liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: geopolitică

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (4)


CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

Episodul 4 Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența, din interior,  mersul lumii

 

În mod evident, prăbușirea imperiului rus sovietizat s-a datorat unui complex de factori interni și externi. Analize grăbite, superficiale, interesate sau pur și simplu ”urechistice” înclină balanța factorilor când spre interior când spre exterior, cu argumente ce vin doar să susțină un punct de vedere deja avansat și aflat ”la modă” într-un context sau altul.  Pseudorecenzia de față nu-și propune să vină cu o ipoteză și cu o eventuală demonstrație a preponderenței uneia sau alteia dintre cele două categorii de factori. În schimb, va aduce în lumină și opiniile unor alți analiști care au trăit aceleași evenimente și perioade ca și Gorbaciov, dar care  vorbesc oarecum mai detașat, nemaifiind parte a problemei. Mă refer, mai întâi la generalul Ion Costaș, care  – prin natura meseriei și a pozițiilor ocupate în nomenklatura militară sovietică și postsovietică – oferă date și imagini militare de natură să dea mai multă concretețe în comparație cu retorica politicianistă a fostului dictator sovietic. De regulă, simplificările – eronate tocmai prin simplitatea lor – afirmă că Imperiul sovietic a fost distrus de: a) Gorbaciov; b) de SUA. Faptul că cei doi factori au co-existat mereu-mereu face și mai dificil de evaluat vectorul principal. În mod cert, factorul extern a jucat un rol important în evoluția statului sovetic încă de la nașterea acestuia cu cca un secol în urmă, la vreme de criză și război mondial. Tocmai de aceea am considerat necesar să aloc un episod distinct politicii externe gorbacioviste, aspect tratat de Gorbaciov în doar două capitole de carte – capitolul 13 și (parțial) capitolul 15  (dintr-un total de 15 capitole) și care cuprind doar 30 de pagini din cele cca 600 de pagini de text ale cărții. Prefațatorul cărții, profesorul de istorie Adrian Cioroianu, ignoră cu desăvârșire dimensiunea externă în ecuația prăbușirii imperiului, căzând în capcana melodramei: omul Gorbaciov, bunul familist și soțul iubitor Gorbaciov, iubitorul de literatură rusă numit Gorbaciov, reformatorul neînțeles Gorbaciov, povestitorul sincer Gorbaciov etc. Prin această prismă (a rolului manipulator jucat de o anumită structură a unei cărți, a unui anumit limbaj etc.) aș fi înclinat să cred că Gorbaciov însuși a intenționat să minimalizeze importanța factorului străin la o dimensiune pe cât posibil de redusă, iar prefațatorul A. Cioroianu a ”prins” firul și l-a întins și mai tare. Evident, acesta nu amintește nimic în ”Prefață” despre dictatorul Gorbaciov, despre kgb istul Gorbaciov, sau despre politrucul fără scrupule care urzea intrigi care să-l favorizeze în carieră etc. Dl. Cioroianu nu este deloc deranjat de faptul că ”umanistul” Gorbaciov a ordonat eliminarea fizică a românilor Ceaușescu, rivalii săi dictatoriali prea independenți față de ”măreața” Uniune. Ignorarea, în continuare, a țării numită România de către fostul Imperator numit Gorbaciov, în memoriile sale, nu-l deranjează deloc pe fostul ministru de externe al României… Rămân cu consolarea că fiecare țară are conducătorii și miniștrii pe care îi merită… Folosesc cuvintele Raisei Gorbaciova, în anul ultim al vieții sale (1999), cu referire la noua clasă conducătoare: ”cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun simț, de conștiință, iresponsabili?” (p. 18).  Revenind la balanța intern – extern, Gorbaciov încearcă să inducă ideea unui fel de perpetuum mobile generat de… însuși Țarul Gorby! Dictatorii au adesea asemenea viziuni vecine cu divinitatea, iar Gorby le avea cu asupră de măsură, mai ales dacă i s-a insuflat mereu că are o misiune planetară, că el poate fi Salvatorul, că este chiar Cel Ales pentru ca omenirea să mai supraviețuiască. Într-a astfel de viziune paranoidă Gorbaciov inversează planurile, respectiv realitățile și își definește, din start rolul de Demiurg. În loc să afirme, realist, că țara sa se afla la răscruce de vânturi, că sistemul feudal bolșevic nu mai putea dura, că nu poți să te bați cu restul lumii ca să mai trăiești câțiva ani, Gorbaciov declară, cu o îngâmfare specific dictatorială, că el conștientizează necesitatea supraviețuirii URSS tocmai pentru a salva omenirea de la pieire. Dar, pentru a realiza acest scop el își propune un altul: să transforme ”cadrul internațional” de o asemenea manieră încât acest cadru să ajute URSS să supraviețuiască, să se consolideze, apoi – astfel consolidat – URSS urma să ajute și mai mult biata omenire să supraviețuiască fără teroarea holocaustului nuclear. Cum? Cu ce mijloace? Părerea mea este că mijloacele i le-au oferit americanii care au lansat, prin W.W. Rostow teoria convergenței sistemelor social-politice opuse”. Acesta a fost ”calul troian” prin care americanii au pătruns în intimitatea molohului sovietic și i-au sugerat că poate fi și mai puternic, chiar să conducă omenirea, dacă acceptă să facă niște ”mici” modificări acolo, cum ar fi dezarmarea și schimbarea de regim…

 

Iată cum vede Gorbaciov raportul scop-mijloc în domeniul relațiilor URSS cu restul lumii, un raport inversat, otrăvit, bolnav din naștere: ”Chiar de la începutul noii mele slujbe am înțeles că nici o reformă fundamentală nu era posibilă dacă nu ne cream un climat internațional favorabil” (p. 425). Cred că aici se află cheia căderii Imperiului Răului: în naivitatea de a crede că tu însuți (care ești incapabil să-ți rezolvi problemele interne) poți modifica mapamondul de asemenea manieră încât acest nou context favorabil să te ajute să supraviețuiești ca entitate statală. Este viziunea geamănă – păstrând proporțiile – cu viziunea megalomanului oltean de la Scornicești care se burica să contribuie decisiv la crearea Noii Ordini Politice și Economice Internaționale, pentru ca această nouă ordine să-i fie favorabilă… Practic, politica externă gorbaciovistă era subsumată acestui ideal utopic: să facă lumea să cadă în extaz  doar la auzul sau la vederea Marelui Pacificator de la Răsărit. Pentru a-l asigura pe Gorbaciov că himera sa este realitate, Marele Pacificator a fost încununat, în 1990, cu Premiul Nobel pentru Pace. (În paranteză fie spus, înnobilarea liderilor marilor puteri cu acest titlu este nu doar un posibil semn al sfârșitului unei ere, ci chiar mijlocul prin care acest sfârșit posibil să fie transformat într-unul real. Această trimitere en passant la câștigarea de către Obama a aceluiași premiu seamănă perfect cu modelul al treilea – Răzbunarea – din Dilema Deținuților descrisă de mine conform MSM și publicată în revista Economy Transdiciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc) ). Cum vedea Gorbaciov strategia sa ca să devină una câștigătoare? Iată și mijloacele avute de el în vedere pentru atingerea acestui scop: ”Trebuia să reducem presiunea pe care o exercitau asupra politicii noastre externe problemele legate de participarea la epuizanta cursă a înarmărilor, la conflicte din diferite puncte ale globului pământesc, în general să eliminăm rămășițele Războiului Rece”, în drumul către o nouă pace” (p. 425). Încercând să explice lucrurile prin intermediul Metodologiei Scop Mijloc (teorie descrisă în teza de doctorat – definitivată de mine în 1984, dar neacceptată la susținere, după cum am afirmat mai pe larg într-un episod anterior din cadrul acestei pseudo-recenzii) Gorbaciov folosește inadecvat explicarea strategiei sale, utilizând abuziv terminologia MSM:Toate acestea trebuiau făcute concomitent: nu aveam voie să amânăm căutarea unor soluții care să vizeze îmbunătățirea relațiilor internaționale. Ele trebuiau să devină parte integrantă a politicii noastre” (p. 425).  De subliniat și analizat cuvântul concomitent. În cadrul MSM precizez că scopurile și mijloacele trebuie gândite și simțite simultan/ concomitent și continuu atunci când iei decizia de a acționa (fapt pentru care am redefinit managementul drept continuumul ”gândire-simțire-acțiune”, respectiv drept continuumul ”scop-mijloc-raportul scop/mijloc”, ceea ce echivalează în plan teoretic cu continuumul ”politic-economic-etic”). Așadar, concomitența este doar în plan mental, în momentul în care acționezi, mai exact în momentul în care decizi să acționezi. În plan practic, concret, concomitența nu poate fi realizată (cel mult, se poate realiza în plan cuantic, ca în exemplul în care pisica lui Schrodinger era concomitent și vie și moartă). Avem nevoie de derulare/ combinare/ consumare a mijloacelor în timp & spațiu pentru ca acestea să se transforme în scopul dorit. Este adevărat, reducerea duratei timpului dintre formularea scopului/ dorinței și consumarea mijloacelor întru înfăptuirea dorinței este tot mai evidentă și mai consistentă. Dar idealul simultaneității transformării gândului în faptă rămâne încă de domeniul poveștilor (domeniu de care ne apropiem cu viteze sporite). Crearea unui castel/ pod/ cal năzdrăvan etc instantaneu/ concomitent cu emiterea gândului se poate aproxima acum prin tehnolgiile 3D și ale experimentelor de teleportare prin care materia nu se deplasează, ci doar informațiile referitoare la acea materie… Dar să revenim cu picioarele pe pământul Amintiri lor gorbacioviste…  La întrebarea pe care mi-am adresat-o și eu: care este balanța intern-extern în derularea politicilor sale, Gorbaciov face o piruietă diplomatică și lasă deoparte visul de a influența exteriorul din interioar pentru a favoriza interiorul și ne dă un răspuns tipic american: fifty – fifty: ”Când se pun întrebări despre motivele, impulsurile principale care au dus la conturarea strategiei perestroikăi, întotdeauna subliniez importanța primară a motivelor interne. Dar o importanță egală au avut și cauzele externe, mai ales amenințarea nucleară cât se poate de reală din acele vremuri, care ar fi putut avea consecințe imprevizibile și pentru țară, și pentru lume… Omenirea nu mai e nemuritoare.” (p. 425). Sună amuzant și tipic politicianist dictatorial (adică nu ești obligat să dai seamă de ceea ce spui…). Așadar, pe primul plan se află realitățile interne, la egalitate de importanță cu cele externe… Ca în bancul cu oile albe și oile negre: ”care îți plac mai mult, bade, oile albe sau oile negre? – Alea albe! – Dar alea negre…? – Și  alea negre!”. Sau, amintind de urările lemnos-propagandistice ale Geniului Carpaților atunci cînd acesta dorea fiecărui județ să se claseze pe primul loc în întrecerea socialistă…   Lăsând comparațiile și metaforele la o parte eu mi-am format convingerea, de-a lungul timpului, că moartea Imperiului Răului a fost cauzată, în proporție majoritară covârșitoare de către factorul extern. Nu întâmplător am subliniat că – de la nașterea sa – Imperiul sovietic a fost în permanență pe lista priorităților altor puteri mondiale pe primul loc ca importanță în vederea izolării și anihilării. În fond, Imperiul rus a fost anihilat în 1917 (după patru secole), iar Imperiul sovietic a fost anihilat în 1991 (după șapte decenii). Pentru viitorul Imperiu Euroasiatic (născut la sfârșitul lunii mai 2014) putem extrapola/ prevedea o anihilare în câțiva ani… Prognoza pe care îmi permit să o fac este bazată pe o diagnoza triadică extrasă din MSM (triada Substanță-Energie-Informație): primul imperiu rus a fost nimicit sub raport material; al doilea (cel sovietizat) a fost aneantizat energetic (componenta militară și nucleară fiind decisivă), iar al treilea imperiu va fi destrămat cu mijloace informaționale. Cu o mică precizare: caeteris paribus

