă venită și cea mai tânără dintre toate ”the contending states”, regatele combatante. Ultimii doi care au rămas în picioare, așa cum vizionarul Alexis de Tocqueville văzuse deja în 1830, ceea ce era absolut genial, că marile puteri peste o sută de ani vor fi Rusia și Statele Unite. Eu zic că este o viziune genială pentru că cine își putea închipui că țărișoara de trei milione și jumătate de oameni, abia închegată acolo în 13 state, va deveni o putere echivalentă militar cu Rusia. Or este exact ceea ce s-a întâmplat în 1945”. (p. 149). Și celălalt răspuns: ”… atâta vreme cât americanii erau singurii posesori ai acestei arme totale, nu era niciun risc major. Ei, în fond, în cei șase ani cât au fost monopoliști ai puterii atomice, ar fi putut să impună Uniunii Sovietice, prin amenințare, orice! ”Părăsiți Europa, Germania de Răsărit, România, Polonia, că, dacă nu, vă facem război cu bomba atomică!”. Or, bineînțeles că n-au făcut asta din motive de democrație politică. Nu poți să iei această decizie fără ca Parlamentul să fie de acord, ca opinia publică să fie ușor montată ca să înțeleagă aceste lucruri. Noi, când am văzut că și Rusia începe să dețină secretul bombei atomice am zis: ”S-a terminat cu monopolul americanilor, care le permitea să facă orice! Acum nu mai pot!”. Și de atunci a început o oarecare egalitate între cei doi monștri” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 589. Vineri 10 august 2018. Djuva(r)eruri (2)


