liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: MSM

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 40 – 60)


Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

Episodul 41 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea II-a. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Dl profesor Mircea Miclea (MM) arată că Era informației este un adevărat rai pentru manipulatori. Cu cât mai multă informație – cu atât mai multă manipulare. Și totuși, este acest proces cu adevărat ireversibil și incontrolabil? Rețelele de socializare (eu prefer să le numesc rețele de comunicare) contribuie și ele la domnia dulce a manipulatorilor de varii calibre, spune intervievatul. Din nou, nu creatorii rețelelor, ci utilizatorii acestora apar ca fiind ”vinovați” (în viziunea dlui M.M.). Lor li se adresează profesorul, sfătuindu-i cum să se protejeze de manipulatori. Evident, între timp manipulatorii prin/ de rețele au creat deja alte sisteme de comunicare, mai atractive și mai pline de capcane. Cursa este inegală, iar utilizatorul de informații este pierdantul/ prostitul/ manipulatul  garantat.

 

Interesantă este descrierea modului în care se fac/ construiesc listele de prieteni pe FB. Doar cei care au aceleași credințe și gusturi/ interese ideologice încap într-un/ o asemenea grup/ listă. Cum ai o părere opusă, block!/ out! Rămân doar cei care se gratulează reciproc: ”vai, ce idee pertinentă!”, ”absolut de acord!” etc. Astfel, se creează iluzia adevărului unic/ absolut pe care îl dețin doar membrii grupului. Evident, ceilalți sunt imbecili, mononeuronali, duși cu pluta, bolnavi cu capul etc. etc. (Conform butadei: ”- Doctore, nu prea sunt sigur de mine.
– Stai liniștit, siguranța absolută o au doar imbecilii. – Sunteți sigur, domnule doctor? – Absolut!). Ideal ar fi ca ”prietenii”/ ”friends” să fie de cele mai variate opțiuni și convingeri, dar asta se poate întâmpla doar în societățile foarte educate/ civilizate. Nu știu cum o fi în altă parte, dar, din experiența mea, apariția unei opinii diferite pe lista unui prieten/ friend (sau, doamne feri, contrare) este tratată cu sincere înjurături și anatemizări. Proprietarii de listă, își curăță periodic lista de persoane care gândesc altfel. De fapt, așa numitele grupuri de discuții sunt, în cea mai mare parte, forme de autogratulare, cu șanse mici de evoluție/ vindecare/ schimbare.

 

Cum spune M.M., în aceste think groups, prudența logică scade și raționamentele sunt tot mai slăbuțe…Orice idee lansată este relativ ușor acceptată  de ceilalți. Sofismele sunt, din nou, la putere. Un nou Aristotel este aștepatat, spune dl M.M., dar acesta nu poate fi decât o inteligență artificială (IA), dată fiind creșterea accelerată a cantității de informații vehiculate. O metodă ar fi, spune M.M., triangularea informației (făcută automat de către un soft), dar asta ține tot de tactica defensivă, de protecție la manipulare în timp ce manipulatorii – adevărata cauză a manipulărilor – rămân bine mersi și își perfecționează, în continuare, opera.

Opinia mea este că trebuie imaginate, în primul rând, metode de descurajare a manipulatorilor (legislative, financiare, publicistice etc.). A făcut-o, cu aproape doi ani în urmă, Umberto Eco (http://www.b1.ro/stiri/externe/umberto-eco-retelele-de-socializare-invazia-imbecililor-drama-internetului-este-ca-l-a-promovat-pe-idiotul-satului-ca-purtator-de-adevar-118531.html). Eco cade chiar în în extrema opusă: îl lasă în pace, pentru moment, pe manipulat și se ocupă doar de manipulator (pe idiotul care manipulează). Desigur, ideal este să-i avem în vedere, simultan și continuu, pe ambii ”împricinați”. Cred că ambele propuneri au și inerenta doză de risc, respectiv transformarea filtrelor de post-adevăruri (= minciuni/ fake news) în Ministerul Adevărului, condus de un manipulator și mai feroce. Interesantă concluzie: dacă manipularea este lăsată să crească netulburat, democrația se află în mare pericol. Dacă punem filtre site-urilor manipulatorii și impunem reguli rigide de comportament pe rețelele de comunicare, democrația este în foarte mare pericol! Din această dilemă, foarte greu vom ieși.

 

(va urma)                         Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 10 februarie 2017

Episodul 42 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea III-a. Interviul este atașat la episodul 39)

 

Mecanismul manipulării, susține dl M.M., este unul cognitiv bazat pe puterea emoțiilor care pot influența ușor raționalul. Televiziunile cele mai manipulatoare se recunosc ușor prin stridența cu care exagerează aproape orice frază. Totul este extraordinar, excepțional, nemaipomenit, dramatic, tragic, zguduitor, cutremurător, bombă, exploziv,exclusiv, incredibil, fantastic, unic, pentru prima dată în istorie etc. etc. Rostul acestor cuvinte (până la tocirea sensurilor lor reale și a capacității lor de a mai atrage atenția) este de a stârni emoții, de a lăsa rațiunea în off, în plan secund. Acesta este motivul pentru care mulți specialiști au afirmat că, în general, televiziunea tâmpește, iar televiziunile comerciale cu proprietari dubioși (la noi cele mai agresive televiziuni sunt RTV și A3, ambele cu proprietari penali) – tâmpesc în mod absolut. În limbajul machiavelic al Metodologiei Scop Mijloc scopul scuză mijloacele, indiferent câte victime colaterale ar apărea. Mijloacele principale: manipularea prin emoții și adjective extreme, sunet ridicat (acutele sunt la ele acasă), neinvitarea altor opiniomani etc. Minciuna repetată creează un puternic sentiment al adevărului. Pe fondul nominalizării acestor josnice mijloace, M.M. invită privitorii să procedeze la ”discriminarea informației”. Eu i-aș spune acestui proces: ”discernământ”. Dar cum să mai ai discernământ după ce ai deja convingeri ABSOLUTE? Nici faptul că emoțiile stârnite de magia cuvintelor dure produc dureri fizice (”emoție somatizată”) sau crize de isterie nu mai put întoarce ”bolnavul” de pe panta autodistrugerii. Poate capătă alt sens, acum, anunțul făcut de diverse persoane: ”am renunțat la TV!”. Este o formă de ieșire din sevraj, identică cu bucuria celor care doresc și reușesc să se lase de fumat, alcool, droguri.

 

Finis coronat opus! Psihologul terapeut Mircea Miclea, fost ministru al educației și profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, atacă, în încheiere, cauza cauzelor tuturor relelor, invocate sau nu de domnia sa în acest (lung) interviu: educația, mai exact proasta educație care generează, uneori, mai multe belele decât beneficii (individuale/ sociale). Presupun că dl Mircea Miclea ar putea scrie un tratat de ”Psihopatologia vieții universitare”, în bună tradiție freudiană. Defectele psihice ale majorității profesorilor actuali (și cred că nu doar de la noi, dar ar trebui să încheiem odată această eră a educației în cheie negativă): narcisiști, egoiști, monopoliști, sofisticați în discurs, sofiști de-a dreptul, critici (nu și autocritici), manglitori de faime nemeritate, adepți ai relațiilor de putere. Aș mai adăuga: cinici, conservatori, profitori, naivi, plagiatori, sadici J.  Serios vorbind, profesorul M.M. face ceea ce am făcut și eu în ultimele decenii: critică sistemul de educație și trage în el din toate direcțiile posibile. (e adevărat, mai mulți o fac…, dar fără rezultate vizibile).

 

Profesorul Miclea este, ca și mine, adeptul meritocrației, al recompenselor pentru cei buni și a penalizărilor pentru cei slabi. Într-adevăr, cum poți, tu stat serios L să plătești cu același salariu un ”profesor” care citește poticnit niște foi îngălbenite și unul care entuziasmează auditoriul prin discurs și atitudine?! Culmea este că se cunosc cursurile-balast (care nu ajută cu absolut nimic în formarea viitorului specialist!) dar nimeni nu îndrăznește să reducă medicina cu un an (perfect posibil) pentru că…. știți voi! Orice modificare radicală a curriculumului academic ar însemna o revoluție, cel puțin ca în 1968. Până a se intra în Era informației, profesorii aveau monopulul cunoașterii. Acum au doar monopolul diplomelor/ examenelor finale. Aici, revin cu o propunere (revoluționară, cum altfel?), pe care o tot ofer de cca un deceniu: eliminarea examenelor de an, a celor finale și a diplomelor. ”Și atunci, ce mai rămâne?”, se supără majoritatea profesorilor. Rămâne exact ce trebuie să rămână: cererea studentului de a se pregăti și oferta profesorului de a-l ajuta în acest sens. De preferat, contra cost (eventuale subvenții pot fi acordate de viitorii angajatori). Singurii examinatori serioși vor fi nu profesorii, ci angajatorii: vor vrea pregătire scăzută, asta vor alege; vor vrea pregătire de elită – asta vor alege! Sigur, râmâne nerezolvată problema șpăgilor și a cadourilor, mai exact concretizarea relației de putere despre care, prea delicat, vorbea profesorul Miclea. Deocamdată, din păcate, ”Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului”, își încheie, trist, interviul fostul ministru al educației.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 11 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 43 din 12 februarie 2017 (în care se oferă ceva ”material” pentru reflecții psihoculturale despre ”cum e românii și ce vrea dânșii?”).

 

Un răspuns la prima parte a întrebării îl dă, săptămânal, Radu Pavel Gheo: ”Românii e deștepți”. La a doua parte a întrebării, mi se pare că ”românii nu prea știe ce vrea”. Și ar fi bine să (se) cam știe, acum, când facem un prim centenar de la cea mai mare realizare a noastră. Răspunsurile și comentariile sunt binevenite!

 

  1. Rădulescu-Motru (București, 1937): „Absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…“. „La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. (…) Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste și, mai ales, în dușmăniile noastre.“ (Psihologia poporului român, 1937) (https://vechisirare.files.wordpress.com/2015/10/psihologia-poporului-roman.pdf)

 

Daniel David (Cluj, 2015): ”Cred că profilul psihocultural al românilor este dominat de neîncrederea în oameni, care ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun (cooperarea noastră  este mai ales una de supraviețuire, nu de succes). Lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual și creativ, ceea ce generează performanțe sub nivelul său. Acest lucru duce la exagerarea pozitivului – orice realizare este amplificată ca un semn că, deși nu se vede, potențialul este acolo -, pe un fond de emoționalitate crescută, cât și la exagerarea negativului – din frustarea faptului că nu reușim să ne deblocăm potențialul, pe un fond de competitivitate nedublată de disciplină/ autodisciplină, cinism și scepticisn crescute. Probabil că acest profil psihocultural s-a născut pe fondul unei nesiguranțe/ insecurități cronice de-a lungul istoriei” (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015, p. 319)

 

Dumitru Borțun, (București, 2 februarie 2017): ”Este vorba despre o cultură învățată cu șmecherie, cu descurcăreală, cu mici furtișaguri, cu hoție mai mare sau mai mică. Sunt cei care votează un primar hoț și care spun „lasă-l să fure, dar măcar să lase ceva după el”. Dacă îi întrebi ce ar face în locul lor îți vor răspunde că ar fura și ei, dar mai puțin. Este un etos. Aici avem un conflict între două etosuri. Pe de o parte este un etos tradiționalist, care vine dinainte de comunism. Este o Românie veche, aproape feudală. Pe de altă parte, este un etos emergent care ține de o Românie modernă și postmodernă. Este o Românie civilizată. Acești oameni nu se înțeleg unul pe altul. Cel din România veche va spune că cei care ies în stradă sunt niște moftangii, că sunt manipulați, că primesc bani de la Soros, iar Uniunea Europeană are ceva cu România. Nu le poți scoate din cap acest lucru.” (Cf. http://www.rfi.ro/social-92837-expert-comunicare-politica-psd

 

Dorel Dumitru Chirițescu (Târgu Jiu, 2 februarie 2017): ”Se spune că…Țara este împărțită în două, în România și Românica. ”Deștepții” care fac asta au impresia mereu că ei fac parte din categoria românilor, adică a celor care sunt mai deosebiți și mai buni. Cealaltă categorie, a românicilor (adică locuitori ai Românicăi) este alcătuită din proști care nu știu să voteze, fiind mult involuați din toate punctele de vedere.  …. Interpretarea fenomenului social românesc nu este un exercițiu ușor, de aceea cei mai mulți se declară obosiți chiar înainte de a fi spus ceva valabil. Caracterele mici obosesc ușor și dau în patima negativismului. Îi recunoști ușor după ton. Ei se ceartă cu țara lor crezând că ei sînt deștepți, iar țara lor este proastă.    … Este o prostie a falsului intelectual român să creadă că  toți cei din jurul său sunt niște proști, numai el este deștept.   ….Dacă intervine un proces al autocunoașterii, cel puțin la nivelul elitelor, atunci poate că nu vom mai fi atât de precipitați și vom ști exact ce avem de făcut. Autocunoașterea este obligatorie, primul pas înspre rezolvarea  marilor noastre probleme. Autocunoașterea este obligatorie” (în: Dilema Veche, nr 676/ 2-8 februarie 2017, p. 23)

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 44 din 13 februarie 2017 (în care se constată că rezultatele cercetărilor serioase și sincere despre cultura românilor interesează prea puțin. În schimb, ironiile dure la adresa prostiei în general au mare audiență)

Episodul anterior a fost un turnesol, o grilă de testare a apetenței – celor care frecventează această pagină – pentru texte mai dense și care presupun chiar citiri repetate și comparate. Rezultatul a fost previzibil: în era informației ultrarapide și ultraconcentrate, un text de o pagină este enorm de lung, mai ales că se referea la noi înșine. Acest dezinteres nu poate rămâne neanalizat. Dacă textul ar fi fost scris de mine nu era nicio problemă: era un dezinteres firesc față de un autor oarecare. Dar să rămâi indiferent la cele (grave!) spuse de nume cu destulă greutate în cultura română înseamnă, în opinia mea, un dezinteres față de noi înșine. De unde și fatalismul mioritic.

”Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într-o actualitate.” În traducerea mea: cum poți pretinde că te interesează ziua de mâine, dacă cele – importante! – spuse ieri sau alaltăieri nu te interesează? Cioran, autorul rândurilor de mai sus (”Schimbarea la față a României”, Humanitas, 1990, p. 7), a subliniat că ”perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței” (ibidem). Adică, ce pretenții de autorealizare conștientă pot avea românii ca popor-națiune dacă nu se situează mereu, în prezent, pe axa trecut-viitor? Rupți de trecut și de viitor, clamând un etnicism dubios și primitiv, unul strict emoțional și epidermic, șansa noastră de a nu rămâne o cultură minoră tinde, asimptotic, spre zero.

Începând cu episodul anterior am modificat puțin titlul acestui serial pentru că am intuit un reproș destul de serios al unora dintre cititori: pretinzând că ”dau în vileag” doar prostiile românilor, aș face, chipurile, operă de desconsiderare a inteligenței românești, care chiar dacă nu sperie mapamondul, totuși, există! Mai mult, unii s-au supărat (ușor) pe motiv că nu scot în evidență talentele noastre, ba chiar evidențiez tâmpeniile noastre. Dar când am schimbat registrul, (supărații) au dispărut din dialog. De unde și apelul meu la Cioran, care, conchide, în finalul apelului său disperat de a ne trezi, scriind: ”În viitor să ne fie rușine că am aparținut unei astfel de comunități și trecutul să ne fie singura noastră calomnie” (p. 107).

Un individ (ca mine, ca tine), poate greși, și chiar se întâmplă. Dar spiritul critic al celorlalți poate repara, îndrepta, stimula. În lipsa lui, nimic nu mai este de făcut. De aceea:

”În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă”

(Constantin Tudorache)

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 45 din 14 februarie 2017 (în care apar unele deosebiri între Prostologie și Antropologia prostiei)

 

Am promis că (aproape) tot ce se scrie/ spune despre prostie/ (lipsă de) inteligență ca fenomen – în măsura în care aflu despre asta – va fi menționat/ comunicat/ analizat aici în acest serial infinit. Primul doctor în prostologie, dl Andrei Pleșu (spun dr. în prostologie pentru că domnia sa a primit un titlu de Doctor Honoris Causa din partea Universității ”Ovidius” din Constanța, iar discursul său de acceptare a fost ”Despre prostie”), așadar specialistul în prostologie, dr. HC, Andrei Pleșu, va fi prezent (cu texte și cu comentarii asupra acestora) în episoade din infinitul meu/ nostru serial. Prostologul de mine are destule de învățat de la primul prostolog al țării, dar nici reciproca nu este exclusă, după cum nu sunt excluse – ba, dimpotrivă! – nici învățăturile noastre din propriile greșeli. Eu numesc demersul meu și al dlui dr. Pleșu PROSTOLOGIE. Pentru că am folosit deja termenul, iar preluarea sa ar însemna ca bietul (prostolog) de mine să fie citat de primul prostolog al patriei, acesta a găsit un termen oarecum similar/ sinonim/ echivalent: ANTROPOLOGIA PROSTIEI. O spune chiar dl Pleșu în articolul ”Despre prostie. Informații din teren”: ”O „antropologie a prostiei” nu se poate opri aici. E un proiect de-o viaţă (care nu exclude, în fond, şi evaluări cinstite asupra prostiei proprii). Mi-aş dori, totuşi, să nu mai am atîta „material” în imediata vecinătate a politicii autohtone.” (Cf. adev.ro/olar83).

 

Una dintre caracteristicile principale ale prostiei (proștilor) este că aceasta se află, strict, (doar) la alții, în tabăra cealaltă. Această caracteristică o găseam din plin la propagandiștii comuniști al căror principal argument în combaterea capitalismului era că ”ideologii burghezi nu înțeleg că… ”, adică erau neajutorați intelectual, erau duși cu capul, nu gândeau așa de bine ca ideologii comuniști etc. Credeam că această formă de prostie, adică de a considera prost pe oricine gândește altfel/ diferit de tine a dispărut demult, fiind, în fond, o formă de sofistică ieftină: mai întâi te declar prost, drept pentru care apare logic că tot ce iese (ideatic vorbind) din tine este doar …prostie. Hmm! Cine sunt proștii din articolul bloggerului Pleșu? Iată-i: 1. un deputat PSD; 2. dl Tăriceanu; 3. adepții teoriei conspirației (cu citat din Mircea Miclea); 4. Dl Octavian Hoandră de la Realitatea TV. Ați înțeles: toate aceste patru cazuri sunt exemple de PROȘTI (nu exemple de prostii). Ajuns în acest punct realizez că, totuși, cele două demersuri teoretice/ analitice (prostologia și antropologia prostiei) nu sunt chiar identice.

 

Prostologia (mea) încearcă să studieze faptele prostești ale oamenilor (recte fenomenul numit prostie), indiferent de tabără politică, de religie, gen, rasă etc., în timp ce antropologia prostiei (a dlui Pleșu) vizează oamenii cu convingeri ideologice diferite, adică proștii ”irecuperabili” (decât doar dacă ar păși, ferm, în tabăra ideologică adeversă). Pentru a demonstra că nu am dreptate, dl Pleșu ar trebui să vină și cu patru exemple (de proști) din tabăra opoziției. Cât despre ”demonstrația” că lovitura militară de stat organizată de persoane cu rang înalt din PCR, armată și securitate (dată ca exemplu de…. teoria conspirației) este bine să se numească, totuși, revoluție, ei bine această demonstrație este exact sofistica nesuferită care a dus la apariția Logicii lui Aristotel (cu cca. două mii de ani în urmă), dar și la speranța profesorului Miclea că Inteligența Artificială  ne va izbăvi de acest simulacru de gândire (numit sofistică).  Asupra acestei ”demonstrații” voi reveni.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 46 din 15 februarie 2017 (în care se vede cum ”adevărul” istoric se poate ”construi” – a la Staline – pe sofisme atent ticluite)

 

Dl Pleșu încearcă să demonteze, în blogul Adevărul (vezi episodul de ieri) ”teoria conspirației” care ar fi dus la căderea comunismului și a dictaturii ceaușiste în România. Se induce, clar, ideea că nu a existat nicio conspirație, niciun joc geopolitic care ar fi schimbat TOATE regimurile politice din Estul comunist al Europei, inclusiv la noi. Nuuuu! A fost o Revoluție. Populară. Democratică. Ca la Ploiești. Sau ca în 1848. Poporul, unit în cuget și simțiri, a hotărât ca la 22 decembrie 1989 să-l răstoarne pe Ceaușescu și să-l instaureze pe comunistul cu față umană Ion Iliescu la cârma țării, iar dl A. Pleșu să fie ministru la Cultură (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991). Evenimentele din 1989 erau astfel caracterizate de dl Pleșu în 30 sept 2010 (Evenimentul Zilei – http://www.evz.ro/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html): ”… în 1989, când s-a dat voie la revolte…”. Poftiiiiim? Cine ”a dat voie la revolte” în 1989? Misteeeerrrr. Conjurațieeeee. Conspirațieeee… Acum, după aproape șapte ani, dl Pleșu are răspunsul: a fost Revoluție adevărată, mămăliga a explodat, poporul s-a organizat și l-a răsturnat pe dictator… Rușii și americanii, cică, nu s-au implicat. Poporul bine înarmat a ieșit învingător în lupta inegală cu odiosul regim. Urât mod de a scrie istoria unor evenimente majore! Ca argumente în favoarea acreditării schimbării prin revoluție populară a evenimentelor din 89, dl Pleșu amintește că la fel s-ar fi petrecut lucrurile și la Revoluțiile din 1848. Mă mir că nu a amintit și de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (în fapt, tot o lovitură de stat) ca dovadă că doar masele largi populare creează istoria și nicidecum vreo personalitate orgolioasă (ca Lenin sau ca urmașul său Gorbaciov cu discipolul său român Iliescu). Un impuls independentist/ naționalist/ patriotist de ultimă instanță îl determină pe dl Pleșu să scrie în articolul din blogul ”Adevărul” că, deși contextele externe mai pot influența viața unei societăți, rolul determinant în evoluția socială îl au doar factorii interni. Dar, a crede că te poți sustrage influențelor externe, susține dl Pleșu, este o dovadă certă de ”prostie țanțoșă”. Cam da. Iată ce spune/ scrie dl A.P.:

 

”S-ar zice că suntem miza nesemnificativă (sau trecătoare) a unor „socoteli” externe, desfăşurate peste capul nostru. E asta gîndire patriotică? E postura victimei eterne postura unei naţii viguroase? De ce ne place să ne lamentăm, ca unii ce sunt tot timpul luaţi de fraieri, destructuraţi de ample hoarde de trădători? E evident, pe de altă parte, că, mai ales în era globalizării, dar, de fapt, în toate perioadele istoriei, lucrurile nu se petrec în izolare de restul lumii. Nicio ţară nu e o insulă opacă, ferită de consecinţele a ceea ce se întîmplă de jur împrejur. Să pretinzi asta şi, mai rău, să vrei asta nu e decît prostie ţanţoşă”. (Andrei Pleșu, Adevărul blog, 13 februarie 2017).

 

Cu alte cuvinte, este bine să fim (ca în 1989) și patriotiști români (de la patriotism!), dar și internaționaliști/ globaliști. Ca să nu fie discuții! Adică putem fi, la o adică, și cu Evropa și cu Maica Rusie. Am numit, în 1996, acest stil ”dilematico-dialectic” drept ”confuzionism academic”. Acum aș numi acest stil cu cuvintele: ”prosteală înțeleaptă” sau ”înțelepciune prostească”. Sintagma ”prostie țanțoșă” este deja folosită, așa că nu mai apelez la ea. Dar, la așa operă, apar imediat și admiratori pe măsură: ”Exersez o irepresibila incantare cu veleitati perplexe, fata de condeiul, inteligenta, discernamantul, rafinamentul, profunzimea analizei si harul acestui om!” (Daniel Uncu). Grafia este conformă cu originalul. Curat ”incantare”, coane Fănică!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 47 din 16 februarie 2017  (Alte câteva considerații personale despre prostie)

 

”Prostie” este un (supra)nume pentru tot ceea ce considerăm a fi neconform cu un normal/ firesc/ moral pe care pretindem a-l cunoaște, deși, de regulă, dovezile acestei presupuse cunoașteri nu există. Am mai spus-o: o prostie sau chiar mai multe prostii făcute de cineva nu ne permit să lipim eticheta de ”prost” pe fruntea acelui cineva. Când însă suma prostiilor/ inadecvărilor/ nefăcutelor/ trăsnăilor/ erorilor/ inepțiilor/ minciunilor inutile/ furtișagurile făcute doar pentru a-ți dovedi ție că poți/ știi/ ai curajul etc., așadar doar când această sumă are o pondere suficient de mare (majoritară per totalul acțiunilor persoanei în cauză), cineva (inclusiv persoana în cauză) poate lipi această etichetă.

 

Apoi are mare importanță ”dimensiunea” prostiilor făcute. Poți face o multitudine de prostioare (adesea greu detectabile din exterior), dar lumea să nu te considere ”prost”. În schimb, este suficient să faci câteva gugumănii colosale pentru ca lumea să te caracterizeze exact pe măsura acelei gugumănii: ”mare prost a fost X atunci când….”. Autocaracterizarea este, paradoxal, mai frecventă decât caracterizarea făcută de alții. Pentru că cine știe cel mai bine decât tu însuți exact ceea ce ai vrut să faci și raportul real dintre așteptările tale și rezultatele obținute? În fond, tocmai această autocunoaștere stă la baza evoluției. Rareori se îndreaptă cineva doar pe baza spuselor altora: ”ai greșit acolo…”, ”ai fost prost în momentul ăla când…”. În schimb, conștientizarea propriilor erori este aur curat. De aceea, nu sunt întru totul de acord că este mai bine să înveți din greșelile altora, decât din propriile greșeli. Această zicere miroase mai mult a probă de șmecherie, a istețime ieftină și de scurtă durată… Învățarea din propriile greșeli/ prostii este valoroasă dat fiind faptul că nu e om să nu fi comis o prostie, măcar o dat, măcar o dat!, în viața lui! Așa cum stă bine oricărui prostolog (sau antropolog al prostiei), prima sursă de material pentru studiul prostiei este propria noastră viață. În calitate de prostolog amator (fără doctorat în domeniu) am început acest serial chiar cu câteva episoade despre propriile mele prostii. Iar dacă aș lista acum câteva sute dintre greșelile mari/ uriașe ale vieții mele, atunci –  cu siguranță – cota de simpatie și de compasiune față de biata mea ființă ar crește …logaritmic! Dar țin neapărat să mai reduc din această cotă afirmând: nu le regret deloc din două motive: a) regretele nu ajută la nimic: b) nu există istorie contrafactuală (făcută cu ”cum aș fi acum dacă nu făceam prostia aia?) Aici misterul este deplin și definitiv!).

 

Desigur, atunci când ”prostiile”  (ieșirile din rigorile acceptabilului, expectabilului, obișnuitului) sunt și multe și mari, atunci problema devine serioasă și iese din sfera de studiu a prostologiei umane aplicabilă majorității oamenilor și intră în sfera de preocupări a psihiatriei, a psihologiei clinice, deviante sau a microbiologiei patologice. De regulă, la acest gen de prostii (multe & mari) se referă cei care emit ”maxime și cugetări despre prostie”. De exemplu, Caragiale spunea că  „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”. Sau binecunoscuta aserțiune a lui Einstein în legătură cu infinitatea prostiei. Aceste (mici) exagerări au doar rol de șoc psihic adresat celor care nu acceptă că ar putea figura, fie și pentru scurt timp, din categoria proștilor.

 

În încheierea acestor scurte considerații pe tema binomului prostie-inteligență, voi încerca să demonstrez două afirmații. Prima se referă la inevitabilitatea prostiei (nu am găsit la niciun autor această idee). A doua se referă la infinitatea prostiei (subliniată de Einstein și de alții).  Prostia este inevitabilă pentru simplul motiv că cunoașterea umană estre fatalmente limitată. Mai concret: ca și materia/ substanța, ca și energia, informația existentă în univers/ lume este infinită. Imposibilitatea de a cunoaște totul sau foarte-foarte multe, ne obligă aproape pe toți să facem prostii (mari sau mici). Deci, prostia face parte – inevitabil – din viața omului. Cât despre infinitatea prostiei, aceasta provine tot dintr-un infinit. Necunoscutul (sau ”de cunoscut – ul”) este infinit de mare, respectiv cunoașterea noastră este finită. Rezultă că prostia este infinită în raport cu probabilitatea de a prezice TOATE consecințele acțiunilor noastre. Homo sum…

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 48 din 17 februarie 2017 (Alți prostologi, adică teoreticieni ai prostiei, despre…. ați ghicit! prostie)

Valeriu Gherghel, a publicat la 12 februarie 2014, pe blogul personal, următoarele:

”Eseistul Alexandru Paleologu (1919 – 2005) a scris în mai multe rînduri (și tind să-l cred pe cuvînt, avea multă experiență!) că starea normală a lui homo erectus sapiens sapiens este prostia. Că ne place, ori că nu ne place, a fi om (înțelept) înseamnă a fi de obicei prost (rareori deștept!) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt (altfel, destul de amuzant).
Nu există om rațional (nu mă refer, desigur, la idioți și politicieni), care să nu fi spus (și să nu fi făcut) în viața lui măcar o prostioară, dacă nu o prostie adevărată, demnă de acest nume glorios. La urma urmelor, toți ne căsătorim (și toți, fără excepție, regretăm amarnic după această ispravă propria-ne stupizenie, dar ce folos?).
Pot da exemple de prostii năprasnice cu nemiluita, din oameni cît se poate de deștepți, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face, dar la domnii filosofi prostia este mult mai vizibilă decît la oameni ”obișnuiți”. Să ne gîndim bunăoară la Schopenhauer sau la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai acută decît îndemnul lor mult citat de misogini: ”Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”.
N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă aforismele lui Arthur Schopenhauer, mă grăbesc să redactez această notulă (și oricum am mai citat din ele pe blog), dar cartea lui este plină de năzdrăvănii gogonate.
Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein (București: Humanitas, 1998), că Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951) avea o opinie similară (cu a lui Paleologu) cu privire la firea omenească. Iată ce spune el despre Sir Alfred Jules „Freddie” Ayer (1910 – 1989), un filosof englez important: „Ceea ce nelinişteşte la Ayer este că el e totdeauna deştept”. Desigur, Wittgenstein face o ironie. Prin urmare, nu este recomandabil să încerci cu tot dinadinsul să fii inteligent. Dimpotrivă :)))
Închei cu o remarcă a aceluiași Wittgenstein: ”Pentru filosof, în văile prostiei creşte totuşi mai multă iarbă decît pe înălţimile sterpe ale deşteptăciunii” (însemnare din 1949).
P. S. În imagine, o miniatură medievală din Codex Manesse, înfățișînd un magistru foarte deștept, cu nuiaua în mînă”. (Cf http://filosofiatis.blogspot.ro/2014/02/prostologhicon.html)

Reproducerea textului de mai sus are motivații multiple. Iată câteva: a) un adevăr care trebuia neapărat spus: nu sunt primul prostolog din spațiul cultural românesc; b) textul îi aparține profesorului ieșean Valeriu Gherghel, un binecunoscut sceptic, cartea căruia a primit o neașteptată și lungă pseudorecenzie din partea mea; c) expresia ”starea naturală a omului este prostia” va fi predată laboratorului de analize prostologice; rezultatele vor fi comunicate sub forma unui episod distinct; d) este prima dată când unul și același citat are doi autori: fiecare alege gânditorul preferat – Scopenhauer sau Nietzsche; e) Oare de ce doar misoginilor le-ar plăcea citatul metaforic: ”Când te duci la femeie, nu uita biciul”? Eu cred că autorul metaforei a spus un adevăr elementar, similar cu: ”Dacă vrei să cânți la vioară, nu uita arcușul”; f) Se pare că citatul aparține totuși lui Arthur Schopenhauer, singurul creditat ca spunând/ scriind ”năzdrăvănii gogonate”; g) din textul gherghelian rezultă că politicienii nu sunt raționali. OK, dar cei care îi votează cum sunt?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 49 din 18 februarie 2017 (despre posibile criterii de departajare între inteligență și prostie și, din nou, despre Metodologia Scop Mijloc. Vezi și ep. 25 și ep. 30)

 

Avem nevoie de criterii de separare a celor două stări care descriu gândurile și faptele oamenilor (proaste/ inteligente), respectiv cele două posturi/ ipostaze ale ființei umane (prost/ inteligent). Am discutat deja (critic) despre definirea inteligenței într-un manual de clasa X-a (autorul lecției: Nicolae Mitrofan). Reiau, superconcentrat, cele zece note definitorii ale inteligenței în accepțiunea acestui autor: discernământ, adaptare la nou, decizii raționale, capacitate de schimbare adaptivă, imaginație și crearea de modele practice, adecvare scop-mijloc, capacitate previzională, capacitate de abstractizare și comunicare eficientă, gândire și acțiune logice, contextualizare corectă. Conform propriei selecții, autorul reduce, în final, inteligența la capacitatea de adaptare a omului la mediul în care trăiește. Sunt de acord cu această supraconcentrare ideatică și practică de natură teleologică (conformă și cu Metodologia Scop Mijloc). Prostia apare când calitățile de mai sus lipsesc, parțial sau, Doamne feri, total…

 

Rostul acestei reveniri vizează modul concret în care școala în general și psihologia în special ar putea contribui la creșterea capacității de adaptare la mereu noile realități ( = inteligență). Decalogul criterial al inteligenței poate fi respectat doar prin adăugarea și a altor discipline, pe lângă psihologie: antropologie, filosofie/ metafizică, drept, lingvistică, logică, economică, politică, etică, praxeologie, sociologie, gnoseologie & epistemologie, semiotică și hermeneutică, teoria jocurilor, teoria probabilităților, teoria mulțimilor, statistică, futurologie, teoria informației, informatică, analiză tranzacțională, teorii ale cogniției, filosofia minții, biologie, neurologie, anatomia și fiziologia omului, tactică & strategie, istoria domeniului în care se acționează, management, leadership, psihiatrie, psihanaliză  etc. etc. Deci, un minimum de 30 de discipline care ar putea ajuta la creșterea nivelului de inteligență al copiilor/ tinerilor. Cam multe, nu? Depinde ce înseamnă mult(e) pentru fiecare, dar, cantitativ vorbind, cele peste 30 de discipline care ar putea ajuta la dezvoltarea inteligenței nu încap în și așa foarte încărcatul curriculum de pe la noi. Și atunci, ce ar trebui să facem? Opiniile și propunerile celor care citesc acest serial sunt binevenite. De asemenea, orice întrebare despre MSM va avea un răspuns concret.