 

Foarte probabil, surse americane sau europene vor da o amploare și mai mare influenței lor ”decisive”/ majoritare în ecuația distrugerii dictaturii comuniste ruse în forma sa bolșevică și perestroikistă. Din propriile mele lecturi din perioada ceuașistă (ideologizate, dar cu niște sâmburi de adevăr) a reieșit mereu clamarea de către forțele comuniste a preocupării statelor occidentale de a izola și strivi ”statul muncitorilor și țăranilor”.  Consider că acest lucru este unul cât se poate de logic, atât din punct de vedere ideologic (sisteme social-politice diametral opuse) cât și din punctul de vedere al logicii economice (eterna problemă a piețelor). Ambele dimensiuni (ideologică și economică) erau susținute cu argumentul cel mai de luat în seamă: forța militară. Acesta a fost, cred, argumentul decisiv în ecuația raportului general de forțe Est – Vest și în redeschiderea piețelor răsăritene pentru productiva industrie occidentală. Acest argument (chiar în perioadele cele mai pacifice) este esențial dat fiind că apariția bolșevismului și a statului sovietic este intim legată de Primul Război Mondial (eveniment care a generat o altă mișcare revoluționară de extrema stânga, subliniez de extremă stângă: fascismul/ nazismul). Dar, înainte de a descrie viziunea lui Gorbaciov însuși despre situația internațională, respectiv despre relațiile dintre singurele superputeri ale lumii, consider foarte grăitor  un extras din cartea lui Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial” (Ed Ștefan, București, 2014): ”Ceea ce îl îngrijora în cea mai mare măsură pe Stalin era izolarea tot mai accentuată a URSS în lume. … De la neîncredere se ajunsese la o totală adversitate între foștii aliați, departe de concordia din anii celui de-al doilea război mondial. În anii războiului, Stalin promisese lui Averell Harriman, trimisul SUA la Moscova, ca și comunității mondiale evreiești, Peninsula Crimeea. Pentru a fonda acolo statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby și a primi ajutoare masive din SUA, prin portul Murmansk. După război însă, Stalin s-a răzgândit. Nu a mai oferit Crimeea evreilor.” (pp. 42 – 43). Rețin din acest aspect ideea că în confruntarea dintre URSS și SUA aliații dușmanului deveneau automat dușmani proprii. Fapt, de altfel, foarte des întâlnit în istorie.

 

 