  • România se află între două state ale căror culturi și tradiții elogiază/ apreciază/ promovează încăpățânarea, îndărătnicia și consecvența fără compromisuri: sârbii și ucrainenii. Sârbii au fost ”capabili” să se confrunte cu NATO (recte SUA), chiar dacă au plătit un preț foarte mare, iar prima cauză a conflictului militar a fost tocmai încăpățânarea de a nu ceda la primele amenințări. Asta este la Sud-Vest. La Nord-Est și Sud-Est România se învecinează cu o altă cultură a dârzeniei: ucrainenii. Interesant pentru geopolitologi, România s-a aflat/ se află într-un spațiu ai căror vecini se războiesc cu cele două puteri mondiale care au marcat perioada războiului rece: SUA și URSS/ Rusia. Pe acest fundal istorico-cultural, Neagu Djuvara avansează o analiză politico-strategică comparată româno-sârbă în care factorul psihologic (încăpățânarea) a jucat un rol decisiv. Iată opinia omului Djuvara despre cum procedează românii când dau de greu, om care a trăit și traversat mai multe culturi, având îndrituirea să le compare și să le analizeze: ”Ca să facem o comparație cu românii, sârbii s-au lăsat ocupați integral și au plecat cu armata lor trecând prin Albania dușmană ca să reînceapă războiul la Salonic, împreună cu francezii și englezii. Eu îmi scot pălăria în fața sârbilor, deși sunt ai dracului, sunt încăpățânați. Dar sunt eroici! La noi, de îndată ce se ocupă teritoriul, gata!, facem pace cu formula stupidă ”să nu piară ființa statului”. Ce e aia ”ființa statului”? ”Ființa” statului polonez a pierit 200 de ani și uite ce vânjoși sunt acum! ”Ființa” Ungariei a pierit 500 de ani. Ce înseamnă asta, ”ființa statului”? Ființa neamului să nu dispară, dar nu ființa statului, care e o entitate juridică! Noi avem mania asta ca, odată ce ne merge rău, să sărim în barca cealaltă. Așa ne-am făcut o reputație foarte proastă în străinătate.” (p. 91).
  • Ca unul care am crezut, începând cu liceul și continuând cu facultatea, că am o chemare către diplomație (de fapt, aveam chemare doar către limbile străine) am citit cu atenție traseul diplomatic al lui Neagu Djuvara care – ca și alte trasee – a stat, în ce-l privește, sub semnul zeiței Fortuna. Declară Neagu Djuvara: ”Eu n-aveam nicio chemare către diplomație. Speram ca după război să am posibilitatea să mai fac un doctorat în istorie, în plus față de cel în drept. Istoria era pasiunea mea. N-aveam niciun chef să intru în diplomație. … mai întâi fusesem scârbit de diplomație, aflând anumite lucruri de la cei din familia mea, care fuseseră diplomați de carieră. Fratele tatei și bunicul îmi spuseseră că că nu merită să intri în diplomație pentru că posturile importante sunt date unor outsideri, unor politicieni. … Eu aveam poftă să fiu profesor universitar de istorie. … A doua zi de dimineață mi-am spus că deja lucrurile mergeau prost pe front. Suntem în aprilie 1943! Deci, la un an și ceva de la tragedia de la Stalingrad. Deja nemții dădeau tot îndărăt…. Simțeam că nenorocirea este tot mai aproape de țara noastră… Credeam că vom pierde războiul și că va veni un partid de stânga la putere. Nu-mi închipuiam că o să fie chiar așa de rău! … Eram 84 de candidați și am ieșit al treilea. …. Și așa am intrat eu în mai sau iunie 1943 la Ministerul Afacerilor Externe. (pp. 103-15)
  • ”Vorba lui Churchil: regimul parlamentar e foarte ticălos, dar este cel mai puțin rău dintre regimurile care există” (p. 109)
  • ” Comuniștii noștri erau în majoritate minoritari” (p.128). ”Gândiți-vă că (la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) cei declarați comuniști au fost cu sutele de mii în Ungaria, în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Polonia, în toate țările care ne înconjurau. În Grecia, nu mai vorbesc! Atunci de ce să nu fi existat și la noi? Poate mai modest din cauza antipatiei noastre pentru ruși – că ce ne vine de-acolo e nesănătos. Dar știți cine erau comuniștii noștri? Erau majoritar minoritarii. … Marea majoritate a acestor ilegaliști erau neromâni. Românul a rămas imun și în 1917, în momentul când și armata germană și altele s-au lăsat contaminate de bolșevismul rușilor. Românii au rămas absolut nevătămați, au putut să reziste. (p. 129).
  • Legat de citatul de mai sus, interviewer ul, George Rădulescu, caută o explicație a faptului că și la noi au apărut, din senin, cam mulți comuniști: ”Cum se explică, totuși, dezvoltarea acestui curent în România anilor 40?”. Iată răspunsul nonconformistului istoric și diplomat român: ”Se explică prin obiceiul românului de a fi șmecher. Imensa majoritate a celor care s-au aruncat imediat în brațele comunismului au fost, conform comediei lui Eugen Ionescu, ”rinocerii”. El a avut prima idee cu ”Rinocerii” odată cu Legiunea – cum s-a repezit lumea întreagă să adere la legionarism, în momentul când legionarii au ajuns la putere. Dacă erau 15% legionari în 1940, au devenit 50% la două luni după ce a preluat puterea Antonescu. Românul vrea să șmecherească în politică – asta e absolut clar. Și același lucru a fost și cu comuniștii. Adică, cei din uzine, unde o minoritate neînsemnată erau, poate, ilegaliștii, au spus: ”Bă ce sunteți proști, nu vedeți că acuma puterea e cu ăștia?!”. Au intrat buluc, ca și când e musai să fii de partea puterii! E o parte destul de urâcioasă a caracterului nostru, care este atavic”. (pp. 129 – 130). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 589. Vineri 10 august 2018. Djuva(r)eruri (2)


  • România se află între două state ale căror culturi și tradiții elogiază încăpățânarea, îndărătnicia și consecvența fără compromisuri: sârbii și ucrainenii. Sârbii au fost ”capabili” să se confrunte cu NATO (recte SUA), chiar dacă au plătit un preț foarte mare, iar prima cauză a conflictului militar a fost tocmai încăpățânarea de a nu ceda la primele amenințări. Asta este la Sud-Vest. La Nord-Est și Sud-Est România se învecinează cu o altă cultură a dârzeniei: ucrainenii. Interesant pentru geopolitologi, România s-a aflat/ se află într-un spațiu ai căror vecini se războiesc cu cele două puteri mondiale care au marcat perioada războiului rece: SUA și URSS/ Rusia. Pe acest fundal istorico-cultural, Neagu Djuvara avansează o analiză politico-strategică comparată româno-sârbă în care factorul psihologic (încăpățânarea) a jucat un rol decisiv. Iată opinia omului Djuvara despre cum procedează românii când dau de greu, om care a trăit și traversat mai multe culturi, având îndrituirea să le compare și să le analizeze: ”Ca să facem o comparație cu românii, sârbii s-au lăsat ocupați integral și au plecat cu armata lor trecând prin Albania dușmană ca să reînceapă războiul la Salonic, împreună cu francezii și englezii. Eu îmi scot pălăria în fața sârbilor, deși sunt ai dracului, sunt încăpățânați. Dar sunt eroici! La noi, de îndată ce se ocupă teritoriul, gata!, facem pace cu formula stupidă ”să nu piară ființa statului”. Ce e aia ”ființa statului”? ”Ființa” statului polonez a pierit 200 de ani și uite ce vânjoși sunt acum! ”Ființa” Ungariei a pierit 500 de ani. Ce înseamnă asta, ”ființa statului”? Ființa neamului să nu dispară, dar nu ființa statului, care e o entitate juridică! Noi avem mania asta ca, odată ce ne merge rău, să sărim în barca cealaltă. Așa ne-am făcut o reputație foarte proastă în străinătate.” (p. 91).
  • Ca unul care am crezut, începând cu liceul și continuând cu facultatea, că am o chemare către diplomație (de fapt, aveam chemare doar către limbile străine) am citit cu atenție traseul diplomatic al lui Neagu Djuvara care – ca și alte trasee – a stat, în ce-l privește, sub semnul zeiței Fortuna. Declară Neagu Djuvara: ”Eu n-aveam nicio chemare către diplomație. Speram ca după război să am posibilitatea să mai fac un doctorat în istorie, în plus față de cel în drept. Istoria era pasiunea mea. N-aveam niciun chef să intru în diplomație. … mai întâi fusesem scârbit de diplomație, aflând anumite lucruri de la cei din familia mea, care fuseseră diplomați de carieră. Fratele tatei și bunicul îmi spuseseră că că nu merită să intri în diplomație pentru că posturile importante sunt date unor outsideri, unor politicieni. … Eu aveam poftă să fiu profesor universitar de istorie. … A doua zi de dimineață mi-am spus că deja lucrurile mergeau prost pe front. Suntem în aprilie 1943! Deci, la un an și ceva de la tragedia de la Stalingrad. Deja nemții dădeau tot îndărăt…. Simțeam că nenorocirea este tot mai aproape de țara noastră… Credeam că vom pierde războiul și că va veni un partid de stânga la putere. Nu-mi închipuiam că o să fie chiar așa de rău! … Eram 84 de candidați și am ieșit al treilea. …. Și așa am intrat eu în mai sau iunie 1943 la Ministerul Afacerilor Externe. (pp. 103-15)
  • ”Vorba lui Churchil: regimul parlamentar e foarte ticălos, dar este cel mai puțin rău dintre regimurile care există” (p. 109)
  • ” Comuniștii noștri erau în majoritate minoritari” (p.128). ”Gândiți-vă că (la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) cei declarați comuniști au fost cu sutele de mii în Ungaria, în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Polonia, în toate țările care ne înconjurau. În Grecia, nu mai vorbesc! Atunci de ce să nu fi existat și la noi? Poate mai modest din cauza antipatiei noastre pentru ruși – că ce ne vine de-acolo e nesănătos. Dar știți cine erau comuniștii noștri? Erau majoritar minoritarii. … Marea majoritate a acestor ilegaliști erau neromâni. Românul a rămas imun și în 1917, în momentul când și armata germană și altele s-au lăsat contaminate de bolșevismul rușilor. Românii au rămas absolut nevătămați, au putut să reziste. (p. 129).
  • Legat de citatul de mai sus, interviewer ul, George Rădulescu, caută o explicație a faptului că și la noi au apărut, din senin, cam mulți comuniști: ”Cum se explică, totuși, dezvoltarea acestui curent în România anilor 40?”. Iată răspunsul nonconformistului istoric și diplomat român: ”Se explică prin obiceiul românului de a fi șmecher. Imensa majoritate a celor care s-au aruncat imediat în brațele comunismului au fost, conform comediei lui Eugen Ionescu, ”rinocerii”. El a avut prima idee cu ”Rinocerii” odată cu Legiunea – cum s-a repezit lumea întreagă să adere la legionarism, în momentul când legionarii au ajuns la putere. Dacă erau 15% legionari în 1940, au devenit 50% la două luni după ce a preluat puterea Antonescu. Românul vrea să șmecherească în politică – asta e absolut clar. Și același lucru a fost și cu comuniștii. Adică, cei din uzine, unde o minoritate neînsemnată erau, poate, ilegaliștii, au spus: ”Bă ce sunteți proști, nu vedeți că acuma puterea e cu ăștia?!”. Au intrat buluc, ca și când e musai să fii de partea puterii! E o parte destul de urâcioasă a caracterului nostru, care este atavic”. (pp. 129 – 130). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 588. Joi 9 august 2018. Djuva(r)eruri (1)


Contestat ca istoric, criticat pentru spiritul său critic, aromân dar deloc antiromân, un boier al minții convertit la varii și contradictorii idealuri sociale, (moș) Neagu Djuvara va rămâne o voce sinceră și necesară pentru cunoașterea trecutului european și românesc, dar și un model de conduită umană pentru cei care își propun ca la bătrânețe să aibă cât mai puține regrete. În ultimă instanță, istoria este (doar) poveste; ea este scrisă/ impusă de învingători și povestită la gura sobei de oamenii care nu mai au nimic de pierdut. Povestirile, ”la gura sobei”, rostite de Neagu Djuvara au fost consemnate sub formă de interviu, unul lung cât o … carte, de George Rădulescu. Ele conțin nu doar gravuri și crochiuri de epocă (inclusiv din ziua declanșării loviturii de stat din Rusia clamată de bolșevici ca Marea Revoluție Socialistă din Octombrie), ci și picături de înțelepciune condensată, adevărate ”maxime și cugetări” pe care le-am numit ”djuva(r)eruri. Având bucuria împărtășirii, le voi consemna aici ca pe niște posibile tablouri vorbite ale înțelepciunii și prostiei românești. Cartea se numește Un secol cu Neagu Djuvara, iar interviewer ul este George Rădulescu. A apărut la Ed Adevărul Holding, 2015, după ce prima ediție apăruse în 2010 (în text voi nota doar pagina din ediția II-a din care au fost extrase citatele).

 

  • După episodul de legionarism și antisemitism, Cioran se ”convertește” la filosemitism. George Rădulescu îl întreabă pe Neagu Djuvara: ”Este posibilă o asemenea transformare la 180 de grade?”. Neagu Djuvara: ”Da, da! Un om inteligent sigur că poate! Numai o persoană încăpățânată, mai puțin inteligentă, rămâne așa până la moarte. Dacă ești, într-adevăr, un om subțire și cinstit cu tine însuți, trebuie să recunoști că ai greșit…”. (p. 63). Întâmplător, un prieten rădăuțean tocmai a postat pe pagina lui de FB: ”deşteptu-şi mai schimbă punctu’ de vedere [git na], idiotu’ o ţine pe-a lui [blibt sta]! (via Adrian Rezuș). Chiar dacă R îl critică pe (moș)Neagu Djuvara, uite că se poate ca gândurile să coincidă, îndeosebi când sunt aplicate la cazuri concrete.
  • Cu referire la sistemul de educație (de atunci și din… viitor): ”… exista conștiința că, înainte de toate, trebuia să-ți formezi creierul și abia apoi să te specializezi. La reformele care se fac acum în educație se pierde complet din vedere chestia asta. Mai întâi trebuie să-ți faci un cap bun, nu un cap plin!” (p. 66)
  • O posibilă confirmare a teoriei mele, neacceptată de ideologii ”științifici” (Vladimir Tismăneanu și alții) prin care eu pun semnul de identitate/ egalitate între nazism (național-socialism) și bolșevism (internațional-socialism): ”Astăzi, cu întârziere mă întreb și mă crucesc, atunci când recitesc ”Cărticica șefului de cuib” și alte scriere de-ale lui Corneliu Zelea Codreanu, cum de-am putut găsi comestibil așa ceva. Astăzi compar aceste scrieri cu ale lui Mao Tzedun și ale lui Gaddafi. Cam acesta e nivelul – de un simplism și de un primitivism îngrozitoare.” (p. 71)
  • Unii ”istorici” și unii oameni politici pledează în favoarea purității etnice a popoarelor, ignorând că marea majoritate a popoarelor europene sunt amalgamuri multietnice dovedite. Iată ce scrie Neagu Djuvara despre rrromânul pur Corneliu Zelea Codreanu: ”Numele adevărat al bucovineanului Zelea Codreanu era Zelinski, iar mama sa era nemțoaiacă”. (p. 72)
  • Europenii s-au omorât între ei oarecum degeaba (În Primul Război Mondial), în loc să creeze o federație europeană. …. o jumătate din Italia a fost pasionată de acest fascism, crezând că-i va curăța de politicienii incapabili și corupți. Același lucru s-a întâmplat și în Germania. … germanii, într-adevăr, erau cei mai mari vinovați ai izbucnirii Primului Război Mondial, din cauza dorinței lor de a domina Europa. Germanii au avut ambiții de dominație planetară chiar – gândiți-vă numai la calea ferată Berlin – Constantinopol – Bagdad… Eroarea a fost a aliaților pentru că în 1918 nu au continuat războiul pe teritoriul german și s-au mulțumit cu prăbușirea morală a armatei germane și a conducătorilor ei și cu abdicarea kaiserului. Le-au impus un tratat excesiv de dur care a generat al doilea Război Mondial. Dacă te uiți la ce i se impusese Germaniei în 1918, ca daune de război, îți dai seama că era în imposibilitatea materială de a face față. Au fost ruinați, a fost o prăbușire a mărcii germane – te duceai cu roaba de bani la piață – și o cădere economică totală. Ca urmare au apărut voci care au spus că Germania nu a fost învinsă, ci a capitulat din cauza ticăloșiei conducătorilor ei, în majoritate de inspirație socialisto-comunistă.” (p 73). ”… după Primul Război Mondial, dacă n-ar fi fost obligați de a plăti acele sume colosale francezilor și englezilor și tuturor foștilor adversari, nu erau atât de dărâmați economic. Din fericire, în privința plății datoriilor de război, au început să intervină americanii care erau mai puțin îndârjiți împotriva lor decât francezii și englezii. Americanii au venit și cu pactul Kellog, dându-le și germanilor posibilitatea, înainte de toate, să facă mari împrumuturi pentru a putea reînvia economia. Numai când occidentalii au început să renunțe la o parte din lucrurile pe care le impuseseră, Germania a început să se ridice. La origine a fost o intervenție americană înțeleaptă din punct de vedere economic. Și-au dat seama că o țară mare precum Germania, bogată și industrializată, trebuie ridicată de la pământ. Mai era și problema cu Rusia Sovietică, Europa Occidentală riscând să devină vulnerabilă la comunism”. (p. 74).
  • Amalgamarea etnică de care aminteam mai sus este argumentată (nu și probată cu o trimitere la o sursă verificată) de afirmația juristului/ istoricului Neagu Djuvara că ”În 1918, în faimoasa Românie Mare aveam peste 30% minoritari: Enorm! Unguri, germani, evrei, ucraineni, bulgari, sârbi, turci, tătari, de toate.” (p. 89). Dintr-un imperiu multinațional (cum a fost și URSS) la ce te puteai aștepta decât la o (firească!) amalgamare în care ideea de etnie să fie minimalizată în favoarea ideii de cetățean al Imperiului). În ultimă instanță, și Uniunea Europeană promovează – firesc – amalgamarea, multiculturalitatea și amendarea oricăror forme de discriminare rasială/ etnică.  Problema este însă una a proporțiilor, a majorităților electorale și a culturii dominante care va semăna, nu peste foarte mulți ani, prea puțin cu cea de azi.        (va continua)
  • Un bonus pentru mai buna cunoaștere a lumii în care trăim, o analiză pertinentă marca Djuvara (îndeosebi ultima parte a textului): http://24pharte.ro/era-o-vreme/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 587. Miercuri 8 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (14)


Cipolla ne-a expus legea conform căreia unele țări urcă spre piscuri, iar altele se duc de râpă.  Oare cum se duce o țară de râpă? Incredibil de simplu. Preiau o descriere a României contemporane (o țară aflată în declin continuu și evident) din textul introductiv semnat de George Rădulescu la Ediția a II-a revizuită a cărții ”Un secol cu Neagu Djuvara”, Editura Adevărul holding, 2015, p. 5: ”Ne ducem viața de zi cu zi într-o luptă continuă cu cei de lângă noi, alimentată parcă programatic de vectori media care și-au abandonat de mult misiunea de informare. Conflictul continuu și neliniștea sunt cultivate zgomotos, iar prostul gust și indecența sunt promovate la ore de mare audiență. Ce se întâmplă cu noi? Poate cineva risca un răspuns la această întrebare?”. Așadar, presă nu (mai) avem; industrie semnificativă nu (mai) avem, agricultură performantă nu avem (devreme ce importăm masiv alimente), școala este doar o umbră a ceea ce ar trebui să fie, clasa politică este consistent coruptă și înalt preocupată pentru a-și subordona justiția care – altă treabă n-are – umple pușcăriile cu mafioți cu gulere albe, doctorate plagiate și averi/ voturi furate. De ce toate astea? Ne-a explicat Cipolla: ca în cazul tuturor societăților aflate în declin, are loc și la noi ”o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate care ocupă poziții privilegiate”.

În fine, consider grăitoare și descrierea făcută de scriitorul Adrian Suciu, care confirmă, printre mulți alții, diagnosticul și analiza cauzală a lui Cipolla: “Un popor care își bate joc de natura lui și propria lui natura nu merită sa trăiască și va muri. Un popor care își distruge pădurile, își otrăvește pământul, aerul și apele pentru arginți nu va trai. Un popor care a dat martiri, înțelepți și eroi și care a ajuns să admire curve și să ridice osanale saltimbancilor nu are dreptul la istorie. Geaba ne lăudam cu faptele de arme ale înaintașilor dacă în fruntea armatelor noastre stau unii care ling dosurile dușmanilor și sub sărutul de Iuda al cărora drapelul național se înfioară de scârbă. Geaba ne lăudam cu înțelepciunea strămoșilor dacă pe noi ne conduc ticăloșii și trădătorii, iar mulțimea se încânta la ospețe cu filosofași de salon și profeței de mucava de import.” (Adrian Suciu, Epilog la “Un roman de rahat” Ed. Grinta Cluj-Napoca, 2016). (via Gigi Ghinea, FB)

Dacă l-am invocat pe bardul pro-ceaușist și pro-comunist C.V. Tudor, devenit pro-democrație, atunci și bardul de la Bâtca are dreptul să fie (re)citit și adus în actualitatea postdecembristă:  https://www.facebook.com/100009094416188/videos/2016819065297888/ (Adrian Păunescu 24 iunie 1992)

Ca o alternativă la ”Deșteaptă-te, române!” Ilie Bâtcă scrie ”România, trezește-te!”: ”Țară condusă de cretini,/ de impostori, de cabotini,// de incurabilii corupți/ nu ai curaj cu ei să lupți?// Mai ai putere să-ți revii,/ sunt morți feciorii tăi, sau vii,/ de ce acceptă ei docili,/ ca fel de fel de imbecili/ să îi jignească, să-i înjure/ și viitorul să li-l fure?// Trezește-te din letargie,/ cât se mai poate, Românie!” (Ilie Bâtcă, 2 august 2018).

În încheierea acestui miniserial dedicat legilor fundamentale ale imbecilității umane atenționez asupra unei binevenite contribuții la dărâmarea mitului managementului performant al firmelor, mit care întreține minciuna că jocurile de tip win-win chiar există (adică ar putea să existe lupte în care ambii combatanți câștigă). Pe scurt, win – win înseamnă comunismul deplin! https://republica.ro/zmulti-dintre-managerii-din-varf-sunt-mediocri-si-incompetenti-dupa-doua-decenii-de-studiat-corporatiile și http://www.economist.com/news/business/21711909-what-martin-luther-did-catholic-church-needs-be-done-business-gurus-management

(va continua)