Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)

Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)

 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

• Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
• Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
• Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
• Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
• Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
• Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
• Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
• Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
• Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – Spinoza – Machiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (4)

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

• Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
• Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
• Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
• Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
• Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
• Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
• Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
• Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
• În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – Spinoza – Machiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.
• Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

Episodul 4 Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența, din interior,  mersul lumii

 

În mod evident, prăbușirea imperiului rus sovietizat s-a datorat unui complex de factori interni și externi. Analize grăbite, superficiale, interesate sau pur și simplu ”urechistice” înclină balanța factorilor când spre interior când spre exterior, cu argumente ce vin doar să susțină un punct de vedere deja avansat și aflat ”la modă” într-un context sau altul.  Pseudorecenzia de față nu-și propune să vină cu o ipoteză și cu o eventuală demonstrație a preponderenței uneia sau alteia dintre cele două categorii de factori. În schimb, va aduce în lumină și opiniile unor alți analiști care au trăit aceleași evenimente și perioade ca și Gorbaciov, dar care  vorbesc oarecum mai detașat, nemaifiind parte a problemei. Mă refer, mai întâi la generalul Ion Costaș, care  – prin natura meseriei și a pozițiilor ocupate în nomenklatura militară sovietică și postsovietică – oferă date și imagini militare de natură să dea mai multă concretețe în comparație cu retorica politicianistă a fostului dictator sovietic. De regulă, simplificările – eronate tocmai prin simplitatea lor – afirmă că Imperiul sovietic a fost distrus de: a) Gorbaciov; b) de SUA. Faptul că cei doi factori au co-existat mereu-mereu face și mai dificil de evaluat vectorul principal. În mod cert, factorul extern a jucat un rol important în evoluția statului sovetic încă de la nașterea acestuia cu cca un secol în urmă, la vreme de criză și război mondial. Tocmai de aceea am considerat necesar să aloc un episod distinct politicii externe gorbacioviste, aspect tratat de Gorbaciov în doar două capitole de carte – capitolul 13 și (parțial) capitolul 15  (dintr-un total de 15 capitole) și care cuprind doar 30 de pagini din cele cca 600 de pagini de text ale cărții. Prefațatorul cărții, profesorul de istorie Adrian Cioroianu, ignoră cu desăvârșire dimensiunea externă în ecuația prăbușirii imperiului, căzând în capcana melodramei: omul Gorbaciov, bunul familist și soțul iubitor Gorbaciov, iubitorul de literatură rusă numit Gorbaciov, reformatorul neînțeles Gorbaciov, povestitorul sincer Gorbaciov etc. Prin această prismă (a rolului manipulator jucat de o anumită structură a unei cărți, a unui anumit limbaj etc.) aș fi înclinat să cred că Gorbaciov însuși a intenționat să minimalizeze importanța factorului străin la o dimensiune pe cât posibil de redusă, iar prefațatorul A. Cioroianu a ”prins” firul și l-a întins și mai tare. Evident, acesta nu amintește nimic în ”Prefață” despre dictatorul Gorbaciov, despre kgb istul Gorbaciov, sau despre politrucul fără scrupule care urzea intrigi care să-l favorizeze în carieră etc. Dl. Cioroianu nu este deloc deranjat de faptul că ”umanistul” Gorbaciov a ordonat eliminarea fizică a românilor Ceaușescu, rivalii săi dictatoriali prea independenți față de ”măreața” Uniune. Ignorarea, în continuare, a țării numită România de către fostul Imperator numit Gorbaciov, în memoriile sale, nu-l deranjează deloc pe fostul ministru de externe al României… Rămân cu consolarea că fiecare țară are conducătorii și miniștrii pe care îi merită… Folosesc cuvintele Raisei Gorbaciova, în anul ultim al vieții sale (1999), cu referire la noua clasă conducătoare: ”cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun simț, de conștiință, iresponsabili?” (p. 18).  Revenind la balanța intern – extern, Gorbaciov încearcă să inducă ideea unui fel de perpetuum mobile generat de… însuși Țarul Gorby! Dictatorii au adesea asemenea viziuni vecine cu divinitatea, iar Gorby le avea cu asupră de măsură, mai ales dacă i s-a insuflat mereu că are o misiune planetară, că el poate fi Salvatorul, că este chiar Cel Ales pentru ca omenirea să mai supraviețuiască. Într-a astfel de viziune paranoidă Gorbaciov inversează planurile, respectiv realitățile și își definește, din start rolul de Demiurg. În loc să afirme, realist, că țara sa se afla la răscruce de vânturi, că sistemul feudal bolșevic nu mai putea dura, că nu poți să te bați cu restul lumii ca să mai trăiești câțiva ani, Gorbaciov declară, cu o îngâmfare specific dictatorială, că el conștientizează necesitatea supraviețuirii URSS tocmai pentru a salva omenirea de la pieire. Dar, pentru a realiza acest scop el își propune un altul: să transforme ”cadrul internațional” de o asemenea manieră încât acest cadru să ajute URSS să supraviețuiască, să se consolideze, apoi – astfel consolidat – URSS urma să ajute și mai mult biata omenire să supraviețuiască fără teroarea holocaustului nuclear. Cum? Cu ce mijloace? Părerea mea este că mijloacele i le-au oferit americanii care au lansat, prin W.W. Rostow ”teoria convergenței sistemelor social-politice opuse”. Acesta a fost ”calul troian” prin care americanii au pătruns în intimitatea molohului sovietic și i-au sugerat că poate fi și mai puternic, chiar să conducă omenirea, dacă acceptă să facă niște ”mici” modificări acolo, cum ar fi dezarmarea și schimbarea de regim…

 

Iată cum vede Gorbaciov raportul scop-mijloc în domeniul relațiilor URSS cu restul lumii, un raport inversat, otrăvit, bolnav din naștere: ”Chiar de la începutul noii mele slujbe am înțeles că nici o reformă fundamentală nu era posibilă dacă nu ne cream un climat internațional favorabil” (p. 425). Cred că aici se află cheia căderii Imperiului Răului: în naivitatea de a crede că tu însuți (care ești incapabil să-ți rezolvi problemele interne) poți modifica mapamondul de asemenea manieră încât acest nou context favorabil să te ajute să supraviețuiești ca entitate statală. Este viziunea geamănă – păstrând proporțiile – cu viziunea megalomanului oltean de la Scornicești care se burica să contribuie decisiv la crearea Noii Ordini Politice și Economice Internaționale, pentru ca această nouă ordine să-i fie favorabilă… Practic, politica externă gorbaciovistă era subsumată acestui ideal utopic: să facă lumea să cadă în extaz  doar la auzul sau la vederea Marelui Pacificator de la Răsărit. Pentru a-l asigura pe Gorbaciov că himera sa este realitate, Marele Pacificator a fost încununat, în 1990, cu Premiul Nobel pentru Pace. (În paranteză fie spus, înnobilarea liderilor marilor puteri cu acest titlu este nu doar un posibil semn al sfârșitului unei ere, ci chiar mijlocul prin care acest sfârșit posibil să fie transformat într-unul real. Această trimitere en passant la câștigarea de către Obama a aceluiași premiu seamănă perfect cu modelul al treilea – Răzbunarea – din Dilema Deținuților descrisă de mine conform MSM și publicată în revista Economy Transdiciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc) ). Cum vedea Gorbaciov strategia sa ca să devină una câștigătoare? Iată și mijloacele avute de el în vedere pentru atingerea acestui scop: ”Trebuia să reducem presiunea pe care o exercitau asupra politicii noastre externe problemele legate de participarea la epuizanta cursă a înarmărilor, la conflicte din diferite puncte ale globului pământesc, în general să eliminăm rămășițele Războiului Rece”, în drumul către o nouă pace” (p. 425). Încercând să explice lucrurile prin intermediul Metodologiei Scop Mijloc (teorie descrisă în teza de doctorat – definitivată de mine în 1984, dar neacceptată la susținere, după cum am afirmat mai pe larg într-un episod anterior din cadrul acestei pseudo-recenzii) Gorbaciov folosește inadecvat explicarea strategiei sale, utilizând abuziv terminologia MSM: ”Toate acestea trebuiau făcute concomitent: nu aveam voie să amânăm căutarea unor soluții care să vizeze îmbunătățirea relațiilor internaționale. Ele trebuiau să devină parte integrantă a politicii noastre” (p. 425).  De subliniat și analizat cuvântul concomitent. În cadrul MSM precizez că scopurile și mijloacele trebuie gândite și simțite simultan/ concomitent și continuu atunci când iei decizia de a acționa (fapt pentru care am redefinit managementul drept continuumul ”gândire-simțire-acțiune”, respectiv drept continuumul ”scop-mijloc-raportul scop/mijloc”, ceea ce echivalează în plan teoretic cu continuumul ”politic-economic-etic”). Așadar, concomitența este doar în plan mental, în momentul în care acționezi, mai exact în momentul în care decizi să acționezi. În plan practic, concret, concomitența nu poate fi realizată (cel mult, se poate realiza în plan cuantic, ca în exemplul în care pisica lui Schrodinger era concomitent și vie și moartă). Avem nevoie de derulare/ combinare/ consumare a mijloacelor în timp & spațiu pentru ca acestea să se transforme în scopul dorit. Este adevărat, reducerea duratei timpului dintre formularea scopului/ dorinței și consumarea mijloacelor întru înfăptuirea dorinței este tot mai evidentă și mai consistentă. Dar idealul simultaneității transformării gândului în faptă rămâne încă de domeniul poveștilor (domeniu de care ne apropiem cu viteze sporite). Crearea unui castel/ pod/ cal năzdrăvan etc instantaneu/ concomitent cu emiterea gândului se poate aproxima acum prin tehnolgiile 3D și ale experimentelor de teleportare prin care materia nu se deplasează, ci doar informațiile referitoare la acea materie… Dar să revenim cu picioarele pe pământul Amintiri lor gorbacioviste…  La întrebarea pe care mi-am adresat-o și eu: care este balanța intern-extern în derularea politicilor sale, Gorbaciov face o piruietă diplomatică și lasă deoparte visul de a influența exteriorul din interioar pentru a favoriza interiorul și ne dă un răspuns tipic american: fifty – fifty: ”Când se pun întrebări despre motivele, impulsurile principale care au dus la conturarea strategiei perestroikăi, întotdeauna subliniez importanța primară a motivelor interne. Dar o importanță egală au avut și cauzele externe, mai ales amenințarea nucleară cât se poate de reală din acele vremuri, care ar fi putut avea consecințe imprevizibile și pentru țară, și pentru lume… Omenirea nu mai e nemuritoare.” (p. 425). Sună amuzant și tipic politicianist dictatorial (adică nu ești obligat să dai seamă de ceea ce spui…). Așadar, pe primul plan se află realitățile interne, la egalitate de importanță cu cele externe… Ca în bancul cu oile albe și oile negre: ”care îți plac mai mult, bade, oile albe sau oile negre? – Alea albe! – Dar alea negre…? – Și  alea negre!”. Sau, amintind de urările lemnos-propagandistice ale Geniului Carpaților atunci cînd acesta dorea fiecărui județ să se claseze pe primul loc în întrecerea socialistă…   Lăsând comparațiile și metaforele la o parte eu mi-am format convingerea, de-a lungul timpului, că moartea Imperiului Răului a fost cauzată, în proporție majoritară covârșitoare de către factorul extern. Nu întâmplător am subliniat că – de la nașterea sa – Imperiul sovietic a fost în permanență pe lista priorităților altor puteri mondiale pe primul loc ca importanță în vederea izolării și anihilării. În fond, Imperiul rus a fost anihilat în 1917 (după patru secole), iar Imperiul sovietic a fost anihilat în 1991 (după șapte decenii). Pentru viitorul Imperiu Euroasiatic (născut la sfârșitul lunii mai 2014) putem extrapola/ prevedea o anihilare în câțiva ani… Prognoza pe care îmi permit să o fac este bazată pe o diagnoza triadică extrasă din MSM (triada Substanță-Energie-Informație): primul imperiu rus a fost nimicit sub raport material; al doilea (cel sovietizat) a fost aneantizat energetic (componenta militară și nucleară fiind decisivă), iar al treilea imperiu va fi destrămat cu mijloace informaționale. Cu o mică precizare: caeteris paribus…

 

Foarte probabil, surse americane sau europene vor da o amploare și mai mare influenței lor ”decisive”/ majoritare în ecuația distrugerii dictaturii comuniste ruse în forma sa bolșevică și perestroikistă. Din propriile mele lecturi din perioada ceuașistă (ideologizate, dar cu niște sâmburi de adevăr) a reieșit mereu clamarea de către forțele comuniste a preocupării statelor occidentale de a izola și strivi ”statul muncitorilor și țăranilor”.  Consider că acest lucru este unul cât se poate de logic, atât din punct de vedere ideologic (sisteme social-politice diametral opuse) cât și din punctul de vedere al logicii economice (eterna problemă a piețelor). Ambele dimensiuni (ideologică și economică) erau susținute cu argumentul cel mai de luat în seamă: forța militară. Acesta a fost, cred, argumentul decisiv în ecuația raportului general de forțe Est – Vest și în redeschiderea piețelor răsăritene pentru productiva industrie occidentală. Acest argument (chiar în perioadele cele mai pacifice) este esențial dat fiind că apariția bolșevismului și a statului sovietic este intim legată de Primul Război Mondial (eveniment care a generat o altă mișcare revoluționară de extrema stânga, subliniez de extremă stângă: fascismul/ nazismul). Dar, înainte de a descrie viziunea lui Gorbaciov însuși despre situația internațională, respectiv despre relațiile dintre singurele superputeri ale lumii, consider foarte grăitor  un extras din cartea lui Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial” (Ed Ștefan, București, 2014): ”Ceea ce îl îngrijora în cea mai mare măsură pe Stalin era izolarea tot mai accentuată a URSS în lume. … De la neîncredere se ajunsese la o totală adversitate între foștii aliați, departe de concordia din anii celui de-al doilea război mondial. În anii războiului, Stalin promisese lui Averell Harriman, trimisul SUA la Moscova, ca și comunității mondiale evreiești, Peninsula Crimeea. Pentru a fonda acolo statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby și a primi ajutoare masive din SUA, prin portul Murmansk. După război însă, Stalin s-a răzgândit. Nu a mai oferit Crimeea evreilor.” (pp. 42 – 43). Rețin din acest aspect ideea că în confruntarea dintre URSS și SUA aliații dușmanului deveneau automat dușmani proprii. Fapt, de altfel, foarte des întâlnit în istorie.

 

 