După înființarea statului sovietic, acesta trebuia apărat cu forța armelor, fapt care a generat cursa mondială a înarmărilor, cu binecunoscutul deznodământ al dezarmărilor sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990. Iată până la ce nivel reușise URSS să să pregătească pentru consolidarea păcii mondiale: ”Industria sovietică de apărare nu avea egal în ceea ce privește cantitatea și calitatea tancurilor. URSS a fost întrecută de SUA numai în privința producției de portavioane, bombardiere grele și crucișătoare nucleare, iar din punctul de vedere al comerțului cu arme, se situa pe primul loc în lume. Dar cel mai important lucru este că Armata Sovietică era implicată în mod constant în confruntări militare… Poporul sovietic știa doar despre războiul din Afganistan; de fapt, în străinătate se ducea un număr uriaș de războaie și de operațiuni de luptă.” (Ion Costaș, p. 20).  ”Oficial Uniunea Sovietică a spus întotdeauna că nu va folosi prima arme nucleare, dar, la începutul anilor 80, pe direcția vest s-au derulat intens operațiuni vizând un atac preventiv împotriva țărilor NATO în eventualitatea unei agresiuni nucleare. În 1983, țările Tratatului de la Varșovia au fost invitate să semneze un plan de mobilizare care prevedea că această organizație să fie condusă de către Moscova” (I. Costaș, p. 22).  Este de înțeles că și Occidentul trebuia să reacționeze, iar reacția acestuia a fost de natură economico-diplomatică și militară. Echilibrul terorii și amenințarea cu distrugerea reciprocă în urma unui război nuclear a generat preocupări concrete de semnare a unor tratate de dezarmare.  La mai puțin de un an de la ajungerea sa la putere, Gorbaciov face o celebră Declarație (15 ianuarie 1986) care avea nu mai puțin de 12 pagini de carte, din care autorul Amintirilor reproduce în carte  cca jumătate (în Anexe: pp. 558 – 566).  Prin confruntare cu textul publicat la noi în 1987 am observat că au fost eliminate pasajele cu retorică bolșevică, găunoasă și autolaudativă. Esența Declarației era acceptarea începerii dezarmărilor reciproce. Ion Costaș ne spune că ”În primăvara anului 1989, efectivele armatei au fost reduse cu 500 000 de persoane, iar cheltuielile pentru apărare cu 14,2%. A început așa numita conversie a fabricilor militare spre producție civilă. Drept urmare, în cursul anului 1989, armata sovietică și-a redus prezența peste hotare. La 15 februarie s-a finalizat retragerea trupelor din Afganistan, la 25 aprilie a început prima etapă a retragerii parțiale din Ungaria, la 11 mai, din RDG, iar la 15 mai din Mongolia. O parte din tehnica și armamentul evacuate din Europa de Est au fost stocate în stânga Nistrului” (pp. 23-24). Practic, Tratatul de la Varșovia nu mai exista decât pe hârtie. George Bush a apăsat și mai mult pe accelerație, dezarmarea fiind însoțită, la cereri americane îndeosebi, dar și vest-europene, și de schimbări în natura regimurilor politice.  Voi reproduce, concentrat, aceste etape în relatarea lui Ion Costaș, apoi în relatarea lui Gorbaciov. Iată ce scrie I. Costaș: ”La 12 iunie 1989, Mihail Gorbaciov a dat ”liber” foștilor aliați ai URSS; împreună cu cancelarul Germaniei Helmuth Kohl a semnat documentul care le-a oferit statelor europene dreptul de a decide singure ce sistem politic le este favorabil. …. În Ungaria, unde în 1989 a fost permisă reînființarea partidelor politice, la 1 mai s-a creat prima breșă în Cortina de fier, fiind înlăturată sârma ghimpată de la granița cu Austria. … La 10 noiembrie a căzut Zidul Berlinului” (op. cit., p. 24).  Conform planului, în scurt timp au dispărut regimurile comuniste totalitare din Iugoslavia (dezintegrată), Cehoslovacia (dezintegrată), Bulgaria (prea mică pentru a o mai dezintegra…)… Există ipoteze neprobate documentar că și România s-ar fi aflat pe lista țărilor ce trebuiau să cunoască dezintegrarea statală… Au urmat, exact peste doi ani, dezintegrarea URSS. Tentativele (reușite) de dezintegrare a Republicii Moldova sunt descrise de Ion Costaș ca fiind încă acoperite de mister, iar cea mai misterioasă persoană din aceste momente (1989 – 1992) a fost cel de al treilea președinte al Moldovei, Vladimir Voronin. Pe scurt, autorii tuturor acțiunilor – atât de renaștere națională, cât și de subminare pe termen lung a statalității – provin din structurile de forță (miliție, armată, securitate). Răspunsul la întrebarea ”de ce?” este prea simplu și prea general pentru a fi acceptat ca răspuns: ”După toate aparențele, a fost o comandă politică” (Costaș, p. 38).  O ipoteză deosebit de interesantă avansată de generalul Costaș, pentru explicarea tulburărilor generatoare de schimbare de regim politic la Chișinău este ”problema folosirii bolnavilor psihic la dezlănțuirea mișcărilor de masă” (Costaș, p. 51). Pentru Moldova și pentru România, misiunea de a stimula populația întru prăbușirea regimului comunist a fost încredințată (mai trebuie precizat cine este autorul ”încredințării”?) actorilor, regizorilor, poeților – persoane cu notorietate și credibilitate publică ridicată.  Istoria ridică, încet vălul de mister care planează încă asupra trecerii de la comunism la capitalism. În esență, autorii principali au fost serviciile secrete care fie au primit (de la partid), fie și-au asumat sarcini precise de ”management al schimbării”, sarcini stabilite la nivelurile de maximă înălțime.  Mircea Druc și multe personalități ale renașterii naționale din Moldova sunt conexate direct – în cartea lui Ion Costaș –  cu instituția omniprezentă numită KGB (Costaș, p. 58). Dar acum, după ce lucrurile au devenit ceva mai clare, când amintim de KGB amintim simultan și automat de serviciile similare ale marilor puteri, astfel încât partajarea ”factori interni – factori externi” devine și mai imposibilă. Asistam, atunci, în anii 1989 – 1992 la globalizarea de facto a interacțiunilor politico-militaro-informaționale. Așadar, această mică paranteză istorică cu trecere pe la Chișinău (parte a Uniunii Sovietice până la proclamarea independenței republicii) are rostul de a concretiza discuția pe care Gorbaciov o face strict la nivel de principii sau limbaj de lemn de cea mai stalinistă speță. Astfel, dacă Ion Costaș scrie în clar că schimbările în toate acele țări au venit cu ordin de sus (mijloacele fiind alese, de regulă, din rândul intelectualității vizibile, actori și regizori în primul rând), în schimb Gorbaciov o ține una și bună cu rolul decisiv al maselor largi populare… :”Sunt convins până azi că am procedat corect când nu am intervenit în schimbările care se petreceau în țările Europei Centrale și de Est. Până în ziua de azi primesc reproșuri că aș fi ”cedat” cuiva aceste țări. Dar, dacă le-am ”cedat” cu adevărat cuiva, a fost exact popoarelor lor”. (p. 426). Adică, nu le-am cedat, dar le-am cedat…  Povestea cu reunificarea Germaniei de către popoarele celor două state a fost deja prezentată într-un episod anterior și nu o mai reproduc aici, dar stilul de a minți cum respiri este o specialitate a serviciilor de informații și a politicienilor care au făcut corp comun cu acestea. La fel de adevărată ca și unificarea Germaniei de către popor este și sublinierea lui Gorbaciov că dacă au fost ceva influențe externe acestea nu au fost nicidecum americane, ci europene… mai exact franceze. Ceva adevăr este aici și asta s-a văzut, la noi, în structura bicefală prosovietică (Ion Iliescu) și profranceză (Petre Roman, dar tot pe filieră KGB) a conducerii României după 1989. Intenția lui Gorbaciov era, într-adevăr de integrare euro-asiatică  (astfel, Gorbaciov ul anilor 1985 – 1990 fiind precursorul Putin ului anului 2014) și nu euroatlantică. Iată ce spunea Gorbaciov în anul 1986 în faimoasa Declarație din 15 ianuarie: ”Pentru URSS, ca unul dintre marile state asiatice, asigurarea securității în Asia are o importanță vitală” (Gorbaciov, Opere alese, Ed Pol, Buc., 1987, p. 163), subliniind astfel că în viziunea sa integrarea euro-asiatică este singurul mod de a te apăra de hegemonia americană… Și ce cârcotaș mai năbădăios decât Franța putea găsi Gorbaciov în cadrul NATO?… Da, dar asta nu reduce cu nimic aportul decisiv al americanilor în surparea temeliilor Imperiului Răului. Dimpotrivă.  Istoric vorbind apropierea de Occident a fost pregătită în Era Brejnev, iar Gorbaciov a accelerat nebunește: ”După cum se știe, impulsul inițial al destinderii relațiilor internaționale din anii 1970 au fost în bună măsură relațiile noastre cu Franța. Acela a fost momentul în care am spus că toți locuim într-o singură casă, deși unii intră în această casă pe o scară, alții – pe alta. În această locuință trebuie să colaborăm și să stabilim moduri de a comunica. Așa a apărut imaginea ”Europa este casa noastră comună”. Exact despre asta am vorbit cu Francoise Mitterand, cu care am avut după această întâlnire relații foarte bune de colaborare” (p. 427).  Visul lui Gorbaciov era să îndeplinească idealul leninist al comunismului global, dar cu mijloace soft, nu militare. Acest vis nu se putea face decât în colaborare cu mișcarea eurocomunistă europeană, antiamericană prin vocație și ideologie. Mitterand i-a declarat, la Moscova, în 1986, lui Gorby: ”Trebuie ca Europa să devină din nou principalul actor al propriei istorii, să poată juca rolul unui factor de echilibru și de stabilitate în relațiile internaționale” (p. 427).  Dar, tot Gorby a înțeles că simpla carcasă europeană nu este suficientă fără o împăcare cu americanii: ”Mijlocul anilor 1980 a fost perioada cea mai încordată a Războiului Rece. După intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, situația în lume era încinsă la maximum. Trebuia să facem ceva. Conducerile superioare ale SUA și URSS nu se mai întâlniseră de șase ani. Eu eram de părere că trebuia să facem niște pași în întâmpinarea americanilor, să reluăm dialogul la nivel înalt. Statu-quo-ul nu făcea decât să agraveze situația. Era nevoie de o întâlnire. Ea s-a petrecut la sfârșitul lui 1985 la Geneva.” (p. 427).  Ipocrizia (unii o mai numesc diplomație) de care dă dovadă Gorbaciov atinge culmi: după ce încearcă – și chiar reușește într-o anumită măsură – să dea foc relațiilor euro-atlantice, prin tensionarea relațiilor în NATO, tot el vine cu constatarea că ”s-a cam încins atmosfera”, după care, din drag de pace pornește chiar el pe drumul pregătit de decenii de americani…  Important de știut (o noutate pentru neofitul care sunt) cu Gorbaciov s-a întâlnit la Geneva cu Ronald Reagan de cinci-șase ori între patru ochi… Interesant de reținut că pentru Gorby asemenea întâlniri între patru ochi nu pot da nimic de bănuit…. Doar întâlnirea lui Elțîn cu Bush (tot între patru ochi) a fost – pentru Gorbaciov – dovada supremă a trădării… Curat trădare, coane Fănică. Accentul pus de mass media pe influența uriașă a SUA și a CIA asupra Imperiului Răului a transferat în imaginea generală a presei că ”trădătorul” Gorbaciov a fost racolat de CIA în tinerețe și că acum, la momente de clătinare a solidității statului sovietic, ”ursul” este jucat în lanț de americani… Încercând să scape de această etichetă, Gorbaciov transferă bănuielile de trădare și racolare de către CIA asupra lui Elțîn.  Gorbaciov a răspuns astfel (glumind) la întrebarea unei ziariste naive: ”Lucrați încă la CIA? … I-am răspuns: Da. – De ce? – Se plătește bine” (pp. 376  – 377).


 Evoluția sistemului politic din Rusia postbelică poate explica în bună măsură situația actuală a acestei mari țări, a cărei existență imperială a creat adesea, în popor dar și în rândul conducătorilor, iluzia invincibilității. Sugestiv în acest sens este un articol al istoricului și sociologului rus Aleksei Levinson, publicat (nu ni se spune unde…) la 2 august 2010, articol inclus de Gorbaciov în paginile cărții. Dimensiunea imperială de care am amintit mai sus este pusă în evidență de implicarea acestei țări în războaie. ”În Rusia, oamenii nu mai țin minte dacă am câștigat sau nu Primul Război Mondial și știu sigur că am învins în al Doilea. O vreme am avut sentimentul amar că pe al Treilea l-am pierdut. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul anilor 80, adică pe parcursul unei întregi generații, oamenii sovietici au trăit nu neapărat în așteptarea, ci cu conștiința inevitabilității unui război. ….Opinia publică din afara granițelor țării îi este recunoscătoare lui Gorbaciov pentru că a demontat în mod pașnic imperiul stalinist…” (p. 494)  Faptul că Gorbaciov încă se bucură de o anumită popularitate în Rusia, respectiv 43%, cred că politica gorbaciovistă a fost una câștigătoare. Aceasta îl îndeamnă pe Levinson să considere că ”Înseamnă că totuși al Treilea Război Mondial totuși nu l-am pierdut. Dar jumătate dintre cetățenii Rusiei consideră că amenințarea externă la adresa țării noastre există în continuare” (p. 495). Acest lucru explică foarte bine faptul că politica anexionistă, imperialistă și războinică a lui Putin este susținută acum, în mai 2014 de peste 70% din polulația Rusiei. Pe fondul acestor realități interne vor trebui să fie apreciate, în continuare, metodele de detensionare a situației generate de poftele de remărire ale Imperiului Rus. Cu patru ani în urmă rușii se temeau de Occident în proporție de 32%, de țările islamice în proporție de 29%., de țările fostei URSS (Ucraina??) – 16% și de China – 13%. Probabil, la acest moment (luna mai 2014) propaganda ”antifascistă” a regimului Putin a crescut masiv ponderea Occidentului în ecuația riscului de atac extern.

Pentru foștii, actualii și viitorii diplomați, ziariști și analiști pe probleme de relații interstatale (cred că termenul de ”relații internaționale” este desuet, după 1950, și aparține unei epoci trecute, numite modernitate) cred că paginile care redau negocierile sovieto-americane pentru dezarmare constituie un material realmente util (chiar dacă nu au caracter de document de arhivă). Sub raport istoric, cititorul curios poate afla despre cum au fost utilizate ”drepturile omului” pe post de monedă de schimb, instrumennt de negociere sau indicator important pentru a măsura preocuparea reală pentru democrație și umanism (pp. 428 – 447). Practic acest capitol al 13 – lea este dedicat negocierilor de dezarmare. De reținut autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Stilul meu – stimularea dialogului folosind posibilitățile de compromis – era considerat de unii colegi o dovadă de slăbiciune, o cedare a pozițiilor” (p, 432).  Este, totodată, de antologie cazul negocierilor de la Reykjavik dintre Reagan și Gorbaciov, negocieri eșuate dar care vor rămâne în istoria teoriei comunicării și a negocierilor de orice fel prin modul în care a fost transmis lumii acest rezultat.  Consider acest moment, împreună cu modul în care este el descris, ca unul dintre punctele forte ale cărții, forte prin mesajul transmis, stilul folosit pentru redarea cazului și pentru cunoașterea omului Gorbaciov în dimensiunea sa umană. În esență, aș rezuma acest caz ca fiind  o probă exemplară de folosire a comunicării eșecului, ca mod de atenuare a acestuia și de stimulare a comunicării/ dialogului/ negocierii în continuare. Cuvintele magice cu care Gorbaciov a reușit să nu trântească ușa americanilor (deși în realitate ușa era deja bine închisă) sunt: ”În ciuda dramatismului său, Reykjavikul nu este o înfrângere. Este o breșă. Am privit pentru prima oară dincolo de orizont”. (p. 437). Este și o probă de limbaj dublu, o probă de limbaj de lemn care nu comunică, de fapt, nimic concret. Propagandistul și politrucul Gorbaciov și-a fructificat aici întreaga sa experiență de jurist, ideolog, filosof. Cuvintele de mai sus au fost rostite în fața a cca o mie de oameni, respectiv în fața jurnaliștilor care așteptau să comunice redacțiilor dacă treaba e albă sau neagră… Gorbaciov le-a spus că e gri, dar a lăsat speranța că va fi albă… Și a fost. De partea cealaltă G. Schultz reprezentantul SUA la negocieri a apucat să comunice, la Washington, că situația e neagră. După ce a aflat de retorica utilizată de Gorbaciov, a admis și el că breșa s-a făcut iar negocierile au continuat. Riscul asumat de Gorbaciov a fost unul pe măsura importanței negocierilor: uriaș.  Iar rezultatul s-a văzut ulterior: la întâlnirea din 1988 de la Moscova, Reagan a fost întrebat (după ce lucrurile erau vizibil pornite pe un făgaș bun) de un ziarist  dacă mai consideră că URSS este ”Imperiul Răului”, iar răspunsul a fost unul clar: nu!, cu argumentul următor: ”În bună măsură  datorită conducătorului acestei țări, domnul Gorbaciov.” (p. 444). Istoria poate reține această dată: 1 iunie 1988 ca dată a încheierii Războiului Rece (la această dată a fost ratificat acordul sovieto-american privitor la rachetele cu rază medie și mică de acțiune).

Din capitolul 15 doar câteva pagini sunt acordate analizelor globale, respectiv modului cum a fost promovată perestroika în lume de la tribuna ONU. Se întrevede, paragraf cu paragraf, ideea cvasiobsesivă a lui Gorbaciov de a arăta lumii realizările perestroikiste, în fond încercări de a salva leninismul, bolșevismul, comunismul și imperialismul –  toate retușate și adaptate de Gorby la noile realități mondiale detensionate deja, dar toate aceste încercări au eșuat (lamentabil pentru Gorbaciov).  Mișcările semnificative în plan extern ale lui Gorbaciov pot fi listate după cum urmează: retragerea din Afganistan, armonizarea relațiilor cu America și cu Germania, susținerea perestroikăi de către premierul F. Mitterand, împăcarea bolșevismului cu creștinismul (ireconciliabile din startul revoluției proletare), relansarea relațiilor cu India și China, implicarea URSS de o manieră tot mai activă în Internaționala Socialistă condusă de Willy Brand. Toate acestea, coroborate, dau de înțeles că ofensiva perestroikistă viza preluarea unor noi zone de influență, pe lângă cele deja cunoscute sub numele de ”țările lagărului socialist”, relansare sovietică pe plan mondial cunoscută sub denumirea de Nouă Ordine Internațională. În termeni neacademici, toate acestea puteau fi încadrate sub rubrica ”redesenarea sferelor de influență în lume”. Renunțarea la o bună parte dintre caracteristicile esențiale ale comunismului totalitar îi ofereau șansa URSS de a ieși în lume ca o societate normală, acceptabilă și frecventabilă. Nu a mai durat decât un an și s-a dovedit că totul a fost doar o strategie de deschidere a piețelor Estului, concomitent cu eliberarea oamenilor de ideologia totalitară de factură medievală. Altfel, Vestul ar fi explodat sau ar fi devenit instabil. Ceea ce s-a și întâmplat,  ceva mai târziu, în 2008 când criza mondială arată că problema piețelor nu a fost (și nu avea cum să fie) definitiv rezolvată. Gorbaciov a pierdut definitiv partida politică în decembrie 1991, apoi și-a pierdut soția în 1999, dar nu și-a pierdut deloc încrederea în leninismul bolșevic cosmetizat numit ”glasnosti și perestroila”. Discursul lui Gorbaciov la ONU pe data de 7 decembrie 1988 este publicat în Anexe (pp. 566 – 578) . La un sfert de secol după lansarea acestui document – în pofida unor schimbări majore care au avut loc în lume – Gorbaciov (numit de către Reagan ”acest bolșevic căpățânos”)  își reafirmă crezul: ”Recitindu-mi azi această convingerea veche de mai bine de 20 de ani, îi constat, fără falsă modestie, caracterul încă foarte actual” (p. 491). Ca să-și convingă cititorii de adevărul acestei afirmații Gorbaciov face o sinteză, în 10 puncte a acestei Declarații, iar eu voi rezuma acest decalog cât mai sintetic posibil, cu mici comentarii personale: 1. respectarea dreptului internațional (urmașul ideologic al lui M. Gorbaciov, V.V. Putin tocmai a făcut praf acest prim principiu prin anexarea Crimeii); 2. Economia mondială devine un singur organism și nimeni nu i se poate sustrage (chiar așa e!…); 3. Necesitatea ”elaborării unui mecanism principial nou de funcționare a economiei mondiale (care ar fi acesta nu ni se spune, dar mă pot gândi că dl Gorbaciov avea în vederea o dezvoltare planificată a economiei mondiale…): 4. libertatea oricărei țări de a-și alege propria orânduire socială (cu o condiție: să fie democratică, liberă, umanistă… altfel îi validăm și vreunui nou Hitler dreptul de a instaura nazismul oriunde pe planetă; 5. dezideologizarea relațiilor dintre state (aici Gorby se contrazice de la o frază la alta: după ce afirmă acest principiu, reafirmă că fiecare stat are dreptul la propria sa ideologie, dar nu are dreptul să o impună altora; dar asta nu înseamnă deloc dezideologizarea relațiilor internaționale… Dacă i-aș fi fost consilier  – fie și editorial – la această carte l-aș fi sfătuit pe autor să renunțe la utilizarea termenului ”dezideologizare”, un termen care nu mai spune nimic); 6. dinamizarea și democratizarea relațiilor internaționale (termenul ”internațional” este desuet… dar ”democratizarea” ar presupune doar să lași fiecare țară să-și vadă de propriile probleme; cred că este doar o supralicitare a principiului de la pct 1. ca să iasă zece la număr…); 7. singura instituție capabilă să armonizeze interesele statelor este ONU (fapt contrazis de situația din Ucraina unde ONU nu a putut interveni împotriva Rusiei care are drept de veto…; ONU a ajuns cel mult o instituție simbolică nicidecum una pragmatică); 8. demilitarizarea relațiilor internaționale (tocmai ”alegerile libere” din Crimeea au fost făcute sub presiune militară; oricum, conceptul de ”demilitarizare a relațiilor” este impropriu și neoperaționalizabil; 9. să nu privim de sus la cei mai mici ca noi și să nu se exporte democrație (aluzie la politica SUA de jandarm internațional; dar, dacă nu existau SUA, Siria și Ucraina erau acum colonii rusești…); 10. modelarea acțiunilor țărilor pentru păstrarea civilizației (o lozincă fără conținut și fără obiect; cine să modeleze acțiunile? ONU? Hmm…). Cred că respectarea tratatelor și granițelor ar fi singurul IMPERATIV pentru ca satul mondial actual să fie unl civilizat și liniștit, atât cât este posibil. Mai binele este dușmanul binelui și cred că lumea nu mai are nevoie de utopiși, idealiști sau oportuniști care să lanseze filosofii de genul ”n-ar fi rău să fie bine”. Concluzia fostului conducător sovietic este că ”Perestroika a reintrodus țara în însuși miezul proceselor internaționale” (p. 549). Oare marele conducător nu a văzut că a băgat-o mare și a scos-o mică? Asta a dorit Mihail Sergheevici Gorbaciov – să reducă URSS ul la Rusia? A reușit… Felicitări! Felicitări și pentru primirea – la 5 iunie 1991 – a Premiului Nobel pentru Pace, un premiu meritat.

Pentru unii analiști ruși rolul lui Gorbaciov în lumea contemporană se reduce la faptul că a pregătit dispariția URSS. Actualul președinte al Rusiei îl acuză că a produs ”o cumplită catastrofă geopolitică” (Putin, 2005), iar paradoxul apare din faptul că Gorbaciov a dorit păstrarea URSS, iar Elțîn nu, cu consecința că Putin îl condamnă pe groparul Gorbaciov de impericid, în timp ce în realitate lovitura mortală a fost dată de Elțîn. Lumea a răsuflat ușurată timp de un sfert de secol, dar Rusia și-a lins rănile și vrea să revină în Liga mare, unde se iau deciziile majore pentru soarta omenirii. Casa Europeană Socialistă comună nu s-a putur realiza. În schimb Uniunea Europeană își crește constant numărul de membri și se dovedește a fi o organizație viabilă. Rusia postgorbaciovistă nu a dorit să se integreze în acest proiect regional. Dacă unii l-au descris pe Gorbaciov ca fiind un AntiStalin, cred că – prin antiteză – Putin poate fi numit Noul Stalin, respectiv prototipul împăratului autocrat, pravoslavnic, naționalist, cuceritor, impunător, dar anticreștin prin însăși promovarea trufiei/ mândriei ca motivație a acțiunilor sale nelegale și nerecunoscute de lumea civilizată actuală. Noul Stalin a pus deja temeliile juridice ale Uniunii Euroasiatice. Dar nu apariția unui nou centru de concurență economică este problema, ci modul de refacere a Imperiului Rus, utilizarea forței militare nefiind deloc un mijloc minor de atingere a acestui scop în strategiile demult elaborate ale Moscovei.