 

În ce mă privește, eu am dat răspunsul în Metodologia Scop Mijloc (MSM), mai cunoscută (și foarte probabil aplicată) în afară țării, dar și în destule universități și centre de cercetare din România și din Republica Moldova pe unde am lucrat/ colaborat/ cercetat/ scris/ publicat/ comunicat. Bucăți din această Metodologie, dar îndeosebi din limbajul specific acesteia au fost și sunt preluate în mod constant de diferite Școli doctorale, Catedre sau discipline, de lideri partidici, de publiciști etc., evident în pur stil românesc (ceea ce se încadrează perfect titlului serialului). Stil românesc, adică fără precizarea sursei, concomitent cu modificări ad-hoc pentru sublinierea ”originalității” abordării ”noi”. În fond, oricui i-ar putea trece prin minte să combine niște cuvinte acolo…  L Pretenția (recunosc, obraznică) a acestei Metodologii este că aceasta reușește concentrarea/ compactizarea/ combinarea esențelor majorității tuturor disciplinelor de mai sus într-un demers unitar și esențializat, pe axul (transdisciplinar) căruia i se pot atașa, ulterior, cvasiinfinite extensii, dezvoltări, specializări etc.

 

Cu titlul de amuzament trist, amintesc faptul că înainte de 89 și (mai consistent) după, am insistat pentru o redenumire și redefinire a disciplinelor academice umaniste, tocmai din dorința de a le face compatibile și integrabile. Pentru început, am pledat ca disciplina numită Economie să se numească Economică. Am lansat/ întemeiat/ fondat o revistă a ASEM Chișinău numită ”Economica” (apare și astăzi), am făcut modificări în curriculum etc. După cca cinci ani de asemenea eforturi a apărut un articol al rectorului ASEM (1995) în care acesta se confesa cum a ”născut” el conceptul de Economică și cât de util este…

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 50 din 19 februarie 2017 (despre inteligenți, deștepți, isteți, oți și … șmecheri)

 

Pe bună dreptate se consideră că inteligența nu este neapărat opusul prostiei, dat fiind faptul că atât inteligența cât și prostia au nenumărate nuanțe, intensități și durate. Spre exemplu, o persoană foarte inteligentă, (re)cunoscută ca atare poate face o eroare monumentală, cu consecințe grave pentru acea persoană și pentru semeni. În acest caz unde plasăm acea persoană, la inteligenți sau la proști? Am mai spus-o, nu există atât inteligenți și proști cât fapte/ acțiuni/ atitudini inteligente sau proaste.

 

Manualele/ tratatele vorbesc doar despre inteligență și arareori vorbesc despre nuanțele/ gradările acestei calități umane: deșteptăciune, istețime, vioiciune mentală, gândire așezată, minte bine organizată, om calculat etc. Mai în glumă, mai în serios, se spune că deșteptul se remarcă prin faptul că iese (cu bine) din orice situație, iar inteligentul este acela care nu intră în ”situații” din care să trebuiască să iasă… (diferența este dată de gândirea anticipativă a inteligentului). În Occident, serviciile de informații se numesc ”inteligente”/ ”inteligență”, iar ”smart”/ (deșteptăciune) se numesc doar unele soluții pe termen scurt ale unor firme. Într-adevăr, inteligența este gândire cu bătaie lungă (cu rază lungă de acțiune), în timp ce deșteptăciunea este asociată cu descurcăreala pe termen scurt. Leadershipul necesită inteligență, gândire pe termen lung, în timp ce managementul vizează doar deștăptăciunea, gândirea pe termen scurt și, eventual mediu. Așa numitul Management strategic este, în realitate un management pe termen mediu. Aș plusa puțin spunând că managementul înseamnă să-ți rezolvi problemele, iar leadershipul înseamnă să pui probleme altora.

 

Invocarea moralității (în sensul comun de ”set de reguli de urmat”) în definirea termenilor de inteligență și deșteptăciune este superfluă, din punctul meu de vedere. În constructul numit Metodologia Scop Mijloc ”moralitatea” este o dimensiune strict individuală și autocentrată. Așadar, moral înseamnă comportamentul obișnuit, dictat de interese personale, de educație, de precepte religioase sau laice etc. al fiecărei ființe umane. Omul este, deopotrivă,  ființă socială (zoon politikon), ființă economică (homo oeconomicus) și ființă morală (dotată cu liber arbitru în efectuarea acțiunilor sale). Nu s-a inventat acel sistem care să poată opri oamenii să nu fure, să nu mintă sau să nu omoare. Pur și simplu nu am auzit/ citit să fi existat vreodată, în istoria omenirii, un asemenea sistem. Decizia de a fura sau de a nu fura este strict personală. De asemenea, nu accept identificarea moralității cu starea ideală, de pozitivitate, cu binele abstract (imposibil de definit). Binele este o noțiune strict individuală, concretă, iar fiecare îl definește conform puterii minții sale, asumând și suportând consecințele (pozitive sau negative pentru el, a tuturor acțiunilor sale).

 

Nu pot încheia aceste rânduri fără să-l invoc pe Niccolo Machiavelli, fondatorul politologiei moderne și a managementului general uman cu celebra sa zicere ”Scopul scuză mijloacele” și care reprezintă chintesența a trei discipline simultan și continuu coexistente: Politica, Economica și Etica. În traducerea mea acest dicton sună astfel: ”Scopurile și mijloacele se adecvează simultan și continuu”. Sau, mai pe larg, viața omului înseamnă adecvarea permanentă a scopurilor propuse și a mijloacelor induse”. Doar gradele de (in)adecvare a lor sunt diferite…

 

Revenind la tema acestui episod, afirm că ierarhizarea acțiunilor/ atitudinilor  umane se face în funcție de gradele de adecvare a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. În funcție de gradele de adecvare S – M în mintea fiecăruia dintre noi, acțiunile/ atitudinile noastre și ale altora vor putea fi descrise ca fiind inteligente, deștepte, istețe, oațe, șmecherești sau… prostești, tâmpe, idioate, imbecile etc. Conceptul de adecvare, introdus – la inspirație! – cu peste patru decenii în urmă, are deja o istorie căreia îi voi dedica un episod distinct.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  51 din 20 februarie (despre esența actelor umane inteligente sau proaste: gradul de adecvare dintre scopuri și mijloace)

 

Metodologia Scop Mijloc este o viziune concentrată asupra vieții și acțiunii umane (una ”teleologico-instrumentală”, adică axată pe binomul finalitate-instrumentalitate). În miezul acestei esențializări se află conceptul de adecvare (între scopurile propuse și mijloacele induse). Etimologic, ”adecvare” vine de la ”ad equatio” cu sensul de echilibrare, egalizare. Frecvența utilizării acestui cuvânt a crescut exponențial în cultura română după 1990 (eu îl folosesc din anii 80). Lipsa folosirii sale anterioare crea, uneori, dificultăți de memorare și de înțelegere: ”cum ziceai că este cuvântul ăla care…?”. Ulterior, am sugerat că acest cuvânt cheie poate fi asimilat cu ideea de ”bine”, ”bun”, ”acceptabil”, ”agreabil”, ”corect”, ”pozitiv” etc., dar mirarea mea a fost că cuvântul ”a prins”, dar acum are o ȘI MAI PROASTĂ folosire. Cine ascultă discursuri politice, texte de analiză socio-politică etc., va fi chiar deranjat de folosirea în exces a acestui cuvânt. Eu sunt și mai deranjat, nu pentru că cineva ”mi-a furat cuvântul”…, ci pentru că este folosit PROST  (cum altfel?). Deja cuvântul s-a tocit prin suprauz, dar și prin reducerea sa la un sens banal și general ( = bine/ bun). Mai grav, antonimul său (”inadecvat”) este și mai frecvent, dar ȘI MAI PROST folosit. În Dosarul Dilema Veche din decembrie 2015 cu tema ”Prostia – câteva repere” am verificat dacă apare. Evident că DA! Radu Paraschivescu (pe care îl simpatizez și pentru lecțiile de gramatică de la TV) scrie: ”Există cîteva situații care confirmă atît amplasamentul precar al prostului în lume, cît și inadecvarea lui în ale rîsului” (”Rîsul prostului”, pagina II). Cuvîntul ”inadecvare” suferă, cred, în această frază, de un ”amplasament precar” de tot râsul… Sorin Costreie (S.C.) scrie despre ”Prostia academică” (un articol bun!), dar ține neapărat să-și ilustreze titlul ales cu folosirea (nefericită) a cuvântului INADECVAT. Mi-ar trebui măcar un alt episod pentru a analiza cele ȘAPTE (con)texte în care S.C. folosește cuvântul ”INADECVAT”. Mare criză de sinonime, dar și cuvintele-scamă au vina lor…! Amintesc doar câteva exemple de (proastă) folosire a acestui cuvânt de către S. Costreie: !”Prostul este inadecvat…”, ”bibliografii neadecvate”, ”reviste neadecvate” și ”costum …inadecvat”! Mda… Ca să completez tabloul folosirii masive a cuvântului (in)adecvat amintesc și traducerea în limba română a titlului cărții lui Richard H. Thaler ”Misbehaving: …” prin ”Comportament inadecvat:…” (Ed Publica, 2015).  În încheiere, țin să precizez, măcar pe scurt, cum văd eu utilizarea cuvântului cheie al MSM. – adecvare. Cuvântul este golit de sens dacă nu precizezi clar ”ce este de adecvat” și ”cu ce este ceva adecvat”. De exemplu: ”mijloacele trebuie să fie adecvate scopurilor pentru care  au fost atrase/ induse/ aduse”. Adecvarea presupune existența obligatorie a doi termeni: ”adecvatorul” (cel care se adecvează/ potrivește la ceva; el are calitatea de mijloc) și ”de adecvatul” (ceva la care faci potrivirea – el are calitatea de scop). Partea mai frumoasă este că cei doi termeni își pot schimba rolurile: uneori adecvezi mijloacele la scop, alteori adecvezi scopul la mijloace, dar tot timpul adecvezi ceva la altceva. A ști să adecvezi instrumentele/ mijloacele de care dispui (obiecte, idei, sentimente, credințe, convingeri, tu însuți, alți oameni, timp, imaginație etc.) la finalități/ scopuri clar definite și dorite (să fii sănătos, să ajuți semeni, să produci bucurie, să gândești bine, să ai cele necesare traiului bun etc. etc.) înseamnă: inteligență, echilibru, armonie, eficiență etc., adică să ai un comportament demn de a fi numit uman.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  52 din 21 februarie (despre prostologie și despre prostiile prostologilor de ocazie)

 

Dacă perfecțiunea este doar la Domnul, atunci, sigur, imperfecțiunea ține de cele lumești și terestre. Nu puțini gânditori au afirmat/ scris că starea naturală a omului este aceea de a face prostii. Nu sunt de acord cu formularea că ”prostia ar fi starea naturală a omului” pentru simplul motiv că prostia nu ESTE, ci se MANIFESTĂ ACȚIONAL/ SOCIAL. Chiar dacă cineva gândește prost/ rău/ ilogic, atât timp cât nu expune lumii gândurile sale sub formă de enunțuri prostești, nimeni nu poate afirma despre el că gândește/ face prostii și cu atât mai puțin că este un prost. De unde și zicerea străveche ”dacă tăceai filosof rămâneai!. ”Tăcerea într-o conversaţie este plăcută şi lăudată atunci când se ştie că acela ce tace are destulă îndrăzneală şi pricepere să vorbească”, susținea Giacomo Leopardi, iar Moliere spunea că ”Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebește de un savant care tace”.

 

A gândi/ scrie despre prostiile oamenilor ( = a face prostologie) este atât un act temerar, cât și unul, uneori, prostesc. Cred că nu prea avem mulți contemporani care să recunoască cu ușurință faptul că proporția dintre gândurile/ acțiunile (lor) prostești și cele inteligente este net în favoarea primei categorii. M-am descoperit ca mare amator de dialog inter-uman atunci când mi-am dat seama că prin dialog îți vezi mai ușor propriile limite/ prostii. Empatizând cu interlocutorii este exact ca și cum te-ai privi în oglindă. Desigur, doar argumentele contează. Dar dialogul nu pare a fi sportul preferat al românilor. Gabriel Liiceanu, citat de Matei Pleșu în deja amintitul Dosar Dilema Veche cu tema ”Prostia – câteva repere”, spunea, oarecum lipsit de modestie, că ”problema prostiei este problema inteligentului, devreme ce prostul nu-și pune niciodată problema prostiei lui” (p. I).  Îi dau (multă) dreptate lui Matei Pleșu când afirmă că ”Lecturile despre prostie pot fi stingheritoare. Te simți adesea vizat, descris întocmai, deconspirat…” (p. I). Această sensibilitate este ea oare specific românească sau pur și simplu omenească? Aș înclina să cred că este general umană, dar cu un specific al nostru provenit dintr-un complex de inferioritate, transformat brusc, dar rar, în complex de superioritate. Oricum, proștii sunt, mereu-mereu, ceilalți…

 

Într-un recent eseu pe tema prostiei românești, Mihnea Rudoiu (http://www.ramonaursu.ro/2017/02/20/despre-un-brand-neaos-prostul-mioritic/ ).

ajunge la concluzia că TOȚI românii sunt proști. Acești TOȚI sunt alcătuiți din a) proștii irecuperabili – o minoritate; b) proștii relativ frecventabili – o majoritate – pentru că ei votează (dintre care o parte, pentru a nu fi luați de proști, protestează în stradă împotriva proștilor care ne conduc); c) proștii indezirabili (care nici nu votează, nici nu protestează). Pe scurt, românii adulți se pot împărți în trei categorii de proști: a) aleșii; b) alegătorii (care aleg prost); c) nealegătorii (care nu aleg nimic). Iată câteva ”argumente” ale autorului:

”prostul autohton a ajuns atît de omniprezent, că e suficient să arunci o privire în jur”; ”să dai de prost e și mai simplu: uită-te în oglindă!”; ”în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare”; ”prostul autohton este impermeabil la critici”; ”Prostul e mîndru că-i român când olimpicii iau aur la matematică și își reevaluează mîndria cînd confrați de-ai săi pun de-un viol ghiduș în Italia”; ”în ochii prostului, adevăratul și unicul prost este cel care NU vede lumea cum ți-o descrie el”.        Capisci?

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  53 din 22 februarie 2017 (Condiția postumană: despre inteligența artificială creată de roboți inteligenți)

 

Despre inteligență în general și despre cea românească în special se scrie mult mai puțin decât despre prostie/ prostii și oameni concreți care gândesc prost sau fac/ spun/ scriu prostii. Încercând să-mi explic ”de ce?” constat că, în general, răul domină binele (doar în povești și povestiri sci-fi binele învinge – ca un balsam aplicat realităților dureroase care ne înconjoară). Negativul bate de la mare distanță pozitivul – unul mai mult dezirabil decât real. Neghiobii se insinuează mai frecvent în ”soluționarea” crizelor decât o fac cei realmente îndrituiți să o facă. Hoții clamează întâietatea în lupta anticorupție, iar penalii se încăpățânează să facă legi pentru chipul și apucăturile lor. Și lista e mult mai lungă.

 

Se clama, pe la mijlocul secolului trecut, faptul că ființa umană are un mare defect originar: nu a fost prevăzută cu piese de schimb. Încet-încet (dar sigur) inteligența umană a îndrăznit să creadă în transplantul de organe, iar minunea s-a produs: multe vieți sunt salvate sau prelungite prin transplant. Apoi a venit și ultima provocare: se poate face și un transplant de creier? Sau măcar unul de cap… Specialiștii consideră însă că, de fapt, este vorba despre un transplant de corp atașat unui alt cap. În fine, dezvoltarea softurilor și a informaticii în general a adus o nouă provocare: ce ar fi să înlocuim omul cu totul? Zis și făcut. Poștașii care cărau scrisori au fost înlocuiți de e-mail, Messenger, Facebook etc. Poștașii care aduceau pensiile sunt demult înlocuiți cu transferuri electronice pe card/ cont. Casieriile au fost degrevate de cozile din ziua de salariu și înlocuite cu carduri bancare. Muncitorii din industria grea (metalurgie, auto etc.) sunt deja înlocuiți cu roboți industriali care preiau muncile grele, repetitive și scump plătite. Băncile și marile firme nu mai au purtători de cuvânt/ PR-iști, ci roboți care spun aceleași baliverne ca și PR iștii umani. Mai nou, șoferii de autoturisme sunt înlocuiți de piloți automați (ca la avioane), iar circulația este dirijată de sisteme ”smart”. Telefoanele și televizoarele au devenit și ele ”smart”. Calculatoare puternice bat campioni mondiali la șah și la alte sporturi care presupun memorarea unor algoritmi generatori de victorii. Diplomații nu mai au mașini ultrasecrete de codificare, ci încifratori/ descifratori electronici de mesaje. Copiii (și bonele lor) sunt supravegheați și dirijați prin sisteme audio-video de la distanță. Echipe complexe și numeroase de chirurgi fac acum operații prin intermediul unui robot condus (deocamdată) de câțiva medici. Se vorbește despre rețele inteligente, iar impactul lor va fi resimțit curând. Rezumând, prostia umană este la mare strâmtoare și există riscul/ speranța ca și justiția să devină cu adevărat imparțială prin apelul la sisteme axiomatice de luare a deciziilor. Prin asta s-ar rezolva un vechi deziderat justițiar: ”Rațiune, nu pasiune!”/ ”Ethos, nu pathos!”. În domeniul securității (cibernetice și nu numai) apar mereu sisteme din ce în ce mai inteligente. Războaiele se vor duce prin intermediul calculatoarelor de mare putere (inclusiv putere de decizie).  Într-un viitor apropiat, programatorii vor fi înlocuiți de softuri producătoare de softuri. Puțin suflet în aceste calculatoare și noi dumnezei creatori de lumi vor putea acționa liber, restricționați doar de alți dumnezei creatori de noi realități.

 

Cu un mic efort de imaginație ne putem duce cu gândul într-o lume în care nu se va mai vorbi despre prostie și inteligență umană, ci doar despre niște foști softiști care au creat mașinării creatore de înlocuitori totali ai omului. Omul, deja rușinat de propria nimicnicie, se retrage din societatea supertehnologizată. Demografia va scădea vertiginos deoarece nimeni nu va mai avea nevoie de forță de muncă proaspătă și educată. Orgoliile câtorva lideri mondiali vor definitiva scenariul  hotărând (axiomatic!) de câți oameni vii ar mai fi nevoie pe planetă… Cu toate astea în minte, oare nu este mai bună o lume condimentată cu proști/ neștiutori și gângavi?

Bibliografie: http://posthum.ro/posthum-1-postumanismul/ Ce este postumanismul?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  54 (LIV) din 23 februarie 2017 (despre frânele din cultura Iașilor. Despre frânari concreți, altă dată)

 

Cu exact un an în urmă, Călin Ciobotari organiza la Casa Pogor-Pod o interesantă dezbatere-analiză ocazionată de neputința Iașului de a se califica pentru onorantul și bănosul titlu de Capitală europeană a culturii pentru anul 2021. Nu doar ratarea titlului, ci neintrarea în finala celor patru orașe din care se va fi ales viitoarea câștigătoare (fapt cunoscut acum: Timișoara a câștigat trofeul, în competiție strânsă cu Bucureși, Cluj și Baia Mare) a fost un duș extrem de rece peste capetele ieșenilor. Fapt remarcabil și, deopotrivă, reprobabil: autorii proiectului nu au găsit de cuviință să ofere ieșenilor un raport public de închidere a proiectului, unul care să fie util îndeosebi altor temerari într-ale managementului faptelor de cultură. În lipsa acestuia, redactorul șef al revistei ”Dacia literară” i-a întrebat public pe câțiva dintre cei implicați. Cel mai grav mi s-a părut faptul că șeful de proiect, Florin Cântic, în discuția de la Casa Pogor, a subliniat – în două rânduri! – că dacă ar fi să reia acest proiect ar urma EXACT aceeași pași. Evident, cu aceleași rezultate. Până și Adrian Năstase, foarte atent cu rezultatele financiare ale actelor sale, dar mult mai puțin atent cu limba română, a atras atenția că: ”Singura greșeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greșeală de două ori”. Încăpățânarea (sau încremenire în proiect) nu este, în cultura europeană, un fapt asimilabil actelor inteligente. Culmea ironiei, nu de persoane inteligente duce lipsă Iașul, ci de persoane care să facă legătura dintre figurile culturii ieșene și consumatorii ieșeni de cultură. Avem nevoie de athanori culturali (am preluat expresia și explicația de la Simona Modreanu în dialog cu Nicu Gavriluță la un post TV), adică de intermediari, unificatori, promotori și activatori ai pieței noastre de cultură. Pe scurt, proiectul cultural european viza, de exemplu, nu măreția și celebritatea actorilor ieșeni, ci numărul de spectacole și de spectatori la teatru și operă. Ruptura între actorii/ făuritorii culturii și consumatorii culturii persistă, dacă nu cumva se adâncește. Este adevărat, profesia de ”manager cultural” a fost inclusă abia recent în COR (Codul Ocupațiilor din România), alături de interesante specializări cum ar fi aceea de ”navigator de pacienți” (!?), dar nu cred că acest lucru i-a împiedecat pe cei care s-au insinuat în calitatea de ”manager cultural” să performeze (măcar la nivelul celor din Timișoara…). Pe marginea și în întâmpinarea dezbaterii de la Casa Pogor am scris, anul trecut, pe blog ul meu câteva opinii pe seama strălucitorului eșec ieșean.
https://liviudrugus.wordpress.com/…/iasi-fosta-viitoare-c…/…

Rândurile din episodul de astăzi mi-au fost stimulate de participarea, aseară, la un eveniment de cultură autentică organizat de Filarmonica Moldova Iași în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu. Tema spectacolului: ”Poveste de dragoste”. A evoluat Corul academic Gavriil Musicescu dirijat de Doru Morariu. Au recitat poezii de dragoste (pentru seniori) actorii Mihaela Arsenescu Werner și Constantin Avădanei. A participat, ca spectator, și unul dintre autorii câtorva poezii, Dorian Obreja, acesta fiind plăcut surprins de calitatea vibrantă, incitantă și măiestrită a recitării poeziei sale ”Ce joc parșiv de zaruri este viața”, ( C. Avădanei). OK! Și ce-i cu asta?, veți spune. Ei bine (vorba vine!), este concretizarea neplăcută a ce spuneam mai sus: încăpătoarea Aulă era absolut liberă la balcon, iar la parter erau cam câte persoane erau în cor L. Deci cultură ar fi, public nu prea. Dar nu ieșenii sunt vinovați, ci tocmai managerii culturali care strălucesc prin lipsă. Să ne bucurăm, așadar, și de slavonul Dragobete, după cum ne-am bucurat de occidentalul St. Valentine și ne vom bucura, în curând, și de românescul Mărțișor.
Pe mâine!, Liviu Druguș

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/02/22/iasi-fosta-viitoare-capitala-europeana-a-culturii-a-sad-story/?fb_action_ids=10208592102578758&fb_action_types=news.publishes  Liviu Druguș despre impostura culturală ieșeană

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  55 (LV) din 24 februarie 2017 (despre inteligenții proști sacrificați de proștii inteligenți)

 

Imaginați-vă că sunteți mezinul familiei (cel făcut din resturi…). Fratele cel mare – primum inter pares – primește TOT ce este mai bun din puținul pe care-l are familia. El este viitorul familiei, speranța ieșirii din sărăcie și mândria neamului. Lui i se iartă aproape orice (chiar atunci când fură ca să aibă bani pentru pipițe), iar mezinului aproape nimic (chiar dacă făptașul este frac-su). Dacă Prâslea mai are și-un defect fizic – un picior strâmb (handicap), atunci soarta lui este ca și pecetluită. Tatăl i se adresează cu duioșie: ”te-ai încurcat ca prostul în picioarele alea strâmbe!”, sau i se confesează primului născut: ”ratatu de frac-tu”. Vecinul îi spune fratelui mai mare că ”tâmpitu de frac-tu a făcut o nerozie”, sau i se adresează direct lui: ”spune și tu ceva, mă prostovane”. Din toate astea, mezinul (care sunteți!) își încordează simțurile și puterile spre un țel unic: să dovedească contrariul, că el nu e prost, sau, mai grav, că e prost doar când vrea el. Zis și făcut. Prâslea mănâncă cartea și nu are alt gând decât să înțeleagă lumea în care trăiește. Are accese de filosofeală acută. Cei din jur care au mai trecut prin școală se gândesc la un nume de filosof, unul care a pus voința mai presus de orice, la Nietzsche, de exemplu. De atunci toată lumea îi spune (vă spune!), simplu și scurt, Nice. El realizează că e bine să înveți nu numai din prostiile proprii, ci și dintr-ale altora. Nice se întâlnește cu Supraomul vieții sale (un fost ministru al CULTURII, adică un fel de ȘTIETOT), un șmecher care s-a înfruptat din bani publici dar, pentru că n-a fost suficient de inteligent, l-au prins și l-au dat afară. A rămas doar cu grămezile de bani. Plin de remușcări metafizice, ex-ministrul cu nume predestinat – Iuda – realizează că lumea este în pericol de moarte. Nice ajungă să-i spună lui Iuda: ”Din prostiile dumneavoastră învăț mai mult decât la școală”. Nice este primit ca viitor student eminent la Harvard… Iuda a avut și el momente de țicneală, iar acum se crede Salvatorul lumii (un fel de Președinte neales al Frontului Salvării Mondiale): ”Zilele Pământului sunt numărate și doar cei nebuni ca mine încă mai speră la o minune!”.  Iuda de ex-ministru crede că doar Nice, cu voința sa de putere, ar putea să se coboare în nucleul Pământului și să vindece Planeta cu prețul vieții sale. Nice își dă seama că ”În viață ori contezi pentru alții, ori contezi pentru tine”. Deși este îndrăgostit de Anastasia fiica lui Iuda, Nice acceptă sacrificiul suprem în folosul comunității mondiale. Anastasia, însărcinată, îi spune lui Nice ce crede despre gestul lui: ”Vorbești prostii!”, dar apoi se acomodează cu noua realitate: Nice a murit în străfundul Pământului pentru ca ea, Iuda și copilul să aibă parte de viață, în continuare. La fel și familia sa, beneficiara unui substanțial ajutor de înmormântare… Un președinte și un prim ministru (care au acordat bani pentru ca Nice să coboare în Infern) serbează victoria eroului căzut, cu multă-multă șampanie. Mai lipsea Oda bucuriei care să sublinieze ce bine este atunci când lumea formată din miliarde este salvată de un singur ins, doar unul singur. Câtă eficiență economică!

 

Acum, urmează întrebarea: în ce an s-a născut Nice? Orice răspuns va fi evaluat cu atenție și prețuire.

 

Atașez un link cu date mai complete despre cel care s-a crezut Nice marți seara în Sala (aproape plină a) Teatrului Național din Iași.    Anton Tadeusz Mincă, împreună cu ”familia” sa artistică au lăsat o amintire plăcută ieșenilor care îl/ îi așteaptă cu drag să revină!

Pe mâine!

Liviu Druguș

http://www.desteptarea.ro/eu-nu-contez-un-spectacol-marca-artfel-ca-un-lant-al-slabiciunilor-iubire-tradare-sacrificiu/ Eu nu contez! Cronicheta de la Bacău.