După înființarea statului sovietic, acesta trebuia apărat cu forța armelor, fapt care a generat cursa mondială a înarmărilor, cu binecunoscutul deznodământ al dezarmărilor sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990. Iată până la ce nivel reușise URSS să să pregătească pentru consolidarea păcii mondiale: ”Industria sovietică de apărare nu avea egal în ceea ce privește cantitatea și calitatea tancurilor. URSS a fost întrecută de SUA numai în privința producției de portavioane, bombardiere grele și crucișătoare nucleare, iar din punctul de vedere al comerțului cu arme, se situa pe primul loc în lume. Dar cel mai important lucru este că Armata Sovietică era implicată în mod constant în confruntări militare… Poporul sovietic știa doar despre războiul din Afganistan; de fapt, în străinătate se ducea un număr uriaș de războaie și de operațiuni de luptă.” (Ion Costaș, p. 20).  ”Oficial Uniunea Sovietică a spus întotdeauna că nu va folosi prima arme nucleare, dar, la începutul anilor 80, pe direcția vest s-au derulat intens operațiuni vizând un atac preventiv împotriva țărilor NATO în eventualitatea unei agresiuni nucleare. În 1983, țările Tratatului de la Varșovia au fost invitate să semneze un plan de mobilizare care prevedea că această organizație să fie condusă de către Moscova” (I. Costaș, p. 22).  Este de înțeles că și Occidentul trebuia să reacționeze, iar reacția acestuia a fost de natură economico-diplomatică și militară. Echilibrul terorii și amenințarea cu distrugerea reciprocă în urma unui război nuclear a generat preocupări concrete de semnare a unor tratate de dezarmare.  La mai puțin de un an de la ajungerea sa la putere, Gorbaciov face o celebră Declarație (15 ianuarie 1986) care avea nu mai puțin de 12 pagini de carte, din care autorul Amintirilor reproduce în carte  cca jumătate (în Anexe: pp. 558 – 566).  Prin confruntare cu textul publicat la noi în 1987 am observat că au fost eliminate pasajele cu retorică bolșevică, găunoasă și autolaudativă. Esența Declarației era acceptarea începerii dezarmărilor reciproce. Ion Costaș ne spune că ”În primăvara anului 1989, efectivele armatei au fost reduse cu 500 000 de persoane, iar cheltuielile pentru apărare cu 14,2%. A început așa numita conversie a fabricilor militare spre producție civilă. Drept urmare, în cursul anului 1989, armata sovietică și-a redus prezența peste hotare. La 15 februarie s-a finalizat retragerea trupelor din Afganistan, la 25 aprilie a început prima etapă a retragerii parțiale din Ungaria, la 11 mai, din RDG, iar la 15 mai din Mongolia. O parte din tehnica și armamentul evacuate din Europa de Est au fost stocate în stânga Nistrului” (pp. 23-24). Practic, Tratatul de la Varșovia nu mai exista decât pe hârtie. George Bush a apăsat și mai mult pe accelerație, dezarmarea fiind însoțită, la cereri americane îndeosebi, dar și vest-europene, și de schimbări în natura regimurilor politice.  Voi reproduce, concentrat, aceste etape în relatarea lui Ion Costaș, apoi în relatarea lui Gorbaciov. Iată ce scrie I. Costaș: ”La 12 iunie 1989, Mihail Gorbaciov a dat ”liber” foștilor aliați ai URSS; împreună cu cancelarul Germaniei Helmuth Kohl a semnat documentul care le-a oferit statelor europene dreptul de a decide singure ce sistem politic le este favorabil. …. În Ungaria, unde în 1989 a fost permisă reînființarea partidelor politice, la 1 mai s-a creat prima breșă în Cortina de fier, fiind înlăturată sârma ghimpată de la granița cu Austria. … La 10 noiembrie a căzut Zidul Berlinului” (op. cit., p. 24).  Conform planului, în scurt timp au dispărut regimurile comuniste totalitare din Iugoslavia (dezintegrată), Cehoslovacia (dezintegrată), Bulgaria (prea mică pentru a o mai dezintegra…)… Există ipoteze neprobate documentar că și România s-ar fi aflat pe lista țărilor ce trebuiau să cunoască dezintegrarea statală… Au urmat, exact peste doi ani, dezintegrarea URSS. Tentativele (reușite) de dezintegrare a Republicii Moldova sunt descrise de Ion Costaș ca fiind încă acoperite de mister, iar cea mai misterioasă persoană din aceste momente (1989 – 1992) a fost cel de al treilea președinte al Moldovei, Vladimir Voronin. Pe scurt, autorii tuturor acțiunilor – atât de renaștere națională, cât și de subminare pe termen lung a statalității – provin din structurile de forță (miliție, armată, securitate). Răspunsul la întrebarea ”de ce?” este prea simplu și prea general pentru a fi acceptat ca răspuns: ”După toate aparențele, a fost o comandă politică” (Costaș, p. 38).  O ipoteză deosebit de interesantă avansată de generalul Costaș, pentru explicarea tulburărilor generatoare de schimbare de regim politic la Chișinău este ”problema folosirii bolnavilor psihic la dezlănțuirea mișcărilor de masă” (Costaș, p. 51). Pentru Moldova și pentru România, misiunea de a stimula populația întru prăbușirea regimului comunist a fost încredințată (mai trebuie precizat cine este autorul ”încredințării”?) actorilor, regizorilor, poeților – persoane cu notorietate și credibilitate publică ridicată.  Istoria ridică, încet vălul de mister care planează încă asupra trecerii de la comunism la capitalism. În esență, autorii principali au fost serviciile secrete care fie au primit (de la partid), fie și-au asumat sarcini precise de ”management al schimbării”, sarcini stabilite la nivelurile de maximă înălțime.  Mircea Druc și multe personalități ale renașterii naționale din Moldova sunt conexate direct – în cartea lui Ion Costaș –  cu instituția omniprezentă numită KGB (Costaș, p. 58). Dar acum, după ce lucrurile au devenit ceva mai clare, când amintim de KGB amintim simultan și automat de serviciile similare ale marilor puteri, astfel încât partajarea ”factori interni – factori externi” devine și mai imposibilă. Asistam, atunci, în anii 1989 – 1992 la globalizarea de facto a interacțiunilor politico-militaro-informaționale. Așadar, această mică paranteză istorică cu trecere pe la Chișinău (parte a Uniunii Sovietice până la proclamarea independenței republicii) are rostul de a concretiza discuția pe care Gorbaciov o face strict la nivel de principii sau limbaj de lemn de cea mai stalinistă speță. Astfel, dacă Ion Costaș scrie în clar că schimbările în toate acele țări au venit cu ordin de sus (mijloacele fiind alese, de regulă, din rândul intelectualității vizibile, actori și regizori în primul rând), în schimb Gorbaciov o ține una și bună cu rolul decisiv al maselor largi populare… :”Sunt convins până azi că am procedat corect când nu am intervenit în schimbările care se petreceau în țările Europei Centrale și de Est. Până în ziua de azi primesc reproșuri că aș fi ”cedat” cuiva aceste țări. Dar, dacă le-am ”cedat” cu adevărat cuiva, a fost exact popoarelor lor”. (p. 426). Adică, nu le-am cedat, dar le-am cedat…  Povestea cu reunificarea Germaniei de către popoarele celor două state a fost deja prezentată într-un episod anterior și nu o mai reproduc aici, dar stilul de a minți cum respiri este o specialitate a serviciilor de informații și a politicienilor care au făcut corp comun cu acestea. La fel de adevărată ca și unificarea Germaniei de către popor este și sublinierea lui Gorbaciov că dacă au fost ceva influențe externe acestea nu au fost nicidecum americane, ci europene… mai exact franceze. Ceva adevăr este aici și asta s-a văzut, la noi, în structura bicefală prosovietică (Ion Iliescu) și profranceză (Petre Roman, dar tot pe filieră KGB) a conducerii României după 1989. Intenția lui Gorbaciov era, într-adevăr de integrare euro-asiatică  (astfel, Gorbaciov ul anilor 1985 – 1990 fiind precursorul Putin ului anului 2014) și nu euroatlantică. Iată ce spunea Gorbaciov în anul 1986 în faimoasa Declarație din 15 ianuarie: ”Pentru URSS, ca unul dintre marile state asiatice, asigurarea securității în Asia are o importanță vitală” (Gorbaciov, Opere alese, Ed Pol, Buc., 1987, p. 163), subliniind astfel că în viziunea sa integrarea euro-asiatică este singurul mod de a te apăra de hegemonia americană… Și ce cârcotaș mai năbădăios decât Franța putea găsi Gorbaciov în cadrul NATO?… Da, dar asta nu reduce cu nimic aportul decisiv al americanilor în surparea temeliilor Imperiului Răului. Dimpotrivă.  Istoric vorbind apropierea de Occident a fost pregătită în Era Brejnev, iar Gorbaciov a accelerat nebunește: ”După cum se știe, impulsul inițial al destinderii relațiilor internaționale din anii 1970 au fost în bună măsură relațiile noastre cu Franța. Acela a fost momentul în care am spus că toți locuim într-o singură casă, deși unii intră în această casă pe o scară, alții – pe alta. În această locuință trebuie să colaborăm și să stabilim moduri de a comunica. Așa a apărut imaginea ”Europa este casa noastră comună”. Exact despre asta am vorbit cu Francoise Mitterand, cu care am avut după această întâlnire relații foarte bune de colaborare” (p. 427).  Visul lui Gorbaciov era să îndeplinească idealul leninist al comunismului global, dar cu mijloace soft, nu militare. Acest vis nu se putea face decât în colaborare cu mișcarea eurocomunistă europeană, antiamericană prin vocație și ideologie. Mitterand i-a declarat, la Moscova, în 1986, lui Gorby: ”Trebuie ca Europa să devină din nou principalul actor al propriei istorii, să poată juca rolul unui factor de echilibru și de stabilitate în relațiile internaționale” (p. 427).  Dar, tot Gorby a înțeles că simpla carcasă europeană nu este suficientă fără o împăcare cu americanii: ”Mijlocul anilor 1980 a fost perioada cea mai încordată a Războiului Rece. După intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, situația în lume era încinsă la maximum. Trebuia să facem ceva. Conducerile superioare ale SUA și URSS nu se mai întâlniseră de șase ani. Eu eram de părere că trebuia să facem niște pași în întâmpinarea americanilor, să reluăm dialogul la nivel înalt. Statu-quo-ul nu făcea decât să agraveze situația. Era nevoie de o întâlnire. Ea s-a petrecut la sfârșitul lui 1985 la Geneva.” (p. 427).  Ipocrizia (unii o mai numesc diplomație) de care dă dovadă Gorbaciov atinge culmi: după ce încearcă – și chiar reușește într-o anumită măsură – să dea foc relațiilor euro-atlantice, prin tensionarea relațiilor în NATO, tot el vine cu constatarea că ”s-a cam încins atmosfera”, după care, din drag de pace pornește chiar el pe drumul pregătit de decenii de americani…  Important de știut (o noutate pentru neofitul care sunt) cu Gorbaciov s-a întâlnit la Geneva cu Ronald Reagan de cinci-șase ori între patru ochi… Interesant de reținut că pentru Gorby asemenea întâlniri între patru ochi nu pot da nimic de bănuit…. Doar întâlnirea lui Elțîn cu Bush (tot între patru ochi) a fost – pentru Gorbaciov – dovada supremă a trădării… Curat trădare, coane Fănică. Accentul pus de mass media pe influența uriașă a SUA și a CIA asupra Imperiului Răului a transferat în imaginea generală a presei că ”trădătorul” Gorbaciov a fost racolat de CIA în tinerețe și că acum, la momente de clătinare a solidității statului sovietic, ”ursul” este jucat în lanț de americani… Încercând să scape de această etichetă, Gorbaciov transferă bănuielile de trădare și racolare de către CIA asupra lui Elțîn.  Gorbaciov a răspuns astfel (glumind) la întrebarea unei ziariste naive: ”Lucrați încă la CIA? … I-am răspuns: Da. – De ce? – Se plătește bine” (pp. 376  – 377).

 Evoluția sistemului politic din Rusia postbelică poate explica în bună măsură situația actuală a acestei mari țări, a cărei existență imperială a creat adesea, în popor dar și în rândul conducătorilor, iluzia invincibilității. Sugestiv în acest sens este un articol al istoricului și sociologului rus Aleksei Levinson, publicat (nu ni se spune unde…) la 2 august 2010, articol inclus de Gorbaciov în paginile cărții. Dimensiunea imperială de care am amintit mai sus este pusă în evidență de implicarea acestei țări în războaie. ”În Rusia, oamenii nu mai țin minte dacă am câștigat sau nu Primul Război Mondial și știu sigur că am învins în al Doilea. O vreme am avut sentimentul amar că pe al Treilea l-am pierdut. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul anilor 80, adică pe parcursul unei întregi generații, oamenii sovietici au trăit nu neapărat în așteptarea, ci cu conștiința inevitabilității unui război. ….Opinia publică din afara granițelor țării îi este recunoscătoare lui Gorbaciov pentru că a demontat în mod pașnic imperiul stalinist…” (p. 494)  Faptul că Gorbaciov încă se bucură de o anumită popularitate în Rusia, respectiv 43%, cred că politica gorbaciovistă a fost una câștigătoare. Aceasta îl îndeamnă pe Levinson să considere că ”Înseamnă că totuși al Treilea Război Mondial totuși nu l-am pierdut. Dar jumătate dintre cetățenii Rusiei consideră că amenințarea externă la adresa țării noastre există în continuare” (p. 495). Acest lucru explică foarte bine faptul că politica anexionistă, imperialistă și războinică a lui Putin este susținută acum, în mai 2014 de peste 70% din polulația Rusiei. Pe fondul acestor realități interne vor trebui să fie apreciate, în continuare, metodele de detensionare a situației generate de poftele de remărire ale Imperiului Rus. Cu patru ani în urmă rușii se temeau de Occident în proporție de 32%, de țările islamice în proporție de 29%., de țările fostei URSS (Ucraina??) – 16% și de China – 13%. Probabil, la acest moment (luna mai 2014) propaganda ”antifascistă” a regimului Putin a crescut masiv ponderea Occidentului în ecuația riscului de atac extern.

Pentru foștii, actualii și viitorii diplomați, ziariști și analiști pe probleme de relații interstatale (cred că termenul de ”relații internaționale” este desuet, după 1950, și aparține unei epoci trecute, numite modernitate) cred că paginile care redau negocierile sovieto-americane pentru dezarmare constituie un material realmente util (chiar dacă nu au caracter de document de arhivă). Sub raport istoric, cititorul curios poate afla despre cum au fost utilizate ”drepturile omului” pe post de monedă de schimb, instrumennt de negociere sau indicator important pentru a măsura preocuparea reală pentru democrație și umanism (pp. 428 – 447). Practic acest capitol al 13 – lea este dedicat negocierilor de dezarmare. De reținut autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Stilul meu – stimularea dialogului folosind posibilitățile de compromis – era considerat de unii colegi o dovadă de slăbiciune, o cedare a pozițiilor” (p, 432).  Este, totodată, de antologie cazul negocierilor de la Reykjavik dintre Reagan și Gorbaciov, negocieri eșuate dar care vor rămâne în istoria teoriei comunicării și a negocierilor de orice fel prin modul în care a fost transmis lumii acest rezultat.  Consider acest moment, împreună cu modul în care este el descris, ca unul dintre punctele forte ale cărții, forte prin mesajul transmis, stilul folosit pentru redarea cazului și pentru cunoașterea omului Gorbaciov în dimensiunea sa umană. În esență, aș rezuma acest caz ca fiind  o probă exemplară de folosire a comunicării eșecului, ca mod de atenuare a acestuia și de stimulare a comunicării/ dialogului/ negocierii în continuare. Cuvintele magice cu care Gorbaciov a reușit să nu trântească ușa americanilor (deși în realitate ușa era deja bine închisă) sunt: ”În ciuda dramatismului său, Reykjavikul nu este o înfrângere. Este o breșă. Am privit pentru prima oară dincolo de orizont”. (p. 437). Este și o probă de limbaj dublu, o probă de limbaj de lemn care nu comunică, de fapt, nimic concret. Propagandistul și politrucul Gorbaciov și-a fructificat aici întreaga sa experiență de jurist, ideolog, filosof. Cuvintele de mai sus au fost rostite în fața a cca o mie de oameni, respectiv în fața jurnaliștilor care așteptau să comunice redacțiilor dacă treaba e albă sau neagră… Gorbaciov le-a spus că e gri, dar a lăsat speranța că va fi albă… Și a fost. De partea cealaltă G. Schultz reprezentantul SUA la negocieri a apucat să comunice, la Washington, că situația e neagră. După ce a aflat de retorica utilizată de Gorbaciov, a admis și el că breșa s-a făcut iar negocierile au continuat. Riscul asumat de Gorbaciov a fost unul pe măsura importanței negocierilor: uriaș.  Iar rezultatul s-a văzut ulterior: la întâlnirea din 1988 de la Moscova, Reagan a fost întrebat (după ce lucrurile erau vizibil pornite pe un făgaș bun) de un ziarist  dacă mai consideră că URSS este ”Imperiul Răului”, iar răspunsul a fost unul clar: nu!, cu argumentul următor: ”În bună măsură  datorită conducătorului acestei țări, domnul Gorbaciov.” (p. 444). Istoria poate reține această dată: 1 iunie 1988 ca dată a încheierii Războiului Rece (la această dată a fost ratificat acordul sovieto-american privitor la rachetele cu rază medie și mică de acțiune).

Din capitolul 15 doar câteva pagini sunt acordate analizelor globale, respectiv modului cum a fost promovată perestroika în lume de la tribuna ONU. Se întrevede, paragraf cu paragraf, ideea cvasiobsesivă a lui Gorbaciov de a arăta lumii realizările perestroikiste, în fond încercări de a salva leninismul, bolșevismul, comunismul și imperialismul –  toate retușate și adaptate de Gorby la noile realități mondiale detensionate deja, dar toate aceste încercări au eșuat (lamentabil pentru Gorbaciov).  Mișcările semnificative în plan extern ale lui Gorbaciov pot fi listate după cum urmează: retragerea din Afganistan, armonizarea relațiilor cu America și cu Germania, susținerea perestroikăi de către premierul F. Mitterand, împăcarea bolșevismului cu creștinismul (ireconciliabile din startul revoluției proletare), relansarea relațiilor cu India și China, implicarea URSS de o manieră tot mai activă în Internaționala Socialistă condusă de Willy Brand. Toate acestea, coroborate, dau de înțeles că ofensiva perestroikistă viza preluarea unor noi zone de influență, pe lângă cele deja cunoscute sub numele de ”țările lagărului socialist”, relansare sovietică pe plan mondial cunoscută sub denumirea de Nouă Ordine Internațională. În termeni neacademici, toate acestea puteau fi încadrate sub rubrica ”redesenarea sferelor de influență în lume”. Renunțarea la o bună parte dintre caracteristicile esențiale ale comunismului totalitar îi ofereau șansa URSS de a ieși în lume ca o societate normală, acceptabilă și frecventabilă. Nu a mai durat decât un an și s-a dovedit că totul a fost doar o strategie de deschidere a piețelor Estului, concomitent cu eliberarea oamenilor de ideologia totalitară de factură medievală. Altfel, Vestul ar fi explodat sau ar fi devenit instabil. Ceea ce s-a și întâmplat,  ceva mai târziu, în 2008 când criza mondială arată că problema piețelor nu a fost (și nu avea cum să fie) definitiv rezolvată. Gorbaciov a pierdut definitiv partida politică în decembrie 1991, apoi și-a pierdut soția în 1999, dar nu și-a pierdut deloc încrederea în leninismul bolșevic cosmetizat numit ”glasnosti și perestroila”. Discursul lui Gorbaciov la ONU pe data de 7 decembrie 1988 este publicat în Anexe (pp. 566 – 578) . La un sfert de secol după lansarea acestui document – în pofida unor schimbări majore care au avut loc în lume – Gorbaciov (numit de către Reagan ”acest bolșevic căpățânos”)  își reafirmă crezul: ”Recitindu-mi azi această convingerea veche de mai bine de 20 de ani, îi constat, fără falsă modestie, caracterul încă foarte actual” (p. 491). Ca să-și convingă cititorii de adevărul acestei afirmații Gorbaciov face o sinteză, în 10 puncte a acestei Declarații, iar eu voi rezuma acest decalog cât mai sintetic posibil, cu mici comentarii personale: 1. respectarea dreptului internațional (urmașul ideologic al lui M. Gorbaciov, V.V. Putin tocmai a făcut praf acest prim principiu prin anexarea Crimeii); 2. Economia mondială devine un singur organism și nimeni nu i se poate sustrage (chiar așa e!…); 3. Necesitatea ”elaborării unui mecanism principial nou de funcționare a economiei mondiale (care ar fi acesta nu ni se spune, dar mă pot gândi că dl Gorbaciov avea în vederea o dezvoltare planificată a economiei mondiale…): 4. libertatea oricărei țări de a-și alege propria orânduire socială (cu o condiție: să fie democratică, liberă, umanistă… altfel îi validăm și vreunui nou Hitler dreptul de a instaura nazismul oriunde pe planetă; 5. dezideologizarea relațiilor dintre state (aici Gorby se contrazice de la o frază la alta: după ce afirmă acest principiu, reafirmă că fiecare stat are dreptul la propria sa ideologie, dar nu are dreptul să o impună altora; dar asta nu înseamnă deloc dezideologizarea relațiilor internaționale… Dacă i-aș fi fost consilier  – fie și editorial – la această carte l-aș fi sfătuit pe autor să renunțe la utilizarea termenului ”dezideologizare”, un termen care nu mai spune nimic); 6. dinamizarea și democratizarea relațiilor internaționale (termenul ”internațional” este desuet… dar ”democratizarea” ar presupune doar să lași fiecare țară să-și vadă de propriile probleme; cred că este doar o supralicitare a principiului de la pct 1. ca să iasă zece la număr…); 7. singura instituție capabilă să armonizeze interesele statelor este ONU (fapt contrazis de situația din Ucraina unde ONU nu a putut interveni împotriva Rusiei care are drept de veto…; ONU a ajuns cel mult o instituție simbolică nicidecum una pragmatică); 8. demilitarizarea relațiilor internaționale (tocmai ”alegerile libere” din Crimeea au fost făcute sub presiune militară; oricum, conceptul de ”demilitarizare a relațiilor” este impropriu și neoperaționalizabil; 9. să nu privim de sus la cei mai mici ca noi și să nu se exporte democrație (aluzie la politica SUA de jandarm internațional; dar, dacă nu existau SUA, Siria și Ucraina erau acum colonii rusești…); 10. modelarea acțiunilor țărilor pentru păstrarea civilizației (o lozincă fără conținut și fără obiect; cine să modeleze acțiunile? ONU? Hmm…). Cred că respectarea tratatelor și granițelor ar fi singurul IMPERATIV pentru ca satul mondial actual să fie unl civilizat și liniștit, atât cât este posibil. Mai binele este dușmanul binelui și cred că lumea nu mai are nevoie de utopiși, idealiști sau oportuniști care să lanseze filosofii de genul ”n-ar fi rău să fie bine”. Concluzia fostului conducător sovietic este că ”Perestroika a reintrodus țara în însuși miezul proceselor internaționale” (p. 549). Oare marele conducător nu a văzut că a băgat-o mare și a scos-o mică? Asta a dorit Mihail Sergheevici Gorbaciov – să reducă URSS ul la Rusia? A reușit… Felicitări! Felicitări și pentru primirea – la 5 iunie 1991 – a Premiului Nobel pentru Pace, un premiu meritat.

Pentru unii analiști ruși rolul lui Gorbaciov în lumea contemporană se reduce la faptul că a pregătit dispariția URSS. Actualul președinte al Rusiei îl acuză că a produs ”o cumplită catastrofă geopolitică” (Putin, 2005), iar paradoxul apare din faptul că Gorbaciov a dorit păstrarea URSS, iar Elțîn nu, cu consecința că Putin îl condamnă pe groparul Gorbaciov de impericid, în timp ce în realitate lovitura mortală a fost dată de Elțîn. Lumea a răsuflat ușurată timp de un sfert de secol, dar Rusia și-a lins rănile și vrea să revină în Liga mare, unde se iau deciziile majore pentru soarta omenirii. Casa Europeană Socialistă comună nu s-a putur realiza. În schimb Uniunea Europeană își crește constant numărul de membri și se dovedește a fi o organizație viabilă. Rusia postgorbaciovistă nu a dorit să se integreze în acest proiect regional. Dacă unii l-au descris pe Gorbaciov ca fiind un AntiStalin, cred că – prin antiteză – Putin poate fi numit Noul Stalin, respectiv prototipul împăratului autocrat, pravoslavnic, naționalist, cuceritor, impunător, dar anticreștin prin însăși promovarea trufiei/ mândriei ca motivație a acțiunilor sale nelegale și nerecunoscute de lumea civilizată actuală. Noul Stalin a pus deja temeliile juridice ale Uniunii Euroasiatice. Dar nu apariția unui nou centru de concurență economică este problema, ci modul de refacere a Imperiului Rus, utilizarea forței militare nefiind deloc un mijloc minor de atingere a acestui scop în strategiile demult elaborate ale Moscovei.

(va urma)

2 iunie 2014

Liviu Druguș  www.liviudrugus.wordpress.com            www.facebook.com/liviu.drugus

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (2)

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte. Prima parte a pseudorecenziei se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

 

• Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului să pregătești nu doar certificatul de deces, ci și ceremonialul funebru.
• Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
• Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul Putin. Propunerea mea, din anii 90, este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia
• Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
• Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc statul ucrainean.
• Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială care să impună teamă și respect restului lumii.
• Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii ani de viațăcare a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
• Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin. Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni imperiu cu impact mondial major. În triada puterii acestui secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…

 

Cum se educau politrucii sovietici.  

Gorbaciov vrea să impresioneze cititorii din secolul 21 cu ”meritocrația” sovietică din anii 50, când fostul tractorist și absolvent a două clase de liceu, Gorbaciov, este admis la Facultatea de drept din Moscova. Studenția sa la Moscova a debutat nici mai mult nici mai puțin cu o întâlnire cu conducerea instituției de învățământ superior la care s-a înscris. Primul capitol al cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” este intitulat ”Universitățile mele” pastișând un binecunoscut titlu al unei cărți (1923) scrisă de celebrului Maxim Gorki, fondatorul realismului socialist (decretat ca politică oficială în 1932), ajuns în nomenclatura burgheziei roșii, în pofida convingerilor nu tocmai ortodoxe ale fostului prieten al lui Lenin. (Iată una dintre aceste idei liberale formulate tranșant de Gorki: ”La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”. (cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Gorki). Folosind același titlu ca și Gorki, Gorbaciov se insinuează pe profilul celebrului scriitor: pornit din sărăcie și ajuns în culmile gloriei, dar utilizând abil capacitățile sale intelectuale în slujba puterii protectare și recunoscătoare….  Ca și autoironicul Gorki, Gorbaciov a apelat la sintagma ”Universitățile mele” ca o ironie adusă principalei școli pe care a absolvit-o până la 20 de ani: școala vieții. ”Primii 20 de ani din viață i-am petrecut în Privolnoe, fără să ies din sat” (p. 40). În 1942, la 11 ani, fiind vreme de război, copilul Gorbaciov intră brutal în viața dură, renunțând la învățătură, după numai patru clase: ”am lăsat baltă școala” (p. 47). ”Învățătura am reluat-o în 1944, după o întrerupere de doi ani. Nu aveam nici un chef de ea” (p. 57). Datorită mamei sale, Gorbaciov devine mai mult un autodidact, satisfăcându-și mai mult propria curiozitate, dar reușind să devină un abonat la premii și distincții școlare. După cele opt clase făcute în sat (ajungând la 17 ani) au mai urmat doi ani de liceu, astfel că la 19 de ani Gorbaciov bătea la porțile învățământului superior. Capitolul dedicat perioadei universității propriu-zise este intitulat – intelectualist! – Alma mater.  Merită reținut modul ”meritocratic” în care a fost admis tânărul Gorbaciov la Facultatea de Drept  de la Universitatea Lomonosov din Moscova: ”… fusesem primit printre primii, chiar și fără interviu, ca să nu mai vorbim de examene. Probabil că toate au avut un cuvânt de spus: și ”originea muncitoresc-țărănească”, și stagiul în câmpul muncii, și faptul că trimisesem deja o cerere pentru a mă înscrie în partid, și desigur, diploma oficială. Cum a contat, probabil, și faptul că participam deja activ la viața obștească: eram secretarul organizației de Comsomol a școlii, membru al Comitetului Raional de Comsomol. În orice caz, eram un caz potrivit pentru ”optimizarea” alcătuirii sociale a colectivului de studenți. Așa erau vremurile pe atunci.” (p. 70).  Dacă ar fi să acceptăm faptul că toți absolvenții a două clase de liceu, cu stagiu în munca de tractorist în colhoz, cu origine socială ”sănătoasă”,  cu activitate pe linie politică și cu promisiuni de intrare în partid, așadar dacă acceptăm că toți acești absolvenți ar fi fost primiți fără examen  la facultate, probabil că fiecare facultate ar fi avut zeci de mii de studenți… Dar, probabil, cu o condiție: să fi avut referințe foarte bune de la KGB… ”Meritocrația” sovietică este descrisă, în continuare ,de autorul amintirilor: ”Am fost invitat la decanatul Facultății de Drept încă înainte de începerea cursurilor, pentru a face cunoștință, după câte înțelesesem. Am fost ântâmpinat frumos, pus la curent cu situația. Am aflat orarul, mi s-au dat toate informațiile pe care trebuiau să le știe studenții din anul întâi. Mi-am luat notițe, și tocmai măpregăteam să plec la căminul de pe Stromânka, în momentul în care am fost oprit de niște jurnaliști, care m-au rugat să merg câteva minute cu ei la plimbare. Am ieșit în Piața Manejului. Acolo se afla deja un grup de studenți  în anul întâi de la alte facultăți. Și pe fundalul Manejului și al Kremlinului, ne-au fotografiat. Poza a apărut în Komsomolskaia pravda pe 1 septembrie (1950 – nota mea)” (pp. 72-73).  Cu alte cuvinte, totul a fost atât de bine organizat, încât caracterul spontan al întâmplărilor a fost evident! Pentru cei care nu au cunoscut sistemul stalinist (în variantă stalinistă originală din anul 1950 sau sub forma pastișei ceuașiste din anii 80)  precizez că în acele timpuri calitatea de student la drept sau la jurnalism era posibilă doar prietenilor/ susținătorilor fervenți ai sistemului (pe linie de partid și pe linie de ”ochiul și timpanul”). Cu alte cuvinte, totul era regizat de ”servicii” la indicațiile prețioase ale Partidului… Iar ”meritocrația” democrat populară sovieto-comunistă și-a spus mereu cuvântul: în promovarea (în Siberia) a scriitorilor talentați dar ne-orientați, în izolarea gânditorilor cu oarecari grade de independență și a celor care țineau prea mult la demnitate, proprietate sau calitate…  Dar ”elogiul” adus sistemului educațional sovietic continuă cu și mai multă fervoare: ”Ce era remarcabil la facultatea noastră de drept? Faptul, cred eu, că oferea studenților cunoștințe bogate și multilaterale. Pe primul loc aș pune ciclul de cursuri de istorie – istoria și teoria statului și a dreptului, istoria doctrinelor politice, istoria diplomației; învățam apoi economie politică aproape la fel ca la Facultatea de Economie, studiam și istoria filosofiei, materialismul dialectic și istoric; logica; limbile latină și germană; în fine, o întreagă gamă de discipline juridice: dreptul penal și civil, criminalistică, medicină judiciară și psihiatrie, deptul procesual penal și civil, dreptul administrativ, financiar, dreptul colhozurilor, dreptul familiei și al căsătoriei, contabilitate și, desigur, dreptul internațional public și privat, organizarea statală și dreptul țărilor burgheze etc.” (p. 77). Pentru fostul politruc Gorbaciov toate acestea erau ”remarcabile”, dar nu spune  nimic despre îndoctrinarea forțată, despre înăbușirea oricăror tente critice sau ”deviante” de la linia oficială. Nu întâmplător, și după cele șase decenii care au trecut de la studenția sa, autorul pune accentul și prioritatea pe penal în detrimentul civilului, pe public în detrimentul privatului, pe socialiști și colhoznici (săteni agricultori) în detrimentul capitaliștilor și a burghezilor (orășenilor) industriași… Mai mult, după ce aduce elogii ”tradiției seculare a culturii ruse”, Gorbaciov ține să comunice și ceea ce era evident și binecunoscut: ”Bineînțeles, situația reală din universitate nu trebuie cosmetizată. Primii mei trei ani de facultate au coincis cu anii ”stalinismului târziu”, ai unei noi spirale a represiunilor, ai unei campanii deșănțate împotriva ”cosmopolitismului fără rădăcini” și a ”ploconelii în fața Occidentului, ai vestitului ”dosar al medicilor. Atmosfera era extrem de ideologizantă.” (p. 78). Curat remarcabil, într-adevăr! Iar Gorbaciov nu a fost, nicidecum, de partea represaților! Cu un mic bemol, adugat peste câteva pagini: ”Aș greși dacă aș spune că educația ideologică substanțială care se făcea studenților universității  nu ne atingea nicicum conștiințele. Eram vlăstare ale vremurilor noastre. Iar dacă o anumită parte a profesorilor, așa cum mi se pare azi, urma numai din oblgație ”regulile jocului”, noi, studenții, luam multe lucruri care ne erau prezentate la cursuri drept bune, cu sinceritate și convingere” (p. 80). Cu aceeași sinceritate și convingere a acționat mai apoi politrucul Gorbaciov  atunci când avea funcții de răspundere la nivel local, regional sau unional.  Ca și în zilele ceaușismului totalitar, dar și ca – în bună măsură – în învățământul românesc actual (după un sfert de secol de trecere la capitalism și educație ne-socialistă), este valabilă și acum caracterizarea făcută de Gorbaciov sistemului de educație de tip stalinist: ”Sistemul de învățământ făcea, s-ar fi zis, totul pentru a ne împiedica să ne însușim o metodă critică de gândire” (p. 81).  Leninistul reacționar Gorbaciov, cel care s-a prezentat lumii (și chiar a fost crezut în bună măsură) drept un democrat autentic și un umanist socialist demn de toată lauda, mărturisește care i-au fost temeliile gândirii sale actuale: ”… noi studiam profund lucrările lui Lenin. Asta ne îmbogățea mințile, căci ajungeam să cunoaștem ideile lui Vladimir Ilici însuși. Dar ne familiarizam de asemenea cu ideile oponenților săi, pe care, cum se și cuvine unui cercetător adevărat, el le cita pe larg în lucrările lui. … Lenin este un marxist înverșunat, ”cu tentă rusească”, adică și mai înverșunat. Leninismul era o corectare a marxismului originar, deși trebuie să avem în vedere faptul că azi oamenii l-au uita pe Marx cel de la început, cu căutările sale antropologice… ” (p. 81 – 82).. Cât marxism și cât leninism mai rămăsese în stalinism ne-o spune chiar Gorbaciov: ”Regimul stalinist se purta cu țăranii ca și cum aceștia ar fi fost niște iobagi” (p. 82).  Este, cred, singurul loc din carte în care se lasă loc caracterizării făcute nu numai de mine ci și de mulți alți analiști ai comunismului că acest sistem era, practic, unul feudal, înapoiat, vetust.

 

În pofida faptului că studentul Gorbaciov manifesta atitudini critice față de sistemul de predare (mă refer la episodul în care i-a trimis un bilețel de ”admonestare” profesorului care pur și simplu dicta dintr-o carte a lui Stalin), aceasta nu l-a împiedicat pe același student de la drept să devină un propagandist extrem de activ, chiar începând cu anul I…  când a devenit și secretarul organizației de Comsomol al anului I (1950), iar în 1952 a devenit membru al PCUS. Doritor de împliniri pe toate planurile Gorbaciov se căsătorește, în anul II de facultate, cu Raisa Maksimovna, pe atunci studentă la filosofie, pe care a iubit-o și respectat-o până la stingerea acesteia din viață.  Singurul lor copil, Irina, a fost născut (la 6 ianuarie 1957) de Raisa la vârsta de 25 de ani.

 

În încheierea acestui episod dedicat pregătirii universitare a lui Gorbaciov mai notez doar că titlul lucrării de diplomă a viitorului președinte al URSS a fost unul cu o puternică tentă leninistă (”Toată puterea Sovietelor” – Lenin): ”Participarea maselor la conducerea statului pe exemplul sovietelor locale”, dar care arată și interesul direct al lui Gorbaciov pentru conducerea treburilor statului feudal/ sovietic.  După absolvire, împreună cu alți 12 colegi Mihail Gorbaciov a fost trimis la Procuratura URSS, loc unde nu a fost primit datorită unei legislații de ultimă oră.  După mai multe oferte de serviciu, în final, eminentul student jurist optează pentru efectuarea stagiaturii orașul studiilor sale liceale: Stavropol.

 

Educația comunistă, limbajul de lemn și teama de a nu fi considerat un trădător al ”cauzei” este mai mult decât vizibilă în autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Desigur, familia dăduse principalul impuls moral evoluției mele ca personalitate. La formarea mea contribuiseră în bună măsură și școala, profesorii de acolo. Sunt recunoscător și colegilor mei mai în vârstă mecanizatori, care m-au ajutat să înțeleg sistemul de valori al unui adevărat om al muncii. Și totuși Universitatea din Moscova a fost cea care mi-a dat bagajul de cunoștințe și de repere spirituale care mi-au determinat alegerile în viață. Pot să spun cu toată fermitatea: fără acești cinci ani de studenție, politicianul Gorbaciov nu ar fi existat. Atitudinea intelectuală la care m-a înălțat Universitatea m-a scăpat pentru multă vreme de înfumurare și de o prea mare încredere în sine, m-a ajutat să rezist în perioadele cele mai grele ale vieții” (p. 115).  Tripticul familie-școală-societate (colectivul de tractoriști, în primul rând) nu putea lipsi din această autocaracterizare.

(va urma)

Liviu Drugus, Valea Adâncă-Miroslava, jud Iași                                  12 mai 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudugus.wordpress.com

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (1)

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania și razmîșlenia”)

 

• Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului decedat.
• Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapă. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) au cântat, fericiți, prohodul.
• Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul Putin
• Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George W. Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent)
• Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale: Drang nach West!, pornind din Ucraina
• Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism care aspira la o modernizare industrială.
• Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin care a pus sistemului un diagnostic destul de corect, a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
• Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin. Acțiunile recente ale Rusiei cu scopul de a destrăma Ucraina, par a fi (și) o răzbunare a Rusiei pentru contribuția Ucrainei la dispariția URSS.

 

 

Numerologie sovietică medievală și feudală. Sovietismul bolșevic comunist rus de rit feudal a ajuns demult la ora bilanțului. Numerologii au mult material pentru hermeneutici ezoterice (in)utile. Existența imperiului răului a stat preponderent sub semnul cifrei 7. Dar și sub semnul pentadei (5), primele cinci cincinale fiind decisive pentru consolidarea Uniunii/ Imperiului. Imperiul sovietic trăit puțin peste 7 decenii. A avut 7 lideri magnifici (Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov). Cinci dintre cei șapte magnifici au murit ”la datorie” (în exercițiul funcțiunii) ceea ce perminte caracterizarea fostului imperiu ca fiind o gerontocrație feudală. Toți cei cinci lideri care au coborât de pe fotoliile de lideri absoluți direct în cripte avea șapte decenii  de viață (Stalin – 75; Brejnev – 76; Andropov – 70; Cernenko – 74). Doar doi lideri nu au atins vârsta fatidică (de șapte decenii de viață) la apusul carierei lor: Lenin – care a murit la 54 de ani și Gorbaciov care a fost scos pe tușă la 60 de ani. Doar doi lideri sovietici au ieșit de la conducere prin înlăturarea lor de către sistem: reformatorul Hrușciov și reformatorul Gorbaciov: primul la 70 de ani, al doilea la 60 de ani. Cel mai longeviv lider în scaunul suprem a fost Stalin (trei decenii) urmat de Brejnev (aproape două decenii). Celelalte două decenii de viață imperială sovietică au fost împărțite de ceilalți cinci lideri. Cele două foste republici foste sovietice care au bătut la porțile (închise) ale NATO (la summit ul de la București) – Georgia și Ucraina au fost republicile care au avut niveluri de trai semnificativ peste medie datorită faptului că au avut propriii lor reprezentanți la Înalta Poartă (Moscova): georgianul Stalin (trei decenii de domnie) și ucraineanul Brejnev (aproape două decenii de domnie). Întâmplător sau nu (istoricii și geopoliticienii pot susține sau contrazice această ipoteză), Georgia și Ucraina vor fi următoarele țări care vor adera la Uniunea Europeană.

• Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. Groparul statului sovietic – Mihail Gorbaciov –  nu scapă niciun prilej de a aminti importanța ucrainenilor pentru Imperiul rus și, apoi, sovietic. Sub raport personal atât Mihail Gorbaciov cât și soția sa Raisa Gorbaciova (fostă Titarenko) au origini ucrainene. Nu mai puțin de cinci membri ai familiei ucrainene Titarenko sunt amintiți în carte, la indicele de nume. În ținutul Stavropol, de unde provine Mihail Gorbaciov, ”la începutul secolului XX, înainte de Revoluție, în gubernie trăiau aproximativ un milion de oameni. Majoritatea erau ruși (ruși mari, cum se numeau pe atunci în mod oficial), o treime erau ucraineni (ruși mici, conform denumirii oficiale)” (p. 26). Despre originea ucraineană a Gorbaciovilor, acesta scrie: ”În aceeași margine a satului  Privolnoe care fusese populată de neamul Gorbaciovilor și de rudele lor cele mai apropiate locuiau Pantelei Efimovici și Vasilisa Lukiavnovna Gopkalo. El era de baștină din gubernia Cernigov, ea – din Gubernia Harkov, amândoi ucraineni. E limpede că au venit și s-au așezat la marginea satului în aceeași perioadă ca Gorbaciovii. În familia Gopkalo s-a născut o fată Maria – viitoarea mea mamă” (p. 35). O interesantă (dar nu dezinteresată!) precizare face Gorbaciov pentru ce însemna rus și ucrainean în memoria străbunicilor săi (ucraineni). ”Pentru strămoșii noștri, pentru bunicii mei, noțiunea de ”rus” avea cu totul alt sens decât pentru noi astăzi. ”Rus” desemna apartenența la statul rus, la religia ortodoxă, la cultura rusă. Nu avea prea mare importanță că ești hohol, adică ucrainean, sau moscal, adică rus. Nu întâmplător în ținutul Stavropol sau în regiunea Kuban toți știau din copilărie cântece și ucrainene și rusești și puteau trece cu ușurință de la o limbă la alta” (pp. 35 – 36).  Ucrainenii au avut o prezență și mai sporită în zona Stavropol, în timpul războiului: ”În vara lui 1942, dinspre Rostov s-au rostogolit peste noi valurile de refugiați care se retrăgeau din calea nemților. În primul val au veni mii de evacuați din Ucraina” (p. 47).  În ce o privește pe Raisa Gorbaciova originea ucraineană era și mai clară: ”Părinții Raisei erau ucraineni” (p. 112). Traducătorul cărții, Justina Bandol, într-o notă de subsol, o referire la adresa ucrainenilor, care au pactizat cu cotropitorii germani chiar în satul lui Gorbaciov, Privolnoe. Gorbaciov scrie: ”Atunci când unitățile germane au plecat mai departe spre est, în Privolnoe a rămas o mică garnizoană, care a fost înlocuită de un detașament. Îmi amintesc de semnele cusute pe mâneci și de faptul că auzeam limba ucraineană. Așa a început viața noastră sub ocupație” (p. 48). Iar traducătoarea precizează: ”Referire la așa numiții hivi, colaboraționiști, cetățeni sovietici (în bună parte ucraineni) care se oferiseră voluntar să lucreze pentru armata germană. Purtau pe mâneca uniformei germane banderole speciale de identificare” (p. 48). Acum este ceva mai clar cât de mare era iubirea dintre ucraineni și ruși… Deși nu am găsit nicăieri nicio mărturie în acest sens avansez aici ipoteza că ucraineanul Brejnev (turnător dovedit, kgb ist prin educație și vocație, și politruc militar) a avut un rol important, poate decisiv, în promovarea ucrainenilor săi, Raisa și Mihail Gorbaciov.  Sistemul feudal comunist avea această trăsătură (manifestată și la noi): cine reușea să se extragă din sărăcia satelor sau din suburbiile orașelor aveau datoria morală să-i aducă cât mai aproape și cât mai sus pe ”ai săi” (fie că erau doar din acea regiune). În felul acesta despotul conducător se înconjura de oameni aduși și crescuți de el însuși. O dovadă (suplimentară) în acest sens o oferă Gorbaciov însuși atunci când povestește despre liderul comunist ucrainean Șcerbițki: ”Foarte greu s-a înțeles Andropov cu Șcerbițki, care în Ucraina, mai ales în cercurile de partid, avea o autoritate indiscutabilă. În plan moral, Șcerbițki era, fără îndoială, un om profund decent. Tehnocrat din fire își urma cu consecvență linia politică în Ucraina: acorda multă atenției economiei, mai ales exploatării cărbunelui și metalurgiei, nu uita nici de agricultură. (p. 313). ”Dar afirmația lui Brejnev că în Vladimir Vasilievici Șcerbițki își vede urmașul, l-a orbit. În ajunul morții lui Leonid Ilici Brejnev el a manifestat un activism deosebit, se străduia să nu-i scape niciunul dintre evenimentele de la vârf, se suna și se întâlnea în mod regulat cu Fedorciuk, fostul șef al KGB Ucraina” (p. 314). Nepotismul ”etnic” era la putere în măreața Uniune… Fiecare conducător se orienta (financiar, relațional, uman) către bazinele electorale de unde spera să primească cel mai consistent sprijin: În 1985, după preluarea frâielor puterii absolute, la începutul turneelor sale prin țară, după Leningrad a urmat, firesc nu?, Ucraina. Scrie Gorbaciov: ”În iunie iulie am fost în Ucraina și în Bielorusia. Din nou întâlniri și dialog deschis. Pentru mine era important să aud părerile oamenilor din aceste republici. Lucru de înțeles, căci fără susținerea lor nu se putea face nimic. … La sfârșitul călătoriei în Ucraina a avut loc la Kiev întâlnirea cu conducătorii republicii, ai regiunilor, ai ministerelor, cu reprezentanți ai științei și culturii, ai studenților. Cât timp am vorbit despre realizările ucrainenilor și despre contribuția lor la binele general al țării, sala a reacționat foarte bine. De la bun început am vrut să le vorbesc celor prezenți despre momentele negative în evoluția Ucrainei. Mulți ani republica se aflase ”sub umbrela” lui Leonid  Brejnev, cumva în afara controlului central, Participanții la întâlnire au recepționat, mi s-a părut, cuvântarea mea cu înțelegere.” (p. 393). Statutul geopolitic special al Ucrainei și al celorlalte republici sovietice ”speciale” s-a văzut mereu, până în preajma agoniei sistemului și statului sovietic. Astfel, la 18 octombrie 1991, cu doar două luni înainte de decesul oficial al URSS, opt republici (în afară de Rusia lui Elțîn și alte patru republici ”rebele”) au semnat Acordul privind Comunitatea Economică a Statelor Suverane (viitorul CSI și viitoarea Uniune Eurasiatică): ”Pe 18 octombrie, la Kremlin, președintele URSS și conducătorii a opt republici (fără Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbaidjan) au semnat Acordul privind Comunitatea Economică a Statelor Suverane, așa cum prevăzuse Congresul. Ulterior, la el a aderat și Ucraina” (p. 525). Naționalismul și autonomismul ucrainean s-au manifestat și mai acut în condițiile de liberalizare oferite de perestroika, dar și sub influențele externe tot mai evidente: ”La vremea respectivă un partener, ca să nu spun un complice, foarte activ al lui Elțîn în distrugerea și pe față și pe ascuns a Uniunii s-a dovedit Leonid Kravciuk. Manifestându-se împotriva Acordului Unional, Kravciuk a afirmat că Ukraina nu va ratifica nici Acordul privind Comunitatea Economică dacă în spatele lui se vor afla organe centrale de orice fel și că nu trebuie să existe niciun fel de Centru în general…” (p, 527).  ”Dar la ședința Consiliului de Stat din 25 noiembrie, Kravciuk nu a venit. Elțîn a anunțat de la bun început că majoritatea membrilor Sovietului Suprem al URSS nu sunt de acord cu formula ”stat confederat democratic” și a avansat încă un argument împotrivă: ”Acordul fără Ucraina nu are rost. Uniunea nu poate să existe fără ea. Haideți să vedem ce zice Ucraina” (p. 528). Vorbind despre etapele dezagregării și desființării statului sovietic Gorbaciov se apără constant și ferm de acuzația (devenită slogan de masă) că el a distrus ceea ce Lenin a început (culmea fiind că Gorbaciov a declarat mereu că vrea să aplice gândirea leninistă pentru salvarea statului sovietic de la decădere). Și pentru că cea mai bună apărare este atacul, Gorbaciov îl introduce pe Elțîn în ecuație, transferând asupra acestuia ceea ce, ca folclor, era pus în contul său… ”Elțîn s-a învârtit în jurul principalei formule a proiectului noului acord la limita ipocriziei. Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus a discutat la telefon cu G. Bush. Vă reamintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucriana. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. La referendumul din Ucraina nu s-a pus problema ieșirii Ucrainei din Uniune (așa cum prevedea legea unională că trebuia procedat pentru a decide ieșirea unei republici din Uniune) și cu atât mai mult a lichidării acesteia, la fel cum această problemă nu fusese pusă în Proclamația de independență a Ucrainei din 24 august 1991. Declararea independenței Ucrainei nu excludea în principiu posibilitatea intrării ei în Uniune, cu atât mai puțin în formarea confederată a acesteia. A prezenta votul pentru independență ca o ruptură a Ucrainei cu Uniunea și, mai mult, ca un vot pentru lichidarea acesteia era cel puțin fals, ba era chiar, în esență, o înșelăciune, un neadevăr. În atmosfera agitată a acelor zile au răsunat lozincile național-radicalilor: Rusia ne fură, fără ea vom trăi mai bine decât în Franța, peste 2-3 ani Ucraina va fi un miracol economic șamd. (N.tr.: Pe 1 decembrie 1991, populația Ucrainei a participat la referendumul de confirmare a proclamației de independență” (p. 529).   Și pentru că simplele acuzații aduse ”trădătorului” Elțîn nu i s-au părut suficiente, Gorbaciov revine cu un atac și mai consistent: ”În octombrie 1987, în câmpul vizual al analiștilor americani a intrat B. Elțîn, devenit cel mai vizibil și mai zurbagiu adversar al regimului Gorbaciov. Când, în septembrie 1989, a ajuns în SUA, Elțîn a fost primit în cabinetul său de la Casa Albă de cître consilierul președintelui SUA pe probleme de securitate națională, generalul Scowcroft, în biroul căruia a intrat atunci, aparent din întâmălare, pentru 15 minute, și G. Bush. Președintelui american Elțîn nu i-a făcut atunci vreo impresie deosebită. Dar, de la începutul anului 1990, așa cum se vede din documente care au fost apoi publicate și au devenit cunoscute, o serie de lucrători ai serviciilor secrete americane și personal ministrul american al apărării, Dick Cheney, au început să-l convingă insistent pe președintele SUA să renunțe la ”miza” Gorbaciov și să-l susțină pe B. Elțîn. Argumentul lor principal era faptul că planurile politice ale lui Elțîn referitoare la dezmembrarea și lichidarea Uniunii Sovietice, ca și la introducerea în Rusia a pieței libere, necontrolate de stat, răspund mai bine intereselor naționale ale SUA decât linia politică a lui Gorbaciov, care este preocupat de modalitățile de a ”atenua” socialismul de stat și de a trece numai la o economie de piață ”reglementată” (vezi Gates, R.M., From the Shadows, New York, 1996, p. 496, n.a.). După cum mărturisește R. Gates, ”CIA era un susținător fervent al lui Elțîn. Îl sprijinea nu atât prin cuvinte, cât prin intermediul unei serii de evaluări care îi subliniau popularitatea în Rusia și în afara granițelor ei, inițiativele în domeniul reformării societății și viziunea asupra problemelor naționale”. (p. 546). Alte ”argumente” despre Elțîn, adversarul său politic – acum dispărut dintre cei vii – sunt înșirate pe alte câteva pagini ale cărții. Las cititorilor mei să apeleze direct la ”Amintirile” lui Mihail Gorbaciov, tot mai interesante în contextul noilor date geopolitice actuale. Și pentru că prezentul și viitorul imediat pot interesa mai mult cititorii care nu pot aloca 50 de lei pentru a citi integral acest interesant volum de memorialistică, adaug aici două pasaje din carte prin care Mihail Gorbaciov îl caracterizează pe Vladimir Putin, cel care vrea să-l pună acum sub acuzare pe Mihail Gorbaciov pentru destrămarea Uniunii Sovietice: ”În 1996 am decis să mă înscriu în cursa pentru alegerile prezidențiale din Rusia. Practic, toți au fost împotriva acestei decizii. Numai Raisa a înțeles că nu mă interesează puterea, ci că vreau să am posibilitatea ca, în cursul campaniei electorale, să spun tot ceea ce nu putusem să le spun oamenilor în anii din urmă, pentru că fusesem practic complet izolat – până la venirea la conducere a lui Vladimir Putin” (p. 371).  Și ca să nu fie dubii că Mihail Sergheevici Gorbaciov își pune speranța ca actualul președinte al Rusiei să refacă și chiar să lărgească fostul Imperiu al Răului nu ezită să-l descrie în cele mai frumoase cuvinte pe care le-a adresat, în carte, vreunui lider politic: ”Că veni vorba, nu pot să nu recunosc în acest context meritul lui Vladimir Putin, cu care am făcut atunci (martie 1992 – nota LD) cunoștință. Ca viceprimar al Petersburgului, el s-a ocupat conștiincios de vizita mea, m-a întâmpinat, m-a însoțit în excursiile prin oraș, dovedind cu aceste ocazii mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…” (p. 381).

 (va urma)

 Liviu Drugus, Miroslava – Iași, 9  mai 2014