(va urma)

2 iunie 2014

Liviu Druguș  www.liviudrugus.wordpress.com            www.facebook.com/liviu.drugus

Reclame

Andrei Marga recuperează (și el) vechea geopolitică pe care o transformă într-o disciplină nouă numită, simplu, geopolitică


 

Andrei Marga, excomunicat constant, dar ferm, din dregătoriile pe care șefii săi liberali i le-au încredințat (Educație, Externe, ICR), își reconfirmă ”calitățile” de (fost) cercetător și de profesor universitar, oferind revistei Tribuna – în al cărui Consiliu Consultativ este membru – notițele  sale de legate de apariția și evoluția geopoliticii pe mapamond.

Înainte de orice, cred că a oferi spre publicare articole și a face apoi evaluări ”obiective” asupra calității acestora în calitate de consultant editorial este un evident conflict de interese (dar perfect în conformitate cu modelul ceaușist ”eu produc, eu controlez, eu decid”). Sub raport deontologic, orice membru al CC-ului tribunist (Andrei Marga inclusiv) ar trebui să se abțină de la orice invitație din partea ”managerului” Mircea Arman de a publica în revistă. Sau poate calitatea de membru al CC al Tribunei este doar una de paradă, de fațadă și de simulare a obiectivității evaluărilor și a justeței liniei editoriale a revistei? De fapt, în acest număr al revistei Tribuna, (nr. 260)/ 1-15 iulie 2013, dintre cei 17 membri, publică articole de autor nu mai puțin de 5 membri ai CC (30%), în timp ce niciun membru al redacției nu mai publică nimic de multă vreme… Dacă adugăm și ”Jurnalul” lui Anton Dumitriu (păstorit de Mircea Arman – cel puțin ca semnătură) se ajunge la peste 35% manager + CC ul ales de manager. Este de bănuit că tentativa de eliminarea a trei dintre cei șapte membri ai redacției (asta doar ca un început…) viza o eficientizare a revistei, respectiv redacția să se reducă la un singur nume: Mircea Arman. Această bănuială a mea este întărită și de faptul că în caseta redacțională a revistei se scrie clar: ”Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor”. Asta înseamnă că articolele nu se mai redactează, nu se mai corectează în redacție, ci doar trebuie să respecte un număr de semne (și, evident, să fie prieten cu managerul…).  Oricum, schimbarea nu este doar de fond, ci și de … suprafață, revista Tribuna fiind, actualmente o revistă stră-lucioasă. Sper ca revista să revină, în viitor, la o revistă strălucită.

Rostul acestei recenzii de articol de revistă este acela de a semnala un modus operandi pe care, cred, mulți dintre noi l-ar dori dispărut. Concret, mă refer la rețeta (bolșevică!) a scrierii unui articol de revistă, una extrem de facilă și de ușor de pus în operă de orice seralist, cu informații și afirmații culese din scrierile altora, dar fără necesarul plus de cunoaștere și de originalitate pe care fiecare cititor îl așteaptă (mai ales de la un autor încărcat de titluri și funcții).  Pe scurt, rețeta este următoarea: pentru partea introductivă se iau mai multe articole sau/ și cărți (din bibliotecă sau din Wikipedia), se face un scurt rezumat al ideilor principale și se scrie circa jumătate din articol, oferind – dialectic și istoric – o prezentare evolutivă a unor concepte. Ce să aduci nou aici? Mai nimic… Doar dacă ai descoperit prin arhive (ale Securității sau ale altor instituții păstrătoare de manuscrise, sau de copii după acestea) niște contribuții magistrale ale vreunui savant defunct (cum, de exemplu, a avut norocul să găsească Mircea Arman însemnările marelui gânditor Anton Dumitriu și pe care le publică în revista pe care aparent o conduce, neavând nevoie de acordul vreunui moștenitor). În partea a doua a rețetei de scriere a articolului, se face apel la traduceri mai recente din literatura străină, oferind citate generoase, urmate de comentarii ce pot fi preluate/ parafrazate din amintitele cărți. În final ar trebui să existe o concluzie (fază, de regulă, ignorată în contribuțiile articliere margiene). În cazul de față, surpriză!, concluzia există, dar este una dezamăgitoare: nu este una de conținut, de substanță pentru corpul de idei al Geopoliticii – tema articolului – , ci una de coterie academică, și voi argumenta mai jos această afirmație.

În Era Informației și a accesului cvasinelimitat la informații, a mai face asemenea sinteze, și a le prezenta ca articol, sub semnătură proprie, este un lucru cel puțin jenant. Dar și naivitatea noastră, a cititorilor, are limite. În realitate, autorul AM nu-și propune, în articol, să ofere un punct de vedere asupra unor realități geopolitice dinamice și ale căror semnificații scapă cititorului de rând, sau să ofere niște diagnoze și să propună atitudini posibile ale decidenților politici autohtoni, ci face o simplă (și, probabil, nu dezinteresată) pledoarie pentru importanța Geopoliticii ca disciplină academică. O importanță mai mare se traduce, de regulă, printr-un număr mai mare de ore, prin înființarea unui Masterat (bugetat din fonduri publice, desigur) sau prin instituirea unei filiere de doctorantură distincte, a unei catedre de profil și, eventual, a unei facultăți de Geopolitică, desigur toate acestea pe măsura importanței și a nevoii de ore și de sinecuri pentru prietenii politici. Oare nu se poate numi această pledoarie pro domo, o coterie academică? Adică, cititorul de bună credință vrea să citească un articol original, să afle idei noi și bine argumentate, dar marele profesor (bănuiesc că nu se va lăsa până nu va primi și o tichie de academician) oferă, pe lângă informațiile ce se găsesc din două-trei click uri pe internet, un biet material publicitar, o subliniere stângace a importanței unei discipline academice. ”Noua” disciplină ar putea fi predată chiar de Andrei Marga, iar la Referințe/ Bibliografie lista trimiterilor va începe cu articolul de față intitulat ”Recuperarea geopoliticii” și publicat în revista Tribuna nr 260, la paginile 20 și 31. În treacăt fie spus, articolul nu ocupă două pagini de revistă, cum s-ar părea la o primă citire a referinței, ci ocupă exact trei sferturi de pagină de revistă.

Spuneam că prima jumătate a articolului este o compilație de idei, existente în forme asemănătoare în alte surse (de regulă electronice). Evident, această primă parte, introductivă ar fi fost suficientă să conțină câteva link uri, pentru a lăsa cât mai mult loc ideilor originale (în cazul în care acestea ar fi existat). Apropos de link uri. Cred că revista ar trebui să apară pe pagina web, în format electronic, simultan cu apariția printului pe piață. Fiind o revistă subvenționată din bani publici, aceasta nu ar trebui să pună accentul pe recuperarea banilor investiți și, eventual, pe obținerea unui profit din vânzări. La rigoare, se poate trece la abonamente pe formatul electronic, cum face, de ex. revista Dilema Veche. Dacă s-ar proceda astfel, dialogul cu cititorii ar fi unul viu, deschis, liber, Consiliul Județean având astfel cel mai bun feed back și cel mai bun audit al calității revistei. Dar să revin la posibilitatea ca această parte introductivă să fie alcătuită doar din câteva link uri. Voi reda mai jos nu doar adresa acestor (posibile, dar reale)  link uri, ci și părți ale conținutului acestora, în ideea comparării cu textul margian. Cititorii vor decide care variantă este mai acceptabilă/ preferabilă. Desigur, cititorii cunosc că, la fel ca și articolele și cărțile printate, informațiile de pe internet sunt susceptibile de îmbunătățiri, verificări și puneri sub semnul întrebării din punctul de vedere al corectitudinii unor informații. Iată o primă adresă electronică, celebra Wikipedia, și conținutul item ului ”Geopolitică”:

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geopolitic%C4%83Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrina politică sau drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie, Sociologie și Istorie. O definiție a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în explicarea fenomenelor politice și sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a „spațiului vital”(MDN-2007). O argumentare pentru îndreptățirea definiției citate, ar fi politica Germaniei național-socialiste (naziste) sub Hitler unde doctrina „spațiului vital” a servit justificării politicii agresive naț.-socialiste, ceea cea a dus până la urmă la prăbușirea țării. După al 2-lea război mondial, datorită internaționalizării multor teme (resurse, poluare, spațiu cosmic), geopolitica a devenit totuși un element luat în considerație în relațiile interstatale”.

 

Acesta este textul wikipedic. Pentru doritorii de mai mult, wikipedia face trimiteri la mai multe adrese, dintre care una ar fi chiar interesant să fie cunoscută, fiind exact ideea centrală a acestei primei jumătăți de articol. Aceasta se numește ”Constituirea și evoluția geopoliticii ca disciplină de sine-stătătoare”, dar serverul blochează accesul și informează curiosul și nenorocosul cititor că există Internal Server Error, dar face trimitere la adresa inițială a articolului, anume la cursul interactiv ținut de Liviu Tirauhttp://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/LiviuTirau/1.htm . Ni se recomandă:  ”Please contact the server administrator, webmaster@euro.ubbcluj.ro and inform them of the time the error occurred, and anything you might have done that may have caused the error”. Desigur, cred că o corespondență cu webmasterul de la UBB Cluj ar putea aduce mai multe clarificări între conținutul celor scrise de Liviu Tirau și conținutul articolului margian. Până atunci, voi reda, pentru aceea dintre cititori care nu au cumpărat revista și nici nu doresc să aștepte mai multe săptămâni pentru a o vedea pe pagina web a Tribunei, câteva dintre informațiile pe care ni le oferă, sub semnătură proprie, renumitul profesor clujean, Andrei Marga: ”Geopolitica s-a delimitat ca disciplină (nu neapărat ca știință) în imperiul german al lui Wilhelm al II-lea, cu titlul efectiv de Geopolitik, într-un moment în care relația dintre stat și teritoriu a fost intens preocupantă. Cel care a dat formă disciplinei – numele i-a fost dat de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez al ”școlii germane” – a fost Friedrich Ratzel. În scrieri publicate în ultimele decade ale secolului al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia politică. O geografie a statelor, comerțului, războiului, 1897) acesta a privit statele ca ”organisme”, efecte ale mediului geografic, aflate în lupta pentru a-și menține independența. După opinia sa, Germania are dreptul să revendice statutul unui ”Weltmacht” deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu, resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit deja coloniile. Germania are nevoie de ”spațiu vital (Lebensraum)” pentru a se putea așeza, conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica a apărut în legătură cu acest proiect de dobândire de ”spațiu vital”.

 

Dacă i-aș fi student dlui profesor Marga, l-aș întreba: ce înseamnă ”titlu efectiv” (eventual în ce constă diferența între un ”titlu efectiv” și un ”titlu neefectiv”; 2. A scris F. Ratzel în limba română? (nu cumva în loc de ”stat și sol” ar fi mai nimerită traducerea ”Stat și teritoriu”?); Cui aparține traducerea titlurilor germane? 1896 și 1897 fac parte din ultima decadă a sec 19, atunci de ce se vorbește/ scrie despre ultimele decade? A asistat dl prof Marga la nașterea geopoliticii, sau a aflat toate aceste lucruri de mai sus dintr-o sursă oarecare? Nu este elementar, chiar pentru o compunere de clase gimnaziale, să menționezi sursa, în vederea unor posibile/ necesare verificări? Aș fi fost curios să cunosc titlul original al lucrării,  tradus de AM ”Stat și sol” (o fi vorba despre solii de pace, cine mai poate ști…). Așadar, prima frază a articolului îmi ridică mai multe întrebări decât răspunsuri… Urmează o a doua frază a primului paragraf care, de asemenea, ridică întrebări, ca de exemplu:  dacă se face referire la opinia unui autor, nu este oare obligatoriu să se facă trimitere la lucrările de unde emană această opinie? De ce ”Weltmacht” și nu ”putere mondială”?  de ce se scrie ”spațiu vital (Lebensraum)”, ca și cum ambele noțiuni, cea germană și cea românească aparțin deopotrivă lui Ratzel. Nu era mai firească scrierea ”Lebensraum” (spațiu vital)?  Faptul că acest articol apare într-o revistă județeană de circulație națională nu motivează ignorarea acestor elementare norme de comunicare a ideilor (altora).  Insist asupra necesității oferirii de modele de urmat de către așa numitele som(n)ități universitare, cunoscute în țară și chiar în lume.  Pentru doritorii de informații suplimentare (care, evident, nu pot apărea într-un format print) mai adaug un link, în limba engleză, lămuritor și pentru ceea ce scrie Andrei Marga în continuare.

German Geopolitik is characterized by the belief that life of States—being similar to those of human beings and animals—is shaped by scientific determinism and social Darwinism. German geopolitics develops the concept of Lebensraum (vital space) that is thought to be necessary to the development of a nation like a favorable natural environment would be for animals.

Friedrich Ratzel[edit]

Friedrich Ratzel (1844–1904), influenced by thinkers such as Darwin and zoologist Ernst Heinrich Haeckel, contributed to ‘Geopolitik’ by the expansion on the biological conception of geography, without a static conception of borders. Positing that states are organic and growing, with borders representing only a temporary stop in their movement, he held that the expanse of a state’s borders is a reflection of the health of the nation—meaning that static countries are in decline. Ratzel published several papers, among which was the essay „Lebensraum” (1901) concerning biogeography. Ratzel created a foundation for the German variant of geopolitics, geopolitik. Influenced by the American geostrategist Alfred Thayer Mahan, Ratzel wrote of aspirations for German naval reach, agreeing that sea power was self-sustaining, as the profit from trade would pay for the merchant marine, unlike land power.

The geopolitical theory of Ratzel has been criticized as being too sweeping, and his interpretation of human history and geography being too simple and mechanistic. In his analysis of the importance of mobility, and the move from sea to rail transport, he failed to predict the revolutionary impact of air power. Critically, he also underestimated the importance of social organization in the development of power.[14]

The association of German Geopolitiks with Nazism[edit]

After World War I, the thoughts of Rudolf Kjellén and Ratzel were picked up and extended by a number of German authors such as Karl Haushofer (1869–1946), Erich ObstHermann Lautensach and Otto Maull. In 1923, Karl Haushofer founded the Zeitschrift für Geopolitik (Journal for Geopolitics), which was later used in the propaganda of Nazi Germany. The key concepts of Haushofer’s Geopolitik were Lebensraum, autarkypan-regions, and organic borders. States have, Haushofer argued, an undeniable right to seek natural borders which would guarantee autarky.

Haushofer’s influence within the Nazi Party has recently been challenged,[15] given that Haushofer failed to incorporate the Nazis’ racial ideology into his work. Popular views of the role of geopolitics in the Nazi Third Reich suggest a fundamental significance on the part of the geo-politicians in the ideological orientation of the Nazi state. Bassin (1987) reveals that these popular views are in important ways misleading and incorrect. Despite the numerous similarities and affinities between the two doctrines, geopolitics was always held suspect by the National Socialist ideologists. This suspicion was understandable, for the underlying philosophical orientation of geopolitics did not comply with that of National Socialism. Geopolitics shared Ratzel’s scientific materialism and determinism, and held that human society was determined by external influences—in the face of which qualities held innately by individuals or groups were of reduced or no significance. National Socialism rejected in principle both materialism and determinism and also elevated innate human qualities, in the form of a hypothesized ‘racial character,’ to the factor of greatest significance in the constitution of human society. These differences led after 1933 to friction and ultimately to open denunciation of geopolitics by Nazi ideologues.[16] Nevertheless, German Geopolitik was discredited by its (mis)use in Nazi expansionist policy of World War II and has never achieved standing comparable to the pre-war period.

Iată ce scrie, în continuare, profesorul Marga: ”Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer. Între cele două războaie mondiale, acesta a promovat proiectul formării ”Germaniei mari” într-un context internațional marcat de criza din 1929, în care puterile occidentale consacrate au fost percepute ca fiind ”în declin”. ”Geopolitica, după Haushofer, se vrea, în același timp, promovare a ideilor și instrument în serviciul puterii pentru punerea lor în aplicare” (Frederic Encel, Comprendre la geopolitique; Editions du Seuil, Paris, 2011, p. 43). ”Geopolitica” este distinsă net de ”geografia politică”, care cercetează distribuția puterilor statale ”în funcție” de sol, configurație, climat, resurse: ”geopolitica” este conceputî drept cercetare a ”formelor de viață politice în spațiul vital natural” (politische Lebensform im naturalichen Lebensraum)” (Nota LD: Am subliniat citatul din germanul Haushofer, citat după francezul Encel, din interiorul citatului autorului roman Marga, pentru a distinge ideile lui Haushofer de acelea ale lui Encel). Desigur, întrebările și nedumeririle apar imediat după citirea acestui citat margian. Iată-le: ce înseamnă agravarea unei teze? De ce este luat ”declin” între ghilimele? Este citat din Haushofer? J Citatul din Encel este o superbă redefinire a geopoliticii ca aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM), unde ideile se referă la finalitățile politicului, iar instrumental vizează mijloacele de aplicare în practică a scopurilor anterior formulate. Ca o replică la sublinierea importanței geopoliticii ca disciplină academică, făcută în final de către AM, propun ca profesorii care vor preda această disciplină să apeleze la instrumentarul MSM. Toate (geo)politicile lumii, trecute, prezente și viitoare, se regăsesc în MSM (desigur, cu condiția ca cineva să dorească cu adevărat să înțeleagă și să aplice acest mod esențializat de gândire).  Desigur, supărarea cea mare apare când se va dovedi că predarea geopoliticii prin MSM nu ar lua decât câteva ore… Revin la întrebările mele pentru autorul AM: expresia din final, în limba germană, face parte din textul francez? (ghilimelele ne încurcă, nu ne ajută în acest sens); este AM traducătorul textului din franceză?

Din nou, pentru doritorii de amănunte clarificatoare, fac o trimitere la un autor din Republica Moldova care scrie cartea  ”Despre geopolitică”, și la un autor din București (de observat aceleași metehne neaoș românești, de a nu cita titlurile în limba originalului, cu traducerea, asumată, în paranteză):

http://www.cartier.md/upload/File/Despre_geopolitica.pdf Despre geopolitică de Oleg Serebrian, 2009 (primele 7 pagini din 17)

 

http://geopolitica.ase.ro/doc/curs16_ro_1.pdf   ”Cel care foloseste însa pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea „Introducere în Geografia Suediei”) este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, „Statul ca formă de viață” (1917), în care sustine ca Geopolitica este „stiinta despre stat ca o creatie spatiala”, ca „un organism geografic”.”

 

Urmează binevenita precizare că, inițial, geopolitica a servit intereselor național-socialiste ale lui Hitler, apoi se descrie recuperarea corpului de idei geopolitice (pozitive în sine) de către trei autori: Alfred Thayar Mahan, Halford J. Mackinder și Yves Lacoste. Din ultimul autor se citează copios (cca 30 de rânduri, plus comentariile, adică tot resul articolului, mai puțin concluziile, la care m-am referit deja). Voi reproduce fraza de final, concluzivă, a articolului: ”Ceeea ce constituie un adevăr important, dincolo de toate acestea, este împrejurarea că, pe de o parte, cunoștințele de economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie de la ora actuală ne permit să articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această disciplină, recuperată după retoricile ei ”naturiste” de dinainte de al doilea război mondial, oferă cunoștințe propriu-zize și efective într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă înțelegerii”.

 

Aici lucrurile devin deosebit de serioase, grave chiar, dacă am lua de bună pretenția autorului că ”la ora actuală …articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că… această disciplină… oferă cunoștințe propriu-zise și efective”. Evident, nu ne aflăm în fața unei noi discipline, ci a uneia care are o istorie de peste un secol, desigur cu adaptări și poziții specifice intereselor autorilor, a viziunilor acestora despre viitorul omenirii și a ideologiilor la care au aderat autorii sau pe care le propun decidenților. Pretenția de originalitate și de noutate a geopoliticii actuale este total nesustenabilă.

 

Autorul restrânge cunoștințele incluse în gândirea geopolitică doar la economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie. Pentru o mai bună înțelegere a esenței abordărilor geopolitice eu adaug, în deplină cunoștință de cauză, și informații din discipline ca: management, etică, politologie, psihologie, antropologie, etnologie, teoria jocurilor, istorie, futurologie, statistică, demografie, religie/ teologie, studii culturale, literatură, artă, diplomație, genetică, administrație publică, dezvoltare personală, informatică etc. Pentru a scurta această listă aș sugera că în studiile de geopolitică nimic din ceea ce este legat de om și de aspirațiile sale nu poate lipsi.

 

Prezentarea geopoliticii actuale este făcută, din păcate, doar în dimensiunile gândirii premoderne și moderne, respectiv ca o disciplină de sine stătătoare, delimitată/ detașată de alte discipline de la care, chipurile, doar împrumută niște informații, fapt cu care nu sunt  de acord. Este, pentru mine, un fapt uimitor că această viziune disciplinară (cu ușoare tente interdisciplinare)  provine tocmai de la fostul rector al UBB, Andrei Marga, universitatea clujeană beneficiind – în ultimul deceniu – de un avantaj competitiv remarcabil: existența unei Școli doctorale în studii transdisciplinare, condusă de profesorul Basarab Nicolescu.

 

În esență, geopolitica este, în opinia mea, o viziune transdsiciplinară, integrată și complexă asupra ”organismelor statale” și a conviețuirii acestora în contexte geografice și culturale concrete. Mai mult, geopolitica, alături de toate disciplinele amintite de autor și de mine mai sus, nefiind altceva decât o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc, viziune integrată care nu mai acceptă studierea și cunoașterea omului în manieră modernă, disciplinară, segmentată și trunchiată, ci propune viziunea postmodernă, complexă, holistică și integratoare asupra omului, oamenilor și omenirii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 8 iulie 2013

http://www.liviudrugus.ro

http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus

 

Andrei Marga (tran)scrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Răsărit. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă


(vezi primele trei recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe unul la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate.

Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

IV

După cum ne-a obișnuit deja Andrei Marga cu stilul său ”creativ”, ”original”, ”novator” și dinamic în preluarea diferitelor opinii culese de prin cărți apărute în acest început de secol, nici în acest al patrulea articol intitulat ”Reflecții geopolitice. Năzuințele Rusiei” lucrurile nu se schimbă. Cel puțin un sfert din articol este alcătuit din citate, iar cel puțin jumătatate din articol reprezintă comentarii extrase cel mai probabil din aceleași cărți citate (stilul comentariului este același cu cel din citate…, terminologia aceeași…). Evident, tot după cum ne-a obișnuit deja, autorul nu catadicsește să ne spună cine și-a asumat responsabilitatea traducerilor. Atmosfera de mister este cvasitotală neștiind nici cine a tradus, nici unde este granița dintre comentariile autorilor citați și răsparafrazați pe de o parte, și opiniile personale, convingerile intime, speranțele profunde și contribuțiile originale la descifrarea – de către autorul A.M. – a ecuațiilor geopolitice europene și mondiale contemporane, pe de altă parte.

Clișeul de bază al acestui articol este lupta autorilor citați, dar și a autorului acestui articol, cu… clișeele. Adică, aveți grijă, dragi cititori cu clișeele astea care v-au intrat în cap, cum că Rusia nu este un pericol potențial și real pentru România și nu numai (vezi tensiunile permanente întreținute de Rusia în Republica Moldova, la Nistru). Nuuu, nici pomeneală… O spune explicit patriotul naționa(list)-liberal(ist): ”Clișeul răspândit de la mijlocul anilor 90 încoace, conform căruia Rusia este , va trebui denunțat”. Preocuparea profesorului Marga pentru denunțuri face parte din convingerile sale intime și ar fi meritat să rămână acolo, în propria sa intimitate. Dacă A.M. dorește să-și devoaleze aptitudinile în materie de denunțuri, atunci este liber să o facă. Apropos de libertăți. Profesorul A.M. nu-l ”denunță” pe acela care a indus clișeul cu Rusia ca ”țară fracturată, cu economie stagnantă și cu armată slabă”. Respectul domniei sale față de libertatea de interpretare a cititorilor atinge aici maximul: fiecare este liber să creadă ce vrea în legătură cu paternitatea cuvintelor din citatul luat între paranteze ascuțite. De la misterul indus de la început, articolul se încheie, apoteotic, cu această deplină libertate de atribuire a paternității unui citat…

O fărâmă de adevăr se află în acel citat misterios: în primul manadat al tovarășului Iliescu nu s-a pus problema să subestimăm economia și armata sovietică (până în 1992) și rusă (până în 1996). Dimpotrivă! Abia ”de la mijlocul anilor 90 încoace” (mandatul Constantinescu) România a lansat clișeul cu slăbiciunea rușilor… Până atunci. România, prin tov Ion Iliescu, omul de bază din partea sovieticilor în lovitura de stat din decembrie 1989, a pregătit un fastuos Tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, semnat cu puțin înainte ca puternica Uniune Sovietică să-și dea duhul.

Pentru cei cu memoria scurtă sau care nici măcar nu au dat vreo importanță cu cine semnează ”aleșii poporului” relații de frățească prietenie, merită să amintesc aici că tragedia intrării României în plasa sovietică/ bolșevică/ comunistă a debutat tot printr-un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS, în anul 1948, tratat semnat de Petru Groza și Viaceslav Molotov. Unii mai cred în povestea cu răsturnarea comunismului în 1989 și cu reorientarea imediată a României spre Occident. În realitate, fatidicul an 1948 s-a repetat în 1991 prin incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Năstase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar președinții Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie 1991, tot la Moscova. ”Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS” nu a fost ratificat de parlament. Singura schimbare de titulatură față de 1948 a fost înlocuirea sintagmei ”asistență mutuală” cu ”bună vecinătate”. Adică deveneam, din nou, vecini cu sora noastră, Basarabia… Peste doar câteva luni, Tratatul de la Varșovia a murit, dar atașamentul președintelui României față de Moscova nu! (Vezi și: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm) . Articolul de la adresa de mai jos, din anul 2009, poate fi și mai instructiv sub raportul informațiilor referitoare la raporturile româno-sovietice și apoi româno-ruse de după anul 1989: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456 Câteva extrase din acest articol sunt relevante pentru mai buna înțelegere a modului inadmisibil cum a tratat Andrei Marga poziția geopolitică a României față de fostul stăpân de la Răsărit: ”In 1992, România și Rusia au început negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază. Negocierile au durat peste 11 ani. Opoziția și opinia publică din Romania cereau ca în textul Tratatului să fie incluse chestiunea tezaurului României trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, în 1917, sub regele Ferdinand și care a fost confiscat ulterior de puterea sovietică, precum și condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi îndreptate împotriva uneia dintre părți, ceea ce Moscova refuza categoric. În 1996, Iliescu a acceptat semnarea Tratatului, însă, în aprilie 1996, ministrul de Externe rus, Evgheni Primakov, a fost anunțat cu o zi inainte de semnarea textului Tratatului că Romania nu este pregatită să parafeze documentul. Relațiile dintre România și Rusia s-au normalizat abia în 2003, cand președintele Ion Iliescu a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat politic de bază cu Rusia, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO”.

Ca și cum Andrei Marga nu ar fi cetățean român, ca și cum acest cetățean român nu a fost ministru de externe al României, ca și cum acest fost ministru de externe povestește istoria Rusiei zimbabwenilor din Africa și nu cititorilor din România, deci făcând abstracție de toate aceste ”amănunte”, Andrei Marga începe articolul său despre ”Năzuințele Rusiei” astfel: ”Rusia a atins un maximum al istoriei ei în forma Uniunii Sovietice (1917 – 1992), când nu numai că a reunit cea mai mare suprafață din lume și o pupulație de extremă diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA, ce-a de-a doua supraputere a lumii”. Îi rog pe colegii dlui Marga de la Academie să ofere explicații ale unor sintagme folosite de A.M., pentru mine cel puțin ciudate. Ce este oare ”maximum al istoriei”? O fi o contrapunere subtilă conceptului postmodern de ”sfârșit al istoriei”? Se referă la dimensiunea cantitativă maximă a manualelor de istorie din perioada bolșevică? Pentru situația în care dl Marga își pregătește apariția ediției definitive a monumentalei colecții de articolașe sub firescul titlu de ”Marga – Opere complete”, sugerez tehnoredactorilor să scrie în loc de ”a atins un maximum al istoriei ei” – ”a atins apogeul puterii sale în istorie”. De asemenea, în loc de ”a fost, alături de SUA, cea de-a doua supraputere a lumii” să scrie ” a fost, după SUA, a doua superputere a lumii”. Rezum: ”maxim al istoriei ei” ≠ maxim al puterii sale în istorie”; ”alături de” ≠ ”după”; ”supraputere” ≠ ”superputere” (în textul articolului se folosește de trei ori ”supraputere” și o dată ”superputere”… Așadar, sub raport formal, prima frază conține trei erori de gramatică și logică. Am făcut această precizare ca o explicație posibilă pentru faptul că național-liberalul român Marga vorbește despre Rusia de pe pozițiile oricărei alte națiuni și culturi, dar a României și a limbii române, nu! Precizez că pe întreg conținutul articolului cuvântul România nu apare absolut deloc! Aceasta este ”firesc”, nu?, pentru un membru marca(n)t al naționalismului liberal românesc… Este ”firesc” și pentru o revistă care urlă de patriotism și de naționalism în Editorialul managerului ”Tribunei” din ianuarie 2013? (vezi: Mircea Arman, ”Noua Tribunahttp://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013)

Preocuparea lui A.M. de a scrie acest articol provine din dorința sa de a depăși ”câteva clișee de interpretare aflate în circulație, care nu numai că sunt eronate, dar induc și atitudini greșite” (Tribuna 259/ 16-30 iunie 2013, p. 6). Primul clișeu se referă la formarea URSS, care – zice Marga, lundu-l ca martor pe americanul de origine ungară George Friedman (născut în 1949, la Budapesta) – nu este rezultatul cuceririlor unor zone lipsite de apărare… Oare chiar așa să fie? A fost URSS ul creat aidoma Uniunii Europene prin aderări succesive și prin dreptul de a ieși din uniune? A adrerat Georgia/ Gruzia din nevoia de a deveni mai competitivă pe plan extern? Poate fi utilizată expresia ”grupare naturală” pentru țări obligate să se afilieze Moscovei? A fost această atractivitate a Moscovei atât de naturală și firească încât niciuna dintre țările componente nu a simțit nevoia să se desprindă? Țările baltice s-au atașat voioase la URSS? Iată opinia lui George Friedman, citată de A. M.: ”țările care au format Uniunea Sovietică au fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, ele au putut să se complementeze și să se suțină una pe cealaltă. Aceasta a fost o grupare naturală dominată de la început de ruși. Țările de dincolo de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea Război Mondial și transformate în sateliți) nu au fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi orientat către restul Europei, nu către Rusia”. Mai este oare nevoie să-i atrag atenția politologului american că interșanjarea termenilor ”rus” și ”sovietic” este riscantă și confuzivă? Deduc din citat că forța militară era sovietică (nu rusă!), în timp ce ne-orientarea țărilor de dincolo de Carpați era către Rusia (nu către Uniunea Sovietică). În realitate, atât forța militară cât și ne-orientarea erau ”sovietică”, respectiv ”către Uniunea Sovietică”. Datorită perpetuării acestei confuzii între ”sovietici” și ”ruși” s-a ajuns la considerarea (atât nereală, cât și neavantajoasă României) de a-i numi pe moldovenii/ românii de peste Prut – ”ruși”. (Moldovenii care vin și vând produse la piața din Iași sunt numiți de ieșeni – ruși…). Mai mult, invazia de turiști de la răsărit în decembrie 1989 nu a fost una formată din ruși, ci din sovietici (marea lor majoritate fiind români-moldoveni din structurile de partid și de securitate ale RSS Moldovenești). Dacă pe politologul american nu-l interesează aceste nuanțe, atunci ele trebuiau puse la punct de ”diagnosticianul” A.M. (care, de fapt, nu face nicio diagnoză, ci repetă/ preia teze auzite și citite, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni geopolitologice). Să ne mai mire oare că și la ora actuală (începând cu anii de după război) limba română este clasificată și studiată în SUA la Departamentul de limbi slave? Ca să conchidem asupra acestui prim clișeu denunțat de A.M. cu ajutorul lui G:F.: cei doi autori ne invită să nu mai credem că URSS a fost un stat imperialist, că nu a cucerit teritorii după teritorii în numele umanismului revoluționar bolșevic, ci s-a format natural, ca un organism economic unitar cu creierul și inima la Moscova. Părerea lor!

Al doilea clișeu demn de schimbat este, cf A.M și a altor autori americani citați, constă în faptul că Rusia postsovietică și postcomunistă ar fi un stat slab, ”o putere neglijabilă”. Dimpotrivă, ne atrage atenția A.M. ”Rusia nu mai este, precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost (”farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică între țările lumii, cu o tradiție culturală de referință și o forță științifico-tehnologică competitivă”. Cred că mai lipsea îndemnul de a-i iubi și respecta necondiționat pe frații ruși fără de care nu se pot lua decizii geopolitice majore în Europa Centrală. Cred că doar minți ultranaționaliste înfierbântate ar putea să nu ia în seamă vecinii puternici, să pună în balanță interesele principalilor actori cu interese în zonă, dar de aici și până la a îndemna a ne teme permanent de marele (aproape) vecin de la Răsărit este cale lungă… Cât despre sintagma ”avanpost al istoriei”, aceasta este soră bună cu sintagma ”maximum al istoriei”…, adică împreunări fără sens a câte două cuvinte.

Observând, probabil, că a dat prea mult spațiu argumentelor altora, A.M. încearcă să aibă o opinie personală, așa cum stă bine unui diagnostician geopolitic serios. Întrebându-se care sunt atuurile Rusiei care fac din ea o forță a contemporaneității, A.M. răspunde: ”Eu cred că este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii, dinamica societății ruse”. Curat original, coane Fănică! Cu alte cuvinte, A.M., în urma unei profunde analize a observat că Rusia este cea mai întinsă țară de pe glob, că este foarte bogată în resurse naturale, că exportă la greu gaz, petrol și bunuri manufacturate în lume și că în societate au loc transformări, toate acestea favorizând, evident, Rusia în comparație cu competitorii sau adversarii săi.

După ce a probat că ”Eu cred că...” provenea din aceleași surse americane, pe care le-a detaliat apoi sub formă de comentarii, spre finalul articolului se atinge și sensibila problemă a relațiilor externe ale Rusiei, România fiind direct interesată de ”năzuințele Rusiei”, drept pentru care punctul de vedere al fostului ministru de externe al României chiar este de interes. Dacă dl Marga ar fi un angajat al Ambasadei Rusiei la București sau un jurnalist la ”Vocea Rusiei”, atunci nu ar mira pe nimeni afirmația scrisă de dl Marga în acest articol: ”În Europa Centrală și de Răsărit Rusia rămâne, conform angajamentelor internaționale postbelice, un garant al frontierelor și securității”. Garant al frontierelor și securității în zona noastră? De când? Din 1945, adică de pe vremea victorioasei URSS? Deja cititorii mai în vârstă își aduc aminte de garanția sovietică pentru pacea lumii când se scanda pe la mitingurile postbelice: ”URSS – bastion al păcii e!”. De atunci și până la dispariția statului sovietic, în contextul luptei pentru pace și a garantării frontierelor (Pax Sovietica) avem destule exemple de ”garantare a frontierelor”: invazia Ungariei (1956), invazia Cehoslovaciei (1968), și nu a lipsit mult ca și România să beneficieze de aceeași preocupare pentru stabilitatea frontierelor tot în anul 1968. Nota bene: dl Marga nu vorbește despre angajamentele internaționale din perioada postsovietică (adică din 1992 încoace), ci de ”angajamentele internaționale postbelice”, adică după 1945.

Este posibil ca dl Marga să fi copiat greșit fraza de mai sus sau a scos-o din alt context, dar atunci când se vorbește despre Rusia postbelică oricine se gândește la URSS ul postbelic. Din exemplele date în continuare se vede clar că dl Marga are în vedere strict perioada postsovietică, chiar anii recenți ai acestui secol… Dar chiar și în acest context temporal, ceva mai clar conturat, cititorii articolului ar putea înțelege, de exemplu, că menținerea Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova – țară independentă și candidată la intrarea în Uniunea Europeană – reprezentă o garanție a păcii și securității în zonă… În mod cert, dl Marga ar trebui să revină cu explicații.

Dar să mă refer strict la România: în momentele în care România a intrat în NATO, apoi când a acceptat construirea scutului antirachetă de la Deveselu, Rusia a repetat în mai multe rânduri că România va regreta aceste opțiuni… Sunt de acord cu dl Marga și cu oricare alți analiști că puterea Rusiei nu poate și nu trebuie ignorată ca și cum aceasta nu ar exista. Dar de aici și până la cântarea de osanale Rusiei în calitatea acesteia de ”garant al frontierelor și securității” este o cale foarte lungă, cale pe care dl Marga a parcurs-o cu nonșalanță în cele câteva zeci de minute care i-au trebuit pentru a oferi revistei ”Tribuna” un articol ”original” de diagnoză geopolitică… și pe care obedientul manager Mircea Arman l-a publicat fără crâcnire și fără… rectificările sau precizările ce se dovedesc a fi foarte necesare. Și ca să nu existe dubii că Rusia are în național liberalul de frunte Andrei Marga, personalitate marcantă a României și a Clujului universitar un admirator și un propagator al năzuințelor Rusiei în zonă, A.M. scrie în penultima frază, concluzivă, a articolului: ”Rusia a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să ne îndoim de această capacitate în viitorul imediat”. Mai urmează, probabil, propunerea PNL de introducere a studierii limbii ruse în toate școlile din România, apoi propunerea ca România să nu intre în zona euro (George Friedman, preferatul domnului Marga în materie de diagnoze geopolitice, a dat deja, recent, acest sfat României), culminând cu cererea de ieșire din UE și de intrare a României în Comunitatea Statelor Independente. În ultimă instanță, într-o democrație adevărată orice discuție și orice propunere poate fi făcută, argumentată, votată. În acest caz, ”Tribuna” ar trebui să lase deschise paginile revistei oricăror opinii politice, nu doar ciudățeniilor formulate de controversatul domn Andrei Marga.

Articole pe teme similare

http://www.observatorcultural.ro/Disparitia-revistelor-de-cultura-din-Basarabia-finantate-de-ICR*articleID_28861-articles_details.html Adăugat la 5 iulie 2013

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (adăugat la 27 iunie 2013)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/ 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Liviu Drugus 26 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus