liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Lucrețiu Pătrășcanu

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)


Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!