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  56 (LVI) din 25 februarie 2017 (addendum la povestea-problemă postată ieri)

 

O constatare legată de postarea de ieri: prostirea inteligenților proști de către proștii inteligenți nu pare că interesează prea mult cititorii acestui serial (din motive imposibil de detectat/ decelat, sau doar probabilistic induse). Un prost (devenit) inteligent (respectiv Nice) este sacrificat de trei inteligenți (dar proști, în esența lor: un ex-ministru al culturii, un actual prim ministru și președintele partidului de guvernământ). Sacrificarea idealistului Nice este simptomatică pentru o societate românească aparent civilizată și modernizată, cum este cea în care trăim cu toții. Minciuna, proasta creștere, ipocrizia, curvăsăria pe față, meschinăria politică și administrativă, cultul celui mai tare care face legea, hoția ca mijloc de procurare a plăcerilor, atotputernicia banului, sacrificarea celor slabi pentru presupuse idealuri umaniste, corupția endemică, pedepsirea corupților prin forme care nu ating fondul (adică hoțul este criticat/ admonestat, dar … rămâne cu banii la purtător) – toate aceste sunt culori și nuanțe dintr-un tablou (post)modern din care facem cu toții parte. Este vorba despre piesa de teatru ”Eu nu contez”, scrisă de Florin Coman (regia Costel Stoica, regia muzicală Adrian Petrescu, coloana sonoră live Narcisa Bălteanu), parte a unui turneu Bacău-Iași-București realizat în cadrul unui proiect privat intitulat ARTfel 2017. La Iași piesa s-a jucat pe 21 februarie.  Spectacolul s-a bucurat de un binemeritat succes și voi încerca o explicație: tema este foarte actuală, fierbinte chiar; actorii consacrați și cei aflați încă la începuturi au probat maturitate artistică, siguranță și… mult bun simț. S-au evitat scenele și cuvintele explicite, bine suplinite de decor, costumație, mimică, gesturi etc. O coloană sonoră live (voce și nai) este, pentru mine, o noutate plăcută. M-a încântat simplitatea decorurilor (obligatorie pentru turnee!), dar și ingeniozitatea jocului cu imagini proiectate pe cinci panouri de pânză: imagini ale ruralului, ale urbanului, ale anotimpurilor etc. au fost sugerate prin simple proiecții. Mai mult, aplicând relativ noua tehnică PiP (picture in picture), s-a utilizat și un filmuleț care a economisit timp, schimbări de decoruri și costume etc. Aș spune că, regizoral și scenografic, s-a adus un elogiu simplității și eficacității. Pe scurt, piesa este un joc inteligent care vizează varii aspecte ale prostiilor omenești/ românești, drept pentru care am alocat două episoade pentru un spectacol ce va mai fi posibil de văzut doar la București (TNB) pe 13 martie. Cum mai spuneam, perfecțiunea este la Domnul, oamenilor fiindu-le hărăzite varii grade de imperfecțiune. Voi aminti câteva scăderi ale spectacolului, după mintea mea, desigur: a) dicția majorității personajelor ar putea fi, cred, îmbunătățită; b) unele scene au avut o derulare prea lentă față de cea presupusă/ imaginată/ cunoscută de spectator; c) părinții lui Nice s-au dorit a fi țărani români tradiționaliști și cu o cultură țărănească clasică, dar am descoperit în îmbrăcăminte, vocabular și gesturi mai multă trimitere la Ferentari decât la un sat românesc străvechi.

 

În finalul pseudocronicii mele de ieri am adresat și o întrebare bazată pe faptul că am invitat cititorii la empatie și la un plus de imaginație: ”Imaginați-vă că sunteți…”, adică fiecare cititor era invitat să intre în pielea lui Nice. Dacă se dădea curs acestei invitații, pentru aflarea răspunsului era suficient ca fiecare să se uite în cartea sa de identitate… Dar nu vă fie cu supărare: știm că lecturile au loc în grabă, pe telefon, prin pauze sau cât ține reclama la TV… Pentru aflarea răspunsului mai era necesară, cred, încă o lectură atentă a textului, unde, pe parcurs, am mai atras de două ori atenția că era vorba despre fiecare dintre cei care citeau și empatizau… Sper să nu-mi fie luată în nume de rău această joacă… de-a atenția și empatia.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  57 (LVII) din 26 februarie 2017 (despre vulgarizarea științelor. Care ”științe”?)

Evoluția omului este un proces bazat pe cunoaștere, imaginație, intuiție, inspirațe și – foarte adesea – pe greșeală/ întâmplare/ contexte (ne)favorabile etc. Dar nu despre evoluția omului îmi propun să meditez acum, ci despre cunoaștere și forma sa (deocamdată) supremă, cunoașterea științifică, pe scurt ȘTIINȚĂ/ ”științe”. Adesea, cunoașterea este automat asociată cu inteligența, iar marile descoperiri științifice cu genialitatea, ceea ce nu este întru totul adevărat. Inteligența ține de dota nativă a fiecăruia. Câteva note/ semne/ simptome ale inteligenței: a) adaptare rapidă la nou/ mediu/ contexte; b) capacitate de a stabili rapid și credibil conexiuni între fapte, evenimente, realități; c) o disponibilitate nativă/ dobândită de asimilare a informațiilor, de corelare a acestora și de imaginare a unor soluții inedite în cazuri mai puțin obișnuite. Aș spune că așa s-au constituit ceea ce numim azi ”științe”. Deranjat de ”explozia de științe” postbelică (avem acum mii sau poate zeci de mii de ”științe”), John Horgan, (SUA) a scris ”The end of science. Facing the limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age”, în 1996. În realitate, el a relatat despe sfârșitul ÎNCREDERII în știință. (ceva similar cu sfârșitul actual al încrederii în universități și profesori universitari…). Ca și în filosofie, în artă sau în alte îndeletniciri umane, și în știință ( = cunoaștere înalt sistematizată, capabilă de predicții) apar momente de încetinire a ritmurilor sau de banalizare a unor teorii, astfel încât fosta recunoaștere și admirație necondiționată dispar. Ca redactor șef al unor reviste de ”științe economice/ sociale”, am receptat din plin bagatelizarea ”științei”. Orice persoană care scria ceva despre ceva era autor, om de știință, savant, înțelept etc. Pe scurt, m-am raliat, oarecum, ideilor lui John Horgan și am scris un editorial intitulat ”Știința a murit. Trăiască cunoașterea!”. În realitate, am scris împotriva felierii ultraînguste a cunoașterii bazate pe disciplinaritate extremă și în favoarea compactării și unificării cunoașterii, fără de care, cred și acum, zvâcniri/ izbucniri/ descoperiri consistente nu pot să apară.

Desigur, mă refeream la așa numitele ”științe sociale” și ”umanioare”, domeniu în care am lucrat. Am ajuns, ulterior, să neg caracterul de ”științe” acestor colecții de opinii și păreri mai mult sau mai puțin fondate, mai mult sau mai puțin utile oamenilor. Din primul an de studenție (1967) îmi amintesc cum profesorul de contabilite ”demonstra” că contabilitatea este ”știință” (oricum noi credeam cam orice…), pentru ca, în acest început de mileniu, să asist la o dezbatere cu tema ”Este contabilitatea știință?”, cu concluzia că nu trebuie să ne grăbim cu răspunsul… Asta în timp ce eu spuneam studenților că toată contabilitatea ( = sistemul de conturi și de decontări) va dispărea odată cu apariția calculatoarelor și softurilor specializate. Cred că acum Facultățile de contabilitate au cam dispărut. La fel, cred, se va întâmpla și cu alte ”științe”. Nu intru în amănunte. Rostul acestei sublinieri este de a aminti că în lipsa spiritului critic (”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum!”) șmecherii și șarlatanii, ”magicienii” și vânzătorii de iluzii (medicale, gastronomice, psihotronico-cuantico-terapeutice etc. etc.) vor prospera pe seama naivilor/ credulilor/ proștilor. Spre exemplu, acum au apărut profesori de scris literatură (știința literaturii!), în bună tradiție prostească a fostei Școli de literatură de la noi, din anii 50. Haruki Murakami a scris în cartea ”Meseria de romancier”, Polirom, 2016:  ”Puterea minții mele e limitată. Nu prea reușesc să leg teorii logice sau idei abstarcte. Doar când scriu încerc să-mi aranjez gândurile într-o anumită ordine”. Atât! Mare lucru modestia celor dotați nativ. În fond, mințile oamenilor sunt limitate și orice zeificare a unor descoperitori de corelații noi spune mai multe despre zeificatori decât despre descoperitori.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  58 (LVIII) din 27 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (I)

Sintagma ”dublă măsură” pare a fi clară, la prima auzire/ vedere/ citire, dar este și destul de confuză dacă nu exemplifici imediat cu cele (cel puțin) două cazuri de aplicare a două măsuri diferite pentru una și aceeași speță/ situație. Cel mai des este invocată în religie, justiție, morală, politică (inclusiv politici economice și financiare). Scopul clar al utilizării dublei măsuri de către o persoană oarecare este propriul confort și prostirea/ păcălirea/ manipularea celorlalți.

În religia creștină se spune că fățărnicia este cel mai urât păcat în ochii lui Dumnezeu. În realitate, cred că este și cel mai frecvent. ”Să nu judecăm cu două măsuri, să acuzi cu asprime neputințele altora, dar să găsești îndreptățiri pentru ale tale”. Porunca ”să nu judeci” face trimitere și la acest mod pernicios de a ”judeca” lucrurile/ oamenii.

Antonime ale sintagmei în cauză ar fi: ”corectitudine”, ”onestitate”, ”principiu unic”, ”principialitate” etc. Sinonimele sunt cu duiumul, pentru că și realitatea dublei măsuri este mai frecventă/ prezentă: curvă, om cu două fețe, minciună, compromis, ipocrizie, fățărnicie, fățoșenie, figură/ a face figuri/ figurație, fals/itate, figurant, manipulant/ manipulator, nesincer, formă fără fond, vânzător de iluzii, dreptate strâmbă (oximoron), sofism/ sofistică/ logică ad hoc, propagandist plătit, ideolog de serviciu, politicastru, diplomat, duplicitate etc.

Exemple generale de duble măsuri: soțul adulterin gelos pe soția (și ea geloasă) pentru că este adulterină; serviciile de ”intelligence” care încalcă constant regulile transparenței acționale în societate; tratativele de reducere a armamentelor (nucleare) paralel cu investiții în cercetare pentru inventare de noi arme, mai ”eficace” și mai eficiente; să participi la o ședință/ întrunire/ reuniune unde votezi pentru instituirea unei măsuri pentru ca apoi să ieși afară și să critici ”idioții” care au adoptat acea măsură etc. etc.

Dar avem cu duimul și exemple concrete de dublă măsură (unele, aparent, motivate). Am scris în acest serial despre Andrei Pleșu care, recent, a devenit apărător fervent al tezei ”Revoluției române”, după ce tot el a scris cu câțiva ani în urmă despre cum ”s-a dat voie la revolte” în 1989. Dar tot el este autorul unui eseu despre dubla măsură. (http://adevarul.ro/news/societate/dubla–masura-1_50a7b8a67c42d5a66369f141/index.html Laureata Nobel pentru literatură, Herta Muller, a condamnat din toți rărunchii securitatea și turnătorii, dar, după ce s-a comunicat că prietenul ei fusese colaborator al securității, nu s-a dezis de acesta și nu l-a condamnat. Subsemnatul, prostul dumneavoastră de serviciu, în ziua 22 dec 89 scria un articol despre necesitoatea creșterii productivității muncii, ca imperativ pentru creșterea bunăstării în societatea socialistă (nu contează că corelația productivitate – salarii este una etern valabilă). În jurnalism, exemplele abundă și ar trebui multe sute de pagini pentru a proba cum XY a criticat dur partidul sau persoana AB, după care a devenit un fervent apărător al acesteia. Mai mult, ”deontologi” de la televiziunile comerciale albesc/ înnegresc (după caz) persoane/ idei/ atitudini. Cei care au criticat OUG 13 au făcut-o în numele apărării statului de drept. Cei care au emis-o și cei care au susținut-o și apărat-o au făcut-o/ o fac tot în numele apărării statului de drept.  (va urma)

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  59 (LIX) din 28 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (II)

A folosi dubla măsură are ca prim sens intenția de a prosti/ păcăli pe cineva. Comercianții încercau să păcălească clienții folosind, la propriu!, dubla măsură: una mai mică – cu care vindeau, și una supradimensionată cu care cumpărau. Zicala ”l-am prins cu ocaua mică” de pe vremea lui Cuza (campion al luptei anticorupție și mazilit tocmai din acest motiv), se referea exact la (sur)prinderea celor care vindeau cu o măsură mai mică. Acum, lucrurile au evoluat …muuult! În loc de măsură mai mică, acum se lipește un magnet (sau un obiect magnetizat) de cântarul mecanic sau electronic și hoția-i gata! Mai nou, codurile de bare par a împiedica hoții să fure cum vor… Am spus: par… La un supermarket, punga mea de orez de 1 kg a fost ”evaluată” la zece kg! (Explicație: dar ați văzut la raft că orezul se vinde doar la bax de 10 kg!). Unii se prind de hoție, alții nu, și constată doar că salariul/ pensia de pe card s-a terminat parcă prea repede…

 

În justiție, sistemul de drept roman (valabil în Europa), acceptă ca aceleași probe/ dovezi/ documente să fie văzute diferit de avocatul apărării și de cel al acuzării. Fiecare are propriul său cântar de evaluare, plus propriul sistem de interpretare a legilor. Dar hoția tot hoție rămâne și doar un judecător corupt/ incompetent/ de rea credință ar putea ignora dovezile și să achite un inculpat.

 

Fiecare dintre avocați îi acuză pe judecători de folosirea dublei măsuri (evident, doar în cazul în care decid contrar intereselor lor): Exemplu din martie 2015: ”Avocatul Elenei Udrea, Marius Striblea, a explicat, …că vede o dublă măsură în respingerea cererii de reţinere pe numele lui Dan Şova”. Un alt exemplu, din oct. 2015: ”Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe cinci jurnalişti ai postului Antena 3 – Mihai Gâdea, Mugur Ciuvică, Bianca Nae, Radu Tudor şi Răzvan Savaliuc – să îi plătească, în solidar, şefei DNA, Laura Codruţa Kovesi, daune morale în valoare de 250.000 lei”. Evident, avocatul celor cinci a acuzat justiția că a aplicat dubla măsură (procedând diferit într-un caz similar). Într-o știre din feb. 2016 ”Mircea Badea a comentat (…) proiectul de lege denumit “legea defăimării” și a explicat că este foarte scârbit de dubla măsură: E o mizerie, e o prostie!”. În lumea literară, lucrurile stau cam la fel: În articolul ”Dubla măsură” Gabriel Chifu (România Literară, 2016) scrie, cu privire la acordarea premiilor literare pe la noi, că ”dubla măsură este o practică obișnuită”.  Varujan Vosganian a considerat că ”Dubla măsură este una dintre cele mai grele boli ale tranziției”. După cum se vede, în posttranziție lucrurile stau exact la fel: la 16 dec 2016, Mihai Vasilescu scria pe blogul său pe tema dublei măsuri:   http://mihaivasilescublog.ro/2016/12/16/dubla-masura-rang-virtute/  .

 

Închei acest episod cu o superbă reflecție a lui Constantin Noica (invocând dubla măsură) cu privire la capacitatea oamenilor de a-și ierta semenii (sau nu): ”Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit”. (va urma)

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  60 (LX) din 1 III 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (III)

Cred că avem o solidă tradiție în privința folosirii în exces a dublei măsuri, ceea ce mă face să fiu sceptic în privința precizării secolului în care, probabil, lucrurile se vor fi îmbunătățit câtuși de puțin sub acest aspect. Oricum, convingerea mea este că apelul la dubla măsură nu este o dovadă de inteligență. Duplicitatea și perversitatea, minciuna și hoția, oportunismul nu pot fi nicicând considerate semne ale unei culturi pozitive, avansate, demne de laudă, chiar dacă dubla măsură este un frecvent instrument al avocaților, preoților (să faci ce spune popa, nu ce face popa), politicienilor, adulterinilor, comercianților etc. După părerea mea, dubla măsură ține de încercarea (neelgantă) de prostire a proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.

Dubla măsură nefiind un semn de inteligență, consider că aceasta (dubla măsură) ar trebui descurajată  pe cât posibil. Nu știu dacă ”dubla măsură” este o infracțiune sau doar o metaforă care cuprinde un șir lung de posibile infracțiuni, dar cred că pedeapsa pentru abaterea politicienilor și judecătorilor de la principiul măsurii unice/ unitare ar trebui să fie maximă. Anticii aplicau chiar un multiplu de pedeapsă infractorului care deținea și o demnitate publică. Ehei, la noi este exact invers (deci am involuat serios…). O culme a aberației legislative de la noi este aceea că parlamentarii care comit o abatere de la lege să nu poată fi arestați decât cu, ați ghicit, voia lor (a majorității parlamentarilor). Este un exemplu de dublă măsură ce ar trebui rapid eliminat.

S-a clamat mult faptul că evaluarea tezelor de doctorat ale lui Victor Ponta și a Laurei Kovesi s-ar fi făcut cu aplicarea unei duble măsuri: pentru unul ciumă, pentru cealaltă, mumă. În realitate, cred că s-a aplicat o măsură unitară; în schimb, diferite au fost măsurile în care s-a practicat și dovedit plagiatul: la Ponta în foarte mare măsură, iar la Kovesi în foarte mică măsură…

Duplicitară și dubioasă este dubla măsură a electoratului care a votat PSD: nominalizarea pentru postul de prim ministru a unei persoane de etnie tătară și religie musulmană  a fost acceptată de electorat, dar același electorat a protestat, recent, împotriva sasului Iohannis care, chipurile, servește interesele Germaniei. În realitate, este vorba despre doi cetățeni români care, principial, pot ocupa orice funcție în statul român.

Dubla măsură poate să apară nu doar la indivizi, fie ei și demnitari, dar ea apare, adesea, și în cadrul relațiilor dintre state sau în politica marilor companii multinaționale (CM). Acestea din urmă au păcătuit grav prin faptul că oferă pieței Europei de Est produse de o calitate inferioară produselor similare oferite țărilor din Vest. O asemenea discriminare nu este negativă doar pentru noi, cei (”proști”) din Est, ci este nocivă pentru ideea de unitate europeană, atât de necesară astăzi. Pentru mine, politicul, economicul și eticul UNA SUNT. Prin urmare, practica (economică) discriminatorie de a ne vinde nouă marfă mai proastă (asta este o dimensiune etică) nu face decât să devoaleze planul (politic) al UE de a construi o Europă cu două viteze.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Reclame

Decebal Traian Remeș – economist prin formație, ministru și deputat prin situație, scriitor prin vocație.


 

Pseudorecenzie pe marginea cărții lui Decebal Traian Remeș, ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Jurnalul, București, 2014, Baia Mare 2014, 361 pagini

 

                                Motto: ”Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie!” (DTR)

Cine ești dumneata, domnule Remeș?

La o asemenea întrebare (calchiată după un celebru film de pe vremea studenției noastre) nu trebuie făcute demersuri investigative jurnaliere de cine știe ce rafinament și durată pentru a oferi un răspuns acceptabil. Nu. Pentru că autorul (DTR) are vocație autobiografică; este o vocație naturală, liberală, firească, nescremută și neostentativă, dar pornită din îndârjirea de a nu lăsa să se creadă despre sine doar ceea ce spun unii și/ sau alții. Cartea, un set de amintiri despre locuri și oameni de pe vremea primilor patru președinți ai României (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) este scrisă în penitenciar, ca un mijloc de reducere a pedepsei, fiind și un mod de descărcare psihică față de unii dintre ”colegii” din clasa politică din România care, este el convins, l-au ”înfundat” din motive strict personale și de luptă inter-partinică. ”Mi s-a spus în toate felurile. Le-am considerat picanteriii. Mi s-a picurat în toate felurile, mai mult decât picant. N-am murit, dar mi-am otrăvit sufletul” (Dedicație pe cartea/ cărțile oferită/ oferite colegilor de facultate la întâlnirea care a marcat 43 de ani de la absolvire, Durău, 2014). Să scrii o carte având sufletul otrăvit înseamnă să-ți asumi riscul de a transmite și cititorului o parte din această suferință psihică, existând riscul ca cititorul să refuze porția de otravă oferită de autor. Iar autorul nu-și ascunde deloc năduful, unele fraze, chiar la a doua sau a treia șlefuire, rămânând încărcate cu venin și obidă, iar pe alocuri cu ură în stare pură. Ceea ce i s-a întâmplat, spre finalul carierei sale politice, este considerat de către DTR o formă de injustiție. Chiar acesta (”Injustiție”) este și titlul unei poezii postate pe coperta a IV-a a cărții, ca o explicație a deciziei de a vorbi lumii despre ultima izbitură primită, generatoare de întrebări fără răspuns. Iată poezia: ”Spre încotro și dinspre unde/ Ne macină-ntrebări duium?/ Știm toți că bezna stele-ascunde,/ Dar nu găsim spre ele drum//  Purtăm poveri, de gânduri grele,/ Clăi adunate-n ani și ani,/ Iar ispitiți de iele rele/ Călcăm pe spini sau bolovani.//  Orbecăim pe o cărare/ Către înaltul cer nestins/ Aflat la marginea vederii.//  De nicăieri, nici o chemare!/ La orizont? Un necuprins/ Buchet de flori ale durerii!” (D.T.R.)

 

Aș spune chiar că Decebal Traian Remeș are o ușoară înclinație spre supraexpunere, spre autodezvăluire și destăinuire – spovedania fiind parcă mai sinceră și mai credibilă când este publică, verificabilă și liber consimțită. Să nu ne amăgim, totuși. Spovedania este una parțială, selectivă și strict în favoarea autorului. Iluzia cititorului de a afla și ”păcate grele” rămâne… iluzorie. Lipsa presupusei propensiuni creștinești spre iertarea dușmanilor săi este doar un alt mod de a nu întoarce și obrazul celălalt. Mai mult chiar, dorința sinceră de răzbunare și de speranță a autorului cărții că și dușmaii săi vor suferi cel puțin cât a suferit el iese complet din zona pioșeniei creștine, în pofida amintirii numelui Domnului cam în fiecare dintre cele 21 de povestiri. Unii ar fi tentați să exclame: ”Păi noi știm cine este Remeș! A  fost ministru și a luat șpagă niște caltaboși!”. Rezist tentației de a face un sondaj de opinie și să caut confirmarea acestei posibile imagini publice asupra unui om pe care l-au elogiat – sub aspect profesional – deopotrivă  dușmanii și prietenii. Rostul acestei mini-discuții nu este de a încerca să schimb o percepție deja consolidată după verdictul cu privare de libertate (de trei ani, reduși la un an) pe care l-au stabilit judecătorii. Nici nu cred că un asemenea demers ar avea rost sau că ar avea ceva șanse de reușită, și nici autorul cărții nu ar fi interesat în redeschiderea unui dialog care nu ar mai avea o utilitate cât de cât mai mare în comparație cu costurile realizării sondajului. În schimb, mini-discuția declanșată de întrebarea retorică din (sub)titlu îmi permite să amintesc cititorului că are în față (mă refer la cartea în discuție) partea bună a lucrurilor rele care se pot întâmpla unui om în decursul vieții. Mai exact, cartea a fost scrisă în detenția suferită de fostul ministru pentru o vină pe care o știu cel mai bine doar procurorii, judecătorii și … autorul acestei cărți. Nu voi reveni asupra acestui aspect și mă voi concentra nu doar asupra conținutului cărții în sine, dar și asupra stilului/ omului deorece ”le style c’est l’homme meme” (Buffon). Trebuie spus de la început că fostul om politic și demnitar public (deputat și ministru) Decebal Traian Remeș face –  prin această spovedanie ofuscată – și o radiografie a clasei politice românești (o analiză parțială și axată îndeosebi asupra celor cu care DTR a avut dialog), atât din dictatură cât și din frageda și fragila noastră democrație. DTR însuși își devoalează (parțial) motivația intrării sale în politica mare: ”Deșertul, care m-a îngrozit, m-a determinat să aleg drum prin cel mai instabil teren: politica! Cu o singură pregătire, însușită ca o meserie la locul de muncă: suferința îndurată! Cu un imbold: să o împuținez pentru alții. Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din listă cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul.” (p. 168)

 

Cititorul nu trebuie să se aștepte la ”obiectivitate” din partea autorului (fie și pentru simplul motiv că subiecții sunt întotdeauna subiectivi și niciodată obiectivi). O spune chiar autorul: ”Îmi impun ca aceste amintiri să nu fie deloc subiective! N-am auzit să-i fi reușit cuiva o asemenea performanță...” (p. 138).  DTR, fruntaș al Partidului Național Liberal era, inclusiv la data scrierii cărții, în luptă directă cu Partidul Democrat Liberal – pe atunci – al președintelui Traian Băsescu. Unificarea prin fuziune a PNL și PDL (grea misie!) ar fi, acum, un bun motiv pentru autor să iasă complet și definitiv din zona acuzațiilor la adresa competitorilor săi democrat-liberali. Dar ținta pamfletelor care încheie cartea este, în primul rând, președintele Traian Băsescu (și a amicilor săi) căruia autorul îi poartă o pică nedisimulată (ca să folosesc un eufemism). Este dovada cea mai puternică a faptului că ceea ce vedem noi, cei din afara partidelor și a vieții politice, este, adesea, mult diferit față de ceea ce se petrece în spatele ușilor închise. O observație: subtitlul cărții este ”Confesiuni și pamflete”. Rostul acestei precizări poate fi dedus doar la sfârșitul lecturării cărții: confesiunile sunt, îndeosebi, amintiri din Epoca Ceaușescu și regimul Emil Constantinescu, pamfletele sunt îndeosebi amintiri vitriolante cu referire la personaje care definesc sau descriu Epoca Traian Băsescu. Deși cartea este dedicată, decent și firesc familiei sale (”Soției Steliana, Fiilor Răzvan și George, Nepotului Cezar”), cartea ar fi putut avea foarte bine și următorul motto: ”Lui Traian Băsescu, cu multă ură”. Ironia soartei, Traian Remeș este născut (26 iunie 1949) în satul Băsești din Maramureș (vezi mai multe despre autorul cărții la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal_Traian_Reme%C8%99 ) fapt care l-a apropiat, inițial, pe lângă identitatea prenumelor, de șeful statului. Traian Remeș de Băsești s-a ”încontrat”, ulterior, cu Traian Băsescu de Basarabi (azi Murfatlar), tensiune din care au rezultat critici acerbe, contre și amenințări reciproce. Rosturile ”încontrărilor” – în afară de presupusa concurență între două partide (mai mult sau mai puțin) liberale (PNL și PDL) – nu sunt devoalate suficient în carte. Impresia mea este că disputele între cei doi demnitari erau/ sunt lupte ale orgoliilor, orgolii stârnite mai ales din limbajul mai slobod al ambilor (chipurile, glumițe și ironii colegiale) și care au degenerat în atitudini de respingere reciprocă. Într-o perioadă în care a vorbi neinjurios despre un adeversar politic putea genera suspiciuni de colaborare, supunere sau măcar pactizare cu dușmanul, este de înțeles că și mediul partidic a întreținut flacăra vie a disputelor verbale. Mai clar spus, cine nu-l înjura suficient de vocal și de virulent pe Traian Băsescu era, probabil, un potențial trădător și un actor disimulat al fuziunii partidelor de dreapta, cu toate consecințele care decurg de aici (și care fac, în continuare, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă fuziunea forțelor de dreapta): reducerea numărului posturilor de conducere la toate nivelurile, reducerea posibilităților de influențare a electoratului – prin aparenta detașare față de acțiunile/ inițiativele/ politicile partidului de dreapta concurent, reducerea posibilităților de combinatorică politică în formarea majorităților parlamentare sau chiar a guvernelor de coaliție. Și încă un lucru, ignorat cu grație de analiștii politicii românești: electoratul de stânga este format, majoritar din nostalgicii socialismului (”toată lumea avea de lucru”, ”toți primeau locuințe” etc.). Și care este ponderea acestor nostalgici în total electorat (mai ales la vreme de criză)? Majoritară!  Cu cât ideologii dreptei clamează că PSD și aliații lor sunt urmașii fostului PCR cu atât electoratul se îndreaptă spre stânga. Chiar acuzele de plagiat/ furt la adresa președintelui PSD și a premierului Victor Ponta au generat reacții de genul: ”ei și, da cine n-a furat în țara asta?!” Am făcut acest intermezzo în biografia autorului/ demnitarului/ politicianului Traian Remeș pentru a sublinia că acțiunile impulsive și înalt concurențiale în însăși interiorul ”sectorului Dreapta” au ajutat masiv la orientarea electoratului spre stânga. Și încă un ”amănunt”: căderea brutală a nivelului și calității educației face și mai puțin penetrantă ideologia dreptei, care este, fatalmente, una mediată, indirectă, elevată și teoretizantă, în contrast cu ideologia stângii care este una imediată, directă, coborâtă la nivelul primar al nevoilor și al înțelegerii, cu pretenții de pragmatism și umanism. Oricum am lua-o, cartea lui Traian Remeș este o contribuție destul de consistentă la păstrarea divizării sine die a  forțelor de dreapta (sau care se revendică la o asemenea ideologie), fiind, până la urmă, un nesperat cadou făcut adeversarului politic principal: PSD (cuplul prezidenția(bi)l Iliescu – Ponta). Și o ultimă observație din partea unui observator, nemembru al vreunui partid politic: Alianța USL (cu PNL pe post de vioara doua) a fost o lovitură puternică dată coeziunii forțelor de dreapta, iar retragerea PNL din USL fiind tardivă și care, oricum, va lăsa pe fruntea PNL eticheta de partid colaboraționist, de parte componentă a ”monstruoasei coalizări” cu bolșevismul leninist-gorbaciovist revopsit și rebotezat – postdecembrist – în FSN, PDSR și apoi PSD. O mare dezamăgire pentru ideea de unificare a forțelor liberei inițiative liberale (de dreapta) o reprezintă recenta declarație a venerabilului Quintus (un amic și un susținător al lui Traian Remeș) care a deplâns ieșirea PNL din coaliția bolșevică actuală. Concurența economică (un element esențial al ideologiei de dreapta) este înalt benefică în planul strict economic, dar este catastrofală atunci când este aplicată în însuși corpul doctrinar politic de dreapta. (În treacăt fie spus, liberalismul românesc postdecembrist a fost mereu în fierbere, în clocote vulcanice chiar, generând mereu ”aripi”, ”inițiative” sau ”grupări” care mai de care mai ”autentic” liberale dar cu două consecințe certe: a) decredibilizarea ideii de liberalism și b) slăbirea posibilităților ca principiile liberale să ajute cu adevărta la o relansare economică sănătoasă. Recenta ”inițiativă” a fostului penelist Tăriceanu, aceea de a nu accepta unificarea dreptei este grăitoare în acest sens). Din partea unui fost fruntaș liberal (DTR)mă așteptam ca – sub pretextul povestirilor și pamfletelor – să se facă și o explicitare/ prezentare/ apărare a unor principii liberale. În lipsa – neașteptată, pentru mine – a acestor lecții de liberalism, autorul oferă un lung șir de exemple de politicianism, de luptă pentru obținerea unui minister sau altul, a unui număr cât mai mare de mandate în parlament sau a obținerii a cât mai multor dregătorii de către membrii de partid ai PNL. Și evident, concomitent, înjurarea și criticarea adversarilor politici… În ”Remaniere remaniată” (povestire în care este redat momentul și contextul în care DTR a fost uns ministru de finanțe) autorul nu ocolește adevărul că lumea nu umbla după principii, ci după ”gheșăfturi”: ”La Oradea era gâlceavă, în regulă, între liberalii bihoreni. Aveau un deputat în Parlament. Bot se numea. Alții voiau și ei să-și vâre botul în troaca cu bunătăți. Troacă mică și bunătăți pe sponci. Puținul naște multă concurență. Ascute teribil economia. Se perindaseră misiuni de împăciuire prin Bihor. Eu cu încă doi colegi ai mei mai încercasem altădată. Gâlceava la partide, și sus și jos, este o stare de normalitate! Noi, fiind liberali, trăiam normal” (p. 125).

 

Dar un răspuns la întrebarea ”Cine ești dumneata, domnule Remeș” cred că poate fi oferit cititorilor acestei pseudorecenzii și prin prisma formării noastre ca economiști. DTR este economist de Iași, promoția 1971 (vezi www.iseco.50.net). ”Is” și ”eco” din denumirea link ului chiar asta înseamnă: economist de Iași, sau, pe scurt, is-eco-ist. Promoția 1971 (promoție dublă: ultima de cinci ani și prima de patru ani) este, cred, una aparte. Nu am făcut o statistică despre absolvenții acestei duble promoții, dar nu cred că (mai) există promoții din care să se fi ”recrutat” 18 profesori universitari, miniștri, rectori și președinți de universități, directori de mari întreprinderi, ziariști, businessmeni, oameni cu biografii care de care mai interesante. Ca să-l parafrazez pe premierul Ion Ghica (https://www.google.ro/#q=ion+ghica), unul dintre primii modernizatori ai României, care spunea, atunci, că ”Acum totul este de făcut”, la fel se putea spune și despre perioada în care am studențit noi (între anii 1966/ 1967 – 1971). Era o perioadă de mare deschidere în comparație cu ceea ce știau părinții noștri că s-a întâmplat după 1944. Ceaușescu era abia de unul–doi ani la domnie, iar gesturile de mărinimie, de câștigare a încrederii prin măriri de salarii și pensii, și de mimare a libertăților cetățenești și de stimulare a exprimării libere a opiniilor, au fost la apogeul întregii Epoci Ceaușescu. Promoția noastră a fost cea care a trăit din plin anul 1968 – anul libertăților studențești din întreaga lume, dar și din România, libertăți privite cu circumspecție și teamă de către regimurile dictatoriale comuniste. Pentru mine a fost anul în care Ana Blandiana, o tânără și drăgălașă poetesă, scria în revista ”Amfiteatru” poezia ”Atât de puțin” (am păstrat mereu tăietura de ziar cu aceast superb poem despre libertate). Promoția noastră a fost realmente marcată de profesorul Mihai Todosia (ulterior rector al UAIC Iași) care vorbea liber (în rest, majoritatea dictau…), iar liber însemna și a vorbi fără restricții ideologice. În amintirea profesorului nostru conducerea Universității ”George Bacovia” din Bacău (formată în majoritate din absolvenți promoția 1971) a dat numele de ”Mihai Todosia” bibliotecii universității. De la profesorul Todosia cred că toți absolvenții își amintesc de sloganul liberal ”Laissez faire, laissez passer – le monde va par lui meme”, iar așa zisa critică a doctrinelor ”burgheze” era mai mult un fel de lamentație că nu le putem aplica și (la) noi. Cu riscul să plictisesc, mai aduag ceva în contul admirației noastre cvasiunanime pentru profesorul Todosia (amfiteatrul era mereu neîncăpător!) și anume faptul că la unul dintre cursuri acesta a invitat un ”grande” de la București, pe dr. Nicolae Belli și alte câteva persoane cu funcții de răspundere. Sala a încremenit cînd dr Belli a povestit despre negocierile delegației române (din care făcea parte) cu reprezentanții URSS la Moscova pe teme de relații economice bilaterale. Esența discursului său era că URSS este un stat imperialist care nu urmărește decât să jefuiască popoarele mai mici și cărora dorește să le dicteze linii de conduită. România nu va accepta asemenea tratamente niciodată! (vezi cum se vede azi această fostă relație: la fel! http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-urss-gradul-supunere-al-romaniei-fata-colosul-sovietic-venirea- ). Aplauzele studenților nu mai conteneau, mai puțin din partea unor profesori mai ”experimentați” (unii dintre aceștia fiind proaspăt eliberați din pușcării, cum era de ex. prof Augustin Tătaru, fost guvernator al BNR – o mare conștiință românească) și care ne-au atras atenția că lucrurile sunt … ”mișcătoare”, adică ”cu dus și-ntors”). Ceea ce s-a și întâmplat, din păcate… Deschiderea se referea îndeosebi la aspectele ideologice: Lenin era (ușor) criticat pentru că se abătuse de la Marx iar Marx era criticat pentru că a lăsat probleme teoretice neclare… Anul 1971 a fost sfârșitul liberalizării ceaușiste și începutul nopții și domniei dogmatismului dictatorial ceaușist. Una peste alta, promoția ISECO 71 a pășit în lume cu un hiperoptimism pe care viața ni l-a temperat în scurt timp… Abia peste 10 ani (în 1981) ne-am reîntâlnit, apoi după încă 5 ani (1986), iar de atunci ne întâlnim în fiecare an… Promoția noastră are un site propriu http://www.is71eco.site50.net unde colegii pot comunica liber și direct: http://www.is71eco.site50.net/carteo/readbook.php  Cu colegul Traian m-am revăzut abia după 1996 (anul în care s-a încheiat mica mea ”deportare” benevolă de aproape șase ani la Răsărit de Prut…). A fost chiar în perioada în care RDT era ministru de finanțe, iar eu eram implicat major în proiectul de reformare a sistemului de sănătate: mă aflam într-un grup de colegi, la una dintre reîntâlnirile noastre anuale, iar Traian povestea ceva despre colegul Druguș de la Chișinău, ca și cum eu nu eram de față… Nu ne recunoscusem…

 

O carte aparte scrisă de un om cu carte

 

Probabil prezentarea de mai sus are (doar) oarece valoare sentimentală pentru iseco-iști, dar are și o valoare documentară pentru descrierea unui mod de gândire și de acțiune cu care generația noastră a pornit la drum, precum și metamorfozele acestuia sub varii regimuri politice. După această prezentare ambientală, ”Nota autorului” (pp. 7-8) vine să ofere câteva tușe groase și simple la un posibil autoportret. Părinți, profesori, interlocutori, autori, personaje din cărți – fiecare a contribuit cu câte ceva la plămada, coacerea/ ”arderea” autorului cărții, personaje amintite, fie și en passant, în carte. Pentru că am vorbit despre profesori mai sus, notez și opinia lui DTR  despre profesorii săi: ”Profesorii, cu una sau două excepții, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau și pot mai mult, m-au îngrădit în șablon.” (p. 7).  Dilema etică este axul care va parcurge, obsesiv, întreaga carte: ”Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: ”Fă bine și așteaptă rău! Voi trăi oare să aflu ce așteaptă cel ce face rău?!”  (p. 8).  În cele 21 de povestiri care alcătuiesc carnea cărții, cuvintele ”bine” și ”rău” se repetă obsesiv. Evident, relativitatea celor două concepte este una care frizează absolutul… Ideal ar fi ca cititorii acestei pseudorecenzii să fi citit deja cartea și să citească, după aceea, aceste rânduri. Nu exclud că poate fi ok și invers. Depinde de cititor.

 

Limbajul folosit în carte este unul care trimite la ”cine-verite”, la neorealism, fiind unul direct, frust (uneori foarte ”buruienos” după unele standarde de pension…), dar unul real, credibil, trăibil, memorabil, uneori aproape detestabil (prin prisma limbajului licențios…).  Este unul brutal pe alocuri, fără artificii și filosofări savante inutile. Înjurătura este, adesea, cel mai bun argument logic, concentrat și receptat (pe) direct de ”beneficiari”. După cum voi mai arăta, spre finalul acestei pseudorecenzii, limba română este respectată în cel mai înalt grad, folosindu-i-se l largă palete de cuvinte…

 

Metodologia Scop Mijloc se aplică și la literatură

 

Dacă n-aș ști că sintagmele bine înșurubate în tinerețe (împreună cu sensurile lor stricte) n-ar dăinui suav peste decenii, aș spune că cele 21 de povestiri și pamflete sunt capitole (cu explicații și aplicații) disparate din varii volume ale unui tratat infinit de… Economică politică. Las o (binevenită?) notă de suspans înainte de a-mi argumenta comparația. Cine a (mai) citit câte ceva despre Metodologia Scop Mijloc (MSM), s-a prins deja (în joc)… (Doar o mică sinteză a MSM: Politicul = scopurile; Economicul = mijloacele; Eticul = adecvarea dintre scopuri și mijloace. Astfel, orice carte este rezultatul utilizării – adecvate sau nu – a unui set de mijloace în vederea atingerii unui scop dinainte definit). Am mai amintit (aproape în toate pseudorecenziile mele) faptul că MSM a intrat deja în uzul larg al politicienilor, ca discurs public, dar nu am deloc dovezi că în elaborarea strategiilor politico-economice aplicarea MSM este făcută corespunzător, sistematic și coerent. Și nu doar la noi… La 7 iunie, la Bruxelles, președintele în exercițiu al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a folosit (aproape în exces) într-un discurs despre Starea Uniunii, cuvintele mijloace și scopuri, existând riscul real ca acestea să-și piardă sensurile și conotațiile lor reale. Dar despre scopurile scrierii acestei cărți și mijloacele alese de autor  (adică despre Economica politică a cărții) pentru atingerea lor, voi mai reveni pe parcursul acestei pseudorecenzii. Chiar DTR face proba că gândește în termeni de scopuri și mijloace. Descriindu-și (doar la modul generic) imboldurile de a intra în politică, autorul scrie că ”Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din lista cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul” (p. 168). Care erau aceste ținte… nu ni se spune. Pot bănui că printre ele se afla și ingredientul numit ”bani”… Tot ca o probă de aplicare avant la lettre a MSM este și lista țintelor/ scopurilor pe care am scris-o eu în clasa VII-a: mapă, servietă, stilou, bibliotecă, casă, autoturism…  Le-am îndeplinit pe toate cam la 10 ani după absolvirea facultății…

 

Mijloacele folosite de autor pentru a-și atinge scopul său de a transmite plăcut, convingător și memorabil propriile sale amintiri și convingeri de viață sunt: 1. apelul la cuvinte neapelabile/ greu apelabile/ rar apelabile (în fond, raritatea creează valoarea!); 2. apelul la dialoguri vii, spontane, iuți (unele și picante…); 3. dacă nu se poate face trimitere la ceva sexos, se face trimitere la lipsa ingredientului cu pricina; oricum imagini, cuvinte, metafore, paronime, aluzii – unele foarte străvezii – , jocuri de cuvinte erotice sunt utilizate în foarte mare apropiere de limita obsesiei; 4. filosofii ad hoc, vorbe de duh mai rar întâlnite, grai local, personaje politice de rang înalt plasate în poziții ridicole/ inedite/ greu cognoscibile mă trimit cu gândul la scrisul lui Marin Preda; 5. pentru că cenzură nu mai e, Ceaușescu este țintuit la stâlpul infamilor, ori de câte ori apare prilejul, dar nici Ion Iliescu, Petre Roman Emil Constantinrescu, Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Radu Vasile și alți mulți demnitari (majoritatea fiind în viață) nu scapă aprecierilor și chiar criticilor dure; invocarea personalităților este o tehnică de seducție a cititorilor, numele mari generând automat curiozitatea de a afla câte ceva dincolo de morga oficială. Deoarece exista riscul ca unele dintre personajele în cauză să reclame faptul că au fost calomniate și acuzate de fapte greu dovedibile, autorul alege stilul pamfletar, schimbând ușor numele proprii, dar de o manieră care nu permite cititorului să dea greș în identificarea acestor persoane cu funcții și demnități în statul român. Așadar, autorul face apel la o gamă largă de mijloace stilistice, mijloace care – conform MSM – fac parte integrantă din sfera de cuprindere (cvasiinfinită) a economicului. Dar nu mijloacele stilistice utilizate sunt chestionabile, ci, mai ales, scopurile urmărite prin scrierea acestei cărți. Cititorul neutru din punct de vedere politico-ideologic suportă cu destulă greutate partizanatul politic și ideologic al autorului, aprecierile sale pozitive la adresa majorității liberalilor și cele eminamente negative formulate la adresa adversarilor partinici. Ce să mai spun despre cititorul care are puternice simpatii față de formațiunile de stânga? Un asemenea cititor va deveni, automat, unul foarte critic la adresa fostului demnitar român, plătind cu aceeași monedă partizanatul politic și propagandistic la vedere.

 

Le style c’ est l’ homme meme!

 

DTR a transpus, în carte, cu exactitate, stilul său personal de a vorbi/ glumi/ argumenta/ înțepa/ critica/ înjura/ ironiza/ mângâia/ amenința/ rememora/ povesti/ mulțumi (sau de a nemulțumi…), pleda, omite, scrie etc. Citind cartea am mereu în minte vorba sa rară, apăsată, ardelenească, măsurată, cumpătată, monotonă și subtilă uneori, sau foarte directă și colorată alteori. Impresionează capacitatea de a rememora cu lux de amănunte discuții purtate cu decenii în urmă, chiar dacă acestea au mai suferit oarece cosmetizări ficționale.

 

Analiza – în stilul meu! – a celor 21 de povestiri  va fi făcută și tematic, stilistic și anecdotic. Pasager, voi interveni cu unele opinii personale, dat fiind că am trăit aceleși vremuri și am frecventat, uneori, aceleași medii. După o lectură în diagonală s-ar putea spune că întreaga carte este scrisă sub genericul ”Cum (nu) se muncea și cum se fura în comunism și cum (nu) se mai muncește și cum se fură acum în România?”, cu concluzia nu prea încurajatoare că… românul e cam hoț… indiferent de regimul politic. Acțiunile amintirilor și pamfletelor se desfășoară, în principal, în ”câmpul muncii”, acolo unde se (și) muncea, bea, mânca, regula, filosofa etcetera. Viața petrecută de autor la pușcărie (un an) este o interesantă copie – în micro – a vieții macrosocietății românești. Clanurile/ găștile/  partidele se refac aidoma și în mediul penitenciar, stabilindu-se ierarhii sau modalități de supraviețuire la fel ca ”afară”. Furatul, ascunsul, minciuna, ipocrizia, folosirea forței, lăudăroșenia, limbajul injurios și sexos – toate au corespondent și în ”viața civilă” de unde proveneau toți aceeia care populau/ populează stabilimentele penitenciare, în pofida unor posibile și/ sau reale erori judiciare. (Vezi: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/decebal-traian-remes-basescu-mi-a-spus-ca-nu-ma-va-ierta-664954.html)

 

Sportul preferat al autorului, pe parcursul întregii cărți este jocul de cuvinte, joaca cu cuvântul, jocurile cuvântătorilor cu cuvintele (ca să intru și eu în acest joc sportiv…). Aliterația este jocul cel mai drag al autorului. Câteva titluri de povestiri (ca să nu mai spun de chiar titlul cărții – ”Izbituri și izbutiri”) dovedesc asta: ”Împrejmuiri și împrejurări”, ”Solidar și solitar”, ”Remaniere remaniată”, ”Tolomac de Potomac”.  Oximoronimia face și ea parte din arsenalul de mijloace stilistice remeșiene: de ex. ”Paralele încrucișate” – un alt titlu de poveste…

 

Personajele povestirilor acoperă o gamă foarte largă de meserii/ profesii/ ocupații: directori de bancă, directori de firmă de construcții, șeful Miliției municipale dintr-un oraș din Oaș, prim-secretarul județenei de partid, șeful sindicatului, un preot, un turnător dovedit, o prietenă săsoaică, soția, copiii, chelneri, șoferi, bodyguarzi, securiști și parlamentari (personaje identice în destule cazuri), miniștri, premieri, președinți de partide, președinți de țară. Desigur, lista este cu mult mai lungă, dar am dorit doar să subliniez că autorul se autodescrie tocmai prin multiplele sale interacțiuni cu oameni de toate soiurile, gradele și ocupațiile posibile…

 

Spuneam că această carte de amintiri și pamflete stă semnificativ sub semnul relației cu ideea de proprietate și cu disprețuirea frecventă a acesteiea de către români, dispreț concretizat în cuvântul ”furt” și derivatele sale (furat, transferat, luat, ciugulit, fraudat, neplata impozitelor și a accizelor etc.). Nu întâmplător – la una dintre negocierile României cu FMI -, un reprezentant al acestei bănci a observat că toți demnitarii români fumau țigări… netimbrate! (episod descris de DTR în carte). Pe vremea lui Ceaușescu, în toiul heirup–ului pentru construirea Casei Poporului  și în numele acestui ”ideal măreț” se furau pe rupte materiale de construcții (cărămizi, ciment etc.) care s-au transformat subit în garduri la instituții publice importante (Miliție, Bancă) dar și la o casă parohială… Totul fără acte, sau cu acte false, cu minciună și cu senzația că toți fură, singura nuanță care mai rămânea de stabilit fiind cantitățile, modalitățile și consecințele. Legea tăcerii (în comunismul feudal românesc) era respectată și tot așa s-a întâmplat – masiv – timp de cel puțin un deceniu postdecembrist (în capitalismul de cumetrie românesc). Povestea cu gardurile construite din materiale furate poartă titlul – inspirat! – de ”Împrejmuiri și împrejurări”. Își poate închipui cineva, cu suficientă rațiune și bună credință, că obiceiul (strămoșesc?) de a fura (cu acte sau nu) a crescut în proporții uriașe după așa zisa Revoluție? Devalizarea întreprinderilor (a nu se uita: în primul rând a casieriilor care – în iureșul revoluționar al maselor bine îndrumate de oameni specializați – au rămas goale-goale…) a fost urmată de privatizări cu cântec, iar traficul de influență era un lucru adesea considerat ca fiind …normal. De aici și neprimirea României în Schengen, de aici și volumul (impresionant, cred) de resurse financiare alocate, în ultimii ani, din bani publici, pentru destructurarea unor clanuri și rețele, majoritatea dintre acestea fiind, inițial, protejate partidic și transpartinic.

 

21 de povestiri

 

Parcă dorind să atenueze jena de a fi fost participant oficial la aceste ”transferuri” de proprietate, evident ilegale, din comunismul ceaușist, (devoalate în povestirea ”Împrejmuiri și împrejurări”) Decebal Traian Remeș vine imediat cu o poveste duioasă (”Mama copiilor”), poveste reală trăită intens de majoritatea dintre noi, absolvenții din 1971, poveste în care familiile erau supuse la chinuri existențiale greu de imaginat astăzi. Autorul povestește cu un haz amar despre viața la bloc (frig, lipsă de apă caldă, lipsă de alimente, lipsă de sens…), dar și despre ”adaptabilitatea” românilor la situații constrângătoare. Mulți apelau la șpăgi date vâzătorilor, la miturea celor care aveau puterea de a aproviziona, pe scurt legea era încălcată atât de demnitari cât și de omul de rând. Să ne mai mire faptul că diminuarea fenomenului corupției în România actuală s-a lovit de rezistența nu doar a celor prinși la furat, ci și a unor persoane cu funcții de răspundere din justiție, administrația publică, sau chiar din partea partidelor parlamentare?

 

Pentru cei născuți după 1989 absurdul situațiilor din societatea românească atingea paroxismul: vizite oficiale ale cuplului dictatorial la care salariații erau obligați să-și strige ”Ura!” față de conducătorul iubit, oferirea de locuri de muncă în care ocupația de bază era ”tăierea frunzelor la câini” (pentru a nu exista șomaj, desigur), urcarea pe scara ierarhică doar a celor cu dosar bun, cu tupeu și cu ”știința” de a mitui sau de a-ți oferi oarece servicii etc. Toate acestea și altele asemenea, sunt povestite cu umor, în ”Fără o doagă”. Autorii din literatura absurdului ar avea o bogată materie primă luată din viața cotidiană a românilor din feudalismul capitalizat de comuniști. În această povestire se observă una dintre ”calitățile” autorului: rău de gură, ”spurcat la vorbă”, nerezistent la ispita interioară de a da replici, de a da peste nas, de a se răcori pe un personaj oarecare prin cuvinte și atitudini fruste, dar surprinzătoare atât pentru personajul în cauză cât și pentru cititorul puțin obișnuit cu asemenea comportamente. Atât în ”Fără o doagă” cât și în ”Bocitul mortuluiDTR face proba că nu-i este deloc în fire iertarea. Dimpotrivă! Răcorirea prin răzbunări este trăsătura de caracter care, probabil, i-a asigurat un număr crescând de ”prieteni”, în pofida unor servicii (cu bani publici) oferite unor potențiali sau reali susținători electorali. În ”Solitar și solidar” se face aluzie transparentă la solitarul cârmaci/ cârpaci (Ceaușescu) și la Șeful sindicatului ”Solidaritatea” venit în România postdecembristă să facă noi breșe în ”monolitul” monopolului unicului și aparent de neînlocuitului partid conducător. Departe gândul autorului de a discuta ideologie sau principii ale constiturii și dărâmării regimurilor politice! Nota dominantă a povestirii sunt femeile (”iepe”) văzute, cum altfel? prin ochii masculilor (”măgari”) la fel de înfierbântați și dornici să încal(e)ce Codul eticii socialiste, în lipsa altor idealuri, desigur….

 

Structural vorbind, cartea este partajată între amintiri din trecutul comunist (primele 100 de pagini, încheiate cu o perlă a cărții – povestirea ”Săsoaica” – cea mai reușită ”bucată”, dat fiind că locul limbajului licențios este luat de cel amoros, dar … virtuos) și amintiri din tranziție, încheierea fiind un pamflet împotriva ”regimului Băsescu”, evident, pentru DTR, un regim mult mai ”rău” decât regimul Ceaușescu...

 

Revin la povestirile care compun cartea. După cum spuneam, cea mai reușită dintre toate, cel puțin pentru un romanitic incorigibil ca mine, este  povestirea ”Săsoaica”. Dacă nu ar fi ținut neapărat să sublinieze lipsa oricăror idei rasiste/ etniciste/, respectiv multiculturalismul pe care l-a practicat avant la lettre, în comunismul ceaușist, această povestire mișcătoare putea fi intitulată ”Dragoste și durere”. ”Dragoste” – pentru că era vorba chiar despre o frumoasă poveste de dragoste, și ”durere” pentru că toate iluziile și înălțătoarele sentimente au fost întrerupte brusc și dureros de întâlnirea eroului nostru – DTR – cu ”organili” de Miliție care i-au înscenat și un dosar ”civil” pentru a putea justifica (penal) o eventuală acuzație nedovedită de colaborare cu dușmanul din străinătate, respectiv nemții României care optau pentru plecarea din România. Unul dintre protagoniștii milițieni – ”tovarășul căpitan Calotă” – călăul său adică, va deveni, nu peste multă vreme coleg de Parlament cu DTR. Nu știu dacă am mai povestit prin pseudorecenziile mele, dar cred că ar merita o investigație referitoare la criteriile care au stat la alegerea primilor noștri deputați în primul – după decenii – Parlament ales în urma unor alegeri (relativ) libere. Dintr-o eroare a ”organizatorilor” primelor alegeri am fost și eu inclus pe lista candidaților la un loc de deputat, pe locul 7 în județul Iași, calitatea mea proaspăt dobândită de ziarist (la ”Neamul românesc”) fiind, probabil, un argument. Ceva s-a întâmplat însă la ”Cadre” pentru că după alegerea primilor 24 de viitori deputați de pe lista FSN un grup de tovarăși a ”lucrat” (eficient!) pentru plecarea mea de urgență la Chișinău, ca ziarist la ziarul Parlamentului Republicii Moldova, ”Sfatul Țării”. (Era un vis al tinereții mele…acela de a deveni ziarist profesionist). Unul dintre motivele ”mazilirii” a fost, probabil, și refuzul meu de a accepta rolul de ”scriitor de legi”… Un ”tovarăș parlamentar” m-a invitat, imediat după alegeri, la București și a început să mă laude pentru talentul meu jurnalistico-scriitoricesc propunându-mi să mă ocup cu redactarea legilor în prima legislatură liber aleasă. Am acceptat imediat, mândru că pot fi util în momentele de răscruce istorică trăite… ”Știți cum se redactează o lege, nu?…” vrea să se asigure interlocutorul meu. ”Cum să nu!”, răspund eu pe loc, având convingerea că pot aplica nestingherit și benefic Metodologia Scop Mijloc... ”Mai întâi trebuie expus cu maximă claritate scopul inițierii și, eventual, al adoptării unei legi. Apoi, trebuie precizate mijloacele (coercitive sau nu) de atingere a scopului propus. În caz că practica demonstrează că acele mijloace nu sunt adecvate, legea poate suferi amendamente/ îmbunătățiri sau legea poate fi abrogată…”. Eram chiar entuziasmat că aș putea fi implicat în aplicarea concretă a ceea ce scriam că trebuie să întronăm la noi (în zecile de articole publicate săptămânal): ”dictatura legii”. Interlocutorul meu, ușor fâstâcit de cantitatea imensă de naivitate pe care o avea în față, încearcă să mă aducă pe drumul cel ”bun”: ”Aaaa…, nu chiar așa, știți… NOI am vrea ca textele să nu fie chiar atât de clare, ci, dimpotrivă mai alambicate, mai cu multe înțelesuri..Știți dumneavoastră cum…”. Am luat această dorință a interlocutorului meu drept un atentat direct la adresa MSM, concepută la sfârșitul anilor 70 și pentru care am fost monitorizat neîncetat. Așadar, am spus un NU hotărât! Peste ani, unul dintre deputații (țărănist, deci de dreapta!), fost coleg la Academie, mi-a spus că a reușit să facă o lege despre retrocedările funciare care vor ”da o pâine bună de mâncat” la multe generații viitoare de avocați și judecători. Am înțeles atunci mai bine ce dorea, de fapt, acel ”purtător de cuvânt” al intereselor noii clase de potentați ai vremii….

 

Ajuns deputat în Parlamentul României, DTR a devenit coleg cu ”tovarășul căpitan Calotă” –  și acesta tot parlamentar. ”Cum era o modă aproape generală, am încercat să-mi văd un eventual dosar. Mi s-a dat în scris, că nu ar exista. Să-i ia dracul cu dosarele lor cu tot!” (p. 97).  Pe lângă eventuala investigație referitoare la structura primului Parlament al României, ar mai fi de investigat și ”dispariția” dosarelor…

Dacă aceste investigații ar fi avut loc, iar rezultatele ar fi fost făcute publice, atunci nu ar mai fi fost lumea atât de surprinsă să afle că președintele Constantinescu a fost ”învins de sistem”. Cine era ”sistemul” dacă nu înlănțuirea de funcții publice și cumetrii/ încuscriri de interese economice rezolvate din bani publici ale foștilor politruci și securiști care au revigorat sistemul feudal pe care lumea îl credea apus în 1989.  DTR spune/ scrie că ”Guvernarea Constantinescu a fost o încropire împiestrițată din cioburi a mai multor oluri. Chiar liberalii și țărăniștii erau din luturi diferite” (p. 138). ”Mai cred și azi că în vara lui 2000 a murit un Făt Frumos nenăscut al României!” (p. 139), deplânge DTR învingerea de către sistemul securistic postceaușist a președintelui Constantinescu. De fapt, tot autorul recunoaște că nici el nu s-a putut sustrage de la regulile sistemului clientelar moștenit de la feudalii comuniști. Din primele zile ale nominalizării sale ca ministru de finanțe au tot curs cererile prietenilor, colegilor de partid, ale  premierilor și ale președintelui țării însuși. Iată descrierea celor întâmplate doar la câteva ore de la nominalizare: ”Prieteni vechi și candidați de prieteni noi! Se impune să sărbătorim! Sfaturi. Rugăminți. Pâre. Invidii. Aduceri aminte. Proiecte de urgență maximă. … Toată lumea din jur este pe deplin convinsă. S-a terminat cu toate necazurile. Va curge lapte și miere! Eu o să le distribui. Lor, după necesități. Așa se cuvine. Suntem prieteni. Prietenia moare nealimentată. Nu pot lăsa eu să moară prieteni, atât de sincer atașați. Eu îi percepeam, sincer, interesați.” (p. 130). Desigur, nu toți erau recunoscători… ”Toți cărora le-am dat uitau și mă uitau! Își aduceau aminte abia la o nouă nevoie. De fiecare dată a lor, niciodată a mea!” (p. 140). Blestemat, probabil, de un coleg de partid care nu a reușit să devină ministru de finanțe, DTR își rupe piciorul în chiar prima zi de mandat. La spital, fiind țintuit la pat, nu putea refuza nicio vizită. Aproape toate erau însă pentru obținerea de fonduri. Dacă nu ar fi triste, aceste momente descrise de autor ar fi savuroase, delicioase (dpdv literar, desigur). Înainte de a citi lista personajelor care sunt țintuite de DTR pentru ”calitățile” lor de fripturiști și ariviști, cred că merită citite aceste două fragmente din Eminescu: “Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”  și: “Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.” (Cf. Mihai Eminescu, Timpul, 12 noiembrie 1880)

 

L-au vizitat, atunci, Mircea Sandu, Cornel Dinu (”Venise cu un scop anume. I-am zis da! Îndepărtându-se… l-am auzit rostind amar: – Mi-a promis. Toți promit. Nu sper!” (p. 145), Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie (”venit să-mi ceară bani pentru șușanele private în provincie” (p. 146), Nicolae Sabău (”venit pentru bani” (p. 146), dr. Bartoș (”nu v-am cerut bani pentru mine” (p. 147),  Mitropolitul Blajului, două măicuțe de la Mânăstirea Habra (”disperate că vine iarna și plouă ori ninge în trapeză și chilii” (p. 147), Crin (Antonescu, ministrul de la Sport, zis Pleată) (”i-am promis lui Crin că, împotriva zgârceniei mele proverbiale, semnez oricând propunerea lui de dublare a premiilor pentru cei merituoși la viitoarea olimpiadă” (p. 153), Ion Țiriac (președintele Comitetului Olimpic Român (”bre, rumâne, ministrule! Aici e vorba de bani!” (p. 154), președintele Constantinescu (”Mă sună. Tot premiile. Mai trebuiesc rotunjite!” (p. 158)  etc.

 

DTR a fost numit director, în toamna anului 1991, la o întreprindere din Baia Mare de către Victor Atanasie Stănculescu, în ultima lui zi de mandat. I-a urmat, ca premier, Theodor Stolojan. Iată cum este acesta descris de către DTR: ”Un zgârie brânză când trebuia să dea și un târâie brâu, când era să facă” (p. 164); ”Domnul Stolojan, rutinat cu banii securității, știind numai el ce și cum cu valuta, transformase toate disponibilitățile din valută în lei, leuți și bănuți de două parale. Au intrat în bancă mărci. Banca mi-a descărcat mărcile în contul de lei la cursul dictat de Stolojan. Dictatul lui Stolojan avea o portiță, te lăsa să faci leii valută la alt curs, zis liber. Atât de liber că pierdeai dintr-un foc jumătate banii! Unii i-au zis confiscare. Eu am avut convingerea că-i furt! De atunci și până astăzi, hoțul i-a zis soluție” (p. 165). Și încă: ”Așa am ajuns să-i dau o masă, într-o seară de început de octombrie 1998, lui Stolojan. La Washington! Recunoștință târzie că mi-a confiscat valuta întreprinderii și că s-a înconjurat și de boi în guvernul de tristă amintire. Era simbriaș la Fondul Monetar, trimis acolo ca să nu mai încurce prin țară! Apreciat după valoare, i-au dat sarcină să ronțăie ceva dolari, afundând Moldova dintre Prut și Nistru și mai adânc în sărăcie decât sovieticii de care se desprinseseră doar prin vorbă, nu și prin fapte!” (p. 168). În acea perioadă, Geoană era ambasadorul României în SUA, dar DTR l-a văzut și descris după cum urmează: ”întindea plasă de relații ca un păianjen fără a-i folosi la nimic până la urmă” (p. 168). Deloc bântuit de modestie, DTR trage o concluzie în urma dineului la care a participat Th. Stolojan și premierul Radu Vasile: ”Cu o vreme în urmă, … , mă mirasem cum am ajuns ministru. În seara aia mi-a trecut mirarea! Dar nu mi-a trecut de atunci și până azi o altă mirare: cum au ajuns companionii mei premieri! Lista celor de care mă tot mir a crescut. Adăugați-i pe cei de care vă mirați și voi!” (p. 169). Această descriere a celor doi companioni ai săi, dar și a întregii clase politice românești de la sfârșitul secolului trecut i-a permis lui DTR să mai răsucească o dată cuțitul în… tablou: pe Stolo l-a dezmierdat Tolo, iar pentru că se aflau pe Potomac, DTR i-a spus… Tolomac! Și pentru că și premierul umbla la poezie (sub pseudonimul Mischiu) DTR i-a găsit și lui o rimă: Fistichiu.  Cât despre cartea de poezii a fostului premier, DTR a notat: ”Poezie a uitat să treacă în pagini” (p. 171). După ”Tolomac pe Potomac”, încep povestirile stropite din belșug cu acid ironic. În ”Două fețe” acidul este larg distribuit: ”ne-am împiedicat de un general. Că în țara asta este cel mai răspândit dăunător în armată, poliție și servicii. Poate doar puricii sunt mai mulți” (p. 174). Inevitabil, apare și Traian Băsescu în colimator: ”Ținea de coarne un berbec pe care îl mulgea Băsescu. Două blonde din suită râdeau ca proastele. Râdeau cu lacrimi de ciudă. L-ar fi muls și ele. Pe berbec, că pe mulgător îl sleiseră de ultimul strop de vlagă” (p. 175). Vine la rând Marko Bela: ”Marko Bela mi-a fost întotdeauna ”drag”. Prea seamănă cu Lenin, leit, ca două boli incurabile între ele!” (p. 176). Premierul Radu Vasile s-a adresat mulțimii cu un mesaj pe care românii l-au înțeles, fiecare cum a vrut. Mesajul era: ”În țara asta nu a mai rămas nimic de furat” (p. 190). Iată și hermeneutica românească în acțiune, expusă de DTR: ”S-a comentat în fel și chip! Că-i hoțul hoților, olteanul! Că prin afirmația respectivă le spune altor hămesiți: ”Dați-vă de rând, nu-i la ce vă înghesui, că totu-i gol și secat. Lăsați-ne pe noi, facem treburile țării pe gratis”! Părerea altora, mai răutăcioasă, bătea în sensul că premierul era dus de nas de cei dedați la rele, convingându-l că de unde nu-i, n-au ce împărți cu domnia sa…. Nu a avut dreptate. Mai era ce fura! Și s-a mai furat! Se mai fură! Chiar și ”biet român săracul” fură! Își fură mereu-mereu căciula, prostit și orbit de chiori! (pp. 190-191). Cred că răspunsul, adresat de Eminescu direct politicienilor, cu peste un secol în urmă, este perfect valabil și azi: “Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură.“ (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pp.111-120).  Despre consecințele corupției a scris tot Mihai Eminescu: “Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”  (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.124)  S-ar părea că, în zilele noastre, fibra corupției, care a cotropit masiv și în primul rând educația, are toate șansele să se dezvolte, nu să se reducă…

Nici Andrei Pleșu nu scapă caracterizărilor evaluative ale lui DTR: ”…Pleșu, care, deși dormea la externe, era activ în plan intern și făcea niște incantații bahice la Păltiniș.” (p. 205)

 

În povestirea ”Lovitură sub centură” (iscată de amintirea unor negocieri crunte cu FMI) atacurile cu acid ironic din ce în ce mai concentrat – la adresa politicaștrilor vremii, dar și a ”fondiștilor” – se succed cu intensitate și frecvență crescânde. Ținta cap și ținta piept poartă același nume: Băsescu. Celelalte ținte primesc porții mai reduse de acid, tocmai pentru a nu distrage atenția de la direcția loviturii principale, care, până la finalul cărții, se transformă în obsesie, sugerând, nu prea argumentat, că președintele Băsescu este unicul vinovat de toate relele existente și persistente în România ultimelor două decenii. La întâlnirea FMI – Guvernul României din ”ultimii ani ai mileniului al doilea” (p. 195) (probabil anul 1998 – LD) au reprezentat România patru persoane: ”premierul Radu Vasile și talonerii Remeș, Athanasiu, Băsescu” (p. 195). Primul trosnit, evident Băsescu: ” … sticle cu apă și sucuri pe masă, sticle cu alte lichide și frapiere la îndemâna lui Băsescu. Era însărcinatul special cu turnarea, având bune referințe de la serviciu!” (p. 195) (Citititorii atenți vor înțelege de aici că unii demnitari ai statului român au avut acces la dosarul de turnător la Securitate al lui Băsescu – dosar acum dispărut, împreună cu dosarele altor demnitari – și chiar vorbesc, în consecință, în deplină cunoștință de cauză).

 

O posibilă explicație a transformării lui Traian Băsescu în ținta cea mai uzitată de un șir(ag) lung-lung de politruci o dă Laurențiu Ciocăzan într-un recent articol analitic, echilibrat și veridic: http://www.paginadepolitica.ro/toti-impotriva-lui-psd-si-opozitia-unite-de-jos-basescu/  Dar, dacă lupta împotriva hoției a fost mereu asociată cu regimul Băsescu care – chipurile – comandă justiției pe cine și când să aresteze, atunci este cât se poate de firesc ca cei cu musca pe căciulă să arate și să strige chiar de unde vine pericolul asupra libertății deputaților și a altor demnitari puși pe furat: de la Băsescu!. Și nu numai clasa politică este nemulțumită de combaterea hoției în România, ci și maramureșanul badea Pătruț care – ca și guvernanții care preferă să fumeze țigări neaccizate – este supărat că este obligat să accizeze producția sa de pălincă. Și cum partidul liberal este nu doar liberal, ci și național/ românesc, atunci este firesc ca liberalii naționali să gândească ca Ponta, recte să nu vrei UE și să nu vrei să pupi licurici americani. Cu alte cuvinte,  cum să te aliezi cu niște intruși (euroatlantici) care au un obicei foarte urât: urăsc hoții!? (Cred că nu mai trebuie precizat că această carte de memorialistică a fost scrisă pe vremea când înfrățirea politico-partidică dintre bolșevicii lui Iliescu – PSD – și menșevicii lui Voiculescu – PC – și Oprea (UNPR)  era garantată de frăția de arme dintre cei doi buni camarazi și prieteni: socialistul Ponta și liberalul Antonescu (zis Pleată, cu ceva ani în urmă). În deplin consens cu acest mod de gândire național-socialist amestecat cu cel național-liberalist, eroul povestirii ”Pruna și acciza” – nea Pătruț – sintetizează, la final, într-o manea ad hoc, întreaga filosofie național-liberală, pe care autorul cărții pare a o împărtăși pe deplin: ”Foaie verde și-o gutuie/ Eu m-am săturat de UE!/ …/ Bine-a fost și rău amu e!/ ” (p. 254). O fi fost binele lui nea Pătruț cel de pe vremea lui Ceașcă, sau cel de pe vremea Iliescului de dinaintea intrării în NATO și UE?!

 

Penultimele trei povestiri sunt bazate pe exemple din viața autorului aflat în penitenciar. ”O altă lume? Nu! Aceeași lume, românească, într-un alt loc! Cu oameni cuminți, cumințiți sau chiar …cu minte!” (p. 256). Corect! Literatura pe care am citit-o în copilărie mi-a creat un sentiment special pentru ideea de libertate, fiind probabil păcălit și eu – ca mulți alții – de lozinca iacobină: ”Liberte! Fraternite! Egalite!” pe care ne-au fluturat-o și bolșevicii pe la nas, timp de decenii. Trăiam cu iluzia că pentru toate ființele umane libertatea este valoarea supremă. Iar lipsirea de libertate – pedeapsa supremă! Așa am ajuns să cred că doar politicile liberale pot face o societate dacă nu una foarte prosperă, atunci măcar una liberă. Abia mai târziu am realizat că nu tot ce are ”liberal” în titulatură chiar produce politici liberale. Despre PNL am auzit, chiar și de la membri ai acestui partid, că are, în rândurile sale, cei mai mulți securiști și secretari PCR dintre toate partidele din România. Cred că cel mai bine o știu liberalii înșiși… Dacă așa stau lucrurile cu adevărat, atunci ce s-ar putea spune oare despre PSD, urmașul PCR? În fine, considerându-mă nu doar liberal, ci chiar libertarian, am ales libertatea de a nu mă înregimenta niciunui partid politic (mai exact sunt unicul membrul al celui mai important partid politic din România: PCFP = Partidul Celor Fără de Partid). Dar am cunoscut și ce înseamnă lipsa libertății. În cele cca trei luni de armată (la Focșani) am primit trei zile de arest pentru că… nu eram încheiat regulamentar la veston! (asta după ce aveam la activ multe alte abateri, dar greu de probat…).  Dacă la penitenciarul descris de autor aglomerația de persoane și paturi pe metrul pătrat era nota dominantă (lipseau doar mesele), loc unde ”se poate mânca precum caii, fie într-o rână tolăniți pe paturi” (p. 256), în arestul meu patul (alcătuit din scânduri) se ridica la 6 dimineața și se încuia la perete. Coborârea patului (botezat ”țambal”), după o zi de stat în picioare, avea loc la ora 21, iar scândurile goale păreau o saltea de vis…  Dar nu chinul de a sta atâtea ore în picioare (la 21 de ani era totuși mai ușor de suportat) cât ideea de injustiție era chinuitoare… Am amintit acest episod pentru a avansa ipoteza că și în cazurile unor demnitari pedepsele sunt date nu doar pentru rizibila faptă pentru care s-a dispus privarea de libertate (primirea de caltaboși, de exemplu), ci pentru altele – cunoscute dar neprobate – cât și pentru scoaterea din circuitul politic/ public a unor persoane incomode…  Oricum, mi se pare mai mult decât instructivă lecția de real(ism) politik dată unui deținut, mare amator și jucător de șah: ”Se zice partid și partide la gașca și haitele care pradă în numele unui instinct politic. Când o fac țigănește (dar când n-o fac!) se zice partidă și partide! Când o tăvălești pe una… se zice partidă și partide…” (p. 264). Analogia partidicului politic cu partidele de amor este foarte relevantă… Pentru toți pușcăriașii – guvernanții sunt de vină. Și pentru că pușcăria este chiar țara în mic,  la pușcărie lumea se împarte și pe afinități partidice: gașca Băsesu-Boc, haita lui Iliescu, partida romilor, și, desigur, partide de amor… Povestirea ”Raport de incident” este redare parabolizată și hermeneutizată ideologic după un concurs de creație artistică (pictură) cu tema ”Oameni politici de ieri și de azi” cu concluzia că cei mai detestați dintre toți politicienii, după Ceaușescu, erau cel de la PDL: Băsescu, Boc, Macovei, Udrea…  ”Dintre caricaturi două erau mai scule, și anume: Ceaușescu – mânuitor de sulă la bază și Băsescu – creator de hulă prin excelență” (p. 280). Decizia pentru stabilirea premiantului era alcătuită din doi (foști) primari, simbolic botezați Lefter și Pagubă: ”Fiecare îl slujise și pe primul, fiecare trecuse dintr-o parte în alta de repetate ori, ca ”românul imparțial”, doar că unul avea convingerea că Băsescu l-a băgat la zdup, iar celălalt nutrea speranța că Băsescu îi va scoate” (p. 280). Acest citat mi se pare a fi o excelentă frescă ce poate caracteriza sintetic întreaga clasă politică românească postdecembristă: a) oameni puși în slujba cetățeanului și pentru aplicarea legilor, încalcă legile și ajung la închisoare; b) duplicitatea, ipocrizia și bigotismul – caracteristici pentru funcționarul public ales pe criterii de partide; c) traseismul politic – trecerea cu ușurință de la un ”stăpân” la altul și înapoi; d) cei care își încheie cariera politică în pușcărie se împart, iremediabil, în două tabere: cei care așteaptă clemență de la ”șeful cel mare” (Băsescu, în cazul de față), și cei care acuză nesmintit că sunt victime ale ”dictatorului” (același Băsescu); e) după ce au probat calitățile de mai sus, incompatibile cu ideea de justiție, actanții în cauză se erijează în apărători și garanți ai ideii de justiție acceptând să facă parte dintr-un juriu de două persoane (sistemul bipartit) care – oricum s-ar judeca lucrurile – ajungeau la concluzii partinice și părtinitoare. (O altă formă de ipocrizie, încheiată, în povestea remeșiană, cu ”o ciomăgeală în toată regula”, urmată de intervenția mascaților care și-au făcut cu sârg datoria de a-i ”burduși pe toți”. Morala ar fi că inexistența unei legislații clare, a unei aplicări corecte a legilor și a criteriilor de împărțire a cetățenilor în ”buni” (liberi) și ”răi” (închiși), generează întronarea forței ca mijloc eficient de (re)stabilire a ”ordinii”. Pe scurt, democrația prost înțeleasă și prost aplicată poate lesne genera dictatură. Lipsa dictaturii legii, naște democrația forței brute… mascată de o falsă justiție (identică cu cea aplicată cuplului dictatorial ceaușist). Așa că Lefter și Pagubă au ajuns să aibă un nou proces, instrumentat de avocatul Chilipir și judecați de judecătorul Frigerău. Descrierea a tot ce a urmat (repartizarea nealeatorie a dosarelor, prietenia avocat-judecător transformată în pârghie de influențare din partea celor care dispun de bani suficienți, cumpărarea sau ascunderea de probe la dosar etc.). Lucrurile nici nu putea fi altcumva devreme ce judecătorul Frigerău era un ”fost activist utecist, sindicalist și școlit la ”fanegheorghiu”, cu diferențe luate la primele facultăți private deschise de foștii lui profesori de socialism științific, cu doctorat trecut la Chișinău, după îndemnul: Să ne ținem de neamuri! Noi vă dăm titluri de doctori, voi ne faceți europeni dându-ne cetățenie!” (p. 283). Povestirea în cauză (”Raport de incident”) mi se pare una dintre cele mai reușite și veridice tablouri ale sistemului politic și juridic din România (faptul că alături de oameni politici sunt prinși cu ”ocaua mică” și procurori, avocați și judecători confirmă cele de mai sus). Bună țară, ră tocmală! Doar ieșirea la pensie mai putea împrospăta sistemul justiției din România. Și iată că – la fel cum politrucii comuniști și securiști au împrospătat și întinerit Parlamentul trimițându-și acolo copiii, nepoții, amantele (tinere, cum dreaq?…) – la fel s-a întâmplat și în justiție: ”Între timp, Frigerău fusese pensionat cu oarecare grabă, că, oricât ”sirop de tuse” ingurgita, nu se vindeca de neamprostie, lene și nepotisme, iar în locul lui a fost adusă o nepoată a unuia deosebit de activ, pe motiv că este locțiitor de nevastă consensuală a unui prieten de familie și, mai ales, de sex în grup. Pensia lui Frigerău – nesimțită! Ca să poată trăi până crapă în sentimentul nutrit de foștii lui colegi față de muritorul de rând” (pp. 300 – 301). Povestirea ”Raport de incident” merită citită și recitită, publicată pe site uri și bloguri, apreciată atât sub raport literar artistic (o reușită!) cât și sub raport de parabolă a vieții politice românești (o caricatură!). Povestirea următoare, ”Scrisoare netrimisă”este o continuare firească a celei anterioare, doar că textul este unul explicit, cu trimiteri la personaje reale. Concret, este o acuzație directă (neprobată, desigur) la adresa președintelui Băsescu, cel unic și suprem vinovat de câte se mai întâmplă în țărișoară… ”Am ajuns la ”pensiune” spre finalul lui februarie! Casă, masă, papa, dracu-lacu. Lux a-ntâia! M-a sponsorizat unul Băsescu, o să-l mai laud că merită, cu condiția să stau cel puțin un an…  numai că ăsta cu sponsorizarea e plin de datorii față de mine că, nici eu, nici el, nu mai știm socoteala exactă. Îi cam rău la plată, îi cam rar la pleată, mincinos fără pereche! Pe mine m-a mințit, pe alții i-a mințit, de fapt pe toți i-a mințit și, pentru a fi drept cu el, s-a mințit și pe sine. De ce? Așa-i făcut!” (p. 318). Bănuiesc că acest mic text acuzator ar putea fi semnat deopotrivă de A. Năstase, C. Voicu, R. Fenechiu etc. etc.  Viitorul va confirma sau nu această acuzație. ”Scrisoarea netrimisă” este adresată mamei, fiind plină de amintiri legate de viața grea a familiei pe vremea … Celuilalt (dictator), asezonată cu descrieri din viața din penitenciar. Din când în când, DTR face trimiteri directe, însoțite de amenințări cu răzbunarea către Actualul..., iar finalul este identic cu începutul scrisorii: ”Sunt Paștele, nu plânge mamă…!” (p. 317 și p. 332).

 

Ultima povestire (a 21-a!) este intitulată ”Upercut” și continuă celelalte povestiri axate pe acuzații la adresa președintelui Băsescu. Din motive insuficent de clare personajele acestei povestiri poartă pseudonime foarte clare, transparente, dar codificate din motive care îmi scapă… Povestirea începe cu un citat din ardeleanul Coșbuc, întâmplător același rostit de olteanul Ceaușescu la ultimul Congres al PCR: ”O luptă-i viața, deci te luptă…”. (p. 333). Ca fost boxer care a jucat inclusiv în liga națională DTR utilizează termeni din box: upercut, antrenor, sparring partner, (înlocuit mai jos cu inventata expresie ”starring partner”, cu trimitere la Băsescu) corzile ringului, lotul național, nume de scenă, arbitru de ring etc. Sub terminologia sportivă preluată din box, DTR aparent își sintetizează viața politică, marcată de personaje binecunoscute, lansate și ele în acest sport de către ”antrenori” bine acoperiți…dar, de fapt, îl descrie mereu pe președintele Băsescu și anturajul lui de la PD(L):  ”Am evoluat drept ”Traian din Băsești”, antrenat de către Valerian Scoita (alias Valeriu Stoica – LD), bun să păcălească cântarul oficial și să-l încurajeze pe ”starring partner”, cel mai adesea Traian Hăhăescu, antrenat de Pedro Romano, care-și îmboldea elevul cu ”ole! ole!” în momentele de năuceală, când se uita ca vițelul la poartă nouă, prăvălit între corzile ringului. Arbitrii din ring au fost, la început, Radu Mischiu Vâlceanu ( alias Radu Vasile, sprijinit de Mugur Isărescu de la Drăgășani, Vâlcea – LD), iar apoi Nepos Patriarhae Vâlceanu (alias Mugur Isărescu, patriarhul financiar al României – LD), secondați de echipa de numărare din anonimi trecători prin lotul național, numit pompos guvern!” (p. 333).  Sunt invocați, în partidele de box care au urmat Radu Cerbeanu (alias Radu Berceanu – LD), descris ca ”purtător de prosop” al lui Băsescu, Anca Bobagiu (alias Anca Boagiu – LD) ”care, cu o batistă parfumată, îi tampona ce-i văzuse ei pe vremuri când se juca în nisip”. (p. 333).  Din motive neclare mie, brusc DTR renunță la pseudonimele/ poreclele acordate oamenilor politici și trece la stilul direct, invocându-i pe Meleșcanu, Flutur, Hașotti, Stroe și Tăriceanu. Despre Stroe aruncă doar un cuvânt, după ce afirmă că ”l-a citit”: ”maculatură” (p. 335). Cu Flutur nu se putea suporta deloc! Acțiunea se petrecea la Vila Lac, iar după un număr de ani DTR se reîntâlnește, în același loc cu președintele Băsescu: ”m-am zburlit la pirat, spunându-i că nu vom accepta decât morți rebotezarea Grădinii Tronurilor Regale (alias Palatul Cotroceni – LD) în ”Zbiruința” (aluzie la vasul ”Biruința” comandat de Băsescu – LD), … Auzind de Zbiruința a luat foc și mi-a precizat: – O iau ca pe o provocare! Urcăm iar în ring, dar… ha, ha, ha,… acum eu dictez regulile. Tizule… nu uit. Zbiruința ai zis, zbir voi fi” (p. 336). Apoi, cu ocazia depunerii jurământului în Guvernul Tăriceanu, Băsescu i-ar fi spus: ”Tizule, am acceptat meciul decisiv. Vei afla când, unde, cum! ”(p. 337).  În pregătirea meciului decisiv este atrasă în joc Rodi Kc Ulcer (alias Rodica Culcer – LD) ”în mod sigur nume de cod primit de la securitate când au aruncat-o să tragă cu urechea la mediul anglo-saxon” (p. 338). Inevitabil, în presupusul atac final la adresa lui DTR este invocată și Donica Dac-o Vrei (alias Monica Macovei – LD). Apoi se face referire la Tristian Bouleanu (alias Cristian Boureanu – LD) și Blădescu (alias Cristian Vlădescu – LD), ”tusea și junghiul” (p. 340) sistemului financiar românesc. Primul este descris ca fiind autorul înscenării cu trimiterea caltaboșilor. Meciul se joacă, cu trimiterea lui DTR în colțul galben. Arbitrii judecători (Dăniel Mojar – alias Daniel Morar și Taura Lotruța Cap de Piatră – alias Laura Codruța Kovessi – LD) fac corp comun cu Bleji-n-ar (alias Blejnar – LD) și Dracomir (alias Dragomir). După ce a fost făcut KO, DTR este trimis la mânăstirea unde a și scris cartea ”Izbituri și izbutiri”.

 

Finalul cărții se vrea apoteotic în a face o paralelă (încrucișată) între Fleașcă (alias Nicolae Ceaușescu) și Pleașcă (alias Traian Băsescu). Cele 9 pagini ale acestui Epilog intitulat ”Paralele încrucișate” conțin nu mai puțin de 61 de ”aforisme” (afurisisme…) prin care se pun față în față, într-o antiteză dură,  primul și ultimul președinte al României. Las plăcerea cititorilor amatori de calambururi politice să le savureze. Sper ca și alți cititori să cuteze să facă o prezentare/ recenzie a acestei cărți pentru a revela și alte mesaje posibile ale autorului Decebal Traian Remeș. Ideal ar fi ca timpul să-mi permită să revin asupra acestei recenzii după alegerile din noiembrie, mai exact după întronarea noului președinte al României asupra căruia mi-am permis să fac o predicție (promit că nu mai fac…!) în decembrie 2012, pe vremea când toată lumea știa/ credea/ presupunea că alesul românilor va fi liberalul Crin Antonescu (zis Pleată, după porecla dată pe vremea când era ministrul al Tineretului și Sportului). Mi-am încordat capacitățile mele analitico-predictive (în decembrie 2012) și rezultatul – pe care l-am comunicat de mai multe ori pe Facebook – a fost că viitorul președinte al României se va numi Victor Viorel Ponta, iar acesta îl va numi (cu scandalul aferent) ca premier pe Traian Băsescu. Un consilier al premierului Ponta m-a asigurat că greșesc, respectiv că Ponta nici măcar nu va candida, USL ul având deja desemnat un candidat (Crin Antonescu). Vom trăi și vom vedea. Dar indiferent de rezultatul alegerilor cred că cititorii (inclusiv eu) așteaptă de la proaspătul scriitor român Remeș, noi cărți, cu noi dezvăluiri, poate pe un ton mai analitic și mai puțin vindicativ. Avem nevoie de o frescă a clasei politice românești, spre buna creștere a celor care se vor încumeta, în viitor, să se arunce în această vâltoare ale cărei vârtejuri te pot urca pe culmi sau te pot coborî în abisuri… Și o remarcă finală: cartea este scrisă într-o limbă română foarte corectă gramatical, ceea ce este o reală raritate în România celui de-al doilea deceniu al mileniului trei. Ținuta grafică impecabilă onorează un debut editorial de mare ținută. Aștept, încrezător, continuarea.

 

ANEXE (extrase tematice din cartea ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Baia Mare, 2014)

 

Sintagme sexoase

 

–          ”Oricât de frigide erau, de rupt o rupeau și vibrau la greu de frica berzei, în lipsa anticoncepționalelor” (p. 9)

–          conjugarea verbului ”a se rupe”: ”mie mi se rupe; ție ți se rupe; ea o rupe; nouă ni se rupe; vouă vi se rupe; ele o rup” (p. 9)

–          ”toți bărbați și femei la unison, trăiau într-un orgasm comunitar permanent” (p. 9)

–          ”își freacă dosul de tocul ușii și țâțele de ușă” (p.10)

–          ”Asta-i și soarta ta, fetițo! O primă ieșire pe piață și numai tu știi câte altele ți s-au întâmplat. Vei trece și prin mâinile mele.” (p. 11)

–          ”decolteul prea îndrăzneț, în care îmi poposise privirea” (p. 11)

–          ”Îți aduc ceva? – Pe tine! Cu toate cele. – Deja…pretențios? – Numai felul de bază. Trei porții! Mai apoi o luăm pe îndelete cu tot tacâmul” (p. 11)

–          ”un sfârc obraznic îmi atinse umărul, iar apoi obrazul…” (p. 11)

–          ”Miruna se voia și ea îngrădită, îngrămădită, înghesuită” (p. 15)

–          ”Nu pot, dacă-ți spun îl fuți! El se plânge iarăși și trebuie să te fut eu pe tine. Nu mă mai fute la cap! Uită!” (p. 54).  (dialog cu secretarul de partid care n-a vrut să divulge numele turnătorului care a dat referințe proaste la partid despre DTR).

–          ”Când discutăm, între noi bărbații, despre femei, le catalogăm pe toate deasupra cărora n-am gâfâit, curve!” (p. 57)

–          ”Și ne-am angrenat. Agreat. Împreunat. Ordonat. Regulat. …. Care pe masă, care-n dulap, pe ce scară, la care cotitură a holului, mai pe fugă, mai pe mestecate, în picioare pe fugă, ori într-o rână cu râvnă” (p. 58)

–          ”Una-i curva cu știaf, alta-i curva de duzină. Dumnezeu să le țină, că-i rău cu rău, dar…” (p. 59)

–          ”Va, Gina!… Bine puicuțo, hai la mine și o facem în picioare” (p. 60)

–          ”Iepei nu-i pusese nimeni căpăstru, deși n-ar fi refuzat niciun măgar” (p. 61)

–          ”Gina, pe rândul din față. La mijloc. Sorbea, că era toată burete, nu doar sutienul, iar la supt învățătură, ca la supt în general, avea chemare. Își făcea vânt. Cu fusta. Se încinsese. De căldură. La cur, că ăla a ajutat-o mereu, nu capul!” (p. 65)

–          ”Șefa de birou, cu ochii pe mine. Eu frumușel și tânăr aveam impresia că din aceste motive. Ea cam trecută și de-a binele ciufută, din motive de creion! Nu se născuse acea chimie bărbat-femeie care îngăduie știți voi ce. Iscasem o antipatie hormonală…. ” (p. 102)

–          ”Fără a evita privirea de scorpie a șefei, dau cu ochii de Hajnalka. Ce gură! Ce buze! Ce dantură! Ce gropițe în obraji! Ce ochi frumoși! Parcă îmi face cu unul?! Sigur îmi face… Unguroaică, unguroaică, o înțeleg că vorbea pe muțește în spatele șefei. Sâc. Șefei. Mie pupici!” (p. 103)

–          ”- Servus dragule, ce faci? – Umblu după pizdă, da de tine-i numai gura! (p. 156)

–          ”…mă holbam iar la desenele Indirei. Dar gândurile sunt parșive. Fug și se furișează. Oare și sub sâni sunt desene? Statuie nemișcată, ar fi depins cum pun lumina pe indiancă. Așezând-o în poziții diverse (ho, păcătoșilor!), nici mie nu-mi trecea prin cap altceva decât vouă!  …. Avea pe picior un desen, căruia i-am dat de tâlc abia când l-a ridicat. Un desen lung! … Începea de la labă și se termina la pradă!” (p. 198)

–          ”Băsescu, mai umblat prin lume, apucase să vadă negri de departe, când trecea prin dreptul Somaliei. La momentul acela pirații erau duși la futut, că, dacă era de lucru, Ceaușescu nu l-ar fi răscumpărat, fiind preocupat cu lichidarea datoriei externe. Și uite-așa, pe sula altora, țara asta a dat de dracul!” (p. 199).

–          ”... ideea fixă că are o misiune pe uscat: să i-o sugă licuriciului” (p. 206)

–          ”Adriana Săftoiu, încă tânără și cu sâni țepeni, în poziție puțin oblică spre față” (p. 207)

–          ” – Ce ai tu? – Nefutută, mă! – No, păi…! – Ia-ți gândul… la lipsa mea ar trebui să mă facă poștă un tren de stătuți” (p. 339)

 

 

Filosofie economică socialistă:

 

–          .”.. planurile pe care le gândim înadins mici: să le putem depăși vârtos și să facem lucrurile prost, pentru a ne rămâne loc să ne propunem un mai bine la viitorul plan!” (p. 15)

–          ”Cărămida o aducem noi. Și celelalte materiale necesare. Nu mai trebuie acte însoțitoare” (p. 16)

–          ”Ce furau ei nu rămânea de furat pentru alții” (p. 18)

–          ”… atunci când nu iese planul putem drege busuiocul din hârtii, însă întotdeauna împreună” (p. 24)

–          ”Fostul dumitale coleg este prieten bun al meu. Mi-a spus că l-ai servit domnește. Ți-a rămas dator” (p. 24)

–          ”Am trăit parcurgând câteva cincinale! Zic, am trăit, însă nu le-am trăit că mă sleiau. Îmi furau anii din viață și mă țintuiau locului. … Deși aveam un singur gând pe care-l urmăream cu tenacitate, nu puteam să-i dau viață. Turma însăși din care încercam să scap mă reclama și mă trăgea înapoi, iar zăvozii de pază, prin puzderie de abuzuri, perorând că o fac în binele meu propriu, mă reîncolonau” (p. 27)

–          ”... îi selectau pentru colaborare doar pe slugoii plini de râvnă” (p. 27)

–          ”socialismul era iadul” (p. 28)

–          -”Coada crește. Numai în față!  Laptele nu vine. Gerul se întețește” (p. 30)

–          ”Nu mă suferea partidul. Aveam dosar cu bube: origine socială nesănătoasă!. …Posturile grase le luau neamurile. Restul de posturi, absolvenți de ”Ștefan Gheorghiu” și cu școala neterminată” (p. 37)

–          ”Produceam pe bandă rulantă ace, brice și carice într-o întreprinderea situată la marginea a două orașe, fiind localizați cu sediul în cel mai mic pentru a-i întrema economic indicatorii. În fapt, eram răsfirați în șase județe și puzderie de localități. Mințeam încrucișat. Pe fiecare prim-secretar, pe seama celorlalți cinci. Știam și noi, știau și ei și ne prefăceam, deopotrivă, că nu știm! La centrală aranjam cifrele cu miel și cozonac de Paști, cu castane toamna, cu pom și porc de Crăciun și cu țuică… tot timpul. Ba o bomboană pe colivă, ba câte o piatră de mormânt pentru cei aflași în slijba dracului, chemați la judecata lui Dumnezeu”. (p. 63)

 

 

Cum ne-au apreciat străinii în perioada de tranziție și după

 

–          Martin Kraus de la Ambasada Germaniei: ”Nu s-au prea limpezit lucrurile aici. Sunteți într-o mare întârziere față de majoritatea celorlate țări cu același trecut…

–          DTR : Din păcate, da! Datorită nouă, datorită altora… Simțim… eu am deja experiențe proprii… o anumită izolare… suntem cap de listă la… cum ar veni o listă de așteptare. Nu pare a ne fi decisă soarta de marile curți europene… de americani… Între ciocan și nicovală… Una din cele două unelte este Rusia, neapărat. Ne zbatem… sperăm… avem totuși încredere… Am mai pățit-o din încredere oarbă… Blestem pe un neam mic, strivit între altele mult mai mari…

–          Martin Kraus: Am totuși convingerea că dorința voastră coincide cu interesele mari ale Europei. Veți primi undă verde, dar veți plăti pentru asta! Când, cât, cum? Depinde mai ales de voi!

–          DTR: Martine, îmi permit să-ți spun că așteptările mele, ale multor altora, dinspre partea voastră erau mult mai mari. Nu pomană. Investiții! Sunt prea mici în comparație cu altele. Prea mici în comparație cu puterea voastră financiară. Probabil, fără exodul numeric al plecărilor, era o altă situație.

–          Martin Kraus: În mod cert! Cu aproape un milion de etnici germani, câți am fi putut fi în alte condiții… Dar…” (p. 98 – 99).  (Vezi detalii ale vânzării șvabilor și alte consecințe ale vânzărilor de persoane de etnie germană la: http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html )

 

Din convingerile economico-politice ale ministrului și deputatului DTR:

–          ”… eram ministru și eram hăcuit în Parlamentul reunit cu Legea Bugetului. Ordinul de mărime era cea mai sfântă lege. În ea credeam, cu ea mp apăram de taote poftele și neghiobiile. Dârz, respingeam orice ar fi afectat ordinul de mărime pe care îmi fundamentasem corelațiile” (p. 110)

–          ”A da în ruși era o întrecere națională, dragă tuturor. Patriotism curat. Între timp a devenit contraproductiv” (p. 157)

–          ”Băsescu a încercat cu scuipat! A scuipat extrem de mult, dar n-a umplut Marea Neagră. Învins, a recunoscut spășit că ”Marea Neagră este lac rusesc!” Adânc din cale afară, că nu i se vede fundul și nici epavele flotei, moștenite de la răposatul” (p. 157)

–––––––––––––

Liviu Druguș, 13 iunie 2014, Valea Adâncă – Miroslava, jud. Iași

www.liviudrugus.wordpress.com                                    www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (5)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

Partea a III-a ”Organizarea” (pp. 163 – 208) are doar 45 de pagini, organizarea fiind funcția managerială cu cel mai mic număr de pagini alocate. Ambele capitole ale acestei a treia părți sunt scrise de Irina Salanță, mezina triadei auctoriale. Tot ea este și autoarea primului capitol dedicat funcției numite de autori Conducerea, și care succede capitolelor dedicate funcției de Organizare. Din punctul de vedere al titlurilor celor trei capitole  (8, 9 și 10) aceste sunt toate legate de ideea de organizare și organizație. Aceste trei capitole (scrise de Irina Salanță), la care se adaugă și capitolul 11 (”Motivarea”) scris de Mirela Popa vor face obiectul acestui penultim episod al recenziei manualului de ”Management” (Cluj, 2013).  Deoarece jumătate dintre cele 15 capitole ale manualului se referă preponderent la organizații și organizare, iar cealaltă jumătate se referă preponderent la aspectele manageriale, consider că este justificată evaluarea mea din episoadele anteriore, aceea că ne aflăm în fața unui manual de managementul organizațiilor. Insist asupra faptului că managementul poate fi autoaplicat și persoanei/ individului, ceea ce poate constitui obiectul unei lucrări separate. Așa cum, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Finanțe generale, Finanțele întreprinderilor și Finanțe internaționale, acum s-a introdus în curriculum și Finanțele personale, tot astfel, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Management general, Managementul firmei/ organizației și Managementul transnaționalelor (al firmelor globale), se poate face loc în curriculum unui curs de Management personal (Selfmanagement). Dar, fie că este vorba despre aspectele financiare sau manageriale, ambele exemple se încadrează în triada spațială micro-macro-mondo din cadrul MSM. După ce am sugerat crearea unei noi discipline manageriale (Selfmanagement), acum vin cu ideea mea mai veche aceea de a preda acest continuum triadic (micro-macro-mondo) la modul integrat, compact și cu înțelegerea corectă a interdependenței dintre cele trei niveluri (spațiale) de realitate. Practic, propun ca orice manual de management să aibă permanent în cuprinsul său elemente de micro (selfmanagement), de macro (managementul organizațiilor) și de mondo (mondomanagementul). Este și ideea care rezultă din motto ul capitolului 8: ”Componente de bază ale organizării” (pp. 165 – 192): ”În general, a comanda mai mulți oameni e același lucru cu a comanda câțiva. E o problemă de organizare” (Sun Tzu). Concret, gânditorul militar chinez făcea trimitere la (cel puțin) două niveluri de realitate și de management: mondo (o armată mare) și macro  (un batalion sau regiment). Lipsește nivelul micro (individual) care se presupune a fi subînțeles. Dacă nu te poți comanda/ conduce pe tine însuți, în mod evident, nu vei putea conduce o organizație (mai mare sau mai mică). Logica firească a lucrurilor este restabilită, acum, în teoria finanțelor, dar în predarea medicinii acest lucru se practică de mult. Acolo se studiază întâi organismul umnan (individul) pentru ca abia în anul VI să se studieze colectivitățile umane (Sănătate publică, Medicină socială, Managementul sistemelor de sănătate etc.). Nu întâmplător profesiunea medicală este printre cele mai respectate și respectabile: se adresează direct și prioritar individului și apoi colectivităților umane. Cred că la fel ar trebui să se întâmple și în studiul mangementului: să se înceapă cu aplicații la nivel de individ (selfmanagement) și apoi cu aplicații la nivel de colectivități (organizații). Evident, nu fac un reproș autoarei sau autorilor manualului de față, ci fac o propunere de reformă curriculară (ce poate fi acceptată și aplicată sau nu). Iar citatul din Sun Tzu susține această idee a structurilor esențialmente identice la diferite niveluri de realitate. Or, așa cum cunoașterea începe cu autocunoașterea (Cognoscete ipsum!), la fel și conducerea/ managementul trebuie explicat/ predat/ aplicat începând cu individul uman.

 

În mod aproape firesc, paragraful inițial al acestui capitol (8) despre organizație începe cu prezentarea ... Metodologiei Scop Mijloc! Cititorul atent și sensibil va observa această preocupare a mea de a descoperi modul de gândire de tip MSM acolo unde acesta chiar există. Departe de a fi o simplă obsesie personală, o coincidență întâmplătoare, sau o fixație paranoidă pe un unic mod de a vedea lucrurile (varietatea acestor moduri este practic nelimitată), modul de gândire, simțire și acțiune de tip MSM este prezent în varii și neașteptate forme în multe sisteme de gândire. Ceea ce doresc să evidențiez și să solicit cititorilor interesați este de a se/ ne pronuța în privința unor selecții: optăm pentru simplificare sau pentru complicare? Optăm pentru coerență și claritate conceptuală sau pentru un limbaj divergent, alambicat și care comunică greu sensurile? Optăm pentru o concentrare/ compactare/ esențializare a cunoașterii sau pentru o gonflare/ diversificare și prolixicizare a cunoașterii? Optăm pentru discipline cu areal tot mai ingust de studiu și umplute cu banalități pentru a se putea preda pe parcursul unui an de zile sau optăm pentru o cunoaștere transdisciplinară, compactizată și cu aplicabilitate largă, predată în perioade cât mai scurte de timp?  Odată date răspunsurile la acest chestionar ad hoc cititorul va putea opta pentru modul de gândire/ cercetare/ predare de tip MSM sau pentru modul de gândire care fixa tipare specifice de conduită, care blocau creativitatea și care scădeau productivitatea oamenilor.  Pentru a oferi un plus de sens și de concretețe discuției de până acum, voi prelua prima frază din primul paragraf al capitolului, loc unde se concentrează și se descrie conținutul întregului capitol: ”Odată stabilite obiectivele și elaborate planurile (teme prezentate în Cap. 5), organizația trebuie să-și ”ordoneze” diferitele componennte și resurse pentru a crea un cadru în care să poată fi realizate planurile și atinse obiectivele”. În esență, aceasta este MSM (de)scrisă cu alte cuvinte. În ce mă privește, nu pot fi decât încântat că acest mod de gândire este prezent tot mai frecvent în literatură. Dar, odată acceptat și utilizat acest mod de gândire mi se pare firesc să fie acceptate și consecințele practice generate de acesta, inclusiv cele referitoare la reforma curriculară. Iată cum ar suna paragraful de mai sus în limbajul MSM: ”După stabilirea cu claritate a scopurilor de atins și a mijloacelor apte să ducă la atingerea acelor scopuri, managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Unii vor spune: ei și? Ce folos aducea schimbarea unor cuvinte? Încerc să răspund la aceste posibile întrebări și chiar la altele care ar putea să apară. Așadar am renunțat să folosesc sintagma ”organizația trebuie să-și ordoneze diferitele componente” și am înlocuit-o cu sintagma ”managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Deși aparent nu este vreo (mare) deosebire, totuși lucrurile iau sau pot lua turnuri diferite. Astfel, am evitat personificarea unui construct artificial – organizația – și am repus în drepturi actorul care mișcă și face aproape viu acest construct artificial, managerul. Organizațiile nu gândesc, nu simt și nu iau decizii, doar individul/ indivizii pot face asta. Pentru a păstra comparația cu domeniul medical, nu putem spune că organismul uman gândește, ci doar că creierul din acel organism gândește. La fel, organizația nu gândește (nu planifică, nu stabilește obiective), doar managerul sau cei desemnați să facă acest lucru gândește/ gândesc. Apoi, conceptul de ”obiectiv” ține de lumea materială a obiectelor contigente, în timp ce ”scop”  ține de finalitatea cunoașterii și gândirii  umane. De asemenea, ”resurse” vine tot din materialismul modernismului mașinist, în timp ce ”mijloace” ține de gama largă a tuturor posibilităților (materiale, energetice, informaționale) de transformare a lor în scopuri atinse. În concluzie, autoarea adoptă modul de gândire de tip MSM dar cu cuvinte ce țin de alt mod de gândire, fapt care îngreunează aplicarea consecventă a noului mod de gândire (MSM). Este, cum am mai afirmat, același lucru cu a pune vinul nou în burdufurile vechi și uzate, adică cu a strica vinul… Pe lângă faptul că limba română este polisemică și neregulată,  a amplifica suplimentar ambivalența (uneori polivalența) unor cuvinte nu este, cred, cel mai bun lucru. Și alte limbi vorbite pe mapamond au grade diferite de ambiguitate, dar cred că asta ține de etnicitate, de cultură, de educație. Am comentat deja (chiar în primul episod), conceptul de organizare și am propus o modalitate de explicitare a acestuia. Nu mai revin aici.

 

Referitor la conținutul propriu-zis al capitolului este de remarcat apelul alternativ la surse bibliografice românești și americane, cu deja criticata lipsă a punctului de vedere (personal) al autorului. De altfel, în grilele de evaluare academică se vorbește despre ”articole de autor” sau ”cărți de autor”, în sensul cât se poate de transparent al nevoii de contributivitate, de originalitate. Altfel, în loc de ”carte de autor” vorbim despre ”o sinteză de autor”, un compendiu de citate pe o temă dată (și care este mult mai puțin decât o carte de autor). Capitolul de față este, fatalmente, unul mai puțin filosofic și mai mult practic, tehnic chiar. Nu întâmplător la compartimentele de organizare ale firmelor tehnicienii și inginerii erau preferați economiștilor sau psihologilor. Adecvarea dintre scopurile organizației și mijloacele existente și atrase este o activitate permanentă a cărei îndeplinire este ușurată de segmentarea/ compartimentarea activităților pe domenii distincte și care alcătuiesc funcțiunile firmei (pp. 173 – 176). O exemplificare a acestor funcțiuni prin activitatea din cadrul unei familii (formată chiar dintr-un singur membru) ar fi utilă. Coautorul Dan Lungescu a postat pe FB un link la un articol din revista franceză Capital, în care un bucătar renumit (Thierry Marx) oferea lecții de management după modelul activităților din bucătăria unei familii sau a unui restaurant:

http://www.capital.fr/carriere-management/interviews/il-faut-manager-du-bout-des-doigts-890862. Este exact ceea ce recomand și eu managerilor și teoreticienilor pe tema managementului: umanizați și simplificați actul managerial pentru a-i conferi naturalețe, suplețe, eficacitate și eficiență. Cu atât mai mult cu cât autoarea a inclus și un subcapitol referitor la MRU (HRM), aspectele concret umane ar fi necesitat o exemplificare suficient de bogată (chiar dacă greul acestei aplicări și exemplifică cade pe activitatea de la seminar, consider că un minimum de exemple sunt necesare și în cadrul cursului).  Referitor la resursele umane consider că o discuție pe tema Regulamentului de Organizare și Funcționare a unei firme/ organizații este binevenită. O sursă recentă pe aceastră temă este posibil de găsit cu ajutorul link ului de mai jos:

http://www.regulamentorganizare.legislatiamuncii.ro/?cs=290308 .

 

O bună organizare înseamnă o bună ordonare și compartimentare/ structurare funcțională a activităților. În cazul firmelor, aceste compartimente sunt create în conformitate cu funcțiunile firmei (concept fayolian/ franțuzesc) tema compartimentării primind patru pagini și citate exclusiv din surse românești. Din păcate, se observă o anumită inconsecvență terminologică.  Astfel, la subcapitolul Funcțiunile firmei, se vorbește și despre organizații, deși este evident că toate firmele sunt organizații, dar nu toate organizațiile sunt firme. La p. 173 se precizează că ”Nu toate organizațiile au aceleași funcțiuni; cele mai des  întâlnite sunt: (1) de producție, (2) comercială, (3) de resurse umane, (4) financiar-contabilă (economică) și (6) de cercetare dezvoltare ”. Trec peste faptul că cele șase funcțiuni sunt, de fapt, cinci. Dar sugerarea faptului că ar exista o identitate între dimensiunea financiar-contabilă și cea economică este, după părerea mea abuzivă și neadevărată. A reduce economicul la contabilitatea financiară este, evident, un abuz: adică activitatea de producție nu este o funcțiune economică? (Eu zic că da, și încă cea mai… economică dintre toate; Dar activitatea comercială nu este economică? … ). După părerea mea toate acestea sunt funcțiuni economice, departajate doar de natura activităților din cadrul fiecărei funcții. (La pagina 176, unde se detaliază conținutul funcțiunii financiar-contabile nu se mai amintește nimic despre economic…). Mai mult, prezența acestei confuzii într-un manual de management (dedicat, mi se pare, studenților economiști) se datorează, cred, lipsei de preocupare de a defini TOATE conceptele care apar în manual. Dicționarele ajută și ele la perpetuarea unor confuzii referitiare la natura și conținutului economicului, ca activitate general umană. Pentru marxiști/ marxieni, economicul reprezintă doar relațiile de producție dintr-o firmă, aspectele de natură tehnic-prelucrătoare fiind asociate cu funcțienea tehnică numită producție. Pentru (neo)clasici și (neo)liberali, economicul este, în primul rând piața și funcțiunea comercială. Punctul meu de vedere, exprimat în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, este că economicul reprezintă ”colectarea, combinarea și consumarea de mijloace în vederea atingerii unor scopuri”. Utilizând această definiție va fi ușor să găsim dimensiunea economică în romane de dragoste, în activitatea unei grădinițe de copii sau în activitatea de cercetare a posibilităților vieții pe Marte. Am aderat (joined) la mai multe grupuri de discuții pe Facebook care aveau conotații economice în denumirea lor. Am inițiat dialoguri cu fondatorii și cu membrii acestor grupuri în dorința de a vedea ce înțelege fiecare prin economic. Diferențele de conținut ale acestui concept (și ale realităților corespunzătoare) pot ridica serioase semne de întrebare în legătură cu posibilitatea comunicării reale în cazul acestor diferențe conceptuale majore. Propun celor interesați colectarea, analizarea și formularea unor puncte de vedere referitoare la sfera de cuprindere a conceptului de economie/ economic tocmai pentru a putea promova un punct de vedere coerent și relativ unitar cu privire la această dimensiune fundamentală a existenței umane.

 

Un capitol (9) de doar 15 pagini (pp. 193 – 2007) dedicat ”Designului structurii organizatorice”, respectiv proiectării structurilor și comportamentelor unei organizații, înseamnă și revenirea la citarea masivă a textelor americane (cu excepția notabilă a autorului  clujean Anca Borza, unul dintre referenții acestui manual, citat de câteva ori în acest mic capitol).  Relația dintre strategie și structură (p. 194) este una firească, cu prioritatea elementară a strategiei (scopului) în raport cu structura (mijloc de atingere a scopului). Pentru un subcapitol de jumătate de pagină, cu o subliniere a unor lucruri evidente, nu văd rostul a două trimiteri la autori americani..

 

Odată cu capitolul 10 (”Comportamentul uman în organizații”) (pp. 211 – 225) se intră în cea de-a patra Parte a manualului (respectiv a treia funcție managerială): Conducerea. Nu mai insist asupra faptului că, personal, nu agreez această denumire a funcției manageriale cu numărul trei, fiind în favoarea mai clasicei denumiri: Motivarea. De altfel autoarea însăși sugerează și chiar subliniază că referindu-ne la conducere, avem în vedere motivarea: ”Pentru a ști cum să conducă oameni, cum să-i motiveze și cum să comunice cu ei, un manager trebuie să cunoască comportamentele oamenilor respectivi, să știe care sunt elementele care generează sau influențează acel comportament: personalitatea, emoțiile, inteligența emoțională, atitudinile, percepțiile” (p. 211). Orice absolvent de liceu realizează că aceste ”elemente” invocate sunt, în totalitate, studiate de disciplina numită Psihologie. Totodată, comportamentul uman este și obiect de studiu al Eticii. Despre Etică și Responsabilitatea socială a organizațiilor se vorbește în Introducere, într-un capitol semnat de Mirela Popa. Desigur, avem, aici, de-a face cu Psihologie aplicată și cu Etică aplicată (la managementul organizațiilor). De fapt, și luarea deciziilor, gândirea strategică și logica organizațională sunt studiate de Psihologie și de Logică. Subliniez aceste aspecte tocmai pentru că sunt în favoarea contopirii și amalgamării tuturor disciplinelor care se ocupă de studierea omului și a acțiunii umane într-un corp comun, integrat și unitar de cunoștințe sub o denominație generică comună. Eu am dat acestui corp de cunoștințe despre om numele de Metodologia Scop Mijloc (sau, mai larg, Teoria Generală a Acțiunii Umane). Dar asta nu înseamnă că nu recomand studenților să citească și să cunoască toate disciplinele din care s-au extras informațiile și cunoștințele care alcătuiesc MSM sau TGAU (evident, treptat și în timp, în funcție de interesul real de a deveni manager de un anumit rang/ nivel.  Apreciez că un subiect cum este ”inteligența emoțională” nu este ocolit, acesta fiind un rod postmodernist prin excelență. Multe manuale (moderniste, raționaliste, tehniciste) ocolesc acest subiect considerându-l neștiințific sau nerelevant pentru manageri.

 

Deoarece motivarea este chintesența conducerii (și a managementului!), autorii au găsit de cuviință să-i acorde un capitol separat (Cap 11 ”Motivarea”, pp. 227 – 261) deși acest aspect (motivarea) este intim legat de comportamentul uman în organizație, tratat în capitolul anterior.  Transpare din ce în ce mai mult faptul că toate se leagă cu toate, fiind extrem de greu să separi, din considerente didactice și pedagogice, etica de comportament și psihologia de motivație. Tocmai acesta a fost și imboldul meu inițial (cu cca patru decenii în urmă) de a compacta cunoașterea despre om într-o viziune teoretică unitară și coerentă. Dacă lucrurile sunt interdependente, de ce să le separăm și chiar să le opunem unele altora? Evident, nu le putem pune pe toate, dintr-un foc, împreună. Tocmai de aceea am recurs la esențializare și compactizare, plus adoptarea unui limbaj comun, unificator.

 

Dar să notăm câteva lucruri despre acest capitol 11 (eminamente psihologic, ca și cel anterior). În pofida celor peste 400 de definiții ale conceptului de motivație, autorul capitolului, Mirela Popa, conchide, esențializând, dar și citând doi autori americani, că  ”cele mai multe sunt centrate pe mecanismul de activare și susținere a efortului pentru îndeplinirea unor dorințe sau scopuri” (p. 228). Deja am ”impresia”  că cele mai bune argumente în favoarea integrării cunoștințelor despre om și acțiunea umană sub denumirea generică de MSM le găsesc chiar în acest manual (via autori americani).

 

Motivația este mijlocul ducător la scop, sau mai specific, este unul dintre mijloacele care ne pot apropia de scopurile dorite. Motivația este intens folosită în pedagogie, pedagogia fiind miezul și motorul actului educațional. Desigur, motivația consonează perfect cu manipularea, pedagogia apelând consistent la tehnici de manipulare. De ex., cum să faci un copil să devină iubitor al lecturii? Îi sugerezi că citind își va putea îndeplini orice dorință. Sau îl lauzi pentru că știe să aleagă ceea ce își dorea cel mai mult: să citească și să afle lucruri interesante. Managementul apelează masiv la tehnici de manipulare prin cunoașterea caracterelor, pasiunilor, dorințelor sau chiar viciilor angajatului.  În puținele mele experiențe manageriale am apelat la asemenea tehnici, care chiar au dus la rezultatele scontate. Campaniile electorale sunt cele mai vizibile situații de manipulare grosieră: promisiuni de creșteri de venituri, de locuri de muncă, de afirmare a valorilor etc. etc., acestea fiind exemple clasice de motivare a alegătorilor.

 

Funcționarea mecanismelor psihice de declanșare a unor acțiuni cu un scop bine cunoscut este descrisă în capitol definind conceptele (performanță, efort, personalitate, inteligență emoțională etc., fapt care ajută mult cititorul să le înțeleagă. Metodologia Scop Mijloc nu putea fi ignorată, fie și tangențial sau la modul indirect. În definirea sintagmei de ”abilitate cognitivă generală” (un alt mod de a spune ”a ști pentru a face”) se invocă în cel mai direct mod binomul ”scop-mijloc”, cu observația că mai trebuia un efort pentru a se ajunge la trinomul ”scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc”. Iată formularea autoarei: ”Raționamentul de tipul scop-mijloc conduce spre obiectele, relațiile și procesele pentru care există o nevoie percepută. Obiectul nevoii este descoperit la nivel cognitiv, devenind scop, ceea va determina identificarea mijlocului/ comportamentului care va conduce la atingerea scopului/ satisfacerea nevoii. Astfel, în plan mental se generează o tensiune motivațională marcată nu numai de nevoi, ci și de intenții, scopuri și mijloce” (p. 231) (mica scăpare din construcția ”ceea va” este în mod cert o eroare de dactilografiere, eroare atât de rar întâlnită încât impresia generală de acuratețe lingvistică este și mai întărită). Faptul că nu se mai citează niciun autor american îmi sugerează că afirmațiile de mai sus sunt convingeri proprii ale autoarei, având acum și aici, de-a face cu o recunoaștere aproape explicită a esențelor din Metodologia Scop Mijloc. Lipsa conceptului cheie (adecvarea) poate fi o scăpare, deși convergența ideatică dintre MSM și textul de mai sus nu mai are nevoie de demonstrații. Nu-mi rămâne decât să reînnoiesc invitația de a scrie împreună un viitor manual de Management  axat majoritar pe aceste adecvări permanente dintre scopuri și mijloace.  Ar fi nu doar un mare ajutor pentru studenți, ci și o premieră în domeniu. UBB Cluj are deja câteva rezultate de răsunet în cercetare (sângele artificial, intrarea Facultății de Matematică și Informatică în Top 500 mondial – clasamentul Shanghai -, nominalizarea profesorului de istorie medievală Ioan Aurel Pop printre cei mai buni profesori din lume, primul curs de Analiză de Intelligence din România predat de lector dr Ionel Nițu, prima Școală doctorală pe transdisciplinaritate condusă de acad. Basarab Nicolescu  etc.) iar adăugarea unui rezultat de excepție și în domeniul managementului ar face din UBB nava amiral a cercetării românești.  Deocamdată, nici criticile și nici propunerile mele nu au primit vreo reacție concretă, dar după ce voi încheia această recenzie-fluviu sper că vor apărea și mult așteptatele dialoguri.

 

Acest capitol, cel mai plin de originalitate dacă măsurăm această originalitatea prin raritatea trimiterilor la alte surse, se încheie cu o sinteză a ”doctrinelor” motivaționale referitoare atît la conținutul motivațiilor (nevoile) cât și la procesul motivării. Toate acestea sunt posibile ghiduri practice pentru manageri deoarece fiecare student/ manager va opta pentru teoria care i se potrivește cel mai bine personalității sale. Efortul de sintetizare și de prezentare este unul meritoriu, contribuind la îmbunătățirea dimensiunii pragmatice a unui manual fatalmente teoretic.

 

Mi-a reținut atenția explicarea procesului de motivare, schema explicativă fiind una eminamente și esențialmente de tip MSM. Iată această explicație:

 

Elementele definitorii ale procesului de motivare sunt:

–          nevoile – dau energie și activează comportamentul:

–          efortul depus (direcție, persistență, intensitate) – forța internă a individuluiȘ

–          rezultatul efortului: (1) rezultatele directe, adică performanța, (2) rezultatele indirecte (obținute ca urmare a performanței), adică recompensele, și (3) satisfacția, ca efect al recompenselor – aceasta justifică direcția, intensitatea (cantitatea) și persistența comportamentului” (p. 232).

 

În terminologie MSM, nevoile = scopul; efortul depus = mijlocul; rezultatul efortului = evaluarea gradului de atingere a scopului și nivelul de adecvare cu mijloacele utilizate. Aceste echivalări asigură un bun teren pentru o convergență ideatică și mai consistentă cu MSM.

 

(Va urma)

 

 

 

Liviu Drugus                   28     noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (1)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

 

Recenzarea cărții de față (un manual universitar) este rezultatul/ rodul interconectărilor și al comunicărilor mele pe rețelele de comunicare.

OBSERVAȚIE: Pentru unii, rețelele de comunicare se numesc rețele de ”socializare”. Deoarece acest cuvânt – ”social”/ ”socializare” este unul deja compromis prin afixare la cele mai neașteptate situații/ contexte/ concepte (ex. capital social, ajutor social, antreprenoriat social, social-democrație, socialism, locuințe sociale, științe sociale, psihologie socială, asigurare socială, grup social (WC), istorie socială, opinie socială, economie socială, democrație socială, incluziune socială, responsabilitate socială, dinamică socială, experiență socială, viață socială, media socială (social media) etc. – îl folosesc doar luat între ghilimele, cu precizarea că acest cuvânt este confuziv sau inducător în eroare. O discuție mai amplă pentru fiecare dintre sintagmele de mai sus este în măsură să stimuleze autorii la o maximă precauție în utilizarea acestui cuvânt capcană, desigur cu excepția situației când chiar inducerea în eroare este scopul real al folosirii sale. Din păcate, (a)uzul unor cuvinte ne face să le folosim/ repetăm fără prea mult discernământ, ajungându-se, din nou, la un limbaj de lemn care complică nu doar comunicarea în general, ci înțelegerea ca finalitate a actului de comunicare)

 

Domnul Dan Lungescu a acceptat, în acest an, 2013, să-și devoaleze identitatea mascată de pe o rețea de comunicare și să dialogheze cu mine pe teme legate de management (”managrement” fiind, în viziunea sa, un mod jucăuș de a face educație managerială). Am primit aprecierile sale pozitive referitoare la metafora mea a mersului pe bicicletă ca descriere sugestivă a activității de manag(r)ement (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/). I-am mai sugerat (ca fiind utilă procesului de predare a disciplinei Management) să ia cunoștință de blogurile mele (www.liviudrugus.ro și www.liviudrugus.wordpress.com) unde îmi promovez Metodologia Scop Mijloc, fie direct, fie indirect prin trimiterile către acest subiect în cadrul celor cca 70 de articole (recenzii și articole originale) postate în ultimul an. Desigur, invitația de a face o prezentare/ recenzare/ review a cărții de față, unde domnia sa este co-autor, a fost acceptată imediat, iar rezultatul lecturării acestui manual de management va fi redat mai jos împreună cu micile mele observații și propuneri.

Profit de prilej pentru a sublinia că intelectualitatea de la noi din țară este insistent provocată – prin demersurile mele critice – să renunțe la prezentările/ recenzările de complezență, cu sublinierea unor presupuse merite (de genul: ”lucrarea de față umple un (mare) gol în literatura de specialitate”, ”cartea se remarcă prin originalitate, creativitate și acuratețe” etc., deși nici pe departe nici măcar autorul/ autorii nu pretinde/ pretind așa ceva…). Concret, pledez, de cca patru decenii pentru critică de întâmpinare în cercetare. Mă aflu acum, la 60+, exact în situația lui Eugen Lovinescu, bănuit (și el!) că promovează o critică generată de frustări personale (cei criticați vedeau originea acestor critici în ”neîmpliniri sociale”…). Iată crezul de senectute al ilustrului critic: “Cu ocazia aceluiaşi accident calendaristic amintit mai sus [împlinirea vîrstei de 60 de ani], unii critici au pomenit eufemistic de oarecare ‘neîmpliniri sociale’ ale carierei mele, bănuind că ele ar fi putut produce unele mici drame sufleteşti cu repercuţii în echilibrul moral necesar criticului menit să judece fără presiunea decepţiilor avută în propria-i carieră. Se înşeală. Cel dintîi act al afirmării mele critice a fost cel al renunţării; numai în clipa cînd m-am crezut capabil de această jertfă consimţită, am pornit la acţiunea critică; la vîrsta de 23 de ani luasem o poziţie ideologică împotriva tuturor celor ce puteau dispune de destinele mele sociale; patruzeci de ani nu mi-am schimbat apoi obiectivele şi mijloacele de acţiune, izvorîte din setea de independenţă. Nu mă frămîntă, deci, nici o nemulţumire; soarta noastră nu e în împrejurările dinafară, cum se vede, ci în noi, în cararacterul, în voinţa noastră; ne clădim destinul pe care îl dorim şi-l merităm” (E. Lovinescu).

La polul opus demersului critic constructiv, provocator la dialog și la perfecționare continuă se află demersul critic demolator, descurajant și blocant al oricărui dialog posibil. Andrei Pleșu a surprins și descris corect și  un asemenea nociv demers, în cartea sa ”Parabolele lui Iisus” (Humanitas, 2013).

Anghel N. Rugina, Hayek,

În ultimă instanță, recenzarea este o parte a procesului de comunicare dintre autor(i) și cititor(i), fiind un foarte necesar feed back pentru o posibilă (acolo unde este cazul) îmbunătățire a conținutului și formei cărții în ediții viitoare. Este evident că iritarea/ supărarea unor autori recenzați provine, în primul rând, din necunoașterea procesului de comunicare în ansamblul său. Cristopher Turk atrage atenția – în cartea sa ”Comunicarea eficientă: cum să le vorbești oamenilor” (Ed Trei, București, 2009 Cf originalului ”Effective Speaking. Communicating in Speech”, Routledge, 1985) că ”Un sfat critic din partea unui prieten este cel mai bun ghid rapid pentru comunicarea eficientă” (p. 30).  Faptul că dl Dan Lungescu îmi cunoștea deja stilul (uneori acid/ ironic/ direct) și – în deplină cunoștință de cauză –  și-a asumat riscul de a-și ”vârî capul sub evanghelie” este, cred, deja meritoriu, probând o atitudine deschisă față de critici și evaluări externe neutre. Așadar, voi trece prin filtrul propriei mele gândiri conținutul acestui manual de Management fără a face un secret din faptul că orice recenzie este, în viziunea mea, și o formă de promovare a modului meu de gândire, a viziunii mele manageriale, a convingerilor mele didactice și a pledoariilor mele pentru o limbă română cât mai curată și mai inteligibilă (Vezi, pe post de argument: http://www.reportervirtual.ro/2013/10/horror-gramatical-la-revista-22.html).  Este greu de definit limita dintre certitudini, credințe, opinii, dintre teorii care susțin un lucru și teorii care susțin contrariul. Existența certitudinilor vine din dorința (nejustificată, neargumentată și inutilă) a unora de a ”științificiza” orice gând, opinie, teorii etc. Nu există o ”știință a dreptului”, după cum nu există o ”știință a filosofiei” și nici ”științe sociale”. Se confundă (intenționat uneori) orice disciplină predată la universitate cu ”știința”. De la Managementul ”științific” al americanului Frederick Taylor, la socialismul ”științific” al lui Friedrich Engels apoi la contemporanul creaționism ”științific” totul se vrea a fi ”știință”, adică exact, logic, demonstrabil, măsurabil, predictibil, verificabil, repetabil etc. Existența crizelor economice scoate grămada de ”științe economice” de sub bănuiala de ”științificitate”. Filosofia a scăpat, până la urmă, de atributul (afixat de marxizanți) de ”științifică”, iar toate așa numitele ”științe sociale” se dovedesc a fi colecții de credințe, opinii, păreri, teorii de toate felurile și care se contrazic adesea flagrant. Nici așa numitele ”științe” exacte nu sunt chiar atât de exacte, ci apar mereu teorii care demontează teoriile și certitudinile anterioare, Cred cu convingere (așadar, iată, am și eu o certitudine…) că dreptul, etica și politica, economica și managementul sunt un corp comun de opinii și teorii ce ar trebui neapărat predate simultan/ compactat/ integrat ca o unică disciplină academică. Pentru a nu complica lucrurile nu extind aici discuția și la celelalte discipline care studiază omul și comportamentul uman. Orice opinii pe această temă sunt binevenite și foarte necesare, indiferent de gradul de certitudine pe care autorii lor îl au… Devreme ce știința nu mai există (ci doar amintirea moderniștilor în legătură cu o activitate arogant numită ”știință” – Marx fiind unul dintre entuziaștii susținători ai tezei ”știința – forță de producție”) discuția de față nu prea are obiect. Totul se reduce la convingeri, opinii, credințe, pronosticuri, previziuni/ predicții, demonstrații de virtuozitate logică, trimiteri la articole și link uri etc. Povestea cu modelarea matematică a creșterii economice a fost îngropată de mult, ne-existând modele garantate 100% că odată aplicate vor da următoarele rezultate sigure… Cu astfel de modele s-a ajuns la multe crize, conflicte, dezastre. Așadar, odihnească-se în pace ”știința modelării proceselor economice” – disciplină la care au renunțat cam toate universitățile din lume, econometria fiind servită în contiunuare, din inerție și pentru păstrarea unor job uri profesorale….Criza actuală este un rod al gândirii moderne arogante, omnipotente și omnisciente, care prezice și verifică TOT ce mișcă… Postmodernitatea a lansat invitația firească de a miza pe informație și cunoaștere transdisciplinară, holistică, dar disciplinaritatea ”științifică” este încă la putere și în zilele zise post-postmoderne. Probabil nu m-am făcut bine înțeles declarând moartea științei. Mă refer, concret, la moartea unui mod specific modernității de a acumula cunoaștere nouă, mod bazat pe felierea tot mai îngustă a realității și studierea acestor feliuțe transparente în profunzimile lor abisale încât savanții lumii au coborât din turnul lor de fildeș (care le permitea totuși o viziune suficient de largă pentru a fi credibili) în catacombele întunecoase ale teoriilor fără finalitate și fără sens pentru umanitate. Librăriile, bibliotecile și Wiki sunt pline de teoriile modernității și ale ”științificității” disciplinare și care continuă să facă victime în rândul amatorilor de notorietate facilă. Așadar, deși a murit, scheletele științei moderne populează masiv dulapurile și mințile oamenilor. Într-adevăr, lupta cu fantomele trecutului nu este deloc ușoară…

Critica este foarte necesară, deoarece ea înseamnă viață, înviorare și (re)înviere a impulsiunilor adormite. Deși contestat, uneori sub aspecte de moralitate publică, Andrei Păunescu a scris o minunată poezie dedicată actului critic revigorator, reconfortant și doar aparent deranjant. Deși poezia este adresată expres oamenilor politici, esența o reprezintă nevoia de critică (presupus a fi doar apanajul dialecticii). Iat-o:

 

Adrian Păunescu, “Liedul dialecticii

 

Nimic nu se face de n-are opus,
nimic nu trăieşte cînd nu-i să-l conteste,
oricît se înalţă puterea de sus,
ovaţii o ţin, dar o ţin şi proteste.

Eternul război dintre minus şi plus
e cea mai curată şi sfîntă poveste,
nimic nu se face de n-are opus
şi viaţa, mereu, opoziţie este.

Aceasta n-o cred nici tiranii cei mari,
nici servii de rînd ce le cîntă din tavă.

Trăiţi, învăţînd fericirea grozavă
că nu veţi muri monolit, gospodari.

Putere, iluzie definitivă,
de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă.

 

Închei pledoaria mea pentru critică și înțelegerea corectă a menirii acesteia cu mottoul blogului autorului Dan Lungescu: ”Dacă nu ești cap pătrat, te poți da de-a dura”. În fine, pentru eventualii cititori speriați de posibilitatea ca orice teorie/ argumentare/ demonstrare să fie contestată le sugerez să se familiarizeze cu logica debate-ului, a argumentării și a contraargumentării (superb exercițiu de gândire, practicat cu mare folos de Moise Guran într-una din emisiunile sale la Europa FM).

 

COPERTA

O culoare plăcută (maroniu/ ciocolatiu deschis) este o invitație la lectură serioasă, echilibrată, caldă… Autorul copertei: necunoscut (posibil, design ul este sugestia comună a autorilor sau propunerea editorului). Mai interesant și mai important decât partea estetică și eventualele drepturi de autor pentru design este însă schema cadru a activității managerului (respectiv a procesului de management)  care atrage atenția prin simplitate, suplețe și claritate. Dacă aș fi preocupat de a aduce acuzații persoanelor/ autorilor care au opinii asemănătoare cu ale mele aș fi exclamat: dar, această schemă este, de fapt, chiar esența Metodologiei Scop Mijloc (MSM), cu mici schimbări de… cuvinte. Chiar dacă autorii s-ar fi inspirat din MSM sau din alte surse similare (eventual, intermediare) nu reclam deloc lipsa oricărei citări, deoarece, așa cum am mai afirmat-o, mai importantă este existența unei convergențe ideatice între mai mulți autori. Schema de pe copertă (http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg) este alcătuită din două cercuri: (cercul este sugestia pentru perfecțiune, pentru absolut) unul în care este înscris cuvântul ”manager”, și unul în care este înscris cuvântul ”scopuri”. Cu alte cuvinte, unul dintre elementele definitorii pentru orice manager este suma scopurilor pe care și le asumă (în treacăt fie spus, fiecare ființă umană conștientă este definită prin suma scopurilor propuse și a mijloacelor aduse pentru atingerea lor). Imediat în dreapta cuvântului ”manager” sunt descrise patru categorii de resurse (umane, bănești, fizice, informaționale). De ce nu apar oare și alte categorii de resurse cum ar fi resursele temporale, energetice, atitudinale etc.? resurse pe care eu le includ, împreună cu multe altele, în categoria generică de mijloace. Tocmai pentru că gama resurselor/ mijloacelor este foarte vastă, consider că, în descrierea actului managerial este preferabil să includem categoria generică de MIJLOACE (în loc de a aminti doar cîteva clase de resurse). Până aici schema asumată de cei trei autori este o descriere a procesului managerial prin intermediul a două dimensiuni principale: scopuri și mijloace (resurse). Procesul managerial propriu-zis este descris prin intermediul a patru funcții ale managementului: planificare, organizare, conducere și control, funcții care sunt traversate de patru săgeți care converg, toate, înspre cercul ”scopuri”. Cu alte cuvinte, se sugerează, perfect corect și simplu, că mijloacele se transformă, prin intermediul deciziilor manageriale, în scopuri. Este și aceasta o parte a MSM, punctul meu de vedere fiind încă și mai tranșant: mijloacele (economicul) și scopurile (politicul) sunt identice în esența lor. Totodată, ceea ce eu numeam ”adecvarea scop-mijloc”, este – în schema celor trei autori – înlocuită de patru funcții ale managementului, adică echivalent cu managementul însuși. Eu am pus semnul egal între acest aspect al MSM (”adecvarea scop-mijloc”) și conținutul a ceea ce se numește ”etic(ă)”. Pe scurt, termenii folosiți de autori sunt identici cu cei din Metodologia Scop Mijloc, după următoarea ”traducere”: resursele = mijloace; funcțiile managementului/ procesul managerial = adecvarea scop mijloc; scopuri = scopuri. Reluând, prin prisma echivalărilor făcute aici de mine, schema se poate prezenta/ descrie după cum urmează: managerul se definește prin activitatea de supervizare a colectării, combinării și consumării mijloacelor în vederea atingerii unor scopuri prin intermediul adecvării permanente a mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace.  Practic, aceasta este esența MSM (dar și a Eticii și a Managementului), paradigmă pe care o cultiv și o promovez de peste patru decenii, ea fiind și partea de contribuție originală din cadrul tezei mele de doctorat (conducător de doctorat: prof dr Nicolae Ivanciu Văleanu de la ASE București, teză finalizată în 1984 (!) și susținută public abia în 1996. Teza a fost publicată și sub formă de carte: ”Radicalismul economic american”, Ed Institutul Național pentru Societatea și Cultura Română, Iași, 1998. Varianta electronică a cărții se află pe blogurile mele, deja amintite. Există și o variantă în limba engleză. După 1990, această paradigmă, prezentată nu doar ca management general, ci și ca (re)definire a politicului, economicului și eticului (comunicare în cadrul primei Conferințe a International Society for Intercommunicating of New Ideas (ISINI), Sorbona, Paris, 1990. Președinte fondator al ISINI a fost Anghel N. Rugină, iar la deshiderea în plen a participat și  Hayek), apoi ca teorie generală a acțiunii umane (articole și comunicări publicate/ susținute în țară și străinătate), a fost predată constant în cursurile pe care le-am predat la zeci de universități din Iași, Chișinău, Bacău, Târgu-Mureș, București. Fac aceste precizări de natură istorică nu pentru a aduce eventuale acuzații autorilor, ci pentru a le sugera o apropiere și mai accentuată de paradigma MSM, sugestie pe care o voi dezvolta când voi prezenta mai pe larg schema, descrisă de autori la p. 10, în subcap. 1.1.4. Procesul managerial. Tot acolo voi comenta și subsumarea – pe care o fac autorii – celor patru principii categoriilor de eficacitate și eficiență, din păcate incorect definite.

 

CUPRINSURI

Un mod inteligent (și demn de utilizat) de a prezenta Cuprinsul conținutului unei cărți este acela de a prezenta, mai întâi, un ”Cuprins, pe scurt” (p. V), urmat imediat de un ”Cuprins, detaliat” pe nu mai puțin de patru pagini (pp. VII – X), așa cum au procedat autorii cărții de față. Avantajul acestei duble descrieri a conținutului constă în faptul că varianta scurtă permite dezvăluirea rapidă a filosofiei lucrării: aceasta poate fi formulată ca fiind descrierea funcțiilor managementului (sau Managementul văzut prin funcțiile sale). Partea I, Introducere justifică subtitlul cărții (Concepte, tehnici, abilități), restul Părților (II – V)  fiind dedicate strict descrierii funcțiilor manageriale. Înainte de a intra în analiza conținutului fiecărei Părți și a fiecărui capitol, sub aspect structural se impun cîteva observații:

a)      dacă o cartea are o Introducere, atunci musai ea cere și un capitol de Concluzii. În opinia mea, contrar unor obiceiuri, destul de larg prezente îndeosebi în lucrări americane, Introducerea și Concluziile nu ar trebui considerate Părți/ capitole de carte, respectiv nu trebuie numerotate. Practic, orice lucrare (carte sau articol) trebuie să cuprindă trei părți: Introducerea, Cuprinsul/ Conținutul și Încheierea/ Concluziile. Doar Conținutul are rost să fie partajat pe Părți/ capitole. Referindu-mă concret la cartea de față, un capitol de Concluzii se impunea a fi adăugat (eventual, cu preluarea unor elemente concluzive prezente deja pe parcursul lucrării. La modul cum este structurată Prima Parte, intitulată Introducere, cu cel mai mare număr de capitole (patru), aș sugera să rămână o Introducere (de 4-5 pagini), nenumerotată, în care să se facă o mică poveste despre rosturile, finalitățile și conținutul lucrării. Apoi să se dedice Partea I unor Delimitări conceptuale, temporale și contextuale. Colectivul de autori a preferat însă să scrie o Scurtă prefață de o pagină (pe care o voi comenta separat, mai jos).

b)      Alegerea autorilor de a structura cartea în funcție de cele patru funcții ale managementului (discuții pe marginea numărului acestor funcții, mai jos) este una nefericită din următoarele motive: dimensiunea liniară a managementului modern (convențional, consider modernitatea ca fiind până la anul 1950) permitea o asemenea descriere a funcțiilor cu surprinderea succesivității logice a acestora. Sub aspectul succesivității, într-adevăr, mai întâi planificăm ceea ce urmează a fi produs, apoi organizăm producția propriu-zisă; urmează apoi conducerea propriu-zisă a proceselor economice din organizație și la capătul fluxului tehnologic are loc controlul calității produselor și a costurilor efectiv înregistrate. Odată cu trecerea la postmodernitate (după 1950) toate aceste faze care corespund (oarecum) funcțiilor managementului nu mai respectă succesivitatea liniară, ci se supun principiului concomitenței/ simultaneității. Practic, se trece de la logica carteziană de tip sau-sau și se trece la logica lupasciană de tip și-și. Adică, fiecare dintre cele patru etape, luate de către autori în considerație, nu mai sunt reciproc excluzive, ci permanent (auto)incluzive. Spre ex., includerea ”Luării deciziilor” la funcția/ Partea de Planificare ar putea induce ideea că deciziile se iau doar în faza de planificare, fapt evident neadevărat. De asemenea, aspectele legate de comunicare nu sunt specifice doar funcției numite (incorect, spun eu) Conducere, ci tuturor funcțiilor, la fel cum sistemele informaționale nu pot fi considerate ca fiind strict legate de Control. Mai mult, separarea comunicării de fluxul informațional nu este de acceptat, dat fiind inseparabilitatea lor funciară: se comunică informații (personal predau cursul de Managementul informării și comunicării, și pornesc de la ipoteza că cele două aspecte invocate în titlu sunt, de fapt, inseparabile). Comunicăm informații (inclusiv date, cunoștințe, rașionamente, atitudini iar informațiile, la rândul lor, trebuie comunicate!  Pentru cei trei autori, abordarea aleasă (structurată pe patru funcții ale managementului) este considerată a fi, după propria lor formulare,  una ”metodică și sistematică” (p. XI).

c)      Cuvântul ”organizație” apare în fiecare dintre cele patru Părți ale cărții (una dintre Părți fiind dedicată chiar funcției numită Organizare), ceea ce mă duce cu gândul că manualul este dedicat strict ”organizațiilor” (firme, instituții, state), dar nicidecum întreprinzătorilor individuali (sau indivizilor întreprinzători), ceea ce, cred, este o scădere a cărții. În acest caz titlul cărții ar fi fost mai corect să sune ”Managementul organizațiilor”. Faptul că organizarea apare în fiecare dintre Părțile dedicate funcțiilor managementului vine să confirme că fiecare funcție se regăsește în fiecare dintre celelalte trei, probând faptul că viziunea postmodernă se impune, ineluctabil, ca fiind mult mai adecvată. Consider că orice manual de management general (cum pare a pretinde să fie cartea de față) ar trebui să se adreseze în primul rând persoanei/ individului/ omului și apoi grupului/ organizației/ societății. În ce mă privește, consider că managerul este persoana cheie în actul managerial și nu ”organizația”. Nu întâmplător, descriu procesul managerial ca pe o activitate care presupune (auto)cunoașterea individului, psihologia persoanei. La o adică, managementul este deopotrivă psihologie, sociologie, etică, economică, politică etc. aplicate (preponderent) la domeniul afacerilor.

 

SCURTĂ PREFAȚĂ

Presupunerea mea că lucrarea de față nu este una de Management general, ci una de Managementul organizațiilor este confirmată chiar în acest mic text explicativ referitor la conținutul acestei cărți: ”…un material cât mai complet care să cuprindă conceptele de bază ale managementului organizațiilor” (p. XI). Autorii se declară mulțumiți (și chiar au de ce!) pentru modul sistematic și sugestiv în care este structurată și prezentată cartea în ansamblul ei. Personal, adresez felicitări autorilor (dlui Dan Lungescu în special) pentru aspectul grafic și didactic al acestei cărți (aș spune că stilul ingineresc, rațional predomină asupra stilului metaforic, adesea prezent în lucrările de management).

 

MULȚUMIRI

Aproape inexistente în multe alte cursuri universitare, mulțumirile adresate conducătorilor de doctorat scrise de cei trei autori fac o impresie bună și reconfortantă. Mai mult, după ce ani la rând am clamat inexistența referenților (”științifici”, așa e denumirea completă…), a corectorilor și a redactorilor de carte, un reviriment se produce: cartea de față are doi referenți, care au primit și mulțumiri publice. Este un semn de normalizare pe care nu pot să nu îl salut. Mai mult, chiar dacă în caseta editorială nu apare numele vreunui corector sau redactor, aspectul lingvistic și gramatical al lucrării este impecabil! Din nou, felicitări autorilor și referenților!

 

PARTEA I –a INTRODUCERE (pp. 1 – 94)

Cum precizam, această primă Parte (cu un prim capitol semnat de Dan Lungescu) este cel mai bogat în capitole (patru) și al doilea după numărul total de pagini. Mirela Popa și Dan Lungescu au scris câte un capitol, iar Irina Salanță două. Este de remarcat că Dan Lungescu este singurul (co)autor care are câte cel puțin un capitol în fiecare dintre cele cinci părți.

Capitolul 1 Managementul în organizații  (pp 3 – 26) (autor Dan Lungescu)

Preocuparea, excesivă după părerea mea, de a da ideii de organizație un drept de ”primum inter pares” are, deja, un preț de plătit. Prima frază a primului capitol din Partea I-a  acestei cărți comite un neadevăr pe care nu-l pot trece cu vederea: ”Managementul este o activitate desfășurată în organizații” (p. 3). Char dacă managementul se desfășoară preponderent în organizații afirmația de mai sus este o generalizare nepermisă, excluzând, aparent, self managementul ca domeniu cel puțin la fel de important ca și managementul organizațiilor. Doar selfmanagementul bun al unui manager îi poate asigura acestuia și șansa realizării unui management performant la nivelul organizației pe care o conduce. A exclude managementul persoanei din definiția generală a managementului este, cred, un abuz. Deși autorul încearcă atenuarea acestui neadevăr din prima propoziție (”Există demersuri de management și în afara unui cadru organizațional, de exemplu la nivelul unei persoane – managementul timpului, managementul unui portofoliu de valori mobiliare, managementul carierei ș.a.m.d., însă acestea nu fac obiectul acestei cărți” p. 3) neadevărul rămâne și trebuie amendat la următoarea ediție a lucrării.  Cititorul poate lesne observa că autorul nu ia în considerație dimensiunea ”micro” a actului managerial: managementul propriei persoane a managerului, exemplele de mai sus referindu-se la altceva decât persoana managerului.

Un lucru foarte bun sub raport didactic îl constituie cele două liste (prezente la începutul fiecărui capitol): ”obiectivele capitolului” și ”Cuvinte-cheie” (conceptele) folosite și definite. (Aș avea destule de obiectat cuvântului ”obiectiv”  – aici, un substitut pentru finalitate, scop -, dar termenul este deja foarte ”încetățenit”, și va fi greu să-l eliminăm. Eu unul nu-l folosesc deloc. Presupun că ”obiectivele” și ”obiectivitatea” sunt conexate și cu terminologia marxistă (care sublinia caracterul ”obiectiv” al legilor descoperite de oamenii de ”știință”…). La p. 4 autorul precizează, într-o notă de subsol, că lumea se organizează ”cu scopul atingerii unor obiective”. Este la fel ca și cum ai spune că țelul organizației este să-și atingă scopurile, sau că scopul organizației este să-și atingă țelurile….

Definirea conceptelor este un aspect fundamental pentru orice manual. Dacă definirile nu sunt suficient de clare și de ajutătoare în înțelegerea textului care urmează, atunci analfabetismul funcțional (sport la care România este fruntașă în Europa) va înflori în continuare. Voi încerca să mă pronunț în legătură cu calitatea definițiilor date deoarece acest lucru împietează asupra întregului conținut al cărții. Sugerez autorilor ca inevitabila etapă inițială de definiri ale conceptelor cu care operăm să se facă pe trei filiere: a) etimologia cuvântului, b) definiția aristotelică (doar unde este posibil; spre ex., cuvântul ”informație” nu are gen proxim și diferență specifică) și c) familia de cuvinte din care face parte. Din păcate, niciunul dintre aceste trei instrumente de lămurire nu este folosit de autorul capitolului, preferându-se ca în locul definițiilor să se ofere cititorului o … descriere. Bună și asta, cu condiția ca descrierea să fie chiar lămuritoare. Pentru că termenul de organizare/ organizație este o adevărată marotă pentru autorii cărții (în fapt, autorii unui manual de managementul organizațiilor) voi insista asupra modului cum este definit acest concept, propunând și definiții/ descrieri alternative, complementare. Pentru început, voi reda precizările făcute de Dan Lungescu, continuând cu opiniile mele pe această temă. ”Organizația (eng. organization) este un grup de oameni care acționează împreună, în mod organizat, pentru atingerea unor scopuri comune. O organizație are trei caracteristici esențiale: 1) un scop; 2) o structură elaborată intenționat și 3) niște membri (Robbins & Coulter, 2012, p. 7)  (p. 4).  În acest moment, ideea că grupul ar avea, la modul propriu, un scop mi se pare una bizară (în pofida faptului că psihologia socială susține asemenea ciudățenii). Grupurile nu au conștiință, doar indivizii au. Faptul că s-a aberat mulți ani pe tema ”conștiinței socialiste a poporului unic muncitor” nu cred că ar fi un bun argument pentru reluarea acestui mod ciudat de a investi masele cu suflet (”psihologia mulțimilor” poate fi acceptată cel mult ca o metaforă, nicidecum ca o realitate concretă a unui grup cu un ”suflet” comun).  Desigur, nu sunt de acord cu Robbins & Coulter care sugerează că organizația are ”un scop”, dezacord motivat de faptul că scopurile sunt doar rezultatul activităților individuale conștiente. Or, grupul/ organizația nu au o conștiință care să emită scopuri, idei, atitudini, decizii etc. Deciziile sunt strict individuale și nu putem vorbi de decizii ale grupului, ci doar de decizii luate de o persoană (manager) care decide în numele proprietarului (mai rar și al grupului de salariați). Tocmai de aceea se vorbește despre delegare, votare, decizii ale șefului grupului etc. Oricum, consider că subiectul acesta (dualitatea manager-organizație) merită și trebuie cercetat în continuare. În măsura în care cititorii acestei prezentări (autorii cărții, în primul rând) consideră că efortul de a cerceta pe această temă este demn de a fi făcut, îmi exprim aici disponibilitatea de a colabora. (Personal cred că o abordare holistă și transdisciplinară este chiar foarte necesară; dacă actualele teorii despre organizare sunt/ rămân ca fiind valide, atunci cred că se eludează procese economice și manageriale importante. De ex., managerul și cel angajat de manager nu au și nu pot avea scopuri comune: aceste scopuri sunt, cel mult, complementare, conexe etc., dar nu comune). Managerul este reprezentantul intereselor/ scopurilor proprietarului, iar acesta urmărește maximizarea câștigului propriu, nu a câștigurilor membreilor organizației. Dan Lungescu precizează că mai multe aspecte legate de definirea conceptului de organizare vor fi tratate ”mai târziu” (p. 4), fără a preciza ”când” (de fapt, ”unde”).  ”Lămurirea” vine (chipurile) abia în capitolul 8 (obiectivele acestui capitol 8 nefiind însă de a defini, ci doar de ”a descrie…, a explica…) (p. 165), semnat de Irina Salanță: ”Conceptul de organizare este, prin esență, ambivalent, el semnificând simultan starea (organizarea ca structură) și acțiunea (organizarea ca proces, ca mod de funcționare a unei entități). (p. 166). După părerea mea, nu avem de-a face cu o definire a conceptului, ci doar de un comentariu pe marginea acestuia, cu rezultatul că ambiguitatea sporește, nu diminuează. Cum se întâmplă adesea, cu cât ambiguitatea/ neclaritatea este mai mare, cu atât se invocă  mai mult ”știința”: ”În științele manageriale (care? LD) organizarea este percepută și ca un ansamblu organizat (organizație sau părțile ei) corespunzător oricărui grup de resurse, constituit în vederea atingerii acestui scop.” (ibidem). Se introduce conceptul de ”grup de resurse” cu presupunerea (mea) că referința este făcută strict la resursele umane. Cred că era mai nimerit să se vorbească/ scrie despre … ”grup de oameni”. Oricum, nu-mi pot reprima tresărirea la sugerarea indirectă a MSM (resurse/ mijloace pentru scop). Din păcate, dimensiunea teleologică a acțiunii organizatorice este insuficient corelată cu multidudinea de mijloace care concură (sau ar putea concura) la atingerea (sau nu) a unui scop bine precizat. Autoarea nu face decât să reproducă (citând, desigur) ideile lui I. Petrișor, L. Ilieș, Certo & Certo etc., dar tocmai varietatea de opinii exclude ideea existenței vreunei demonstrații ”științifice” unice. Nu vreau să descurajez autoarea, dar ”autorlâcul” domniei sale este mai mult operă de documentare decât rezultatul unor cercetări proprii, fapt care ar trebui tratat ca atare. Ca să fiu mai explicit, a scrie un  capitol/ carte de autor presupune să aduci cititorului rezultatul cercetărilor și concluziilor proprii. Sintezele informative/ documentare sunt utile în fazele de pregătire a referatelor din cadrul ciclului doctoral, dar calitatea de autor de carte ”științifică” obligă, cred, la opinii bine formate, clar conturate și bazate pe cercetări descrise cu acuratețe. Scriu aceste rânduri cu gândul la modelul oferit studenților pentru ilustrarea ideii de cercetare, idee tot mai mult subminată de lista tot mai lungă de plagiatori, compilatori și simpli sintetizatori de opinii care joacă rol de (fals) ”autor”.

Am promis că mă voi expune posibilelor critici oferind propriile mele explicații și definiții/ descrieri pentru conceptul de organizare/ organizație, aplicând cele trei modalități amintite mai sus: a) etimologie. Originea acestui cuvânt se află în cultura greacă, etimonul ”org” făcând trimitere la ”armonie”. Într-adevăr, organizația apare acum ca o modalitate (imaginată de proprietar/ manager) de a încerca o armonizare de scopuri diverse, fiecare membru al organizației sperând că renunțarea sa la unele scopuri sau la părți ale acestora ar putea asigura atingerea altor scopuri ale sale, mai relevante și mai importante pentru el (care acceptă să devină membru al procesului de organizare și de constituire a organizației); b) familia de cuvinte: organ, organic, organism, orgasm, orgie, orgă etc., toate acestea subliniază ideea de căutare/ oferire a armoniei ca ideal uman; c) definiția aristotelică: organizarea este acea formă a activității umane (gen proxim) care urmărește armonizarea intereselor divergente (diferență specifică).

Revenind la descrierea organizării/ organizației făcută de către autorul Dan Lungescu, nu pot să nu observ prezența, în text, a problematicului și confuzivului cuvânt ”social”: ”cadru social”, ”scopuri sociale”… Groaznic cuvânt!

Foarte necesare pentru studentul începător, definițiile/ descrierile făcute de autor(i) au darul de a permite/ îmbunătăți comunicarea. Adesea, ”dialogul surzilor” este favorizat tocmai de sensurile diferite alocate conceptelor folosite. Desigur, ideal ar fi ca profesorii de management să încerce armonizarea diferitelor sensuri și accepțiuni pe care ei înșiși le promovează. Din păcate, nu atât lipsa acestor armonizări este acum întristătoare și deranjantă cât mica probabilitate ca aceste preocupări să apară curând… Autorul Dan Lungescu pare a fi ”responsabilul” – în economia acestui manual – cu definițiile, sarcină de care s-a achitat, cu mici excepții pe care nu voi pregeta să le evidențiez pe parcurs, tocmai ca pe o șansă acordată dialogului și armonizărilor conceptuale atât de necesare înțelegerii și comunicării eficace, efective și eficiente.

Am subliniat deja – ca o componentă pozitivă a acestui manual de Management – folosirea largă și deschisă a viziunii teologice a actului managerial, fapt care apropie, cel puțin sub raport conceptual, viziunea celor trei autori de Metodologia Scop Mijloc. Am mai subliniat că MSM  este, deopotrivă Teoria generală a acțiunii umane, dar și Management general, ambele teorii considerând că ”activitate” și ”acțiune” sunt concepte identice, ambele având ca etimon rădăcina actio -, actum și activitatis = activitate, mișcare, acțiune (cf.: http://latin-dictionary.net/definition/641/activitas-activitatis). În pofida folosirii limbajului apropiat de MSM, Dan Lungescu face însă o distincție netă între cele două concepte, complicând, cred, inutil lucrurile. Astfel, pentru autorul clujean ”Acțiunile umane care definesc organizația constituie activitatea acesteia” (p. 4).  În schimb, sunt de acord cu autorul D.L. care pune semnul egal între conceptele ”management”, ”administrație” și ”gestiune” (p. 5).  (ad minister = acțiune/ activitate în slujba cuiva, al proprietarului în primul rând). Verbul latinesc ”conduco, conducere, conduxi, conductus” =  a împrumuta, a contracta, a asuma, a angaja, a concedia, a închiria, a plăti taxe (Cf.: http://latin-dictionary.net/definition/12298/conduco-conducere-conduxi-conductus). Așadar, conducere = management = gestiune = administrație. (nuanțele sunt prea slabe pentru a face din acești termeni  ”științe” distincte.

Voi mai insista puțin asupra modului cum este descrisă (nu definită!) activitatea de management. Iată concepția lui Bartol & Martin, 1994, concepție preluată și adoptată integral de D. L. : ”Managementul este procesul de atingere a scopurilor organizației prin angajarea în cele patru funcții, de planificare, organizare, conducere și control (Bartol & azrtin, 1994, p. 6). Această definiție subliniază că managementul (1) izvorăște din scopurile organizației, (2) are character de acțiune și (3) are aceste patru componente majore: planificarea, organizarea, conducerea și controlul”. (p. 6). Dezacordul meu constă în următoarele: a) nu avem mai sus o definiție, ci un fel de descriere; b) organizația nu are cum să formuleze scopuri (dimpotrivă, managerul propune scopuri pe care membrii organizației acceptă să le îndeplinească); c) dacă la p. 5 se definea (în casetă) ”managementul drept administrarea (gestionarea) unei activități” (ceea ce este o tautologie, devreme ce toate conceptele invocate sunt echivalente), așadar management = activitate, la p. 6, în presupusa definiție se spune/ scrie că managementul este acțiune. Atunci, cum rămâne cu definiția de la p. 4 cf căreia activitate = suma acțiunilor?: d) dacă management = conducere, atunci cum poate fi conducerea (doar) o funcție a managementului?

Consider că toate aceste confuzii terminologice se datorează, probabil, traducerilor paralele din surse diferite. Lipsa unui punct de vedere original care să armonizeze sensurile diferite rezultate în urma traducerilor adâncește senzația de neclaritate, de confuzie. Totodată, ajung la concluzia că viziunea teleologico-instrumentalistă adoptată provine, de fapt, din literatura anglo-saxonă, zonă culturală în care am promovat (începând cu 1990) Metodologia Scop Mijloc.

Este îmbucurător pentru mine să aflu că autorii au, exact ca și mine, convingerea că sensurile prime ale cuvintelor (etimologiile) ne ajută cel mai mult la înțelegerea corectă a celor de azi, procedeu explicativ pe care îl aplic de decenii. (Co)Autorul Dan Lungescu alocă un paragraf distinct ”Etimologiei cuvântului management” (p. 7), paragraf pe care îl voi reproduce integral, urmat apoi de comentariile mele:

Prezentăm etimologia cuvântului management nu doar pentru cunoașterea ei, ci mai ales fiindcă această etimologie permite înțelegerea mai deplină a conceptului. Cea mai veche contribuție relevantă la dezvoltarea noțiunii de management o are limba latină, în care cuvintele manus (mână) și agere (a conduce, a acționa) au fost combinate, rezultând expresia manum agere (a conduce cu mâna, a manevra). Deja se evidențiază esența managementului: actul de a manipula ceva (astăzi, resursele prezentate mai sus). Cuvântul latin a fost moștenit în italiană, unde devenit mannegiare (a manevra, în special un cal).  De aici a pătruns în franceza veche, ca mesnagement (a avea grijă de ceva); astăzi este grafiat menagement), iar de aici în engleză, unde în timp a ajuns la forma și sensul de astăzi: management. Ulterior, cuvântul englezesc a fost împrumutat în multe alte limbi, inclusivîn română” (p. 7). Motivația apelului la excursul înspre etimon este nu doar corectă, ci și mai des prezentă în toate manualele destinate (mai ales) începătorilor. Chiar autorii acestui manual ar fi fost demni de mai multă laudă dacă se aplecau și asupra altor concepte cheie cum ar fi: organizație, conducere, administrare, leadership, gestiune, planificare etc. Cu speranța că nu voi fi considerat (doar) un căutător de noduri în papură, țin să-mi exprim îndoiala asupra unor traduceri din latină (am în vederea alegerea acelui termen latin corespondent și traducerea sa în română). Astfel traducerea latinescului agere prin conducere  mi se pare forțată. Amintesc aici că ”ago, agere, egi, actus” înseamnă în limba latină ”to deliver ( a speech), to drive/ urge/ conduct/ act, to spend, to thank” (cf http://latin-dictionary.net/definition/2347/ago-agere-egi-actus) cu sensul cel mai frecvent rămas în limba română, acela de a acționa.   Alegerea (doar) a lui ”a acționa” (pentru latinescul ago – agere) mi se pare a fi mult mai potrivită. De asemenea, persistarea în a-l traduce pe agere prin conducere (manum agere = conducere cu mâna) nu este un gest prea … angelic. Suprapunerea sensului cuvântului conducere cu cel contemporan nouă, unde conducere = management ar duce la o construcție și mai ciudată: management cu mâna… Propun ca în loc de ciudatul ”conducere cu mâna” să folosim ”îndrumare”, ”direcționare”, ”gesticulare” (cu sensul de a sublinia indicațiile de/ spre acțiune cu mișcarea sugestivă a mâinilor). În teoriile despre comunicarea orală se subliniază faptul că gesticulând adecvat oratorii își subliniază și mai mult ideile și mesajele transmise. De la cuplarea sensurilor latinescului agere cu ideea de ”gesticulare” ajungem la franțuzescul ”gestion”  care sugerează tot o activitate de îndrumare, coordonare, motivare, administrare, iar prin extensie – conducere. Dar tot așa cum este greu de acceptat ca ”manum agere” să fie tradus în românește prin ”conducere cu mâna”, la fel de greu de acceptat ar fi și traducerea franțuzescului ”gestion” prin ”gesticulare cu mâna”. Evident, cele mai sugestive cuvinte care surprind sensul profund al sintagmei ”manum agere” sunt ”manevră” și ”manipulare”. Am sugerat studenților, de-a lungul anilor această trimitere a noțiunii de management (de regulă, acceptată ca fiind un pozitivă) la sensurile mai puțin agreabile (negative chiar), acelea de manevră și manipulare, dar reacția a fost, mereu, una de neîncredere… Dacă s-ar face un sondaj în rândul studenților, al cadrelor didactice și al managerilor cu întrebarea: Sunt asimilabile cuvântului ”management” cuvintele ”manevră” și ”manipulare”?, estimez că majoritatea ar refuza această asociere… Oricum, faptul că mai multe limbi sugerează ideea de conducere prin cuvântul ”mână” arată că, inițial, comunicarea deciziilor către executanți nu se făcea în scris, ci la modul oral însoțit de o gestică sugestivă. De aici mannegiare (sugestia autorului că ”mannegiare” înseamnă ”manevrarea calului” este mai mult decât neinspirată… Limba română are deja verbul ”a mâna” (caii) și nu trebuie să recurgem la ”manevrarea” sau ”manipularea” cailor… Aș spune chiar că acest verb (a mâna) sugerează intima conexiune cu substantivul ”mână”. Așadar, ”mannegiare” (it.), menagement (fr), management (eng.), ”rukavodstvo” (rus.), ”gestion” – toat aceste cuvinte fac trimitere directă sau indirectă la substantivul ”mână”.  Nu întâmplător vorbirea articulată și făurirea de unelte cu ajutorul mâinii au fost aspectele esențiale de separare a umanoizilor de lumea animală, Fr. Engels accentuând asupra definirii omului ca făuritor  și utilizator manual de unelte. (vezi și http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2012/12/Preistorie-generala.pdf, p.30).  În sinteză, comunicarea orală și munca manuală fac trimitere atât la originea și devenirea ființei umane cât și la apariția și dezvoltarea managementului ca acțiune de comunicare orală a deciziilor (și) cu ajutorul mâinilor. Reamintesc, în încheierea acestei discuții istorico-etimologico-lingvistico-managerialo-comunicaționale, faptul că i-am comunicat domnului Dan Lungescu că eu pun semnul egal între management și manipulare, cu replica promptă a domniei sale că mediul academic românesc nu va accepta o asemenea asociere terminologică… Mă bucur să constat, acum, că dl DL a acceptat deja asocierea (inclusiv faptul că eu îl consider pe marele Niccolo Machiavelli drept părintele managementul modern).  Deși într-o cheie nemeritat negativă Irina Salanță amintește, în Cap. 2, machiavelismul drept etapă în evoluția managementului (p. 31), consider că este deja un pas înspre  o normalizare atitudinală și o corectă recuperare a trecutului. Pentru eventualitatea că unii cititori ar fi interesați de această firească recuperare intelectuală a managementului machiavelian, ofer câteva titluri: Alistair McAlpine, Machiavelli astăzi, ed Teora, 2000 (originalul ”The New Machiavelli” a apărut în 1997); Valeriu Marcu, Machiavelli. Școala puterii absolute, Ed Eminescu, 1993 (traducere din limba germană de Andrei Corbea); C. Antoniade, Machiavelli. Omul, timpul, opera. Ed Cultura Națională, București, Ediția II-a, 1932, două volume; Alan F. Bartlett, Machiavellian Economics, Ed II-a revăzută, Shefield, 1987 (ed I-a, 1986). Cu siguranță, machiavelismul ca mod de gândire politică / managerială / economică este un important punct de reper pentru orice persoană interesată de comportamentul uman sub multiplele sale dimensiuni, iar literatura care îi analizează opera este imensă.

Și încă o observație/ întrebare: există oare o ”știință managerială” (vezi p. 7) sau există doar o sumă de teorii despre management? Mai mult, dacă acceptăm sintagma ”știință managerială”, atunci ar trebui să acceptăm și sintagma derivată ”știință conducătoare”.  Atributul de ”știință/ științific” este unul care generează mai multă suspiciune și neîncredere decât certitudini și exactități. Doar la un sfert de secol de la moartea (în Regatul Unit) a întemeietorului ”comunismului științific”  (Karl Marx), pe pământul făgăduinței (Statele Unite) apare întemeietorul ”mangementului științific” (Frederick Taylor) ca un produs capitalist 100%. Părerea mea este că ambele abordări ”științifice” au probat, în timp, ne-științificitatea lor, iar ideea că managementul pendulează între artă și știință ar  trebui abandonată în favoarea unei teoretizări realiste și eficace în privința eficientizării activităților economice.  Cei trei autori de la UBB probează însă ancorarea în școala de gândire a francezului Henri Fayol, definind managementul prin prisma funcțiilor sale (compensând și echilibrând opțiunea filofranceză cu precizarea traducerii celor patru funcții în limba engleză).

 

Funcțiile managementului (pp 8 – 9)

Ideea ca o activitate specifică (așa cum este cea de management) să fie descrisă prin funcțiile sale este una meritorie și benefică pentru monitorizarea modului de funcționare a unei organizații, respectiv a modului de gândire, de simțire și de luare a deciziilor de către manager și echipa sa. Inserez mai jos discuții și opinii referitoare la definirea acestor funcții pe parcursul ultimului secol, de unde se poate vedea/ citi/ afla că numărul acestora a suferit schimbări, ceea ce înseamnă că oamenii preferă lucrurile descrise mai simplu, mai coerent, mai concentrat.

a) http://www.slideshare.net/NiceTimeGo/2-functiile-managementului

b) http://www.rau.ro/mycourses/2006-2007/mm_managementgeneral/Functiile%20Managementului.pdf

c) http://ro.wikipedia.org/wiki/Func%C8%9Biile_managementului (A Borza este citată la Bibliografie)

Autorii manualului de Management (în cazul de față autorul Capitolului I, Dan Lungescu) optează pentru doar patru funcții manageriale și anume: planificare, organizare, conducere și control. Trei dintre acestea sunt propuse/ acceptate și de alți autori, dar funcția de conducere (echivalentul românesc pentru management) creează o mare confuzie conceptuală. Pentru D.L. conducere vine de la englezescul leading (termen care a generat conceptul de leadership). Nu rezultă dacă această ”inovație” terminologică este preluată de la alți autori (români sau nu) sau este chiar contribuția întrutotul originală a autorului D.L. Înclin să cred că prima variantă este cea reală, deoarece contribuțiile personale sunt subliniate (”În opinia mea…”, ”Eu cred că…” etc.). Din descrierea acestei funcții a managementului (conducere) rezultă că este vorba despre o redenumire a ceea ce alți autori  denumeau funcția de antrenare sau de motivare. Punctul meu de vedere este că această funcție poate lipsi din panoplia celor 4 – funcții ale managementului, deoarece influențarea/ motivarea/ comunicarea reprezintă modalități/ tehnici sine qua non / implicite a actului managerial. Dacă ar fi să listăm toate activitățile managerului și să le considerăm funcții, atunci lista ar fi foarte lungă. Deocamdată, apreciez faptul că autorii promovează doar patru funcții. În ce mă privește, consider că funcția de planificare corespunde ideii de Scop, funcțiile de Organizarea și Conducere (Motivarea/ Influențarrea/ Comunicarea) corespund ideii de Mijloace ducătoare la Scop, iar funcția de Control corespunde ideii de Adecvare Scop-Mijloc și Mijloace-Scop. Așadar, toate așa numitele școli de management (inclusiv Managementul prin obiective) sunt reductibile la Metodologia Scop Mijloc.

Am promis, la începutul acestei prezentări că voi reveni la schema procesului managerial prezentată pe copertă (http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg) și voi completa discuția cu subsumarea funcțiilor manageriale conceptelor de eficacitate și eficiență, pe care le consider incorect definite. Astfel, eficacitatea este considerată ca fiind echivalentului englezesc effectiveness. În realitate, eficacitate vine de la englezescul efficay cuvânt care, într-adevăr, face trimitere la gradul de atingere a unui scop propus (și nu ”calitatea unui sistem de a-și atinge scopul” cum scrie D.L. la p. 11). Pentru că autorul a făcut trimitere la effectiveness (concept pe care îl confundă cu efficacy) cred că este bine să precizez că românescul efectivitate înseamnă capacitatea unei acțiuni umane de a produce efecte/ rezultate concrete, indiferent dacă acestea sunt sau nu parte a unui scop predefinit. În fine conceptul de eficiență (eng. efficiency) are o descriere nefericită (”modul în care sistemul și-a atins scopul” p. 11), dar o definire corectă: ”raportul dintre ieșiri (rezultate) și intrări (efortul depus)” (p. 11). Personal definesc eficiența drept raportul dintre scopuri atinse (rezultate) și mijloace utilizate.  Pentru a conchide, toate cele trei concepte sunt ușor de definit, de înțeles și de memorat prin aplicarea terminologiei MSM:

–          eficacitate = grad de atingere a scopului

–          efectivitate = număr de efecte ce pot fi (sau nu) părți ale unui scop de atins

–          eficiență = compararea scopurilor atinse (efecte) cu mijloacele obținute (eforturi);

 

Pentru mine, conceptul central al managementului este acela de eficiență deoarece acesta surprinde concomitent scopurile și mijloacele. Prin folosirea acestui concept (eficiență) demonstrez identitatea de esență între discipline aparent distincte: politică (stabilirea de scopuri în funcție de mijloacele existente sau posibil de atras), economică (alocarea, combinarea și consumarea de mijloace pentru atingerea unor scopuri predefinite), etică (adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri), management (stabilirea de scopuri, atragerea de mijloace și adecvarea dintre aceste două procese), drept (alegerea celor mai adecvate mijloace de sancționare a unor acțiuni considerate nelegale/ neadecvate scopurilor unei comunități date).  Identitatea de esență dintre primele trei discipline a fost comunicată în august 1990 la Paris, iar identitatea de esență dintre primele trei și următoarele două este o achiziție/ realizare personală a ultimilor nouă ani. Propun, de mai mulți ani forurilor educaționale din România să introducă o disciplină unică și unitară despre om și acțiunea umană și în care să fie concentrate cel puțin cele cinci discipline de mai sus. O posibilă reacție la aceste propuneri și a zecilor de articole care subliniau nevoia compactizării cunoașterii despre om într-un proiect transdisciplinar major ar putea fi Manualul de fericire impus de Minister la grădiniță/ clasa pregătitoare.  Nu cunosc conținutul acestui Manual de fericire, dar, în esență, conținutul acestuia ar trebui să facă trimitere (indirectă și apoi directă) la cele cinci discipline susamintite, cu creșterea graduală, de la an la an, până la terminarea liceului și chiar a licenței, a volumului și semnificației informațiilor despre ființele umane și acțiunile lor.

Interesante și utile sunt discuțiile despre manager și termeni similari (supraveghetor, șef, lider, conducîtor, administrator).  Ciudată este renunțarea la denumirea ințială a cele de a patra funcție a managementului (controlul) și înlocuirea acesteia cu termenul (nu prea) sinonim acela de reglare (p. 12 -13).  Cred că majoritatea cititorilor fac o distincție între control (o activitate statică, constatativă) și reglare (o activitate dinamică, prospectivă).  Așadar, alternarea denumirii funcției de control cu denumirea de reglare este o inutilitate generatoare de confuzii. Tot confuzivă este și substantivizarea funcției de reglare. Normal substantivul este reglator, nu regulator cum propune autorul D.L. Regulator vine de la a regula (a aplica regula, legea), dar reglator vine de la a regla, respectiv activitatea de adecvare/ tuning.

Antreprenor și intraprenor sunt două concepte conexe celui de manager,  aminitrea lor în context fiind una benefică. Dacă la termenul de manager s-a insistat etimologic, aici lucrurile se rezumă la trimiteri la varianta englezească a acestor termeni. Etimologic, francezul entreprepreneur este anterior englezescului entrepreneurship, și provine de la expresia ”en train de prendre/ prene” = a iniția, a asuma, a fi în curs de pornire/ preluare a unei afaceri/ activități.

Dan Lungescu alocă o pagină de manual dilemei: este managementul o artă sau o știință? (p. 16 – 17).  Ușor abuziv, autorul vorbește în numele tuturor autorilor din lume afirmând că ”Răspunsul unanim este că managementul ar fi, concomitent, artă și știință, întrucât folosește atât experiența și calitățile personale ale magaerului, cât și reguli și principii specifice științei. … În privința științei manageriale, lucrurile sunt foarte simple: ea este știință și nu se pune problema de a fi artă” (p. 16). J))  Argumentele autorului D.L. sunt următoarele: ”Ca știință, managementul (1) folosește exterimentarea și observația, pe baza cărora (2) cercetează relațiile de cauzalitate (relațiile cauză – efect) dintre diferitele elemente ale activității umane, pe baza cărora (3) identifică principiile universale care guvernează activitatea managerială, iar aceste principii (4) aduc previzibilitate și se dovedesc valide în realitate” (p. 16). Dacă acestea sunt caracteristicile unei activități ”științifice”, atunci și copiii mici fac ”știință”, inclusiv ”știință managerială”…

Răspunsul meu la această nedumerire referitoare la esența managementului a fost dat în articolul ”What is Management: a Science, a Discipline, an Approach? EMMY as a postmodern and transdisciplinary alternative to present Management” This paper was published by Organizacja i zarzadzanie Issue 1 (9) / 2010, Gliwice, Widawnictowo Politechniki Slaskiej, ISSN 1899 – 6116, pp. 31  – 40. Vezi textul integral la:

(http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=BrCXSH1W%2BuM%3D&tabid=57&mid=419&language=en-US ). Cât despre presupusa ”științificitate” a managementului, opinia mea este formulată în articolul ”Science is dead. Long live knowledge!” publicat în revista ”Economy Transdisciplinarity Cognition” din toamna anului 2009. Vezi textul integral la:

(http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ). Mai utilă decât supralicitarea ”științificității” managementului mi se pare a fi atenționarea asupra greșelilor pe care le fac cel mai des managerii (p. 17), idée preluată după Certo & Certo, Modern Management: Concepts and Skills, ed 12-a, 2012, lucrare ce se dovedește a fi principala sursă de inspirație a autorului D.L. (titlul, subtitlul și funcțiile managementului sunt lucruri ”Certo”, cu mențiunea că înlocuirea funcției de influențare cu aceea de conducere este cât se poate de neinspirată și inoportună.  Cred că învățarea din greșelile altora este o sursă foarte bună de informații pentru creșterea calității actelor manageriale.

O altă sursă de inspirație pentru autorul acestui capitol introductive este Bartol & Martin, Management, 1994, de unde sunt extrase un minimum de șase lucruri ce trebuie bine cunoscute de către manager. Iată-le: a) ramura în care acționează firma; b) politicile și practicile organizației; c) scopurile (obiectivele) organizației; d) cultura organizației; d) personalitatea membrilor importanți ai organizației; e) furnizorii și cumpărătorii importanți etc. Tradusă în terminologia MSM, cele șase ”must to be known” aspecte sună în felul următor: Scopurile (b și c) și Mijloacele (a, d, e etc.). Din lista mijloacelor strălucește prin lipsă cel mai important mijloc: autocunoașterea managerului. Aici, MSM poate fi realmente util: făcând liste complete de mijloace implicate (direct sau indirect, vizibil sau invizibil, acum sau în viitor, aici sau în context, legal sau paralegal etc. Neincluderea pe nicio listă a propriei personae este simptomatică pentru managementul mioritic. Propunere: sugerați studenților să facă o listă cu mijloacele necesare pentru ca o organizație să aibă un management performant și rezultate pe măsură. Se va observa lipsa cronică din această listă a managerului însuși. Adesea, managerul se ignoră pe el însuși, uitând să se privească în oglindă și să-și propună oarece schimbări/ îmbunătățiri în propria conduită.

Probabil orice curs/ manual de managementul organizațiilor va include și câteva considerații legate de valorile organizației, ale managerului și ale personalului. Din păcate, conceptual de valoare nu este descris/ definit lăsând bieții cititori/ studenți/ manageri să caute pe net definiții care s-ar potrivi cu contextual din manual. Ideal ar fi ca autorii să precizeze ce înțeleg domniile lor prin ”valoare” după care să explice și ce înseamnă ”valori personale”, ”valori culturale”, ”valori organizaționale” etc. La modul ”popular”, valoros înseamnă important, bun, dezirabil. Toate acestea, inclusiv definițiile conceptelor de mai sus capătă o conotație mai clară și o înțelegere mai bună prin aplicarea MSM. Astfel, valoare = adecvarea dintre scopurile urmărite de evaluator și mijloacelele de care dispune (acesta sau altă persoană) pentru atingerea lor. În consecință, valoarea este sinonimă cu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Axiologia (teoria valorilor), praxeologia (teoria acțiunii umane eficiente) și pragmatica/ pragmatismul (teoria alegerii și îndeplinirii scopurilor cu mijloace adecvate) – toate acestea se adaugă celorlate cinci discipline care se pot (con)topi în MSM. Așadar, cel puțin nouă (foste) discipline se pot concentra/ compacta într-o singură teorie generală mult mai ușor de înțeles și de aplicat. Personal, realizez că interesele profesorilor și ale proprietarilor de școli/ universitățile sunt de a multiplica și de a diversifica disciplinele, nu de a le reduce și compacta. Desigur, vina o are piața muncii care se lasă încărcată cu costuri suplimentare generate de o presupusă pregătire superioară prin adăugarea de noi trepte de școlarizare, de noi discipline inventate și de noi specializări care să încarce structura posturilor dintr-o firmă/ instituție. Nu întâmplător firmele caută mai degrabă absolvenți de liceu inteligenți (mai ieftini) decât doctori în ”științe”  (mai scumpi) care știu, cel mult, să reproducă niște teorii sau istorii ale unor autori (cu cât mai morți, cu cât mai străini – cu atât mai bine…). Ca să conchid, un manager bun este un om care gândește repede și bine, care simte contextele și care ia decizii în cunoștință de cauză. Pentru asta este suficient ca, pe lângă o dotă naturală cel puțin peste medie, să aibă cunoștințe largi și consistente, să fie creativ/ inovativ sau cel puțin să fie deschis către aceste calități. Tot ceea ce ține de persoana umană (psihologie, sociologie, comunicologie, semiologie, fiziologie, anatomie etc.) ar trebui cunoscut de către manager măcar la un nivel peste mediu.

Cum spuneam, management = etică = MSM. În acest context, folosirea expresiei ”a avea un comportament etic” este lipsită de orice sens (la fel ca și cum ai spune că managerul ar trebui să aibă un comportament managerial. După ce definește ”comportamentul etic” drept ”acel comportament care este considerat ca acceptabil de către majoritatea membrilor comunității” (p. 21) se deduce că în concepțiile autorilor etic = bun, acceptabil. Evident, într-o comunitate de hoți, fiecare hoț are comportament etic/ acceptat de majoritatea. Problema evaluării acțiunilor nu trebuie și nu poate fi lăsată la nivelul comunității/ organizației, ci trebuie musai plasată la un nivel contextual superior. Dacă firmele ar promova hoția ca normă de conduită acceptată (de către ei, sau de către alte organizații care practică hoția la drumul mare) atunci se ajunge la anomie, la lipsa oricărei coeziuni și solidarități umane, situație de care societatea românească actuală este foarte aproape (vezi: http://www.avocatura.com/se-stie-cine-fura-se-stie-de-unde-se-fura-se-stie-totul-si-totusi-nu-se-intampla-s8873.html#ixzz2j0o4JBSF). Prin urmare, dimensiunile europeană și globală sunt singurele care pot face evaluări corecte și competente (vezi conduiții de preaderare, MCV, Schengen etc.), deoarece evaluatorii naționali ar produce un șir lung de laude reciproce, ar elimina orice urmă de critică și ar proteja evaluatorii corupți.   Din punctul meu de vedere orice comportament uman este etic (nu doar cel considerat bun, acceptabil), în caz contrar nu ar putea fi supus analizei etice (respectiv evaluării gradului de adecvare dintre scopuri și mijloace).  Am susținut și demonstrat acest lucru în capitolul ”Is Corruption Un Ethical? The Politics and Economics of Corruption. Corrupt Universities”  din cartea ”Organizational Immunity to Corruption. Building Theoretical and Research Foundations” (Katowice, 2009). Etitor: Agata Stachowicz Stanusch (vezi: http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=18cjYbA7bng%3D&tabid=57&mid=419&language=en-US).  Din presupunerea că managementul este una și etica ar fi cu totul altceva s-a născut sintagma complet ilogică și fără semnificație reală, aceea de ”management etic” cu corolarul supreme: ”managementul eticii”. Aceste presupuse combinații savante între etică și management (adică un fel de amestec între apă și H2O…) sunt promovate de profesorul Valentin Mureșan și Școala doctorală de la București, cu pretenția de a angaja absolvenți de etică (consultanți eticieni…) pe lângă manageri pentru a le eficientiza acțiunea…(http://adevarul.ro/educatie/universitar/etica-cercetare-etica-aplicata-1_52616063c7b855ff5651201a/index.html) Am comentat următoarele la a dest articol:

 

”Management etic” este pleonastic (deoarece management = etică aplicată), iar comportament imoral este o contradicție în termeni (deoarece moralitatea se referă la comportament în general, nu la calitatea sau aprecierea comportamentului de către un terț). Propuneri ca: birou de etică, director cu probleme etice, consultant moral nu sunt decât încercări de a găsi plasament pentru absolvenții unei structuri universitare… Consider și eu că ar trebui să folosim cuvinte clare pentru a sugera ceea ce este acceptat și neacceptat în unele comportamente (integru, onest, cinstit, conform legii / legal etc. și antonimele acestora). ”Imoral” și ”neetic” nu mai spun nimic. În fine, dincolo de discursurile și ghidurile antiplagiat cred că dl VM ar fi putut aminti și despre vânzări de examene și despre corupția din învățământ în general, rezultat al unei educații elementare precare. Așadar, decât directori cu etica în școli și universități, mai bine profesori adevărați care nu abdică de la ideea că ei trebuie să formeze comportamente integre și pentru asta trebuie să fie integri ei înșiși”.  La care un anonim curajos sub protecția pseudonimului Operatorul de service a replicat: „Management etic este pleonastic …” Managementul se defineste prin functia de planificare, organizare, conducere si control a unei companii sau organizatii. Atit si nimic mai mult. Cuvintul management isi are originea in „maneggiare”, din limba italiana si inseamna „a conduce de mînă”. „… comportament imoral este o contradicție în termeni …” Notiunea de „comportament” are caracter descriptiv (asa este): impecabil, loial, fiabil, rational, delasator, de mahala, corupt si nu are un caracter imperativ (asa trebuie). – COMPORTAMÉNT, comportamente, s. n. 1. Modalitate de a acționa în anumite împrejurări sau situații; conduită, purtare, comportare. 2. Ansamblul manifestărilor obiective ale animalelor și ale oamenilor prin care se exteriorizează viața psihică. sursa: DEX (Dictionarul Explicativ al Limbii Romane”. Răspunsul meu a fost următorul: ”Operatorul de servici (nu de serviciu, cum ar fi corect!) știe management la nivel de dicționar. Atât și nimic mai mult. Faptul că nu-și devoalează identitatea de cunoscător (vorba vine…) în a cita din sursele care îi plac sau care îi convin spune mai mult decât orice definiție prăfuită din dicționare ce ar merita reactualizate, regândite și rescrise. Faptul că OdS reduce managementul la funcțiile acestuia echivalează cu definiția statului dată prin funcțiile acestuia…. Adică se eludează definiția și se trece direct la analiza funcțională. Pentru amatori poate fi suficient… Nu întâmplător apar ciudățenii lingvistice precum ”managementul eticii”: pentru că autorul struțocămilismului nu a definit clar nici ce este managementul, nici etica. Traducerea lui maneggiare prin ”a conduce de mână” este perfect consonantă cu ”managementul etic(ii)”, adică ne trimite din nou la abordarea amatorist-urechistică. ”Maneggiare” înseamnă, de fapt, a mâna (caii), de unde și ideea de manej (loc de mânat caii). Cât despre redarea definiției din DEX prin care ”comportament” se definește prin ”comportare”, mersi… Tot așa, conform acestui model, se poate defini ”moralitatea” prin ”comportament moral”, adică nu definim nimic… Am vaga impresie că OdS are deja experiența unui masterat în Etică aplicată, dar și a unui recent doctorat în Etică aplicată. Altfel nu se explică faptul că DEX ul este singura sursă de delimitări conceptuale… Alte lecturi ar consuma prea mult timp și.. chiar energii neuronale (fatalmente limitate)”. Discuția a fost încheiată chiar de către Operatorul de Servici (sic!): ”Observatia d-voastra „management = etică aplicată” este, in cel mai indulgent caz, o pretentie publicitara de a sugera un nimb, de regula, inexistent. In rest, nu numai in management se pune accentul pe o comunicare clara, eficienta”.  Desigur, Obseravatorul de Servici(u) este în mod clar un adept al managementului văzut exact prin prisma celor patru funcții pe care le iau în considerare și cei trei autori ai acestui manual de ”Management” (PUC, 2012), desigur fiind foarte posibil ca Managementul de ”Servici” să fie chiar unul dintre autorii cărții de față, sau chiar prof VM însuși. Acestea sunt servituțile acceptării anonimatului:  fiecare te poate bănui că ești oarecare…

Capitolul 1 se încheie cu o discuție destul de largă (pp. 20-26) despre provpcările contemporane ale managerului, pozițiile manageriale și nivelurile ierarhice pentru a se încheia cu ariile de responsabilitate ale managerului (manageri de proiect, manageri generali etc.).

Închei și eu aici prima parte a acestei cvasirecenzii/ analize de conținut a Capitolului 1 a cărții ”Management. Concepte, tehnici, abilități”, Presa Universitară Clujeană, 2012, capitol semnat de Dan Lungescu. Voi continua cu analiza celorlalte capitole, cu promisiunea că voi fi mai scurt și mai puțin autopromotor (al MSM). Oricum, ca un răspuns la posibile întrebări din partea ”publicului”, precizez că singura răsplată pentru efortul de a face analize de conținut ale unor cărți de larg interes constă în speranța ca să am un feed back la cele scrise de mine, implicit la ceea ce reprezintă punctele mele de vedere, majoritatea dintre ele fiind subsumate Metodologiei Scop Mijloc. Intuiesc că s-au acumulat deja destule/ suficiente rezultate ale promovării de către mine a acestei teorii cu pretenții de generalitate (frecvența crescândă și în proporții geometrice, în tot mai multe cărți și articole, a conceptelor/ cuvintelor scop, mijloc și adecvare) pentru a se trece ușor de la faza recunoașterii implicite la faza firească a recunoașterii explicite. Dincolo de orgolii auctoriale convingerea mea este că viitoarea fază va permite și dialoguri concrete pe tema modului de utilizare a acestui nou mod de gândire, simțire și acțiune. Deocamdată, constatarea mea este că diverșii autori care au luat cunoștință de MSM nu au pătruns în esența acestei teorii și, în consecință, nici rezultatele practice nu pot fi radical mai bune.

 

Liviu Drugus                                 28 octombrie 2013                Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus