liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: CIA

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (4)


CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

Episodul 4 Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența, din interior,  mersul lumii

 

În mod evident, prăbușirea imperiului rus sovietizat s-a datorat unui complex de factori interni și externi. Analize grăbite, superficiale, interesate sau pur și simplu ”urechistice” înclină balanța factorilor când spre interior când spre exterior, cu argumente ce vin doar să susțină un punct de vedere deja avansat și aflat ”la modă” într-un context sau altul.  Pseudorecenzia de față nu-și propune să vină cu o ipoteză și cu o eventuală demonstrație a preponderenței uneia sau alteia dintre cele două categorii de factori. În schimb, va aduce în lumină și opiniile unor alți analiști care au trăit aceleași evenimente și perioade ca și Gorbaciov, dar care  vorbesc oarecum mai detașat, nemaifiind parte a problemei. Mă refer, mai întâi la generalul Ion Costaș, care  – prin natura meseriei și a pozițiilor ocupate în nomenklatura militară sovietică și postsovietică – oferă date și imagini militare de natură să dea mai multă concretețe în comparație cu retorica politicianistă a fostului dictator sovietic. De regulă, simplificările – eronate tocmai prin simplitatea lor – afirmă că Imperiul sovietic a fost distrus de: a) Gorbaciov; b) de SUA. Faptul că cei doi factori au co-existat mereu-mereu face și mai dificil de evaluat vectorul principal. În mod cert, factorul extern a jucat un rol important în evoluția statului sovetic încă de la nașterea acestuia cu cca un secol în urmă, la vreme de criză și război mondial. Tocmai de aceea am considerat necesar să aloc un episod distinct politicii externe gorbacioviste, aspect tratat de Gorbaciov în doar două capitole de carte – capitolul 13 și (parțial) capitolul 15  (dintr-un total de 15 capitole) și care cuprind doar 30 de pagini din cele cca 600 de pagini de text ale cărții. Prefațatorul cărții, profesorul de istorie Adrian Cioroianu, ignoră cu desăvârșire dimensiunea externă în ecuația prăbușirii imperiului, căzând în capcana melodramei: omul Gorbaciov, bunul familist și soțul iubitor Gorbaciov, iubitorul de literatură rusă numit Gorbaciov, reformatorul neînțeles Gorbaciov, povestitorul sincer Gorbaciov etc. Prin această prismă (a rolului manipulator jucat de o anumită structură a unei cărți, a unui anumit limbaj etc.) aș fi înclinat să cred că Gorbaciov însuși a intenționat să minimalizeze importanța factorului străin la o dimensiune pe cât posibil de redusă, iar prefațatorul A. Cioroianu a ”prins” firul și l-a întins și mai tare. Evident, acesta nu amintește nimic în ”Prefață” despre dictatorul Gorbaciov, despre kgb istul Gorbaciov, sau despre politrucul fără scrupule care urzea intrigi care să-l favorizeze în carieră etc. Dl. Cioroianu nu este deloc deranjat de faptul că ”umanistul” Gorbaciov a ordonat eliminarea fizică a românilor Ceaușescu, rivalii săi dictatoriali prea independenți față de ”măreața” Uniune. Ignorarea, în continuare, a țării numită România de către fostul Imperator numit Gorbaciov, în memoriile sale, nu-l deranjează deloc pe fostul ministru de externe al României… Rămân cu consolarea că fiecare țară are conducătorii și miniștrii pe care îi merită… Folosesc cuvintele Raisei Gorbaciova, în anul ultim al vieții sale (1999), cu referire la noua clasă conducătoare: ”cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun simț, de conștiință, iresponsabili?” (p. 18).  Revenind la balanța intern – extern, Gorbaciov încearcă să inducă ideea unui fel de perpetuum mobile generat de… însuși Țarul Gorby! Dictatorii au adesea asemenea viziuni vecine cu divinitatea, iar Gorby le avea cu asupră de măsură, mai ales dacă i s-a insuflat mereu că are o misiune planetară, că el poate fi Salvatorul, că este chiar Cel Ales pentru ca omenirea să mai supraviețuiască. Într-a astfel de viziune paranoidă Gorbaciov inversează planurile, respectiv realitățile și își definește, din start rolul de Demiurg. În loc să afirme, realist, că țara sa se afla la răscruce de vânturi, că sistemul feudal bolșevic nu mai putea dura, că nu poți să te bați cu restul lumii ca să mai trăiești câțiva ani, Gorbaciov declară, cu o îngâmfare specific dictatorială, că el conștientizează necesitatea supraviețuirii URSS tocmai pentru a salva omenirea de la pieire. Dar, pentru a realiza acest scop el își propune un altul: să transforme ”cadrul internațional” de o asemenea manieră încât acest cadru să ajute URSS să supraviețuiască, să se consolideze, apoi – astfel consolidat – URSS urma să ajute și mai mult biata omenire să supraviețuiască fără teroarea holocaustului nuclear. Cum? Cu ce mijloace? Părerea mea este că mijloacele i le-au oferit americanii care au lansat, prin W.W. Rostow teoria convergenței sistemelor social-politice opuse”. Acesta a fost ”calul troian” prin care americanii au pătruns în intimitatea molohului sovietic și i-au sugerat că poate fi și mai puternic, chiar să conducă omenirea, dacă acceptă să facă niște ”mici” modificări acolo, cum ar fi dezarmarea și schimbarea de regim…

 

Iată cum vede Gorbaciov raportul scop-mijloc în domeniul relațiilor URSS cu restul lumii, un raport inversat, otrăvit, bolnav din naștere: ”Chiar de la începutul noii mele slujbe am înțeles că nici o reformă fundamentală nu era posibilă dacă nu ne cream un climat internațional favorabil” (p. 425). Cred că aici se află cheia căderii Imperiului Răului: în naivitatea de a crede că tu însuți (care ești incapabil să-ți rezolvi problemele interne) poți modifica mapamondul de asemenea manieră încât acest nou context favorabil să te ajute să supraviețuiești ca entitate statală. Este viziunea geamănă – păstrând proporțiile – cu viziunea megalomanului oltean de la Scornicești care se burica să contribuie decisiv la crearea Noii Ordini Politice și Economice Internaționale, pentru ca această nouă ordine să-i fie favorabilă… Practic, politica externă gorbaciovistă era subsumată acestui ideal utopic: să facă lumea să cadă în extaz  doar la auzul sau la vederea Marelui Pacificator de la Răsărit. Pentru a-l asigura pe Gorbaciov că himera sa este realitate, Marele Pacificator a fost încununat, în 1990, cu Premiul Nobel pentru Pace. (În paranteză fie spus, înnobilarea liderilor marilor puteri cu acest titlu este nu doar un posibil semn al sfârșitului unei ere, ci chiar mijlocul prin care acest sfârșit posibil să fie transformat într-unul real. Această trimitere en passant la câștigarea de către Obama a aceluiași premiu seamănă perfect cu modelul al treilea – Răzbunarea – din Dilema Deținuților descrisă de mine conform MSM și publicată în revista Economy Transdiciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc) ). Cum vedea Gorbaciov strategia sa ca să devină una câștigătoare? Iată și mijloacele avute de el în vedere pentru atingerea acestui scop: ”Trebuia să reducem presiunea pe care o exercitau asupra politicii noastre externe problemele legate de participarea la epuizanta cursă a înarmărilor, la conflicte din diferite puncte ale globului pământesc, în general să eliminăm rămășițele Războiului Rece”, în drumul către o nouă pace” (p. 425). Încercând să explice lucrurile prin intermediul Metodologiei Scop Mijloc (teorie descrisă în teza de doctorat – definitivată de mine în 1984, dar neacceptată la susținere, după cum am afirmat mai pe larg într-un episod anterior din cadrul acestei pseudo-recenzii) Gorbaciov folosește inadecvat explicarea strategiei sale, utilizând abuziv terminologia MSM:Toate acestea trebuiau făcute concomitent: nu aveam voie să amânăm căutarea unor soluții care să vizeze îmbunătățirea relațiilor internaționale. Ele trebuiau să devină parte integrantă a politicii noastre” (p. 425).  De subliniat și analizat cuvântul concomitent. În cadrul MSM precizez că scopurile și mijloacele trebuie gândite și simțite simultan/ concomitent și continuu atunci când iei decizia de a acționa (fapt pentru care am redefinit managementul drept continuumul ”gândire-simțire-acțiune”, respectiv drept continuumul ”scop-mijloc-raportul scop/mijloc”, ceea ce echivalează în plan teoretic cu continuumul ”politic-economic-etic”). Așadar, concomitența este doar în plan mental, în momentul în care acționezi, mai exact în momentul în care decizi să acționezi. În plan practic, concret, concomitența nu poate fi realizată (cel mult, se poate realiza în plan cuantic, ca în exemplul în care pisica lui Schrodinger era concomitent și vie și moartă). Avem nevoie de derulare/ combinare/ consumare a mijloacelor în timp & spațiu pentru ca acestea să se transforme în scopul dorit. Este adevărat, reducerea duratei timpului dintre formularea scopului/ dorinței și consumarea mijloacelor întru înfăptuirea dorinței este tot mai evidentă și mai consistentă. Dar idealul simultaneității transformării gândului în faptă rămâne încă de domeniul poveștilor (domeniu de care ne apropiem cu viteze sporite). Crearea unui castel/ pod/ cal năzdrăvan etc instantaneu/ concomitent cu emiterea gândului se poate aproxima acum prin tehnolgiile 3D și ale experimentelor de teleportare prin care materia nu se deplasează, ci doar informațiile referitoare la acea materie… Dar să revenim cu picioarele pe pământul Amintiri lor gorbacioviste…  La întrebarea pe care mi-am adresat-o și eu: care este balanța intern-extern în derularea politicilor sale, Gorbaciov face o piruietă diplomatică și lasă deoparte visul de a influența exteriorul din interioar pentru a favoriza interiorul și ne dă un răspuns tipic american: fifty – fifty: ”Când se pun întrebări despre motivele, impulsurile principale care au dus la conturarea strategiei perestroikăi, întotdeauna subliniez importanța primară a motivelor interne. Dar o importanță egală au avut și cauzele externe, mai ales amenințarea nucleară cât se poate de reală din acele vremuri, care ar fi putut avea consecințe imprevizibile și pentru țară, și pentru lume… Omenirea nu mai e nemuritoare.” (p. 425). Sună amuzant și tipic politicianist dictatorial (adică nu ești obligat să dai seamă de ceea ce spui…). Așadar, pe primul plan se află realitățile interne, la egalitate de importanță cu cele externe… Ca în bancul cu oile albe și oile negre: ”care îți plac mai mult, bade, oile albe sau oile negre? – Alea albe! – Dar alea negre…? – Și  alea negre!”. Sau, amintind de urările lemnos-propagandistice ale Geniului Carpaților atunci cînd acesta dorea fiecărui județ să se claseze pe primul loc în întrecerea socialistă…   Lăsând comparațiile și metaforele la o parte eu mi-am format convingerea, de-a lungul timpului, că moartea Imperiului Răului a fost cauzată, în proporție majoritară covârșitoare de către factorul extern. Nu întâmplător am subliniat că – de la nașterea sa – Imperiul sovietic a fost în permanență pe lista priorităților altor puteri mondiale pe primul loc ca importanță în vederea izolării și anihilării. În fond, Imperiul rus a fost anihilat în 1917 (după patru secole), iar Imperiul sovietic a fost anihilat în 1991 (după șapte decenii). Pentru viitorul Imperiu Euroasiatic (născut la sfârșitul lunii mai 2014) putem extrapola/ prevedea o anihilare în câțiva ani… Prognoza pe care îmi permit să o fac este bazată pe o diagnoza triadică extrasă din MSM (triada Substanță-Energie-Informație): primul imperiu rus a fost nimicit sub raport material; al doilea (cel sovietizat) a fost aneantizat energetic (componenta militară și nucleară fiind decisivă), iar al treilea imperiu va fi destrămat cu mijloace informaționale. Cu o mică precizare: caeteris paribus

 

Foarte probabil, surse americane sau europene vor da o amploare și mai mare influenței lor ”decisive”/ majoritare în ecuația distrugerii dictaturii comuniste ruse în forma sa bolșevică și perestroikistă. Din propriile mele lecturi din perioada ceuașistă (ideologizate, dar cu niște sâmburi de adevăr) a reieșit mereu clamarea de către forțele comuniste a preocupării statelor occidentale de a izola și strivi ”statul muncitorilor și țăranilor”.  Consider că acest lucru este unul cât se poate de logic, atât din punct de vedere ideologic (sisteme social-politice diametral opuse) cât și din punctul de vedere al logicii economice (eterna problemă a piețelor). Ambele dimensiuni (ideologică și economică) erau susținute cu argumentul cel mai de luat în seamă: forța militară. Acesta a fost, cred, argumentul decisiv în ecuația raportului general de forțe Est – Vest și în redeschiderea piețelor răsăritene pentru productiva industrie occidentală. Acest argument (chiar în perioadele cele mai pacifice) este esențial dat fiind că apariția bolșevismului și a statului sovietic este intim legată de Primul Război Mondial (eveniment care a generat o altă mișcare revoluționară de extrema stânga, subliniez de extremă stângă: fascismul/ nazismul). Dar, înainte de a descrie viziunea lui Gorbaciov însuși despre situația internațională, respectiv despre relațiile dintre singurele superputeri ale lumii, consider foarte grăitor  un extras din cartea lui Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial” (Ed Ștefan, București, 2014): ”Ceea ce îl îngrijora în cea mai mare măsură pe Stalin era izolarea tot mai accentuată a URSS în lume. … De la neîncredere se ajunsese la o totală adversitate între foștii aliați, departe de concordia din anii celui de-al doilea război mondial. În anii războiului, Stalin promisese lui Averell Harriman, trimisul SUA la Moscova, ca și comunității mondiale evreiești, Peninsula Crimeea. Pentru a fonda acolo statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby și a primi ajutoare masive din SUA, prin portul Murmansk. După război însă, Stalin s-a răzgândit. Nu a mai oferit Crimeea evreilor.” (pp. 42 – 43). Rețin din acest aspect ideea că în confruntarea dintre URSS și SUA aliații dușmanului deveneau automat dușmani proprii. Fapt, de altfel, foarte des întâlnit în istorie.

 

 

După înființarea statului sovietic, acesta trebuia apărat cu forța armelor, fapt care a generat cursa mondială a înarmărilor, cu binecunoscutul deznodământ al dezarmărilor sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990. Iată până la ce nivel reușise URSS să să pregătească pentru consolidarea păcii mondiale: ”Industria sovietică de apărare nu avea egal în ceea ce privește cantitatea și calitatea tancurilor. URSS a fost întrecută de SUA numai în privința producției de portavioane, bombardiere grele și crucișătoare nucleare, iar din punctul de vedere al comerțului cu arme, se situa pe primul loc în lume. Dar cel mai important lucru este că Armata Sovietică era implicată în mod constant în confruntări militare… Poporul sovietic știa doar despre războiul din Afganistan; de fapt, în străinătate se ducea un număr uriaș de războaie și de operațiuni de luptă.” (Ion Costaș, p. 20).  ”Oficial Uniunea Sovietică a spus întotdeauna că nu va folosi prima arme nucleare, dar, la începutul anilor 80, pe direcția vest s-au derulat intens operațiuni vizând un atac preventiv împotriva țărilor NATO în eventualitatea unei agresiuni nucleare. În 1983, țările Tratatului de la Varșovia au fost invitate să semneze un plan de mobilizare care prevedea că această organizație să fie condusă de către Moscova” (I. Costaș, p. 22).  Este de înțeles că și Occidentul trebuia să reacționeze, iar reacția acestuia a fost de natură economico-diplomatică și militară. Echilibrul terorii și amenințarea cu distrugerea reciprocă în urma unui război nuclear a generat preocupări concrete de semnare a unor tratate de dezarmare.  La mai puțin de un an de la ajungerea sa la putere, Gorbaciov face o celebră Declarație (15 ianuarie 1986) care avea nu mai puțin de 12 pagini de carte, din care autorul Amintirilor reproduce în carte  cca jumătate (în Anexe: pp. 558 – 566).  Prin confruntare cu textul publicat la noi în 1987 am observat că au fost eliminate pasajele cu retorică bolșevică, găunoasă și autolaudativă. Esența Declarației era acceptarea începerii dezarmărilor reciproce. Ion Costaș ne spune că ”În primăvara anului 1989, efectivele armatei au fost reduse cu 500 000 de persoane, iar cheltuielile pentru apărare cu 14,2%. A început așa numita conversie a fabricilor militare spre producție civilă. Drept urmare, în cursul anului 1989, armata sovietică și-a redus prezența peste hotare. La 15 februarie s-a finalizat retragerea trupelor din Afganistan, la 25 aprilie a început prima etapă a retragerii parțiale din Ungaria, la 11 mai, din RDG, iar la 15 mai din Mongolia. O parte din tehnica și armamentul evacuate din Europa de Est au fost stocate în stânga Nistrului” (pp. 23-24). Practic, Tratatul de la Varșovia nu mai exista decât pe hârtie. George Bush a apăsat și mai mult pe accelerație, dezarmarea fiind însoțită, la cereri americane îndeosebi, dar și vest-europene, și de schimbări în natura regimurilor politice.  Voi reproduce, concentrat, aceste etape în relatarea lui Ion Costaș, apoi în relatarea lui Gorbaciov. Iată ce scrie I. Costaș: ”La 12 iunie 1989, Mihail Gorbaciov a dat ”liber” foștilor aliați ai URSS; împreună cu cancelarul Germaniei Helmuth Kohl a semnat documentul care le-a oferit statelor europene dreptul de a decide singure ce sistem politic le este favorabil. …. În Ungaria, unde în 1989 a fost permisă reînființarea partidelor politice, la 1 mai s-a creat prima breșă în Cortina de fier, fiind înlăturată sârma ghimpată de la granița cu Austria. … La 10 noiembrie a căzut Zidul Berlinului” (op. cit., p. 24).  Conform planului, în scurt timp au dispărut regimurile comuniste totalitare din Iugoslavia (dezintegrată), Cehoslovacia (dezintegrată), Bulgaria (prea mică pentru a o mai dezintegra…)… Există ipoteze neprobate documentar că și România s-ar fi aflat pe lista țărilor ce trebuiau să cunoască dezintegrarea statală… Au urmat, exact peste doi ani, dezintegrarea URSS. Tentativele (reușite) de dezintegrare a Republicii Moldova sunt descrise de Ion Costaș ca fiind încă acoperite de mister, iar cea mai misterioasă persoană din aceste momente (1989 – 1992) a fost cel de al treilea președinte al Moldovei, Vladimir Voronin. Pe scurt, autorii tuturor acțiunilor – atât de renaștere națională, cât și de subminare pe termen lung a statalității – provin din structurile de forță (miliție, armată, securitate). Răspunsul la întrebarea ”de ce?” este prea simplu și prea general pentru a fi acceptat ca răspuns: ”După toate aparențele, a fost o comandă politică” (Costaș, p. 38).  O ipoteză deosebit de interesantă avansată de generalul Costaș, pentru explicarea tulburărilor generatoare de schimbare de regim politic la Chișinău este ”problema folosirii bolnavilor psihic la dezlănțuirea mișcărilor de masă” (Costaș, p. 51). Pentru Moldova și pentru România, misiunea de a stimula populația întru prăbușirea regimului comunist a fost încredințată (mai trebuie precizat cine este autorul ”încredințării”?) actorilor, regizorilor, poeților – persoane cu notorietate și credibilitate publică ridicată.  Istoria ridică, încet vălul de mister care planează încă asupra trecerii de la comunism la capitalism. În esență, autorii principali au fost serviciile secrete care fie au primit (de la partid), fie și-au asumat sarcini precise de ”management al schimbării”, sarcini stabilite la nivelurile de maximă înălțime.  Mircea Druc și multe personalități ale renașterii naționale din Moldova sunt conexate direct – în cartea lui Ion Costaș –  cu instituția omniprezentă numită KGB (Costaș, p. 58). Dar acum, după ce lucrurile au devenit ceva mai clare, când amintim de KGB amintim simultan și automat de serviciile similare ale marilor puteri, astfel încât partajarea ”factori interni – factori externi” devine și mai imposibilă. Asistam, atunci, în anii 1989 – 1992 la globalizarea de facto a interacțiunilor politico-militaro-informaționale. Așadar, această mică paranteză istorică cu trecere pe la Chișinău (parte a Uniunii Sovietice până la proclamarea independenței republicii) are rostul de a concretiza discuția pe care Gorbaciov o face strict la nivel de principii sau limbaj de lemn de cea mai stalinistă speță. Astfel, dacă Ion Costaș scrie în clar că schimbările în toate acele țări au venit cu ordin de sus (mijloacele fiind alese, de regulă, din rândul intelectualității vizibile, actori și regizori în primul rând), în schimb Gorbaciov o ține una și bună cu rolul decisiv al maselor largi populare… :”Sunt convins până azi că am procedat corect când nu am intervenit în schimbările care se petreceau în țările Europei Centrale și de Est. Până în ziua de azi primesc reproșuri că aș fi ”cedat” cuiva aceste țări. Dar, dacă le-am ”cedat” cu adevărat cuiva, a fost exact popoarelor lor”. (p. 426). Adică, nu le-am cedat, dar le-am cedat…  Povestea cu reunificarea Germaniei de către popoarele celor două state a fost deja prezentată într-un episod anterior și nu o mai reproduc aici, dar stilul de a minți cum respiri este o specialitate a serviciilor de informații și a politicienilor care au făcut corp comun cu acestea. La fel de adevărată ca și unificarea Germaniei de către popor este și sublinierea lui Gorbaciov că dacă au fost ceva influențe externe acestea nu au fost nicidecum americane, ci europene… mai exact franceze. Ceva adevăr este aici și asta s-a văzut, la noi, în structura bicefală prosovietică (Ion Iliescu) și profranceză (Petre Roman, dar tot pe filieră KGB) a conducerii României după 1989. Intenția lui Gorbaciov era, într-adevăr de integrare euro-asiatică  (astfel, Gorbaciov ul anilor 1985 – 1990 fiind precursorul Putin ului anului 2014) și nu euroatlantică. Iată ce spunea Gorbaciov în anul 1986 în faimoasa Declarație din 15 ianuarie: ”Pentru URSS, ca unul dintre marile state asiatice, asigurarea securității în Asia are o importanță vitală” (Gorbaciov, Opere alese, Ed Pol, Buc., 1987, p. 163), subliniind astfel că în viziunea sa integrarea euro-asiatică este singurul mod de a te apăra de hegemonia americană… Și ce cârcotaș mai năbădăios decât Franța putea găsi Gorbaciov în cadrul NATO?… Da, dar asta nu reduce cu nimic aportul decisiv al americanilor în surparea temeliilor Imperiului Răului. Dimpotrivă.  Istoric vorbind apropierea de Occident a fost pregătită în Era Brejnev, iar Gorbaciov a accelerat nebunește: ”După cum se știe, impulsul inițial al destinderii relațiilor internaționale din anii 1970 au fost în bună măsură relațiile noastre cu Franța. Acela a fost momentul în care am spus că toți locuim într-o singură casă, deși unii intră în această casă pe o scară, alții – pe alta. În această locuință trebuie să colaborăm și să stabilim moduri de a comunica. Așa a apărut imaginea ”Europa este casa noastră comună”. Exact despre asta am vorbit cu Francoise Mitterand, cu care am avut după această întâlnire relații foarte bune de colaborare” (p. 427).  Visul lui Gorbaciov era să îndeplinească idealul leninist al comunismului global, dar cu mijloace soft, nu militare. Acest vis nu se putea face decât în colaborare cu mișcarea eurocomunistă europeană, antiamericană prin vocație și ideologie. Mitterand i-a declarat, la Moscova, în 1986, lui Gorby: ”Trebuie ca Europa să devină din nou principalul actor al propriei istorii, să poată juca rolul unui factor de echilibru și de stabilitate în relațiile internaționale” (p. 427).  Dar, tot Gorby a înțeles că simpla carcasă europeană nu este suficientă fără o împăcare cu americanii: ”Mijlocul anilor 1980 a fost perioada cea mai încordată a Războiului Rece. După intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, situația în lume era încinsă la maximum. Trebuia să facem ceva. Conducerile superioare ale SUA și URSS nu se mai întâlniseră de șase ani. Eu eram de părere că trebuia să facem niște pași în întâmpinarea americanilor, să reluăm dialogul la nivel înalt. Statu-quo-ul nu făcea decât să agraveze situația. Era nevoie de o întâlnire. Ea s-a petrecut la sfârșitul lui 1985 la Geneva.” (p. 427).  Ipocrizia (unii o mai numesc diplomație) de care dă dovadă Gorbaciov atinge culmi: după ce încearcă – și chiar reușește într-o anumită măsură – să dea foc relațiilor euro-atlantice, prin tensionarea relațiilor în NATO, tot el vine cu constatarea că ”s-a cam încins atmosfera”, după care, din drag de pace pornește chiar el pe drumul pregătit de decenii de americani…  Important de știut (o noutate pentru neofitul care sunt) cu Gorbaciov s-a întâlnit la Geneva cu Ronald Reagan de cinci-șase ori între patru ochi… Interesant de reținut că pentru Gorby asemenea întâlniri între patru ochi nu pot da nimic de bănuit…. Doar întâlnirea lui Elțîn cu Bush (tot între patru ochi) a fost – pentru Gorbaciov – dovada supremă a trădării… Curat trădare, coane Fănică. Accentul pus de mass media pe influența uriașă a SUA și a CIA asupra Imperiului Răului a transferat în imaginea generală a presei că ”trădătorul” Gorbaciov a fost racolat de CIA în tinerețe și că acum, la momente de clătinare a solidității statului sovietic, ”ursul” este jucat în lanț de americani… Încercând să scape de această etichetă, Gorbaciov transferă bănuielile de trădare și racolare de către CIA asupra lui Elțîn.  Gorbaciov a răspuns astfel (glumind) la întrebarea unei ziariste naive: ”Lucrați încă la CIA? … I-am răspuns: Da. – De ce? – Se plătește bine” (pp. 376  – 377).


 Evoluția sistemului politic din Rusia postbelică poate explica în bună măsură situația actuală a acestei mari țări, a cărei existență imperială a creat adesea, în popor dar și în rândul conducătorilor, iluzia invincibilității. Sugestiv în acest sens este un articol al istoricului și sociologului rus Aleksei Levinson, publicat (nu ni se spune unde…) la 2 august 2010, articol inclus de Gorbaciov în paginile cărții. Dimensiunea imperială de care am amintit mai sus este pusă în evidență de implicarea acestei țări în războaie. ”În Rusia, oamenii nu mai țin minte dacă am câștigat sau nu Primul Război Mondial și știu sigur că am învins în al Doilea. O vreme am avut sentimentul amar că pe al Treilea l-am pierdut. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul anilor 80, adică pe parcursul unei întregi generații, oamenii sovietici au trăit nu neapărat în așteptarea, ci cu conștiința inevitabilității unui război. ….Opinia publică din afara granițelor țării îi este recunoscătoare lui Gorbaciov pentru că a demontat în mod pașnic imperiul stalinist…” (p. 494)  Faptul că Gorbaciov încă se bucură de o anumită popularitate în Rusia, respectiv 43%, cred că politica gorbaciovistă a fost una câștigătoare. Aceasta îl îndeamnă pe Levinson să considere că ”Înseamnă că totuși al Treilea Război Mondial totuși nu l-am pierdut. Dar jumătate dintre cetățenii Rusiei consideră că amenințarea externă la adresa țării noastre există în continuare” (p. 495). Acest lucru explică foarte bine faptul că politica anexionistă, imperialistă și războinică a lui Putin este susținută acum, în mai 2014 de peste 70% din polulația Rusiei. Pe fondul acestor realități interne vor trebui să fie apreciate, în continuare, metodele de detensionare a situației generate de poftele de remărire ale Imperiului Rus. Cu patru ani în urmă rușii se temeau de Occident în proporție de 32%, de țările islamice în proporție de 29%., de țările fostei URSS (Ucraina??) – 16% și de China – 13%. Probabil, la acest moment (luna mai 2014) propaganda ”antifascistă” a regimului Putin a crescut masiv ponderea Occidentului în ecuația riscului de atac extern.

Pentru foștii, actualii și viitorii diplomați, ziariști și analiști pe probleme de relații interstatale (cred că termenul de ”relații internaționale” este desuet, după 1950, și aparține unei epoci trecute, numite modernitate) cred că paginile care redau negocierile sovieto-americane pentru dezarmare constituie un material realmente util (chiar dacă nu au caracter de document de arhivă). Sub raport istoric, cititorul curios poate afla despre cum au fost utilizate ”drepturile omului” pe post de monedă de schimb, instrumennt de negociere sau indicator important pentru a măsura preocuparea reală pentru democrație și umanism (pp. 428 – 447). Practic acest capitol al 13 – lea este dedicat negocierilor de dezarmare. De reținut autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Stilul meu – stimularea dialogului folosind posibilitățile de compromis – era considerat de unii colegi o dovadă de slăbiciune, o cedare a pozițiilor” (p, 432).  Este, totodată, de antologie cazul negocierilor de la Reykjavik dintre Reagan și Gorbaciov, negocieri eșuate dar care vor rămâne în istoria teoriei comunicării și a negocierilor de orice fel prin modul în care a fost transmis lumii acest rezultat.  Consider acest moment, împreună cu modul în care este el descris, ca unul dintre punctele forte ale cărții, forte prin mesajul transmis, stilul folosit pentru redarea cazului și pentru cunoașterea omului Gorbaciov în dimensiunea sa umană. În esență, aș rezuma acest caz ca fiind  o probă exemplară de folosire a comunicării eșecului, ca mod de atenuare a acestuia și de stimulare a comunicării/ dialogului/ negocierii în continuare. Cuvintele magice cu care Gorbaciov a reușit să nu trântească ușa americanilor (deși în realitate ușa era deja bine închisă) sunt: ”În ciuda dramatismului său, Reykjavikul nu este o înfrângere. Este o breșă. Am privit pentru prima oară dincolo de orizont”. (p. 437). Este și o probă de limbaj dublu, o probă de limbaj de lemn care nu comunică, de fapt, nimic concret. Propagandistul și politrucul Gorbaciov și-a fructificat aici întreaga sa experiență de jurist, ideolog, filosof. Cuvintele de mai sus au fost rostite în fața a cca o mie de oameni, respectiv în fața jurnaliștilor care așteptau să comunice redacțiilor dacă treaba e albă sau neagră… Gorbaciov le-a spus că e gri, dar a lăsat speranța că va fi albă… Și a fost. De partea cealaltă G. Schultz reprezentantul SUA la negocieri a apucat să comunice, la Washington, că situația e neagră. După ce a aflat de retorica utilizată de Gorbaciov, a admis și el că breșa s-a făcut iar negocierile au continuat. Riscul asumat de Gorbaciov a fost unul pe măsura importanței negocierilor: uriaș.  Iar rezultatul s-a văzut ulterior: la întâlnirea din 1988 de la Moscova, Reagan a fost întrebat (după ce lucrurile erau vizibil pornite pe un făgaș bun) de un ziarist  dacă mai consideră că URSS este ”Imperiul Răului”, iar răspunsul a fost unul clar: nu!, cu argumentul următor: ”În bună măsură  datorită conducătorului acestei țări, domnul Gorbaciov.” (p. 444). Istoria poate reține această dată: 1 iunie 1988 ca dată a încheierii Războiului Rece (la această dată a fost ratificat acordul sovieto-american privitor la rachetele cu rază medie și mică de acțiune).

Din capitolul 15 doar câteva pagini sunt acordate analizelor globale, respectiv modului cum a fost promovată perestroika în lume de la tribuna ONU. Se întrevede, paragraf cu paragraf, ideea cvasiobsesivă a lui Gorbaciov de a arăta lumii realizările perestroikiste, în fond încercări de a salva leninismul, bolșevismul, comunismul și imperialismul –  toate retușate și adaptate de Gorby la noile realități mondiale detensionate deja, dar toate aceste încercări au eșuat (lamentabil pentru Gorbaciov).  Mișcările semnificative în plan extern ale lui Gorbaciov pot fi listate după cum urmează: retragerea din Afganistan, armonizarea relațiilor cu America și cu Germania, susținerea perestroikăi de către premierul F. Mitterand, împăcarea bolșevismului cu creștinismul (ireconciliabile din startul revoluției proletare), relansarea relațiilor cu India și China, implicarea URSS de o manieră tot mai activă în Internaționala Socialistă condusă de Willy Brand. Toate acestea, coroborate, dau de înțeles că ofensiva perestroikistă viza preluarea unor noi zone de influență, pe lângă cele deja cunoscute sub numele de ”țările lagărului socialist”, relansare sovietică pe plan mondial cunoscută sub denumirea de Nouă Ordine Internațională. În termeni neacademici, toate acestea puteau fi încadrate sub rubrica ”redesenarea sferelor de influență în lume”. Renunțarea la o bună parte dintre caracteristicile esențiale ale comunismului totalitar îi ofereau șansa URSS de a ieși în lume ca o societate normală, acceptabilă și frecventabilă. Nu a mai durat decât un an și s-a dovedit că totul a fost doar o strategie de deschidere a piețelor Estului, concomitent cu eliberarea oamenilor de ideologia totalitară de factură medievală. Altfel, Vestul ar fi explodat sau ar fi devenit instabil. Ceea ce s-a și întâmplat,  ceva mai târziu, în 2008 când criza mondială arată că problema piețelor nu a fost (și nu avea cum să fie) definitiv rezolvată. Gorbaciov a pierdut definitiv partida politică în decembrie 1991, apoi și-a pierdut soția în 1999, dar nu și-a pierdut deloc încrederea în leninismul bolșevic cosmetizat numit ”glasnosti și perestroila”. Discursul lui Gorbaciov la ONU pe data de 7 decembrie 1988 este publicat în Anexe (pp. 566 – 578) . La un sfert de secol după lansarea acestui document – în pofida unor schimbări majore care au avut loc în lume – Gorbaciov (numit de către Reagan ”acest bolșevic căpățânos”)  își reafirmă crezul: ”Recitindu-mi azi această convingerea veche de mai bine de 20 de ani, îi constat, fără falsă modestie, caracterul încă foarte actual” (p. 491). Ca să-și convingă cititorii de adevărul acestei afirmații Gorbaciov face o sinteză, în 10 puncte a acestei Declarații, iar eu voi rezuma acest decalog cât mai sintetic posibil, cu mici comentarii personale: 1. respectarea dreptului internațional (urmașul ideologic al lui M. Gorbaciov, V.V. Putin tocmai a făcut praf acest prim principiu prin anexarea Crimeii); 2. Economia mondială devine un singur organism și nimeni nu i se poate sustrage (chiar așa e!…); 3. Necesitatea ”elaborării unui mecanism principial nou de funcționare a economiei mondiale (care ar fi acesta nu ni se spune, dar mă pot gândi că dl Gorbaciov avea în vederea o dezvoltare planificată a economiei mondiale…): 4. libertatea oricărei țări de a-și alege propria orânduire socială (cu o condiție: să fie democratică, liberă, umanistă… altfel îi validăm și vreunui nou Hitler dreptul de a instaura nazismul oriunde pe planetă; 5. dezideologizarea relațiilor dintre state (aici Gorby se contrazice de la o frază la alta: după ce afirmă acest principiu, reafirmă că fiecare stat are dreptul la propria sa ideologie, dar nu are dreptul să o impună altora; dar asta nu înseamnă deloc dezideologizarea relațiilor internaționale… Dacă i-aș fi fost consilier  – fie și editorial – la această carte l-aș fi sfătuit pe autor să renunțe la utilizarea termenului ”dezideologizare”, un termen care nu mai spune nimic); 6. dinamizarea și democratizarea relațiilor internaționale (termenul ”internațional” este desuet… dar ”democratizarea” ar presupune doar să lași fiecare țară să-și vadă de propriile probleme; cred că este doar o supralicitare a principiului de la pct 1. ca să iasă zece la număr…); 7. singura instituție capabilă să armonizeze interesele statelor este ONU (fapt contrazis de situația din Ucraina unde ONU nu a putut interveni împotriva Rusiei care are drept de veto…; ONU a ajuns cel mult o instituție simbolică nicidecum una pragmatică); 8. demilitarizarea relațiilor internaționale (tocmai ”alegerile libere” din Crimeea au fost făcute sub presiune militară; oricum, conceptul de ”demilitarizare a relațiilor” este impropriu și neoperaționalizabil; 9. să nu privim de sus la cei mai mici ca noi și să nu se exporte democrație (aluzie la politica SUA de jandarm internațional; dar, dacă nu existau SUA, Siria și Ucraina erau acum colonii rusești…); 10. modelarea acțiunilor țărilor pentru păstrarea civilizației (o lozincă fără conținut și fără obiect; cine să modeleze acțiunile? ONU? Hmm…). Cred că respectarea tratatelor și granițelor ar fi singurul IMPERATIV pentru ca satul mondial actual să fie unl civilizat și liniștit, atât cât este posibil. Mai binele este dușmanul binelui și cred că lumea nu mai are nevoie de utopiși, idealiști sau oportuniști care să lanseze filosofii de genul ”n-ar fi rău să fie bine”. Concluzia fostului conducător sovietic este că ”Perestroika a reintrodus țara în însuși miezul proceselor internaționale” (p. 549). Oare marele conducător nu a văzut că a băgat-o mare și a scos-o mică? Asta a dorit Mihail Sergheevici Gorbaciov – să reducă URSS ul la Rusia? A reușit… Felicitări! Felicitări și pentru primirea – la 5 iunie 1991 – a Premiului Nobel pentru Pace, un premiu meritat.

Pentru unii analiști ruși rolul lui Gorbaciov în lumea contemporană se reduce la faptul că a pregătit dispariția URSS. Actualul președinte al Rusiei îl acuză că a produs ”o cumplită catastrofă geopolitică” (Putin, 2005), iar paradoxul apare din faptul că Gorbaciov a dorit păstrarea URSS, iar Elțîn nu, cu consecința că Putin îl condamnă pe groparul Gorbaciov de impericid, în timp ce în realitate lovitura mortală a fost dată de Elțîn. Lumea a răsuflat ușurată timp de un sfert de secol, dar Rusia și-a lins rănile și vrea să revină în Liga mare, unde se iau deciziile majore pentru soarta omenirii. Casa Europeană Socialistă comună nu s-a putur realiza. În schimb Uniunea Europeană își crește constant numărul de membri și se dovedește a fi o organizație viabilă. Rusia postgorbaciovistă nu a dorit să se integreze în acest proiect regional. Dacă unii l-au descris pe Gorbaciov ca fiind un AntiStalin, cred că – prin antiteză – Putin poate fi numit Noul Stalin, respectiv prototipul împăratului autocrat, pravoslavnic, naționalist, cuceritor, impunător, dar anticreștin prin însăși promovarea trufiei/ mândriei ca motivație a acțiunilor sale nelegale și nerecunoscute de lumea civilizată actuală. Noul Stalin a pus deja temeliile juridice ale Uniunii Euroasiatice. Dar nu apariția unui nou centru de concurență economică este problema, ci modul de refacere a Imperiului Rus, utilizarea forței militare nefiind deloc un mijloc minor de atingere a acestui scop în strategiile demult elaborate ale Moscovei.

(va urma)

2 iunie 2014

Liviu Druguș  www.liviudrugus.wordpress.com            www.facebook.com/liviu.drugus

Reclame

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (3)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a). Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (…..)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului (Gorbaciov) să pregătești  eutanasierea și certificatul de deces (Elțîn), precum și ceremonialul funerar (președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus).

  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte. Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc. (extras din episodul 3 al pseudorecenziei mele la cartea de memorialistică a lui Gorbaciov apărută anul trecut la Editura Litera).
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987. Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil și ca Editura Litera, dar și traducătoarea Justina Bandol să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html )

 

 

 

 

Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului.

 

Nota: Ca și Stalin, Gorbaciov și Putin sunt mari amatori și buni jucători de șah. Cu o întârziere greu explicabilă, șahul va fi disciplină opțională în școlile din România începând din toamna acestui an 2014.

 

Cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”” este o autobiografie ad hoc, dar și o biografie a statului sovietic de la apariția acestuia (Lenin) și până la dezagregarea sa (Elțîn), cu scopul de a reliefa unele aspecte neabordate în volume de memorialistică anterioare. Plecarea de la putere sau din viață a unor personaje dezleagă, de regulă, povestitorul de orice restricții autoimpuse. Gorbaciov nu ezită să precizeze, în legătură cu unele evenimente, că este ”pentru prima dată când spun public acest lucru”. Desigur, ne putem întreba: ce l-a reținut pe autorul acestor memorii să o facă până atunci? Răspunsul – mai mult ca sigur – nu va veni, astfel încât spațiul speculațiilor rămâne nelimitat. Citind cu atenție cele peste 600 de pagini ale cărții am observat multe referiri la activitatea serviciilor de informații americane, dar foarte puține referiri concrete la activitatea serviciilor de informații sovietice (abia în final sunt ”devoalate” câteva imixtiuni ale KGB în activitatea liderilor politici), fapte cunoscute în mod nemijlocit de ultimul dictator sovietic. Cred că minciuna prin omisiune este o practică bolșevică permanentă și chiar aș putea spune că personajul principal al cărții de față este KGB ul din perioada imediat postbelică (în 1946, Gorbaciov avea 15 ani) și până la schimbarea denumirii acestuia în FSB. Practic, abia dacă se fac trimiteri foarte aluzive la niște interceptări ale unor discuții, dar trimiteri concrete la activitatea KGB ului sau la eventualele legături cu această instituție nu există în carte. Așadar, un personaj din carte care strălucește prin lipsă (KGB) nu poate fi trecut cu vederea, ci va fi menționat de mine ca actor potențial ori de câte ori contextele redate de autor o vor sugera.  Recent apăruta carte a lui Vladimir Alexe, Kremlin confidențial. Culise ale loviturilor de stat în URSS, Ed Ștefan, București, 2014, compensează substanțial această mare lipsă, punând pe primul plan KGB și infiltrările acestuia în partid și în întreaga viață a statului sovietic. Culmea implicării KGB ului în schimbările de cadre (și chiar de sistem) din URSS o reprezintă următoarea întâmplare, descrisă de Vladimir Alexe: ”Regimul Gorbaciov, mai inventiv, inaugurează ănsă o fază nouă, în stilul diversiunilor și manipulărilor KGB. În iunie 1987, întreaga lume va afla, înmărmurită, de isprava unui tânăr vest-german, care aterizează în plină Piață Roșie, pilotând clandestin din Finlanda până la Moscova un mic avion. Urmarea? Conducerea Armatei Roșii este sever epurată. Vor urma și alte isprăvi de același gen, bine mediatizate în URSS și în lumea întreagă, până la șirul evenimentelor istorice din 1989. Morala fabulei? Aceeași: KGB ul, adică serviciul secret, nu mai era inima sistemului. El devenise chair sistemul. De aceea, eșecul puciului din 19 august 1991 va marca doar sfârșitul KGB ului ca organizare” (Vladimir Alexe, op. cit., p. 297).

 

În primul rând, Gorbaciov nu suflă un cuvânt măcar despre vreo eventuală racolare sau tentativă de racolare a sa, în tinerețe, din partea KGB, operațiune mai mult decât probabilă și care nu va putea fi dovedită decât în era post-Putin. El înlocuiește această foarte probabilă asociere a sa cu structurile militarizate ale serviciului secret sovietic cu o trimitere la ”originea lui socială sănătoasă”, fapt care – chipurile!  – ar explica ascensiunea sa politică, ideologică și administrativă mai mult decât rapidă. Mai degrabă, susținerea kgb iștilor Brejnev și Andropov poate fi mijlocul principal care l-a catapultat pe Gorbaciov pe culmile administrației comuniste sovietice. Voi transcrie și comenta acele pasaje din carte care pot fi aduse în sprijinul ipotezei mele. În anii în care soții Gorbaciov aveau deja un ”renume”, fără să fie precizată – în carte – data exactă, aceștia au făcut (cel puțin) o vizită în străinătate, vizită cu consecințe directe, dar nu imediate, pentru destinul familiei Gorbaciov. Dar cine putea face vizite în străinătatea vestică, dacă nu doar prietenii sau oamenii de încredere ai KGB ului? Intersantă mi se pare descrierea de către Gorbaciov a consecințelor acestei vizite misterioase (o fi data la care a fost ”capcanizat” Gorby de către serviciile occidentale?): ”La un moment dat, în Sovietskaya Rossiia a fost publicat un material în care se afirmă că, vezi Doamne, într-una dntre luările mele de cuvânt în străinătate aș fi spus că încă din anii tinereții eu și Raisa Maksimovna ne propuseserăm să subminăm din interior partidul comunist. Ei asta-i! Minciuna trebuia să fie grandioasă, nu?  E o prostie, unul dintre falsurile pe care le-au lansat despre mine în toți acești ani ”tovarății” meide idei” (p. 109).  Nu putem trece cu vederea precizarea autorului că, în ultimul an de studenție, el a participat la întâlnirea profesorilor și studenților de la Drept cu Jawaharlal Nehru, conducătorul indian care l-a impresionat mult pe Gorbaciov prin umanismul și pacifismul său. Evident, studenții care aveau dreptul să participe la astfel de întruniri erau foarte atent selecționați și îndelung monitorizați de KGB. De asemenea, a primi, după absolvirea facultății, repartiție directă la Procuratura URSS din Moscova, la 25 de ani era o realizare care nu ținea doar de rezultatele la învățătură. Ascensiunea lui Gorbaciov a fost pe cât de fulminantă pe atât de … inexplicabilă pentru analiști sau publicul larg. El însuși s-a simțit ”obligat” să sublinieze această ciudățenie încă neexplicată: ”…cititorului îi va veni greu să înțeleagă cum s-a putut ca un om ieșit dintr-o provincie anonimă a Rusiei să ajungă să ocupe funcția cea mai înaltă în stat. Mă lovesc de această uimire până în ziua de azi” (p. 157).  A pune pe seama ”întâmplării”  ascensiunile, mutările și asocierile cu personaje importante din ierarhia sovietică ține, cred, de o posibilă naivitate a cititorilor, respectiv a analiștilor. Și totuși, Gorbaciov, cunoscător al acestor mecanisme politice, alege să o facă, în continuare, pe uimitul, pe naivul: ”Activitatea mea în funcția de prim secretar al comitetului orășenesc (Stavropol- nota LD) al partidului s-a întrerupt pe neașteptate. Din nou întâmplarea.” (p. 162). Iar minunile continuă pe bandă rulantă. Pe 10 aprilie 1970, la doar 39 de ani, Gorbaciov este ales – în unanimitate! – prim-secretar regional al PCUS Stavropol. Apoi, kgb istul Brejnev îl desemnează la ”domnie” pe fostul director al KGB Iuri Andropov, care îl lasă apoi la conducere pe favoritul său Gorbaciov

 

Secretomania era intrinsecă funcționării clanurilor feudale sovietice. De aici și importanța supradimensionată pe care o aveau serviciile secrete, celebrul KGB fiind atotprezent în familii și instituții, orice abatere de la linia stabilită de Partid fiind imediat cunoscută și penalizată. Cele două cazuri de demitere la vârful puterii sovietice (Hrușciov și Gorbaciov) au fost posibile aplicând întruniri secrete, comploturi cunoscute doar de inițiatori, de câțiva apropiați și – foarte probabil – de KGB. Iată un fragment care sugerează complotul de mazilire a lui Hrușciov: … Fiodor Kulikov a făcut parte dintr-un grup mare de secretari regionali de partid care au fost chemați în secret la Comitetul Central și care s-au aflat nu departe de Kremlin atunci când s-a adunat Prezidiul CC care îl judeca pe Hrușciov și care a înaintat în plenară propunerea de a-l demite din postul de prim secretar și de a-l scoate la pensie”. (pp. 148 – 149). În același timp, acei secretari care nu trebuiau să participe la anumite ”evenimente” lucrurile se ”rezolvau” rapid și persoana în cauză era ținută în off side. De ex. secretarul regional Efremov, un hrușciovist convins, trebuia să fie ținut la distanță în perioada când mentorul și idolul său urma să fie destituit. Și… chiar așa s-a întâmplat: ”Efremov nu luase parte la pregătirea ”loviturii de palat” din octombrie 1964. … Nu fusese înștiințat dinainte de plenara CC, iar când aflase și se repezise la aeroport, i se spusese că avionul are o defecțiune și decolarea se amână. E limpede că întârzierea fusese planificată dinainte” (p. 150).

 

Mihail S. Gorbaciov l-a cunoscut de președintele KGB Iuri Andropov chiar în tulburele an 1968 (invazia de la Praga),  persoană pe care a agreat-o și care l-a agreat mult pe Gorbaciov, deși acesta din urmă afișează, ipocrit, rezervele sale în ”agreabilitățile” de la vârful nomenclaturii: ”Am devenit oare apropiați? Probabil că da. Spun asta cu un dram de îndoială pentru că mai târziu m-am convins de un fapt: la vârful puterii sentimentele omenești au prea puțin loc” (p. 203).  Probabil, dezamăgirea lui Gorbaciov  a venit după ce a fost înfrânt de ”sfânta sfintelor”, în august 1991, desigur cu ajutorul unor structuri nostalgice din KGB.

 

În anul 1980 (anul morții premierului reformator, Kosîghin, celînlăturat de Brejnev din elita politică), Gorbaciov ajunge la Moscova în calitate de secretar al CC al PCUS, propus de stalinistul și kgb istul Brejnev, după o monitorizare directă și îndelungată de către acesta din urmă.  ”Aproape toți îmi aruncau priviri crucișe, unii mă priveau ca pe un ”parvenit”.   … Adesea simțeam că mă sufoc, că mi se face rău la ședințele Secretariatului. Pe vremea când fusesem prim-secretar al Comitetului regional din Stavropol avusesem mult mai multă libertate decât aici, în cele mai înalte eșaloane ale puterii.” (p. 255).

 

Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate. Concluzia la care ajunge cititorul cărții este că Gorbaciov nu avea cum să însănătoșească economic sistemul, atât timp cât acesta rămânea încorsetat în chingile politicii dogmatice, autocrate, imperiale, nedemocratice, de comandă. Pe parcursul cărții autorul își descarcă nemulțumirile față de modul primitiv și haotic în care funcționa economia, Gorbaciov fiind mulți ani și la multe niveluri responsabil cu probleme agrare, punctul cel mai slab al economiei sovietice. Gorbaciov a fost bine intenționat în planurile sale de a revigora agricultura, drept pentru care a făcut și studii economice și agronomice, din dorința de a înțelege corect situația sub aspect tehnic, dar și pentru a avea autoritatea specialistului pe probleme agrare (nu doar a ideologului). Simplele ”pile” puse la CC al PCUS pentru a obține fonduri suplimentare pentru agricultură s-au dovedit insuficiente, iar piața era mereu flămândă de bunuri alimentare (foame astâmpărată prin importul de bunuri alimentare, plătite cu bani din vânzarea petrolului. La fel s-a întâmplat (adică au sucombat) și cu propunerile sale de responsabilizare și de răsplătire (după merite!) a producătorilor. Abia spre finalul cărții, după ce a descris cum a suferit cunoscutele dezamăgiri și înfrângeri, Gorbaciov apreciază corect ordinea firească a lucrurilor: trebuia început cu începutul adică cu verificarea clarității și corectitudinii scopurilor (domeniul politicului, cf. terminologiei MSM), și abia mai apoi trebuiau gândite și aduse acele mijloace apte să ducă la atingerea, fie și parțială, a scopurilor. Mai exact, exprimat în terminologie MSM, nu-ți propui un scop dacă ai îndoieli în legătură cu capacitatea reală  de a aduce mijloacele necesare, de a le combina inteligent și de a le consuma cu eficacitatea estimată. Orice diminuare la nivel de mijoace trebuie urmată imediat de o diminuare a ”înălțimii” scopurilor de atins. Asta îmi permite să spun că Gorbaciov avea o oarecare cunoștință despre gândirea bazată pe scopuri și mijloace, dar uita de ea (în sens aplicativ, practic) tocmai când trebuia să ia decizii cruciale… Așadar, în sinteză, pot spune că Gorbaciv a fost robul și victima gândirii marxiste târzii, când teza că ”economicul determină politicul” era la mare apreciere. Mai exact, proasta definire a economicului (=  forțele de producție) se află la originea confuziei marxiștilor care au crezut că ”forțele de producere” a bogăției pot determina mersul istoriei, mai exact că prin tehnicitate superioară productivitatea muncii crește fără limite… iar bunăstarea va veni, indiferent de alte contexte. Gorbaciov și-a împănat toate cuvântările sale (chiar și înainte de 1985, atunci când a devenit ”Dumnezeu și Țar” la nivel de Uniune) cu sublinieri referitoare la rolul hotărâtor al Revoluției tehnico-științifice. Cu alte cuvinte, Gorbaciov credea că tehnicul (inginerimea!) definesc și îmbunătățesc economicul. Dar comanda/ decizia/ alegerea direcțiilor de dezvoltare economică era făcută la centru, de către Partidul Unic. Abia spre finalul cărții Gorbaciov realizează că fără reforme politice (multipartitism, alegeri libere, liberalizarea circulației forțelor de muncă, a investițiilor etc.). În Raportul la plenarea CC al PCUS din 15 octombrie 1985 ”Cu privire la proiectul ….Direcțiilor principale ale dezvoltării economice și sociale a URSS în perioada 1086 – 1990 și până în anul 2000”, prezentat de Gorbaciov, (marele ”reformator”…) se pleacă, în cel mai clasic și dogmatic mod, de la Marx, Engels și Lenin, subliniindu-se că documentul prezentat ”are la bază teoria marxist-leninistă, analiza realistă a proceselor care au loc în țară și în arena internațională” (Mihail Gorbaciov, Scrieri alese 1985-1986, Editura politică, București, 1987, p. 124)  Pe aceste baze dogmatice, gânditorul reformator Gorbaciov propunea ca ”În următorii 15 ani se prevede crearea unui potențial economic aproximuativ egal cu cel acumulat în întreaga perioadă a Puterii sovietice, creșterea de aproape două ori a venitului național și a volumului producției industriale. Va spori de 2,3 – 2,5 ori productivitatea muncii” (idem, p. 129). Așadar să dublezi toți indicatorii în cca 15 ani, dar pe aceleași baze ”marxist-leniniste”, însemna să afișezi un utopism major și nimic mai mult. Adevărul este că reformatori au fost majoritatea ”țarilor” sovietici: Lenin a vrut să-și corijeze greșelile economice, prin NEP (Noua politică economică) dar a murit la 54 de ani și nu a mai avut timp de … cotituri. Stalin a dus gândirea leninistă inițială/ incipientă la extrem, fiind singurul care nu și-a propus să reformeze sistemul. În schimb, ceilalți, începând cu Hrușciov și terminând cu Gorbaciov au avut cel puțin intenții reformiste. Inclusiv stalinistul Brejnev a avut unele zvâcniri reformatoare, îndeosebi înspre deschiderea față de SUA. Dar prim ministrul Alexei Kosîghin (1964 – 1980) era, (în viziunea lui Gorbaciov) un reformator. Timp de 16 ani (din 18), adică până la moartea sa, Kosîghin a fost premierul lui Brejnev. Iată o discuție a lui Gorbaciov cu Kosîghin (fapt care probează viziunea tehnicistă a reformatorilor sovietici: ”A venit vorba la un moment dat de productivitatea muncii. Eu i-am povestit ceea ce văzusem în Franța vizitând o întreprindere: într-o secție similară cu a noastră lucrau de câteva ori mai puțini specialiști. – Noi nu pierdem la strung, a spus Kosîghin. Strungarul nostru nu e deloc mai rău decât cel din alte țări. Noi pierdem mult din cauza unei proaste organizări a transportului în interiorul fabricii, a gestiunii depozitelor, a culturii generale a producției. Cea mai importantă e gestiunea muncii auxiliare și inginerești. Iar asta necesită schimbări majore. Aici e miezul problemei.     Aici nu m-am mai putut abține și am pus întrebarea ”fatală”: – Aleksei Nikolaevici, de ce ați renunțat, de ce ați lăsat ca reforma dumneavoastră să fie îngropată?  Kosîghin a tăcut, apoi mi-a răspuns tot cu o întrebare: – De ce dumneavoastră, ca membru al CC, n-ați luat cuvântul la plenară în apărarea reformei? – ??  Așa s-a încheiat discuția noastră” (p. 208-209). Am reprodus acest citat deoarece mi se pare sugestiv pentru balanța raportului dintre politic și economic în dezvoltarea unei țări. Politicul (Gorbaciov) a tăcut, nu a luat cuvântul în sprijinul reformei propuse de șeful executivului (Kosîghin), în timp ce Economicul (premierul Kosîghin) se zbătea pe uscat fără un sprijin politic adecvat. Trebuie precizat cu claritate: establishmentul sovietic, nomenklatura de partid, nu avea nevoie de reforme, ci doar de stabilitate. Pentru ca circuitul banilor (șpăgilor, cadourilor) să funcționeze ai nevoie de stabilitate: Orice schimbare de echipe sau de principii/ legi/ directive scădea eficiența rețelelor specializate în deturnări de fonduri, spălări de bani, șantaje sau presiuni politice. Piața neagră era la putere, ea trebuia să supraviețuiască! Restul trebuiau să suporte cu stoicism! Gorbaciov era interesat de metodele manageriale moderne pe care le-a susținut în scurta sa ”domnie”. Aici vreau să fac o observație, de fapt o deducție apărută după citirea acestor ”Amintiri”: URSS ul era un spațiu geografic imens (1/6 din suprafața uscatului Planetei), greu de controlat sau gestionat. Orice schimbare care să aibă rezultate presupunea și TIMP pe măsură. La un asemenea colos nu poți schimba direcțiile de pe o zi pe alta. ”Caii trebuie mânați pe direcția pe care ei evoulează deja”  susținea un futurolog american. De aici amânarea sine die a reformelor economice, încheiate definitiv cu ieșirea din scenă a (bătrânilor) protagoniști. Și totuși, Gorbaciov a început să cutreere lumea în dorința de a prelua idei de schimbare (cu limite, desigur…). I-au plăcut inițiativele, în acest sens, lansate de est-germani și bulgari. Despre bulgari Gorbaciov spune (în 1974) că ”Țara se schimbase rapid. Mie mi se păruse că bulgarii porniseră pe calea cea bună, pe vremea aceea nu știam că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma și că avea să vină și momentul răscumpărării” (p. 217).  În 1969 (după invazia trupelor Trataului de la Varșovia, mai puțin România, în 1968) Gorbaciov vizitează Cehoslovacia. (unde zidurile erau încă pline de lozinci antisovietice). Strălucește, prin lipsă, mențiuni despre România unde Ceaușescu (alt ”reformator”…) lansase ”Noul Mecanism economico-financiar bazat pe autogestiune”. De altfel, tensionata relație cu Ceaușescu, încheiată cu execuția cuplului prezidențial român în ziua de 25 decembrie 1989, execuție comandată de revoluționarii Ion Iliescu, Silviu Brucan și Petre Roman, așadar despre această relație Gorbaciov nu amintește niciun singur cuvânt. Occidentul este însă locul de inspirație în materie de reformă economică pentru noul politruc Gorbaciov: ”În anii 1970 am vizitat, de asemenea, Italia, Franța, Belgia și Republica Federală Germania” (p. 219). Din păcate, osificarea sistemului sovietic era prea avansată pentru a înviora o economie prea dirijată de la centru ca să se poată vedea revirimente pe termen scurt.  Ajuns în CC al PCUS (din 1980) fiind secretar cu agricultura, Gorbaciov descoperea cu uimire o multitudine de ciudățenii și anomalii care i-au dat, firește, de gândit. ”De pildă, în URSS și în Comunitatea Economică Europeană se producea la vremea aceea aceeași cantitate de cereale. URSS folosea însă 100 – 110 milioane de tone de furaje, iar Comunitatea Economică Europeană – 74 de milioane. În schimb, produsele de origine animală erau la noi mult mai puține decât în Europa” (p. 259). Doar cine nu vroia să vadă ineficiența sistemului nu o vedea! Iar trezirea de conștiință începuse deja să ia contururi tot mai clare: ”… cu cât mă documentam mai mult asupra situației, cu atât mai tare mă cuprindea neliniștea în legătură cu starea de lucruri din agricultură, ba chiar începusem să mă îndoiesc de corectitudinea politicii agrare a partidului” (p. 260). Mediul era distrus, cu consecințe tot mai grave, în pofida controlului care făcea parte din stilul autoritarist de conducere: ”Tăierea dezordonată, haotică a pădurilor și alte acțiuni insuficient chibzuite generaseră probleme ecologice serioase” (p. 260). Apare fireasca întrebare: dacă într-un sistem rigid controlat haosul era la el acasă, cum a fost posibilă distrugerea pădurilor din România postdecembristă tocmai după ieșirea din sistemul planificat? Răspunsul este simplu: nomenclatura comunistă și-a continuat promovarea intereselor proprii, feudale, încălcând cu aceeași nonșalanță legile existente ca și în regimul anterior. Eliberarea din feudalismul comunist rigid a coincis, și la noi, cu liberalizarea jafului, îmbogățirea și consumul fără noimă pe baza a ceea ce au adunat cu mult efort ”iobagii” așa cum îi numea Gorbaciov pe țăranii din colhozurile sovietice. Diagnosticul dur, dar corect a fost pus de Eduard Șevardnadze, pe atunci prim secretar al CC al PC Georgian, în decembrie 1979. A durat încă un deceniu pentru ca sistemul să crape, sper, definitiv. Iată diagnosticul pus de Șevardnadze: ”Totul e putred de sus până jos”. La care Gorbaciov a răspuns: ”Sunt de acord” (p. 264).

Pe acest fond de putreziciune URSS invadează Afghanistanul, iar confirmarea putreziciunii a constat și în faptul că nici Șevardnadze, nici Gorbaciov, în pofida funcțiilor înalte deținute în ierarhia de partid, nu au fost nici consultați, nici informați în legătură cu invazia. Doar Țarul decidea, eventual cu 2-3 acoliți. Un astfel de sistem, lipsit de comunicare pe verticală și pe orizontală nu mai putea rezista mult timp… Americanii au sesizat dificultatea economică în care se afla rivalul lor: ”SUA și alte țări au luat o serie de măsuri împotriva URSS. În particular, americanii au sistat chiar și livrările de grâne pentru care aveam înțelegeri scrise. Acest embargo ne-a lipsit de posibilitatea de a cumpăra aproximativ 17 milioane de tone de cereale” (p. 265). Acest mod de a reacționa al americanilor la invaziile rusești este repetat acum în legătură cu raptul Crimeii de la Ucraina, de către Federația Rusă. Se vor vedea oare efectele sancțiunilor economice actuale tot peste un deceniu?… Reacția de atunci a conducerii sovietice este identică cu cea a lui Putin din luna mai 2014: ignorare și mobilizare internă mai puternică. Atunci, sancțiunile au fost stimulative în plan politic: ”era nevoie de o nouă politică agrară” (p. 266). Calculele au arătat că Rusia putea să se hrănească singură. Dar trebuia schimbat ceva, pe ici-pe colo prin punctele esențiale… ”Nu demult mi-au trecut prin mână materiale care evaluau posibilitățile de asigurare cu alimente a Rusiei de azi, din surse proprii. Și iată că oamenii de știință contemporani au ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost folosite pe scară largă metodele moderne de selecționare, noile tehnologii, îngrășămintele chimice, s-ar putea asigura o producție zootehnică și de cereale care să hrănească între 800 de milioane și 1 miliard de persoane anual.” (p. 267).  Se vede clar că politrucul Gorbaciov a rămas la vechea meteahnă leninistă: apelezi la oamenii de știință, introduci Revoluția științifico-tehnică și… gata dezvoltarea economică! (Nota: pentru necunoscătorii de limbă rusă: politruc este forma contrasă a expresiei ”politiceskii rukavaditeli” = conducător politic). Ca să faci Revoluție științifico-tehnică ai nevoie de foarte mulți bani, investiții masive cu rezultate pe termen mediu și lung… Dar grosul banilor se îndrepta(u) spre apărare/ înarmare. Lozinca ”apărării cuceririlor revoluției leniniste” aplicată în practică se concretiza în investiții uriașe destinate înarmării pentru a ține pasul cu nivelul de înarmare al SUA. Dilema ”agricultură sau arme” l-a obligat pe Gorbaciov să renunțe la cursa înarmărilor și să cedeze, pas cu pas insistențelor Occidentului de a face schimbări de substanță în regimurile dictatoriale din lagărul socialist. Iraționalitatea politică genera iraționalitate economică: ”pe atunci (anii 80 – LD), ritmul de creștere a cheltuielilor militare depășea cu mult ritmul de creștere a venitului național” (p. 268). Cu alte cuvinte URSS se înarma de zor…. pe datorie! Liberalizarea – acesta era cuvântul de ordine și în URSS, cuvânt care dădea fiori bolșevicilor bătrâni și încremeniți în proiectul leninist. Nu în ultimul rând, datele exporturilor americane în lume arătau că acestea băteau pasul pe loc. Reapăruse problema piețelor de desfacere pentru foarte dinamica industrie americană. Piețele flămânde ale Orientului sovietizat trebuiau deschise de urgență producătorilor occidentali flămânzi de piețe…! Interesant de știut și de reținut: argumentele (cumulate, combinate și concentrate) cu care a fost convins Gorbaciov să reformeze economia planificată, de comandă, au fost de natură așa-zis pacifist-umanistă, economică, financiară, ideologică, geopolitică și militară. Gorbaciov spera (cred eu) în crearea Casei Europene Socialiste Comune pe care să o conducă împreună cu eurosocialiștii francezi, germani și italieni…  Visele de mărire duc la năruire. Se pare că Putin a preluat – în acest an, 2014 – mesajul și ideologia gorbacioviste dar de pe alte poziții și în contextul în care criza mondială roade deja de aproape șapte ani economiile lumii, iar problema piețelor de desfacere este alternată cu problema locurilor de muncă.

Și totuși, care ar fi răspunsul cel mai tranșant la întrebarea: cum s-a năruit ditamai Imperiul (mă refer nu doar la URSS, ci și la țările Tratatului de la Varșovia și a sistemului comunist dictatorial)? Incredibil, dar – se pare – adevărat! Sistemul nu a fost omorât, ci s-a sinucis doar în aparență (cu multă premeditare!), în ideea supraviețuirii. Gorbaciov nu a avut curajul să declare acest lucru. L-a făcut însă un (alt) ofițer, de data aceasta un militar de carieră, fost ofițer sovietic, fost ministru al apărării în Republica Moldova, generalul Ion Costaș: ”După moartea lui Brejnev, apoi a lui Andropov și Cerneenko, șubrezirea simultană a întregii elite sovietice a fost o evidență din care a decurs, în mod logic, necesitatea unor schimbări. În haosul creat în mod artificial, vectorul acestor schimbări a fost deplasat spre dezintegrarea URSS, proces pe care, la început, nu l-a remarcat nimeni. Practic, conducerea comunistă a Rusiei a distrus cu propriile mâini pentru a doua oară imperiul construit timp de secole. … Nu era posibilă punerea imediată în practică a planului de distrugere a URSS. Trebuia pregătită cohorta de conducători la nivelul Uniunii și al republicilor, pe a căror ideologie să se bazeze această activitate distructivă. Trebuia instalat un anumit haos în care confuzia în privința cadrelor sî joace un rol dinainte stabilit” (Ion Costaș, ”Transnistria….”, p. 10). Așadar, planificarea e bună! În special atunci când scopul planificării este crearea haosului, a confuziei și distrugerii sistematice a sistemului…  OK, distrugere – distrugere, dar în ce scop? (Pentru că nu putem vorbi despre teroriști, subminatori ai existenței umane, ci despre un complot cu scop clar. Dar care era acesta? După ce ne mai plimbă printre ”mijloace” (de ex. schimbarea tuturor conducătorilor partidelor din republici și apoi la nivelurile instituțiilor statului, presupusa luptă împotriva mitei și corupției etc.) generalul Costaș oferă un posibil răspuns care, din punctul meu de vedere, este unul credibil și sustenabil: ”Scopul principal al elitei comuniste a fost acela de a legaliza imensele averi ilicite, dobândite după moartea lui Stalin și, mai ales, a lui Brejnev. Iată de ce, în cadrul luptei dintre grupările din Biroul Politic al CC al PCUS, în sistemul de conducere din anii 80 au pătruns treptat oameni pe care activiștii perestroikăi se puteau sprijini în mutările de șah programate. Epurările de cadre în URSS au început odată cu venirea la putere, în noiembrie 1982, a lui Iuri Andropov. … Vitalie Fedorciuk (noul ministru al MAI, fost director al KGB – nota LD) a demis în decurs de trei ani aproape 100 000 de angajați ai MAI ai URSS” (Costaș, op. cit., pp. 10 – 11).  Acum are sens profund gluma lui Gorbaciov, redată în carte, conform căreia, după ce a vizitat toate palatele, sediile și bogățiile uriașe pe care le deținea Brejnev în calitatea sa de Țar suprem, mama sa a exclamat: ”Leonea, dar ce te faci dacă vin iarăși comuniștii la putere și ți le confiscă?”. Așadar, se verifică faptul că toate structurile baroniale feudalo-sovietice dispuneau de averi (ilicite!) uriașe. Și se mai verifică un fapt, contestat aiurea de așa numiții critici ”științifici” ai marxismului: există  în realitate o determinare legică generată de acumulările cantitative și care duc la transformări calitative! Marx a fost răzbunat tocmai de urmașii celui care l-au contrazis și au hotărât că socialismul și comunismul pot izbândi în țări feudale, mă refer la Lenin & Co. Așadar, ca să dau un exemplu concret, distrugerea viticulturii Republicii Moldova (în anii 80) în numele luptei împotriva alcoolismului a fost menită să confuzeze, să distrugă și să anihileze surse de venit bugetar și să adauge noi surse de nemulțumire populară, nemulțumire care a stat și va sta întotdeauna la baza oricăror schimbări majore de sistem, indiferent dacă le numim revoluții, lovituri de stat, reforme sau restructurări (perestroici).

 

Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” . Am arătat mai sus cum se implica sau cum era folosit KGB ul în politica PCUS. Sistemul feudal rus/ sovietic funcționa după reguli foarte precise și foarte asemănătoare cu cele de la curțile regale medievale. Secretomania, complotul, intrigile, conspirațiile, uneltirile pe la spate, minciuna, defăimarea, adularea și prozelitismul – toate acestea făceau parte din evantaiul larg de mijloace medievale de păstrare sau de cucerire a puterii. Sistemul baronatelor (comitetele regionale de partid în URSS, echivalentul comitetelor județene de partid de pe vremea lui Ceaușescu) se numea ”nomenclatură” și reprezenta garanția perpetuării sistemului (numit, în carte, de Gorbaciov, ”sfânta sfintelor” – p. 165). Cititorul atent al acestor memorii gorbacioviene va putea, apoi, desluși mai ușor modul cum au fost efectuate ”revoluțiile”  din 89,  inclusiv Marea Revoluție Socialistă din Decembrie 1989 din România. Concret, autorii acestor lovituri de palat (de stat) erau părți integrante ale nomenclaturii ce urmau să asigure perpetuarea acesteia la putere. Fapt care s-a întâmplat, conform planului prestabilit în cancelariile puterilor care au convenit acest lucru și a serviciilor de informații care le slujeau. În România, o parte a nomenclaturii ceaușiste sau apropiați ai acesteia formează azi baronetul împotriva căruia justiția (devenită, în sfârțit, mai independentă) a declarat război deschis. Așa-numitul eșalon doi al sistemului ceaușist a preluat noile pârghii ale puterii democrat-feudale perpetuând exact ceea ce se presupune că au avut de înlăturat: corupția, încălcarea legilor, fraudarea alegerilor, minciuna electorală etc. Până în prezent, nimeni nu a publicat Nomenclatorul complet cu persoanele care făceau parte din acest baronet feudal comunist, în România. În schimb, pătrunderea în elita nomenclaturiștilor feudali a unor persoane cu dorințe de democratizare reală a fost blocată cu brutalitate și fără drept de replică. Însuși președintele Emil Constantinescu (nomenclaturist marginal, respectiv fost secretar PCR pe Universitatea București) s-a recunoscut învins de sistem, adică de ”sfânta sfintelor” (exact ca și Gorbaciov), recte de către nomenclatura baronială bolșevică feudală și comunistă. O altă celebră victimă a neonomenclaturii feudale românești este liberala Mona Muscă, acuzată de noua nomenclatură că a colaborat cu… vechea nomenclatură! (Securitatea ceaușistă). Iată descrierea – excelentă! – făcută de Gorbaciov, din propria sa experiență: ”Prim-secretarul regional de partid era Dumnezeu și țar. Era mai mult decât un guvernator în vremurile noastre, ba chiar mult mai mult. Nu avea nevoie să se pună bine decât cu secretarul general și cu membrii Biroului Politic, pentru că ei erau cei care îi numeau în funcție pe toți secretarii comitetelor regionale. Secretarii erau principala forță pe care se bazau în conducerea tuturor treburilor – și drepte și nedrepte”. (pp. 147 – 148). Orice asemănare cu ”șefii” baroniali actuali ai județelor din România nu este deloc întâmplătoare. Pe aceste baze s-a ridicat și Putin la putere, nomenclatura baronială postsovietică dorind să se autoresusciteze. Și a făcut-o! Am demonstrat, ori de câte ori am avut ocazia, că ideologiile nazistă/ fascistă și bolșevică/ comunistă sunt absolut identice, ambele fiind esențe feudale în hainele modernității industriale (diferențele de simbolistică, limbaj și retorică nu trebuie să ne impresioneze și să credem că fascismul este de extremă dreaptă și bolșevismul este de extremă stângă). Mai mult, personal, am stârnit nemulțumirea unor politologi (Tismăneanu et al.) atunci când am formulat ideea că ambele doctrine (nazistă/ național socialistă) și bolșevică (național comunistă) sunt nu doar identice în esență, ci și suprapuse în colțul extremei STÂNGI. Tismăneanu, de ex., susține că nazismul este de extremă dreaptă și că extremele se ating… În cazul de față eu consider că extremele chiar se suprapun. Sub raport ideologic și propagandistic, național socialismul practicat de PONTA este esențialmente identic cu național comunismul lui Ceaușescu, dar și cu național panslavismul practicat de PUTIN. Și încă ceva. Noțiunea de extremă dreaptă poate fi asociată doar cu ideea de libertate concurențială maximă, cu meritocrația și cu democrația fără fisuri. Orice fisurare în aceste valori echivalează cu o îndreptare clară spre STÂNGA (revoluționară, războinică, autocrată, nedemocrată etc.). Metodologia Scop Mijloc, cunoscută de puțină lume, face posibilă explicarea și aplicarea deopotrivă a sistemelor democratice și a celor antidemocratice. (Iată comentariul lui Ștefan Cezar Bucur, pe Facebook, cu referire la acțiunile lui Putin în Ucraina: ”eu nu văd altceva decât o escaladare după modelul nazist. Finanţare de către mogulii îmbogăţiţi peste noapte (probabil ca la noi, sunt urmaşii activiştilor PCUS sau ai kaghebiştilor), reînarmare prin deturnarea fondurilor provenite din vânzarea de resurse naturale (gaze, petrol, cărbune, minereuri, aur, platină, chiar uraniu îmbogăţit), vânzări masive de armament, intervenţii subtile pentru întreţinerea revoltelor în unele state (Egipt, Libia), sprijinirea liderilor în altele (Venezuela, Siria), agresiuni prin încălcarea unor acorduri semnate de vechii conducători (Crimeea), organizare de atentate (Lech Kaczyński şi membri cabinetului în „accidentul de la Smolensk”), întreţinerea cu armament şi logistică, poate chiar trimiterea de ofiţeri comandanţi pentru „insurgenţii” pro-ruşi din Ucraina, sporirea forţei militare în Transnistria şi Abhazia, întreţinerea unei vaste reţele de spionaj, mai ales pe teritoriile fostei URSS. Mai lipseşte doar purificarea etnică şi genocidul împotriva celor care nu sunt de acord cu politicile lui Putin. Pentru orice cunoscător al istoriei, asemănarea acţiunilor lui Putin cu cele ale lui Hitler este izbitoare)”(14 mai 2014)

Voi relua, pe larg, câteva pasaje din carte care descriu mecanismul intern de funcționare a sistemului feudal/ nomenclaturist/ bolșevic/ sovietic/ comunist: ”Vreau să vă împărtășesc aici câteva considerații ale mele referitoare la rolul aparte jucat de prim-secretarii Comitetelor Centrale republicane și ai Comitetelor regionale. Ei erau, practic, numiți chiar la vârf – de către secretarul general al PCUS și de către Biroul Politic – și reprezentau unul dintre pilonii de sprijin cei mai importanți ai regimului. În ciuda fărâmițării administrative și pe ramuri a aparatului de partid, prin ei erau reunite într-un sistem unic toate structurile de stat și obștești. Ei reprezentau majoritatea în Comitetul Central al PCUS, practic ei erau cei care îl alegeau pe secretarul general, și chiar numai acest fapt le dădea un statut aparte. Sistemul îi alegea cu mare grijă, peste tot, pe cei mai activi și mai energici conducători – în întreprinderile industriale și agricole, în instituțiile de învățământ superior și de cercetare, în cele mai variate grupuri și straturi sociale. Și, dacă nimereai în nomenclatură, trebuia să respecți anumite regului ale jocului. (p. 177). În teritoriu, toată puterea se afla practic în mâinile prim-secretarilor. Ei își subordonau tot aparatul de conducere al regiunii, chiar și organele alese. Nicio numire nu se putea face fără ei. Toate funcțiile de conducere, cât de mici, intrau în nomenclatorul comitetului regional. … Altfel spus, prim-secretarul era un fenomen aparte, o figură-cheie în structura puterii în URSS. Funcția și puterea uriașă și le primea nu de la popor, nu în urma unor alegeri pluraliste, ci din mâinile Moscovei, ale Biroului Politic, ale Secretariatului, ale secretarului general al CC al PCUS personal. De aici și vulnerabilitatea, ambiguitatea situației sale. Fiecare prim-secretar știa foarte bine că poate fi lipsit imediat și de funcție și de putere de îndată ce părerea despre el s-ar fi schimbat în sus-numitele instanțe și, mai ales, dacă ar fi pierdut încrederea secretarului general. … Numai el (secretarul general – LD) rostea cuvintele hotărâtoare: ”Veți fi recomandat”. (p. 178). Ajuns întâmplător sau nu în nomenklatura comunistă, probabil că Gorbaciov era destul de sincer când se mira (în tinerețea sa revoluționară) că sistemul este total nereceptiv la schimbare, la nou, la îmbunătățire. De reținut că printre cele mai des întâlnite cuvinte, în carte, este cuvântul ”schimbare”. Totodată acesta era și criteriul principal după care autorul își descria prietenii/ tovarășii: receptiv la schimbare, doritor de schimbare, sau, dimpotrivă, nereceptiv la schimbare: ”Încă de pe atunci (sfîrșitul anilor 70 – LD) îmi trecea din ce în ce mai des prin cap: de ce orice inițiativă care pare să răspundă întru totul intereselor obștești este întâmpinată cu suspiciune, ba chiar de multe ori cu dușmănie. Cum se explică faptul că sistemul e atât de puțin receptiv la înnoire, că respinge tot ce e nou. Îmi treceau prin cap și alte gânduri ”eretice”, dar nu aveam timp să mă opresc suficient asupra lor.” (p. 192)  Și tot foarte sugestiv pentru descrierea și înțelegerea funcționării sistemului feudal sovietic Gorbaciov scrie: ”În anii aceea am avut ocazia să mă confrunt direct cu modul de adoptare a deciziilor în condițiile economiei de comandă și ale statului centralizat birocratic. Aproape pentru orice problemă trebuia să mergi la Comitetul de Stat pentru Planificare al Consiliului de Miniștri, să-ți asiguri încrederea câtorva zeci de ministere și agenții, a câtorva sute de oameni cu funcții de răspundere. Delegații nesfârșite în capitală, întâlniri, certuri, și oricum lucrurile erau frânate de lucrători din diferite instituții. Trebuia să depui eforturi serioase ca să-i ”îmblânzești” pe funcționarii de la Moscova. Era tărâmul celor descurcăreți și insistenți, deși ai fi zis că, într-o economie planificată totul trebuia să funcționeze rațional. Dar în realitate lucrurile stăteau altfel”. (p. 195). Și probabil, tot așa stau și în continuare și în Rusia și în alte țări în care nomenklatura comunistă este încă la putere. Poate este și cazul unor politicieni ajunși la putere strict pe linie ideologică sau pur partidică, dar ajunși la guvernare înțeleg că mecanismul trebuie ”uns”, că trebuie să primești șpagă, ca să poți da mai departe șpagă. De aici și cazul (prea) multor demnitari români care înfundă acum pușcăriile patriei (și este de sperat și de așteptat ca și alții să îi urmeze). Tot Gorbaciov ne ajută să înțelegem cum funcționa sistemul feudal profund corupt: ”Dacă ai fi respectat complet toate rezoluțiile și instrucțiunile venite de sus, era practic imposibil să faci ceva cu cap și coadă. Nu degeaba mergea vorba: Inițiativa se pedepsește!. …. Dar, deseori conducători cinstiți și cu cap se trezeau că încalcă legile, ba uneori nimereau și în banca acuzaților. Un sistem în care totul, până în cele mai mici detalii, era stabilit prin plan și beneficia de fonduri de la stat nu lăsa spațiu de manevră oamenilor cu inițiaivă și spirit întreprinzător” (p. 197). Este interesant de reținut că s-a creat o adevărată ”cultură” a necesității și posibilității de a încălca legea. Mai mult, legea TREBUIA încălcată ca să poți supraviețui în funcții…  Legea era plastilina cu care se jucau cei numiți să o respecte sau să o facă respectabilă. La fel s-a întâmplat și în România postdecembristă când un  premier-jurist (Adrian Năstase) a devenit, în cultura populară modelul de inteligență care ”știe să fure cu acte”…

Prieteniile ”dezinteresate” erau, de fapt ”cumetrii” etnice, localiste sau… pe bază de simpatii reciproce. Ucraineanul (cu soție ucraineancă) Gorbaciov era firesc să se împrietenească cu ucraineanul Degteariov (membru în Biroul Politic al CC al PC Ucrainean, față de care își devoala criticile la adresa sistemului: ”Trebuia să facem ceva, dar eram legați de mâini și de picioare, ținuți pe loc de niște dogme și indicații învechite.  – Știi, îmi spunea Degteariov, eu încalc în mod conștient tot felul de instrucțiuni stupide, altfel ar însemna să mergem la pieire. Și eu îl înțelegeam. Regiunea Donețk este, în esență, un stat în sine: cinci milioane de locuitori, 23 de milioane de tone de oțel, peste 100 de milioane de tone de cărbune, întreprinderi uriașe de construcții de mașini, agricultură avansată, industrie navală.” (p. 201). Și-a asumat oare Gorbaciov rolul de trompetă propagandistică pentru Putin, în sensul de a sugera dezlipirea acestei bogate regiuni din statul ucrainean și alipirea acesteia la Federația Rusă? Nu exclud acest lucru. (În treacăt fie spus, acum este mai explicabil de ce Rusia are nevoie ca de aer de aceste regiuni bogate în care Moscova investise masiv în anii unionali (peste 1/3 din cheltuielile de capital ale celui de-al patrulea cincinal au fost destinate Ucrainei). Pe vremea lui Brejnev, prim secretarul CC al PC Ucrainean era o persoană foarte importantă în stat deoarece Ucraina ”era într-adevăr o republică foarte importantă și dinamică” (. 273), Brejnev însuși fiind mulți ani conducătorul Ucrainei și al Moldovei, el fiind etnic ucrainean.

”Aparatul” de partid era format din anturajul șefului cel mare. Cei cu ranguri mai mici duceau o teribilă luptă de concurență pentru a intra și a rămâne în grațiile șefului feudal absolut. Numirea lui Brejnev după Hrușciov s-a considerat o numire temporară (cum a fost Malenkov după Stalin, doar pentru câteva luni). Brejnev era o figură ștearsă și fără șanse de a rezista intrigilor celor care îi doreau locul. Dar a existat un oarecare Cernenko, un alt politruc de rang înalt care ”a contribuit masiv la crearea imaginii de mare politician a lui Brejnev” (p. 272). Asta l-a ținut în funcție pe Brejnev timp de aproape două decenii. Și, în consecință, Brejnev l-a desemnat pe Cernenko, drept mulțumire, în calitate de succesor al său la domnie… Tipic feudal…  Dar…. serviciile aveau și ele planurile lor…  În momentul în care s-a pus problema înlocuirii lui Suslov (decedat) la șefia Secretariatului CC, Cernenko era convins de numire, dar Andropov, fost șef al KGB și adus de Brejnev să-l slujească pe linie politică, a realizat o lovitură de palat autoinstalându-se și conducând ședința Secretariatului, ca și cum cineva (Brejnev) l-ar fi desemnat pe el… :”Văzând aceasta, Cernenko s-a făcut deodată mai mic și s-a prăbușit în fotoliul aflat de partea cealaltă a mesei față de mine – pur și simplu s-a prăbușit în el. În felul acesta , s-a petrecut sub ochii noștri ”o lovitură de stat internă”, care amintea într-o oarecare măsură scena din Revizorul” (p. 287).  Seara Gorbaciov la felicitat pe Andropov…  Iar Andropv l-a însărcinat pe Gorbaciov să facă ordine în aprovizionarea cu alimente a Moscovei…. Brusc (aparent, desigur…), Gorbaciov a devenit omul de încredere al lui Andropov. Aș bănui chiar că Andropov l-a asigurat pe Gorbaciov de sprijinul KGB, dacă acesta îl va sprijini pe Andropov să ajungă Secretar General al CC al PCUS, adică feudalul cel mare. Despre moartea lui Brejnev (10 noiembrie 1982) primul a aflat Andropov…  Apoi Andropov l-a informat pe Gorbaciov…. Cernenko a organizat funeraliile (semn că era desemnat succesor…), dar conducerea a fost preluată de Andropov. În acele zile am fost alături de Andropov și l-am văzut că își dă seama de necesitatea și de inevitabilitatea delimitării de multe aspecte ale epocii brejneviste” (p. 299). Acesta era climatul în care schimbările erau tot mai necesare, iar cineva trebuia să și le asume. Andropov a ”domnit” doar 450 de zile. A urmat la ”domnie” Cernenko, cel care a așteptat două decenii în umbra lui Brejnev pentru a-i lua locul. Dar ”domnia” lui  Cernenko a fost și mai scurtă: doar 400 de zile. ”A fost o perioadă chinuitoare pentru țară. În acești doi ani și patru luni s-a petrecut ceea ce avea să determine schimbarea de generații de la vârful puterii în URSS… Fără o descriere în detaliu a modului în care, în tot acest timp, s-au succedat intrigile politice nu se poate înțelege venirea mea la putere” (p. 300).

Sistemul (”sfânta sfintelor”) se perpetua prin multă minciună, ipocrizie, falsitate, lingușire și adulare fără merite. Descrierea lui Gorbaciov despre sistemul de educație din URSS este perfect valabil și pentru România ceaușistă, dar și pentru aparent democrata Românie actuală: ”Unii își căpătaseră titlurile științifice pe merit, dar erau mai mulți cei care ”răzbiseră” în știință mulțumită poziției lor sociale. Susținând o teză de doctorat, birocrații își creau o plasă de susținere și, dacă soarta se complica, se transferau pe posturi de conducere în institutele științifice sau în unități de învățământ” (p. 306).  Exemplific cu cazul meu: după absolvirea facultății, nu am fost primit la doctorat pentru că nu eram membru de partid. Cum m-am înscris în partid, cum am fost admis. Neavând însă sprijinul ”organelor” doctoratul meu s-a prelungit pâna la dumasiana cifră de 20 de ani. Deși teza a fost definitivată în 1984 (în plin brejnevism stalinist și ceaușism dogmatic) nu am primit avizul conducătorului de doctorat, ”savant” român școlit la Moscova, cu soție (pe atunci) rusoaică și – probabil – cu responsabilități politice (și nu numai) majore în lumea academică de la București. În ianuarie 1990, primesc telefon de la conducătorul de doctorat care – generos! – mi-a transmis că ”acum se poate!”. Am susținut teza în anul de grație 1996, la împlinirea a 20 de ani de la înscriere. Nu cunosc un doctorat mai lung decât acesta… Mai adaug că profesorul conducător de doctorat a devenit parlamentar iliescian (poate au fost colegi la Moscova), domnia sa făcând parte, după 1990, dintr-o impresionantă delegație a Parlamentului României care a participat la o ședință solemnă a Parlamentului Republicii Moldova de consfințire a independenței țării. Eu lucram ca ziarist la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării”, iar majoritatea colegilor din presa pro-unionistă sperau ca imediat după adoptarea Declarației de independență să aibă loc, în prezența parlamentarilor români de la București adoptarea deciziei de UNIRE cu ȚARA. N-a fost să fie…  pentru că nu făcea parte din plan… Supușii sovietici erau majoritari în ambele parlamente…   În ce privește afirmația lui Gorbaciov că doctoratele prin ”poziția socială” și nu prin muncă de cercetare, aceasta este confirmată de cazul plagiatului prim ministrului român Viorel Ponta, plagiat ”spălat” de comisii create ad hoc în cel mai stalinist stil posibil, concomitent cu desființarea Comisiei de etică care dovedise plagiatul, în chiar momentul ținerii ședinței. Eroul salvator se numește Liviu Marian Pop, ministrul de atunci al Educației…   Așadar, politrucul Gorbaciov a spus adevărul (dar numai după ce a împlinit 80 de ani…). Ponta a ascuns adevărul,  reușita camuflării hoției fiind asigurată de lipsa unei legislații care să incrimineze penal plagiatul, el însuși – plagiatorul, dar și coordonatorul de lucrare – făcând parte din sistemul care l-a promovat la putere.  Acum devine mult mai clar de ce Revoluția științifico tehnică nu se putea face în URSS cu ”specialiști” unși de sistem cu diplome, precum și care este starea educației din România cu un ministru care promovează și apără plagiatorii și conducătorii de doctorat care au avizat plagiatul (în cazul de față, prof univ dr Adrian Năstase, fost prim ministru al României).

O caracteristică a feudalismului sovietic târziu (îndeosebi perioadele Stalin, Brejnev, Cernenko) o constituia autoperpetuarea sistemului prin păstrarea oamenilor în funcții până când aceștia se stingeau, natural, din viață, la vîrste  – de regulă – peste 75 de ani, nu înainte de lăsa sistemul să fie condus de Curte, de serviciile secrete și de acoliții aflați în lupta pentru accederea la scaunul de Țar absolut. Așadar, gerontocrația se îmbina perfect cu autocrația și cu celelalte trăsături ale sistemelor feudale baroniale. Nomenclatura nu avea cum să fie înlăturată tot de nomenclatură decât print-o abilă mimare a plecării de la putere. Astfel, este cel puțin comic faptul că Gorbaciov a realizat că nu se puteau face schimbări fără renunțarea la nomenclatura îmbătrânită și îmburghezită (în sensul trecerii feudalilor în marea industrie și în marile orașe). Ajuns în vîrful nomenclaturii noul Țar cu vise democratice a încercat să vadă ce nu (mai) merge în sistem. Ipocrizia lui Gorbaciov atinge culmi în rândurile următoare: ”Prima  și cea mai importantă concluzie comună a fost că situația din organizațiile de partid nu putea fi schimbată dacă nu depășeam atitudinea nomenclaturistă în politica de cadre, dacă nu mergeam pe calea democratizării partidului și a societății. Îmi amintesc că, în Biroul Politic, Rîjkov a spus că, din 60 de miniștri, niciunul nu ceruse sî iasă la pensie, deși multora le venise vremea și în mod evident nu mai făceau față noii situații. …. Pentru că, în esență, asta însemna sfârșitul atitudinii nomenclaturiste. În locul numirilor trebuiau să vină alegerile, și încă unele reale” (p. 418).  Dar mentalitatea bolșevică a noului reformator este imediat devoalată și scoasă în prim plan: ”În politica de cadre apărea un nou element hotărâtor – părerea și voința cetățenilor, a membrilor de partid” (p. 418). Așadar, să se schimbe totul, dar să rămână tot partidul ca forță unică și conducătoare absolută…. Acesta a fost gorbaciovismul: năzuințe (aparent) naive, reformatoare, dar fără să te atingi de partidul unic care era esența sistemului, sfânta sfintelor! Unul dintre nomenclaturiștii de frunte ai partidului, Andrei Gromîko a pus hamletiana întrebare: ”Problema care se pune astăzi este dacă statul socialist va fi sau nu va fi” (p. 419). Se știe acum, răspunsul a fost dat de Elțîn și de  alegerile de după debarcarea lui Gorbaciov. Dar nimeni nu dorea să înlăture sistemul, ci să-l consolideze. Trecerea la democrație, în concepție perestroikistă, era consolidarea democrației interne de partid. Alegeri libere însemna alegeri libere și democratice în partid. ”Nimeni nu s-a încumetat să pună la îndoială monopolul partidului asupra numirii cadrelor. Oratorii au preferat să ocolească întrebarea cum să introducem alegerile libere în mecanismul de funcționare a nomenclaturii” (p. 421).  Toate aceste discuții aveau loc în ianuarie 1987, timp în care în România cel puțin, abia se vorbea despre schimbările de la Moscova…. Pentru nomenclaturistul Gorbaciov, nomenclaturistul Ceaușescu trebuia înlăturat de urgență. Neonorant pentru Gorbaciov, absolut niciun rând nu este dedicat situației din România, cea mai dramatică dintre toate țările foste soocialiste. O spălare a obrazului s-ar putea face de către octogenarul Gorbaciov prin scrierea unei cărți distincte despre România, Ceaușescu și așa numita revoluție din 1989 din România. .. Ar avea un succes de casă garantat și ar explica multe dintre ”alegerile” libere care au urmat după execuția cuplului dictatorial ceaușist, cu nimic mai puțin vinovat în fața istoriei decât cuplul dictatorial gorbaciovist. Diferența era dată de mărimea țărilor și de importanța piețelor pentru Occidentul anilor 80-90.

Revenind la structurile feudale sovietice descrise de Gorbaciov, aflăm că directorul KGB din vremea domniei lui Andropov era ucraineanul kgb ist Fedorciuk, cu care nu se afla în relații prea bune, deoarece atitudinea lui era orientată înspre conducerea Ucrainei și mai puțin a Uniunii, Fedorciuk fiind ales și numit de ucraineanul Brejnev. Dar punctul pe i este pus de Gorbaciov atunci când descrie sistemul sovietic ca pe unul pur feudal: ”Vechiul clan conducător care pătrunsese, asemenea unei metastaze, în toate structurile de la vârful republicii și care fusese alungat de Aliev pe motive de corupție și ineficiență în muncă, începea să fie înlocuit cu un nou clan, așa numitul ”grup de la Nahicevan”. Dominau ca și înainte legăturile de rudenie aproape până la al zecelea grad. După ce-și crease în acest fel o bază de susținere trainică, dominată de principiul de clan, Aliev ajunsese nu să conducă, să stea în fruntea republicii, ci să o stăpânească. Și toate adunările, manifestațiile, întâlnirile cu presa, cu poporul și cu celelalte atribute democratice afișate erau numai o fațadă, care nu schimba cu nimic esența și metodele acestei stăpâniri. … Aliev lucrase multă vreme în KGB, Andropov era pentru el nu doar un fost șef, ci o autoritate de netăgăduit. De aceea, prezența lui Aliev în componența Biroului Politic întărea poziția lui Iuri Vladimirovici Andropov. Asta era tot” (p. 311).  Cred că cititorii acestei pseudorecenzii realizează acum mai bine motivația prezentării spre reflecții cititorilor români gândurilor octogenarului Gorbaciov. Ele sunt realități peremptorii și pentru România lui Ceaușescu, dar și pentru România postdecembristă, inclusiv în zilele actuale.  Clanurile județene  (prefecturi, consilii populare, dar și primăriile orașelor reședință de județ) demontate parțial (deocamdată) de DNA arată clar că România nu a ieșit încă din feudalismul clientelar și bazat pe relații de rudenie. La noi, soțiile sau fiicele demnitarilor români (soția fostului președinte PNL, Crin Antonescu, soția premierului român și președinte al PSD Victor Ponta, fiica președintelui României Traian Băsescu și exemplele pot continua) au fost propulsate la Parlamentul UE, pentru a-și putea consolida și mai mult puterea baronială. (un exemplu concret: http://politicstand.com/cum-va-apara-daciana-romania-la-bruxelles/ . Una dintre speranțele mele că Bruxelless ul va aduce România pe calea democrației și civilizației devine, în aceste contexte paleofeudale, tot mai evident, o dulce iluzie…  (vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2014/05/18/o-furteva-pe-ulita-noastra-mitomanie-si-intelofobie-in-regimul-pontocratic/)

Unul dintre ”meritele” lui Andropov în scurta sa domnie a fost faptul că a început să introducă disciplina, evident cu ajutorul miliției și al KGB ului. Dar asta era deja feudalism dictatorial pe față, cu alte cuvinte Andropov a încercat să introducă democrația cu ajutorul metodelor dictatoriale… No way!

În 1983 Gorbaciov a vizitat Canada și a înțeles că statul sprijinea interesele proprietarilor, prin credite, recuperate apoi și prin exportul de cereale. Interesant este că Andropov s-a opus efectuării acestei vizite. Erau oare temeri legate de o posibilă racolare/ influențare/  deturnare de la linia partidului?…. Greu de spus. Oricum, în Canada Gorbaciov a fost întrebat cât se poate de direct cine va fi succesorul lui Andropov (canadienii îl bănuiau pe Gorbaciov că el va fi alesul…). Evident, răspunsul a fost unul în stil agricol…. Gorbaciov ”a luat-o pe arătură” și a vorbit despre altceva…

Andropov a inițiat procesele reformatoare cu o vigoare și o viteză specific instituției pe care a condus-o (KGB). Există tot mai multe opinii (poate chiar și dovezi) că la originea marilor schimbări de sistem se afla KGB ul, cu un efectiv de peste jumătate de milion de oameni, marea lor majoritate având studii superioare. Ipoteza mea că Gorbaciov a avut – din tinerețe – strânse legături cu KGB ul este tot mai mult confirmată de analize de ultimă oră: ”În mai 1991, KGB a primit o serie de noi competenţe, precum: 1) dreptul de a supraveghea comerţul exterior, politica externă şi informaţiile referitoare la „progresul ştiinţific şi tehnic”; 2) controlul şi sprijinul „organizaţional şi tehnic” pentru ministere; 3) controlul asupra tuturor deplasărilor sovieticilor în străinătate; 4) „menţinerea securităţii statului” în timpul manifestărilor şi conflictelor interetnice; 5) dreptul de a promulga decrete cu putere de lege la nivelul Federaţiei şi al republicilor; 6) dreptul de a pătrunde în locuinţe, fabrici şi administraţii fără mandat; 7) supravegherea, fără mandat, a tuturor comunicaţiilor (poştă, telefon, radio); 8) înfiinţarea unor spaţii de detenţie speciale” (cf. . http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-1-1_535f7bd60d133766a8318258/index.html). Faptul că Elțîn a primit puteri mai mari și însărcinări de reformare mai radicală a sistemului explică abdicarea lui Gorbaciov și trecerea lui pe linie moartă la sfârșitul anului 1991. Este de presupus că și în KGB se duceau lupte intestine pentru putere, cu atât mai mult cu cât cunoaștem astăzi că KGB ul a oferit președintele Rusiei pentru un număr mare de ani. În același articol din ”Adevărul” se scrie: ” În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului”. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB, mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov „se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul”. Modelul lui Andropov era Anatoli Lunacearski care, sub Lenin, ştiuse să coopereze cu acest grup social. Moshe Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare. Preşedintele KGB a avut relaţii bizare şi extrem de strânse cu Aleksandr Zinoviev, autor al romanelor Înălţimi prăpăstioase (1976) şi Homo sovieticus (1986), care mărturisea, referindu-se la prima sa carte din 1976: „Andropov mi-a adorat cartea. Apoi, mi-a propus să predau în Occident”. Mihail A. Suslov ceruse arestarea şi condamnarea la moarte a lui Aleksandr Zinoviev, însă Andropov i-a propus lui Brejnev o expulzare şi o privare de cetăţenie pentru următorii 12 ani. Se va întoarce în URSS în 1990, în pofida faptului că publicase pamfletele Katastroika şi Gorbaciovismul. Istoricul Serghei Semanov, fost redactor-şef la publicaţia lunară Celovek i zakon (Omul şi legea), va scrie: „La prima vedere, Andropov era sever şi dur. Ceea ce nu l-a împiedicat să întindă mâna poetului liber-cugetător Evgheni Evtuşenko, să-l patroneze pe viitorul vestitor al Perestroikăi, ziaristul Lev Karpinski, şi pe alţi liberali. Sub Andropov, s-au deschis pentru mulţi disidenţi frontierele spre Occident”. Spre exemplu, Irina I. Andropov, fiica preşedintelui KGB, a lucrat la Celovek i zakon în calitate de corector. ”  Aș mai avansa o speculație: fiica lui Andropov se numea Irina, la fel ca și fiica lui Gorbaciov. În sistemul bolșevic (dar poate nu numai acolo) prieteniile se legau și se consolidau și prin cumetrii, respective dând unui copil numele copilului îndrăgit al unui prieten apropiat sau al unui șef ierarhic.  Faptul că Andropov l-a preferat pe Gorbaciov la succesiune este devoalat în partea a doua a articolului din ”Adevărul”: ”Un rol important în acest plan avea să-l joace şi Arkadi Volski, asistent personal al lui Iuri V. Andropov în perioada 1982 – 1984 şi, mai apoi, al lui Konstantin U. Cernenko. În clipa în care Iuri V. Andropov a murit, pe 9 februarie 1984, Arkadi Volski s-a aflat alături de el şi i-a consemnat dorinţa ca succesorul său să fie Mihail S. Gorbaciov. (FOTO Mihail Gorbaciov şi Margaret Thacher, Londra, 1984) În iunie 1990, Arkadi Volski a primit însărcinarea din partea CC al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.r.) să înfiinţeze o structură menită să apere interesele industriale ale PCUS. Astfel, s-a înfiinţat Uniunea Ştiinţifică şi Industrială care şi-a schimbat denumirea, după 1991, în Uniunea Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia”.  (cf.: http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-2-1_536768d20d133766a85f6efb/index.html# )
Se confirmă, în articol, și faptul că ascensiunea lui Gorbaciov a fost posibilă doar cu sprijinul masiv și susținut al KGB: ”În 2005, Arkadi Volski a pierdut controlul asupra organizaţiei sale în favoarea noii elite politico-economice ruse grupate în jurul lui Vladimir V. Putin. Mihail S. Gorbaciov va confirma faptul că, începând din iulie 1990, PCUS şi-a redus aparatul la jumătate şi a investit banii în structuri comerciale. Peste 3 miliarde de ruble-aur (circa 2 miliarde de dolari) au stat la baza naşterii a aproximativ 600 de societăţi şi bănci comerciale. Institutul de Sociologie din Moscova a confirmat faptul că trei sferturi din societăţile de tip joint-venture aflate în activitate la sfârşitul anilor ’80 au fost create la iniţiativa KGB. În 1987, generalul Vladimir A. Kriucikov a ordonat crearea de societăţi mixte, care să permită accesul la tehnologia de vârf occidentală. Referindu-se la relaţia dintre viitorul secretar general al PCUS şi KGB, fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski scria: „Spre sfârşitul lui octombrie (1984 – n.n.), Nikitenko s-a întors din concediu, confirmând – în urma discuţiilor cu ofiţeri superiori de la Centru – că KGB-ul se afla într-adevăr în spatele lui Gorbaciov, cu care încheiase o înţelegere prietenească, şi că acea călătorie (de la Londra – n.n.) era menită să-i dea un atu în bătălia pentru putere. KGB-ul îl susţinea pentru că el era omul nou, un om al viitorului, un om cinstit care avea să lupte cu corupţia şi cu alte aspecte negative ale societăţii sovietice”. După 11 martie 1985, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) avea să emită instrucţiuni extrem de severe prin care se interzicea deformarea stării reale în mesajele şi rapoartele informative transmise CC al PCUS şi altor organe conducătoare”.

Andropov s-a îmbolnăvit de rinichi, îndeplinirea sarcinilor sale fiind tot mai dificilă. Atunci l-a însărcinat pe Gorbaciov cu conducerea lucrărilor Secretariatului. Nu este de mirare că Gorbaciov are, majoritar, cuvinte de laudă pentru Andropov: ”Fără îndoială, Iuri Vladimirovici Andropov a fost o personalitate neobișnuită, de amploare, bogat dăruită de natură, un autentic intelectual. S-a manifestat cu hotărâre împotriva a tot ceea ce numim ”brejnevism”, a favoritismului, a luptei de culise, a corupției, a delăsării morale, a birocratismului. Iar acest fapt corespundea așteptărilor oamenilor. Acțiunile lui au fost considerate începutul unor schimbări generale și propfunde” (p. 333). Ceva s-a întâmplat însă cu desemnarea la succesiune a lui Gorbaciov, astfel încât noul Țar a fost desemnat în persoana bătrânului Cernenko. Văduva lui Andropov i-a spus soției lui Gorbaciov: ”De ce l-au ales pe Cernenko, de ce? Iura voia să fie ales Mihail Sergheevici” (p. 335).  Alegerea lui Cernenko a întârziat cu peste un an procesul de reforme întrevăzut de KGB, de Andropov și de Gorbaciov. În 1984 a murit Enrico Berlinguer, iar la funeralii PCUS a fost reprezentat de Gorbaciov care a profitat de context și s-a întâlnit cu fruntași comuniști italieni (eurocomuniști) dar și cu președintele Italiei. ”Președintele s-a pronunțat pentru colaborarea dintre comuniști și socialiști” (p. 346). Cred că atunci ideea construirii unei europe socialiste comune a prins și mai mult contur. Tot în 1984, Gorbaciov vizitează Marea Britanie (vizită la Parlament, întâlnire cu Margaret Thatcher). Pledoariile lui Gorbaciov pentru contopirea celor două sisteme sunt tot mai clare, mai directe: ”Indiferent ce ne desparte, planeta este una pentru toți. Europa este casa noastră comună. Casă, nu teatru de acțiuni militare” (p. 347). Gorbaciov devine tot mai pacifist, mai globalist, mai favorabil dezarmării și unei noi construcții instituționale care să reunească întreaga Europă. Întâmplător sau nu, Gorbaciov a vizitat uzine și centre de cercetare, dar nu a rueșit să ajungă și la mormântul lui Marx, deși era pe lista obiectivelor…. Tot în 1984 moare și Ustinov, personalitate de vârf a nomenclaturii comuniste sovietice. Iată cum comentează Gorbaciov: ”De fapt, tot acel an nu a fost altceva decât agonia unui regim” (p. 350); ”Toate acestea erau un semn că murea sistemul însuși, sângele lui stătut, bătrânicios, nu mai avea putere să circule” (p. 367).  În martie 1985, cu laude și aprecieri elogioase Gorbaciov este noul șef al partidului și statului sovietic. Avea 54 de ani, vârsta la care murise Lenin. ”Domnia” sa a durat doar un cincinal și 10 luni, până la debarcarea sa în ziua de Crăciun a anului 1991. În 1996 Gorbaciov se relansează în viața politică,  mai exact în campania electorală pentru prezidențiale, fiind învins de rivalul său Elțîn. Doar venirea la putere a lui Putin îl mai scoate pe Gorbaciov din izolare. Elțîn a avut susținere americană, dar și a structurilor care au inițiat reformarea radicală a sistemului, adică KGB. Gorbaciov îl consideră vinovat de tot ce s-a întâmplat rău cu URSS pe Elțîn: ”Respingând ideea de reformare a URSS în condițiile păstrării statalității unionale, ideea schimbărilor graduale ăn societate, Elțîn a început să acționeze prin metoda distrugerii structurilor și mecanismelor de stat, a deschis țara, complet nepregătită, sistemului concurențial, care în mod evident avea să ducă la eșec, și astfel, în esență, a condamnat-o la suferință. Așa voia el să arate ce anticomunist convins era” (p 379). Oare pe cine ar fi susținut americanii și KGB ul mai mult: pe un leninist reformist (Gorbaciov) sau pe un anticomunist convins (Elțîn)? Răspunsul este deja cunoscut. La 10 ani de la înlăturarea sa, Gorbaciov continuă să dea același răspuns la problemele cu care se confruntă țara, ca și în anii de început ai perestroikăi: ”mai multă, democrație, mai mult socialism” (p. 382).  Cu alte cuvinte, el este un comunist bolșevic leninist incorigibil, iar mesajele sale de revigorare a URSS sunt împlinite, în aceste zile, în mare măsură, de V.V. Putin.

Interesant de observat că primele măsuri care ar putea fi considerate cât de cât ”antisistem” au fost luate, în URSS, în anii 1986 – 1987, în timp de măsuri similare au fost introduse în România abia în ultimii zece ani, mai consistent în ultimii cinci ani, deși PCR a fost scos, formal, în afara legii încă din 1990. Deci, o întârziere de cca 20 de ani, drept pentru care vinovăția guvernării Năstase pentru aceste întârzieri nu mai trebuie dovedită. Nu lipsit de interes că președintele Băsescu l-a caracterizat, recent, adică în 2014, ca fiind un fost prim ministru foarte bun… Dar tot în fatidicul an 1987, Corneliu Coposu prevedea prăbușirea iminentă a comunismului. (vezi http://adevarul.ro/locale/zalau/exclusiv-secol-nasterea-corneliu-coposu-e-prevazut-seniorul-1987-caderea-comunismului-1_537adb610d133766a8cd6f79/index.html) .  La 27 de ani de la  această prognoză și la 25 de ani de la presupusa cădere a comunismului în România, Joe Biden atrage atenția că drumul spre o societate normală, fără reminiscențele feudale vizibile și azi cu ochiul liber în România, că fără o consolidare a statului de drept, respectiv fără o asigurare a independenței justiției, procesul de îndepărtare de comunism este sau poate fi reversibil. (vezi http://www.gandul.info/international/primul-mesaj-al-lui-joe-biden-pentru-romania-tarile-care-nu-au-un-stat-de-drept-puternic-si-un-sistem-judiciar-independent-sunt-vulnerabile-la-tipul-de-actiuni-pe-care-le-desfasoara-rusia-in-ucraina-12636812) .

Duplicitatea bolșevicului Gorbaciov apare mereu, pagină cu pagină. După clamarea meritului de a fi reformatorul sistemului nomenclaturist, el subliniază că perestroika a fost, în realitate, o revigorare a leninismului, a comunismului trecut de faza ”pe cazarmă” și intrat, chipurile, în faza de ”civilie”, de ”normalitate”. Spre deosebire de anticomunistul Elțîn (fostul prim secretar de partid pe Moscova, apoi pe Federația Rusă), Gorbaciov rămâne un leninist antistalinist convins. ”Inițiatorii perestrikăi – cine vor fi fost oare? … – voiau să elimine cât mai repede sărăcia. În doi ani (1985 -1986) investițiile sociale depășiseră cu aproape 40 de miliarde de ruble suma prevăzută în planul cincinal”  (p. 449). Așadar, nu stimularea investițiilor prin fiscalitate scăzută, ci pomeni pentru săraci. Tipic leninist!  Desigur, planul cincinal rămînea cadrul economic general, dar tot Gorbaciov se plănge că ”În 1987, reforma economică viza deja dezvoltarea relațiilor de piață, dar, din cauza împotrivirii forțelor conservatoare din aparatul de stat și de partidm ea a fost pur și simplu blocată” (p. 449). Cu alte cuvinte, deși perestroika era un plan de revigorare a comunismului leninist, tot el se plânge că trecerea la capitalism (relații de piață) era blocată de … comuniștii conservatori. A da pomeni la săraci echivalează cu omorârea industriei și cu sărăcirea și mai cruntă a săracilor.  Gorbaciov doar constată acest lucru, fără a-și asuma responsabilitatea pentru această politică economică leninistă dogmatică: ”Creșterea veniturilor bănești ale populației s-a accelerat, în timp ce, după 1988, ritmul de creștere a producției, dimpotrivă, a încetinit, iar apoi a devenit nul” (p. 449).  Cauza o dezvăluie chiar autorul: ”Nu ne-am hotărât nici să întrerupem derularea câtorva programe sociale, să reducem cheltuielile statului, în primul rând pentru apărare” (p. 450).  Gorby realizează că ”rezolvarea problemei trebuia căutată nu în măsuri administrative, ci în reorganizarea mecanismelor economice” (p. 451). Opinia mea este că reformarea trebuia începută nu cu măsuri pur economice (la nivelul mijloacelor), fără a vedea unde ajung rezultatele economicului, ci cu măsuri politice (la nivelul politicilor). În limbaj MSM, degeaba schimbi sau recombini mijloacele dacă nu schimbi scopul, finalitatea activității. Or, în mintea lui Gorbaciov sistemul sovietic trebuia păstrat, planificarea păstrată, nomenclatura păstrată (eventual ușor întinerită…), reglementarea prețurilor păstrată, înarmarea păstrată, partidul unic păstrat, KGB ul păstrat… deși, tot el mărturisește că ”Eforturile noastre se pierdeau pe drum. Era foarte limpede că sistemul dă rateuri.” (p. 451). Un caz tipic de neaplicare a Metodologiei Scop Mijloc.  Politrucii de la vârful sistemului se certau pe probleme false, respectiv vroiau să decidă menținerea socialismului (scopul suprem) dar cu piese de… import. Rîjkov avea ca poziție unică: ”reformele noastre nu trebuie să iasă din limitele socialismului” (p. 452), în timp ce Gorbaciov îi ținea isonul, dar cu o octavă mai sus și câțiva becari în plus: ”Reformele trebuie să le facem în cadrul socialismului, dar nu în acel cadru care a ținut societatea în lanțuri, care a anulat inițiativa și interesul oamenilor” (p. 452). Totul se reducea la construirea unui socialism cu față umană, cu alte cuvinte a unui umanism de fațadă cu puternice temelii comuniste. Zeci de pagini sunt alocate, în carte, pentru a descrie controversele teoretice, ideologice și politice între reformatori și conservatori. Factorii externi nu erau deloc favorabili. Dimpotrivă! (Un episod din această pseudorecenzie va fi dedicat relațiilor externe ale URSS din perioada celor aproape șase ani de conducere gorbaciovistă). Printre mijloacele de explicare și promovare a crezului său personal Gorbaciov a ales (și) cuvântul tipărit. Cartea sa despre perestroika, Perestroika și noua gândire pentru țara noastră și pentru întreaga lume, scoasă în anul 1997, a fost tipărită în tirașe de masă, în URSS, în SUA și în alte țări ale lumii. ”În total ai apărut 5 milioane de exemplare în 160 de țări, în 64 de limbi” (p. 458) (În România s-a publicat doar un volum de cuvântări ale lui Gorbaciov din anii primi ai reformei (1985-1986), adică doar acele cuvântări în favoarea comunismului leninist…).  Titlul cărții lui Gorbaciov, prea lung, prea tezist și neatractiv sugerează iluzia că omenirea se va schimba după modelul perestroikist (socialist și leninist în esență). Consider că această iluzie a instaurării în lume a unui sistem mixt, nici capitalist – nici comunist, respectiv și capitalist și comunist deopotrivă. Melanjul postmodernist era la modă, dar se vede că aplicat (brusc!) la politici naționale și mondiale, a avut urmări dramatice pentru unul dintre sistemele în cauză (comunist), cu consecința proclamării de către futurologul american Fukuyama a ”sfârșitului istoriei”. Impresia Occidentului despre carte o spune chiar Gorbaciov: ”în Vest a fost primită cu bănuieli și sarcasm și considerată manifestul unui idealism nejustificat sau un nou truc propagandistic” (p. 458).  Și cum să nu fie astfel devreme ce Gorbaciov nu a fost în stare să iasă din tiparele revoluției bolșevice. Mai mult chiar, mărturisește el în carte ”M-am apucat din nou să citesc cărțile lui Lenin referitoare la primii ani ai puterii sovietice. Le-am parcurs pe toate, fără excepție” (p. 459). Și asta se întâmpla la sfârșitul anului 1987! Probabil bibliografia leninistă era obligatorie în sistemul de educație, devreme ce Gorbaciov este exasperat să constate că se bătea pasul pe loc: ”Mă consterna faptul că reprezentanții multor structuri de partid și de conducere se dovedeau incapabili să să pregătească într-o atmoseferă democratică, de glasnost, trecerea către noi formule economice. La întâlniri auzeam una și aceeași rugăminte:Spuneți-ne ce să facem, dați-ne indicații!” Încă de pe atunci vedeam în această împrejurare simptomele rău prevestitoare ale crizei din partid. Întrr-un partid care, de altfel, fusese creat cu un alt scop. Eram uimit: în trei ani înnoiserăm substanțial corpul de cadre, dar nou-veniții, împovărați de inerție, trecuți prin școala ideologică sovietică, întrebuințau, cu mici excepții, aceleași metode ca și predecesorii lor” (p. 461).  La 4-5 noiembrie 1987, la Kremlin, Gorbaciov organizează o întâlnire internațională, cu participarea nu doar a partizanilor comunismului. ”Luând cuvântul la această întâlnire, am avansat, pentru prima oară ideea plurivalenței evoluției istorice, afirmând că opoziția a două sisteme nu este hotărâtoare. O asemenea recunoaștere a necesității de a refuza monopolul asupra adevărului a sunat din partea mea ca o adevărată chemare la heterodoxie” (p. 462).  În sfârșit, Gorbaciov recunoaște că a fost convins (singur, de alții…) că cele două sisteme politice coexistente la acea dată pot converge și că trebuie să conveargă!  Aceasta este, de fapt, cauza primă a declanțării politicii sale perstroikiste: convergența și participarea URSS la conducerea lumii, fără a mai putea fi învinuită că este Imperiul Răului…  Gorbaciov  era convins că un asemenea proces va fi de durată (25 – 30 de ani!). De ce era nevoie de 5-6 cincinale? Pentru că ”societatea sovietică era un conglomerat extrem de greu de reformat” (p. 464) ceea ce a dus și la această concluzie tristă, perfect valabilă și în 2014, când perestroika ar fi trebuit să fie încheiată și … toată lumea să fie fericită: ”Dar, din păcate, …și în ziua de azi, mulți sunt gata să țină partea unor asemenea capete înfierbântate, să submineze societatea în mod indirect, pe la spate. Doar nu degeaba unul dintre cei mai sângeroși conducători din istoria noastră este perceput de mulți ca un erou, iar oamenii umblă până în ziua de azi cu portretele lui pe străzi și chiar încearcă să identifice numele Rusiei cu Stalin” (p. 465). Sub pretextul sărbătoririi victoriei Armatei Roșii în cel de-al doilea război mondial, Stalin este oferit de Putin pe post de model de urmat…  și asta în anul de grație 2014, după anexarea ilegală a Crimeii.

Mai multe pagini din carte sunt dedicate ”războiului” lui Gorbaciov cu Elțîn despre care primul are doar caracterizări negative (nedemocrat, populist, arivist, bețiv, instabil… Citind aceste pagini, cititorul va înțelege că Gorbaciov transferă responsabilitatea distrugerii statului sovietic asupra lui Elțîn, iar șansa istorică a refacerii acestuia îi va reveni noului Stalin, adică președintelui actual al Rusiei, V.V. Putin, pentru care Gorbaciov are doar cuvinte de laudă. Asta – în virtutea dublei măsuri cu care operează mereu Gorbaciov – nu l-a împiedicat pe Gorbaciov să-l critice pe vechiul Stalin: ”Sute de mii (aproape un milion) de activiști de partid au fost împușcați, trei milioane au fost trimiși în lagăre. Și asta fără să mai punem la socoteală colectivizarea, care a afectat alte câteva milioane…. Pentru socialism? Da! Dar pentru ce socialism? Unul ca pe vremea lui Stalin nu ne trebuie” (p. 477). Încheind acest capitol despre perestroika Gorbaciov nu pierde ocazia să sublinieze că perestroika nu a fost percepută nicidecum ca un trend antisistem, sau ca un atac ireverențios la ”sfânta sfintelor”. Dimpotrivă! Politrucii au continuat să militeze pentru consolidarea monopolismului PCUS. ”Din nefericire, în deceniile întregi de monopol, o mare parte a funcționarilor PCUS se dezvățaseră sau nu învățaseră niciodată să ducă muncă politică, ideologică și organizatorică cu oamenii fără sprijinul resurselor administrative și de statr. În acest sens e caracteristic faptul că la plenarele CC – chiar și la ultimele – răsunau întotdeauna cereri de întărire a autorității organelor de partid cu ajutorul pârghiilor administrative și legale. Situația aceasta a culminat în împrejurărarea că majoritatea liderilor de partid – … – de la membri CC până la o serie întreagă de conducători ai comitetelor locale, s-au dovedit părtași, într-un fel sau altul, la puciul Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență” (p. 485).  Se vedea treaba că revuluționarii leniniști sau che guevariști au în sânge loviturile de stat, ignorarea alegerilor și urmărirea cu obstinație a propriilor interese. Modul în care a fost debarcat guvernul Mihai Răzvan Ungureanu din România în 2012 seamănă izbitor cu GKCP – ul stalinist (tentativa de lovitură de stat) care l-a arestat pe leninistul Gorbaciov în vara anului 1991 (GKCP = acronimul în limba rusă a CSSU adică Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență). Mijloacele au fost ușor diferite, dar esența era aceeași: obținerea puterii prin forță.  KGB ul (sau, cel puțin o parte a unor structuri din KGB, la fel cum s-a întâmplat în ”Revoluția” romînă, cu participarea ”unei părți” din Securitate) nu a fost străin de torpilarea semnării Acordului Unional – la 20 august 1991 – prin care se urmărea salvarea Uniunii Sovietice de la disoluție, în vara anului 1991: ”După cum s-a dovedit mai târziu, această întâlnire a fost ascultată de KGB și a reprezentat pentru anumite personaje cu funcții înalte un motiv care i-a hotărât să participe la pregătirea și organizarea loviturii de stat. Se știe că Iazov a stat la îndoială dacă să-l susțină sau nu pe Kriucikov: Dar înregistrarea în care era amintit și numele lui l-a convins” (p. 518).  Refacerea Uniunii Sovietice a fost amânată cu exact un sfert de secol, misiunea revenindu-i fostului ofițer KGB, actualmente președinte al Rusiei, Vladimir Putin.

Cred că este un caz rarissim în istorie ca un conducător de țară să-și propună ca scop stabilizarea și consolidarea sistemului politic, iar rezultatul să fie complet opus acestui scop, respectiv distrugerea completă a acelui sistem, iar asta pentru simplul motiv că distrugerea sistemului a fost doar mimată. O spune și Aleksei Levinson în articolul său de analiză publicat în 2010: ”Avem toate motivele să credem că, în 1985, atunci când a primit puterea supremă în acest imperiu, ideile lui Gorbaciov, chiar și dacă ar fi existat în forma aceasta liberal-comunistă, erau legate mai degrabă de întărirea, și nici pe departe de ruinarea sistemului politic de atunci” (p. 495).  Actualmente Gorbaciov regretă că PCUS nu a devenit ”avangarda morală a societății” (p. 498), dar tot din cele afirmate de domnia sa rezultă clar că nu era nicio șansă să se întâmple așa. Dintr-o clică de ariviști corupți nu poți face peste noapte o mănăstire de călugări… ”În vara lui 1990 am luat cunoștință de starea de lucruri din organizațiile de partid și din colectivele fabricilor din Leningrad. … Activiștii abandonaseră munca cu oamenii, le lipsea inițiativa de a rezolva problemele cele mai presante…. Iar… nomenclatura de partid stătea deopoarte și-și freca mâinile cu răutate: ”Noi nu mai avem nicio putere, suntem alungați de la conducere – asta vă e perestroika”. (p. 499).  Evident, vinovatul de serviciu era tot Elțîn care instiga oamenii la greve, la nesupunere…  Ca răspuns la situația tot mai gravă din partid Gorbaciov a reacționat prin propunerea (adoptată de parlament în martie 1990) înființării funcției de președinte al țării, fiind concomitent scos din Constituție articolul care acorda PCUS monopolul puterii. Dar înființarea postului de președinte unional a fost contracarată și slăbită de înființarea de posturi de președinți de republici unionale. Sperând că mai poate salva partidul Gorbaciov a rămas și președinte al URSS și Secretar General al PCUS, ceea ce – recunoaște el – a fost o mare eroare. În ultimă instanță, lovitura de stat (GKCP) a fost dată de dinozaurii din partid. Moartea acad Saharov în decembrie 1989 i-a slăbit forțele lui Gorbaciov și a întărit tabăra lui Elțîn (Rusia Democratică). Politica lui Elțîn a fost susținută în teritoriu de Țările Baltice (Gorbaciov îi numește pe patrioții din aceste republici ”separatiști naționaliști radicali”) cu consecința ieșirii acestor țări din Uniune. În RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) postul de președinte a fost câștigat de Elțîn (care a primit cu doar patru voturi peste necesarul minim). Parlamentul RSFSR a cerut autonomie prin publicarea Declarației de Suveranitate și astfel, s-a pus capăt existenței de facto a Uniunii Sovietice și a programului său leninist de reformă politică și economică. ”După Rusia au declarat suveranitatea țărilor lor Sovietele Supreme din Uzbekistan, Moldova, Ucraina, Bielorusia, Turkmenistan, Armenia, Tadjikistan, Kasahstan și Kirghizia. Declarații de suveranitate au adoptat de asemenea republicile autonome din componența Rusiei și chiar anumite regiuni (Irkuțk)” (p. 508).   Interesantă este reacția unui președinte american care, întrebat fiind despre, destrămarea URSS a spus că era mai bine înainte; acum trebuiau acorduri economice cu 15 parteneri în loc de unul…

Mai amintesc câteva momente istorice din finalul epopeii perostrokiste și gorbacioviste. În februarie 1990 Elțîn a declarat că se delimitează de poziția președintelui URSS și îi cere demisia, dar anturajul lui Elțîn nu a aprobat această poziție. Exact acest lucru a împiedicat victoria puciștilor din august 1991. În caz contrar ar fi avut loc restaurația deplină și imediată a stalinismului dictatorial, reintroducerea monopolului PCUS cu toate consecințele de rigoare… Atunci  puciștii ar fi putut afirma și proba că ”URSS trăiește”… (după modelul ”USL trăiește…”). Până atunci însă, pe 12 iunie 1991 Elțîn câștigă detașat alegerile în RSFSR (40%). Pe 30 iulie urma să fie semnat Acordul Unional prin care RSFSR să rămână în componența URSS, conform unei ședințe în trei: Gorbaciov, Elțîn și Nazarbaev.

Puciul din august 1991 este descris pe doar cinci pagini din care rezultă clar că puciul era destinat opririi cursului reformist și revenirea la stalinism. Dar lucrurile erau deja pornite în direcția aneantizării Imperiului Răului, și a redistribuirii marilor bogății acumulate între nomenclaturiștii tineri și ariviști, astfel încât puciul nu a făcut altceva decât să accelereze dizolvarea statului sovietic și a structurilor sale feudalo-comuniste. Gorbaciov a renunțat la postul de secretar general al PCUS și a propus autodizolvarea partidului. Elțîn a definitivat procesul făcând injecția mortală în corpul deja muribund al statului sovietic unional: în timpul puciului, Elțîn a preluat structuri unionale și le-a subordonat celor republicane (ruse). Astfel, Federația Rusă a devenit moștenitoarea de facto și de iure a Uniunii Sovietice. Ulterior, tot el ”a anunțat că are de gând să distrugă definitiv Centrul” (p. 525) blocând conturile instituțiilor unionale. ”La sfârșitul lui octombrie, Elțîn a anunțat intenția de a declara Banca de Stat a URSS bancă rusească, de a reduce numărul angajaților Ministerului de Interne cu 90%” (p. 525).

După puciul nereușit din august, sfârșitul anului 1991 avea să însemne și sfârșitul Imperiului Sovietic. Pe lângă groparul Gorbaciov, care a pregătit groapa și a sugerat că marele bolnav ori este reformat ori va muri, mai apar doi factori decisivi: Elțîn – cel care și-a asumat decizia de a eutanasia marele bolnav – și Occidentul care abia aștepta să vină cu flori și coroane la înmormântare. Rolul tot mai activ al Occidentului a fost solicitat și permis de către Gorbaciov care a ținut, apropae zilnic legătura cu premierii/ șefii de stat: John Major (Marea Britanie), Heluth Kohl (Germania), Francoise Mitterand (Franța), George Bush (SUA), Giulio Andreotti (Italia) și Felippe Gonzales (Spania). ”Eu i-am îndemnat să facă pași concreți. Mai înțelegători s-au dovedit, probabil, francezii, nemții și italienii” (p. 525). FMI era gata să sprijine reforma economică. Deloc surprinzător, măciuca finală dată statului confederat unional sovietic a dat-o Ucraina care s-a pronunțat ferm împotriva oricăr tratate cu Occidentul semnate la nivel central. Elțîn a respins formula de compromis numită ”stat confederat democratic” invocând că așteaptă și participarea … Ucrainei. ”Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus (Elțîn – LD) a discutat la telefon cu G. Bush. Vă amintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucraina. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe  președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. Pe 3 decembrie, Sovietul Suprem al URSS a aprobat proiectul privind Uniunea Statelor Suverane” (p. 529). În realitate și în paralel președinții Rusiei, Ucrainei și Belarusului au pus la cale formarea unei alte Uniuni, numită Comunitatea Statelor Independente. Acest CSI (be baza Declarației celor trei șefi de stat de la Belaveja de la 11 decembrie 1991) a subminat USS ul. Concret, ”Acordul de la Belaveja constatase că ”URSS ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică își încheiase existența”.” (p. 532).  Primul informat în legătură cu semnarea Acordului de la Belaveja a fost… președintele SUA (p. 534). La nivel de 2013, când s-a publicat cartea în ediția originală Gorbaciov, nostalgic, se ăntreabă: ”Deci, ce e de făcut în ziua de azi? Eu cred că este posibilă o Uniune a statelor Independente calitativ nouă, dar până la ea mai e un drum lung de străbătut. Crearea uniunii vamale dintre Rusia, Kazahstan, Bielorusia și alte state este un pas în direcția corectă” (p. 537). Gorbaciov prefigura clar Uniunea Vamală Euroasiatică întemeiată deja acum de Putin. Acum este mult mai clar că Putin are nevoie ca de aer de Ucraina, Moldova și Georgia pentru a relansa, în forță, noul Impriu Rus. La 25 decembrie 1991 Gorbaciov își anunță retragerea și din calitatea de președinte al URSS, uniunea fiind practic destrămată. Elțîn a avut confruntări cu vechea nomenclatură care s-a refugiat în noul Parlament al Rusiei. Conflictul lui Elțîn cu Parlamentul rus s-a rezolvat simplu, ”democratic”: cu tunurile care au bombardat Parlamentul. De aceea Gorbaciov susține că URSS s-a distrus prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Îi dau perfectă dreptate marelui reformator leninist, cu o precizare: Imperiul Răului s-a prăbușit în praful istoriei exat la fel acum a apărut: prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Și tot prin astfel de mijloace și-a propus să se revigoreze…

Aceasta a fost povestea nașterii și decăderii unui imperiu, realizate atât cu ajutor străin dar și cu actori din interior.

(va urma)

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

28 mai 2014

 

 

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (1)


 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania și razmîșlenia”)

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului decedat.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapă. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul Putin
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George W. Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent)
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale: Drang nach West!, pornind din Ucraina
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism care aspira la o modernizare industrială.
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin care a pus sistemului un diagnostic destul de corect, a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin. Acțiunile recente ale Rusiei cu scopul de a destrăma Ucraina, par a fi (și) o răzbunare a Rusiei pentru contribuția Ucrainei la dispariția URSS.

 

 

Numerologie sovietică medievală și feudală. Sovietismul bolșevic comunist rus de rit feudal a ajuns demult la ora bilanțului. Numerologii au mult material pentru hermeneutici ezoterice (in)utile. Existența imperiului răului a stat preponderent sub semnul cifrei 7. Dar și sub semnul pentadei (5), primele cinci cincinale fiind decisive pentru consolidarea Uniunii/ Imperiului. Imperiul sovietic trăit puțin peste 7 decenii. A avut 7 lideri magnifici (Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov). Cinci dintre cei șapte magnifici au murit ”la datorie” (în exercițiul funcțiunii) ceea ce perminte caracterizarea fostului imperiu ca fiind o gerontocrație feudală. Toți cei cinci lideri care au coborât de pe fotoliile de lideri absoluți direct în cripte avea șapte decenii  de viață (Stalin – 75; Brejnev – 76; Andropov – 70; Cernenko – 74). Doar doi lideri nu au atins vârsta fatidică (de șapte decenii de viață) la apusul carierei lor: Lenin – care a murit la 54 de ani și Gorbaciov care a fost scos pe tușă la 60 de ani. Doar doi lideri sovietici au ieșit de la conducere prin înlăturarea lor de către sistem: reformatorul Hrușciov și reformatorul Gorbaciov: primul la 70 de ani, al doilea la 60 de ani. Cel mai longeviv lider în scaunul suprem a fost Stalin (trei decenii) urmat de Brejnev (aproape două decenii). Celelalte două decenii de viață imperială sovietică au fost împărțite de ceilalți cinci lideri. Cele două foste republici foste sovietice care au bătut la porțile (închise) ale NATO (la summit ul de la București) – Georgia și Ucraina au fost republicile care au avut niveluri de trai semnificativ peste medie datorită faptului că au avut propriii lor reprezentanți la Înalta Poartă (Moscova): georgianul Stalin (trei decenii de domnie) și ucraineanul Brejnev (aproape două decenii de domnie). Întâmplător sau nu (istoricii și geopoliticienii pot susține sau contrazice această ipoteză), Georgia și Ucraina vor fi următoarele țări care vor adera la Uniunea Europeană.

  • Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. Groparul statului sovietic – Mihail Gorbaciov –  nu scapă niciun prilej de a aminti importanța ucrainenilor pentru Imperiul rus și, apoi, sovietic. Sub raport personal atât Mihail Gorbaciov cât și soția sa Raisa Gorbaciova (fostă Titarenko) au origini ucrainene. Nu mai puțin de cinci membri ai familiei ucrainene Titarenko sunt amintiți în carte, la indicele de nume. În ținutul Stavropol, de unde provine Mihail Gorbaciov, ”la începutul secolului XX, înainte de Revoluție, în gubernie trăiau aproximativ un milion de oameni. Majoritatea erau ruși (ruși mari, cum se numeau pe atunci în mod oficial), o treime erau ucraineni (ruși mici, conform denumirii oficiale)” (p. 26). Despre originea ucraineană a Gorbaciovilor, acesta scrie: ”În aceeași margine a satului  Privolnoe care fusese populată de neamul Gorbaciovilor și de rudele lor cele mai apropiate locuiau Pantelei Efimovici și Vasilisa Lukiavnovna Gopkalo. El era de baștină din gubernia Cernigov, ea – din Gubernia Harkov, amândoi ucraineni. E limpede că au venit și s-au așezat la marginea satului în aceeași perioadă ca Gorbaciovii. În familia Gopkalo s-a născut o fată Maria – viitoarea mea mamă” (p. 35). O interesantă (dar nu dezinteresată!) precizare face Gorbaciov pentru ce însemna rus și ucrainean în memoria străbunicilor săi (ucraineni). ”Pentru strămoșii noștri, pentru bunicii mei, noțiunea de ”rus” avea cu totul alt sens decât pentru noi astăzi. ”Rus” desemna apartenența la statul rus, la religia ortodoxă, la cultura rusă. Nu avea prea mare importanță că ești hohol, adică ucrainean, sau moscal, adică rus. Nu întâmplător în ținutul Stavropol sau în regiunea Kuban toți știau din copilărie cântece și ucrainene și rusești și puteau trece cu ușurință de la o limbă la alta” (pp. 35 – 36).  Ucrainenii au avut o prezență și mai sporită în zona Stavropol, în timpul războiului: ”În vara lui 1942, dinspre Rostov s-au rostogolit peste noi valurile de refugiați care se retrăgeau din calea nemților. În primul val au veni mii de evacuați din Ucraina” (p. 47).  În ce o privește pe Raisa Gorbaciova originea ucraineană era și mai clară: ”Părinții Raisei erau ucraineni” (p. 112). Traducătorul cărții, Justina Bandol, într-o notă de subsol, o referire la adresa ucrainenilor, care au pactizat cu cotropitorii germani chiar în satul lui Gorbaciov, Privolnoe. Gorbaciov scrie: ”Atunci când unitățile germane au plecat mai departe spre est, în Privolnoe a rămas o mică garnizoană, care a fost înlocuită de un detașament. Îmi amintesc de semnele cusute pe mâneci și de faptul că auzeam limba ucraineană. Așa a început viața noastră sub ocupație” (p. 48). Iar traducătoarea precizează: ”Referire la așa numiții hivi, colaboraționiști, cetățeni sovietici (în bună parte ucraineni) care se oferiseră voluntar să lucreze pentru armata germană. Purtau pe mâneca uniformei germane banderole speciale de identificare” (p. 48). Acum este ceva mai clar cât de mare era iubirea dintre ucraineni și ruși… Deși nu am găsit nicăieri nicio mărturie în acest sens avansez aici ipoteza că ucraineanul Brejnev (turnător dovedit, kgb ist prin educație și vocație, și politruc militar) a avut un rol important, poate decisiv, în promovarea ucrainenilor săi, Raisa și Mihail Gorbaciov.  Sistemul feudal comunist avea această trăsătură (manifestată și la noi): cine reușea să se extragă din sărăcia satelor sau din suburbiile orașelor aveau datoria morală să-i aducă cât mai aproape și cât mai sus pe ”ai săi” (fie că erau doar din acea regiune). În felul acesta despotul conducător se înconjura de oameni aduși și crescuți de el însuși. O dovadă (suplimentară) în acest sens o oferă Gorbaciov însuși atunci când povestește despre liderul comunist ucrainean Șcerbițki: ”Foarte greu s-a înțeles Andropov cu Șcerbițki, care în Ucraina, mai ales în cercurile de partid, avea o autoritate indiscutabilă. În plan moral, Șcerbițki era, fără îndoială, un om profund decent. Tehnocrat din fire își urma cu consecvență linia politică în Ucraina: acorda multă atenției economiei, mai ales exploatării cărbunelui și metalurgiei, nu uita nici de agricultură. (p. 313). ”Dar afirmația lui Brejnev că în Vladimir Vasilievici Șcerbițki își vede urmașul, l-a orbit. În ajunul morții lui Leonid Ilici Brejnev el a manifestat un activism deosebit, se străduia să nu-i scape niciunul dintre evenimentele de la vârf, se suna și se întâlnea în mod regulat cu Fedorciuk, fostul șef al KGB Ucraina” (p. 314). Nepotismul ”etnic” era la putere în măreața Uniune… Fiecare conducător se orienta (financiar, relațional, uman) către bazinele electorale de unde spera să primească cel mai consistent sprijin: În 1985, după preluarea frâielor puterii absolute, la începutul turneelor sale prin țară, după Leningrad a urmat, firesc nu?, Ucraina. Scrie Gorbaciov: ”În iunie iulie am fost în Ucraina și în Bielorusia. Din nou întâlniri și dialog deschis. Pentru mine era important să aud părerile oamenilor din aceste republici. Lucru de înțeles, căci fără susținerea lor nu se putea face nimic. … La sfârșitul călătoriei în Ucraina a avut loc la Kiev întâlnirea cu conducătorii republicii, ai regiunilor, ai ministerelor, cu reprezentanți ai științei și culturii, ai studenților. Cât timp am vorbit despre realizările ucrainenilor și despre contribuția lor la binele general al țării, sala a reacționat foarte bine. De la bun început am vrut să le vorbesc celor prezenți despre momentele negative în evoluția Ucrainei. Mulți ani republica se aflase ”sub umbrela” lui Leonid  Brejnev, cumva în afara controlului central, Participanții la întâlnire au recepționat, mi s-a părut, cuvântarea mea cu înțelegere.” (p. 393). Statutul geopolitic special al Ucrainei și al celorlalte republici sovietice ”speciale” s-a văzut mereu, până în preajma agoniei sistemului și statului sovietic. Astfel, la 18 octombrie 1991, cu doar două luni înainte de decesul oficial al URSS, opt republici (în afară de Rusia lui Elțîn și alte patru republici ”rebele”) au semnat Acordul privind Comunitatea Economică a Statelor Suverane (viitorul CSI și viitoarea Uniune Eurasiatică): ”Pe 18 octombrie, la Kremlin, președintele URSS și conducătorii a opt republici (fără Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbaidjan) au semnat Acordul privind Comunitatea Economică a Statelor Suverane, așa cum prevăzuse Congresul. Ulterior, la el a aderat și Ucraina” (p. 525). Naționalismul și autonomismul ucrainean s-au manifestat și mai acut în condițiile de liberalizare oferite de perestroika, dar și sub influențele externe tot mai evidente: ”La vremea respectivă un partener, ca să nu spun un complice, foarte activ al lui Elțîn în distrugerea și pe față și pe ascuns a Uniunii s-a dovedit Leonid Kravciuk. Manifestându-se împotriva Acordului Unional, Kravciuk a afirmat că Ukraina nu va ratifica nici Acordul privind Comunitatea Economică dacă în spatele lui se vor afla organe centrale de orice fel și că nu trebuie să existe niciun fel de Centru în general…” (p, 527).  ”Dar la ședința Consiliului de Stat din 25 noiembrie, Kravciuk nu a venit. Elțîn a anunțat de la bun început că majoritatea membrilor Sovietului Suprem al URSS nu sunt de acord cu formula ”stat confederat democratic” și a avansat încă un argument împotrivă: ”Acordul fără Ucraina nu are rost. Uniunea nu poate să existe fără ea. Haideți să vedem ce zice Ucraina” (p. 528). Vorbind despre etapele dezagregării și desființării statului sovietic Gorbaciov se apără constant și ferm de acuzația (devenită slogan de masă) că el a distrus ceea ce Lenin a început (culmea fiind că Gorbaciov a declarat mereu că vrea să aplice gândirea leninistă pentru salvarea statului sovietic de la decădere). Și pentru că cea mai bună apărare este atacul, Gorbaciov îl introduce pe Elțîn în ecuație, transferând asupra acestuia ceea ce, ca folclor, era pus în contul său… ”Elțîn s-a învârtit în jurul principalei formule a proiectului noului acord la limita ipocriziei. Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus a discutat la telefon cu G. Bush. Vă reamintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucriana. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. La referendumul din Ucraina nu s-a pus problema ieșirii Ucrainei din Uniune (așa cum prevedea legea unională că trebuia procedat pentru a decide ieșirea unei republici din Uniune) și cu atât mai mult a lichidării acesteia, la fel cum această problemă nu fusese pusă în Proclamația de independență a Ucrainei din 24 august 1991. Declararea independenței Ucrainei nu excludea în principiu posibilitatea intrării ei în Uniune, cu atât mai puțin în formarea confederată a acesteia. A prezenta votul pentru independență ca o ruptură a Ucrainei cu Uniunea și, mai mult, ca un vot pentru lichidarea acesteia era cel puțin fals, ba era chiar, în esență, o înșelăciune, un neadevăr. În atmosfera agitată a acelor zile au răsunat lozincile național-radicalilor: Rusia ne fură, fără ea vom trăi mai bine decât în Franța, peste 2-3 ani Ucraina va fi un miracol economic șamd. (N.tr.: Pe 1 decembrie 1991, populația Ucrainei a participat la referendumul de confirmare a proclamației de independență” (p. 529).   Și pentru că simplele acuzații aduse ”trădătorului” Elțîn nu i s-au părut suficiente, Gorbaciov revine cu un atac și mai consistent: ”În octombrie 1987, în câmpul vizual al analiștilor americani a intrat B. Elțîn, devenit cel mai vizibil și mai zurbagiu adversar al regimului Gorbaciov. Când, în septembrie 1989, a ajuns în SUA, Elțîn a fost primit în cabinetul său de la Casa Albă de cître consilierul președintelui SUA pe probleme de securitate națională, generalul Scowcroft, în biroul căruia a intrat atunci, aparent din întâmălare, pentru 15 minute, și G. Bush. Președintelui american Elțîn nu i-a făcut atunci vreo impresie deosebită. Dar, de la începutul anului 1990, așa cum se vede din documente care au fost apoi publicate și au devenit cunoscute, o serie de lucrători ai serviciilor secrete americane și personal ministrul american al apărării, Dick Cheney, au început să-l convingă insistent pe președintele SUA să renunțe la ”miza” Gorbaciov și să-l susțină pe B. Elțîn. Argumentul lor principal era faptul că planurile politice ale lui Elțîn referitoare la dezmembrarea și lichidarea Uniunii Sovietice, ca și la introducerea în Rusia a pieței libere, necontrolate de stat, răspund mai bine intereselor naționale ale SUA decât linia politică a lui Gorbaciov, care este preocupat de modalitățile de a ”atenua” socialismul de stat și de a trece numai la o economie de piață ”reglementată” (vezi Gates, R.M., From the Shadows, New York, 1996, p. 496, n.a.). După cum mărturisește R. Gates, ”CIA era un susținător fervent al lui Elțîn. Îl sprijinea nu atât prin cuvinte, cât prin intermediul unei serii de evaluări care îi subliniau popularitatea în Rusia și în afara granițelor ei, inițiativele în domeniul reformării societății și viziunea asupra problemelor naționale”. (p. 546). Alte ”argumente” despre Elțîn, adversarul său politic – acum dispărut dintre cei vii – sunt înșirate pe alte câteva pagini ale cărții. Las cititorilor mei să apeleze direct la ”Amintirile” lui Mihail Gorbaciov, tot mai interesante în contextul noilor date geopolitice actuale. Și pentru că prezentul și viitorul imediat pot interesa mai mult cititorii care nu pot aloca 50 de lei pentru a citi integral acest interesant volum de memorialistică, adaug aici două pasaje din carte prin care Mihail Gorbaciov îl caracterizează pe Vladimir Putin, cel care vrea să-l pună acum sub acuzare pe Mihail Gorbaciov pentru destrămarea Uniunii Sovietice: ”În 1996 am decis să mă înscriu în cursa pentru alegerile prezidențiale din Rusia. Practic, toți au fost împotriva acestei decizii. Numai Raisa a înțeles că nu mă interesează puterea, ci că vreau să am posibilitatea ca, în cursul campaniei electorale, să spun tot ceea ce nu putusem să le spun oamenilor în anii din urmă, pentru că fusesem practic complet izolat – până la venirea la conducere a lui Vladimir Putin” (p. 371).  Și ca să nu fie dubii că Mihail Sergheevici Gorbaciov își pune speranța ca actualul președinte al Rusiei să refacă și chiar să lărgească fostul Imperiu al Răului nu ezită să-l descrie în cele mai frumoase cuvinte pe care le-a adresat, în carte, vreunui lider politic: ”Că veni vorba, nu pot să nu recunosc în acest context meritul lui Vladimir Putin, cu care am făcut atunci (martie 1992 – nota LD) cunoștință. Ca viceprimar al Petersburgului, el s-a ocupat conștiincios de vizita mea, m-a întâmpinat, m-a însoțit în excursiile prin oraș, dovedind cu aceste ocazii mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…” (p. 381).

 (va urma)

 Liviu Drugus, Miroslava – Iași, 9  mai 2014

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (6)


 

Motto 1: Invita Dl Maior mediul academic sa cerceteze domeniul serviciilor secrete, dar cred ca invitatia este doar una formala, pentru ca in practica nimeni nu are acces la informatii si documente, daca nu este parte integranta a SRI-ului. Sigur ca putem discuta despre „obiectivitatea’ si scopul unor asemenea lucrari. A fi angajat in cadrul SRI si a scrie despre SRI mi se pare ca seamana cu situatia in care ai fi Hitler si ai scrie despre nazism, a fi Ponta si ai scrie despre guvernarea Ponta, ai fi ministrul sanatatii si ai scrie despre reforma in sanatate etc. Din astfel de scrieri putem obtine, cred, cel mult o viziune oficiala, subiectiva asupra problemelor discutate”.                                                                                                                                                                   Elena Dragomir, istoric, 8 septembrie 2013  

Motto 2 :  In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”         Dragoș Ciuparu, august 2013

Motto 3:După un lung travaliu, care a însemnat și perioada sa de analiză, știința parcurge acum, sub ochii noștri, trecerea la o viziune de sinteză”. Pierre de Latil, Franța, 1956

 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)    

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg   Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence   Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/   Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/   Vezi partea a treia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/ Vezi partea a patra a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/ Vezi partea a cincea a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri. A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos: https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/ http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro      

Capitolul 1 Cadrul conceptual (pp 17- 47) Acest prim capitol al cărții conține un autorezumat al tezei de doctorat și o încercare de definire/ clarificare a principalelor concepte care pot ajuta la înțelegerea misiunii (scopului) și a principalelor activități (mijloacelor) ale Serviciului Român de Informații pentru ca misiunea asumată (Patria a priori) să poată fi îndeplinită (adecvarea mijloacelor la scop). Demersul paradigmatic al doctorandului (acum deja doctor) a vizat trei aspecte principale: –                            ce anume determină necesitatea schimbării în intelligence” (p. 17), cu alte cuvinte analiza cauzală a schimbării paradigmei în activitatea serviciilor de intelligence din NATO, inclusiv din România. Pentru noi, românii, cred, acum, problema este nu de a produce o schimbare în intelligence, ci de a produce o schimbare în SRI înspre intelligence; –                            ce implicații are asupra analizei de intelligence” (p.17), adică ce va însemna anliza de intelligence în lumea post 9/11; –                            cum poate fi condusă și direcționată această schimbare” (p. 17), cu alte cuvinte se va proceda la o analiză managerială a activităților SRI din perspectivă operațională, tactică și strategică.   SRI a proiectat, după fatidicul an 2001, două viziuni strategice de schimbare (mai exact de adaptare la noile schimbări din intelligence ul occidental) prin două documente programatice: 1) Viziunea Strategică 2007-2010 și 2) SRI în era informațională. Viziunea strategică 2011-2015 care au fost (cică) disponibile online la data de 01.07.2012 la adresa www.sri.ro/categorii/64/documente/strategice.html După cum am mai arătat în episoade anterioare majoritatea conținuturilor trimiterilor electronice nu mai pot fi deschise și făcute cunoscute cititorilor. Mă mulțumesc cu precizarea făcută de autor, aceea că în aceste documente ”analizei de intelligence i s-a acordat o importanță deosebită” (p. 18). Totuși, lipsa acestor documente de pe site-ul SRI adâncește, în continuare, ceea ce atât dl G.C. Maior cât și dl Ionel Nițu deplâng: lipsa unei autentice culturi de securitate în România. Îmi permit să afirm că această cultură de securitate nu se construiește doar cu cărțile celor doi autori amintiți, cu deja subliniatele carențe de documentare, de conținut, de atitudine etc. pe care le-am semnalat și le voi mai semnala în episoadele următoare. Devansez puțin discuția referitoare la relativ recenta apariție a unui volum care vrea să atenueze lipsa culturii de securitate în România, respectiv lucrarea ”Ars Analytica. Provocări și tendințe în analiza de intelligence” coordonată de George Cristian Maior și Ionel Nițu (572 pagini, Rao, 2013),  și atrag atenția asupra tabelului de la pagina 565 a cărții, tabel intitulat ”Surse virtuale”, adăugat la cele 14 pagini de titluri de cărți și articole oferite pe post de ”Bibliografie selectivă”.  Tabelul conține nu mai puțin de 62 de adrese de internet de prin varii domenii și țări (evident, SUA în primul rând, dar și Marea Britanie, Ungaria, Slovacia, Canada, Spania, Germania, Israel și, desigur, România). Trimiterile la linkuri gestionate de instituții din România – patru în total – au păcatele deja arătate de mine în primul episod al acestei cvasirecenzii, unde arătam că majoritatea erau nefuncționale, culminând cu nefuncționarea paginii web a SRI. Pentru ca lucrurile să nu mai comporte astfel de discuții, în lista celor 62 de surse virtuale din care cititorii ar putea găsi informații utile pentru înțelegerea funcționării instituțiilor profilate pe asigurarea securității naționale, strălucește orbitor, prin inexistență, site-ul SRI. O logică ar exista: dacă acest site tot este făcut doar de ochii lumii și nu funcționează, mai bine să fie ignorat! Mai mult, dintre cele patru linkuri care fac trimitere la site uri românești, unul dintre ele (www.securitatenationala.ro) este suspendat, un altul (www.networksecurity.ro) este al unei firme cu preocupări în domeniul energiilor alternative (este adevărat, conține o rubrică de criminalistică digitală pentru întreprinderi…), iar celelalte două reprezintă CSAT ul (http://csat.presidency.ro) și CSSAS (http://cssas.unap.ro).  Surprinzător, de pe site-ul CSAT portalul SRI ului funcționează și cei interesați pot vedea că lipsesc Rapoartele anuale de activitate ale SRI). Dar onoarea ”culturii de securitate din România” este salvată de CSSAS (Centrul de Studii Strategice pentru Apărare și Securitate) unde se găsesc pdf urile la 39 de cărți și arhiva revistei ”Impact Strategic” și a suplimentului acesteia ”Colocvii Strategice”. Cred că CSSAS ar fi putut solicita autorilor cărților recenzate aici și editurii Rao să ofere spre acces liber pdf urile cărților autorilor care fac parte din sistemul de securitate al țării. Sau, mai bine, domnii George Cristian Maior și Ionel Nițu ar fi putut ceda drepturile de autor către CSSAS pentru a contribui și mai mult la creșterea culturii de securitate în Romînia. Consider că această (cvasi)recenzie poate contribui, fie și parțial, la diseminarea informațiilor pe temele securității naționale. Pentru mentalitatea românească dominantă probabil că ar fi mult prea mult pentru conducerea CSSAS să dispună includerea în lista lucrărilor/ contribuțiilor pe teme de securitate națională a acestor episoade ale serialului de față pe tema literaturii despre trecerea de la Securitate spre Intelligence, via SRI J…  Despre celelalte adrese web din tabelul cu ”Surse virtuale” voi reveni, dar pot preciza și aici că surpriza de a afla că la accesarea unor linkuri rezultatul este: Pagina … inexistentă (cu alternativa This webpage is not available), iar multe link uri au o tematică mult prea generală pentru a contribui la consolidarea culturii de securitate a cititorului român. Și dacă tot am vorbit despre lipsuri și semnificațiile lor cred că merită remarcată lipsa adreselor de internet ale serviciilor de securitate națională din: Federația Rusă (FSB), a Republicii Moldova, a Ucrainei și al Bulgariei. Oare de ce? Vecinii chiar nu contează? Există doar un site din Ungaria, dar nu cel al serviciului național de securitate maghiar. Părerea mea este că formarea unei culturi de securitate în România (obiectiv declarat al SRI) nu poate avea loc fără cunoașterea serviciilor de specialitate din zonele/ țările de interes imediat pentru România. Desigur, cu un mic efort, Google ne ajută să deschidem site urile mai tuturor serviciilor de intelligence din lume, dar selecția făcută de autorii George Cristian Maior și Ionel Nițu are valoarea unei opțiuni programatice și de politică instituțională. Dacă ”Ars Analytica” ar fi fost coordonată de studenți de la ANIMV, atunci aș fi putut crede că selecția acelor adrese s-a făcut complet aleatoriu, culegându-se în grabă și superficial niște adrese cu care acei studenți au intrat întâmplător în contact; dar în cazul în care această selecție poartă girul șefului SRI și a șefului principalului departament al SRI, evident, semnificația selecției făcute este una strict politică. Ar fi fost interesant de știut, în contextul schimbării pe care o sugerează subtitlul cărții semnate de dl Ionel Nițu, (”O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”) ce anume este DE SCHIMBAT și ce REZULTAT se estimează a se obține în urma schimbării din cadrul culturii de securitate a cetățenilor români, îndeosebi a celor angajați în instituții publice specializate. Presupun doar că unul dintre lucrurile de schimbat ar fi și schimbarea denumirii Serviciului Român de Informații în Serviciul Român de Intelligence, desigur atunci când se va ajunge la concluzia că SRI nu analizează orice informații (meteo, sport, monden etc., deși și acestea pot avea tangențe cu securitatea națională prin natura informațiilor vehiculate), ci îndeosebi informațiile privind securitatea națională, respectiv intelligence (așa cum se definește în lucrare analiza de intelligence). Oricum, schimbarea de paradigmă nu a avut loc, fapt care permite autorului să vorbească doar de tentative de schimbare și nu de schimbarea de paradigmă. Probabil, o anumită schimbare de paradigmă a avut loc prin trecerea de la Securitate la SRI, dar trecerea de la Informații la Intelligence în mod sigur nu s-a produs. O confirmă, de altfel, dar doar parțial, și autorul tezei de doctorat, dl Ionel Nițu, atunci când afirmă că așteptata schimbare de paradigmă în analiza de intelligence nu s-a produs: ”Cu referire la subiectul abordat în Capitolul 5, consider că – deși au avut loc schimbări importante în analiza de intelligence în cadrul SRI – nu se poate vorbi, cel puțin până în prezent, de o schimbare de paradigmă” (p. 240).  Observația mea este că nici nu ar fi fost posibilă o schimbare radicală (paradigmatică) doar în cadrul unui singur aspect al activității SRI: analiza. Mă refer aici fie la analiza de intelligence, fie la accepțiunea dată de autor conceptului de analiză, ”cu întreg instrumentarul său de metode și mijloace, proceduri și standarde interne, dar și cu diversele sale forme de organizare” – vezi p. 31. Schimbarea de paradigmă ar fi presupus un alt mod de gândire, de acțiune, de stabilire a țintelor, de recrutare, de culegere a informațiilor, de analiză, de livrare a produsului, de raportare față de lege, față de cetățean etc. Oricum, chiar dacă analiza ar fi suferit o schimbare paradigmatică (recunosc, nu văd cum) tot nu s-ar fi produs marea schimbare (îndepărtare față de Securitatea de tip KGB și apropierea de serviciile occidentale de tip NATO).  Dacă pentru autorul tezei de doctorat și al cărții publicate la Rao între analiza de informații și analiza de intelligence diferența este una strict domenială (locul de muncă), atunci cred că schimbarea despre care se tot vorbește în carte nu va avea loc și nu va avea cum să aibă loc. Să mă explic. Dl Ionel Nițu consideră că ”analiza de intelligence este analiza informațiilor care vizează securitatea națională” (p. 31).  În ultimă instanță, trebuie bine definit ce anume intră în categoria informațiilor de securitate națională. O face titularul cursului de ”Informația de Securitate Națională” (ținut la ANIMV)  titular care este chiar dl Nițu: ”Informația de securitate națională se referă la situații, fenomene, fapte ori stări de fapt ce pot aduce atingere stării de legalitate, de echilibru și de stabilitate socio-economică și politică necesară existenței statului – ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil – menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statuate prin Constituție” (p. 36). Probabil, definiția de mai sus a fost valabilă și pentru regimul ceaușist, dat fiind că toate elementele de libertate și de democrație amintite se regăseau (teoretic) și în Constituția RSR (cu diferența notabilă în privința ne/respectării drepturilor cetățenești fundamentale). Deduc, din definiție, că SRI este garant (împreună cu alte instituții) al existenței statului român, dar și al democrației (uneori prea originală, alteori chiar mai apropiată de fosta democrație socialistă). Ar fi fost interesant de dezvoltat o analiză a unor situații mai aparte (deloc rare) în care statul intră în conflict cu cetățenii, le expropriază proprietățile din ”înalte” rațiuni de stat (cazul Roșia Montana, construirea de drumuri/ autostrăzi) sau crește impozitele dincolo de rațiunile micro macroeconomice și de finalitatea acestora: binele cetățeanului. Un stat hipertrofiat cu sute de mii de funcționari care NU se află în slujba cetățeanului va fi el apărat necondiționat de către SRI, în conformitate cu definiția de mai sus, sau SRI va trebui să atragă atenția asupra derapajelor de la democrație, asupra riscurilor unor acțiuni ale guvernului și parlamentului (care alocă și fondurile, mereu în creștere, pentru instituțiile care se ocupă cu securitatea statului, SRI în primul rând)? Răspunsul, în cazul în care serviciul național de intelligence ar fi fost un organism independent, ca în Israel, nu este decât asumarea responsabilității față de analizele efectuate și soluțiile propuse, indiferent de partidul aflat la putere! Faptul că Rapoartele de activitate ale SRI nu sunt făcute publice poate da de gândit cetățeanului contribuabil care ar vrea să știe unde sunt și cum sunt dirijate fondurile alocate acestei instituții. Dl Ionel Nițu a făcut el însuși această apreciere referitoare la necesitatea trecerii de la vechea paradigmă bazată pe secretomanie la noua paradigmă bazată pe surse deschise. Or, secretomania se referă în primul rând la aceste Rapoarte de activitate (un Raport financiar pe 2012 se află pe pagina web a CSSAP). Dar cum să pretindă cineva să cunoască faptele trecute, dacă nici măcar cele viitoare (Viziunile strategice) nu sunt accesibile? Ca să închei această paranteză generată de distincția dintre informație în general și informația de securitate națională întreb retoric: oare nu ar fi fost mai aproape de mult așteptata schimbare de paradigmă în intelligence o definiție a informației de securitate națională care să pună interesele cetățeanului înaintea intereselor birocratice (în sens weberian!) ale statului? Neprocedând astfel, autorul contribuie, voluntar sau nu, conștient sau nu, la încremenirea structurilor de securitate națională în paradigma primatului secretului în fața transparenței și deschiderii față de cetățeni. De altfel, pe parcursul cărții se subliniază mereu că SRI se află în slujba consumatorilor/ beneficiarilor de informații/ decidenților (politici sau nu) și, implicit, nu direct în slujba cetățeanului (decât într-un mod foarte mediat și alambicat). Dovada: nefuncționarea paginii de internet a SRI și lipsa de comunicare cu cetățeanul (fie și în cazul benign al informării scrise transmise de cetățeanul Liviu Drugus acestei instituții în legătură cu existența acestui serial de (cvasi)recenzii la o carte emanată direct din interiorul instituției, scrisoare care – în condiții de normalitate a comunicării cu cetățeanul – ar fi trebuit să primească un răspuns, fie și unel de genul ”Am primit mailul dumneavoastră. Vă mulțumim pentru interesul acordat”. Evident, dacă ”recenzia” era o listă de elogii pompoase, răspunsul ar fi fost unul prompt…).  O sinteză a ”dialogului SRI – cetățeni” pe anul 2012 este redată la adresa de internet: http://www.sri.ro/fisiere/rapoarte/Relatiile_SRI_cu_cet_2012.pdf  Redau conținutul acestui Raport în Anexa 1.   Ce este analiza de intelligence? În concepția autorului cărții și a tezei de doctorat recenzate aici, analiza de intelligence reprezintă: ”Un demers specializat de cunoaștere asupra unei problematici determinate – de securitate națională – , în cadrul căruia sunt utilizate, în forme și modalități specifice, deopotrivă expertiza și experiența analiștilor, precum și metode și tehnici consacrate, în scopul formulării de explicații, estimări și prognoze argumentate, utile în fundamentarea deciziiloor statului” (p. 30). Așadar, se subliniază explicit că ”analiza de intelligence … nu operează cu orice fel de informații, ci doar cu informații relevante pentru securitatea națională” (p. 31). Accentul pus mereu pe stat și nu pe cetățean ca element constitutiv principal al ideii de stat ne plasează într-o cultură de securitate cu o democrație fragilă și cu mentalitatea etatistă dominantă venită din trecutul dictatorial. Cred că cea mai bună definiție a conținutului analizei de intelligence este dată de descrierea jobului de analist de intelligence sau de specialist în metode de analiză. O descriere a acestei activități făcută de CIA pe site ul acestei instituții (https://www.cia.gov/careers/opportunities/analytical/analytic-methodologist.html ) este redată în Anexa 2: Oricine poate remarca faptul că o asemenea descriere a jobului de analist de intelligence sau de metodist de intelligence nu există pe pagina instituției numită SRI. Mai trebuie oare argumente suplimentare pentru a sublinia că în cazul SRI domină, în continuare, cultura secretului în detrimentul deschiderii și transparenței? Faptul că CIA face public venitul anual al unui specialist în metode de analiză (între 50.000 și 100.000 dolari anual, cu precizarea că, în funcție de rezultate, veniturile pot fi mult mai mari), iar SRI nu o face, sugerează diferența de viziune care ne desparte de unul dintre modelele occidentale cele mai cunoscute din lume. Din păcate, propunerile de schimbare făcute de autor nu depășesc faza de meliorism; ele sugerează, mai degrabă, o politică de (ne)adaptare lentă în situații cu dinamici foarte alerte (vezi paragraful 6.3 de la pagina 237).  Prin aceste modalități de descriere a unei activități cum este aceea de ”analiză de intelligence” nu se stimulează interesul potențialilor doritori de a lucra în acest domeniu. Dimpotrivă! Impresia mea după lecturarea acestei cărți a fost că scopul scrierii ei a fost (dincolo de obținerea titlului de doctor și a sporului de doctorat la salariu) sublinierea importanței segmentului de activitate în care chiar dl Ionel Nițu activa în momentul scrierii tezei. Dacă dl Nițu ar fi lucrat în domeniul culegerii de informații sau în domeniul recrutării de noi colaboratori atunci s-ar fi subliniat, probabil, importanța decisivă pe care o au aceste segmente, restul fiind … aspecte colaterale. Despre informație Desigur, în acest capitol de precizări și clarificări conceptuale, discutarea termenului ”informație” nu putea lipsi. Definirea acestui termen este o întreprindere temerară existând, în literatură, poziția că informația nu poate fi definită, sau în orice caz încă nu poate fi definită, ci doar descrisă. Știe cineva o definiție a energiei? O catedră de la o universitate din Finlanda, cu sute de cercetători angajați, și-a propus, cu mai mulți ani în urmă, pe parcursul unui număr mare de ani, să definească conceptul de informație, deși majoritatea cercetătorilor înclinau să creadă că un concept fundamental ca ”informația” nici nu poate fi definit. Dl Ionel Nițu citează mai multe surse care definesc informația (p. 33) și în final oferă propria sa definiție: ”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căreia se află o necesitate sau un interes” (p. 35). Fără a fi o definiție aristotelică, această descriere metaforică a ideii de informație are, cred, caracter lucrativ deși cu rezerve cum ar fi: nu toate informațiile au aceleași semnificații epistemice pentru cel care o posedă; nu toate informațiile fac obiectul comunicării prin mesaje, nu toate informațiile receptate au o finalitate precisă – adesea acumulăm informații fără a ști dacă vor fi utile vreodată sau nu. Prin aceste mici obiecții am vrut să subliniez temeritatea încercării de a defini un concept fundamental cum este informația. Pentru eventualii cititori interesați de informații (concept, teorie, istoric, realitate) recomand ca fiind foarte instructivă cartea lui James Gleick, ”Informația. O istorie, o teorie, o revărsare”, Ed Publica, 2012 (originalul american a apărut în 2011).  Vezi și instructivul videoclip cu tema  ”Order or Disorder Information” la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=f-rbFQjoTqo . Merită subliniată importanța Diagramei lui Ackoff (1989) (redată de mine dintr-o sursă indirectă în episodul 2, în Anexa 2) care sugerează clar distincția dintre date, informații, cunoaștere și înțelepciune, toate acestea nefiind altceva decât grade diferite de înțelegere a realității înconjurătoare. Discuții mai largi pe această temă se pot citi cu folos în articolul ”The Data, Information, Knowledge, Wisdom Chain: The Metaphorical Link” (2004). Foarte sugestiv este și motto-ul din T.S.Elliot (1934). La pagina 3 a acestui interesant articol se propune o ”Piramidă a Cunoașterii” bazată de Diagrama Ackoff, dar cu interpretări mult actualizate, fiind publicat la o distanță de 15 ani după publicarea Diagramei lui Ackoff. Articolul se găsește la adresa de internet: http://www.dataschemata.com/uploads/7/4/8/7/7487334/dikwchain.pdf . (Alte câteva adrese pot ajuta la înțelegerea conceptului de DIKW (Data, Information, Knowledge, Wisdom): http://en.wikipedia.org/wiki/DIKW_Pyramid http://www.lib.montana.edu/~tdonahue/kh/ (o excelentă sinteză) http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e (atașamentul de la această adresă este redat integral în Anexa 1) http://www.systemswiki.org/index.php?title=Data,_Information,_Knowledge_and_Wisdom http://jis.sagepub.com/content/33/2/163.refs (un rezumat al unui articol) http://jis.sagepub.com/content/33/2/163.full.pdf+html (articolul de mai sus, integral în format pdf) http://go.webassistant.com/wa/upload/users/u1000057/webpage_10248.html http://courseweb.lis.illinois.edu/~katewill/spring2011-502/502%20and%20other%20readings/bellinger%20on%20ackoff%20data%20info%20know%20wisdom.pdf (articolul prezentat în episodul 2, la Anexa 2) http://arizona.openrepository.com/arizona/bitstream/10150/105670/1/The_Knowledge_Pyramid_DList.pdf (o critică a conceptului DIKW) http://www.bileta.ac.uk/content/files/conference%20papers/2008/Data,%20Information%20and%20Knowledge%20Under%20EU%20Data%20Protection%20Directive%20[Bostjan%20Bercic].pdf (DIKW în contextul legislației europene) http://xstar.ihmc.us:16080/research/projects/EssaysOnHCC/Perspectives%20on%20Sensemaking.pdf http://www.toobigtoknow.com/bibliography-2/ (Bibliografie) http://repository.uneca.org/bitstream/handle/10855/156/Bib-7056.pdf?sequence=1 Informația ca resursă economică http://www.portlandpress.com/pp/books/online/wg85/085/0033/0850033.pdf Despre valoarea informației http://en.wikiquote.org/wiki/Russell_L._Ackoff Viața și opera lui Russel L. Ackoff http://en.wikiquote.org/wiki/Russell_L._Ackoff (Informația – un construct discursiv) http://spaces.icgpartners.com/index2.asp?NGuid=CBAEFE89E4414C4694252A87C63DD403 http://www.atwebo.com/knowledge_management.htm Despre managementul cunoașterii http://www.purdue.edu/discoverypark/vaccine/assets/pdfs/publications/pdf/Data%20Information%20and%20Knowledge.pdf DIK in vizualizare http://vinaydeshmukh.blogspot.ro/2010_08_01_archive.html Exemple la DIKW http://www.engineersmedia.com.au/journals/aaee/pdf/AJEE_15_3_Brodie.pdf (DIKW în reforma sistemului de educație) http://medelean.wordpress.com/2009/04/ http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e) Vezi și articolul integral în Anexa 3     Iată și motto-ul preluat din Elliot:   Where is the Life we have lost in living? Where is the wisdom we have lost in knowledge? Where is the knowledge we have lost in information? T.S. Eliot, „The Rock”, Faber & Faber 1934. Din păcate, în cartea dlui Ionel Nițu, Diagrama lui Ackoff este prezentată cu câteva erori importante: Deși în text, dl Ionel Nițu precizează că ”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere, înțelegere, înțelepciune (înțelegere evoluată)” (p.34), în diagrama de la aceeași pagină cele cinci categorii sunt doar trei: date, informații, înțelepciune (cunoașterea nefiind specificată, deși i se lăsase un loc între informații și înțelepciune). Totodată, din schema prezentată nu rezultă că înțelegerea ar fi una dintre cele cinci categorii (ea fiind înscrisă pe orizontală, la nivelul datelor, sugerând, corect de altfel, că parcursul de la date la înțelepciune nu este altceva decât o succesiune de creșteri graduale ale nivelului de înțelegere). În fine, verticala de la date înspre înțelepciune este subsumată conceptului de ”integrare”, deși în schemele vehiculate în literatură se scrie ”interconectedness”, ceea ce înseamnă relaționare, interconectare, în niciun caz integrare). De reținut triada Relații – Modele – Principii care explică esențializat succesiunea:  Date – Informații – Cunoaștere – Înțelepciune, trecerile etapizate fiind bazate pe înțelegere. Astfel, înțelegerea relației/ relațiilor dintre date generează informație. Înțelegerea modelului după care se structurează informația generează cunoaștere. Înțelegerea principiilor pe baza cărora se structurează și utilizează cunoașterea generează înțelepciune.   Despre ciclul de intelligence Deși acest ciclu este esențial pentru înțelegerea corectă/ adecvată a activității de intelligence, descrierea sa este expediată într-o singură frază urmată de schema ciclului de intelligence, preluată de la autorul Adrian Ene (2011). Din păcate schema, complexă, este concentrată pe o jumătate de pagină, și în consecință este greu lizibilă. În plus de asta, logica denumirilor, succesiunilor și legăturilor dintre cele patru componente majore ale ciclului de intelligence din schemă ridică mari semne de întrebare. Cele cîteva observații critice făcute chiar de către autorul cărții nu au darul de a aduce lumină în privința conținutului real al ciclului de intelligence. Cred că în economia cărții descrierea și discutarea critică a ciclului de intelligence putea primi un capitol distinct și o bibliografie foarte bogată. Lipsa oricăror exemplificări cu cazuistică din practică face ca demersul teoretic despre ciclul de intelligence să apară incomplet și, în consecință, inutil. Acest prim capitol al cărții se încheie cu câteva definiții ale unor concepte cheie cum ar fi: cultură de securitate, siguranță națională, securitate națională, paradigmă, toate acestea fiind insuficient discutate pentru a se putea vorbi despre clarificare conceptuală/ conceptualizare, tocmai această clarificare fiind una dintre finalitățile lucrării lăudată de prefațatorul George Cristian Maior ca fiind o realizare notabilă a autorului. Nu subscriu. Fiind de dată relativ recentă, ”povestea” cu articolul capcană publicat de câțiva autori sârbi în revista editată de Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”, Metalurgia Internațional (vezi http://inserbia.info/news/2013/09/serbian-professors-published-false-scientific-paper-in-a-romanian-magazine/     si http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair) apare ca fiind un caz simptomatic de falsificare și de mimare a cercetării din România (vezi și Mottoul semnat Dragoș Ciuparu). Întrebarea mea, legată de ciclul de intelligence și de precizarea autorului cărții, conform căreia ”agențiile de intelligence culeg informații fără a li se cere explicit acest lucru de către un anume consumator” (p. 39) este: ”Poate SRI să declanșeze o campanie de decredibilizare/ dezvăluire a revistelor fantomă din România care publică articole contra bani fără a testa conținutul științific al articolelor, și își cumpără, tot pe bani, înscrierea în Lista revistelor cotate ISI?” Sau așteptăm noi ”ajutoare” din exterior, așa cum a fost piciorul de ajutor dat de colegii sârbi? Dacă nici educația și cercetarea nu reprezintă priorități de securitate națională, atunci ce mai poate fi prioritar pentru SRI și celelalte servicii de intelligence/ informații/ pază etc. din România? 

Liviu Drugus

(Va urma)

 

Anexa 1Relaţiile Serviciului Român de Informaţii  cu cetăţenii în anul 2012   În anul 2012, Serviciul Român de Informaţii a primit 20.340 petiţii, din care 11.359 de la persoane fizice şi 8.981 de la persoane juridice şi instituţii publice. Dintre acestea, 13.799 au fost soluţionate favorabil, 2.716 au primit răspunsuri nefavorabile, 2.053 au fost îndrumate spre rezolvare altor instituţii, iar 973 au fost clasate conform art. 10 alin (2) din O.G. nr. 27/2002. În aceeaşi perioadă, conducerea S.R.I., şefii unor unităţi centrale şi teritoriale, precum şi cadre anume desemnate au acordat 3.848 audienţe. În baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public au fost adresate S.R.I. 34 solicitări. Din totalul acestora, 11 au primit răspuns favorabil, iar 22 nefavorabil (informaţii exceptate de la liberul acces al cetăţenilor), iar o cerere a fost clasată deoarece lipseau datele de identificare ale petentului. La adresa publică de poştă electronică relatii@sri.ro au fost primite 4.512 mesaje, având ca obiect:  condiţiile de încadrare în structurile Serviciului Român de Informaţii şi C.V.-uri prezentate în vederea angajării, oferte de colaborare ca agenţi, oferte de sprijinire a activităţii instituţiei, cereri de reîncadrare/ transfer al unor foste cadre, precum şi condiţiile de înscriere la cursurile organizate de Academia Naţională de Informaţii;  eliberarea unor documente necesare recalculării pensiei;  obţinerea unor audienţe la conducerea Serviciului Român de Informaţii;  reclamaţii la adresa unor cadre ale Serviciului Român de Informaţii;  semnalarea unor aspecte de interes pentru Serviciul Român de Informaţii;  invitaţii adresate conducerii Serviciului Român de Informaţii;  mesaje primite din partea unor asociaţii sau partide;  mesaje primite din partea unor ministere, ambasade şi a Reprezentanţei României la UE;  reclame comerciale şi oferte de produse şi servicii;  scrisori de mulţumire pentru răspunsurile primite, felicitări;  solicitări de: date de contact ale unor instituţii, sprijin pentru recuperarea unor bunuri, informaţii pentru întocmirea tezei de doctorat sau a unor lucrări de licenţă, efectuare a unor stagii de practică, sprijin pentru reîntregirea familiei, ajutor umanitar etc.   Dorim să exprimăm aprecierea SRI cu privire la interesul cetăţenilor faţă de activitatea derulată de Serviciu pentru asigurarea securităţii naţionale şi de posibilitatea unei cariere în instituţia noastră şi ne menţinem disponibilitatea de a răspunde solicitărilor dumneavoastră transmise pe adresele publice puse la dispoziţie.”

 

Anexa 2

Analytic Methodologist

Analytic Methodologist

Add to Job Cart Send to Friend

Work Schedule: Full Time
Salary: $49,861 – $97,333*
Location: Washington, DC metropolitan area

*Higher starting salary possible depending on experience level. Analytic methodologists have the opportunity to develop and apply analytic methods to add rigor and precision to intelligence analysis and collection. They provide statistical, operations research, econometric, mathematical, geospatial modeling, or survey support to Agency analysis, and communicate their findings via a broad range of written intelligence products and verbal presentations. Agency analysts are encouraged to maintain and broaden their professional ties through academic study, contacts, and attendance at professional meetings. They may also choose to pursue additional studies in fields relevant to their areas of responsibility. Opportunities exist for foreign and domestic travel, language training, analytic and management training, and assignments to other offices in the Agency and throughout the US Government.


Minimum requirements include an advanced degree (note that some offices will accept highly qualified BAs) and experience in fields involving statistics; mathematics; econometrics; GIS/remote sensing; operations research; computer or mathematical programming; survey research, design, and analysis; gaming; and modeling. A minimum GPA of 3.0 on a 4-point scale is required. Competitive candidates typically will have higher GPAs, relevant experience, and strong verbal presentation and writing skills, including the demonstrated ability to write clear and concise text. They will also have a strong interest in international affairs, and the ability to work in a team environment. Please attach to your online application the following items:

  • A cover letter.
  • A 5-8 page analytical writing sample in your area of claimed substantive expertise, preferably unedited by others.
  • College transcripts.

All applicants must successfully complete a thorough medical and psychological exam, a polygraph interview and an extensive background investigation. US citizenship is required. To be considered suitable for Agency employment, applicants must generally not have used illegal drugs within the last twelve months. The issue of illegal drug use prior to twelve months ago is carefully evaluated during the medical and security processing. Important Notice: Friends, family, individuals, or organizations may be interested to learn that you are an applicant for or an employee of the CIA. Their interest, however, may not be benign or in your best interest. You cannot control whom they would tell. We therefore ask you to exercise discretion and good judgment in disclosing your interest in a position with the Agency. You will receive further guidance on this topic as you proceed through your CIA employment processing. To Apply:  Make a note of the position(s) that interest you, as you can apply for up to four positions in one application. DO NOT submit multiple applications; this will only slow the review of your application, and delay processing. Please read the Application Instructions carefully before you begin the online application process. Application Instructions An equal opportunity employer and a drug-free work force. Add to Job Cart Send to Friend       Anexa 3 (atașamentul preluat de la adresa de internet: http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e) Information and knowledge…   – Are they the same or different?  – Does differentiating information and knowledge affect the theory of change underpinning the way we work?   {A stimulus for discussion from ITAD as part of the Output to Purpose Review of the Mobilising Knowledge for Development Programme, and Independent Evaluation of Eldis 2007.}   The information knowledge debate is not a new one! Epistemology (that’s the theory of knowledge) has been the subject of considerable thought over many years. According to Plato, around 2,400 years ago, ‘knowledge is a subset of that which is both true and believed’.     In an essay entitled ‘Concerning Human Understanding’, written just over 300 years ago, the English philosopher John Locke (whose ideas had enormous influence on the development of epistemology) defines knowledge as ‘the perception of the agreement or disagreement of two ideas’. More recently, and quite usefully, Russell Ackoff, a Systems Theorist and Professor of Organizational Change classified the content of the human mind into five categories:

  1. Data: symbols
  2. Information: data that are processed to be useful; provides answers to „who”, „what”, „where”, and „when” questions
  3. Knowledge: application of data and information; answers „how” questions
  4. Understanding: appreciation of „why”
  5. Wisdom: evaluated understanding.

(Ackoff, R. L., „From Data to Wisdom”, Journal of Applies Systems Analysis, Volume 16, 1989 p 3-9) http://www.systems-thinking.org/dikw/dikw.htm   Whilst in a similar vein, Neil Fleming of LincolnUniversity, Canterbury, New Zealand writing on ‘Coping with a Revolution: Will the Internet Change Learning?’ provides a slightly simplified form of the categorization with context and understanding axis.   Maybe both are drawing on Cleveland H. „Information as Resource”, The Futurist, December 1982 p. 34-39 where understanding is a continuum.   Cleveland has some useful things to say about his categories:

  • Data comes about through research, creation, gathering, and discovery.
  • Information has context. Data is turned into information by organizing it so that we can easily draw conclusions. Data is also turned into information by „presenting” it, such as making it visual or auditory.
  • Knowledge has the complexity of experience, which come about by seeing it from different perspectives. This is why training and education is difficult – one cannot count on one person’s knowledge transferring to another. Knowledge is built from scratch by the learner through experience. Information is static, but knowledge is dynamic as it lives within us.
  • Wisdom is the ultimate level of understanding. As with knowledge, wisdom operates within us. We can share our experiences that create the building blocks for wisdom, however, it need to be communicated with even more understanding of the personal contexts of our audience than with knowledge sharing.

Note also that for Cleveland, data and information deal with the past. They are based on the gathering of facts and adding context. Knowledge deals with the present. It becomes a part of us and enables to perform. However, when we gain wisdom, we start dealing with the future as we are now able to vision and design for what will be, rather than for what is or was. Other people believe that the distinctions between data, information, knowledge, and wisdom are not very discrete, more like shades of gray, rather than black and white – e.g. Shedroff, N. (2001). „An overview of understanding” in Information Anxiety 2 by Richard Saul Wurman. Indianapolis: Que.   Some people, in development circles, use the terms ‘information’ and ‘knowledge’ interchangeably. The World Bank, for example, appears to come into this category. The IDS has variously described its fine web-based efforts as Information Services (circa 2002) and more recently Knowledge Services.   The Livelihoods Connect Logframe describes ‘knowledge sharing’ in its hierarchy of objectives. A BLDS Logframe Outputs talk of ‘More extensive knowledge sharing partnerships’ with an associated Activity being to ‘set up a dedicated information service’. The BRIDGE Logframe refers to ‘the provision of information/services’ and provision of ‘accessible and diverse information’. ELDIS highlights in its purpose ‘..use and  exchange (of) relevant, evidence-based development knowledge and documentation’. Id21 on the other hand discussed sharing research. The emerging IDS I-K-Mediaries Working Group considers information and knowledge mediation but is unclear yet if the group sees specific differences.   Are information and knowledge separate but associated through communication? Is information a quality that can be sent as a message, or received, through observation, reading or measurement, or downloaded from IDS KS? Is information subordinate to knowledge, which is information that is believed to be true? Is knowledge a construct, built from scratch by the learner, which comes to us via transcribed content or artefacts*, derived from other’s knowledge?   *Data is created with facts. Thus, a datum can be thought of as an artefact of a fact. Artefacts (facts, concepts, processes, procedures, and principles) are used in the learning process for creating knowledge, while in turn, knowledge creates new artefacts – the so-called Knowledge Creation Spiral.

What are those artefacts and types of knowledge?

Facts – Specific and unique data or instance. Concepts – A class of items, words, or ideas that are known by a common name, includes multiple specific examples, shares common features. There are two types of concepts: concrete and abstract. Processes – A flow of events or activities that describe how things work rather than how to do things. There are normally two types: business processes that describe work flows and technical processes that describe how things work in equipment or nature. They can be thought of as the big picture, of how something works. Procedures – A series of step-by-step actions and decisions that result in the achievement of a task. There are two types of actions: linear and branched. Principles – Guidelines, rules, and parameters that govern. It includes not only what should be done, but also what should not be done. Principles allow one to make predictions and draw implications. Given an effect, one can infer the cause of a phenomenon. Principles are the basic building blocks of causal models or theoretical models (theories).   The above artefacts (content) are then, in turn, used in the knowledge creation process to create two types of knowledge: declarative and procedural.   Declarative Knowledge – Declarative models refer to representations of objects and events and how they are related to other objects and events. They focus on the why rather than the how. It allows us to think and talk about the world. Declarative models include propositions and schemata.   Procedural Knowledge – Procedural models focus on tasks that must be performed to reach a particular objective or goal. Procedural Knowledge is characterized as knowing how and is often more difficult to verbalize and articulate than declarative knowledge. Procedural knowledge emphasizes hierarchical or information processing approaches based upon productions, i.e. those described by an IF and THEN statement. For example, IF the light is red, THEN stop.       Dr Janaky Grant and Professor Robin Kramar of the Graduate School of Management, Macquarie University Sydney, New South Wales, Australia will be discussing Organisation Structure, Knowledge Creation and Organisational Change at the 2007 Management Conference in Singapore in July.   The overall theme of conference (starting soon) is highly relevant to this debate.

Recently, LARRY SANGER, a co-founder of Wikipedia, affirmed that it is wonderful that the power to declare what we all know is no longer exclusively in the hands of professional elites.  He believes that ‘a giant, open, global conversation has just begun—one that will live on for the rest of human history—and its potential for good is tremendous’.   So, are then the Votaries of Web 2.0, the leaders in a movement towards the democratization of information or knowledge itself, on a global scale, something possible for the first time in human history?   Are IDS KS in the vanguard of the democratization process in the field of development?   Do we share information or knowledge?   Is the theoretical study of meaning here irrelevant or would the careful use of language improve our conceptual clarity about how what we do gives rise to the development impacts they seek to encourage?

(Va urma)

Liviu Drugus                                                        22    septembrie 2013          www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (2)


 

(cum lucrează cu informațiile în format electronic un proaspăt doctor în științe militare și informații)

 Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Vezi partea întâia a acestei recenzii-rechizitoriu a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

      Motto:

 

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”    Dragoș Ciuparu, august 2013

 

În această a doua parte a recenziei-rechizitoriu la cartea domnului Ionel Nițu voi lista și comenta cele 40 de trimiteri la adrese web/ internet, trimiterile (împreună cu Bibliografia și Referințele) formând aparatul critic al lucrării de doctorat publicată, recent, sub formă de carte. Pentru a demonstra utilitatea și chiar necesitatea ca această carte de interes public larg să fie publicată și în format electronic voi face și eu trimiteri la noi adrese web, dar voi și lista, în Anexe, texte preluate de la adrese web. Fac acest lucru din două motive: a) să ofer cititorului contemporan, mereu grăbit și adesea neîncrezător, conținutul concret al unor articole sub aspectul valorii lor informaționale; b) să evit întâmplarea (ce va deveni tot mai frecventă ca urmare a creșterii exponențiale a numărului de adrese web, platforme, site uri sau bloguri) ca la o anumită adresă să nu mai găsim decât anunțuri de genul ”Error!”, sau ”Pagină inexistentă”.  Citorul atent și răbdător va beneficia, citind comentariile la cele 40 de trimiteri (Note de subsol) din carte, de multă informație suplimentară și de ce nu?, de un posibil model de a face recenzii la cărți cu pretenții de mare științificitate și probitate academică.

 

Deoarece consider (ca și directorul acestei instituții, dl George Cristian Maior) că lucrătorii SRI care vor să răspundă noilor exigențe de intelligence și apelurilor-îndemn ale șefului instituției (aceea ca SRI să se deschidă către cooperarea cu lumea academică), sunt realmente interesați de aceste feed back uri din lumea academică, voi încerca, în limita disponibilităților mele temporale, să fac recenzii-prezentări și altor lucrări cu conținut similar publicate invariabil la Editura Rao. De asemenea, așa cum am promis în partea întâia a acestei recenzii-rechizitoriu, voi reproduce și corespondența mea cu SRI și/sau cu autorii proveniți de la această instituție. Fac acest lucru pentru a testa în ce măsură deschiderea SRI către sursele deschise și cooperarea cu mediul academic este o atitudine reală și concretă și nu doar una de imagine și, eventual, de noi generații de informatori (de altfel, foarte necesari în actualul Război informațional global). Pentru început, reproduc scrisoarea trimisă (la adresa relatii@sri.ro) către instituția numită SRI și care, destul de previzibil, nu a primit niciun fel de răspuns, ceea ce îmi întărește convingerea că drumul de la Securitate la Intelligence este unul foarte foarte lung și dificil:

”Bună ziua,

Va trimit linkul de la prima parte a unei recenzii la cartea ”Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”, Ed RAO, 2012.

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

Am convingerea că invitația, lansată public și de Domnul director George Cristian Maior, membrilor mediului academic de a se constitui în parteneri epistemici în procesul de adaptare a serviciilor de intelligence la imperativele actuale a primit multe răspunsuri. Recenzia cărții ”Analiza de intelligence”  pe care o atașez ca adresă web poate fi utilă, cred, în acest proces de deschidere spre nou. Notele critice vizează tocmai acest deziderat al creșterii calității analizelor specialiștilor dumneavoastră.

Cu deosebită considerație,

Prof Liviu Drugus”

 

(Scrisoarea a fost trimisă la 14 august, iar răspunsul/ reacția – dacă va veni vreodată…. – va  fi inclus(ă) în partea a treia a acestei recenzii-rechizitoriu).

 

Iată, în continuare, comentariile mele la cele 40 de trimiteri webografice, urmate de articole și preluări de pe internet menite să ajute mai bine la înțelegerea mesajului aceste interesante și importante cărți, la care aduag 4 Anexe cu articole preluate de pe internet dar care pot ajuta mai bine la înțelegerea conținutului acestei cărți și a noii profesii, aceea de analist de intelligence:

 

1) La pagina 18 se face o trimitere la documentul intitulat ”Viziunea Strategică 2007-2010” și ”SRI în era informațională. Viziunea strategică 2011-2015” disponibile online (la 01.07.2012) la www.sri.ro/categorii/64/documente/strategice.html Scriu în browser această adresă și se deschide pagina SRI. OK, măcar pot spera să găsesc și alte surse bibliografice, pe lângă cele două documente programatice (deși, normal al fi fost ca să se deschidă prin click la adresa citată în carte. N-a fost să fie așa..). Încerc să citesc câte ceva de pe site ul SRI prezentat pe sectiuni, dar site ul nu conține și o sectiune de documente strategice. Pe scurt, o adresă falsă! Oare de ce acest document public de real interes nu este afișat chiar pe pagina de gardă a website ului SRI? Iată alte câteva link uri pe care le-am accesat: http://www.sri.ro/video/videoPlay-Maior.html?id=1 Mesajul directorului SRI Cristian George Maior. Rezultat: nu se deschide.  Voi sesiza acest lucru la adresa de contact relatii@sri.ro și voi ține cititorii la curent despre corespondența cu instituția publică numită SRI (denumire care nu face deloc trimitere la ”intelligence”. Poate, în procesul de schimbare permanentă să încapă și adaptarea denumirii la realitățile occidentale față de care ne manifestăm atașamentul). Caut mai departe. La adresa http://www.sri.ro/educatie-si-cercetare/educatie-cercetare.html dedicată activității de educație și cercetare nu există o listă cu articole, cărți, autori, conferințe, proiecte de cercetare derulate, în curs de derulare și propuse a se derula în viitor. Normal ar fi fost să găsesc prezentate lucrările (multe) semnate de George Cristian Maior, precum și lucrarea dlui Ionel Nițu. Ciudat mod de a face publice produsele personalului SRI (chiar dacă actualmente, dl Ionel Nițu nu mai lucrează, oficial, la SRI, ci la o firmă intim legată de această instituție a statului român). Presupun că lucarea ”Analiza de intelligence” publicată în acest an la Rao a fost elaborată folosind resursele, inclusiv financiare, ale instituției, drept pentru care contribuabilii ar fi putut citi această carte în format pdf pe site ul instituției. Eu am plătit 24,91 lei pentru a o citi și a găsi (pe lângă informațiile utile) destule inadvertențe, superfiacialități și inconsecvențe (neașteptate pentru mine) pe care le voi semnala pe parcursul acestei recenzii. Încă un exemplu: la adresa http://www.sri.ro/ghid-de-autoprotectie.html#ghid4 unde ar trebui să primim sfaturi de a nu cădea în capcanele unor agenți străini, link ul nu se deschide… Am postat link ul pe FB și am sugerat potențialilor vizitatori să încerce să-l deschidă… Testul de civism este edificator: niciunul dintre sutele de postatori nu a dat vreun feed back. Probabil aceasta este atitudinea majoritară față de SRI: maximă reticență! Adică, pentru mulți dintre noi, SRI = Securitate, instutuție cu care nu trebuie să ai de-a face… Sugerez compartimentului de RP al instituției să facă o adresă (un cont) pe FB a acestui Departament și să lanseze periodic chestionare pe diverse teme, inclusiv pe aceea a atitudinii populației față de SRI. Cred că majoritatea prietenilor mei de pe FB care au văzut link ul și au trecut repede mai departe au gândit că nu are rost să te pui cu SRI ul… Mentalitate pe care chiar autorul cărții o critică. Dar nu cu critici în cărți groase se poate recâștiga încrederea publicului în această instituție, ci cu o pagină web funcțională și ceva mai prietenoasă. Măcar dacă se posta un banner cu inscripția ”Închis pentru inventar” sau ”Vin imediat”… O soluție ar fi o chetă publică pentru adunarea a cca 500 de euro  pentru a plăti un student de la informatică ca să face o pagină web ca lumea… În fine, tot pe pagina web a SRI se află și numărul de telefon 0 800 800 100 care este o linie gratuită pentru semnalarea riscurilor teroriste. Nu am riscat să verific dacă funcționează. Prefer (doar) să sper că da…

2) La pagina 24 se face trimitere la www.cia.gov pentru a verifica sursa Random, H.A. (1958), Intelligence as a Science, in: Studies in Intelligence, p. 76, Washington, disponibil online (la 01.09.2010). Pagina superbogată în informații: Dau search după itemul Random H.A. Intelligence as Science și obțin https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol46no3/html/v46i3a02p.htm unde găsesc un articol semnat de Michael Warner unde se face o trecere în revistă a mai multor definiții. Un alt link, același autor (Warnrr) ne trimite la un articol mai complet, dar nu la Random H.A…. Acest autor este citat la nota de final 17 (din 19), dar lucrarea lui Random nu se poate citi (deși se precizează că este declasificată). Mai rafinez căutarea și dau peste revista în cauză la adresa https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-studies/studies/volume-54-number-1/PDFs-Vol.-54-No.1/U-%20Studies%2054no1-UnclassExtracts-Web.pdf care, scrie în browser, conține 80 de pagini. Caut pagina 76. În realitate revista are doar 71 de pagini! De fapt, constat ulterior, este numărul 54 din 2010…. Din nou la căutat/ cercetat/ investigat… Apelez la Google. Dintre zecile de trimiteri (inclusiv cele de mai sus) găsesc și https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol2no2/html/v02i2a09p_0001.htm Mare bucurie! Găsesc un articol semnat de Random H.A. Dar nu este cartea, ci un extras din articolul autorului republicat cu aprobarea CIA în anul de grație 1993 Sepember 22. Iată articolul integral, spre uzul celor interesați, în Anexa 1:

Dacă autorul cărții, dl Ionel Nițu, dorea să ajute cu adevărat cititorii să afle mai multe despre autorul american și cartea sa, putea face trimitere la http://www.animv.ro/files/RRSI–5-.pdf respectiv la site ul Revistei Române de Studii de Intelligence nr. 5/ 2011 (182 pagini), unde este publicat articolul dlui Ionel Nițu, ”Contribuții la definirea unui cadru conceptual și metodologic al analizei de intelligence”, pp 11-31. Este citat în articol și Random H.A. cu buclucașa carte care nu se (mai) află pe site ul CIA. De reținut că articolul editorial, semnat de George Cristian Maior, directorul SRI, este intitulat ”SRI în era informațională. Argument pentru o viziune strategică”, pp.  7-8 și, în contextul discuției despre viziunea strategică a SRI, putea fi și el citat în lucrare. Eventual, se putea face și o analiză critică a acestui editorial care, în mod normal, ar fi trebuit (dar nu este) să fie impecabil din punct de vedere al tehnoredactării și logicii limbii române (o eventuală analiză a acestui editorial, în viitor). De reținut că articolul ”Contribuții…” susamintit nu este citat nicăieri în carte, deși părți ale articolului sunt preluate sau ”topite” în textul cărții pe parcursul mai multor capitole (ex. la paginile 26-27, 94-95, pentru a da doar două exemple). Faptul că articolul dlui Ionel Nițu a apărut în anul 2011, iar cartea domniei sale, apărută în 2012, nu citează acest articol, așa cum era firesc, dă de gândit asupra unui aspect deontologic generic numit autoplagiere, dar în legătură cu care mă voi exprima doar după ce voi face o analiză specială, cu soft specializat.

3) La p 25 se face o trimitere la adresa www.odci.gov Rezultatul? Pagină inexistentă!

4) La p. 25-26 se vorbește/ scrie: ”Dicționarul elaborat de Statul Major General al Statelor Unite (2001, revizuit în 2007) definește noțiunea de intelligence sub forma unui produs rezultat al procesului (de culegere, procesare, integrare, analiză, evaluare și interpretare” și se face trimitere la adresa http://www.apd.army.mil Surpriză plăcută: site ul se deschide! Dar bogăția de informații afișate face imposibilă găsirea amintitului Dicționar… Ajung, intuitiv și aleatoriu la adresa http://armypubs.army.mil/doctrine/DR_pubs/dr_a/pdf/adrp1.pdf în speranța că voi găsi ceva aici. Cei cca 12 MB se deschid în câteva zeci de minute (evident, laptopul meu bătrân e de vină…) dar textul (de 62 pagini) se referă la armata regulată a SUA, nu la serviciile de military intelligence. Mai mult, autorul cărții, Ionel Nițu, nici nu citează (deci nu folosește ghilimele), ci povestește, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm cam de pe unde s-a extras aproximativa definiție a intelligence ului, conform căreia ”intelligence (este)… un produs rezultat al procesului (de culegere, procesare, integrare, analiza, evaluare și interpretare)”. Logică beton: avem de-a face cu un… proces de procesare… Nu ni se spune ce anume se procesează în acest proces… Îmi permit să deduc că este vorba despre date, informații, cunoștințe și chiar mai mult decât atât, deși poate autorul se referea la altceva. Autorul nu ne spune și nouă, cititorilor, la ce se referea. Secret! J Concluzie: citarea sursei americane este făcută la plesneală, impresionist, adică pentru impresie artistică și pentru impresionarea publicului care, de fapt, se aștepta la rigoare, claritate, exactitate… Nu exclud și ipoteza ca această lucrare (tradusă) să fie trimisă și colegilor americani, spre a le dovedi că cultura lor organizațională este un izvor nesecat de inspirație pentru țările frățești din NATO: băi, v-am citat la greu, puteți acuma să ne credeți că voi sunteți modelul nostru, nu – Doamne ferește! – alte servicii (foste) frățești.

5) Tot la pagina 26 este dată o definiție a conceptului de intelligence în conformitate cu concluziile unei mese rotunde organizate de SRI în 2008 cu următoarea trimitere de subsol: ”Masă rotundă cu tema Societate, Democrație, Intelligence, organizată de Serviciul Român de Informații, 8 octombrie 2008 (referințe în revista Intelligence nr. 13, decembrie 2008, București, editată de SRI”. Evident, verific trimiterea. Într-adevăr, SRI are o revistă cu titlul ”Intelligence” al cărui număr din martie-mai 2010 are 120 pagini. Caut numărul din oct 2008. Rezultat: 404 Page not found! Găsesc – grație Google – doar numărul din martie 2010 (https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligencemartie2010.pdf revista din martie 2010). Încerc să dau de numărul din octombrie 2008. Încerc următoarele trei link uri, cu următoarele rezultate:

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligenceseptembrie2008.pdf Not found!

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligenceoctombrie2008.pdf Not found

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligencenoiembrie2008.pdf Not found! Apelez din nou la Mr Google: Iată ce găsesc: http://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intellspecial.pdf adică revista Intelligence, an 5, Număr special, Decembrie 2008.  Trebuie să recunosc că este un număr foarte interesant, sub mai multe aspecte: pe de o parte sub aspectul contributorilor (George Cristian Maior – de 4 ori – Ioan Mircea Pașcu, Sergiu Medar, Cristian Tabără, Vasile Dâncu, Liviu Mureșan, Răzvan Ionescu, Iulian Fota, Dan Claudiu Frunzulică, Doreș Șandor, Marian Preda, Cornel Codiță, Gabriel Sebe, Elena Istode, Radu Tudor, Mihai Stănișoară, Mihaela Matei, Stejărel Olaru, Gabriel Oprea, Cristian Pârvulescu la care îl adaug și pe Victor Ciutacu, prezent la reuniune, dar fără o intervenție publicată în acest număr special) și, pe de altă parte, sub aspectul ideilor avansate și susținute. Tocmai ca urmare a interesantelor idei avansate la Masa rotundă (cu cei 20 + 1 contributori/ comunicatori) găsesc nefirească citarea trunchiată, respectiv neprecizarea link ului direct la care se poate găsi revista în cauză.

 

6) La pagina 27 este citată lucrarea lui Marin Ioniță (2011) publicată în cartea coordonată chiar de Ionel Nițu și intitulată ”Ghidul analistului de intelligence. Compendiul pentru analiștii debutanți”, Editura ANIMV, p. 15. Cele 130 de pagini ale lucrării se găsesc la adresa http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf adresă necomunicată cititorului de către autorul Ionel Nițu, cititor care, dacă vrea să verifice, trebuie să facă eforturi suplimentare de căutare. Nu ascund faptul că suspiciosul din mine s-a întrebat mereu: oare de ce? Este ceva acolo care este preluat și nepus în ghilimele?  După lecturarea materialului din ”Compendiul…”  publicat în 2011 am ajuns la concluzia că aici materialul este mult mai bine dezvoltat în cele 130 de pagini, dintre care 12 sunt semnate de Ionel Nițu, comparativ cu cele 65 de pagini dedicate Modelului celor 3P, în cartea publicată de Ionel Nițu în 2012. În linii mari ideile și informațiile sunt cam aceleași, diferența fiind făcută de structurarea materialului. Revin cu observația că, odată ce există adresa web/ link ul pe internet de ce să nu fie făcută publică această adresă electronică (ca alternativă rațională și firească la trimiterea cititorului la biblioteci specializate, eventual chiar la biblioteca ANIMV). Și încă un lucru: în scopul pregătirii și informării populației cu problematica intelligence cred că lucrările elaborate de lucrătorii SRI în cadrul activității pentru care sunt plătiți ar trebui să fie postate pe pagina web a SRI, cu titlu gratuit. Mai exact, dacă cartea ”Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării” este un produs al unui angajat al SRI care a produs-o strict în timpul liber, atunci e ok, autorul trebuie să primească drepturile ce i se cuvin. Dar conținutul cărții contrazice această ipoteză, așa încât ar fi de dorit ca lucrarea să fie postată ”for free” (free of charge) pe pagina instituției. Care pagină ar mai trebui să fie și funcțională… O a treia situație, de compromis, poate chiar ceva mai echitabilă, ar fi ca lucrarea să fie vândută și în librării, dar să fie postată și pe pagina web a SRI. Altfel, îi voi da dreptate autorului pentru concluzia generală a cărții, mai mulți ani de acum încolo: instituția are mare nevoie de schimbare! În primul rând, una de mentalitate!

 

7) La pagina 28 există o trimitere la lucrarea din 1999 a lui Richards J. Jr Heuer intitulată ”Psychology of Intelligence Analysis”, publicată sub egita Center for the Studdy of Intelligence, Washington, DC cu trimitere la adresa online (la 01.09. 2010): http://www.cia.gov/csi/books/19104, p. 34. Evident, ghinion. Adresa nu mai este valabilă… Cu respect față de vizitatori, agenția scrie: CIA.gov has changed its Web address . . .CIA.gov is now encrypted, except for our Electronic Reading Room, to assure visitor confidentiality. As a result, the Web address for pages and documents in our site has changed from http:// to https://. In addition, CIA Careers has moved to a new location within the Web site. Please use the links or the search form below to find the information you seek. See: CIA.gov home page. Caut cartea și dau peste https://www.cia.gov/library/kent-center-occasional-papers/pdf/OPV3No1.pdf (Making Sense of Transnational Threats) o lucrare de 35 de pagini publicată în 2004 de Centrul Sherman Kent. O compensație destul de bună. Am deja un modus operandi: după ce SRI și CIA nu mă ajută să găsesc o carte recomandată chiar de aceste instituții, fac apel la Mr Google. Excelentă idee: iată rezultatul: http://www.scip.org/files/Resources/Heuer-Psychology-of-Intelligence-Analysis.pdf Cartea, de 214 pagini, este oferită integral, gratuit… Desigur, merită citită… Și din nou adresez o întrebare retorică dlui Ionel Nițu: în loc să citeze o sursă din 2010, cu un pic de efort putea oferi cititorilor acest ultim link. Dar așa, accesul la cartea lui Heuer va fi doar pentru aceia dintre specialiștii realmente interesați de domeniu care vor citi această recenzie (în stilul meu, inconfundabil, cu laude, critici și …întrebări retorice  J).

 

8) La pagina 34 se face o trimitere (disponibilă online la 01.07. 2012) la adresa: www.systems-thinking.org/dikw/dikw.htm. Trimiterea chiar funcționează! În cazul în care dl Ionel Nițu va accepta propunerea mea de a face o carte electronică (cu toate adresele hypertextualizate și cu texte relevante preluate de pe site urile cu acces public) atunci va putea prelua  și textul integral al articolului mai sus citat (tocmai pentru a evita pierderea de informație prin nedeschiderea unor adrese) și pe care îl reproduc în Anexa 2.

9) La pagina 35 se preia definiția informației clasificate și se face trimitere la www.sri.ro/categorii/44/lexicon.html Rezultatul era previzibil: nu se deschide nimic! Păcat! (Precizez că toate aceste încercări de a accede pe site ul SRI au avut loc pe data de duminică 11 august 2013. O fi fost zi liberă…).

 

10) La pagina 39 se face o trimitere la incredibila (!) sursă online (disponibilă la 01.07.2012): www.fac.org/irp/congress/1996_rpt/ic20001.tm  Evident, o asemenea adresă (scrisă greșit) nu se va deschide niciodată… Încerc o reparație: www.fac.org/irp/congress/1996_rpt/ic2001.html  Nu merge… Reduc adresa la pagina principală www.fac.org Se deschide pagina FAC înseamnă First Amendment Center, o pagină ce merită studiată. Cazurile Wikileaks (Julian Assange) și Edward Snowden au legătură directă cu primul amendament al Constituției SUA, referitoare la Free Speech… Iată motivația înființării acestui Centru (de la adresa:  http://www.firstamendmentcenter.org/about-the-first-amendment) în Anexa 3:

 

Din păcate, lucrarea indicată de dl Ionel Nițu nu există în conținutul site – ului. Oricum, modul gresit în care s-a făcut trimiterea (cu litere lipsă și cu trimitere la anul 21001) dă o notă de neseriozitate unei lucrări care, de fapt, tratează chestiuni fundamentale, vitale pentru fiecare om, pentru oameni și pentru omenire.

 

11) La pagina 40 avem o nouă trimitere electronică la lucrarea autorilor Barry James A, Davis Jack Gries, David D Sullivan, Bridging the Intelligence Policy Divide (disponibil online la 01.09. 2010) la www.cia.gov/library  După cum am arătat mai sus, site ul CIA a fost redirecționat la o altă adresă (probabil după 11 sept 2001), deci din nou eșec! Întrebarea pe care probabil orice cititor și-o adresează: ce rost are o trimitere verificată cu doi ani în urmă?  Din nou, o întrebare retorică…

 

12) La pagina 42 există o trimitere la o sursă online (disponibilă la 01.07. 2012) pentru lucrarea autorilor români Sârbu Bianca și Nițu Ionel intitulată ”Security Risk Analysis and Management” la adresa: www.isanet.org  Din nou, nu este o trimitere reală/ corectă adresa de mai sus fiind a unui site care oferă cărți contracost sau dă acces limitat la unele lucrări, pe post de promo. Dezamăgirea crește… În loc să obțină aura de actualitate, conexare la surse de primă mână și în loc de acces facil și rapid pentru doritorii de informații suplimentare se obține exact contrariul: aură de superficialitate, neconexare la surse directe, timp pierdut de către cititorii care doresc să-și amplifice bagajul informațional. Chiar vroiam să citesc această lucrare a celor doi autori. Sugerez autorului Ionel Nițu să facă efortul de a crea o secțiune specială pe pagina SRI dedicată literaturii de specialitate, pagină unde pot fi postate toate aceste lucrări de negăsit, deocamdată… Încerc să alung gândul insidios că unele dintre lucrările citate nici nu există, ci doar au fost transmise titlurile comunicate la unele conferințe, urmând ca lucrările finale să fie transmise ulterior. Dacă nu s-au mai transmis, atunci este posibil că nici nu au fost scrise. Acest lucru se mai întâmplă și la universitari prestigioși de la universități cu renume. Totuși, de la un lucrător de informații care scrie o lucrare de doctorat, în anul 2012, despre analiza informațiilor orice cititor se așteaptă să aibă informații mult mai exacte și mai corecte. Deja apar semen de întrebare legate de calitatea îndrumătorului și a comisiei de doctorat…

 

13) La pagina 45 se face trimitere la lucrarea autorilor Matei Mihaela și Nițu Ionel (2011), ”Intelligence Analysis in the Romanian Intelligence Service (SRI): The Critical P’s – People, Products and Processes, 16-19 martie 2011, cea de-a 52-a convenție anuală a ISA, Montreal (Canada). Adresa online a Conferinței și eventual a Proceeding(s) urilor lipsește cu desăvârșire. Altfel, la ce bună trimiterea dacă adresă online nu are, iar print nu există?

 

14) La aceeași pagină se face trimitere online (disponibilă la 01.07.2012) la încă un link din cadrul website ului SRI: www.sri.ro/categorii/44/lexicon.html Adresa pare corectă, dar link ul nu se deschide…

 

15) La pagina următoare, 46, se fac două trimiteri (ibidem) la aceeași lucrare trimisă la pagina 45 (adică… în eter).

 

16) La pagina 48 se face o trimitere la cartea lui Alvin Toffler, din anul 1970, ”The Future Shock”. Nefiind vorba despre un citat cred că trimiterea se putea face la ediția în limba română (”Șocul viitorului”), publicată în mai multe ediții și înainte și după 1989. Opinia mea este că dorința de epatare bate dorința reală de informare… Eventual, necitarea unei lucrări apărute pe timpul regimului ceaușist poate fi generată de dorința irepresibilă de a demonstra ruperea definitivă  cu trecutul… Prea multă preocupare la capitolul formă face trimiteri la nevoia de a mai verifica capitolul fond…

 

17) La pagina 50, o altă trimitere în eter: www.rand.org Cine este curios să găsească la această adresă lucrarea autoarei Barger Deborah G (2005) intitulată ”Towards a Revolution in Intelligence Affairs”, RAND Corporation National Security and Research Division, Santa Monica, p. 49 o face pe riscul său. După cum se vede din adresa website ului, aceasta este doar pagina principală web a RAND unde sigur nu se află o carte din anul 2005… Așadar, din nou impresia ”artistică” primează în comparație cu rorința reală de informare a cititorului.  Caut cu ajutorul funcției search si găsesc lucrarea la adresa http://www.rand.org/pubs/technical_reports/TR242.html Parcă sunt două adrese diferite, nu-i așa? Iar lucrarea chiar merită citită!

 

18) La pagina 51 se face trimitere la două lucrări: una a fostului director al SRI, Radu-Alexandru Timofte (2004) în Editura ANI, București, alta a actualului director al SRI George Cristian Maior (2012) publicată în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol 25 number 2 , summer 2012 (paginile din revistă nu sunt indicate). Ambele puteau avea o trimitere la formatul electronic al acestor surse. Iată adresa articolului din revista IJIC: http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/08850607.2012.652525 Articolul integral se poate obține doar contracost (37 USD), dar există și o previzualizare a articolului înainte de achiziționare. Paginile la care se găsește articolul sunt 217-239 (deci este vorba despre un articol serios și substanțial).

 

19) La pagina 53 se află următoarea trimitere de subsol: Lewin Kurt (1935), A Dynamic Theory of Personality, McGraw Hill Books Company, New York & London, disponibil online la 01.09. 2010:  http://www.archive.org/stream/dynamictheoryfp032261mbp#page/n5/wode/2up  Pagina nu există.

 

20) La pagina 54 o trimitere (disponibilă online la 01.09.2010) la revista Management Science: http://www.angelfire.com/creep/brendan/Quinn_effectiveness.pdf  Linkul se deschide si apare o perfectă pagină complet neagră… Ghinion…

 

21) La aceeași pagină 54 (valabil pentru aceeași data) trimiterea: http://ujdigispace.uj.ac.za:8080/dspace/bitstream/10210/1395/1/psyc_a4.pdf  Nimic! Nici măcar vreo indicație că pagina nu mai există… Deci, iar ghinion!

 

22) La aceeași dată fatidică a fost disponibil online și linkul de la subsolul paginii 55: http://xa.ymg.com/kq/groups Aici lucrurile se tranșează rapid: Pagină inexistentă! Ghinion!

 

23) La p. 57 găsim trimiterea de subsol (disponibilă tot în 2010) http://www.lsbu.uk Evident, Pagină inexistentă! Ghinion…

 

24) La pagina 61 o nouă trimitere la o lucrare a lui Kurt Lewin: (disponibilă în iulie 2012) http://www.archive.org/stream/dynamictheoryofp032261mbp#page/n5/wode/2up Mare bucurie. Cartea, scanată există și poate fi citită integral! Victorie!

 

25) La pagina 84 și 121: (disponibilă la 01 07 2012) www.dni.gov/electronic_reading_room/ICD_205.pdf  Pagină inexistentă! Ghinion!

 

26) www.fas.org/sgp/crs (la p. 84) Este o pagină care nu face trimitere la articolul lui Best. După îndelungi căutări ajung și la acest articol, foarte interesant, de doar șase pagini, pe care îl reproduc în Anexa 4: (Adresa articolului este http://www.fas.org/sgp/crs/intel/RS21948.pdf)  Acest articol/ Raport precum și altele sunt un bun mod de a înțelege supărarea și preocuparea președintelui Obama în legătură cu plecarea din sistem a lui Edward Snowden.

 

27) Paginile 85, 143, 171, 206, 211, 219, 222 există trimiterea: www.dni.gov/Vision_2015.pdf  Pagină inexistentă! Ghinion… deci cititorul român nu poate afla care este viziunea strategică a DNI din România până în 2015. Asta înseamnă întoarcerea la viziunea securistică bazată pe secretomanie și lipsa accesului publicului la cunoașterea deciziilor majore care îl privesc.

 

28) La pagina 91 trimiterea http://www.cia.gov/csi/books/19104  este vechea adresă a CIA. La noua adresă https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/ nu am găsit lucrarea în cauză. Ghinion…

 

29) La pagina 92, din nou o trimitere la www.rand.org Cu functia Search ajung la adresa care ar putea contine cartea în cauză: http://www.rand.org/nsrd/pubs/pubs05.3.html Încercați…

 

30) pagina 105 și 112: www.odci.gov Pagină inexistentă! Ghinion…

 

31) paginile 152, 179 și 199:  trimiterea la site ul CIA… Povestea e deja veche. Ghinion…

 

 

Concluzii la această a doua parte a recenziei mele referitoare la citarea surselor electronice. Din cele 40 trimiteri la linkuri de pe internet doar 2 s-au deschis sau au putut fi utilizate după noi căutări. Restul de 38 sunt fie pagini inexistente, fie cartea/ articolul/ comunicarea la care s-a făcut trimiterea nu există. Statistic, doar o pondere de 5% dintre citări sunt realmente utilizabile de către cititori, Puțin, mult prea puțin, din partea unui doctor în științe militare și informații. Dacă aș transforma procentul de citări corecte din totalul de citări electronice într-o notă de examen (dl dr Ionel Nițu fiind și lector universitar) atunci nota ar fi 0,5. Rotunjit, nota 1. Notă pe care o primește și conducătorul de doctorat în domeniul ”științe militare și informații”. Încă o dovadă că așa numitele ”științe” nu sunt deloc științe, iar nivelul doctoratelor de la noi continuă să rămână unul extrem de scăzut. Îmi permit o comparație: dacă un absolvent de licență mi-ar prezenta o lucrare de licență cu asemenea carențe la capitolul referințe electronice în mod cert lucrarea ar fi respinsă și studentul obligat să facă necesarele corecții. Aceste concluzii se referă strict la calitatea trimiterilor la resurse bibliografice electronice. După ce voi analiza cartea și sub celelalte aspecte (conținut, contribuții, aplicabilitate etc.) voi formula o concluzie (și o notă de examen) finală. Sper ca toate aceste observații să fie utile nu doar autorului (lansat într-un iureș de publicări de cărți, coordonator de lucări etc.), ci și studenților mei precum și oricăror persoane interesate în mod real de cercetare.  (Va urma)

 

Liviu Druguș    Miroslava, Iași   23 august 2013

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

A N E X E

 

 

 

Anexa 1

 

APPROVED FOR RELEASE
CIA HISTORICAL REVIEW PROGRAM
22 SEPT 93

CONFIDENTIAL

A professional logician defines intelligence and draws important conclusions both theoretical and practical.

INTELLIGENCE AS A SCIENCE

R. A. Random

Some writers on intelligence problems suggest that intelligence is a science or at leas should be made one. This article examines the question and discusses its practical implications.

We shall need two or three definitions. The first is one for intelligence, and some care must go into its phrasing, for it is central to the argument that follows. In polling some of my professional colleagues, I find no general agreement on the meaning of „intelligence”; each of them tends to particularize his definition so that it covers at best but little more than his own occupational specialty. Each will admit that there are others who engage in activities similar, even very similar, to his, but „what they are doing is not intelligence, strictly speaking.” And I find a similar lack of agreement, and of precision, in the literature of intelligence. We must therefore construct our own definition.

The definition of a concept, if the aim is truth and accuracy, is not to be undertaken without due regard for logical principles. Any definition must take the form of a two-part equivalence. The first part is the constant to be defined, or the definiendum, and the second, the definiens, is an arbitrary structure containing only constants whose meaning is either initially clear or previously explained. The definiens, to avoid a vicious circle, must exclude the constant being defined and any other expression previously described with the help of this constant.1 Further, if the definition is to be useful, or perhaps even logically sound, it has to define the concept not in terms of its properties, but in terms of the unique set of operations with which it is synonymous.2

In constructing a definition for intelligence we must therefore state its general and then itsspecific unique set of synonymous operations. These sets derive from the fact that intelligence is, above everything else, a particular kind of human activity. Our definition must be both comprehensive, in that we omit nothing which is a part of intelligence, and exclusive, in that we include nothing which is not a part of intelligence.

The definition here proposed is the following: Intelligence is the official, secret collection and processing of information on foreign countries to aid in formulating and implementing foreign policy, and the conduct of covert activities abroad to facilitate the implementation of foreign policy. This definition appears to meet the logical requirements given in the preceding two paragraphs. Its critics will have to demonstrate that the constants in the definiens, the italicized words, are not components, or do not include all the components, of what is, or may be, generally thought of as intelligence. All of these constants refer to activities that are and have been carried out at one time or another under the intelligence banner, and they are sufficiently particularized by their official-secret designation to exclude other categories of human activity.

Another definition we need is for science. A generally accepted definition has it that science is accumulated knowledge, systematized and formulated with reference to the discovery of general truths or the operation of general laws.

If we review these two definitions together, it is apparent that there is nothing in intelligence which precludes its being a science. The unity of science is a matter of methodology, not of subject matter, and intelligence has accumulated knowledge, empirical data, susceptible of systematization and formulation. It therefore can be a science. But an examination of the present state of this accumulation with reference to the discovery of general truths and the operation of general laws leads to the conclusion that intelligence probably has not yet reached that status.

If intelligence could be a science, what kind of a science could it be? What developed sciences deal with data similar to the data of intelligence? Is it possible that some developed science, a science that has gone a long way toward finding its general truths and the operations of its general laws, may not have covered all or a very large part of the ground covered by intelligence? Answers to the first two questions will throw light on the methodological problems of organizing the data of intelligence and the formulation of its general truths and laws. An affirmative answer to the third question would suggest that it might be redundant to make a separate science of intelligence.

In the taxonomy of science there is one large grouping called the social sciences, or more recently the „policy sciences.” The policy sciences deal with the integration of values realized by and embodied in interpersonal relationships. Matching this definition against our definition of intelligence, it is quite clear that nothing in intelligence excludes it from the group of policy sciences as one of their specialized aspects. The general, across-the-board policy science principles or general truths and laws are, then, applicable to intelligence.

Now let us look again at intelligence to see which of its aspects set it apart or distinguish it from some other kind of human activity, or „interpersonal relationships.” The more one studies this question, the more apparent it is that if we take away the words „official,” „secret,” and „covert” from our definition, there is nothing done under the heading of intelligence that is not done in an identical or nearly identical way in the non-intelligence world. But these three modifiers are qualifying and adjectival, rather than fundamental. With this breakdown it is very difficult to see intelligence as a system of related phenomena so specific, separate and irreducible that it must be treated as a separate science. As pointed out above, intelligence can be treated as a separate science. However, if obviously related systems of phenomena, or developed sciences, can be extended to include intelligence, and if the differentiating aspects of intelligence are more qualifying than basic, the development of a science of intelligence becomes altogether redundant.

To suggest that it is redundant and impractical to erect a science of intelligence is not to reject the application of scientific methodology to intelligence, and specifically the acknowledgement and use of the principles of the social sciences applicable to the phenomena of intelligence. Such a rejection would reject rationality and scientific principle as a basis for practice, and substitute intuitive guesses and unanalyzed conjectures. While irrational conduct of intelligence practice, like non-principled behavior generally, may become skillful and may be successful to the extent of attaining particular ends desired, as a rule it can be recommended only as a kind of short-cut in simple situations. When the situation is complicated and the actor is confronted with multiple choices of action, reliance on non-principled behavior introduces an unacceptably high level of probable error.

The propositions advanced above – that it is not profitable to develop intelligence as a separate science because the phenomena with which it deals are covered by the social sciences, and that the only sound practice of intelligence is that based on the scientific method as specifically applied in the social sciences – have important practical implications. The main one of these is that we must build up within the intelligence community a knowledge of scientific method and the techniques and principles of the policy sciences and must study their application to intelligence problems. We must do this because it is the only way to effect any fundamental improvement in professional intelligence practice.

For the intelligence officer to concern himself with scientific method and its application in the policy sciences and with the application of the principles and techniques of the policy sciences to his work may seem to introduce complexity and irrelevancies into an already complicated business. It may seem „theoretical” in the invidious sense of the word, that is impractical. Yet if he does not do this, he opts for non-principled, irrational activity patterns, and he has no place else to go to find the principles basic to his professional activity.

Since World War II a great deal of progress has been made in finding practical application for improved social science methodology and techniques, progress comparable in quality, if not in breadth and depth of application, to contemporary technical advances in physical science. While most of this progress in practical application has been in the military field (in use of weapons systems as distinguished from weaponry itself, a sub-discipline of physical science and technology), and in economics (applications in business and industry), there has been some attempt at application of the other policy sciences. However, there is a considerable technological lag in adapting new methods to some fields of endeavor that derive their principles from the policy sciences. When one examines some of the work that has been done in such organizations as the Rand Corporation and notes its application to, say, business and industry, one is forced to conclude that kinds of activity similar to intelligence make fruitful use of techniques of which we in the intelligence profession are only dimly aware.

To list in detail new social science techniques which could be of practical use to intelligence would require a thoroughly annotated bibliography of a length beyond the scope of this paper. It may be said here that the progress in this field stems mainly from developments in logic, where it takes such forms as symbolic logic and heuristic science. These developments are basic to the current progress in both the physical and policy sciences. Those interested in this newer logic can consult Hans Reichenbach’s The Rise of Scientific Philosophy, reprinted in 1957 in a paperback edition by the University of California Press. As an example of technique derived from the development in logic, one might cite Operations Research, defined as a scientific method of providing executive departments with a quantitative basis for decisions on operations under their control. This technique is described by J. F. McCloskey and Florence N. Trefethen in their Operations Research for Management, published in 1954 by the Johns Hopkins Press. Karl W. Deutsch’sNationalism and Social Communication, Wiley & M. I. T., 1953, is a fine example of how the newer techniques can be applied to the analysis of specific political problems.

Introducing these new methods and techniques into the intelligence profession will be difficult. Many of them have not yet been processed to a point where they can have direct practical application. As presently stated, they are often unintelligible to any but social sciences experts with a strong methodological or symbolic-logic bent. Other methods, more developed toward the practical, have been evolved for concrete problems which pertain to the intelligence profession only by extension. What is needed in either case, in effect, is to bring together those who are concerned with the formulation of principles and underlying methods and those – the intelligence technicians -who are concerned with practice, so that the latter can communicate their needs. Once the need is perceived, there is no reason why this kind of consultation cannot be arranged. Through such communication we should derive the insights that we require to improve our professional practice.


1 See Tarski, Alfred. Introduction to Logic. New York, OxfordUniversity Press, rev. ed., 1946, p. 35.

2 P. W. Bridgeman. „The Logic of Modern Physics” in Readings in the Philosophy of Science, Herbert Feigl and May Broderick, ed. New York: Appleton, Century, Crofts, 1953, pp. 36-7.

Top of page

CONFIDENTIAL

 

Historical Document

Posted: May 08, 2007 07:06 AM

Last Updated: Aug 03, 2011 01:53 PM

 

Anexa 2

 

Data, Information, Knowledge, and Wisdom

by Gene BellingerDurval CastroAnthony Mills

There is probably no segment of activity in the world attracting as much attention at present as that of knowledge management. Yet as I entered this arena of activity I quickly found there didn’t seem to be a wealth of sources that seemed to make sense in terms of defining what knowledge actually was, and how was it differentiated from data, information, and wisdom. What follows is the current level of understanding I have been able to piece together regarding data, information, knowledge, and wisdom. I figured to understand one of them I had to understand all of them.

According to Russell Ackoff, a systems theorist and professor of organizational change, the content of the human mind can be classified into five categories:

  1. Data: symbols
  2. Information: data that are processed to be useful; provides answers to „who”, „what”, „where”, and „when” questions
  3. Knowledge: application of data and information; answers „how” questions
  4. Understanding: appreciation of „why”
  5. Wisdom: evaluated understanding.

Ackoff indicates that the first four categories relate to the past; they deal with what has been or what is known. Only the fifth category, wisdom, deals with the future because it incorporates vision and design. With wisdom, people can create the future rather than just grasp the present and past. But achieving wisdom isn’t easy; people must move successively through the other categories.

A further elaboration of Ackoff’s definitions follows:

Data… data is raw. It simply exists and has no significance beyond its existence (in and of itself). It can exist in any form, usable or not. It does not have meaning of itself. In computer parlance, a spreadsheet generally starts out by holding data.

Information… information is data that has been given meaning by way of relational connection. This „meaning” can be useful, but does not have to be. In computer parlance, a relational database makes information from the data stored within it.

Knowledge… knowledge is the appropriate collection of information, such that it’s intent is to be useful. Knowledge is a deterministic process. When someone „memorizes” information (as less-aspiring test-bound students often do), then they have amassed knowledge. This knowledge has useful meaning to them, but it does not provide for, in and of itself, an integration such as would infer further knowledge. For example, elementary school children memorize, or amass knowledge of, the „times table”. They can tell you that „2 x 2 = 4” because they have amassed that knowledge (it being included in the times table). But when asked what is „1267 x 300”, they can not respond correctly because that entry is not in their times table. To correctly answer such a question requires a true cognitive and analytical ability that is only encompassed in the next level… understanding. In computer parlance, most of the applications we use (modeling, simulation, etc.) exercise some type of stored knowledge.

Understanding… understanding is an interpolative and probabilistic process. It is cognitive and analytical. It is the process by which I can take knowledge and synthesize new knowledge from the previously held knowledge. The difference between understanding and knowledge is the difference between „learning” and „memorizing”. People who have understanding can undertake useful actions because they can synthesize new knowledge, or in some cases, at least new information, from what is previously known (and understood). That is, understanding can build upon currently held information, knowledge and understanding itself. In computer parlance, AI systems possess understanding in the sense that they are able to synthesize new knowledge from previously stored information and knowledge.

Wisdom… wisdom is an extrapolative and non-deterministic, non-probabilistic process. It calls upon all the previous levels of consciousness, and specifically upon special types of human programming (moral, ethical codes, etc.). It beckons to give us understanding about which there has previously been no understanding, and in doing so, goes far beyond understanding itself. It is the essence of philosophical probing. Unlike the previous four levels, it asks questions to which there is no (easily-achievable) answer, and in some cases, to which there can be no humanly-known answer period. Wisdom is therefore, the process by which we also discern, or judge, between right and wrong, good and bad. I personally believe that computers do not have, and will never have the ability to posses wisdom. Wisdom is a uniquely human state, or as I see it, wisdom requires one to have a soul, for it resides as much in the heart as in the mind. And a soul is something machines will never possess (or perhaps I should reword that to say, a soul is something that, in general, will never possess a machine).

Personally I contend that the sequence is a bit less involved than described by Ackoff. The following diagram represents the transitions from data, to information, to knowledge, and finally to wisdom, and it is understanding that support the transition from each stage to the next. Understanding is not a separate level of its own.

Data represents a fact or statement of event without relation to other things.

Ex: It is raining.

Information embodies the understanding of a relationship of some sort, possibly cause and effect.

Ex: The temperature dropped 15 degrees and then it started raining.

Knowledge represents a pattern that connects and generally provides a high level of predictability as to what is described or what will happen next.

Ex: If the humidity is very high and the temperature drops substantially the atmospheres is often unlikely to be able to hold the moisture so it rains.

Wisdom embodies more of an understanding of fundamental principles embodied within the knowledge that are essentially the basis for the knowledge being what it is. Wisdom is essentially systemic.

Ex: It rains because it rains. And this encompasses an understanding of all the interactions that happen between raining, evaporation, air currents, temperature gradients, changes, and raining.

Yet, there is still a question regarding when is a pattern knowledge and when is it noise. Consider the following:

  • Abugt dbesbt regtc uatn s uitrzt.
  • ubtxte pstye ysote anet sser extess
  • ibxtedstes bet3 ibtes otesb tapbesct ehracts

It is quite likely this sequence represents 100% novelty, which means it’s equivalent to noise. There is no foundation for you to connect with the pattern, yet to me the statements are quite meaningful as I understand the translation with reveals they are in fact Newton’s 3 laws of motion. Is something knowledge if you can’t understand it?

Now consider the following:

  • I have a box.
  • The box is 3′ wide, 3′ deep, and 6′ high.
  • The box is very heavy.
  • The box has a door on the front of it.
  • When I open the box it has food in it.
  • It is colder inside the box than it is outside.
  • You usually find the box in the kitchen.
  • There is a smaller compartment inside the box with ice in it.
  • When you open the door the light comes on.
  • When you move this box you usually find lots of dirt underneath it.
  • Junk has a real habit of collecting on top of this box.

What is it?

A refrigerator. You knew that, right? At some point in the sequence you connected with the pattern and understood it was a description of a refrigerator. From that point on each statement only added confirmation to your understanding.

If you lived in a society that had never seen a refrigerator you might still be scratching your head as to what the sequence of statements referred to.

Also, realize that I could have provided you with the above statements in any order and still at some point the pattern would have connected. When the pattern connected the sequence of statements represented knowledge to you. To me all the statements convey nothing as they are simply 100% confirmation of what I already knew as I knew what I was describing even before I started.

References:

theWay of Systems * Feedback * Musings
Copyright © 2004 Gene Bellinger

 

Anexa 3:

”Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances.

—     The First Amendment to the U.S. Constitution

 

 

The First Amendment was written because at America’s inception, citizens demanded a guarantee of their basic freedoms.

Our blueprint for personal freedom and the hallmark of an open society, the First Amendment protects freedom of speech, press, religion, assembly and petition.

Without the First Amendment, religious minorities could be persecuted, the government might well establish a national religion, protesters could be silenced, the press could not criticize government, and citizens could not mobilize for social change.

When the U.S. Constitution was signed on Sept. 17, 1787, it did not contain the essential freedoms now outlined in the Bill of Rights, because many of the Framers viewed their inclusion as unnecessary. However, after vigorous debate, the Bill of Rights was adopted. The first freedoms guaranteed in this historic document were articulated in the 45 words written by James Madison that we have come to know as the First Amendment.

The Bill of Rights — the first 10 amendments to the Constitution — went into effect on Dec. 15, 1791, when the state of Virginia ratified it, giving the bill the majority of ratifying states required to protect citizens from the power of the federal government.

The First Amendment ensures that “if there is any fixed star in our constitutional constellation, it is that no official, high or petty, can prescribe what shall be orthodox in politics, nationalism, religion, or force citizens to confess by word or act their faith therein,” as Justice Robert Jackson wrote in the 1943 case West Virginia v. Barnette.

And as Justice William Brennan wrote in New York Times Co. v. Sullivan in 1964, the First Amendment provides that “debate on public issues … [should be] … uninhibited, robust, and wide-open.”

However, Americans vigorously dispute the application of the First Amendment.

Most people believe in the right to free speech, but debate whether it should cover flag-burning, hard-core rap and heavy-metal lyrics, tobacco advertising, hate speech, pornography, nude dancing, solicitation and various forms of symbolic speech. Many would agree to limiting some forms of free expression, as seen in the FirstAmendmentCenter’s State of the First Amendment survey reports.

Most people, at some level, recognize the necessity of religious liberty and toleration, but some balk when a religious tenet of a minority religion conflicts with a generally applicable law or with their own religious faith. Many Americans see the need to separate the state from the church to some extent, but decry the banning of school-sponsored prayer from public schools and the removal of the Ten Commandments from public buildings.

Further, courts wrestle daily with First Amendment controversies and constitutional clashes, as evidenced by the free-press vs. fair-trial debate and the dilemma of First Amendment liberty principles vs. the equality values of the 14th Amendment.

Such difficulties are the price of freedom of speech and religion in a tolerant, open society.”

 

Anexa 4

1 For further detail on various legislative proposals, see CRS Report RL32600, Comparison of

9/11 Commission Recommended Intelligence Reforms, Roberts Draft Bill, H.R. 4104, S. 190, S.

1520, S. 6, H.R. 4584, Current Law; also, CRS Report RL32601, Comparison of 9/11

Commission Recommended Intelligence Reforms, Collins/Lieberman Draft Bill, S. 2774, H.R.

5024, Administration Proposal, and Current Law.

Congressional Research Service ˜ The Library of Congress

 

CRS Report for Congress

Received through the CRS Web

Order Code RS21948

Updated February 11, 2005

The Director of National Intelligence and

Intelligence Analysis

Richard A. Best, Jr.

Specialist in National Defense

Foreign Affairs, Defense, and Trade Division

 

Summary

 

The 9/11 Commission made a number of recommendations to improve the quality

of intelligence analysis. A key recommendation was the establishment of a Director of

National Intelligence (DNI) position to manage the national intelligence effort and serve

as the principal intelligence adviser to the President — along with a separate director of

the Central Intelligence Agency. Subsequently, the Intelligence Reform and Terrorism

Prevention Act of 2004, P.L. 108-458, made the DNI the principal adviser to the

President on intelligence and made the DNI responsible for coordinating communitywide

intelligence estimates. Some observers note that separating the DNI from the

analytical offices may complicate the overall analytical effort. This report will be

updated as new information becomes available.

Background

 

The fundamental responsibility of intelligence services is to provide information to

support policymakers and military commanders. In reviewing the performance of the U.S.

Intelligence Community prior to the terrorist attacks of September 11, 2001, the 9/11

Commission, the National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States,

concluded that greater coordination of the nation’s intelligence effort is required to

enhance the collection and analysis of information. Specifically, the 9/11 Commission

recommended that a new position of National Intelligence Director (NID) be established

to ensure greater inter-agency coordination. A number of legislative proposals were

introduced in 2004 to establish such an office separate from the Director of the Central

Intelligence Agency (CIA).1

 

CRS-2

2 See CRS Report RL32506, The Position of Director of National Intelligence: Issues for

Congress.

3 U.S., National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States, The 9/11 Commission

Report (Washington: Government Printing Office, 2004), p. 411.

4 Ibid., p. 414. (Subsequently, there appears to be a growing consensus to locate the NID outside

the Executive Office of the President.)

5 9/11 Commission Report, p. 411.

6 50 USC 403-3(a)(2).

7 P.L. 108-487, the Intelligence Authorization Act for FY2005, signed on December 23, 2004,

provides that the DCI may discharge the functions of the DNI until the DNI is appointed.

The NID was envisioned by the 9/11 Commission as having a number of budgetary

and managerial responsibilities.2 In addition, the occupant of the position would “retain

the present DCI’s role as the principal intelligence adviser to the president.”3 The

Commission also envisioned that the NID who would “be confirmed by the Senate and

would testify before Congress, would have a relatively small staff of several hundred

people, taking the place of the existing community management offices housed at the

CIA.”4 The Commission adds, however, that “We hope the president will come to look

directly to the directors of the national intelligence centers [the National Counterterrorism

Center, and other centers focusing on WMD proliferation, international crime and

narcotics, and China/East Asia] to provide all-source analysis in their areas of

responsibility, balancing the advice of these intelligence chiefs against the contrasting

viewpoints that may be offered by department heads at State, Defense, Homeland

Security, Justice, and other agencies.”5

There is some debate whether the 9/11 Commission envisioned the NID as having

the responsibility for coordinating national intelligence estimates and other community

products. The Director of Central Intelligence (DCI) has been responsible for providing

intelligence to the President, to the heads of departments and agencies of the Executive

Branch, the Chairman of the Joint Chiefs of Staff and senior military commanders, and

“where appropriate” the Senate and House of Representatives and the committees thereof.

The statute provides that “such national intelligence should be timely, objective,

independent of political considerations, and based upon all sources available to the

intelligence community.”6 Draft legislation in the fall of 2004 did include the assignment

of responsibilities for preparing national intelligence estimates to the DNI.

On December 17, 2004, the President approved the Intelligence Reform and

Terrorism Prevention Act of 2004 (hereafter the “Intelligence Reform Act”)(P.L. 108-

458). The Act incorporated many of the proposals of the 9/11 Commission, including the

establishment of a Director of National Intelligence (DNI) separate from the Director of

the CIA. Although most of the debates prior to passage of the legislation addressed the

DNI’s responsibilities for managing the intelligence budget, the Act also made a number

of changes affecting the preparation of analytical products for consumers at the highest

levels of government. The DNI will serve as head of the Intelligence Community and as

the principal adviser to the President and the National Security Council, and the

Homeland Security Council for intelligence matters related to the national security.7

CRS-3

8 50 USC 403-3(b).

9 50 USC 403-3(b)(2).

10 On the 2002 NIE see U.S. Senate, Select Committee on Intelligence, U.S. Intelligence

Community’s Prewar Intelligence Assessments on Iraq, S.Rept. 108-301, July 9, 2004; on the

more recent NIE, see Douglas Jehl, “U.S. Intelligence Shows Pessimism on Iraq’s Future,” New

York Times, September 16, 2004, p.1. Neither of these NIEs has yet been made public; earlier

NIEs are occasionally released; see, for instance, Donald P. Steury, ed., Intentions and

Capabilities: Estimates on Soviet Strategic Forces, 1950-1983 (Washington: Center for the Study

National Intelligence Council and National Intelligence Estimates

Under the new legislation, the Office of the DNI will include the National

Intelligence Council (NIC), composed of senior analysts within the Intelligence

Community and substantive experts from the public and private sector.8 The members

of the NIC “shall constitute the senior intelligence advisers fo the Intelligence Community

for purposes of representing the views of the [I]ntelligence [C]ommunity within the

United States Government.” The members of the NIC are to be appointed by, report to,

and serve at the pleasure of the DNI.

The Intelligence Reform Act, provides that the DNI, when appointed, will be

responsible for NIEs and other analytical products prepared under the auspices of the NIC.

The three statutory responsibilities of the NIC have been to:

! produce national intelligence estimates for the Government, included,

whenever the Council considers appropriate, alternative views held by

elements of the intelligence community;

! evaluate community-wide collection and production of intelligence by

the intelligence community and the requirements and resources of such

collection and production; and

! otherwise assist the [DNI] in carrying out responsibilities established in

law.9

The DCI historically, and the DNI in the future, has a unique responsibility for the

quality of intelligence analysis for consumers at all levels of government. While a

number of agencies produce analytical products, the most authoritative intelligence

products of the U.S. Intelligence Community are published under the authority of the DCI

and potentially the DNI. NIEs are the primary, but not the sole, form in which the

Intelligence Community forwards its judgments to senior officials, and they are the only

one prescribed in statute. NIEs are produced at the NIC’s initiative or in response to

requests from senior policymakers.

NIEs are sometimes highly controversial. They are designed to set forth the best

objective judgments of the Intelligence Community, but they occasionally are more

closely related to policy rationales than some analysts would prefer. An NIE produced

in October 2002 on Iraq’s Continuing Programs for Weapons of Mass Destruction has

been much criticized; a more recent NIE on prospects for Iraq has been the source of

significant media attention.10

CRS-4

of Intelligence, Central Intelligence Agency, 1996).

11 See CRS Report RS21696, U.S. Intelligence and Policymaking: the Iraq Experience.

12 For a listing of the NIOs and a description of the NIC’s functions, see [http://odci.gov/nic/].

13 50 USC 403-3(b)(2)(A).

Although the importance of particular NIEs to specific policy decisions may be

debatable,11 the NIE process provides a formal opportunity for the Intelligence

Community’s input to policy deliberations. Arguably, it is the responsibility of

policymakers to seek the input of the Intelligence Community, but most observers would

argue that the DNI should not be reticent in presenting intelligence information and

judgments on major policy issues when difficult decisions are under consideration.

National Intelligence Officers

The most recent chairman of the NIC is Ambassador Robert L. Hutchings, who had

previously served in the State Department and in academic institutions.12 In addition,

there are senior analysts, known as National Intelligence Officers (NIOs), for Africa, East

Asia, Economics and Global Issues, Europe, Intelligence Assurance, Latin America,

Military Issues, Near East and South Asia, Russia and Eurasia, Transnational Threats,

Warning, and Weapons of Mass Destruction and Proliferation. The NIOs, who do not

receive Senate confirmation, come from a variety of government agencies, inside and

outside the Intelligence Community, and from the private sector.

National Intelligence Officers supervise the production of NIEs and other

community-wide products. Typically, an analyst in one agency is designated by the

relevant NIO to prepare a draft analytical product; the draft then is reviewed by relevant

analysts throughout the Community. Subsequently, if approved by the leadership of the

Intelligence Community (the National Foreign Intelligence Board) and the DCI, the draft

has been circulated to policymakers in the Executive Branch and, on occasion, to

Members of Congress. NIEs set forth the best information and judgments of the

Intelligence Community and are usually directed at significant issues that may require

policy decisions.

The NIOs have worked for the DCI in his capacity as head of the Intelligence

Community rather than in his capacity as director of the CIA. (In the future they will

report to the DNI.) Thus, NIEs and related analytical products have not been CIA

products; they have represented the consolidated views of the Intelligence Community

(with alternative views held by elements of the Intelligence Community noted, in

accordance with the statutory mandate13).

It may be reasonably assumed that the NIC will continue to depend heavily on the

resources of the CIA. The CIA contains the most extensive analytical capability across

the board on all subjects that might concern national policymakers, as well as

considerable capability to support military commanders and mid-level desk officers. The

CIA was originally designed to be “central,” without obligations to support departmental

objectives as has been considered to be the case with the intelligence arms of the military

services and the State Department. In some areas, however, other agencies have more

extensive capabilities and can make an equal or greater contribution to NIEs and other

CRS-5

14 See S.Rept. 108-301, pp. 27-29.

15 The views of different agencies as reflected in the October 2002 NIE, Iraq’s Continuing

Programs for Weapons of Mass Destruction, are discussed in U.S., Senate, Select Committee on

Intelligence, U.S. Intelligence Community’s Prewar Intelligence Assessments on Iraq, S.Rept.

108-301, July 9, 2004. The report also contains a description of the NIE drafting process; see pp.

9-11.

products designed to express the judgments of the entire Intelligence Community. Some

critics, moreover, charge that CIA on occasion develops an agency “position” that tends

to discourage alternate perspectives.14

 

Alternative Views and Concerns About Politicization

 

On many topics, there are inevitably different perspectives, and according to many

observers, policymakers are best served by rigorous presentations of alternative

positions.15 At the same time, however, some NIEs reflect an effort to craft language that

all agencies can agree on and thus to avoid airing differences that might draw agencies

into policy arguments between and among government departments. Agency managers

understand that too close involvement in a policy argument by intelligence analysts can

make their analyses unwelcome across the board. In addition, they well understand that

analysis is an uncertain science and art and that even the best analysts can miss

developments that loom large in retrospect and leave their agencies open to harsh

criticism or retribution.

 

Concern is often expressed about the extent to which intelligence products can

become “politicized,” i.e., be drafted to support or undermine certain policy options. A

charge of politicization is difficult to prove and is often dependent upon a reader’s

subjective viewpoint. Most observers believe that analysts make a conscientious effort

to avoid policy advocacy, but note that they are fully aware of policy disputes and may

have their own views that may, subconsciously or otherwise, influence their products.

There is, according to some observers, a tendency to avoid making intelligence judgments

that directly conflict with policy options that have been chosen. Observers caution that

placing intelligence analysis at the center of policy disputes can undermine the

effectiveness of the analytical contribution; they suggest that intelligence can best serve

by informing policy debates, but analysts cannot be expected to provide definitive

judgments that will resolve disputes that may involve a myriad of different factors, some

far removed from intelligence questions. In addition, observers note that it should be

recognized that policymaking sometimes involves making judgments based on incomplete

intelligence or on a willingness to accept risks and uncertainties beyond the ken of

analysts. Analysis can have a subjective quality to some degree and can be undermined

by unreasonable expectations.

 

The Intelligence Reform Act provides several provisions designed to ensure that

analysis is well-prepared and not politicized. In addition to having authority to establish

an Office of Inspector General, the DNI is to assign an individual or entity to ensure that

agencies conduct alternative analyses of information and conclusions in intelligence

products (section 1017). The DNI is also to assign an individual or entity to ensure that

intelligence products are “timely, objective, independent of political considerations, based

on all sources of available intelligence, and employ the standards of proper analytic

CRS-6

tradecraft” (section 1019). Another section requires that the DNI assign an individual to

address analysts’ concerns about “real or perceived problems of analytic tradecraft or

politicization, biased reporting, or lack of objectivity in intelligence analysis” (section

1020).

 

Other Analytical Products: the President’s Daily Brief (PDB)

 

Left uncertain are responsibilities for preparing the written brief on current

intelligence that is prepared daily for the President and a very few other senior officials.

The President’s Daily Brief (PDB), along with the Senior Executive Intelligence Brief

(SEIB) that has a somewhat wider distribution, have been prepared by CIA’s Directorate

of Intelligence (DI) and are considered that directorate’s “flagship products.”

Nonetheless, should the DNI be responsible for daily substantive briefings at the White

House rather than the CIA Director, it might be considered appropriate that the DNI staff

draft the PDB and the SEIB, based on input from the CIA and other agencies. The

number of analysts who actually prepare the PBD/SEIB is not large, but their work

reflects ongoing analysis in the CIA and other parts of the Intelligence Community. Some

might argue, moreover, that close and important links between CIA desk-level analysts

and the PDB would be jeopardized should the briefs be prepared outside of the CIA.

In addition, there are myriads of other analytical products: reports, memoranda,

briefings, etc. that are prepared on a routine basis. The Intelligence Reform Act does not

transfer extensive analytical efforts to the NID; leaving such duties to existing agencies;

the NIC will be responsible for assessments that set forth the judgments of the Intelligence

Community as a whole.

 

Issues for Congress

 

The Intelligence Reform Act provides that the DNI will assume responsibilities for

managing the NIC. The DNI will be support by the NIC staff (probably numbering less

than 100 positions). This gives the DNI the capability to oversee the preparation of NIEs

and to ensure that the views of all agencies have been taken into consideration in interagency

assessments. A major change will be the fact that the NIOs and their staff will

work for one person (the DNI) while CIA analysts will report to a separate Director of the

CIA. Congress may ultimately assess whether these changes, as they are implemented,

have improved the efforts of the Intelligence Community and its analytical products.

The future responsibility for the production and presentation of the PDB/SEIBs is

uncertain. They are currently prepared by CIA’s Directorate of Intelligence, and that

responsibility could be continued. On the other hand, if the DNI, rather than the CIA

Director, is to conduct the daily briefing for the President and senior White House

officials, it might be argued that the DNI and the DNI’s immediate staff should have

responsibility for the document that provides the basis for the daily briefings.

Profesoratul: vocație, tradiție, ocupație, situație și destin


Amintiri grămeștene (și nu numai)

 

Motto:

 

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc”. Translat în domeniul educației aș putea reformula astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile de impostori!

 

Familia profesorului Druguș Grigore (1923 – 1990)  a ajuns în comuna Grămești din județul Suceava (toți cei patru membri ai familiei fiind intim legați de Școala generală din Grămești cu 7 clase) într-o toamnă frumoasă și plină de speranțe, în anul de grație Una Mie Nouă Sute Șaizeci. Emilia Druguș (fostă Marian, născută în anul 1928) primise o moștenire de cca 30 ari de pământ la poalele dealului Cudrina (o fi venind numele de la vreo Codrina?), în apropierea pomătului care adăpostea fostul conac boieresc, pe atunci sediul GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, traducere și transpunere faptică după rusescul/ sovieticul kolhoz). Subsemnatul, Liviu Druguș (n. 1950), tocmai trecusem în clasa V-a, iar fratele meu, Mircea Druguș (n. 1948), în clasa VII-a. Camionul care ne adusese tot calabalâcul de la Șarul Dornei plecase în grabă, iar noi am înghesuit lucrurile în casa nouă din chirpici care nu avea nici geamuri, nici uși. Prima noapte am dormit cu toții pe jos, alături de stratul de pere ce urmau să se coacă deplin mai înspre Crăciun.

 

Profesorul Grigore Druguș a predat matematică și fizică la ciclul V – VII, iar învățătoarea Emilia Druguș a predat la clasele primare ale Școlii din Grămești, inclusiv la Școala din Bălinești (navetă cu bicicleta). Preocuparea pedagogică principală a părinților mei era să nu ne favorizeze cu nimic în raport cu ceilalți colegi de clasă, dar să ne facă să ne placă să citim. Severitatea și corectitudinea profesorului Grigore Druguș erau proverbiale. Un exemplu: acasă mă întreba dacă mi-am făcut temele. Odată am mințit, dar era vizibil că nu le făcusem, devreme ce mă jucasem toată dupăamiaza, până seara târziu. Nu exclud o posibilă verificare a ghiozdanului… A doua zi, la ora de matematică: ”Elev Druguș, la tablă! Arată cum ai rezolvat problema pentru acasă!”. Evident, nu am știut, am luat nota 4, iar acasă mă întreabă, ca și cum nu ne văzusem deloc la școală: ”Ai luat vreo notă azi?”. ”Da, un patru la matematică”. După care a urmat discursul moralizator, dublat de corecția fizică… Din păcate, excesul de preocupare pentru matematică din partea tatălui meu m-a făcut să ocolesc acest obiect de studiu, inclusiv la liceu. Dar tot profesorul Druguș a fost salvarea mea atunci când a trebuit să pregătesc admiterea dură la facultate, în toamna anului 1967. După ce pe tot parcursul liceului știam că voi face filologie (neglijând matematica, atâta câtă se făcea la secția de umană), după ratarea admiterii la Filologia (secția engleză) de la Universitatea din București, am aflat de la un prieten că au mai rămas 16 locuri la Facultatea de Științe Economice de la Iași. A trebuit să pun la punct, în două luni, două materii pe care le neglijasem total în liceu: matematica și economia politică. Aici rolul părintelui profesor de matematică a fost decisiv și am reușit cu o medie de aproape 9, pe locul al 18-lea, la egalitate cu locurile 16 și 17! Ca o curiozitate: colegul care m-a anunțat că mai sunt locuri la Iași pentru sesiunea din toamnă (Toader Gherasim) a devenit profesor universitar de marketing la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, apoi rector la Universitatea George Bacovia din Bacău, iar colegul ”de suferință” care a intrat tot la ”suplimentare”, pe locul 17 (Constantin Sasu) este profesor de marketing la Universitatea Al. I. Cuza. Doar eu am devenit profesor de management, după ce am predat zeci de discipline (economie politică, economie sanitară, comunicare și relații publice, finanțe internaționale, management general, managementul informării și comunicării, metodologii de cercetare, managementul cercetării, managementul serviciilor etc.).

 

Pot spune, în cunoștință de cauză și cu respect față de adevăr, că mama mea avea un simț pedagogic mai dezvoltat și mai aplicat. Îi plăcea mult să citească și chiar citea în timpul rămas ”liber” după multele ore de la școală și mâncare-spălare pentru patru persoane… Mi-a cumpărat mereu cărți în format mic și cu litere mari, dar asta nu era totul… Prin clasa IV-a citeam Mark Twain și Shakespeare, cu precizarea că pe Twain chiar l-am înțeles… Când am împlinit 15 ani, părinții mi-au făcut o frumoasă surpriză: o bibliotecă din placaj de bună calitate, construită de un vecin, bun tâmplar,  Ghe. Horodincă.  Biblioteca o am și azi, după ce am mărit-o pentru a ocupa exact un perete lung de sufragerie de bloc. Azi ocupă un perete de garaj, iar multe dintre cărțile care o umplu sunt cărțile copilăriei mele.

 

Mă punea mama să povestesc ce am citit și, voit sau nu, mi-am dezvoltat simțul sintezei și al conciziunii, povestind. Evident, o mulțime de cuvinte necunoscute apăreau și mă țineam mereu de mama: ”da ce înseamnă cuvântul ăsta?”. La început primeam explicații, dar după clasa a V-a am avut un Vocabular de cuvinte necunoscute, pe care îl completam cu explicațiile primite fie de la profesorul Maximiuc, fie de la mama. S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționare, nici la profesorii mei. Citind multe cărți cu aventuri pe mare, am găsit cuvântul ”zbaturi” pe care l-am deslușit abia cu câțiva ani în urmă (o roată cu palete care făcea barca/ vaporul să înainteze). Mama mi-a spus odată, tot prin clasele primare, că ar vrea să mă vadă scriitor… Mai mult, mă stimula să scriu, după mintea mea… compuneri. Într-o vară călduroasă dinaintea clasei a VII-a, mama m-a trezit de dimineață devreme să descriu un răsărit de soare… Desigur, și eu și mama aveam în minte minunatele descrieri sadoveniene, dar ceea ce am scris – pe ultima filă a unui caiet de dictando – a fost ceva între sinistru și penibil… Vroiam să nu imit pe nimeni, dar nici vreo idee originală, sau vreo metaforă care să bucure cititorul nu-mi venea… Atunci am învățat că fără inspirație, geaba transpirație… Oricum, fiind foarte exigent cu mine am devenit, la maturitate, un hiperexigent cu alții. Cine nu crede nu are decât să citească blogul meu de recenzii (www.liviudrugus.wordpress.com) unde laudele sunt doar mici bandaje care să facă suportabile usturimile criticilor…

 

Când am fost invitat, în anul 1972, la București, să devin ziarist la Revista Economică mi s-a cerut să scriu ceva: am scris un fel de crez în care propuneam înființarea criticii de întâmpinare pentru cărțile de specialitate. Același lucru îl propun și îl practic și azi. (Asta se întâmpla după ce refuzasem postul de asistent la Catedra de Economie politică. Mirajul bibliotecilor bucureștene și ideea de a lucra în presă mă fascinau. S-a întâmplat însă turnura ideologică din 1972, când dosarele trebuiau să fie, din nou – ca în anii 50 – impecabile. Or, eu nu eram nici membru de partid, iar bunicii mei basarabeni construiau, prin muncă silnică pe 20 de ani, comunismul sovietic în Siberia, împreună cu majoritatea membrilor săi de familie. Faptul că bunicul a fost primar la Cuizăuca, iar un văr al bunicului, Plăcintă, – prefect de Orhei erau, cred, cunoscute de tovarășii de la cadre (mai puțin de mine) și nu cadrau cu noua viziune a lui Ceausescu după vizita din Asia. (Printre altele, fie spus, ”Revista economică” s-a contopit atunci cu ”Probleme economice” și a dat o nouă revistă ”Tribuna economică”, cu personal puțin și …bine ales).

 

Tot mamei îi datorez plăcerea de a scrie, dar visul de a deveni ziarist profesionist s-a împlinit abia după 1990 (fiind angajat – de la înființare până la desființare – la cotidianul editat de Parlamentul Republicii Moldova, ”Sfatul Țării” din Chișinău). Tot la Chișinău am înființat și condus revista ”Economica” (apare și astăzi), iar la Bacău am înființat și condus semestrialul ”Economy Transdisciplinarity Cognitionwww.ugb.ro/etc) revistă inclusă în bazele de date internaționale. Pot spune că fascinația cărților și a ziarelor, a cuvântului tipărit în general, m-a făcut să fiu mereu atras de ziare și edituri. În anii de după terminarea facultății am scris primul meu articol la ziarul județean ”Flacăra Iașului” intitulat ”Informație și decizie” (pe care l-am reprodus aidoma în blogul meu la adresa https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/ ). Chiar dacă am introdus (la cerere!) citatul din ”tovarășul”, pot afirma azi că ideile din acel articol au stat la baza Metodologiei Scop Mijloc, (fostul Binom Scop Mijloc pe care îl predam la Medicină în anii 80) și sunt perfect valabile și astăzi. Mai amintesc aici câteva episoade legate de presă. Cu câțiva ani înainte de fatidicul 89 (și despre care unii colegi de la UMF vorbeau cu circa cinci ani mai devreme…) am încercat să devin ziarist. M-am interesat la colegii ziariști și am aflat că pentru asta trebuie să urmezi facultatea de profil de la Academia de Științe Sociale și Politice Ștefan Gheorghiu de la București. ”O urmez, dacă asta e condiția”, m-am entuziasmat eu. ”Da, dar acolo trebuie să mergi doar cu recomandare de la județul de partid…”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut audiență la șeful propagandei, tovarășul Alecu Floareș. M-a primit, m-a ținut la ușă și m-a întrebat sec: ”Ce doriți?” ”O recomandare pentru Ștefan Gheorghiu. Vreau să mă fac ziarist”. Buzele subțiri, privirea tăioasă de după ochelarii de bună calitate anticipau răspunsul negativ: ”Da mata știi ce dosar ai?” ”Nu”, zice naivul din mine. ”Mai bine așa, nu avem ce discuta.”.  Asta a fost tot, dar primul ziar care mi-a solicitat colaborarea după 1989 a fost ”Neamul românesc” (fondat de Iorga). Am scris (gratuit, evident, din entuziasm și plăcere de a scrie ce vreau) toate editorialele și alte articole până la plecarea mea la Chișinău, în august 90. Și ca să închei acest episod legat de presă, mai amintesc o fază legată de anii mei de cercetare. Șeful meu de atunci (conf Cosmovici, de la Psihologie) mi-a solicitat, tot prin 1972, cred, un articol pentru revista ”Cronica”. ”Pe ce temă?”, întreb eu. ”Orice”, mă încurajează șeful. ”Să vedem cum scrii”. Trebuie să recunosc că trezirea/ deșteptarea/ înviorarea făcută de Ceaușescu, cu planuri mărețe și dorințe de reconstrucție a țării m-au prins. Nu eram prea priceput la ideologie. Dimpotrivă. Mi-am amintit atunci un titlu al unei cărți scrise de Engels, ”Ideologia germană”. Chiar dacă nu aveam niciun fel de studii pe teme de politologie și filosofie politică am simțit că naționalismul ceaușist era un mod adecvat pentru România de a-și afirma ”independența față de frații mai mari de la Răsărit” (fapt agreat de majoritatea românilor atunci, îndeosebi după episodul 1968, cu Primăvara de la Praga). La cei 22 de ani nu cred că aveau pretenții prea mari de la mine… În fine, peste câteva zile am venit cu articolul intitulat ”Ideologia română”, o pledoarie în favoarea unei căi proprii de dezvoltare, desigur, o cale socialistă… Profesorul Cosmovici a luat articolul, a dat din cap a nemulțumire, apoi a luat articolul și mi l-a prelucrat: cred că a tăiat masiv și a adăugat de la el sau de prin documente… În primul rând, titlul meu, de care eram foarte mândru, dispăruse și în locul lui era un titlu nou: ”Ideologia PCR – marxism creator”. N-am avut de ales, și am acceptat propunerile ”cenzorului” meu… Fără să am pretenții de dizidență ideologică (s-a dovedit deja, după lovitura de stat din decembrie 89, că majoritatea dizidenților erau securiști) am avut mereu o tendință, deloc ascunsă, de a aduce ceva nou, de a mă îndepărta de frazele suprauzitate și răs-tocite. Oricum, nu mă așteptam ca băieții de la CIA însărcinați cu revista presei ”neortodoxe” din țările Estului bolșevizat să includă în catalogul lor o traducere a unui articol al meu despre ”Educație”, și nevoia reformelor în sistem, publicat tot în revista ”Cronica”, traducerea fiind făcută integral în limba engleză, inclusiv cu nelipsitul citat din ”tovarășul”. Linkul la această culegere de articole realizată de CIA este, probabil, în recenzia făcută de mine cărții lui Larry Watts (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/) sau, oricum, într-una dintre postările mele pe blogul de pe wordpress.com

 

*

*                               *

 

Eu am avut șansa vieții mele de a fi repartizat la clasa V-a B a Școlii generale din Grămești, unde diriginte era profesorul de limba română și muzică, Costache Maximiuc. Stilul său pedagogic, iubirea sinceră și reală pentru elevi, vocea caldă și atitudinea părintească l-au transformat pe ”tovarășul” profesor Maximiuc în Domnul Trandafir al școlii noastre, adică în profesorul model, adorat de elevi, colegi și părinți. Am avut o reală plăcere să-l întâlnesc pe iubitul profesor C. Maximiuc la evenimentul organizat de colegul de clasă și prietenul meu Vasile Amariei (un alt produs marca ”Maximiuc”, actualmente învățător foarte apreciat la Școala din Grămești), în anul 2011 (?), mai exact la sărbătorirea centenarului Școlii din Grămești, apoi am mai vorbit la telefon cu profesorul în dese rânduri, ultima oară cu câteva zile înaintea morții sale (2012). Am scris atunci (11 august 2012) câteva rânduri despre dascălul meu exemplar, și le-am postat pe blogul meu de recenzii și articole, articolul fiind intitulat ”Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/). (Atașez acest articol la Anexa 1). Și, cum marile spirite se întâlnesc și se însoțesc, soția profesorului C. Maximiuc, doamna Maria Maximiuc, a fost profesoara noastră de geografie, fiind, de asemenea, o prezență delicată și o persoană dedicată profesiei de pedagog. Aflată acum la Vatra Dornei, localitate care a fost realmente înnobilată de prezența hiperactivă a omului de cultură C. Maximiuc, doamna profesoară îi cultivă, cu pioșenie, amintirea.

 

Așadar, am crescut într-o familie de profesori, iar la școala generală (acolo unde se pun temeliile pregătirilor viitoare) am avut norocul să am profesori de excepție, dedicați profesiei, talentați și iubitori de viitor, adică de noi, cei în mijlocol cărora urmau să trăiască și ei, împreună cu produșii muncii lor. Am precizat această ultimă dimensiune a unui profesor adevărat, cu apăsarea sufletească dată de faptul că profesoratul este, actualmente, majoritar transformat într-o simplă ocupație (un ”job”). Vocația este o pasăre rară, mulți dintre educatorii României de azi având o bună parte a vinei morale de a scoate elevi și studenți nepregătiți, simpli posesori de diplome și certificate, debusolați și nepregătiți pentru viață. ”Asta-i situația!”, spunem mulți dintre noi, dar ”situația” este, totuși, în mâinile noastre.

 

Se spune că profesoratul este și o problemă de tradiție, nu doar de vocație. Aici aș comenta puțin. Tradiția apare îndeosebi dacă există și vocație. Un exemplu: un alter ego al profesorului Maximiuc de la Școala din Grămești a fost profesorul meu de limba română de la Liceul nr 2 (fostul Liceu de fete) din Rădăuți (1963 – 1967) profesorul de vocație Neculai Hlinschi (fiica sa fiind profesor universitar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău, iar nepoata sa fiind conferențiar universitar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați). Se poate spune că și vocația este ereditară. În ce mă privește, lucrurile au stat puțin altfel. Iubirea mea față de limba română (apoi și de limbile străine) era condiționată de faptul de a NU deveni profesor. Salariile mici și corectitudinea părinților mei (adică neprimirea de surse suplimentare de existență) a făcut ca imaginea vieții de profesor, pentru mine, să fie una de subzistență, de supraviețuire, chiar de sărăcie.  În clasa XI-a, diriginta clasei a făcut un sondaj în privința profesiilor pentru care am dori să optăm. Am scris, pe un petec de hârtie: ”Nu știu ce profesie voi alege în viață, știu doar că nu voi deveni profesor!”. Totuși, profesoratul mi-a făcut mereu cu ochiul, iar eu n-am mai putut să-i rezist. În anul III de facultate rectorul de atunci, șef de catedră la Doctrine economice, profesorul Mihai Todosia, mi-a dat cheia de la catedră și mi-a ”pus la dispoziție” toți colegii lui de catedră pentru a traduce cărți din engleză… Toți colegii mei știau că voi fi urmașul profesorului la catedră (mai puțin eu…). La repartiție a apărut o problemă: nu eram membru de partid pentru a intra la Catedra de Economie Politică și Doctrine economice. Drept pentru care am luat post de cercetător stagiar la Academia Română, Filiala din Iași, Centrul de Științe Sociale. Peste un an profesorul Todosia mi-a transmis printr-un coleg să vin la Catedră și să-mi fac dosarul pentru a intra în învățământ. Ceva m-a îndemnat să nu merg… În replică, încercările mele ulterioare de a deveni doctorandul profesorului Todosia s-au încununat de …insucces. Piedica venea, formal, de la organizația de bază PCR de la Academie care nu mi-a eliberat recomandarea pe motivul simplu că nu eram membru de partid. Ca o ironie a sorții, intrarea mea în învățământ s-a datorat directorului Școlii de Partid din Iași, Ilie Dodea, pe atunci lector suplinitor la disciplina de Economie Politică din  cadrul Catedrei de Științe Sociale a Institutului de Medicină și Farmacie (actualmente Universitatea de Medicină și Framacie ”Gr.T.Popa” Iași), prieten apropiat al lui Ion Iliescu.

 

Așadar, dincolo de tradiție, vocație, ocupație sau situație, profesoratul poate fi și o problemă de… destin. Deloc întâmplător, promovarea mea a fost mereu blocată, deși aveam titlul oficial de lector universitar, salariul meu a fost mereu de asistent universitar (până în 1990, când am acceptat detașarea mea la Chișinău, la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Neculai Testemițanu”, revenind în țară în decembrie 1996). … Dacă tot am amintit  de activitatea mea la UMF Iași (1976 – 2004, iar din 2004 până în prezent, profesor asociat la această universitate) amintesc că am propus, în 1984, introducerea disciplinei de Economie sanitară, în detrimentul orelor de Economie politică, care se preda, de atunci, doar un semestru în loc de două semestre). La Facultatea de Bioinginerie Medicală a UMF Iași am condus Catedra de Managementul Sistemelor de sănătate și am predat discipline ca Managementul informației, Economica sănătății și Managementul sistemelor de sănătate. Am plecat de la UMF în anul 2004, la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, pentru un post de conducere, dar și pentru libertatea de a organiza și de a participa la conferințe științifice internaționale. Amintind despre activitatea mea la UMF nu pot ocoli faptul că, în calitatea mea de singurul specialist din România pe Economica sănătății (fiind inclus ca atare, prin anul 1988, în anuare europene de specialitate) am fost contactat de firma SOIKOS din Spania pentru a participa la proiectul de reformă a sănătății din România (1995-1996). M-am implicat mult, am muncit mult pentru primul meu salariu ”european” (la Chișinău aveam un salariu de 6 dolari pe lună, aici am negociat pentru 600 dolari, deși colegii europeni din echipă aveau salarii de mii de dolari…). Doar un lucru vreau să spun celor care vor zice ”Halal reformă ai făcut! Să-ți stea în gât!”: primul pas în reformarea sistemului de sănatate sovietic de la noi nu s-a făcut încă: acest prim pas, fără de care ceilalți pași sunt doar frecții la piciorul patului de spital, era introducerea cardului de sănătate, lucru perfect posibil în anii 1997 – 2000, când s-a trecut la aplicarea acestei reforme, pe baza noii legi a sănătății. Așadar, orice discuție despre reformă în domeniul sănătății este în zadar atât timp cât monitorizarea fluxurilor financiare este blocată din interese politice evidente.

 

Apropos de participarea mea la acest proiect. Mi-am demonstrat, mie, încă o dată, că vocația mea de bază este cercetarea, apoi jurnalismul și abia în al treilea rând profesoratul. De fapt, cele trei se întretaie și formează un tot unitar. Dacă nu faci cercetare nu ai cum să fii profesor adevărat. Poți fi, cel mult, tutor și examinator/ evaluator, dar profesor nu.

 

Pe data de 6 ianuarie 2015 cariera mea didactică se va încheia și nu voi cere niciun fel de prelungire…

 

 

NOTA:  Am scris acest fragment de Amintiri legate de perioada mea de elev al Școlii generale din Grămești la amabila invitație a doamnei Fevronia Jolobai, educator cu care orice școală/ liceu s-ar putea mândri.

 

Pentru conformitate

 

Prof univ dr Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia din Bacău

 

comuna Miroslava, județul Iași  21 august 2013

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anexa 1

 

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate, om desăvârșit

 

In memoriam

 

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea – de catre tinerii (viitori) profesori – a unui model de urmat, a unui model de admirat, si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logicii si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar maaaare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

 

Liviu Drugus Miroslava, județul Iași  11 august 2012

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com