liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Victor Ponta

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 477. Duminică 22 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 1


Incredibil, dar adevărat! Există autori și cărți care pledează, pe față, în favoarea admiterii plagiatului ca mod ”pozitiv”/ acceptabil de diseminare culturală și informațională. De fapt, n-ar trebui să ne mire: unele legislații naționale au acceptat/ legalizat, pe față (și contrar unor precepte creștine) prostituția, ba chiar și drogurile tari. Probabil urmează legalizarea pruncuciderii (în cazul în care nou născutul nu corespunde așteptărilor părinților), a celebrului ”menage a trois”, a dreptului de a circula alternativ (când pe dreapta, când pe stânga) etc. De fapt și furtul este, în unele legislații, oarecum încurajat, îndeosebi prin fixarea unui prag valoric minim (de ex. dacă furi sub o sută de mii de euro, nu este caz penal, ci doar trebuie să dai banii înapoi; subliniez, am dat doar un exemplu). În fine, la rigoare, nimic nou sub soare. De la greci încoace, (cică) nimic original nu s-a mai scris, totul având rădăcini în gândirea anticilor. Unii susțin chiar că a pretinde originalitate este de-a dreptul patologic!

 

O butadă celebră spunea că este original acela care are inteligența de a-și ascunde bine sursele de ”inspirație”. Dincolo de ironii, exagerări sau interese de apărat în instanță, originalitatea este considerată de unii o iluzie, iar plagiatul un fapt real și chiar demn de urmat. Este cazul autorului francez Jean-Luc Henning care a publicat la Gallimard, în 1997, un opuscul de puțin peste 100 de pagini, intitulat ”Apologie du plagiat” (apărut, la noi, în 2009, la Editura ”Art”, în traducerea lui Mădălin Roșioru și cu o prefață de Gabriel H. Decuble). Foarte probabil, unii dintre plagiatori nu știu că sunt și pot fi apărați de legislație. Senatul României, în insațiabila sa grijă ca nu cumva vreun nevinovat să fie acuzat pe nedrept, a statuat că plagiatul nu este infracțiune (adică nu ține de Codul Penal, ci de Codul Civil sau de Codurile Etice ale unor instanțe culturale: universități, academii, edituri, reviste etc. Probabil va urma o lege prin care, discret și delicat, plagiatul să fie repus în drepturile sale firești. Căci, vorba unui parlamentar de-al nostru, din popor: da’ cine n-a furat măcar o dată în viața lui!?

 

În interesanta prefață (intitulată ”Menon sau De ce nu știm când și cum săvârșim plagiatul”) la traducerea cărții lui Henning în limba română (”Apologia plagiatului”) Gabriel H. Decuble amintește cititorilor că opere celebre ca Faust, scrierile lui Paracelsus, apoi opere ale lui Eminescu, Voltaire, Diderot, Montaigne, Beaumarchais sau Musset poarta  amprenta plagiatului clar. Și atunci? Mai mult, Henning însuși a fost acuzat de plagiat (în cazul cărții ”Horoscopul neîndurător”, 1995) ”și a trebuit să explice în fața judecătorului pasajele comune cu scrierea ”Tristețea balanței și alte zodii”, 1983 a lui Jacques A. Bertrand” (p.7). Pentru a nu lăsa plagiatorii să se bucure prea mult că au, în sfârșit, argumente solide în a-și dovedi ”normalitatea” gestului lor, voi cita mai mult din Decuble: ”Apologia de față este, prin urmare, rodul autojustificării. Curtând clemența publicului, Henning îi cere acestuia să facă, una după alta, concesii privind caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului. Prin urmare, fiecare afirmație de-a sa trebuie citită, la fel ca în dialogul platonic evocat mai sus, cu un nu-i așa că…? îngânat în subconștient. Nu-i așa că ”totul ne aparține, după cum, nimic nu ne aparține?” Nu-i așa că ”poeții minori împrumută, în timp ce cei mari fură de-a dreptul”? Or, explicarea unui fenomen literar prin recursul la antropologie are avantajul de a stinge ab initio orice răbufnire elitistă, permițând cel mult o meritocrație ad-hoc”. Pentru că în episoadele anterioare (cam multe…) ale acestui serial infinit au pus în centrul lor eminescologi, eminescopați și eminescofagi (bașca plagiatori și autoplagiatori care se hrănesc consistent din Eminescu) redau aici considerațiile lui Decuble depre Eminescu plagiatorul (atât de iubit de români. Cine? Eminescu sau plagiatorul? Ambele cazuri!): ”… poetul național are meritul de a-și fi însușit o limbă străină și cunoștințe solide de filologie prin care să acceadă la lirica unui Gottfried Keller – atât cât să scrie La steaua – sau la creațiile unui Horațiu – atât cât să scrie Odă în metru antic. Și de ce l-am blama pe Eminescu pentru acest ”transfer cultural”, când Horațiu însuși se lăuda a fi fost primul care a transpus în latină iambii lui Arhiloh?”

 

Revenind la ale noastre (considerații), cartea lui Henning este un demers avocățesc în apărarea inculpatului acuzat de plagiat, pe numele său Henning. Și cei mai odioși criminali au dreptul la un avocat al apărării care, prin sofistică, retorică și/ sau alte jonglerii semanatice, psihologice sau emoționale încearcă (și adesea reușesc) să-și salveze clientul. Probabil, în istoria avocaturii au mai existat pledoarii în favoarea plagiatului, caz în care cartea lui Henning este, din nou!, un plagiat, iar autorul ei un recidivist înrăit… Probabil cei care vor citi cartea vor găsi că argumentele în favoarea plagiatului chiar sunt viabile și omenești (și minciuna este omenească), dar eu constat doar diferența culturală dintre România și Franța. La noi plagiatorii nu ajung în fața instanțelor judecătorești pentru că, nu-i așa?, românu-i oț, în timp ce în hexagon acest lucru normal se întâmplă. În acest caz, oricine poate scrie poezia numită Luceafărul și să o prezinte la redacția ”Scriptor” ca fiind creația sa originală (”Responsabilitatea conținutului apraține semnatarilor textelor!). La semnalarea vreunui blogger neînsemnat că Luceafărul îi aparține lui Eminescu, semnatarul textului intitulat ”Luceafărul” va spune: ”fugi d`acilea dom`le, ce mă crezi nebun? Ăla de se pretinde autor al Luceafărului a fost internat la Socola, nu eu...”. Recunosc, exemplul nu prea stă în picioare, deoarece plagiatorii adevărați își folosesc din plin creativitatea pentru a estompa ”sursa de inspirație”. Pe scurt, doar plagiatorii dovediți sunt proști; ceilalți sunt demni de aprecieri pentru inteligența și creativitatea lor de a șterge urmele. Într-adevăr, doar un scriitor inteligent ”ciupește” de ici și de colo, idei, cuvinte, expresii, sintagme, cugetări celebre, situații, vise, poșești ale prietenilor, întâmplări din ziare etc. iar talentul lor este tocmai de a face un mxtum compositum nou, original, mai plăcut și mai credibil decât fiecare dintre cele amintite mai sus luate fiecare în parte. Chiar dacă va fi considerat un josnic exercițiu de autoadmirație, dar nu am alt exemplu la îndemână, pot afirma că după teza mea de doctorat (finalizată în 1984 și susținută în 1996) s-a mai obținut un titlu de doctor – de data asta în filosofie!, iar din Metodologia Scop Mijloc au fost preluate (cu măsură și tact, recunosc) idei, cuvinte, afirmații, concluzii care sunt auzibile în conferințele publice ale unor ”savanți”… Evident, în sinea mea, mă declar mulțumit și aștept câți mai mulți plagiatori… (mai) inteligenți!

 

Pentru că plagiatul este, totuși, o temă de interes pentru românii actuali (Codruța Kovesi – plagiat 4%, Victor Ponta – plagiat peste 50 %, sau: cam ce procentaj de teze de doctorat sunt plagiate în proporție de peste 50%? etc.) voi insista puțin asupra istoricului plagiatului scris de plagiatorul profesionist Henning. Nu înainte de a afirma clar că primul vinovat în materie de plagiat disertațional sau doctoral nu este doar și în primul rând plagiatorul, ci îndrumătorul tezei de disertație/ doctorat, la fel cum cel mai vinovat de publicarea unui articol plagiat într-o revistă nu este atât autorul cât redactorul șef, redactorul de specialitate și evaluatorul extern. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 260. Duminică 16 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (10). 


Motto: Șeful catre subaltern: – Spune-mi cine este prost, eu sau tu?
– Șefule, eu știu că tu niciodată nu încadrezi oameni proști!

Cred că ne amintim, mai ales noi cei ajunși la a treia copilări(r)e, despre certurile prichindeilor care luptau și ei cum putea pentru a câștiga o oarece ascendență asupra celor cu care se jucau, iar în caz de opoziție și conflict era absolut inevitabil dialogul de felul următor: ”- Ești prost! – Ba, tu ești prost! – Ba tu! – Ba tu!”. Abia mult mai târziu, când facem retrospectiva faptelor noastre trecute ne auzim/ trezim spunând (în sine și pentru sine, mai rar către alții): ”Vai ce prost am fost atunci când…”.  Fără a cădea în freudisme de doi bani, constat doar că ceea ce se întâmplă în copilărie se repetă, ca esență, la maturitate și apoi la senectute. Regula jocului social este respectarea (opiniei) aproapelui ca pe ceva firesc și pe baza căreia (a respectării) se clădește pretenția ta de a fi respectat și obligația celorlalți de a te respecta în calitate de posesor, purtător și transmițător de opinii. Această regulă este una ce derivă din axioma libertății: oamenii se nasc liberi și pot să trăiască liberi în societate. Se spune că libertatea fiecăruia se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Mai mult, conceptul de democrație nu poate fi nicicum separat de ideia de libertate (și de autolimitare a propriei libertăți atunci când libertatea ta deranjează libertatea celuilalt). Iar democrația de tip libertar nu poate fi separată, la rându-i, de ideea de civilizație, respectiv de ruptură de semenii întru animalitate dar necuvântători. Aceste elementare idei și deducții țin de niveluri de culturalitate ridicată numită, de regulă, inteligență. Pe cale de consecință, o cultură precară, primitivă, cvasianimalică ține de prostie sau chiar de imbecilitatea cea mai evidentă. (În treacăt fie spus, termenul de (in)cultură a fost și este în mod abuziv utilizat strict în sens pozitiv, înălțător, superior. În ce mă privește, consider cultura ca fiind un termen ce descrie simpla separare și îndepărtare de animalitatea necuvântătoare. Nivelurile de cultură nu fac decât să descrie etapele și progresele în îndepărtarea omului de animalitatea necuvântătoare. Prin urmare, nu pot fi de acord cu Lionel Jospin care enunța: ”Cultura este sufletul democrației” sau cu Nicolas Sarkozy care a emis verdictul: ”Răspunsul la criză e cultura”. Nu, nu orice cultură, cultura în general, este și poate fi sufletul democrației și soluția la crize, ci doar culturile înalte, raționale, umane/ antropice cu adevărat. Dictaturile au și ele cultura lor, dar una tribală, joasă, nedemocratică, antiumană, aproape de animalitatea primă. Nu este doar cazul cuvântului cultură, ci și a altora ca: valoare, calitate etc., investite abuziv cu esențe de (falsă) pozitivitate. Profit de acest context pentru a atrage, din nou atenția, că utilizarea laxă a cuvintelor sau învestirea lor cu sensuri și esențe pe care nu le au generează multe neînțelegeri și chiar conflicte). Nu știu dacă bătaia a doi oameni politici români într-un studio de televiziune (nomina odiosa!) a pornit de la diferende conceptuale și semantice, dar un lucru este cert: dialogul lor relua, inconștient, una dintre disputele din precara lor copilărie când – neavând alte argumente pentrui a-și afirma ”superioritatea” apelau la clasicele:  ” – Ești prost! – Ba tu ești prost!”. Și pentru că și proștii au nume și pronume, voi scrie aici numele bătăușului prost care vroia să-și convingă partenerul de dialog că dreptatea este DOAR de partea sa: Mirel Palada, fostul purtător de cuvânt al fostului prim ministru Victor Ponta.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (2)


 ”Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 
Precizări de ordin general

 

Voi începe această a doua parte a (cvasi)recenziei mele la cartea de Management a celor trei autori clujeni cu câteva precizări oarecum colaterale textului manualului. Mai întâi, o recunoaștere: am ales să postez textul meu fără o recitire minuțioasă a ceea ce a apărut pe blog. Am descoperit, ulterior, aproape o duzină de cuvinte cu erori de tastare, erori pe care nu le accept nici măcar pe FB, unde viteza de reacție bate, uneori, corectitudinea tastării… Evident, le voi remedia și, în cazul în care mai rămân erori, voi fi recunoscător celor care mi le vor semnala. Cu speranța că îmi vor fi acceptate scuzele, mai fac câteva precizări pentru mai buna înțelegere a textului cărții de către cititorii curioși să afle mai multe și despre autori.

 

În (auto)prezentarea nou apărutei lucrări de Management Dan Lungescu sublinia stilul american de organizare a materialului din manual. Nici nu ar fi de mirare, dată fiind ponderea mare a referințelor la cărți și articole din SUA (136 dintr-un total de 219). Ca să nu mai vorbesc de cele 78 de referințe la cărți și articole românești de inspirație anglosaxonă (majoritatea, cred), dar și de semnificativele cifre de doar două referințe la cărți de autori francezi (Fayol, desigur) și de doar trei referințe la lucrări apărute în Regatul Unit. Aceste statistici sunt pozitiv corelate cu numărul de vizite și de burse în SUA ale autorilor cărții, probabil și ale referenților. O trecere timidă spre digitalizarea informației o constituie cele șapte linkuri (evident, tot surse de limbă engleză). Mă refer la faptul că viitorul va fi al cărților și revistelor online, cu acces facil, rapid și ieftin. Cărțile pe suport de hârtie vor fi, în curând, doar amintiri pentru nostalgici sau preocupări ale colecționarilor de … antichități. De aceea, cred că ponderea citărilor de surse online ar trebui să crească, tocmai ca o stimulare a accestului liber la surse.

 

Câteva cuvinte despre schema procesului managerial prezentat de autori și pe coperta cărții. Faptul că la caseta redacțională nu apărea autorul acestei scheme foarte sintetice, am presupus că acesta ar putea fi unul dintre cei trei autori români, dacă nu cumva este chiar un produs comun al celor trei, fără să observ, la p. 10, precizarea că autorul schemei este americanul Griffin, R.W. (1990). Fac aici cuvenita rectificare/ precizare. Am mai amintit, în alte recenzii/ articole că Metodologia Scop Mijloc (MSM) este compatibilă cu pragmatismul american (machiavelismul fiind tot un pragmatism, unul al zorilor modernismului). Nu întâmplător, cercetătorii americani au fost cei mai interesați de prezentarea pe care am facut-o Metodologiei Scop Mijloc la Vilnius (în 2005, dacă îmi amintesc bine). Nici eu nu am ascuns vreodată faptul că, în cei 20 de ani cât a durat doctoratul meu pe tema ”Radicalismului economic american”, am citit nu doar literatura economică radicală americană, ci – în măsura posibilităților – literatură economică americană de toate ”culorile” posibile. Dacă cititorii vor parcurge CV urile autorilor vor vedea că toți sunt vorbitori de limbă engleză, cu stagii de cercetare în universități americane și cu preocupări intelectuale consistente nu doar pe teme economice. Profit aici de context și subliniez că nu pun deloc la îndoială profesionalismul de foarte bună calitate al celor trei autori, o tripletă de care se va mai auzi și care va da contur unui bun centru de cercetări pe teme de management și nu numai. Fiind un admirator al valorilor Clujului voi acorda, în continuare, atenție intelectualilor transilvăneni de care leg speranțele mele de renaștere culturală a României.

 

Modelul american de carte, de regulă, ajută la informarea cititorului în legătură cu datele principale ale autorilor, adăugând și o fotografie (recentă!) a acestora. Desigur, o variantă electronică a acestei cărți va rezolva mai rapid și mai eficient acest aspect, oferind linkurile care duc la CV urile autorilor. Evident, cititorii curioși să vadă/ citească despre autori pot depune ceva efort pentru a găsi/ descoperi aceste link uri cu ajutorul motoarelor de căutare. Dar, deoarece eu deja am făcut-o, voi posta mai jos câteva adrese web la care se găsesc informații despre autori și lucrările acestora. Iată-le:

 

http://econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=108  Mirela Popa CV (FSEGA, UBB Cluj)

http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2013/n1/170.pdf Irina Salanță CV (FSEGA, UBB Cluj) (are cont pe FB: Irina Salanta)

http://econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=112 Dan Lungescu CV (FSEGA, UBB Cluj) (are cont pe FB: dan.lungescu.1)

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=105 Liviu Ilieș CV (FSEGA, UBB Cluj). Liviu Ilieș a fost îndrumătorul de doctorat al autoarelor Mirela Popa și Irina Salanță

 

De asemenea, CV urile referenților (”științifici”), pot prezenta interes:

 

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=106 Anca Borza CV

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=144 Răzvan Nistor CV

 

Partea I –a. Capitolul 4. Responsabilitatea socială și etică.  Autor: (Conf. Dr.) Mirela Popa

 

Mărturisesc, de la început, că, în perioada ”cealaltă”, a dictaturii bolșevice/ socialiste/ comuniste, problema corectitudinii, a respectării normelor (”eticii și echității socialiste”), a ordinii de ”drept” etc., erau atotprezente în manuale, articole, studii etc. ”Responsabilitatea socială” era o parte integrantă a ”conștiinței socialiste a poporului unic muncitor”, educația având menirea de a insufla comportamente responsabile (evitarea risipei, creșterea productivității muncii, etc.) atât muncitorilor cât și conducerilor întreprinderilor. Repetarea până dincolo de sațietate a acelor fraze, lozinci, teorii, modele comportamentale ”superioare” m-a făcut să fiu foarte reticent față de reluarea, în manualele de management, a acestor teme și slogane cu referire, acum, la comportamentul managerilor și organizațiilor din economia concurențială (capitalistă). În afară de faptul că sursa acestor teorii moralizatoare erau, atunci, ”documentele de partid și de stat”, iar acum sursa ”noilor” teorii o reprezintă autori/ ideologi occidentali cu preocupări de etică – conținutul și finalitățile teoriilor etice de atunci și de acum erau/ sunt identice: sporirea beneficiilor/ profiturilor, instaurarea unui climat care să stimuleze munca susținută, respectarea intereselor celorlalte întreprinderi/ firme și, chiar a intereselor consumatorilor/ clienților (când acestea erau grosier încălcate) etc.  Desigur, o diferență majoră trebuie amintită: pe atunci criticarea sau comentarea tezelor moralizatoare era interzisă, în timp ce acum există libertatea de a avea puncte de vedere diferite. Pluralitatea opiniilor nu garantează că proprietarii și managerii din economia capitalistă vor ține cont de concluziile și sfaturile date de cercetători, multe dintre acestea fiind propuneri de modalități de creștere a profiturilor firmei prin factori de natură psihică (respect, conștientizare, prietenie, armonie etc.). Acum, la vreme de criză, mulți salariați aflați sub spectrul șomajului, acceptă reducerile salariale sau comportamentele mai puțin ”delicate” ale unor manageri, costurile acestor ”acceptări” fiind amplificate de creșterea nevoii de consiliere psihologică. Ca să fiu bine înțeles, teoriile etice cu referire la afaceri nu vizează, în primul rând, fericirea salariaților sau a managerilor de varii ranguri, ci doar profitul proprietarului. Acceptarea acestor teorii și chiar includerea în structurile organizațiilor a unor Comitete de etică, adoptarea unor Coduri de etică etc., presupun costuri suplimentare care vor trebui acoperite apoi prin producții sporite și vânzări mai mari. Altfel, orice idee de corectitudine și cinste, de onorabilitate, de respect față de consumator, de mediu va rămâne vorbă goală. Niciun proprietar nu va accepta reducerea câștigurilor sale doar pentru a instaura în companie o atmosferă plăcută, relaxată… Manualele de Management includ, majoritatea dintre ele, capitole despre comportament (etici), dar cred că este lipsit de onestitate (nu lipsit de etică!, așa ceva – lipsa de etică – nu există devreme ce toți avem comportamente) să nu se facă aceste precizări elementare referitoare la finalitățile reale ale acțiunilor de reglare comportamentală. Mirela Popa face acest lucru, dar cu câțiva bemoli care atenuează seriozitatea/ gravitatea acestei sublinieri: ”Este evident că afacerile de ieri, de azi și cele de mâine nu se vor derula fără a obține profit, dar profitul trebuie să fie o recompensă pentru serviciile pe care organizațiile le fac pentru societate. Totuși, afacerile de azi trebuie să fie mai implicate social decât cele din trecut, pentru că între timp, au fost elaborate noi norme, standarde și legi, iar cerințele persoanelor/ grupurilor cointeresate care sunt influențate de rezultatele firmei s-au modificat semnificativ și radical.” (p. 69).  Ca unul care am studiat radicalismul economic american, regăsesc – în aceste rânduri – concepțiile marxizante ale radicalilor americani care au invadat majoritatea catedrelor de Economics din SUA. Se vorbea, argumentat, prin anii 70 – 80, despre impactul pe care îl vor avea asupra Establishmentului american sutele de mii de studenți care au avut profesori de economie de orientare ideologică radicală. Aceștia erau practicanții unui marxism moderat, democratizat, așa cum i-ar fi plăcut și lui Marx însuși să se întâmple cu ideile sale, el văzând/ vizând ca primul loc de trecere la socialism chiar America superdezvoltată. Nu întâmplător,  ideile de stânga ale Partidului Democrat american sunt etichetate drept socialiste. (În treacăt fie spus, o profesoară de Managementul sistemelor de sănătate care venise din SUA la Chișinău să pregătească reformarea sistemului de sănătate sovietic – anii 1990-1992 – din Republica  Moldova a plecat cu convingerea că sistemul era bun și că doar trebuia corectat și ceva mai bine finanțat, acesta fiind dezirabil a fi aplicat chiar în SUA. Ideea accesibilității largi a populației la îngrijirile de sănătate se regăsește azi, pe deplin, în Obamacare (https://www.khanacademy.org/humanities/american-civics-subject/american-civics/v/ppaca–or–obamacare). Am inserat aceste comentarii aparent colaterale pentru a afirma, din nou, că nu există și nu poate exista o ”știință” economică, o ”știință” a managementului sau o etică ”științifică”, ci există doar ideologii (interese bine argumentate și interconexate). Din citatul de mai sus rezultă că profitul este motorul afacerilor, dar… atenuarea făcută în continuare are o motivație cel puțin ciudată. Ideea că profitul nu este răsplata pentru riscul asumat, pentru investiția făcută și pentru cantitatea de inteligență incorporată, ci este răsplata pentru serviciul făcut de firmă pentru societate pare a fi extrasă dintr-un manual de socialism științific în care se sublinia din răsputeri implicarea social(ist)ă a întreprinderilor socialiste, care nu urmăreau creșterea beneficiilor, ci ”satisfacerea în cel mai înalt grad a cerințelor de zi cu zi ale oamenilor muncii, ale întregului nostru popor”. În continuare,  ideea că ”afacerile de azi trebuie să fie mai implicate social” este motivată total necredibil: pentru că au apărut noi legi!!! Desigur, sintagma ”implicat social” este suficient de neclară pentru ca fiecare să înțeleagă ce … poate sau ce dorește. Atitudinea mea anti-”socială” nu înseamnă nicidecum o pledoarie pentru autism, pentru non cooperare, pentru lipsă de respect față de clienți, concurenți sau mediu. Dar amplificarea acestui respect este parte a preocupării pentru profit. În viziunea mea, lăcomia pentru profit cu orice preț (furtul din buzunare este o astfel de formă de profit cu orice preț, fără pic de respect față de semeni) duce la scăderea profitului, nu la creșterea lui. Ex. recent: lăcomia celor de la Roșia Montana Gold Corporation (concretizată în redevențe simbolice pentru statul român, despăgubiri minime pentru locuitorii din zonă afectați, lipsa respectului față de mediu) a generat, ulterior protestelor de stradă, scăderi considerabile a profitului: dublarea redevenței față de stat (încă foarte mică), amânarea exploatării sine die, afectarea imaginii firmei prin proteste de stradă, posibilitatea desecretizării contractelor inițiale etc.). Singurul aspect ce nu trebuia să existe în acest episod este lăcomia și prostia unor investitori. Nu este nevoie de Comitete de etică, de cursuri de CSR (RSO) pentru a evita asemenea derapaje mentale: este nevoie de un BUN management adică de bună gândire, bună simțire și bune decizii de acțiune. Tot lăcomia a dus la prăbușirea sistemului de asigurări de sănătate din SUA (anterior lui Obamacare), tot lăcomia și nesimțirea a dus la cazul Lehman Brothers etc. Dar educația managerială trebuie inclusă/ indusă în primii șapte ani de acasă și în primii șapte ani de școală, tocmai pentru a pregăti tinerii pentru viața reală, acolo unde lăcomia și prostia se plătesc, dar unde nimeni nu face nimănui cadouri fără vreo urmă de interes. (Preocuparea de evaluare ”obiectivă” a comportamentelor umane în vederea alegerii comportamentelor adecvate scopului este parte a procesului modernist de ”științificizare” a gândirii și acțiunii umane. Vezi neurobiologia care se preocupă de optimizarea comportamentelor umane:

http://www.psychologytoday.com/files/attachments/33186/narvaez-neurobiology-and-moral-mindset.pdf

 

În ultimă instanță esența a ceea ce numim comportament corect/ adecvat/ responsabil este eficiența (adecvarea dintre scopurile proprietarilor/ managerilor/ salariaților și mijloacele proprietarilor/ managerilor/ salariaților). Dincolo de aceste interese firești ale proprietarilor și ale salariaților (managerii fiind și ei salariați) restul … e tăcere. Vastele tomuri de Etica afacerilor sau de Etică în afaceri nu sunt decât descrieri ale comportamentelor umane posibile în situații date, dar lipsa acestora ar fi foarte bine suplinită de o legislație echilibrată, simplă și suplă, aplicabilă și chiar aplicată în situații concrete. În ultimă instanță, dreptul/ justiția este etică aplicată (îndeosebi pe dimensiunea a ceea ce nu este considerat bun, corect, drept etc.). Pe de altă parte, și Managementul este tot Etică aplicată (îndeosebi pe dimensiunea a ceea ce este considerat a fi bun, corect, drept, profitabil etc.). Putem conchide că Etică = Management = Drept = Economică = Politică, dat fiind că toate aceste  discipline au în miezul lor eficiența, respectiv adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Concentrate în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, acestea iau aspectul Teoriei generale a acțiunii umane ce poate fi predată din grădiniță până la postdoctorate (am în vedere facultățile care se ocupă cu studiul omlui și al acțiunilor sale). Am reiterat aici vechile mele idei referitoare la simplificare și compactizare noțională și informațională în speranța că vor fi analizate, criticate sau chiar dezvoltate de cercetători din țară sau din străinătate. Am primit, recent (1 noiembrie 2013) o invitație din partea unei edituri de a contribui cu un capitol la o carte cu titlul ”Corporate Social Performance: Paradoxes, Pitfalls and Pathways To The Better World”, cu următoarea motivație și structură posibilă a cărții: ”The last decade had abundant corporate, national and international ethical and financial scandals and crises. After this epoch of moral catastrophes stakeholders expect that corporations which are considered as the most powerful institutions today and which have enormous impact on our planet’s ecosystems and social networks will take more active roles as citizens within society and in the fight against some of the most pressing problems in the world, such as poverty, environmental degradation, defending human rights, corruption, and pandemic diseases. Although Corporate Social Performance (CSP) has been a prominent concept in management literature and in the business world  in recent years  „it remains a fact that many business leaders still only pay lip service to CSR, or are merely reacting to peer pressure by introducing it into their organizations.” (Bevan et al. 2004:4). This book will invite and set the stage for the debate about the contemporary perspectives in Corporate Social Performance and Policy and the future of the Corporate Social Performance. I invite proposals for chapters on CSP in the age of irresponsibility (which will presents a positive as well as a negative views, empirical reflections as well as normative thoughts) and proposals for chapters which will try to indicate the effective tools for humanizing of modern corporations.

Topics of interest include but are not limited to: 

·the fundamental reasons for corporate irresponsibility in and beyond a corporate context;

·corporate social responsibility in the time of crisis;

·sustainability in action at individual, corporate, national level;

·the facts and the myths of social investing;

·the benefits and costs of corporate social performance/ corporate irresponsibility for organizations;

·cross-cultural perspective on corporate social performance;

·corporate social performance and geographical diversification;

·corporate social performance in developing, post-communism or emerging  markets;

·corporate social performance at organizational and societal level;

·the impact of nation-level institutions on corporate social performance;

·the impact of social media on the development of corporate social performance  and corporate social responsibility;

·extrinsic and intrinsic drivers of corporate social performance;

·the light and the dark side of corporate social performance;

·the whats, whys, and hows of corporate social responsibility;

·the influence of positive psychology, social pressure on corporate social performance;

·the role of positive psychology in consumer/employee sensitivity to corporate social performance;

·the relationship between corporate diversification and corporate social performance;

·social responsibility practices and evaluation of corporate social performance;

·the relationship between corporate social performance and  organizational size,  or financial performance, and environmental performance;

·the interactions of corporate social performance with innovation and industry differentiation;

·the impact of corporate social performance on a firm’s multinationality;

·the role of governance in corporate social responsibility;

·the role of organizational visibility on corporate social performance;

·the impact of CEO pay structure/ CEO characteristics on corporate social performance;

·the link between board gender diversity/ board reputation and corporate social performance;

·measuring the impact of strategic philanthropy on a firm’s financial performance;

·the relationship between change in corporate social performance and financial performance;

·corporate social responsibility and financial performance: correlation or misspecification?

·corporate social performance, stakeholder orientation, and organizational moral development;

·current efforts to measure corporate social performance;

·the evolution and dimensions of corporate social performance”.

 

Cuvântul cheie al titlului viitoarei cărți, dar și al conținuturilor posibile este PERFORMANȚA (adică profitul care poate genera, ulterior, ceva sporiri salariale sau investiții în mediul firmei).  Cititorul poate lesne observa că problematica propusă spre abordare este legată de business, etică, politică, economică, drept, management, sociologie, psihologie, comunicologie. Pe scurt, toate astea sunt rezolvate și rezolvabile în mod coerent și unitar prin Metodologia Scop Mijloc. În consecință, am declinat oferta, punctul meu de vedere fiind deja făcut public în ultimele patru decenii.

 

Cu aceste preliminarii (poate cam extinse) invit cititorul care a parcurs deja acest capitol din cartea ”Management” (Cluj, 2013), să compare punctele mele de vedere cu punctele de vedere expuse de doamna conf.dr. Mirela Popa. În mod normal ar fi trebuit să mă refer la ”punctele de vedere ale doamnei conf.dr. Mirela Popa”, dar acestea lipsind mă voi referi doar la ”punctele de vedere expuse de doamna conf.dr. Mirela Popa”.

 

Așadar, titlul capitolului 4 este ”Responsabilitatea socială și etica”. În episodul anterior, chiar la început, am înserat un mic intermezzo de critică și de neacceptare a cuvântului ”social”, un cuvânt golit tot mai mult de conținut prin abuz de utilizare. Mai pe larg despre aversiunea mea față de cuvinte goale (cum este acest ”social”) în: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/13/eu-antisocialu/ .  Mai vezi și ”Capitalismul moral, un mit?”: (http://adevarul.ro/news/societate/capitalismul-moral-mit-1_5273d685c7b855ff56a6d2cd/index.html) dar și comentariile mele (pe care le redau mai jos) pe pagina mea de FB (din 3 noiembrie 2013) la întrebarea adresată de un membru al Research Gate: ”Can Ethics be measured objectively?”

(https://www.researchgate.net/post/Can_ethics_be_measured_objectively?ch=reg&cp=re221_b2_p42&pli=1&loginT=rH8AdlRSCtLNcC5HE4EAJ2QR0UhW8KI7kDPiTcZ7JNA): ”Although the answer is/ may be a question of culture, it seems to me that the three main words in this question (Ethics, measure and objectivity) are confusing many of us in such away that a proper answer is impossible. For example, Ethics never could be measured just because Ethics is a sum of theories/ opinions/ convictions on human behavior/ morality. Ethics is about behavior and morality is about concrete behavior. Any ethical discourse is par excellence a subjective matter, just because subjects are subjective all the time. As a consequence, only objects can be measured… objectively. To measure also may have more understandings. Measure may have an absolute result (a number) or a relative one (hierarchy, comparison). In morality we have nothing to measure, but only to subjectively evaluate the others behaviors. How can one compare/ measure a theft or a suicide? Finally, I propose here a definition of Ethics which may help us to operationalize it and to get a bit close to a possible quantitative evaluation of human actions. For me, Ethics is discussing about three things/ aspects: a) the individual (and collective) end(s); b) the concrete means to be used in order to attain it/ them; c) the level of adequacy between ends and means. As a matter of fact, the ends and the means may be measured quite exactly; a small problem arises at the adequacy matter: when (at what time of the human action) we measure it, just because this level needs to be permanently analysed. Some may question how we may measure love, honesty, sincerity etc. and my answer is that we do not. Instead, we may consider the adequacy level between ends and means as a (more or less) acceptable one from a certain point of view and for how many people. This adequacy may imply love, honesty, sincerity etc. Adequacy is another name for efficiency. As a result, Ethics cannot be separated (at least for a second) from Economics. DEX ul reia un punct de vedere (ansamblu de norme), cunoscut în literatură drept etică normativistă. Etica marxistă, spre exemplu, este o etică (înalt) normativistă. Dacă facem abstracție de ideea de comportament normat (ce poate fi dus până la a impune reguli de tip militar) definiția plonjează în relativism (adică este pe gustul meu) referindu-se la ”un grup uman” fără a preciza mărimea acestuia. Prin urmare, un grup de 10-15 persoane formează o bandă de hoți de buzunare, care apoi ”își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor” (DEX nu spune ”ce este etic, ci ”ce este legitim și acceptabil”). Ultima parte a definiției dată de DEX-(w)oman este și mai pe gustul meu, invocând dimensiunea teleologică (scopul). Evident, mijloacele sunt subsumate ideii de comportament (ce poate fi unul violent sau unul ”fin” subtilizând portofele fără ca măcar posesorii lor să realizeze ce li se întâmplă…). Pentru banda de hoți, furtul de portofele este un act legitim și acceptabil,(ei având de ales între comportamente alternative bazate pe muncă sau pe răbdarea de foame). Așadar, hoții au o viziune etică a lor, bazată pe respectarea regulilor/ normelor grupului. În terminologie MSM, acest grup reprezintă dimensiunea micro, una care va intra, inevitabil, în conflict cu dimensiunea macro (municipalitate, stat, uniune de state etc.). Posibilitatea evaluării ”obiective” într-o chestiune foarte relativă este realizabilă doar dacă ne cantonăm la nivelul unui grup. De ex., dacă unul dintre membrii grupului nu transferă o cotă-parte din ”pradă” către șeful bandei, acesta va fi admonestat și chiar pedepsit, un asemenea comportament fiind ilegitim și neacceptabil…Dacă doi sau mai mulți membri ai bandei au comportamente similare, atunci nivelul de ”imoralitate” (de fapt, de abatere de la o normă anterior acceptată) este de două sau mai multe ori mai mare decât în situația ideală (când toți membrii bandei respectă regula instituită). Evident, atât comportamentul bandei în ansamblul ei, ca și comportamentele fiecărui membru în parte au caracter etic, respectiv fac parte din discuția referitoare la ce este acceptabil și ce nu. De aceea, a spune că cel care a hotărât să se abată de la regula grupului (și nu tranferă cota parte către șef) are un comportament neetic, iar ceilalți care respectă regula bandei au comportament etic. Toate comportamentele sunt etice, pentru că etica este discurs despre comportament. La fel, un partid care fraudează alegerile rămâne partid politic, chiar dacă se dovedește că a încălcat legea. Toate partidele au comportament politic și se supun analizei politice. La fel toate firmele au comportamente economice, chiar dacă unele câștigă mult, altele extrem de puțin iar altele intră în faliment. Nu putem spune că firma X are comportament neeconomic pentru simplul motiv că ea desfășoară activități economice (profitabile sau nu). Sau, așa cum se mai întâmplă uneori, un tablou este declarat inestetic pentru că nu place unui critic de artă… În realitate, tabloul este estetic pentru că este supus analizei estetice de către un estetician. În concluzie, a scoate un comportament din zona de interes a unui discurs oarecare (etic, politic, economic, estetic etc) nu ne mai permite să facem evaluări asupra acelui comportament, respectiv nu mai pot fi invocate măsuri de corecție sau de stimulare. Consider că discuția de față este un bun prilej pentru a apropia punctele de vedere, respectiv pentru a avea un limbaj comun și înțelegeri apropiate. Oricum, marea paletă de școli de gândire din disciplinele deja invocate nu le permite acestora să invoce științificitatea. Probabil, ideea de măsurare obiectivă lansată în discuție vizează tocmai argumentarea în favoarea poziției că aceste colecții de opinii pot fi numite ”științe”. Cineva m-a întrebat de ce predau management la universitate dacă managementul nu este ”știință”… Probabil că va înțelege acum de ce nu putem aduna o sumă de opinii și să decretăm că avem de-a face cu o ”știință”.

Revenind la titlul acestui al patrulea capitol (”Responsabilitatea socială și etica”) al primei Părți (Introducere) din manualul de Management (Cluj, 2013) obiecțiile mele sunt următoarele:

–          responsabilitatea este un atribut strict al individului (față de el însuși sau/ și față de alți indivizi, față de mediu, față de instituții, de idei etc. Oricât de postmodern aș fi, nu pot înțelege și accepta ca  un atribut al persoanei umane să fie transferat asupra colectivității umane, antropologizând grupul/ colectivul/ societatea și înzestrându-le cu însușiri ale indivizilor. Așadar, dacă ”responsabilitate socială” ar vrea să însemne că responsabilitatea are caracter social/ de grup/ de colectiv, atunci nu accept și nu voi folosi ca atare această sintagmă (chiar dacă ea este deja larg utilizată, cu sau fără sens, în lumea academică sau în cea politică, la noi sau în ”lumea civilizată”…);

–          În cazul în care, însă, ”social” nu este atribut, ci este doar o sugestie referitoare la direcția în care este îndreptată acea responsabilitate (respectiv către oameni, către semeni, către societate), atunci propun o altă formulare: ”responsabilitatea proprietarului firmei/ organizației față de membrii acesteia și față de alți oameni (oricare ar fi aceștia)”. Evident, fiind prea lungă, expresia de mai sus poate fi contrasă la ”responsabilitatea față de oameni”, ceea ce ar avea un oarecare sens, respectiv ar sugera că cei din organizații trebuie să fie atenți/ corecți/ responsabili atât față de ei, cât și față de cei din afara organizațiilor;

–          Titlul capitolului sugerează că autoarea va trata corelația dintre ”responsabilitatea socială/ față de oameni” pe de o parte și disciplina teoretică numită Etică, pe de altă parte. Procedând astfel rezultă că responsabilitatea socială este un domeniu de discurs, iar Etica un alt domeniu de discurs. Propun varianta: ”Etica despre responsabilitatea organizațiilor față de oameni”, ceea ce include responsabilitatea în domeniul de discurs al Eticii (un alter ego al Economicii, un alter ego al Politicii, un alter ego la Managementului, un alter ego al Dreptului etc. Precizez că mă refer la esențele/ fondul acestor discipline și nu la forma lor de manifestare).

 

Chiar din prima frază a acestui capitol se precizează că obiectul său de interes îl reprezintă ”comportamentul responsabil și/ sau etic al managerilor și al organizației” (p. 67). Din această precizare/ formulare rezultă clar că responsabilitatea nu este o problemă (de) etică, respectiv comportamentul responsabil este sau poate fi și ”etic” (adică bun, corect…). Faptul acesta este în concordanță cu teoria mea conform căreia toate comportamentele sunt ”etice”, unele fiind corecte/ acceptate, altele fiind incorecte/ neacceptate.  Voi/ vom vedea dacă acest lucru se confirmă și pe parcursul conținutului capitolului (pp. 67 – 94).  Din nou pe gustul meu (nu și pe acela al autorului Dan Lungescu care consideră că dacă vorbești despre ”valori personale” nu este necesar să definești conceptul de ”valoare”, ci doar conceptul de ”valoare personală”), autoarea definește atât conceptul de ”responsabilitate” cât și cel de ”responsabilitate socială a organizației (RSO)”. Însă tocmai din această atitudine corectă răsare și incompatibilitatea de care vorbeam mai sus, adică personalizarea organizației, respectiv atribuirea de caracteristici ale individului unui grup de indivizi, nu este posibilă și reală/ veridică. Iată definiția dată/ utilizată de autoare responsabilității: ”obligația unei persoane de a se recunoaște ca autor liber al deciziilor/ faptelor sale și de a lua asupra sa toate consecințele” (p. 68).  Rezultă clar că responsabilitatea este strict individuală/ personală. Urmează definirea RSO ca fiind ”obligația unei organizații de a întreprinde acțiuni pentru protejarea și creșterea bunăstării societății, nu doar pentru interesele proprii” (p. 68). Cu alte cuvinte RSO este o formă de altruism a firmei, care, chipurile ar trebui să-și abandoneze scopul său principal (și unic), acela de a face profit pentru proprietar. (Curios pentru mine, cel puțin, este faptul că arareori se vorbește/ scrie despre proprietari/ acționari, ca și cum organizația ar fi o asociere de indivizi care își propun să obțină profit pentru ei înșiși). După cum se va vedea din textul acestui capitol, responsabilitatea organizației/ firmei este, de fapt, o formă de redistribuire a veniturilor (sau de acoperire a unor costuri) IMPUSĂ prin lege. Firma trebuie să renunțe la o parte din profitul obținut tocmai pentru că mediul a fost poluat de către firmă, iar poluatorul trebuie să plătească pentru daunele aduse. Povestea cu ”protejarea și creșterea bunăstării societății” din definiția dată RSO de către Mirela Popa, este una foarte greu credibilă și acceptabilă. De regulă, firmele nu protejează societățile, ci își protejează și promovează interesele (patronilor, în primul rând). Faptul că o firmă poluatoare (de exemplu) este obligată prin lege să compenseze daunele făcute mediului natural și uman nu este o formă de protecție, ci doar o obligație juridică. Pe scurt, firmele nu au ca obiect de activitate ”protejarea și creșterea bunăstării”, ci profitul și numai profitul. Mimarea preocupărilor pentru reîmpăduriri, construiri de spitale sau subvenții către grădinițe nu sunt decât marketing, promovarea propriilor vânzări/ produse/ interese. Mi se pare lipsit de onestitate/ corectitudine să insuflăm studenților idei false, sau cel puțin nerealiste. Este și motivul pentru care consider că nu doar textul doamnei Mirela Popa,  ci și celelalte pledoarii de tip umanist-socialist care fac din firme Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, este unul care ar putea lipsi din manualele de Management, probând, astfel, o atitudine mai respectuasă față de cititori și față de salariații care cunosc mult mai bine adevăratele motive ale propagandei de tip RSO. Personal, consider aceste texte ca fiind ipocrite, demagogice și fără mult clamata utilitate ”socială” pe care o pretind. Responsabilitatea despre care se vorbește acum (direct proporțional cu lipsa acesteia), at trebui să se reducă la respectarea vechiului dicton latin: ”Primum, non nocere!”. Dar nicidecum, după ce ți-ai probat nocivitatea să vii cu acțiuni de ”protecție” a consumatorilor în numele unor teorii etice alambicate. Firmele de medicamente, de alimente și de servicii (educația și sănătatea, în primul rând) sunt mereu pe burtierele televiziunilor și ale site-urilor de știri (deoarece ziarele și-au dat obștescul sfârșit – desigur, nu din respect față de mediul silvic…) cu exemple de încălcări grave ale respectului elementar față de clienți, practic de încălcare a preceptului antic invocat mai sus.

 

A acționa cu responsabilitate socială înseamnă nu numai a îndeplini prevederile legale, ci a merge dincolo de acestea, prin investiții voluntare în capitalul uman, în managementul mediului și în relațiile cu toate grupurile cointeresate” (p. 68).  Dimensiunea numită voluntariat ar merita o discuție mult mai lungă, dar voi puncta aici doar câteva aspecte legate de aceasta. Oricât de altruistă ar părea acțiunea de voluntariat, aceasta este una eminamente egoistă. Am mai povestit despre o doamnă din Olanda – proaspăt pensionată – care trăia intens bucuria de a ajuta zilnic o bătrână bolnavă și singură. Probabil, mulți ar încadra această faptă în categoria exemplelor de altruism uman, dar este evident că doamna în cauză făcea acest lucru cu scopuri în primul rând de ordin personal: a) avea activitate; b) se simțea utilă/ cu rost; c) se gândea că dă un exemplu care ar putea fi urmat și în viitor de către alții, atunci când ea însăși ea ar putea avea nevoie de ajutor. Așadar, voluntariatul este o activitate egoistă, chiar dacă egoismul este satisfăcut prin alteritate (nu prin altruism). Dacă în locul doamnei olandeze vom pune o organizație neguvernamentală sau o firmă, lucrurile nu se schimbă: altruism și responsabilitate socială nu sunt decât forme mascate ale egoismului uman. Chiar autoarea acestui capitol recunoaște, ca o concluzie parțială, că ”Cea mai bună strategie de afaceri este cea care creează valoare atât pentru organizație, cât și pentru societate” (p. 69). În esență, deduc(em) că RSO este o parte componentă a unei strategii de afaceri eficiente și nu un gest de iubire față de semeni, în sensul promovat de religie, de exemplu. Antropologizând, autoarea scrie, citând un grup de patru autori români, despre ”comportamentul responsabil al organizației” în virtutea căruia managerii trebuie să țină cont de următoarele: ”(1) dreptul unei companii de a exista depinde de responsabilitatea sa față de mediul înconjurător, (2) guvernele pot introduce legi stricte dacă afacerile nu includ în aria lor standarde sociale și (3) o politică caracterizată de responsabilitate  socială conduce la acceptarea socială și, implicit, consolidează viabilitatea unei firme” (cf. Ionescu, Bibu, Munteanu & Gligor, Etica în afaceri, Timișoara, Mirton, 2010) (p. 69). Și dăi cu ”socialul” înainte: ”standarde sociale” (care or fi alea?), ”responsabilitatea socială” (deja criticată) și ”acceptare socială” (ce o fi oare?). Ar mai putea fi invocate unele structuri amintite mai sus, dar cu sublinierea socialității lor. Imaginez un posibil text (socializat la maximum): ”Companiile sociale” care au ”capital social” de minimim x lei au obligația să manifeste ”resonsabilitatea socială” de a proteja mediul natural și (firește!) ”mediul social”; în caz contar, ”guvernul social(ist)”  va amenda/ condamna ”companiile sociale” care nu respectă ”standardele sociale” și care probează faptul că nu au o ”responsabilitate socială” pe măsura ”exigențelor sociale”. Dacă ”companiile sociale” nu vor respecta ”standardele sociale” și nu sunt ”acceptabile social” se vor dovedi ”neviabile social” și vor fi închise”.  Cred că diagnosticarea unui asemenea text cu termenul de ”sociomanie” ar fi destul de corectă…

 

Conform autorilor americani Carroll A.B. & Buchholtz A.B., care au scris cartea ”Business and society: Ethics and stakeholder management” (2001), Cincinatti South-Western College,  legitimitatea unei firme depinde de îndeplinirea a ”patru categorii majore de responsabilități: economice, legale, etice și discreționare”. (p. 69). Trec peste sugestia (traducătorului…) că responsabilitățile economice nu ar fi legale (un cuvânt mai adecvat pentru englezescul ”legal” fiind ”juridic”) și intru direct în mirajul utopiei socialiste a bunăstării generalizate și obligatorii oferite (doar!) de firmele (foarte) ”responsabile social”. Iată ce minuni face firma ideală: a) produce bunurile și serviciile de calitate dorite de clienți; b) asigură slujbe sigure și bine plătite pentru angajați; și, așa…, la urmă și printre altele: c) satisface așteptările proprietarilor/ acționarilor (câștig rezonabil pentru investițiile lor). (vezi p. 69). Așadar, ordinea satisfacerii intereselor este (chipurile): cumpărător, salariat, patron. Cât despre cât de ”rezonabil” ar trebui să fie profitul, tot autoarea ne spune în context: maxim!  Și ca nu cumva salariații să creadă că patronul este un hrăpăreț insațiabil, autoarea îi liniștește cu precizarea: ”maximizând profitul, organizația va contribui mai substanțial la susținerea culturii, învățământului, sănătății etc., prin taxele și impozitele virate la bugetul de stat” (p. 69).  Textele de pe vremea dictatorului (scoase din biblioteci și date la topit în ianuarie 1990, prin ucaz revoluționar fesenist) spuneau EXACT la fel…  Probabil Codul eticii și echității socialiste de pe vremea dictaturii ceaușiste avea unele erori tipografice devreme ce a trebuit să fie dat la topit și rescris după manuale marxiste americane. Altfel, nu se explică costul uriaș al schimbărilor și al trecerii de la ”Codul eticii și echității socialiste” la ”Codul eticii și echității socialiste-capitaliste”. O conducere responsabilă a României, din iubire față de munca poporului, ar fi păstrat toate manualele din anii 80 și ar fi sugerat (prin noii miniștri democrați ai educației, o bună parte dintre aceștia fiind acuzați de plagiate…) profesorilor și elevilor să păstreze toate manualele și textele existente la care să adauge după cuvântul ”socialist”, cuvântul ”capitalist”. Această propunere nu este una strict imaginară: la Chișinău, în vara anului 1990, am fost solicitat să ”traduc” un manual de economie politică sovietic, scris în limba română cu grafie chirilică, în limba română cu grafie latină și cu preocuparea elementară de a schimba doar cuvintele: în loc de ”sovietic” trebuia pus ”democratic”, in loc de ”socialist” trebuia scris ”capitalist”, în loc de ”economie planificată” trebuia scris ”economie de piață” etc. Munca mea de ”traducător” urma să fie răsplătită cu 3000 de ruble, o sumă substanțială pe atunci… Mai trebuie oare să descriu stupefacția ofertantului la auzul refuzului meu?

 

În acest context, merită descrisă suma responsabilităților etice/ comportamentale ale managerului și membrilor firmei/ organizației, în viziunea autoarei, sumă redusă la ”obligativitatea managerului și a celorlalți membri ai organizației de a se comporta corect, respectând normele etice, chiar dacă acestea nu se regăsesc precizate în legi, coduri și reglementări formale și nu servesc direct intereselor economice ale firmei” (p. 70).  Desprinse parcă din textele pedagogice ironizate de Mark Twain, aflăm care ar trebui să fie calitățile managerului: ”corect, cinstit, imparțial etc., să respecte drepturile individului, bazându-se pe un tratament egal, nediferențiat, iar organizațiile trebuie să facă ceea ce este just, corect și echitabil” (p. 70). Eram cât pe ce să întreb, dar ce înseamnă ”just, corect și echitabil”?, dar mi-am amintit că la pagina anterioară s-a descris acest comportament al managerilor și proprietarilor/ acționarilor: unul care să ducă la maximizarea profitului firmei, care va crește, astfel, bugetul statului și care, la rândul său, se va îngriji de bunăstarea poporului, adică a noastră, a tuturor… Simplu: profit maxim (mâna invizibilă) – stat maxim (mâna guvernului) – bunăstare maximă (mâna managementului)!  Despre responsabilitățile discreționare/ voluntare ale managerilor am comentat deja. Sugerez doar că termenul de ”discreționar” are, în limba română, un sens eminamente negativ (sugerează abuzul, nu libertatea și voluntariatul).

 

Un subcapitol special este dedicat unor ”Argumente în favoarea RSO” (pp. 71 – 74).  Într-un acces de sinceritate, autoarea răspunde la fireasca întrebare. ”De ce să-și asume organizațiile responsanilități sociale?” cu la fel de firescul răspuns: interesele. Iar interesele organizațiilor economice încep cu profitul, respectiv cu maximizarea acestuia. Restul explicațiilor/ argumentelor (economic = profit, auto-interes social = păstrarea puterii, de capacitate = să preia din sarcina programelor umanitare ale statului și antiparazitar = să restituie societății ceea ce ia de la societate) se pliază pe modalități de prezervare a profitului și a puterii, ceea ce atenuează mult din altruismul și respectul față de semenii din afara organizației invocate până acum. În continuare, ideea priorității absolute a profitului  în raport cu alte ”responsabilități” este tot mai transparentă și mai vizibilă. Prin expunerea teoriei staheholderilor (Freeman, 1984) autoarea trece în revistă lanțul lung de persoane co-interesate să accepte ca firma să-și maximizeze profitul prin efectele derivate ale acestei acțiuni eminamente egoiste (noi investiții, noi locuri de muncă, infrastructură mai bună etc.).

 

Un alt subcapitol (4.1.4) este dedicat ”Sensibilității sociale a organizației” (pp. 77 – 79) (corporate social responsiveness). Personal, aș fi tradus ”responsiveness” prin ”reactivitate” și nu prin ”sensibilitate”.  Probabil autoarea a dorit să evite confuzia cu clasificarea făcută mai jos: organizații reactive și organizații anticipative/ proactive.  Avalanșa de termeni care conțin și atributul de ”social” în coadă, face cred un mare deserviciu ideii urmărite, aceea de a sublinia că, până la urmă, organizațiile există prin și pentru oameni (audit social, prognoză socială, scanare socială, managementul problemelor sociale. Doar sondajul de opinie face … opinie separată: la rigiare se putea numi ”sondaj social”, ca să fie mai clar… (O apariție recentă a unei cărți sub coordonarea cunoscutului Charles Wankel ar putea să-i dea autoarei plăcutul sentiment că… are dreptate și este în ton cu ”lumea bună” folosind ”social”-ul în exces: http://www.infoagepub.com/products/Social-Entrepreneurship-as-a-Catalyst-for-Social-Change).

 

Punctul ”nevralgic” al capitolului (din punctul meu de vedere) este subcapitolul intitulat ”Etica managerială”. Am mai abordat acest subiect, respectiv caracterul pleonastic al sintagmei ”Etică managerială”. Etica studiază (în vederea eficientizării)  comportamentul oamenilor. Managementul studiază (ăn vederea eficientizării) comportamentul oamenilor. Singura nuanță care ar distinge Etica de Management este faptul că Etica este preponderent constatativă și sugestivă, în timp ce Managementul este discursul despre impunerea unor decizii referitoare la comportamentele umane pe un areal delimitat. Dar această nuanță nu justifică și nu permite folosirea sintagmei ”etică managerială”, pe care o consider pleonastică. Este ca și cum s-ar vorbi despre ”comportamentul comportamental”… Mai mult, aprecierea că Etica este ”o știință” (p. 80) mi se pare abuziv și nefondat. Doar marxismul pretindea că filosofia marxistă (etica fiind inclusă) este o știință… Lipsa capacităților predictive, a posibilității de a efectua experimente etc. nu permit atribuirea acestei caracterizări (științificitate) unor simple demersuri de raționalizare și eficientizare a comportamentelor umane.

 

Dilemele etice (un subiect preferat pentru mine) sunt tratate raportate la mediul de afaceri. După o binevenită definire a ceea ce înseamnă dilema etică, autoarea invocă imoralitatea, pusă în balanță și în antiteză cu beneficiile aduse. Am precizat deja, nu există comportamente imorale în general, ci doar comportamente ce ar putea fi considerate neadecvate că către un evaluator sau altul (deși alți evaluatori vor susține și chiar vor demonstra că același comportament este unul adecvat. Este cazul proceselor (civile sau penale) în care doi avocați susțin despre una și aceeași faptă că este bună, respectiv rea. Dreptul este etică aplicată, iar managementul este (ne)aplicarea regulilor și a legilor în vederea maximizării profitului. Dintre dilemele etice pe care le discut cel mai frecvent la cursurile mele amintesc aici Dilema deținuților, într-o variantă diferită de cea din manualele de logică. Practic, doi deținuți hotărâți să evadeze au mereu de ales între cooperare și non-cooperare (sau chiar trădare, ca forma cea mai perversă a non-cooperării). Trădarea (și încă trădarea înțelegerilor de cooperare) este singura care maximizează profitul. Mulți studenți cad în capcana de a crede că modelul deținutului care promite cooperarea și care apoi trădează este cel optim, devreme ce maximizează profitul. Este și cazul miliardarilor de carton, a politicienilor traseiști, a partenerilor infideli etc. După trăirea iluziei cîștigului maxim urmează însă reluarea jocului, care pornește de la alte date ale problemei (trădătorul fiind tratat ca atare, adesea izolat sau acceptat doar de alți trădători, care nu vor ezita să-l trădeze și să-l facă pierdant). În aceste dileme etice/ comportamentale nu încape discuția despre ”imoralitate”, deoarece într-o societate de hoți ”imoral” ar fi să nu furi. Așadar, binele și răul sunt doar chestiuni relative la un context cultural dat. În România este imoral să mănânci câini sau pisici, dar în alte țări acest lucru este la ordinea zilei, nefiind nicidecum considerat un lucru ”rău”.  În lipsa unor foarte concrete studii de caz care să ilustreze și să explice mai clar ce este o dilemă etică și care ar fi consecințele posibile ale acțiunilor alternative, autoarea face apel la o excelentă poezie a lui Virgil Carianopol, pe care, de dragul conținutului acesteia, o voi reda mai jos:

 

Contradicții (fragment)

 

de Virgil Carianopol

 

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,

Dar și amaruri ce-ndulcesc.

Sunt nedreptăți care îndreaptă,

Dreptăți care nedreptățesc.

 

Sunt multe contradicții, multe:

Sunt uri adânci ce nasc iubiri,

Sunt suferinți ce-aduc lumină

Și fericiri nefericiri!…

 

Literatura (cu povești care au ca eroi finanțiși, manageri, antreprenori, proprietari etc.) este bogată în ”studii de caz” ce pot fi utilizate pe post de material de analiză pentru studenți. Mă bucur, aici, să găsesc în doamna Mirela Popa o adeptă a predării unor discipline (aparent) anoste cu ajutorul unor exemple din literatură. Cred că un schimb de ”experiență” pe această temă ar fi reciproc benefică.

 

În privința rezolvării dilemelor etice (comportamentale), totul se reduce, în ultimă instanță la gândire, simțire și decizii de acțiune, adică la … management. Autoarea recomandă folosirea metodei decizionale în zece pași a lui Pekel și Wallace (1998), dar și aplicarea regulii de aur: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” (expresie pe care am găsit-o și în lucrarea Oanei Matei, de la Arad, lucrare necitată de Mirela Popa. O doar o întâmplare/ coincidență?). Deși aplicarea acestei reguli este dezirabilă, cred că arareori decidenții fac apel la ea… Un text de interes pentru decidenții care au mereu de ales între ”bine” și ”rău” este interviul cu Paul Bloom (http://www.samharris.org/blog/item/the-roots-of-good-and-evil/#sthash.8HP2gVXj.gbpl).

 

Utilizarea termenului de ”moral” în exces face ca acesta să aibă soarta altor cuvinte distruse de hiperuzaj (social, știință, politic(ă) etc.). Astfel, pentru mine, de ex. expresia ”stadiul dezvoltării morale a decidentului” nu îmi comunică absolut nimic… La fel și ”conștiință morală”, ”judecată morală”, ”decizie imorală”, ”standarde morale” etc.

 

Delicatul subiect (generator de controverse) ”Relativismul în etică” nu este ocolit de Mirela Popa (p. 83).  Relativismul în general este îmbrățișat de postmoderniști, iar eu unul sunt dintre aceștia. Autoarea pare a da drept de cetate relativismului, dar în finalul discuției invocă posibilitatea apariției unor ”decizii imorale” (?!) tocmai ca urmare a lipsei de consecvență a decidentului… Personal, cred că tocmai inconsecvența este proba flexibilității și adaptabilității managerului. Aplicarea de soluții rigide, după scheme de gândire în ”n” pași sau conform regulii cutare și cutare nu poate duce la performanță managerială. Spre ex., trimiterea unor salariați în șomaj este o decizie ”morală” (adică ”bună” în traducerea mea) sau ”imorală” (adică ”rea”), în funcție de contextul economic real, de performanța firmei, de cultura angajaților, de nivelul de trai, de mărimea indemnizației de șomaj etc. Răspunsul este, întotdeauna contextual, cultural, comportamental. Solomonicul răspuns (Depinde!) este foarte potrivit dilemei de mai sus. În consecință, sintagma ”decizie etică/ morală” folosită de autoare nu este clarificatoare pentru managerul doritor de performanță pe termen lung.  Ca o mică incursiune în istoria doctrinelor etice, Mirela Popa prezintă cinci tipuri mai frecvente de abordări: a) utilitaristă; b) universalistă; c) distributivă; d) a virtuților și a principiilor morale; e) individualistă. Personal, sunt adeptul abordării individualist-utilitariste – Adam Smith și Jeremy Bentham (doar aparent aceste două abordări sunt antitetice, eu le consider complementare), ele fiind cel mai puțin ipocrite, deși apar drept cinice și ultraegoiste. Cel mai criticat de mine în ultimile decenii (inclusiv în referatele pentru teza de doctorat în etică) este Immanuel Kant cu afirmația sa că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc.  (Cf. Oana Matei (Arad), ”Etica principiu – abordarea deontologică în administrația publică” http://revad.uvvg.ro/files/nr1/Articol%201%20-%20Oana%20Matei.pdfImperativul categoric în cea de-a treia sa formulare (trebuie să tratezi umanitatea, atât în persoana ta cât şi a oricărei alteia totodată ca scop şi niciodată numai ca mijloc) instituie faptul că omul nu trebuie tratat niciodată ca mijloc, ci doar ca scop”, p. 6.). În concepția mea, sintetizată în  Metodologia Scop Mijloc, este aceea că principalul mijloc pentru atingerea scopurilor omului este omul însuși, individul concret, în carne și oase, conștient că natura umană îi conferă posibilitatea de a-și propune scopuri de atins și lijloace de a le atinge: mai întâi, omul care își propune un anumit scop se folosește pe el însuși atât pentru stabilirea scopului cât și pentru urmărirea și evaluarea atingerii sale; apoi, omul se folosește întotdeauna de alți oameni (direct sau indirect) pentru atingerea scopurilor sale. Simplu fapt că folosește o unealtă făurită de alt om, înseamnă că făuritorul uneltei este mijloc pentru atingerea scopului celui care l-a formulat sau l-a impus. În ce privește a patra abordare (numită ”a principiilor morale”), aceasta mi se pare a fi una inventată, așa ca să fie, să existe, să afle lumea de ea…, nefiind decât însă decât o extensie sau o subliniere a eticii kantiene a datoriei. De altfel, singurii ”reprezentanți” ai acestei abordări, citați de Mirela Popa, sunt românii Crăciun, Morar & Marcoviciuc (2005) cu lucrarea lor ”Etica afacerilor”.  Cât despre abordarea distributivă a lui John Rawls, aceasta este doar o subliniere a ideii că justiția nu este decât etică aplicată. Imediat după 1990 în Estul Europei s-au distribuit masiv cărțile lui Rawls, probabil și în ideea sprijinirii tranziției către statul de drept. Prin urmare, abordarea utilitaristă combinată cu cea individualistă fac casă bună cu Metodologia Scop Mijloc, fiind abordările cel mai des întîlnite într-o economie eficientă bazată pe libertatea agenților.

 

Discuția despre ”Codurile de etică” (p. 91) este binevenită, acestea luând locul ”Codului bunelor maniere” din perioada premodernă și a zorilor modernismului. Postmodernitatea a ajuns la concluzia că fiecare individ are libertatea să se poarte cum vrea în familie sau pe stradă (evident,  depășirea limitelor bunului simț fiind rapid sancționată de semeni sau chiar de oamenii de ordine, dar noua realitate economică – aceea că marea majoritate a populației este implicată – într-un fel sau altul – în organizații, iar acestea au șanse mai mari de a performa dacă vor impune anumite standarde comportamentale, atitudinale și interacționale. Dar, așa cum corect subliniază autoarea capitolului, de la a avea coduri, a le face cunoscute și a cere să fie respectate și până la transformarea acestora în factori ai performanței organizaționale este, adesea, o cale lungă. Aș exemplifica cu Codurile etice din universitățile românești: acestea există, conform legii, dar comportamentele incorecte, ilegale și antiperformanță apar mereu, plagiatul fiind o plagă de natură etică ce ”strălucește” prin frecvență, dar și prin ”naturalețea” și ”blândețea” cu care este majoritar acceptată. Cazurile prof univ. Ioan Mang, fost ministru al educației, și a lectorului univ Victor Ponta, fost ministru interimar al educației și actual prim ministru al Guvernului arată că în România plagiatul este acceptat tacit, fiind tratat ca o conduită firească, normală… Cea mai bună dovadă a faptului că lipsa respectului față de proprietatea intelectuală este, la noi, norma iar respectul față de aceasta este excepția este reacția celor care se simt vizați de legislația antiplagiat: ”da ce, nu toți fac la fel?”. Și o dovadă recentă: un deputat de la Tg Jiu (nomina odiosa!) a propus în Parlament un proiect de lege prin care se acceptă furtul numit ”involuntar”. Sancta simplicitas! Mai este oare de mirare că europenii occidentali ne privesc și primesc cu maxime rezerve, tocmat datorită acestui ”specific moral românesc”: lipsa respectului față de proprietatea (intelectuală) personală (unii numesc acest specific cu un singur cuvânt: hoție).  Nu întâmplător Mirela Popa încheie acest capitol despre ”Responsabilitatea socială și etica” cu trei paragrafe despre ”Monitorizarea prevederilor eticii” (p. 92), ”Trainingul pe probleme de etică și responsabilitate socială” (pp. 92 – 93) și ”Dezvoltarea climatului moral” (pp 93 – 94). Din păcate, se poate constata că cu cât se scrie/ vorbește mai mult despre responsabilitate, etică și moralitate, cu atât aceste aspecte sunt mai ignorate, rejectate, încălcate.  Numirea unor ”ofițeri de etică” (sugerată de autoare) poate cel mult să mai scadă eficiența actelor productive, prin încărcarea costurilor și a schemei de personal, dar – pe fondul unei educații și culturi tot mai precare la noi – activitatea acestora va fi, cu certitudine, blocată și minimalizată. (Vezi, mai pe larg, opinia mea în legătură cu propunerea lui Valentin Mureșan de a plasa cât mai mulți absolvenți de filosofie/ etică în organizațiile specializate pe afaceri – în finalul primei părți a acestei recenzii). Cazurile de plagiat amintite mai sus au trecut prin niște ”Comitete de etică” care au formulat verdicte alambicate cum că nu există suficiente evidențe referitoare la un eventual plagiat (cel puțin în cazul Ponta). L-am întrebat, în scris, pe Adrian Năstase, profesorul conducător de doctorat care a girat modul în care a fost elaborată teza doctorandului Victor Viorel Ponta, dacă se simte cât de cât vizat/ implicat de acuzațiile de plagiat adresate pupilului său, iar răspunsul… nu a venit. În aceste contexte sulfuroase, a vorbi/ scrie despre ”Dezvoltarea climatului moral” în organizații (în sensul de climat de corectitudine, sintagma ”climat moral” fiind lipsită de sens concret, trimițând vag la ideea de ”climat comportamental”) pare a fi o glumă cinică… Școala românească în general este prima școală a corupției și a formării lipsei de respect față de valori, de proprietate, de merite. Cu alte cuvinte, îndemnul autoarei ca ”managerii să manifeste permanent un comportament etic” (etic folosit aici, probabil, în sensul de corect, corespunzător, bun, frumos) sună cam a lozincă goală, atât timp cât realitățile înconjurătoare îndeamnă profesorii și studenții, managerii și angajații să aibă comportamente de cu totul altă factură.

 

Aș fi dorit ca autoarea să-și formuleze și opiniile personale referitoare la subiectul tratat și la punctele de vedere ale altor autori. Tipul de scriitură ”științifică” prin care cititorul este informat cum că ”unii zi că… că…., alții zic că… că…”, fără a comunica și poziția personală mi se pare cel puțin nerecomandabil. Atitudinea presupus neutră, neimplicată și fără exemplificări din cotidianul imediat face ca și studentul cititor să trateze cu superficialitate acest subiect important, caracterizându-l cu cuvinte ca: ”Vorbe”!, ”Teorii”!, ”Aiureli”!. Îmi imaginez o scenă/ situație în care un student cuviincios și doritor să afle mai multe de la cel care le predă un curs despre responsabilitate și etică să ridice mîna și să întrebe: ”Doamna profesoară, după părerea dumneavoastră, faptul că un doctorand copie 84 de pagini dintr-o altă carte de drept penal fără să prelucreze materialul și fără să citeze autorul real al acestei cărți, este calificabil drept plagiat?”. La care doamna profesoară, ușor iritată de concretețea întrebării ar răspunde înalt acdemic și pedagogic: ”Da eu de unde să știu? Că doar nu predau drept penal!”.  Alung din minte această imagine posibilă pentru a rămâne cu partea pozitivă a lucrurilor: materialul prezentat este doar un prim pas în discutarea și dezbaterea ulterioară, în cursuri și seminarii speciale a unor cazuri foarte concrete, cu jocuri de roluri, cu teste de comportament în situații limită, cu incitarea la gândire proprie, creativă și inovativă etc. etc.

 

În pofida sublinierii unor dezacorduri cu punctele de vedere prezentate, cu terminologia folosită și cu lipsa exemplificărilor concrete consider că această primă Parte a cărții de Management  a autorilor clujeni de la UBB este o apariție meritorie și demnă de a fi dezvoltată. Citându-l pe Carianopol, îi rog pe autorii cărții, Părții și capitolului 4, să accepte aceaste critici formulate până acum drept ”amaruri ce-ndulcesc”. M-am bucurat că doamna Mirela Popa a reacționat la apariția primei părți a acestei recenzii și sper ca dialogul nostru să continue la modul cel mai concret posibil. Nu exclud ca dialogurile cu autorii să se concretizeze într-o viitoare colaborare pe teme deja sugerate. Redau mai jos începutul dialogului cu doamna Mirela Popa, ca pe o încurajare a continuării acestui început:

 

Buna ziua!
Mii de mulţumiri pentru timpul pe care îl „consumaţi” pentru a citi cartea/manualul de „Management. Concepte, tehnici, abilităţi, Presa Universitară Clujeană, 2013”.
Abia acum am vazut recenzia Dvs. (prima parte) şi recunosc că nu am citit-o în întregime, ci „pe sărite”. Îmi voi aloca timpul necesar în zilele următoare. Îmi plac şi găsesc utile cuvintele: critică constructivă, puncte de vedere diferite, erori, lipsuri etc.
Domunule prof. Liviu Drugus, eu vă rămân îndatorată şi recunoscătoare, indiferent de cât de multe greşeli/erori de-ale mele veţi scoate în evidenţă. Mă bucur că există cineva care ridică semne de întrebare, îmi critică scrierile şi ideile/cunoştinţele, îşi expune deschis şi sincer opiniile. Evident, sunt dispusă să le „mestec” cu mare atenţie şi interes. Sunt convinsă că cele mai multe critici sunt pertinente şi valoroase. Desigur, am o „sită” prin care sper să treacă cât mai multe opinii exprimate de Dvs. în recenzie. Ştim cu toţii că putem privi un lucru/proces/fenomen etc., şi să vedem lucruri total diferite. E bine să privim din mai multe unghiuri şi să ne bucurăm de complexitatea şi incertitudinea acestei lumi.
Domunule prof. Liviu Drugus am deja multe întrebări pe care doresc să vi le adresez. Desigur, aştept să încheiaţi recenzia.
Va mulţumesc!
Mirela Popa (autor a cinci capitole din carte, deci, nu neapărat principalul autor)

Reply

Stimată doamnă Mirela Popa,

Și eu mulțumesc pentru faptul că nevinovata mea recenzie nu v-a lăsat rece. Dacă veți dori să primiți imediat orice postare a mea pe acest blog (inclusiv viitoarea parte a recenziei) dați un click pe Follow și lăsându-vă adresa acolo, veți fi abonată și la alte postări ce pot fi (fie chiar doar tangențial) utile dumneavoastră și dialoguului generator de cunoaștere. Înțeleg și agreez truismul că misterul ține de însăși esența femininului, dar aș fi și eu curios să știu mai multe despre dumneavoastră (ce discipline predați, ce proiecte de cercetare aveți, ce cărți aveți de gând să scrieți), lucruri pe care mi le puteți scrie aici sau pe adresa de la finalul recenziilor mele. Cred că am subliniat deja că nu consider cele afirmate de mine drept adevăruri definitive. Ele pot fi criticate sau amendate, acceptate sau respinse, dar aș vrea ca toate astea să fie făcute la fel de transparent și clar cum încerc și eu să o fac. Am nevoie de opiniile dumneavoastră referitoare la MSM, etică, funcțiile managementului și conținutul lor etc. Altfel, cam greu să vorbim despre dialog… Sper că și studenții pot fi atrași în acest dialog, având, adesea, șansa generării de idei noi sau de a nu judeca prin prisma acceptării sau respingerii unor modele ”sacrosancte”. Vă rog să nu așteptați prea mult pentru a-mi adresa multele întrebări/ critici/ aprecieri etc.  Cu precizarea că sunt un fan – Cluj, suporter al candidaturii Clujului la titlul de capitală europeană în 2021 și cititor consecvent al revistei Tribuna (cred că am dedicat deja vreo 5-6 postări articolelor din Tribuna, pe care le găsiți chiar pe acest blog (Recenzii articole). Urmăresc Transilvania Live! și cred că au un management bun, cu ziariști adevărați (asta o spune ziaristul profesionist din mine). Cu prietenie, LD

 

Desigur, au existat și alte reacții și dialoguri cu cititori ai recenziei. Sper să fie și mai numeroase de caum încolo. Lipsa prezenței studenților din aceste dialoguri mă îngrijorează cel mai mult. De asemenea, lipsa reacțiilor din partea managerilor profesioniști (includ aici și rectorii) face ca finalitatea cărților și a recenziilor/ comentariilor pe marginea lor  să fie pusă serios sub semnul întrebării. România nu este doar o țară afectată serios de criză, ci este o țară care are un sistem de educație de slabă calitate, cercetarea continuând să fie o cenușăreasă… Din punctul meu de vedere, dialogul ideilor și încurajarea opiniilor este primul și cel mai la îndemână instrument pentru revenirea educației și cercetării pe locuri rezonabile în lume (dacă în anul 2011 cele mai bune universități din România se aflau pe locuri cu numărul 600, acum lucrurile au devenit și mai grave, aceste universități ajungând pe locurile 800, în pofida unor creșteri cantitative.

 

 

 

(Va urma)

 

Liviu Drugus                          15  noiembrie 2013                Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus

 

Andrei Marga își reactivează, în ”Tribuna” – (prost) gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman – abilitățile de fost (ministru al educației, ministru de externe, director al ICR) încercând să filosof(ard)eze politico-diplomatic pe marginea măreției germane actuale


(vezi prima recenzie din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
II
”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei”, de Andrei Marga. Publicat în ”Tribuna” nr 257, 16 – 31 mai 2013, p. 28, cu continuare în pagina 31).
Tema referitoare la poziția și (re)devenirea Germaniei ca stat (re)unificat este realmente de actualitate și merită eforturile analiștilor de a descifra resorturile interne ale permanentei reînvieri a unei națiuni. Cu cât o țară devine mai puternică, cu atât ea este ținta atacurilor și a dorințelor de destrămare ale concurenților reali sau potențiali. Germania a fost și este un rival etern al multor altor culturi sau state puternice. Vecina Franța a fost mereu un motiv de trezie și de dinamism economic pentru germani. Mai îndepărtata Rusie s-a văzut a avea de-a face cu forța germană în momentul în care a crezut că poate cuceri lumea prin bolșevism. Antidodul german la bolșevism a fost nazismul, ambele ideologii promovând durități antiumane extreme și inacceptabile pentru societăți care nu au jucat totul pe o singură carte. În emergenta Uniune americană, emigrația germană a fost cam la paritatea cu emigrația britanică fondatoare. Nu știu dacă este un fapt real sau doar un reflex propagandistic, dar s-a scris că partizanilor limbii germane le-au lipsit doar patru voturi pentru ca germana să devină limba oficială a Statelor Unite ale Americii. Actualmente, cetățenii germani dau puțină importanță învățării limbilor străine devreme ce statul german promovează constant și susținut răspândirea limbii germane în lume, numărul vorbitorilor de germană crescând în spațiul european unic. În 1990, am încercat să fac o prognoză a evoluției lucrurilor în lume și am rezumat aceste viziuni personale în câteva fraze sintetice. Iată două dintre ele: a) franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii; b) Uniunea Europeană este rezultatul celui de-al treilea război mondial câștigat, în sfârșit, de Germania fără să tragă un singur foc de armă. Evident, aceste considerații personale au fost făcute sub impresionantele evenimente ale anului 1989 et passim., remarcabile fiind unificarea germană și apoi prăbușirea imperiului sovietic, începută prin acordarea independenței republicilor sovietice integrate forțat în URSS. Pentru a încheia acest arc peste timp, în perioada în care am lucrat la Chișinău (iunie 1990 – dec. 1995) am simțit că problemele politice ale timpului erau puternic marcate de dinamica relațiilor germano-ruse. Parcă retrăiam atmosfera anilor în care s-a pregătit și semnat Tratatul Molotov-Ribbentrop, expresie a rivalității dintre cele două state semnatare. În zilele noastre, criza economică declanșată în 2008 (doar o umbră a celei din 1929 – 1933 care a declanșat și al doilea război mondial, pornit, inițial ca o rivalitate ruso-germană) și soluțiile de ieșire din criză au așezat, din nou, Germania în miezul lucrurilor și în fruntea Europei – ca un model de gestionare a lucrurilor atât pe timp de boom economic, cât și pe vreme de criză economică. Nu este deloc un secret că austeritatea și parcimonia nemțească sunt considerate de către conducerile unor țări (inclusiv în România guvernelor Boc și Ponta) drept soluții de urmat. Mai mult, în plan european, vocea Germaniei este una tot mai influentă și mai ascultată, chiar dacă nu întotdeauna cu plăcere…
Toate aceste lucruri, precum și anunțata vizită a premierului Victor Ponta la Berlin m-au făcut să citesc cu maxim interes și curiozitate articolul ”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei” semnat în ”Tribuna” de Andrei Marga, un nume notoriu în materie de filosofie politică, de relații politice externe (fost ministru de externe) și relații culturale externe (pe atunci încă director al ICR). Deoarece administrarea revistei ”Tribuna” a revenit unui manager de influență național(ist)-liberală, iar A.M. era un partizan național-liberal, așteptam să văd, negru pe alb, transpunerea într-un articol de propagandă național(ist) – liberală, cuvintele ireverențioase ale lui Crin Antonescu și Victor Ponta la adresa doamnei Angela Merkel și a influenței germane în Europa, inclusiv în România. Desigur, toate aceste persiflări la adresa Germaniei și a Uniunii Europene, influențată vizibil de Germania, erau percepute, mai ales în campania electorală, drept declarații de dragoste față de marele vecin de la Răsărit, Rusia lui Vladimir Putin. Specialistă în ”întoarcerea armelor”, România a făcut, prin vizita lui Victor Ponta la Berlin, o reechilibrare a balanței Est-Vest, lăsând lucrurile să pară a evolua lin și firesc, fără smuncituri de cârmă într-o direcție sau alta. În acest context, punctul de vedere al germanofonului și cunoscătorului culturii, filosofiei și politicii germane, l-am numit pe Andrei Marga, îmi părea a fi de un ajutor direct în a vedea un punct de vedere nu neapărat oficial, dar unul cât mai personal și care să favorizeze dezvoltarea României. Sunt nevoit să o afirm din start: dezamăgire! Mai exact, deziluzia este direct proporțională cu mărimea iluziei. O spun din start: cauza deziluziei este că punctul de vedere personal mult așteptat este unul … extras din literatura occidentală recentă (2012, 2010) și nu provine dintr-o analiză personală, cu premise clare și rezultate concrete. Mai mult, modul de folosire a acestor surse bibliografice externe lasă de dorit. Și iată de ce:
Articolul debutează cu un citat (de 24 de rânduri!) dintr-un autor american (George Friedman, 2012) cu o referire directă la … Rusia și una indirectă la Germania, ambele văzute prin prismă americană! Chiar dacă rivalitatea ruso-germană este una deja tradițională, a începe analiza politicii germane cu un citat despre ”politica externă a Rusiei” mi se pare neprofesionist și generator de confuzii. Am presupus, apoi, că a debuta analiza unui caz (Germania) cu un citat dintr-un autor relativ neutru, cu trimitere la alte realități contextuale este un ”stil” sau o tehnică de captare a interesului pentru citirea restului articolului. Ipoteza mea a fost repede infirmată: În partea a doua a articolului ”Reflecții politice” dedicat ”Năzuințelor Rusiei” (publicat în ”Tribuna” nr 259/ 16-30 iunie 2013, și care va face obiectul unei recenzări separate), se începe chiar cu Rusia (conform titlului articolului), nu cu Germania… O altă ipoteză a mea este că cele două articole de ”Reflecții politice”, unul despre Germania și unul despre Rusia, constituie, de fapt, rezultatul unei comenzi politice național-liberale în legătură cu politica Rusiei și de prezentare a căilor pe care ar trebui să o apuce România pentru a nimeri mai repede în brațele urss ului și a se detașa de integrarea europeană, dominată de Germania. Această ipoteză este susținută de criticarea delegaților/ deputaților naționali în Parlamentul european (în concluzia articolului despre ”Revenirea Germaniei”), deputați care sunt preocupați, chipurile, de afaceri mărunte în loc să urmărească împlinirea idealurilor național-statale. Acest articol margian poate fi considerat și ca un atac al PNL la adresa PSD, de unde și, probabil, adunat la alte gafe anterioare, ordinul de debarcare a directorului Marga de la conducerea ICR.
Dincolo de debutul cu un citat (nerecomandat stilistic și analitic), articolul în ansamblul său este tributar citatelor. Cca 25% din articol (65 rânduri) sunt citate din autori americani (unul), francezi (unul) și germani (doi). Viziunea rușilor lipsește din analiză. Nu însă și viziunea românilor, reprezentați de …însuși autorul, Andrei Marga, care se autocitează (de două ori). Tot sub aspect stilistic, găsesc total inadecvată exprimarea la persoana I –a plural (”să ne amintim istoria” – p. 28), mai exact spus găsesc inadecvată lipsa asumărilor conceptuale în nume propriu. Nu am găsit nicăieri în articol expresii ca: ”opinia mea este că…”, ”din analizele mele rezultă că…” sau ”metoda pe care am folosit-o pentru a ajunge la această concluzie a fost….”. Nimic din toate acestea, adică ponderea opiniilor personale = 0% din totalul opiniilor exprimate în articol. Dimpotrivă, în loc de opinii personale profesorul Marga adoptă un ton neutru ca și cum s-ar povesti despre evoluția unor vulcani de pe Planeta Marte. Iată cum se ”neutralizează” atitudinile și pozițiile care descriu politica germană față de lume: ”este de observat că”, ”a devenit clar că”, ”analiștii caută…”, ”unii remarcă împrejurarea că…” , ”se sesizează împrejurarea că” etc.
În ultimă instanță, Andrei Marga ne face, în articol, un scurt rezumat al unor opinii ale unor analiști străini despre politica Germaniei, de fapt ne prezintă o sumă de recenzii ușor comentate, dar am bănuiala că acele mici comentarii sunt, de fapt, chiar ale autorilor străini citați. (Desigur, ideal ar fi să citesc toate lucrările referite în articol, dar las acest efort celor care chiar vor să testeze bănuiala mea că articolul semnat de A.M. este de fapt o compilație de idei din câteva cărți). Și încă un lucru: dacă traducerea citatelor din cărțile invocate aparține autorului Andrei Marga, atunci este obligatoriu ca acest lucru să fie asumat și precizat explicit în articăl (sub forma posibilă: ”traducerea îmi aparține”). Dacă traducerea aparține altor persoane, acestea trebuie citate în calitatea lor de traducători (cu toate riscurile asumate).
Oricum, de la nivelul unui fost ministru de externe cred că orice cititor aștepta o ”diagnoză” făcută prin prisma intereselor fundamentale ale României, nu doar o sumă de idei ale unora și ale altora…, mai mult sau mai puțin închegate. Personal aș fi citit cu nesaț opiniile unui fost ministru de externe (chiar dacă unul slab și conflictual) cu privire la raporturile ruso-germane văzute prin ochiul românului a cărui țară s-a aflat, mereu în ultimul secol, între ciocanul german și nicovala rusă. Poate pe viitor fostul ministru al educației, fostul ministru de externe, fostul director al ICR și fostul profesor de filosofie politică de la UBB va renunța la pastișarea ideilor unor autori străini și va emite păreri proprii (nu neapărat preluate ad infinitum din cărțile semnate Andrei Marga).
Parcă pentru a contracara o asemenea posibilă acuză de lipsă de originalitate, A.M. ia taurul de coarne în finalul reflecțiilor sale geopolitice referitoare la ”Revenirea Germaniei” și conchide, în urma prezentării opiniilor a doi analiști germani, următoarele: ”În Germania schimbul de argumente între direcțiile majore este mecanism de dezvoltare. În alte țări se îmbrățișează necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea dinamicii. (LD: a dinamicii cui?). Mai acut decât în alte țări, în Germania actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se află astăzi într-un moment de cotitură”. Curat cotitură, coane Fănică! Exprimarea eliptică și neangajantă, fals neutră și evident partizană, poate fi, în contextul actual, tradusă în cuvinte explicite cam în felul următor: ”Civilizația germană se dezvoltă prin intermediul dezbaterilor argumentate, în timp ce în România băsesciană, lucrurile stau exact invers: lipsa culturii dialogului frânează dezvoltarea țării. Văzută dinspre Germania, UE se află la un moment de răscruce”. Deși, la modul ambiguu în care sunt formulate acele rânduri concluzive, nu exclud ca săgeata diplomatică trasă de A.M. să țintească exact capul… guvernului, respectiv șeful pesediștilor români, doctorul în drept internațional Victor Ponta, doctorat obținut sub îndrumarea științifică a primului premier pușcăriaș al țării, domnul profesor universitar Adrian Năstase.
Pe lângă ambiguitățile semnalate mai sus, exprimarea în limba română lasă de dorit. Las cititorilor amatori de șarade și rebusuri complicate să înțeleagă și să transcrie în limba română ce ar fi vrut să spună filosoful politic român de renume mondial Andrei Marga în fraza următoare: ”Europa cetățenii ei au conceput-o de multă vreme patria lor mai mare” (p. 28); ”Politicienii, odată ajunși la Bruxelles, încetează să fie politicieni și devin manageri care se ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul” (p. 31). Ultima propoziție este demnă de Colecția de perle de la Bac… Eu unul aș îndrăzni să înțeleg din această propoziție că, în concepția margiană politicianul adevărat este doar cel care face politică din bârlogul său național, altminteri, devenind deputat european și parte a Europei întregite, el pierde întregul… Cât despre concepția margiană (termenul de ”margian” este patent Druguș!  ) despre managerul care se ocupă de detalii și nu de ansamblul lucrurilor, aici cred că A.M. l-a avut în minte chiar pe Dl Mircea Arman, cel care stă cu cronometrul în mână, la ușa redacției, ca să măsoare timpul efectiv lucrat de pălmașii angajați pe moșia sa, așa cum se scrie în tratatele tayloriste de Scientific Management/ Management Științific… aruncate la coșul de gunoi al istoriei alături de Socialismul Științific, Creaționismul științific și alte povești ”științifice”.
Deși majoritatea ideilor din articolul recenzat nu aparțin autorului Andrei Marga, cred că cititorul merită informat care sunt opiniile analiștilor străini despre puterea (crescândă) a Germaniei în contextul global în care actorii mari sunt SUA, Rusia, China, evident fiecare cu aliații și rivalii respectivi. Pentru americanul Friedman, SUA sunt amenințate, pe termen lung de o apropiere între Rusia și Germania, respectiv de UE. Deduc de aici că întreținerea și stimularea rivalității ruso-germane (ruso – europene) este, sau ar trebui să fie, o direcție principală a politicii externe americane. Tot Friedman sugerează că punctul esențial al conflictualității ruso-americane va fi, de fapt, conflictualitatea americană cu triunghiul Polonia-Ucraina-Rusia. Dacă așa vor sta lucrurile, avansez ideea că România va continua să joace, probabil, rolul de (partid) balama care să asigure echilibrul în zonă. În acest conflict viitor ruso-american, Germania își doreștea ea însăși să fie un fel de arbitru-jucător, la fel cum au fost SUA în al doilea război mondial. Dacă ar fi să luăm în considerare recentele încercări de apropiere între Rusia și SUA, aș reitera o mai veche idee a începutului anilor 90, conform căreia se dorea – de către europeni – ca Rusia să facă parte integrantă din Casa Comună Europeană, un aranjament care urmărea stingerea rivalităților ideologice din Europa Războiului Rece. Proiectul a murit de moarte lentă, posibil cu ajutor american. Totuși, chiar dacă integrarea Rusiei în Europa nu a reușit, sau tocmai datorită acestui fapt, apropierea dintre SUA și UE (Germania) ar trebui să se facă la modul accelerat, urmare a pericolului asiatic, islamist și fundamentalist. Dacă această uniune euro-atlantică ar prinde viață atunci integrarea Rusiei ar apărea ca un fapt firesc (cu condiția ca să nu se mai pună vinul nou în burdufuri vechi).
O davadă a politicianismului mărunt, dar și a modului de gândire învechit, de care dă dovadă analistul-diagnostician pe probleme de politici globale (Andrei Marga) este oferită chiar de autorul însuși. După citatul (din George Friedman) lung și comentarea acestuia, urmează o întrebare, al cărui răspuns ar fi trebuit să ocupe conținutul întregului articol. Pertinenta și absolut necesara întrebare, formulată chiar de autor este: ”Care este politica externă previzibilă a Germaniei în anii ce vin?” (p. 28). Mă așteptam să aflu un răspuns la întrebare, dar, în continuare, pe parcursul marii majorități a articolului se face recurs la… istorie. Acest mod de a extrage linii de evoluții viitoare din derularea unor evenimente trecute este, cred eu, un procedeu depășit și inadecvat dinamicii și complexității oferite de lumea postmodernă. Este un fel de materialism istoric ușor adaptat ca limbaj, dar în esență rămânând același, adică ”hai să ne imaginăm viitorul pe seama trecutului”. Acum, când punctele de cotitură și de ruptură în evoluția evenimentelor devin regula și nu excepția, a te baza pe evoluția lineară trecut-prezent-viitor înseamnă a repeta nu doar greșeli istorice, dar și a practica și promova un mod de gândire greșit. Istoricii vor nega, probabil, acest punct de vedere al meu, dar precizez că nu ignorarea totală a trecutului este vizată, ci punerea accentului necesar pe construirea viitorului. Cantitativ vorbind, autorul dă prioritate cvasi absolută trecutului, pentru prezent rămânând câteva rânduri, și acelea foarte ambigui și neclare, iar pentru viitor … niciun rând! Aș putea spune că răspunsul diagnosticianului Marga la întrebarea de mai sus lipsește cu desăvârșire, devreme ce, după povestirea pe cca trei coloane de revistă a trecutului Germaniei, încheierea articolulului se face cu descrierea… prezentului: UE se află la o cotitură! Și unde vom afla oare la răspunsul referitor la ”politica externă a Germaniei în anii ce vin”?
Dacă politica editorială a revistei ”Tribuna” ar fi vizat cu adevărat întronarea valorilor și eliminarea imposturii, (vezi Mircea Arman descria în Editorialul-program managerial (vezi aici promisiunile deșarte: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013) atunci o asemenea analiză bazată pe citate, pe descrierea factuală a istoriei, pe formularea de întrebări și neoferirea vreunui răspuns, nu ar fi trebuit să apară în spațiul public, sau, alternativ, opinii contrare să aibă parte de aceeași generoasă găzduire. Articolul de față (dar și celelelate trei semnate de Andrei Marga) probează că abia acum ne aflăm în plină situație descrisă de managerul revistei în Editorial. Așadar, nu ezit a spune că Andrei Marga se află într-o ”beție profundã a cuvintelor, beție comatoasã”, astfel încât filosoful clujan în tandem cu managerul Arman, au ”ajuns sã propunã și sã impunã nonvaloarea, impostura aparent doctã, atît la nivelul constructelor ideatice – a unei așa-zise filosofii degenerate în prozã cu pretenții de “filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handicapatã, care oricum, forțeazã “uși cumplit deschise” – sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul de indivizi frustrați – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopați”.
Renunț la a mai reda pasaje din textul articolului care probează zicerea armanian-cațavenciană din ianuarie curent (pasaje de genul ”Germania de azi se comportă conform intereselor proprii” sau ”interesele economice germane sunt mai bine servite de o politică globală decât de o concentrare asupra unui fragment el însuși unic dintr-un continent unic” etc. sunt probe de filosofare prozaică delirantă). Închei, cu regretul că intelectualitatea clujeană nu a reacționat mai rapid și mai vehement față de asemenea exhibări publice pe post de analize și diagnoze politice ”savante”.

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

Liviu Drugus 24 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”


Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”

 

  • http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/
  • Promenada ghilimelelor – un sport obligatoriu pentru avertizarea infractorilor
  • Plagiatul – o forma agravata de prostie si de prostituare. Autoplagiatul – la fel
  • (Fondul si forma) = (marfa si ambalajul) = (prostia si perceperea prostiei)
  • (Bine-rau) = (adecvat-inadecvat) = (desteptaciune-prostie)
  • Scopurile si mijloacele sunt bune si rele, destepte si proaste, adecvate si inadecvate atat timp cat vor exista oameni pe planeta Pamant

 

Tema ”prostiei”  fascineaza deopotriva pe prosti si pe inteligenti, mai ales ca granita dintre cele doua (proto)tipuri umane este, adesea, ca si inexistenta sau, daca vreti, este una cu o geografie/ geometrie (foarte) variabila. Cred ca binomul desteptaciune-prostie este o varianta ceva mai concreta a binomului bine-rau, unul care a creat premisele relativizarii lucrurilor pana aproape de absolut… Nu intamplator, tratarea prostiei (a temei, nu a fenomenului) este (mai) la indemana psihologilor (care studiaza cum gandesc sau nu oamenii) si a filosofilor (care, iubitori de intelepciune fiind, se presupune ca nu sunt chiar prosti, desi viata ne arata mereu ca iubim ceea ce ne lipseste, nu ceea ce ne prisoseste).

Olandezul Erasmus din Rotterdam a scris ”Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei” (”Laus Stultitiae”) (http://blog.citatepedia.ro/elogiul-nebuniei-de-erasmus-din-rotterdam.htm) lucrare publicata in 1509. Prin prescurtare, retinand primul si ultimul cuvant din acest titlu, multi dintre noi au retinut ca Erasmus a scris ”Elogiul prostiei” (”Laus Stultitiae” in varianta originala a opusului erasmusian). Titlul a placut prin incarcatura sa oximoronica si surprinzatoare. Cum adica, prostia este ceva de lauda? Odata intersul starnit, textul olandezului a avut, cum se spune in zilele noastre, ”succes la public”. A devenit, asadar, un fel de bun comun, o sintagma ce se potriveste in contexte tot mai numeroase (unii spun ca asta se intampla din cauza faptului ca volumul/ cantitatea desteptaciunii umane este constanta, doar populatia creste mereu…). Cunoscutul psiholog roman si iesean Vasile Pavelcu nu a gasit alt titlu pentru unul dintre eseurile sale decat ”Elogiul prostiei” (este adevarat, pe atunci populatia Romaniei era mult mai mica). La cateva decenii bune de la aparitia acestui eseu, unul dintre urmasii sai intr-ale psihologiei si eseisticii, profesorul iesean Adrian Neculau, nu a gasit alt titlu pentru un eseu publicat in ieseana ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, p. 20 decat, ati ghicit, tot ”Elogiul prostiei”. In realitate, eseul semnat de dl Neculau este o recenzie (adica un produs intelectual fara pretentii de originalitate, dar care trebuia indexat – de catre redactorii cronicari vechi – ca atare printr-un supratitlu: ”Recenzie”), asadar este o recenzare/ prezentare a eseului cu acelasi titlu semnat de mentorul sau Vasile Pavelcu. Pentru ca tema ma intereseaza demult (Cartea ”Istoria culturala a prostiei omenesti” scrisa de RATH-VEGH  ISTV’AN –  vezi  http://www.scribd.com/doc/2940242/RATHVEGH-ISTVAN-Istoria-culturala-a-prostiei-omenesti mi-a trezit, cu cateva decenii in urma, curiozitatea) eram cat pe ce sa scriu si eu un ”Elogiu prostiei”, supralicitand nepermis o sintagma care deja nu mai spune prea multe la prea multi…  Revenind la cartea lui Rath Vegh Istvan, acesta subliniaza dificultatea definirii acestui concept, fapt reluat si de Gerard Stan in eseul sau ”Prostia ca boala existentiala” (Cronica veche, nr 5-6 mai –iunie 2012, pp 20-21. Vezi articolele pe tema prostiei la adresa http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf).

Dupa cum se vede din titlul ales de mine pentru aceasta ”recenzie”, ma voi referi, in primul rand, la trei articole semnate de Adrian Neculau: unul intitulat ”Elogiul prostiei” si publicat in ”Cronica veche” nr 5-6, p. 20 – http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf – si celalalte doua intitulate, primul ”Era prostilor”, publicat in ”Ziarul de Iasi”, in pagina de Opinii, la 30 iunie 2012 (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) si al doilea intitulat ”Prostii de ieri, prostii de azi” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/prostii-de-ieri-prostii-de-azi~ni8m6u).  Voi aminti, in treacat, si articolul semnat de Gerard Stan (”Prostia ca boala existentiala”) publicat in acelasi numar al ”Cronicii vechi” si care ma determina sa fac unele comentarii. Asadar, pentru inceput ma voi referi la cele trei articole semnate de Adrian Neculau despre prostia omeneasca (se va vedea ca, de fapt, articolele sunt doar doua, de fapt unul….) reprezinta o buna cantitate de observatii inteligente despre acest aspect al comportamentului uman si care nu pot fi trecute cu vederea.

Mai ciudat este, cel putin pentru mine, faptul ca articolele din ”Ziarul de Iasi” (”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi”) ale dlui Neculau reprezinta – in proportii diferite – un autoplagiat, gen copy-paste, un act de rea credinta care da o nota proasta atat pentru domnia sa cat si pentru tagma profesorilor si a publicistilor care s-a ”imbogatit” astfel cu inca un (auto)plagiator dovedit. Voi argumenta ca acest autoplagiat nu este nicidecum opera redactorilor de la ”Ziarul de Iasi”, ci este un plagiat deliberat si cat se poate de constient ”lucrat”, pornit de la aceeasi premisa falsa ca cititorii ieseni sunt suficient de prosti pentru a nu descoperi acest fals ordinar. Cum am spus mai sus, redactorii de la ZdIS sunt exonerati de responsabilitatea ”prelucrarii” in regie proprie a unei parti importante din eseul dlui Adrian Neculau din ”Cronica veche”, dar nu exclud posibilitatea de a fi partasi la acest autoplagiat prin doua modalitati: a) sa cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa pastreze tacerea (vinovata) asupra faptului ca ”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi” reprezinta un copy-paste dupa ”Elogiul prostiei” din ”Cronica veche”; b) sa nu cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa insiste, in criza de materiale, la adresa dlui profesor Neculau cu indemnul: ”hai, dom profesor, da-ti-ne ceva acolo, ceva prelucrat din cea ati mai scris; este vara si lumea nu prea citeste, dar noi tre’ sa umplem pagina si sa pastram ritmul de a va publica in fiecare sambata…”. Cititorii pot proba si singuri faptul ca articolul ”Era prostilor” publicat in ”Ziarul de Iasi” la 30 iunie (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) este, in proportie de 84% preluat din ”Elogiul prostiei” publicat in ”Cronica veche” nr 5-6/ 2012. Procentajul ar fi fost chiar de 100% daca nu ar fi existat si intentia de a pacali cititorii, povestindu-le acestora – intr-un preambul de cca 9 randuri care vor sa sugereze (Ah! Cata subtilitate, domnule psiholog!)  – ca articolul este o prospatura de cateva zile, in timp ce, in realitate,  restul de 66 de randuri au fost scrise cu cel putin o luna sau doua in urma. Iata aceste 9 randuri din ”Era prostilor” pe care le voi si comenta: ”In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini”.

Acest mic ”adagio” care plaseaza actiunea scrierii articolului ”Era prostilor” doar ”in urma cu cateva zile” este o gaselnita neinspirata si neeleganta de a induce cititorilor: a) idea ca articolul este pe cat de original, pe atat de nou si proaspat; b) autorul intretine bune relatii cu lumea selecta a psihologiei romanesti, autoseparandu-se de orice banuiala ca nu ar fi parte a intelighentiei, nicidecum a prostilor. Meritele lui Stefanescu-Goanga si ale lui Vasile Pavelcu sunt de notorietate, dar oare ce ar spune acestia, daca ar fi in viata, despre nefericita idee a unui profesor conducator de doctorat de a (auto)plagia? Daca ar fi primit si onorarii/ bani pentru cele doua-trei articole cu continut cvasiidentic atunci culpei morale i se aduaga si una financiara si penala. Specialisti in drept penal de genul Victor Ponta, Adrian Nastase si multi altii ca ei ignora si acum, cu acea superioritate a infractorilor inteligenti foc, ca nu se pune problema sanctionarii penale sau morale a acestei infractiuni. (A se vedea legea 8/ 1996, art 141). Oare de ce? Schimbarea titlului, adugarea a 9 randuri si a catorva interogatii la sfarsitul unor paragrafe nu schimba cu nimic incadrarea acestui articol la categoria ”plagiate”, cu consecinte neplacute (morale, financiare, penale) nu atat pentru autor cat pentru ideea de educator/ mentor/ indrumator de doctorat, plasand autorul in imediata vecinatate a indrumatorului de doctorat Adrian Nastase si a pupilului acestuia, nefericitul Victor Ponta. Si pentru ca A.N. (de la Adrian Neculau, nu de la Adrian Nastase) a invocat nedreptatea cauzata lui Stefanescu-Goanga deopotriva de legionari si de comunisti, invoc si eu, in context, riscul ca – abdicand de la normele deontologice ale educatiei din Romania – puberi sarmani si saraci cu timpul, de genul Ponta sau Sova,  sa probeze practic faptul ca atitudinile fascistoide apar tocmai pe fondul unei educatii morale precare.

In privinta celui de-al doilea autoplagiat publicat de ZdIs la 7 iulie 2012, lucrurile nu sunt mai putin grave. Aproape 50% din text este autoplagiat, dupa articolul ”Elogiul prostiei” din Cronica veche. Restul este format din consideratii de dictionar si din citate celebre, ceea ce va starni admiratia ”prostilor cu memorie deosebita, reproducand cu si fara rost citate, expresii, nume, coplesind naivii” citat din A.N., la alegere din Cronica veche 5-6 si/ sau din Ziarul de Iasi din 7 iulie. ”Am cautat prin dictionare sinonime pentru cuvantul prostie. Lista e lunga: stupiditate, neghiobie, idiotenie, imbecilitate, ineptie, insanitate, nerozie, eroare, gogomanie, naivitate, bagatela, futilitate, frivolitate; prostul e o persoana nesarata, fada, searbada. Si nu-s toate pe care le-am gasit. Dar parca mai lipseste ceva: agresivitatea prostului, dorinta lui de a se reproduce”. (Ziarul de Iasi din 7 iulie).  As adauga aici si autoreproducerea calitatii de autor, indiferent de riscuri si consecinte. As putea spune ca gestul profesorului Neculau este unul de-a dreptul curajos. In plina campanie antiplagiat si anticoruptie, domnia sa face fronda, se arata neinfricat in modul ”clasic” de gandire (romanesc/ balcanic/ bolsevic) caracterizat prin ignorarea regulilor si prin multiplicarea artificiala a meritelor. Oare sa nu stie ilustrul profesor ca putea sa-si publice textele/ recenziile ori de cate ori doreste, dar cu o conditie: sa citeze sursa. Din toata aceasta poveste de autoplagiat lipseste doar cultul/ cultura citarii. Lumea nu citeaza de frica sa nu-si dilueze soliditatea soclului statuii pe care si-o construieste de decenii… El vrea sa fie mereu original si proaspat, desi nu este si nu poate fi. Dar ce mai conteaza? Merge si-asa…

Ca o incheiere si o justificare a asumarii de catre subsemnatul a rolului de ”ciocanitorul/ sanitarul padurii” precizez ca sunt suprasaturat de articole ”shmekere” cu aura de sapienta cvasiabsoluta, scrise doar pe marginea lucrarilor altora, mestecandu-le in asa fel incat nu mai deslusesti clar ce si cat ii apartine autorului lucrarii si cat ”shmeker” ului cu pretentii de emitator de idei noi. O simpla citire a titlurilor cvasi-recenziilor mele la articole si carti demonstreaza ca ritmul acestui tip de articole si carti este ametitor, majoritar, dominant, strivitor in raport cu ideile nou aparute, cu consecinta aproape fireasca a impunerii unui model de scriitura aparent originala, dar cu mari pretentii de originalitate.  Dispretul fata de lege si siktirirea ideii de ”stat de drept” (ce-o mai fi si aia?) pare a fi nota dominanta a intelighentiei de tip vechi (bolsevic) si nou (mensevic). Oare premierul Ponta si alti intelectuali ca el cunoaste/ cunosc Legea numarul 8/ 1996, art 141 „Art. 141 – – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].” Cu precizarea ca chiar cand furi de la tine, tot furt se numeste.  Atunci cand vad cum se prostitueaza profesorii nostri pentru false si iluzorii recunoasteri publice ma aliniez total gandului lui Catalin Turlea care scria in 1997: ”imi place sa fiu solidar si complice uneori cu ”prostii” onesti si sa tin partea prostiei cinstite in fata agresiunii smecheriei alogene. Si ma inclin in fata celor care au taria de a ramane ”prosti” si cinstiti intr-o lume de smecheri si de isteti”. (Catalin Tirlea, Prostia la romani, Ed. Alfa Paideia, Bucuresti, 1997, p. 3).

***

Discutand despre prostie si semnificatiile acestui concept cultural cred ca se impune o clarificare semantica, fie prin precizarea notelor sale principale, fie prin contrastare cu opusul acestuia: desteptaciunea/ inteligenta/ intelepciunea. Desigur, exemplele edificatoare vor ajuta la constientizarea subtilelor diferentieri dintre aceste concepte eminamente culturale, adica relativiste si relativizante prin excelenta. Din eseul-recenzie ”Elogiul prostiei” semnat de Adrian Neculau in ”Cronica veche” nu este clar daca A.N. are si contributii personale la tema. Deoarce nu a subliniat in niciun loc din eseul sau ca o idee sau alta i-ar apartine, trag concluzia ca toate ideile prezentate apartin lui Vasile Pavelcu. Prin urmare, in continuare ma adresez acestui autor si nu lui Adrian Neculau. O prima observatie se refera la tratarea alternativa si usor indistincta a prostiei si a purtatorului prostiei. Or, cred ca ar trebui analizat distinct, cel putin pentru faza lamuritoare, ce este prostia si ce este prostul (ca purtator de prostie). Daca ar fi sa luam de bune afirmatiile puse pe seama lui Vasile Pavelcu, cititorul onest si credul (prost?) ramane cu impresia ca Vasile Pavelcu este un ganditor submediocru, inconstant in afirmatii, adica un fel de prost cu staif.  Vasile Pavelcu scria la pagina 301: ”Valoarea – pozitiva sau negativa – a prostiei este de origine sociala. Societatea de astazi, rationalista, pozitivista si practicista, destrama aureola de prestigiu de alta data a prostiei” (cf http://www.scribd.com/doc/91412879/6/ADEV-R-I-EROARE). Iata ce sustine A. N. ca ar fi spus Pavelcu: ”Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, ”practicista”, societatea de astazi destrama ”aureola de prestigiu” a prostiei ca gratie divina”. Invit cititorul onest si rabdator sa compare cele doua citate. In primul rand, dl AN nu a folosit ghilimele care sa arate ca este vorba despre un extras din cartea lui Vasile Pavelcu. Dar, cum spuneam mai sus, A.N. afirma mereu ca se refera la textul pavelcian, chiar daca nu citeaza corect si complet. Sub aspectul continutului insa lucrurile stau diferit. Astfel, V.P. se refera, explicit, la ”valoarea prostiei” ca fiind determinata social, in timp ce A.N. vorbeste despre determinarea sociala a prostiei. Adica, una este prostia – definita diferit de diversi autori – si alta este evaluarea sociala a acesteia. Un exemplu: una este definitia/ descrierea elefantului, si cu totul alta este perceptia/ evaluarea celor care il vad din varii unghiuri si distante. Socialul este media, este colectivitatea luata ca un tot cvasiuniform si care percepe cat se poate de diferit ceea ce un grup de cercetatori  sau chiar unul singur ar putea defini conceptul de prostie sau de inteligenta. Pornind de la acest caz flagrant de nerespectare a textului unui mare inaintas in chestiuni de psihologie – profesorul Pavelcu, – profesorul Adrian Neculau isi dezvaluie o dimensiune pe care nu as fi vrut sa o cunosc si care contrasteaza puternic cu statutul domniei sale de de lider de opinie, de publicist, de autor, de profesor si de mentor (toate presupun o moralitatea exemplara).

***

Ma voi referi si la articolul semnat de Gerard Stan (GS) in ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, pagina 20-21, articol intitulat ”Prostia ca boala existentiala”, cu patru subcapitole: Prostia nu este o boala de piele…, Prostia lichida si prostia cristalizata, Prostia ca lipsa de proiect, si Cum se scapa de prostie. De data aceasta sper ca am/ avem de-a face cu un articol original, unul care sa porneasca de la o incercare de definire a prostiei sau macar a prostului ca realitate existentiala greu de contestat. Spre uimirea mea, fiind primul eseu al lui GS pe care il citesc, descopar un anticartezian convins, un postmodern care are ca puncte de reper filosofi moderni si un abil manuitor de cuvinte. Primul paragraf – prima surpriza! GS nu crede in definitii, pe care le considera inutile sau chiar imposibil de dat. Pentru GS orice definitie este un monstru caruia ii cresc noi capete pe masura ce le retezi (definesti) pe celelalte. Un punct de vedere interesant, dar parca as fi fost mai linistit in cazul in care s-ar fi incercat macar o descriere, daca niciunul dintre tipurile de definitii nu ne pot fi de ajutor. Iata si argumentatia autorului: ”Aproape orice definitie poate fi folosita pentru a ingropa o problema, nu pentru  a o lamuri. Indiferent de tipul definitiei pentru care optam, deseori entitatea sau fragmentul de realitate supus definirii este poliform, eterogen, cu fatete contradictorii uneori, impredictibil in toate ramificatiile sale. Ca un monstru caruia ii cresc in fiecare zi alte capete ce nu seamana cu cele crescute deja. Nu stii cum o sa apra si nici de unde. Un astfel de monstru este si prostia. Cum sa definim prostia cand ea ne surprinde tot timpul prin imprevizibilul sau, cand ne orbeste si ne paralizeaza mereu? Cum sa definesti chiar ceea ce anuleaza ratiunea, dar ne face sa ne simtim dumnezei?” (p. 20). In lucrarea lui   Istvan Roth (citata mai sus, la inceputul acestui articol-recenzie), se sustine, de asemenea, ca este riscanta incercarea de a defini un asemenea fenomen, drept pentru care, pe intreg parcursul cartii sale, nu mai aminteste deloc cuvantul ”prostie”, ci face doar referiri concrete la situatii care exemplifica admirabil aceasta ”calitate” umana.

Desi articolul lui Gerard Stan (GS) este bine scris si placut la citit, nu pot sa raman indiferent fata de o prostie a lui Kant, pe care GS  il ia drept punct de reper in analiza sa. ”Kant – scrie GS – rezuma esenta atitudinii morale prin urmatoarea formula: actioneaza astfel incat sa-l tratezi pe celalalt totdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc” (nefiind o revista de cultura/ de specialitate, redactorii de la Cronica veche nu au cerut ca citatul sa aiba si o trimitere la sursa, asa cum face, de ex. prof Neculau care recunoaste ca textul sau ”Elogiul prostiei” este o povestire a celor scrise de Vasile Pavelcu in 1947 in revista Ethos vol IV, nr 1-2). Sa revenim la Kant, doar cu gandul de a imi afirma dezacordul cu acesta si de a lasa eventualii cititori sa ma combata (eventual dupa ce citesc si Metodologia Scop Mijloc, postata, de asemenea, pe acest blog). Astfel, disocierea kantiana ca intotdeauana celalalt este doar scop si niciodata mijloc nu are niciun suport faptic si nici macar ideal. Ceilalti sunt INTOTDEAUNA mijloace prin care ne indeplinim propriile scopuri, ceea ce inseamna ca si noi, la randul nostru, suntem mijloace pentru ceilalti. De la aceasta convingere a mea, aceea ca fiecare persoana umana este simultan/ concomitent si permanent atat scop cat si mijloc, atat raportandu-se la sine cat si la altii, am propus spre dezbatere Metodologia Scop Mijloc, ignorata de multa lume, dar diabolic aplicata de USL in capturarea totalitarista si dictatoriala a puterii in stat. Asa se intampla atunci cand se desconsidera, de catre cei ce se considera democrati si ”buni”, rostul teoriilor in practica noastra cotidiana. Cat despre cine sunt prostii si desteptii in cunoasterea si aplicarea teoriilor ramane sa se decida pe baza legii numerelor mari… (daca nu cumva va fi decretata ca neconstitutionala de catre noua putere national socialista romana).

Liviu Drugus                                               7 iulie 2012

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com

Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente


Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente

 

 

Larry L. Watts, ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”, Traducere din limba engleza de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucuresti, 2011, 795 pagini. Originalul, ”With friends like These” a aparut in anul 2010, in SUA, intr-o editura nespecificata in caseta editoriala a cartii.

 

 

Scurta prezentare a cartii si a autorului

Scriitorul istoric american L.L. Watts are datele necesare unei personalitati pe cat de straine/ stranii pe atat de apropiate/ comune Romaniei. American casatorit cu o romanca (Gabriela), vorbitor si (evident!) cititor de limba romana, specializat pe servicii de informatii si pe managementul acestora, Larry Watts (LW) se prezinta cititorului roman ca un cercetator dezinteresat, dar totusi interesat de adevar si prietenos cu trecutul recent al Romaniei, acesta fiind vazut prin prisma unor documente proaspat desecretizate, dar si printr-o grila de evaluare aparte.

Daca ar fi sa ne jucam numerologic, atunci LL Watts are o putere/ energie mare, de exact o suta de watts/ wati putere (daca socotim pe latineste L + L = C sau pe arabeste 50 + 50 = 100). Este adevarat, un ”bec de o suta” era expresia comuna, ”pe vremea aialalta”, a unei puteri de cumparare (a energiei) mult peste media la nivel de tara care folosea(u) becuri  mai ieftine si mai putin consumatoare de energie (de 60 si chiar 40 W).

(Intr-un text destinat spatiului tipografic, digresiunea de mai sus ar incapea cel mult la subsol sau la Note finale. In spatiul virtual asigurat de acest blog nu am gasit solutia de a separa pe niveluri de importanta diveresele digresiuni, completari, amintiri, puncte de vedere etc., de textul principal care pierde, inevitabil, din fluenta si coerenta. Recunosc, acest tip de ”recenzii” facute de mine cere multa rabdare, citire printre randuri, conexiuni de la un capitol la altul sau chiar un spirit critic care sa selecteze cu discernamant ceea ce este logic si ce este emotional/ atitudinal/ opinie contextuala etc. Pentru mine, ”recenzarea” este un exercitiu critic de autoclarificare si de reflexie mai consistenta in comparatie cu o lectura rapida si superficiala a unei carti. Pentru cititorul interesat, aceste ”recenzii” pot fi surse de informatii, acces la carti adesea prea scumpe pentru un buget mediu, dar si o invitatie sincera la dialog, la dezbateri chiar. Tonul, uneori prea didactic, prea dur sau prea autoritar poate genera o retinere a cititorilor de a reactiona. Un lucru interesant, pe care nu-l pot cataloga din ce directie ar veni, este faptul ca unele persoane ”vizate” in unele ”recenzii” mi-au scris personal, fara critici de fond insa.)

Apropierea lui LW de generalul Ioan Talpes si stransa cooperare cu acesta – in primul rand profesionala, ca istorici si ca specialisti in servicii de informatii – atenueaza totusi ideea de presupusa impartialitate absoluta a unui autor american, idee totusi imperios necesara pentru asigurarea unei credibilitati substantiale a continutului lucrarii de fata. In lumea tenebroasa a serviciilor problema credibilitatii, veridicitatii si sinceritatii nu poate sta decat sub semnul dubitativului, a bemolului adaugat aproape instinctiv fata de tot ceea ce vine din aceasta lume vazuta, probabil, prin prisme care adesea rastoarna realitatea perceputa de majoritatea ”civila”. Filmele, buletinele de stiri si romanele de profil subliniaza ca regula de conduita – nu doar a actantilor ilegalisti, ci si a manipulatorilor lor din umbra – este indoiala, suspiciunea, neincrederea. Cred ca acest sentiment nu poate fi reprimat nici de catre cititorul obisnuit, marcat de curiozitate, dar si doritor de macar cateva certitudini. La o prima lectura a cartii ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cititorul onest si modest ramane cu convingerea ca Romania are un destin geopolitic inexorabil: suntem un perpetuu spatiu de manevra si de partajare intre marile imperii (roman, otoman, tarist, austriac, francez, britanic, american etc.). Una dintre certitudinile pe care LW ni le insufla, in subsidiar si poate chiar neintentionat, este ca integrarea europeana este solutia unica la acest destin aparent implacabil. De altfel, solutia la marea majoritate a conflictelor inter-natiuni este internalizarea acestora printr-o integrare cat mai profunda si durabila. O alta imagine – cu valente de veridicitate – este ca Romania comunista a avut o pozitie si o atitudine eroica in fata numeroaselor tentative de desfiintare a sa ca stat, desi a avut la indemana o miscare si mai curajoasa: apropierea de SUA de o maniere mai ferma si mai clara. In context, imaginea dictatorului roman Ceusescu apare, in carte, mult imbunatatita, aparand ca fiind un erou national ce si-a sacrificat viata si familia pe altarul interesului statului roman si a poporului roman. Masura in care aceste concluzii pot aparea si altor cititori este, evident, diferita si cred ca se poate rescrie aceasta carte, cu folos, pornind tocmai de la mesajele pe care autorul le transmite, voit sau fortuit.

La peste doi ani de la scrierea acestei carti in limba engleza si la peste un an de la aparitia versiunii romanesti in tiraj ”de masa”, interesul pentru cartea lui LW este relativ constant si librariile continua sa ofere noi si noi tiraje. Ar fi un indiciu important pentru masurarea gradului de patrundere a noilor adevaruri despre ”prietenii” nostri din defunctul lagar socialist sovietic daca am cunoaste volumul si dinamica vanzarii acestei carti realmente deosebite si utile. Am scris ”adevaruri”? Cred ca nu am gresit, adevarul fiind adesea unul multiplu, cu multe fatete, adesea discret si foarte rar cunoscut in integralitatea si complexitatea lui. Spre mirarea mea, eu fiind un adversar al ”stiintei” numita ISTORIE, am citit, in ultima vreme mai multa istorie decat in multe decenii anterioare, explicatia interesului pentru acest delicat si criticat domeniu fiind curiozitatea de ”audiatur et altera pars”. Poate tocmai de aici vine si interesul unui mare numar de cititori pentru acest gen de scriitura, ignorand iluzia – abil intretinuta – ca serviciile secrete si istoricii acestora nu isi devoaleaza niciodata in public principiile de organizare, sursele de informare si de finantare etc., adica ADEVARUL in esenta sa intima. Sub raportul volumului de informatii oferit de autor, ma raliez si eu acelor recenzenti care au clamat excesul de informatii, nu intotdeauna relevante, in sublinierea ideii ca Romania a fost tinta represaliilor sovietice si asta nu numai pentru pozitia de independenta si de actor autonom pe arena internationala. Sugerez publicarea (si a) unei editii prescurtate si bine compactate, esentializate si chiar fara pretentia de a spune adevaruri ultime si definitive. Traim, totusi, in era eseului, nu in aceea a romanelor fluviu… Multi dintre cunoscutii care au achizitionat cartea au marturisit ca n-au reusit sa o parcurga integral, evident in defavoarea lor insisi.

Intr-un interviu cu Ioan Talpes (IT), ziaristul interviewer l-a rugat pe interlocutor sa confirme daca in presa romaneasca contemporana exista in presa ziaristi care sunt surse directe de informare pentru servicii, iar raspunsul a fost categoric ”da”. La intrebarea cum sunt platite sursele jurnalistice, IT a spus ca nu sunt platiti, acestia actionand in virtutea unui sentiment al datoriei si … bla bla bla. Ziaristul interviewer, istet, nu se lasa si revine cu intrebarea: ”Sa presupunem ca eu ca ziarist prezint interes pentru unul dintre serviciile noastre de informatii. Cu cat credeti ca as putea fi platit?”. La care IT cade in facila capcana si raspunde: ”Depinde! Sunt situatii si situatii…”. Asadar, povestea cu patriotismul si datoria civica a cazut rapid si a ramas concluzia fireasca ca informatia este o marfa care se vinde si se cumpara pe o piata (tot mai) globala. Am inserat aici acest dialog cu scopul relativizarii  ideii de adevar, concept ideal si care ar trebui tratat si acceptat ca atare. Mereu vom citi si auzi ca avem, in sfarsit, adevarul-adevarat cu privire la ceva (revolutia romana, serviciile secrete ale tarilor prietene, lista lui Severin etc.) dar vom avea, intotdeauna, doar franturi si segmente de adevar. Precizarea de fata este valabila si pentru declaratiile lui Larry Watts referitoare la faptul ca in cartea sa este expus ADEVARUL despre cum ne-au lucrat ”prietenii” in trecutul relativ recent. Expresia latineasaca ”cum grano salis” este adecvata, cred, si acestui context.

Daca adevarul este unul contextual si complicat de comunicat, in schimb modul de transmitere a acestuia trebuie sa fie unul impecabil. De aceea, voi continua sa atrag atentia asupra multor erori de formulare, de logica, de gramatica etc., toate acestea fiind translate si asupra autorului si prefatatorului. Si editia engleza a avut parte de critici similare (vezi recenzia din revista ”Parameters”, inclusa mai jos), dar tocmai de aceea, editia romaneasca ar fi trebuit sa fie foarte bine ingrijita si redactata. Revin cu propunerea ca, in conformitate cu legislatia romana si europeana cu privire la calitate, si editurile sa fie obligate – ca si oricare alt producator –  sa treaca in caseta redactionala numele ingrijitorului de editie/ carte, al tehnoredactorului si corectorului tocmai pentru a individualiza responsabilitatea editurii, care va trebui sa angajeze personal calificat si verificat. In ultima instanta, corectitudinea unui text se instituie ca act de educatie, de model cultural. Nu voi ezita sa fac acest serviciu de ”sanitar” al textelor (unii spun ca doar caut noduri in papura) in speranta ca, prin cumulare de efecte negative scoase la iveala, sa se ajunga la masa critica necesara pentru ca factorul legislativ sa intervina si sa oblige la minime reguli de calitate si corectitudine profesionala.

In fine, o mica observatie cu referire la titlu si subtitlu. Dupa parerea mea, titlul este metaforic  si sugestiv doar in contextul subtitlului. Dar subtitlul are o mica problema de ”adevar” atunci cand face referire la ”Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania”. Indiferent cat de ”oaie neagra” ar fi fost Romania comunista in cadrul Tratatului de la Varsovia si al Blocului sovietic in ansamblul sau, nu se poate considera ca Romania nu a fost parte integranta a acestui Bloc. Mai mult, Romania a fost perfect motivata ideologic, geopolitic, militar etc., sa faca parte din acest sistem, bloc, lagar sau ce alte descrieri s-ar putea da. Acest subtitlu porneste, din start cu o ipoteza falsa, aceea ca Romania s-a luptat si cu ea insasi, pe langa lupta sa cu celelalte componente ale blocului sovietic. Un subtitlu de genul ”Rezistenta Romaniei la atacurile prietenilor din Blocul Sovietic” ar fi fost mai corect sub aspectul respectarii adevarului. Si ideea de ”clandestinitate” este una ambigua si confuziva. Se stie ca toate serviciile de spionaj au ca specific al lor nerespectarea legilor din tara straina in care activeaza. Ele sunt antiexemplul suprem atunci cand vorbim (cu ipocrizie) in sustinerea suprematiei absolute a legii. Reluand titlul si subtitlul impreuna, atunci apare banuiala ca lucrarea de fata are ca prim obiectiv nu atat restabilirea adevarului unei perioade recente, cat construirea unui nou trecut recent, mai pozitiv si mai usor de suportat, acela in care eroul roman Ceausescu a pus bazele actualei apartenente NATO a Romaniei, a construirii scutului de la Deveselu si a perceperii Rusiei ca inamicul potential numarul 1 pentru tara noastra, acum si in perspectiva. In fine, titlul (fara subtitlu) are si un mare risc: scrisa de pe pozitiile unei tari aliate si prietene (SUA), indemnul la rezerva si la precautie in raport cu prietenii nostri actuali ramane la fel de viu ca si acela sugerat de subtitlul cartii. Evident, nu compar democratia americana cu dictatura sovietica, cultura occidentala cu cea orientala si nici traditiile culturale ale celor doua tari, dar, in opinia mea, autorul are perfecta dreptate sa fim atenti la valentele prieteniilor mai ales cand interesele au dimensiuni existentiale globale.

Ciudatenii legate de locul unde a aparut originalul american in 2010

Mr Google ma ajuta sa aflu ca, inainte de a aparea la Editura rao, cartea lui LW a aparut la o alta editura romaneasca in 2010, si anume la Editura Militara (unde Ioan Talpes a lucrat in perioada 1985 – 1990, in ultimii ani 1988 – 1990 fiind chiar redactor sef al editurii, la fel ca un alt celebru director de editura, Ion Iliescu de la Editura Tehnica). Epuizarea stocului acestei prime editii, dar si rolul urias pe care il poate juca cunoasterea continutului cartii in remodelarea mentalului romanilor a generat decizia de a incredinta Editurii rao publicarea, in 2011, a acestei lucrari care incepe cu o alta curioziate/ ciudatenie: cuvantul inainte este semnat de Ioan Talpes si datat 2010, fara a se preciza ca aceasta prefata fusese scrisa si pentru originalul american aparut tot in 2010. (In lipsa acestei precizari orice cititor va crede ca este o prefatare facuta strict pentru editia romaneasca, facuta de un specialist roman in domeniu). De retinut ca Editura rao mentioneaza ca an al aparitiei originalului american tot anul 2010. Rezumand, originalul apare in 2010, prima editie in limba romana apare tot in 2010, Cuvant-Inainte la editia romana din 2011 este scris tot in 2010, iar acelasi cuvant inainte (Foreword) a fost semnat tot de I. Talpes si pentru editia americana din 2010.

Misterul numelui editurii americane care a publicat originalul acestei lucrari ramane, dupa parerea mea, o scapare ce putea fi evitata, desigur in afara de cazul in care ratiuni foarte inalte ar fi impus incalcarea acestei norme elementare referitoare la sursa originalului. In mod curios, un recenzor de rang inalt (http://www.ziaristionline.ro/2012/05/30/with-friends-like-these-by-larry-l-watts-in-parameters-us-armys-senior-professional-journal-this-work-is-more-than-just-an-expose-of-cold-war-intelligence-secrets/) care a facut o prezentare sintetica a lucrarii lui Watts in revista americana ”Parameters” nu face nicio trimitere la editura care a lansat cartea  in limba engleza, mentionand totusi faptul ca aceasta (cartea, adica) este ”poorly edited” (adica a avut parte de o redactare nu prea grozava) lucru la care subscriu. O ipoteza pe care o avansez aici referitoare la editura care a lansat editia americana este ca aceasta editura ar putea sa fie una ”de uz intern”, respectiv o editura proprie a vreunui institut de informatii american.

Este generalul Talpes co-autor al cartii?

Cele de mai sus imi sugereaza/ genereaza ipoteza ca aceasta carte sa fi fost scrisa in paralel, in engleza si romana, eventual in ”laboratoarele SIE”, tocmai pentru a da posibilitatea partii romane (probabil SIE, dar si altor institutii interesate) sa verifice si sa livreze in timp util informatiile redactate apoi de LW. Nu exclud, in acest caz, chiar o co-productie romano – americana, respectiv Talpes – Watts, dar cu retragerea generalului Talpes din calitatea de coautor, tocmai pentru a oferi continutului cartii o credibilitate sporita. O opinie similara referitoare la ideea ca un autor strain este mai credibil decat unul roman o avanseaza, intr-unul din emisiunile de la TVR ale Monicai Ghiurco, si istoricul Ioan Scurtu.

Postura generalului Talpes de  consilier (1 iulie 1990 – 9 aprilie 1992) pe probleme de informatii al presedintelui Iliescu  – presedinte perceput in popor drept autorul moral al dublului asasinat al cuplului Ceausescu –, urmata de aceea de director al SIE (9 aprilie 1992 – 31 iulie 1997), dupa directoratul controversatuluilui (spion) Mihai Caraman, contravine destul de evident cu postura lui LW de persoana care incearca o ”reabilitare” a imaginii dictatorului roman, indeosebi prin prisma rezistentei acestuia in fata incredibilelor incercari ale tuturor serviciilor ”prietene” de a pune Romania cu botul pe labe, daca nu chiar sa o pedepseasca cu disparitia pentru indrazneala de a nu se supune tzarilor rosii. Tot la ”negativul” imaginii generalului si istoricului militar Talpes se pot aminti si urmatoarele posturi ale acestuia: in perioada ian. 1999 – dec. 2000 a fost consilier personal al presedintelui PDSR Ion Iliescu, apoi (21 dec 2000 – 10 martie 2004) a fost consilier prezidential si sef al administratiei prezidentiale a presedintelui Ion Iliescu, apoi membru PSD din 2004 pana in 2005, senator PSD etc. Or, imagina lui Ion Iliescu, aceea de ”om al rusilor”, de favorizant si aparator al vechilor nomenclaturisti comunisti nu putea crea in jurul lui Ioan Talpes o aura de anticomunist sau de promotor al relatiilor cu Occidentul. Desigur, urmatoarea postura a generalului Talpes (istoric, absolvent de Bucuresti, promotia 1970), aceea de reformator al serviciilor de informatii externe si de integrare a acestora in sistemul NATO, apoi de prezidentiabil independent (desi isi crease si un partid – Uniunea Populara Social Crestina) si de candidat la Senat pe listele PD-L in 2008  ar fi justificat un co-autorat, dar, probabil, prima postura a umbrit-o pe secunda, astfel incat autorul unic al cartii a ramas istoricul american LW.

Asadar, IT nu putea aparea drept co-autor, chiar daca in realitate asa ar fi, dar apare in calitate de prefatator al lucrarii si de colaborator direct cu serviciile occidentale in operatiunea de cosmetizare a serviciilor romanesti dupa chipul si asemanarea acestora.

In Cuvant-inainte IT isi face mai mult siesi un autoportret, exagerand – poate ca o compensare a faptului ca nu a putut deveni co-autor, sau chiar autor al unor asemenea dezvaluiri ”scandalos de incitatnte” (expresia ii apartine) – cu implicarea personala in aparitia lucrarii de fata. Stilul alambicat si usor incifrat al lui IT, dorinta de epatare printr-o manevrare riscanta a limbii romane, ii joaca feste tocmai in prima fraza a acestui Cuvant inainte: ”Indeobste, istoricii isi si iti propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare si – nu de putine ori – analizeaza interpretari care contribuie la perceperea si intelegerea mai profunda a unor perioade si evolutii din istoria unei comunitati, popor sau chiar a umanitatii”. Constructia ”istoricii … isi …  propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare…” este, vizibil cu ochiul liber, una incorecta. Personal, fara pretentia ca ar fi singura varianta mai buna, as propune urmatoarea formulare: ”Istoricii au misiunea de a aduce mereu informatii suplimentare despre trecut si de a oferi semnificatiile posibile ale acestora celor din prezent”. Daca finalitatea/ adresantul scrierii primei fraze dintr-un Cuvant-inainte ar fi fost cititorul si nu autorul insusi, atunci cred ca o fraza de 20 de cuvinte este preferabila uneia de 45 de cuvinte, cu un castig sensibil sub raportul claritatii. Evident, IT scrie cum vorbeste (eventual dicteaza unei secretare care va verifica apoi si corectitudinea gramaticala), iar cand vorbeste ii place sa se asculte/ auda si sa se autoincante de limbajul diplomatic-avocatesc sucit si rasucit pentru a puncta la ”impresie artistica”. Din pacate, frazele kilometrice pierd din claritate, precizie si eleganta.  Inca un exemplu de kilometraj lingvistic – evident, cu erorile inevitabile aferente: ”De aceasta data si odata cu citirea scandalos de incitantei abordari ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania” ne aflam in fata unei provocari ce se rosteste ca raspuns obligatoriu tuturor formelor de propaganda stiintifica, a tuturor formelor de manipulare ce ni s-au prezentat ritos a fi drept adevaruri romanesti pe parcursul a zeci si zeci de ani, in perioada comunista si – dezolant – in cei douazeci de ani ce s-au scurs de la lamentabila sa prabusire”. In locul celor 80 de cuvinte as propune doar 8: ”Este o carte-replica la neadevarurile din comunism”. Erorile usor de depistat in cele 80 de cuvinte sunt: a) trei puncte in loc de punct intre titlul si subtitlul cartii; b) abordarile nu se citesc, ele se practica, se preiau, se imbunatatesc; doar textele se citesc (nici metaforic nu merge sa ”citim o abordare”); c) provocarea lui LW nu ”se rosteste ca raspuns”, ci ”este un raspuns”; d) ”forme de propaganda stiintifica” este inca o ciudatenie: propaganda comunista era doar mincinoasa, nicidecum ”stiintifica”; e) ”formele de manipulare” nu aveau cum sa fie prezentate drept adevaruri, in schimb manipularile da; f) ”perioada comunista si … lamentabila sa prabusire” nu merge deloc; cel mult regimurile politice se prabusesc, perioadele istorice nu se prabusesc niciodata. Cel mult, acestea se pot incheia lamentabil; g) adejectivele ”ritos”, ”scandalos”, ”dezolant”, ”lamentabil” sunt briz-brizuri inutile, ba chiar daunatoare claritatii textului.  Urmatoarea fraza este nu doar prolixa si greu de urmarit, ci este una ciudata care reuseste sa se incheie cu inceputul. Dand deoparte balastul informational continut in cele cca 60 de cuvinte, invit cititorii sa urmareasca aceasta constructie: ”Decembrie 1989 … ne apare, in sfarsit, in retrospectiva si perspectiva determinarilor sale istorice de la cucerirea independentei romanesti in 1878 pana la anul de gratie si dizgratie 1989”. Esentializand, in continuare, rezulta ca ”Decembrie 1989 …. ne apare … in retrospectiva … determinarilor sale istorice pana la anul … 1989”. Perfect ”logic” si circular! Continuarea este halucinanta ca sa nu spun de-a dreptul aiuritoare: ”Si – ce este, in sfarsit, ferm angajat – preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice nu din si prin viziunea pe care ti-o ofera documentele si declaratiile publice oficiale sau lucrarile dedicate slujirii unor optiuni politice sau a varii interese, ci prin dezvaluirea proiectelor, actelor si faptelor din umbra”.  S-ar putea declansa un concurs de ghicit: oare ce a vrut IT sa spuna in propozitia de mai sus? Ce este ferm angajat? Dar insiruirea de cuvinte ce ar putea comunica oare? Caragiale ar exploata cu mult folos expresile ”preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice… prin viziunea…”. Nu mai insist asupra limbajului imbarligat si inutil baroc. Cititorii vor decide daca le place sau nu. Pentru mine, cele peste trei pagini de de ”Cuvant-inainte” sunt doar o proba practica a persistentei limbajului de lemn, o incercare de a impresiona cititorul mediu, chiar cu riscul de a nu-i transmite acestuia NIMIC. Finalul este unul ce se vrea curajos, promitator si optimizant. Intr-o maniera diabolic avocateasaca si as zice chiar smechereasca IT subliniaza ”cat de mult si-a dorit acelasi lucru (intrarea Romaniei in NATO – nota mea) si un profesor american, captivat de provocarea unui proiect ce ne va reconfigura chiar determinarile geografice”. Ce vrea oare sa ne comunice IT prin proiectul (intrarea Romaniei in NATO) al carui  rezultat va insemna reconfigurarea noastra sub aspectul determinarilor geografice? O prima varianta de traducere ar fi ca, oricat de departe geografic ar fi armata americana – principala componenta a NATO, tot mai aproape de interesele existentiale ale Romaniei ar fi. O alta varianta de traducere ar fi ca intrarea Romaniei in NATO ar putea schimba chiar conturul geografic al Romaniei, prin reintregirea cu teritoriile pierdute in iuresul ultimului razboi global. Dar indiferent care dintre variante ar fi cea gandita de IT (sau chiar ambele, impreuna), raman la ideea ca istoricii (mai ales aceia care sunt si profesori universitari) ar trebui sa se exprime limpede, concis, corect si clar pentru un numar cat mai mare de cititori.

Ce au retinut alti recenzori din cartea lui Larry Watts?

La o asemenea avalansa de editii, tiraje, prezentari in ziare, reviste, emisiuni de radio si TV era firesc sa apara si un numar mare de recenzii, incepand cu simple prezentari de carte si continuand cu descrieri sintetice ale ideilor principale, ceva mai rar intalnind analize detaliate si profunde, cu ipoteze si concluzii elaborate. Cei intersati ar putea sa caute pe Google sau pe alte motoare de cautare asemenea prezentari si analize, dar cum timpul tuturor este limitat, voi incerca sa sintetizez opiniile gasite pe internet, insotindu-le de comentarii si conexiuni cu alte teme de interes. In final voi scrie propriile mele concluzii la care am ajuns pe parcursul lecturarii cartii si apoi voi face o scurta trecere in revista a ideilor pe care le consider relevante si demne de urmarit si in viitor. Inainte de aceasta gasesc interesanta, dar ciudata reactia celor care sunt bine familiarizati cu serviciile de informatii si care au manifestat fie dezinteres fata de orice discutie pe marginea cartii (fiind convinsi ca cineva vrea sa le extraga opiniile, chiar pe acelea ascunse sau cu care nu ar dori sa se afiseze). O alta posibila explicatie ar fi ca nu ar dori sa deranjeze pe colegii lor rusi, oricum mai prezenti si mai apropiati geografic decat colegii lor americani pe teritoriul Romaniei. Tot ciudata mi s-a parut discutia dintre Emil Hurezeanu (EH) si (pe atunci) ministrul de externe Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni ”Compas” (The Money Channel) din luna mai. EH dorea sa obtina o pozitionare a proaspatului ministru pe tema lansata de Larry Watts, intrebandu-l despre o carte al carui titlu ii scapa, ”with friends like these”, parca… Ministrul a raspuns tot evaziv si fara entuziasm, poate si datorita functiei oficiale care ii restrictiona arealul de libera exprimare. Cred ca totusi, date fiind dezvaluirile din carte, o dezbatere serioasa, cu participarea unor istorici si analisti militari ar putea lamuri si orienta lucrurile spre o cunoastere benefica si care sa descurajeze pozitiile extreme intr-o lume care deja este cu tensiunea (prea) ridicata.

La adresa http://www.libris.ro/politica/fereste-ma-doamne-de-prieteni–larry-watts-RAO978-606-8255-95-8–p370518.html gasim: FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA

O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA ISTORIEI NATIUNII ROMANE

Fereste-mã, Doamne, de prieteni dezvãluie amãnunte senzationale din culisele spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a tine in frau aspiratiile de independentã ale Romaniei.
Fereste-mã, Doamne, de prieteni examineazã interesele strategice aflate in spatele relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rãsãrit, motivatiile incredibilei sfidãri a tãrii noastre la adresa Moscovei, metodele de „eliberare“ militarã si de securitate din jugul sovietic, scopurile opozitiei fatã de politicile de la Kremlin si, mai ales, reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti militari si de organe ale securitãtii statului.
Adevãruri dureroase rostite acum pentru prima datã despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare importanta: Cum de mai existãm ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei?

Consultant al Corporatiei RAND la momentul revolutiei, LARRY WATTS a cãlãtorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Apãrare si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apãrãrii si sefi de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991 a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar panã in 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe langã consilierul prezindential pentru securitate nationalã din Romania.

O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI ROMAN!

 

Thursday, April 26th, 2012  Ziaristi Online publica la adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/04/26/larry-watts-a-vrut-sa-l-asasineze-pe-ceausescu-o-noua-emisiune-bomba-la-tvr-1-cu-dr-watts-despre-terorism-si-contra-terorism-azi-la-22-40-mostenirea-clandestina-v-video/ se afla articolul si inregistrarile video referitoare la istoria comunista a Romaniei in context international Larry Watts a vrut sa-l asasineze pe Ceausescu. O noua emisiune-bomba la TVR 1 cu dr Watts, despre terorism si contra-terorism: Mostenirea Clandestina (I-V). VIDEO

Dupa lansarea de la Craiova a primului volum al lucrarii sale, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“, prof Larry Watts a continuat dezbaterea inceputa in Sala Albastra a Universitatii din Craiova, intr-un cadru restrans, cu profesori, cercetatori si jurnalisti. Prezent la eveniment, reporterul Ziaristi Online a fost martorul unor confesiuni si dezvaluiri de senzatie. Discutand despre anii sai de bursa in Romania, ’82-’84, si hartuielile la care erau supusi de catre Securitate cei cu care se intalnea in scopuri stiintifice, de la Corneliu Coposu la Dinu Giurescu si, poate, chiar si Liviu Maior, Larry Watts a marturisit ca nu o data a fost tentat sa aplice un plan pe care-l concepuse pentru asasinarea lui Ceausescu. Conform calculelor istoricului american, chiar daca atentatul nu ii reusea, stia ca zorii sfarsitului comunismului sunt aproape si, dupa cativa ani in puscariile romanesti, avea sa fie eliberat ca un erou national, ba chiar international, odata cu caderea regimului. Tanarul student Larry Watts planuiese atacul asupra fostului dictator comunist ori la una dintre manifestatiile de 23 august ori la alta iesire publica a lui Ceausescu, cand spera sa poata ajunge in apropierea sa, inzestrat cu un pistol. Din fericire pentru el, planul a ramas doar in mintea sa. Cu toate acestea, studiile sale in domeniul terorismului si contra-terorismului stau la baza noului episod al serialului temerarei jurnaliste Monica Ghiurco despre Razboiul Secret contra Romaniei Moştenire clandestină (V) – Terorismul în războiul rece şi implicarea României, care va fi difuzat in aceasta seara, la TVR 1, de la 22.40(VR)

UPDATE: Vedeti aici cele cinci episoade difuzate pana acum:

(pe weblink se afla 5 ore de interviuri cu Larry Watts realizate exceptional de Monica Ghiurco).

Interviuri cu Larry Watts

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/03/16/pacepa-a-recunoscut-in-fata-directorului-cia-ca-a-fost-agent-kgb-interviu-bookiseala-cu-larry-watts-am-dat-de-perete-cu-usa-secretelor-dar-mai-sunt-multe-incaperi-si-coridoare-intunecate/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

Interviu BOOKiseala cu Larry Watts: Am dat de perete cu usa secretelor dar mai sunt multe incaperi si coridoare intunecate

Cum se explica succesul cartii lui Larry Watts?, se intreba, recent, portalul BOOKiseala.ro. Intr-adevar, lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, aparuta anul trecut la Editura Rao, a depasit asteptarile editorului si observatorilor de specialitate: cinci editii la rand, in mai putin de un an! Ceea ce o situeaza deja in varful topului celor mai bine vandute carti din Romania. Prezentata la lansarile din Capitala si din tara de nume prestigioase, de la academicienii Dinu C Giurescu si Florin Constantiniu la actualul director al SRI, George Maior si fostul sef al SIE, Ioan Talpes – care se va afla si la lansarea de la Timisoara -, cartea nu a beneficiat totusi si de recenzii in presa “mare”, pe masura interesului cititorilor romani. Mai precis, a fost masiv ignorata de presa centrala si de ziaristii de toate calibrele care o populeaza. Cu cateva exceptii notabile, cum ar fi Monica Ghiurco de la TVR, Ion Cristoiu de la B1 si Stelian Turlea din fosta echipa Lumea. Ceea ce releva, din nou, discrepanta crasa dintre interesul cetateanului si cel al proprietarilor de trusturi media din Romania. Dar cartea a beneficiat, totusi, de o pseudo-recenzie mai cu mot in presa scrisa, respectiv in publicatia elitista de tiraj confidential “22”, a Grupului pentru Dialog Social, cat si de o critica mai speciala in revista “Vitralii”, venita din partea unor rezervisti ai Securitatii care continua sa-i sustina legendarea americana a cartitei sovietice Ion Mihai Pacepa. Articolasul din revista GDS, care trata o lucrare stiintifica intr-un mod bascalios lamentabil, a fost preluat apoi, “cum laude”, de site-ul institutului guvernamental IICCMER administrat de bloggerul post-comunist Vladimir Tismaneanu. Blogger care incepuse sa injure cartea in aceeasi postare in care recunostea ca nu a citat-o inca. Cu toate acestea si in pofida lor, “omerta” a fost sparta. Stirile online despre cartea lui Larry Watts, raspandite din om in om, la fel ca pe vremea comunismului, au facut ca exceptionala lucrare de istorie secreta a Romaniei sa se vanda ca painea calda, aproape pe sub tejghea. De ce? Raspunsul este simplu: istoricul american ofera pentru prima oara romanilor adevarurile ascunse ale vietii lor sub comunism. Cine nu ar vrea sa inteleaga mai bine ce s-a intamplat cu viata lui? Cine ii sunt, cu adevarat, prietenii? Care dintre oaspetii cazuti de pe cai vrea sa-l alunge din propria-i casa? Ce lupte nestiute s-au dus pentru soarta lui, a Carpatilor, Gurilor Dunarii si Marii Negre? Cine este el, romanul, de ce s-au conceput planuri de stergere a identitatii lui nationale si care este rolul lui pe acest pamant? Tot ceea ce a fost ocultat si falsificat pana acum in diverse rapoarte amatoristice si toxice cu pretentii oficiale este scos la lumina, cu putere, aproape orbitor, pentru unii, in cele mai mici amanunte, documentate cu acribie de Larry Watts in arhivele CIA, ale NATO si ale fostului Pact de la Varsovia aflat sub controlul KGB. Tineti cont: din cele 800 de pagini ale volumului, doldora de documente, numai bibliografia si indicele de nume ocupa 80 de pagini. Si acesta este doar primul volum… Alte doua sunt in lucru. Dar despre acestea şi despre succesul primului volum ne vorbeşte chiar autorul, în exclusivitate pentru BOOKiseala.ro:

V-ati asteptat sa aiba un asemenea succes editorial cartea Dvs?

Nu, nu m-am asteptat. Cartea a fost destinata in primul rand publicului american si european, pentru a explica razboiul clandestin si rolul remarcabil pe care l-a avut Romania in aceasta lupta, pentru Statele Unite si Europa.

Si cum va explicati acest succes?

Ei bine, este vorba despreRomania, pana la urma. Dar popularitatea unei carti, sper, academice, cu mii de note lungi de subsol, spune de asemenea ceva despre nivelul sofisticat, in sensul de rafinat, al publicului roman. Carti cum este aceasta a mea in mod normal nu ating un astfel de succes in Statele Unite.

Care au fost cele mai frecvente intrebari cu care v-au abordat romanii la lansarile Dvs?

“Cand urmeaza sa apara volumul urmator?” O multime de oameni m-au intrebat, de asemenea, ce s-a intamplat in 1989, desi aceasta carte merge pana la anul 1978. In general am raspuns ca inca nu am scris – sau, cel putin, nu am terminat de scris –  volumul care trateaza anul 1989. Cu toate acestea, ce urmeaza se va concentra pe dinamica dintreRomaniasi amico-dusmanii sai aliati – acesti “frenemies” -, si nu atat de mult pe planurile, intentiile si actiunile jucatorilor nationali. Sper sa pot oferi un context care lipseste si care va ajuta la promovarea unei mai bune intelegeri a acestuia, nu o foaie de acuzare impotriva unor pretinsi vinovati.

La ce trebuie sa ne asteptam in volumul urmator?

Ei bine, vor fi, de exemplu, sectiuni destinate „defectarii” lui Pacepa, atacului asupra identitatii romanesti, implicarea in terorismul international. Si multe altele.

Recenziile negative venite din partea unor ofiteri ai fostei Securitati si din grupul de interese al dlui Tismaneanu v-au influentat in vreun fel?

Sper sincer ca lucrarea mea nu este ultimul cuvant cu privire la diversele teme pe care le-am ridicat, ci mai degraba o sursa de inspiratie si un ghid pentru continuarea cercetarii. In ce priveste unele probleme sper ca am reusit sa dau cuusade perete printr-o lovitura cu piciorul pentru a lasa lumina sa se reverse; in altele doar am indicat cateva zone intunecate dar care duc spre niste coridoare potential foarte interesante. In ansamblu, cred ca aceasta carte este doar o zgarietura pe peretele in spatele caruia se afla ascuns adevarul; o zgarietura prin care ajungi putin mai aproape de el. Comentariile critice, atat cele bazate pe  amintiri si experienta directa dar si cele originare din diferite paradigme, sunt intotdeauna utile. Uneori, ele chiar iti pot schimba perceptia. Comentariile de acest gen aproape intotdeauna dezvaluie ceva din interpretarile pre-existente si din prejudecatile cognitive ale celor care le fac. Si, uneori, te pot ajuta sa ti le dezvaluie pe ale tale. Scopul meu este de a obtine adevarul, chiar daca nu se intampla intotdeauna.

Din cate cunoasteti, fostul general comunist Ion Mihai Pacepa, pe care l-ati definit adeseori drept un agent sovietic pe deplin conspirat, a avut vreo reactie pana in prezent, alta decat cea exprimata prin criticile domnului Tismaneanu?

Permiteti-mi sa explic, pentru a „n”-a oara – nu pentru Dvs, dar pentru multi, multi altii: eu incerc sa fiu foarte clar in diferentierea intre opiniile mele si un fapt stabilit deja. Nu este „opinia” lui Larry Watts ca Pacepa a fost un agent sovietic. Acesta este un fapt stabilit clar, fara putina de tagada. Dupa cum Pacepa foarte precis a declarat intr-un cadru public, in fata fostului director CIA, James Woolsely, si a lui Vladimir Bukovski, el a fost “un agent KGB timp de 27 de ani”. Cu alte cuvinte, el a fost un agent sovietic pe toata durata serviciului sau in Securitatea romana. Nu vad nici un motiv sa-i contest pretentia. De fapt, exista o abundenta de dovezi care o confirma. Daca altii doresc sa-i conteste revendicarea ar trebui sa-l ia pe domnul Pacepa la intrebari.

Vedeti unele similitudini cu perioada trecuta si operatiunile secrete impotriva  Romaniei studiate de Dvs si situatia prezenta a Romaniei?

Ei bine, as putea sa va raspund… dar apoi ar trebui sa va impusc. Si inteleg ca trebuie sa stau la coada…

A consemnat Victor Roncea / BOOKiseala.ro

Larry L. Watts si Editura Rao vă invită la lansarea volumului Fereşte-mă, Doamne, de prieteni vineri, 16 martie, ORA 18.00, la Bookfest Timişoara, Centrul Regional de Afaceri Timiş (CRAFT), Sala Polivalentă (B-dul Eroilor de la Tisa, nr. 22, Timişoara).

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/05/08/interviu-larry-watts-din-1960-pana-in-septembrie-1989-romania-a-fost-incadrata-in-grupul-statelor-ostile-urss-alaturi-de-sua-rfg-si-israel/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

 

“Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile U.R.S.S., alături de SUA, R.F.G. şi Israel”

Un interviu de Melania CINCEA

Volumul istoricului american Larry Watts“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, editat de RAO, a fost lansat, recent, şi la Timişoara, la Targul de Carte Bookfest (foto sus). Cartea, despre care Larry Watts spune că tratează doar chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia României ca actant în context internaţional, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte –, a dat, însă, naştere unor controverse. Sunt voci care acuză că volumul propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada comunistă – documentele selectate insistând asupra statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lipsesc pasajele referitoare la represiunile asupra elitei interne româneştiCe spune, însă, Larry Watts?

Nota Ziaristi Online: Istoricul american urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.

“România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de controlul sovietic”

De ce a avut nevoie fostul Bloc Sovietic să poarte un răz boi clandestin cu România?

Potrivit arhivelor sovietice şi do cumentelor aferente Pactului de la Var şovia, acest război clandestin a fost mo tivat de faptul că, spre deosebire de alţi membri ai Pactului, România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de contro lul sovietic – şi economic, şi militar, şi informaţional, şi politic – şi a început să implementeze politici pe care Moscova le considera contrare intereselor sale.

Sunt voci care afirmă că dum neavoastră propuneţi o viziu ne unilaterală asupra politicii externe a României în perioa da comunistă – documentele selectate insistând asupra in dividualităţii, a statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lip sesc pasajele referitoare la re presiunile asupra elitei inter ne româneşti. Cum comentaţi?

Voi comenta mai întâi prima parte a întrebării. Cartea mea abordează chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia Ro mâniei ca actant în context interna ţio nal, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte. După ce am observat modul în care practic orice sursă din România a fost consi de rată nesigură sau lipsită de credibilitate în Occident, am decis să centrez cer ce tarea mea, pe cât posibil, pe surse din exteriorul României, utilizând în primul rând sursele provenind de la alţi mem bri ai Pactului, pe care le-am conside rat ca un indicator mai credibil al evaluării României şi al relaţiilor cu Statul ro­mân.

Pe perioada acoperită de cartea mea, niciunul dintre documentele din cadrul Pactului nu reflecta vreo preo cupare legată de represiunea internă din România. În schimb, ceilalţi mem bri ai Pactului de la Varşovia reclamau sprijinul popular acordat regimului de la Bucureşti, sprijin care făcea ca ope raţiunile împotriva acestuia să fie mai greu de implementat. În orice caz, eu nu cred că poate fi considerat surprin zător faptul că o carte cu titlul “Războ iul clandestin al blocului sovietic cu Ro mânia” nu a abordat pe larg un subiect care a avut foarte puţin (sau nimic) de a face cu relaţiile româno-sovietice.

În ceea ce priveşte lipsa unei in terpretări “multilateral dezvoltate”, am examinat sute de documente de arhi vă sovietice şi aparţinând statelor sem na tare ale Pactului de la Varşovia, cu ex cepţia României. Imaginea care reiese în mod constant din aceste documente este una ce denotă antagonism, osti lita te şi un adevărat război clandestin. Am citat aceste documente, în notele de sub sol, şi am inclus la multe dintre ele link-uri către documentele în limba originală de pe site-ul meu – http://www.larrylwatts.com. Am tradus, de asemenea, unele docu mente care au intrat în posesia mea du pă publicarea cărţii, acestea fiind pos tate pe site-ul Woodrow Wilson Inter national Center dinWashingtonDC. Îi invit pe toţi cei interesaţi să verifice ei înşişi documentele în cauză. Aş dori să subliniez, însă, că, în general începând din 1989, s-a vorbit despre perioada aco perită de carte doar din prisma repre siu nii interne a regimului comunist. Cred că unele persoane au început  să consi dere această stare de fapt anormală nu doar ca fiind normală, ci şi dezirabilă.

“Moscova a considerat «pierderea» Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu”

Opinaţi că plecarea României din Pactul de la Varşovia ar fi putut ameninţa inclusiv exis tenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală, ce ea ce reprezenta un coşmar pen tru U.R.S.S., în perioada comu nistă. O părere opusă o are is toricul Adrian Cioroianu care declară, în Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comu nismului românesc, că “devie rea naţional-comunistă româ nească nu a reprezentat nici o dată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic”. Cum aţi ajuns dumneavoastră la concluzia pe care o susţi neţi?

Concluziile mele se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor diferitelor state membre ale Pactului de la Varşo via. De exemplu, Hruşciov i-a declarat, în august 1964, liderului cehoslovac Antonin Novotny că o posibilă plecare a României din Pactul de la Varşovia ar fi fost “catastrofală” şi trebuia oprită de către ceilalţi membri ai Pactului. Sau declaraţia ministrului sovietic al Apă rării, mareşalul Grechko, care, în mai 1968, le transmitea liderilor comunişti sovietici, polonezi, est-germani, ma ghiari şi bulgari că plecarea României ar putea provoca prăbuşirea Pactului de la Varşovia. Sau notele din orga nizaţiile K.G.B. din U.R.S.S., Repu blica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică SocialistăMoldovacu privire la influenţa nocivă asupra populaţiei a exemplului românesc şi a “activităţilor subversive” ale Bu cu reştiului.

De fapt, din 1960 şi până în sep tembrie 1989, structura K.G.B. din Republica Sovietică SocialistăMoldovaşi conducerea comunistă a R.S.S. Moldova încadrau România în grupul statelor ostile, în care se regăseau, în ordine : SUA, R.F.G.,Israelşi Româ nia. Şi ştim din documentele arhivei K.G.B. ale lui Mitrohin că România nu a mai fost încadrată de către K.G.B.-ul sovietic în grupul de state socialiste partenere cu care coopera, ci în grupul ţărilor N.A.T.O., considerate ostile. Desigur, Moscova a considerat “pier derea” Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre membrii Pactului au reclamat în mod repetat că Ro mânia rămăsese singurul obstacol din calea integrării economice în cadrul Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi continuarea integrării mi litare – adică, subordonarea totală, sub comanda U.R.S.S. – în cadrul Pactului de la Varşovia. Şi politica de la Kremlin a fost ameninţată în mod semnificativ de apropierea chino-americană, în pri vinţa căreia sovieticii (şi chinezii), atribuiau României un rol semnificativ. Las la aprecierea cititorilor dum nea voastră cât de “reale” au fost aceste ameninţări.

“România nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ‘80”

Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pen tru Analiza Dictaturii Comu nis te, “simulacrul de destalini zare din 1968 nu a condus, ca în Po lonia sau Ungaria, în perioa da de după moartea lui Sta lin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali”. Cum explicaţia linia aceasta pe care a mers Bucureştiul?

Nu am citit Raportul Final, astfel încât nu cunosc contextul acestei declaraţii şi ezit să mă pronunţ asupra ei. Aş remarca, însă, că o comparaţie între România anului 1968 şi perioada de după moartea lui Stalin, în Polonia sau în Ungaria, este ca o comparaţie între mere şi portocale.

“După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. (…) Mitul funda mental pe care s-a bazat ideo logia P.C.R. în toate aceste pa tru decenii şi jumătate a fost imaginea fortăreţei asedia te”, se arată în acelaşi docu ment al Comisiei Preziden ţia le pentru Analiza Dictaturii Co muniste. A fost sau nu a fost România o “fortăreaţă ase dia tă” în timpul comu nismului?

Răspunzând la întrebarea dum nevoastră, fără a mă pronunţa în pri vinţa Raportului Final al Comisiei Pre zidenţiale pentru Analiza Dicta turii Comuniste pe care, repet, nu l-am citit, aş preciza că în mod clar Româ nia nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ’80.

În 1985, şeful Statului Major al Armatei Statelor Unite, generalul John Vessey Jr., a vizitat România, unde a discutat scenarii de război cu omologii săi români. Era uimitor faptul că o asemenea vizită ar fi putut avea loc într-un stat din Blocul comunist – doar România a beneficiat de o astfel de vizită în timpul Războiului Rece. Dar la fel de uimitor este că s-au discutat astfel de scenarii, şi acest fapt subli niază cât de apreciată era România. În anul următor, în 1986, ministrul ro mân al Apărării a fost invitat la Penta gon, pe care l-a vizitat. Acesta este, de asemenea, un eveniment singular în istoria Războiului Rece. Dar dacă m-aţi întreba dacă România a fost în mod constant vizată de operaţiuni ostile coordonate ale aliaţilor săi în perioada anilor ’80, răspunsul ar fi diferit.

“Dezinformarea sovietică cum că România ar fi fost «calul troian» al U.R.S.S. a fost transmisă autorităţilor americane din 1956”

Faceţi o incursiune în culisele spionajului şi politicii internaţionale. Cum au influenţat aces tea Revoluţia din ‘89?

Lucrez la un volum care abordează acest subiect. Vom putea vorbi despre acest lucru vara viitoare.

Spuneaţi că “în perioa da Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiu nilor de dezinformare timp de mai bine de do uă decenii”. Mai precis, la ce perioadă faceţi referire? De către cine a fost dezinformată Ro mânia şi cu ce scop?

Mă refeream la perioada de după 1968. Toate statele membre ale Pactului au fost implicate în această dezinfor mare, descrisă foarte bine de către Georg Herbstritt în lucra rea sa “Eine fiendliches Bru derland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit”, Halbjahresschrift südosteuro päische für Geschichte, Lite ratur und Politik (Berlin), nr. 1 (mai 2004).

Cu toate acestea, aş fi putut spune, pentru o mai mare acura teţe, “pentru mai bine de trei decenii”, pentru că dezinfor ma rea sovietică legată de faptul că România ar fi fost “calul tro ian” al U.R.S.S. a fost pentru pri ma dată transmisă autorităţi lor americane în 1956, la doar câteva luni după ce românii au solicitat plecarea trupelor sovie tice din România. Dezinforma rea a fost relansată de Anatolyi Golitsyn, în 1963, în aceeaşi pe­rioadă în care presa internaţio nală relata despre tentative de lovituri de stat coordonate de sovietici împotriva lui Gheor ghiu Dej. Şi dezinformarea a fost re suscitată de Ion Mihai Pacepa care, după ce a fugit din ţară, în 1978, a recunoscut în mod public în faţa fostului director C.I.A., James Woolsey, şi al lui Vladimir Bukovski că a fost “un agent K. G.B.”, pe perioada întregii sale cariere, în Securitatea română, informaţia fiind din nou vehicu lată în cartea sa din 1987. Unul dintre obiectivele principale ale acestei dezinformări a fost dis trugerea relaţiilor româno-ame ricane, autorităţile de la Wa shing ton fiind încurajate să crea dă că România era inamicul SUA, după cum autorităţilor de la Bucureşti li se inocula ideea că Statele Unite ale Americii ar fi inamicul României.

“Au ieşit la iveală extrem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramilitare sau ale serviciilor de informaţii, de la Revoluţie”

Într-un interviu pe care l-aţi acordat (Karadeniz Press), aţi declarat : “În România de după ’89 a existat linia gorbacio vistă care nu a vrut inter venţie militară, a fost linia GRU, care a fost pregătită pentru inter venţia militară şi para militară, şi a fost linia KGB-istă, de aseme nea, pregătită pentru inter venţia militară sau para militară. Puterea a fost acaparată de vechii agenţi sovietici înlăturaţi de Ceauşescu”. Pu terea instalată în Decembrie 1989 cărei linii a aparţinut?

Mă refeream în special la perioada generalului Nicolae Militaru – de fapt, a existat un tandem Nicolae Militaru – Silviu Brucan, după cum puteţi vedea într-un celebru interviu acordat de cei doi. Militaru s-a auto pro clamat în mod unilateral şeful Forţelor Armate Române, în toiul Revoluţiei, chiar înainte de înfiinţarea oficială a Frontului Salvării Naţionale. Brucan a făcut apoi lobby pentru ca nou-înfiinţatul F.S.N. să confirme poziţia auto-proclamată a lui Militaru. Ulterior, Militaru a re activat sau promovat peste 20 de ofiţeri – dintre care majori ta tea beneficiaseră de pregăti re în U.R.S.S., fiind pensionaţi de mai bine de un deceniu – şi i-a postat în cele mai înalte poziţii de conducere din cadrul For ţelor Armate şi Ministerului de Interne. Când el şi ofiţerii numiţi de el au fost destituiţi, începând din partea a doua a lunii fe bruarie 1990, situaţia a devenit şi mai complicată. Dar aceasta e o cu totul altă poveste…

Cum vă explicaţi faptul că România a fost sin gu ra ţară fostă comunis tă unde regimul a fost înlăturat prin vărsare de sânge şi unde con du cătorii au fost executaţi, în urma unui simula cru de proces, în care so ţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid, res pectiv de moartea a 60.000 de oameni, în condiţiile în care, până în 22 Decembrie, fu se se ră 162 de morţi? Cine şi de ce s-a temut, gră bind astfel procesul şi executarea celor doi, ingnorând dreptul de apel şi recurs al condam naţilor şi girând astfel o imensă minciună ofi cială?

Mă voi opri asupra acestor aspecte în următoarea carte pe care o pregătesc. Cu toate aces tea, este puţin probabil că voi putea oferi răspunsul la între ba rea pusă de dumneavoastră. În noul meu volum m-am concen trat asupra atitudinilor, reac ţiilor şi operaţiunilor celorlalte state membre ale Pactului, le gate de România în perioada în cauză, în ceea ce priveşte po li ticile internaţionale şi acţiunile aferente. Au ieşit la iveală ex trem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramili tare sau ale serviciilor de infor maţii – planurile şi procedurile operaţionale sunt, de fapt, la nivel global, cele mai bine păs trate informaţii. Numai în Arhi vele STASI, care au devenit disponibile deoarece partidul şi statul în sine au fost destruc tu rate atât de repede şi apoi au dispărut – ceea ce reprezintă o circumstanţă unică –, sunt dez văluite astfel de informaţii, în orice cantitate. De obicei, cea mai bună sursă la care se poate spera sunt solicitările de colec tare de informaţii, care pot sau nu pot indica intenţiile reale, precum şi deciziile politice şi măsurile de implementare, aici exemplificând documentele structurii K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova, care au devenit disponibile, putând fi consultate.

1.104 morţi au fost în registraţi în timpul Re voluţiei din Decembrie 1989; 942 au fost din 22 până în 27 decembrie. Din sursele pe care le-aţi cercetat, cine şi cu ce scop a ucis aceşti oa meni, după căderea re gimului comunist?

Răspunsul anterior este valabil şi în cazul acestei întrebări.

CV Larry Watts

A fost consultant al Corporaţiei RAND, în momentul Revoluţiei din Decembrie 1989.

După 1990, a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de Stat Major la reforma în domeniul Armatei, la cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi la integrarea României în N.A.T.O.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX, din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între anii 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

“With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms with Romania’s Warsaw Past legacy”

With Friends Like These:

by Larry L. Watts

Reviewed by Colonel Charles W. Van Bebber, Ph.D.,
Director of National Security Policy and Strategy,
US Army War College

During the Cold War, American diplomats, intelligence specialists, and scholars viewedRomaniaunder the leadership of Communist dictator Nicolae Ceausescu as something of a paradox. On one hand, it was a harsh, Stalinist regime that clearly fell within the Soviet orbit. On the other hand, it behaved internationally as a maverick state that often defied the foreign policy positions ofMoscowand even withdrew from the Warsaw Pact command structure after the invasion ofCzechoslovakiain 1968. Conventional wisdom asserted that such defiance could be tolerated byMoscowbecause Ceausescu’s firm Stalinist control over the country gave the Soviets no expectation thatRomaniawould deviate from communism. With the defection in 1978 of Romanian intelligence chief Ion Mihai Pacepa, the idea thatRomania’s autonomous foreign and security policy was actually a Moscow-orchestrated conspiracy to deceive the West (known as Red Horizon) became widely circulated and accepted by many. In fact, the idea thatBucharestwas not a Warsaw Pact maverick but rather a “Trojan Horse” would become a contentious issue within theUSpolicy community in the 1980s. In 1987, formerUSambassador to Romania David Funderburk asserted in his book Pinstripes and Reds that the US Department of State had been deceived into givingRomaniaMost-Favored-Nation status and thatUSdiplomats had been hoodwinked by Ceausescu to believe the false pretense ofRomania’s independence fromMoscow.

In With Friends Like These, historian Larry L. Watts provides the historical “coda” to the question ofRomania’s geostrategic orientation during the communist era. Using evidence gleaned from recently opened intelligence and defense archives of the Warsaw Pact, Watts examinesRomania’s strategic behavior during the Cold War and explains why this country earned a reputation from scholars and diplomats of the era as a so-called “maverick” and why some believedRomania’s seemingly autonomous behavior was really a sham. By tracingRomania’s relationships withMoscow and its Warsaw Pact satellites through the dimensions of intelligence and defense relationships, Watts confirms thatRomania was at the very least a reluctant if not defiant member of the Warsaw Pact. Watts demonstrates thatRomania never enthusiastically embraced its inclusion in the Soviet bloc and that its relationships with its nominal allies deteriorated from the early 1950s onward. Watts documents the clandestine disinformation campaign (beginning in the 1950s and heightening after the events of 1968) orchestrated byMoscow to discredit and isolateBucharest. The archival evidence Watts reveals indicates that this premeditated effort to discreditRomania met with a large degree of success and Ceausescu’sRomania would consequently become increasingly isolated both from the West as well as from its fellow Soviet bloc “friends.”

This work is more than just an exposé of Cold War intelligence secrets. The author has written a geopolitical history ofRomaniaand not, as the title implies, simply an examination ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact. This lengthy first volume specifically spans a period from the early 19th century to 1978 and highlights the turbulent relationship Bucharest experienced with its allies—particularly its problematic historical relationships with Moscow and Budapest. The author takes the reader through this history in five of the first six chapters which are best skipped if the reader’s focus is on the Cold War. Although the background provides an insightful context for Romania’s subsequent defiance of Moscow, this book’s real merit lies not in the breadth of the author’s treatment of Romania’s struggle for national autonomy from the region’s great powers and irredentist neighbors, but in its particular focus on Romania’s status within the Eastern bloc of communist states after World War II. It is Watts’s detailed narrative ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact that captures the reader’s attention and justifies the title.

The author is well qualified to examine the topic of Romanian strategic culture and history. He has authored a biography ofRomania’s controversial Second World War leader Marshal Ion Antonescu, and has written extensivel on contemporary Romanian military and intelligence affairs. He also served intermittently as an advisor to the Romanian government on defense and intelligence issues. Most notably, he was an advisor to General Ioan Talpeş, a former director of the Romanian foreign intelligence services and national security advisor to President Ion Iliescu, who penned the foreword to this work.

With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms withRomania’s Warsaw Past legacy. Although it is poorly edited and somewhat lengthy—at times it becomes mired in the details of covert activity—it is nonetheless a worthwhile read for those who wish to understand contemporaryRomania. In particular, Watts’s understanding of Romanian strategic culture and his access to communist-era archives combine to make this volume a must read for those interested in Cold War history and the Warsaw Pact.

Parameters Book Reviews

http://www.larrylwatts.com/comments.php Opinii ale unor personalitati romanesti si straine despre aceasta carte

http://www.larrylwatts.com/news.php  „The Clandestine Legacy/Moştenirea clandestină” Trailer for Episode I, TVR1, Produced and Directed by Monica Ghiurco VIDEO [Romanian]

„Moştenirea clandestină,” Episodul I

Un film despre ultimii 70 de ani de istorie, despre România necunoscută. Alta decât cea pe o ştim din manuale. Opiniile unui american (prof. dr. Larry Watts) despre istoria României şi a Blocului Estic, completate, confirmate sau contestate de istoricii noştri (acad. Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurescu, prof. dr. Mihai Retegan, prof. dr. Ioan Scurtu, prof. dr. Cristian Troncotă, lector dr. Laurenţiu Constantiniu). Un documentar despre adevăruri incendiare, despre dizidenţă şi dezinformare, despre un război clandestin care a avut ca ţintă România. Adevăruri incomode despre spioni, defectori, agenţi dubli, operaţiuni secrete şi figuri controversate: Caraman, Pacepa, Bodnăraş. Despre oamenii Cominternului.

Americanul Larry Watts ne propune o reconsiderare a ultimului secol de istorie, în baza documentelor desecretizate din ţările Pactului de la Varşovia. Cartea intitulată „Fereşte-mă Doamne de prieteni” scoate la lumină un adevărat război clandestin al blocului sovietic împotriva României, bazându-se pe arhivele serviciilor secrete. Deseori românii s-au întrebat de ce nu mai vin americanii… Documentarul „Moştenirea clandestină” oferă câteva răspunsuri….

http://www.youtube.com/watch?v=N0y-yQPwXNE&feature=relmfu Larry L Watts, la RRCultural in dialog cu Dan Manolache 3 iunie 2011: LLW: ”Romanii sunt maestrii celei de a treia alternative” – de unde se poate conchide ca transdisciplinaritatea este specific romanesc in politica de supravietuire si ca nu intamplator Romania este un important pol mondial de promovare a transdisciplinaritatii.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=R17yOM7nDlw&NR=1 Larry Watts in dialog cu Victor Roncea: Atacul maghiar si rusesc prin KGB asupra Romaniei (I) mai 2011

 Ideile principale rezultate din structurarea pe capitole a cartii

In partea I–a (Introducere) si la inceputul capitolului 1 se insista pe exceptionalismul romanesc rezultat din caracterul de singura tara izolata in cadrul Pactului de la Varsovia si de modul cu totul specific in care a avut loc asa numita Revolutie Romana (in comparatie cu revoltele de catifea din celelalte tari satelite ale Moscovei). Este capitolul care probeaza faptul ca schimbarea de la Bucuresti s-a facut cu o implicare substantiala a Moscovei. Decembrie 1989 este momentul in care presiunea clandestina a Moscovei asupra Bucurestiului iese la iveala si devine un modus operandi care avea drept obiect executia Ceausestilor, instalarea unui regim obedient Moscovei, reactivarea fostilor spioni pro-rusi si instalarea lor in fruntea institutiilor statului. Urmeaza (in partea a II-a, Cap. 2) descrierea modului in care au evoluat relatiile ruso-romane in perioada de la obtinerea independentei (1877) si pana la sfarsitul primului razboi mondial. Ca o continuare a discutiei incepute de mine in recenzii anterioare pe seama denumirii (corecte? uzuale? semnificative?) a unuia dintre principatele romane, mentionez aici ca in hartile prezentate in carte provincia numita, de regula la noi, Tara Romaneasca, este trecuta in hartile de la pp. 62 si 63 cu denumirea de Valahia. Cred ca este aici si o problema de traducere (nu am gasit in niciun text strain sa se vorbeasca despre Romanian Count(r)y/ Principate. Ca un necunoscator intr-ale istoriei si geopoliticii imi este greu sa ma pronunt asupra faptului daca aceasta folosire alternativa de denumiri pentru unul si acelasi teritoriu este benefica pentru noi. Sau poate nu este vorba chiar exact de acelasi teritoriu? O fi aceeasi problema de non identitate intre denumirile de Basarabia si actuala Republica Moldova? Daca locuitorii Valahiei era firesc sa se numeasca valahi, atunci care este legatura dintre valahii nostri si vlahii de la sud de Dunare? Este doar o problema de pronuntie, au o alta limba si alte trasaturi etno-culturale? La p. 314, intr-o nota de subsol LW face referire la ”comunitatea etnicilor vlahi. Mai ales din zona Dunarii si din Valea Timocului”.

Cap 3 cuprinde analiza trecerii de la tarism la comunism in Rusia si descrierea modus operandi al Cominternului in perioada interbelica in zona de interes a Rusiei, Romania fiind, evident, inclusa. Partea a III-a a cartii este sugestiv intitulat ”Stalin se foloseste de problema transilvana”, iar cap. 4 se ocupa de reprimarea identitatii romanesti in Basarabia, purificarea etnica in Transilvania, iar cap. 5 si 6 sunt dedicate in intregime  problemelor transilvanene (pp. 141 – 166  si pp. 167 – 188).  Partea a IV-a este intitulata ”Iesirea de sub tutela Moscovei in perioada Hrusciov” (pp. 189 – 255).  Punctul de vedere al omului politic Hrusciov fata de realitatea politica romaneasca este redat de urmatoarea  afirmatie a conducatorului imperiului sovietic, Hrusciov, in anul 1960: ”In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa, nationalista si antisovietica, care trebuie taiata de la radacina…. Mamaligarii nu sunt o natiune, ci o curva”. (LW face precizarea, intr-o nota de subsol, ca denumirea peiorativa de ”mamaligari” era data de rusi romanilor din Moldova si Ucraina, incepand cu sec. al XIX-lea, vezi p. 189). Partea a V-a face arc peste timp intre primavara de la Bucuresti (1964) si primavara de la Praga (1968). Contraatacul sovietic la independenta afisata de Romania, plus sprijinirea de catre Romania a afirmarii Cehoslovaciei independente a constat in lansarea ideii ca ”mitul” independentei Romaniei a fost creat chiar de sovietici pentru a penetra, in favoarea URSS, secretele Occidentului. Aceasta tactica de subminare a independentei de stat a Romaniei dusa de KGB si  de catre alte servicii sovietice de contrainformatii, si la care s-au raliat si celelalte servicii din tarile obediente Moscovei – oficial, mai putin cele din Romania, desi tradari au existat permanent: cazul Pacepa este graitor – a avut destul succes, astfel incat aud si astazi ironii si critici la ”presupusa” lupta de independenta dusa de Romania ceausista fata de Moscova. La aceasta legendare se aduga promovarea ”mitului de mediator” al lui Kadar, (tocmai pentru punerea in umbra a rolului real de mediator al lui Ceausescu) obtinand prin aceasta abila lovitura nu doar subminarea regimului Ceausescu, ci si tensionarea relatiilor cu Ungaria, tensionare ce a fost utilizata din plin ca detonator al miscarilor din decembrie 1989 (Laszlo Tokes). Partea a VI-a a cartii este intitulata ”1968: ”turisti”, prieteni si dezamagiri” parte in care se probeaza ca fiind un modus operandi tipic sovietic trimiterea de ”turisti” sovietici in locurile unde urma sa aiba loc o rezolvare armata a unor tensiuni, ”turistii” fiind, in fapt, angajati ai serviciilor sovietice militare sau de contrainformatii. Rostul acestui capitol este acela de a proba inca o data ca Uniunea Sovietica, chiar in varianta sa reformista a lui Gorbaciov, a aplicat in decembrie 1989 exact aceeasi tactica ca si cea aplicata cehoslovacilor in august 1968. De asemenea, si in 1968 si in 1989 URSS era pregatita sa invadeze militar Romania, inclusiv sa ”reorganizeze” viata politica a romanilor dupa modelul propus/ impus de ”eliberatori”. Partea a VII-a a cartii este intitulata ”Dupa invazie – tirul pe Romania”, titlu care sugereaza si continutul capitolelor care sunt subsumate acestei parti: presiunea uriasa a Moscovei asupra Bucurestiului. Capitolul VIII vorbeste documentat despre ”Angajarea in razboiul clandestin” respectiv evolutia relatiilor romano-sovietice in perioada post-Praga. Citirea cu atentie a acestor capitole explica in buna masura – celor care au trait in acele timpuri – modul in care se resimtea in interiorul Romaniei ofensiva Moscovei de supunere neconditionata a Bucurestiului, fapt reusit pe deplin in decembrie 1989. Esentializand, acesta ofensiva este excelent sintetizata intr-un subtitlu din cap 24: ”Asalturile interne asupra resurselor, asalturile externe asupra perceptiilor occidentale” (p. 591). Ultima parte a cartii (cea de a IX-a)  este intitulat ”Dusmanul din <Casa Comuna>”, acest dusman fiind, desigur, Romania, iar ”Casa Comuna” fiind comunitatea statelor comuniste aservite Moscovei. Nu este lipsit de interes sa amintesc aici aparitia, incepand cu decembrie 1989, se pare la Galati sau la Iasi, a publicatiei ”Casa Comuna” condusa de prof univ dr C.Ghe Marinescu, fostul sef al colectivului de Stiinte Sociale de la Institutul de Medicina si Farmacie din Iasi (actualmente, UMF Gr T Popa), persoana care a afirmat, prin anii 90, ca folosirea denumirii de ”Casa Comuna” pentru o publicatie ce se dorea ”foarte romaneasca” a fost o eroare a sa. Chiar daca prof Marinescu a fost sau nu a fost ofiter al Securitatii pana in 1989 – asa cum se clama de catre studenti (?!) in ianuarie 1990 -, este dificil sa ma pronunt in privinta faptului daca i s-a ordonat/ sugerat aceasta denumire sau a fost o initiativa personala. Am amintit aici acest episod, ca o continuare a unei idei anterioare referitoare la dificultatea si riscurile la care se supune orice agent de informatii, respectiv riscul de a deveni tradator al intereselor tarii fara sa realizeze imediat acest lucru (vezi eroarea autoasumata de prof Marinescu). Cred ca acest lucru se intampla deopotriva in dictatura si in democratie. Asadar, ultima parte a cartii este dedicata analizelor relatiilor externe ale Romaniei pana in anul 1978. Ultimul capitol al cartii (cap 28) este dedicat, simbolic, ”Parteneriatului strategic SUA – Romania 1974 – 1978”. Probabil ca un al doilea volum al acestei carti ar putea sa analizeze ultimul deceniu al rezistentei Romaniei in fata presiunilor Moscovei, rezistenta ce ar fi fost absolut imposibila fara deschiderea Romaniei catre SUA, China si Europa Occidentala. Intarzierea aparitiei acestui volum nu poate fi motivata, cred, decat de faptul ca majoritatea personajelor implicate in derularea evenimentelor din Romania in ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceausescu se afla nu numai in viata, ci si in plina activitate de conducere a destinelor Romaniei contemporane. Imi amintesc de o vizita, in Lituania, la Vilnius, inainte de anul 2000, la un muzeu al KGB ului din acea tara (de la infiintarea acestui serviciu si pana la fatidicul an 1991). Muzeul era amenajat chiar in sediul KGB ului din Vilnius, iar documentele erau cat se poate de convingatoare si emotionante. Ghidul muzeului a prezentat cu lux de amanunte modul cum erau arestati, torturati, impuscati si disparuti (in apele unui rau care trecea prin apropiere) a oricaror persoane cu activitate ”neconforma” (eufemistic vorbind). L-am intrebat, naiv, daca se mai stie ceva despre tortionarii care au facut posibile aceste crime. ”Cum sa nu se stie?! Toti sunt parlamentari, la Vilnius sau la Moscova!”. Cu acest raspuns in minte, inclin sa inteleg ca publicarea unui al doilea volum care sa trateze pregatirea revolutiilor (catifelate sau sangeroase) din 1989, va mai avea de asteptat, poate chiar mai mult de un deceniu. Oricum, modul de abordare din acest volum ne sugereaza foarte mult despre continutul volumului urmator.

Marturisesc ca m-as fi asteptat, lecturand cartea lui LW, sa aflu mai multe aprecieri/ comentarii dincolo de simpla factologie, evident interesanta. Sunt de interes, presupun ca nu doar pentru mine, conceptiile strategice globale ale vremii. Fara descrierea acestui context global, multe fapte  (aparent) marunte pot aparea ca total nesemnificative. I-as sugera lui LW sa dedice un capitol din urmatorul volum teoriilor care au invaluit actiunile politice, diplomatice si militare. Spre ex. teoria convergentei sistemelor a lui W.W. Rostow ar putea explica mult mai bine aparitia lui Gorbaciov, dar indeosebi misiunea acestuia in contextul mondial al anilor 80. Au fost revolutiile din 1989 un exercitiu de aplicare a acestor teorii? S-a renuntat la teoria convergentei pe plan global? Aplica China in interiorul tarii aceasta teorie tocmai pentru a nu se expune riscurilor la care s-a expus Gorbaciov? Acestea nu sunt doar simple intrebari, ci posibile teme de analiza si de utilizare a acestor analize la mai buna intelegere a evolutiilor contemporane. Ideologiile nu au disparut, ci doar unele forme ale acestora s-au atenuat pe alocuri.

Personal, am avansat ideea ca destramarea comunismului cu uriasele piete flamande/ flaminde si rapid absorbante de produse cu calitati doar ceva mai sus fata de ceea ce produceau fostele industrii comuniste, a fost un mijloc bine ales si a carui finalitate era evitarea unei crize uriase de supraproductie. Eterna problema a lipsei pietelor a generat doua conflagratii mondiale si caderea unui sistem (comunist dictatorial) ce risca sa devina mondial si periculos pentru democratiile occidentale. Marx si Lenin au oferit – ca solutie la aceasta imposibilitate de crestere a capacitatii de absorbtie a pietelor – trecerea la economia planificata. Occidentul a gasit, ca paliativ la o iminenta rabufnire a crizei pietelor, in anii 80, destramarea sistemului planificat si expansiunea spre rasarit (Drang nach Osten, varianta americana). In 2008 a rabufnit criza bulelor speculative, cu implicatii majore asupra structurilor economice, somajului, inflatiei, puterii de cumparare si sigurantei zilei de maine. Finalul crizei nu se intrevede la orizont; cel mult, se constata lesne a crestere a tensiunii pe plan mondial, investitii sporite pentru inarmare si iminenta unor conflicte regionale si globale. Am facut aceasta digresiune in dimensiunea economica a conflictelor internationale pentru a sublinia ca lupta pentru teritorii, pentru aserviri si dominari este unica ratiune de a fi a serviciilor secrete (de stat, particulare, ale unor organizatii economice, religioase etc.). Cele descrise in cartea lui LW demonstreaza constant, desi in subtext, aceasta motivatie si impletire pana la indistinctie dintre domenii doar aparent distincte: politic, economic, etic, juridic, militar etc.

Idei si fapte prezentate in carte si pe care eu le-am perceput ca fiind semnificative si demne de comunicat si celor care nu au acces la continutul cartii (din motive financiare sau temporale)

Cu siguranta, daca inceputul cartii lui LW nu ar fi fost dedicat evenimentelor din 1989, cititorul nu ar fi avut motivatia necesara sa parcurga peste 700 pagini de carte, format mare, pentru a citi o istorie a relatiilor romano-ruse si apoi romano-sovietice, foarte bine documentate, dar poate tocmai de aceea nu suficient de apetisante pentru un public mai larg. Asadar, si sub raport comercial, dar si sub raportul tacticii editoriale de a comunica cititorilor niste adevaruri socante, altfel usor de renuntat la ele in momentul actual cand grijile cotidiene ale romanilor sunt preponderent materiale. Desi extrem de scurt (pp. 32 – 57) acest prim capitol cu rost de captatio benevolente contine informatii care doar ele insele ar putea lamuri o parte a ”misterelor” asa numitei (inclusiv de LW) ”revolutii romane”. Intentia Moscovei de a acorda ”o asistenta masiva satului vecin si prieten” (cuvantul ”asistenta” este luat intre ghilimele, ca si cuvintele ”vecin” si ”prieten”, ceea ce sugereaza din start ideea ca era vorba despre aceeasi ”eliberatori” din 1944, cu aceleasi intentii fratesti si prietenesti) deschide clar ochii celor care nu vor nici astazi sa vada in pornirea si continuarea evenimentelor din 1989 mana lunga si neprietenoasa a Moscovei. Mai mult decat simplele declaratii oficiale, in ideea ca fortele loiale lui Ceausescu ar fi opus rezistenta, calea armata a eliberarii era una deja foarte pregatita si foarte probabila. Viitorii raniti din Romania urmau sa primeasca ajutor intr-un spital cu 6000 de de paturi la fratii moldoveni, peste Prut, adica pe teritoriul de atunci al URSS. La acestea se adauga 60 de echipe mobile de chirurgi si personal medical, acestea aflandu-se deja pe teritoriul Romaniei (cu acordul cui??). Budapesta era pe faza si astepta ca evenimentele sa ia o turnura favorabila Ungariei. Acestea masuri si foarte multe altele luate impotriva Romaniei l-au determinat pe LW sa afirme ca actiunile de dezinformare ale serviciilor sovietice erau ”una dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele Blocului Sovietic din timpul Razboiului Rece” (p. 32). Din pacate, fraza care constituie esenta acestei descoperiri este gresit formulata, astfel incat efectul scontat este mult diminuat. Iata fraza cu pricina: ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii” (p.32). Posibil sa se fi schimbat un cuvant: (probabil ”incepute” in loc de ”timp”). Altfel, propozitia nu are sens. Continuarea este insa clarificatoare: ”inca de la sfarsitul anilor 50 Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un teritoriu ostil” (p. 32). (Si aici, formularea este ambigua: de regula, teritoriile nu pot fi ostile sau prietenoase; in schimb, organizarile politice DA). In 1962, Hrusciov restrictiona cooperarea serviciilor de spionaj romane cu cele ale celor 6 tari socialiste europene din Pactul de la Varsovia, fapt continuat imediat, in 1963 de ”cateva tentative de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorge Gheorghiu-Dej” (p. 33).

In acest punct fac o ”digresiune” pe seama destinului nefast al conducatorilor Romaniei, in raport cu marele stat de la rasarit. Dupa executia maresalului Ion Antonescu in anul 1946, la ordin sovietic, urmatorul conducator roman (Gheorghiu Dej) se pare ca a avut aceeasi soarta nefasta, tot din ordin sovietic, iar cel de-al treilea conducator roman (Nicolae Ceausescu) a fost executat in mod mai mult decat cert, tot la ordin sovietic. Speculand, in continuare, se poate spune ca primul sef de stat roman de dupa al doilea razboi mondial neexecutat de sovietici este Ion Iliescu. Emil Constantinescu, cel care preluase conducerea Romaniei de la Ion Iliescu, s-a declarat infrant/ ”executat” de sistemul bolsevic dominant, de origine sovietica, si s-a retras, posibil sub amenintari, locul sau fiind luat din nou de Ion Iliescu, omul sovieticilor/ rusilor.  Traian Basescu a fost suspendat tot de o camarila iliesciana, fiind insa reconfirmat popor, dar cu scaderi rapide de popularitate dupa aceasta. Acum, Traian Basescu este pe cale, in aceste zile fierbinti de iulie 2012, sa repete gestul lui Emil Constantinescu, sub presiunile crescande ale tripletei bolsevice Ion Iliescu (presedinte onorific PSD) – Adrian Nastase (fost presedinte PSD, fost prezidentiabil, infrant de T. Basescu, condamnat la doi ani de inchisoare si autorul unui simulacru de sinucidere pentru a se sustrage executarii pedepsei) – Victor Ponta (liderul actual al PSD, copresedinte al USL, premierul Romaniei, plagiator dovedit cu o teza de doctorat condusa de Adrian Nastase). Aceasta punctare in timp a soartei conducerii Romaniei in ultimele sapte decenii sugereaza, daca mai era nevoie, faptul ca mersul politicii romanesti este influentat in mod fatal, masiv si mereu, de Moscova. Prin prisma acestei concluzii sintetice, apare nu numai ca justificata, ci si oarecum disperata, lansarea pe scena politicii romanesti, in calitate de premier, a unui sef in functiune al serviciului de informatii externe (SIE), Mihai Razvan Ungureanu, nu doar un cunoscator direct al jocurilor Moscovei in context european si mondial, ci si, probabil, unul care nu a fost prins in clenciurile serviciilor rusesti, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati ale vietii politicii romanesti postdecembriste. Presiunile pentru debarcarea lui Ungureanu au fost mai mari decat cele pentru debarcarea fostului premier Boc. In mod cert, la inceput de iulie 2012, serviciile romanesti si europene lucreaza febril. Dincolo de partide, oameni, scaune, interese personale, mize financiare uriase si fuga de justitie, se joaca pozitionarea euro-atlantica a Romaniei. Din pacate, la nivelul electoratului deciziile se iau pe baza de simpatii generate de idealuri masculine sau feminine, de promisiuni desarte sau de clamarea interesului general si nu pe baza de asemenea pozitionari geostrategice. Cei care vor citi cu multa atentie cartea lui Larry Watts pot decela multe situatii actuale similare cu cele din istoria recenta a Romaniei. Din pacate, ca o concluzie a acestei scurte perioade de democratie din istoria Romaniei (o buna parte din aceasta fiind una foarte ”originala”, iliesciana, numita si democratura sau capitalism de cumetrie) se observa ca influenta rasariteana este mai puternica decat cea occidentala, iar sperantele romanilor in americani s-au tocit si sub propaganda politica directa a fortelor stangii roamnesti actuale de a juca jocul facut de Ceausescu si anume: Romania fiind in Tratatul de la Varsovia (deci aliata Rusiei sovietice) Ceausescu cocheta cu NATO, acum, Romania fiind in NATO, cocheteaza cu Rusia si acolitii ei. Cred ca lipsa de interes (sau manifestarea unui interes formal din partea SUA fata de Romania) va putea duce, in viitor la redesenari geopolitice, poate nu chiar dintre cele imaginate de Ioan Talpes. Astazi, 4 iulie 2012, cand scriu aceste randuri, este ziua nationala a SUA, moment in care ar fi motive mai serioase sa-l felicit pe Larry Watts pentru dezvaluirile facute, decat sa felicit guvernul SUA pentru modul in care sprijina democratia in Romania. Sa fie oare venirea socialistilor la putere in Franta, concomitent cu prezenta social democratului Obama la carma SUA doi factori conjuncturali de care a profitat masiv partida rusa? Oricum, piesa este cam aceeasi. Doar personajele s-au mai schimbat. Daca in citatul de mai jos vom schimba Ceausescu cu Basescu si Brejnev cu Putin putem conchide ca in ultima jumatate de secol nimic semnificativ nu s-a schimbat in relatiile ruso-romane: ”Ceausescu a mers prea departe. Conduce lupta impotriva noastra si constituie principalul obstacol in calea liniei noastre… Noi am avut rabdare in privinta comportamentului Romaniei. Trebuie sa incercam sa exercitam influenta asupra evolutiilor din interiorul tarii” – Leonid Brejnev, august 1971 (citat de Larry Watts la pagina 529). Revolutia romana – editia II-a – pare sa se repete… Forma poate diferi usor (fara sange!) si continutul pare a avea o alta coloratura. De la bolsevismul prosovietic al lui Iliescu din 1989 s-a ajuns la nazismul prorus al lui Ponta, Antonescu si Constantin . Sunt dator cu o justificare a utilizarii conceptului de nazism  cu referire la USL. Imbinarea dintre Nationalismul liberal al lui Antonescu si Socialismul bolsevic/ mensevic al lui Ponta creeaza sintagma National Socialism, prescurtat Nazism, concept folosit insistent de actuala coalitie cu trimitere la Traian Basescu cu ceva timp inainte de alegerile locale. Vorba aia: cine spune, ala e…! In fine, tot simptomatic si semnificativ este concluzia dialogului dintre Ponta si Blaga de dinaintea destituirii (nelegale!) a acestuia din fruntea Senatului: fiecare dintre noi are un alt stapan…

Istoria izolarii Romaniei in cadrul Pactului de la Varsovia culmineaza cu ”eliminarea cu totul a Romaniei din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia” la mijlocul anului 1965, adica imediat dupa venirea la putere a lui Ceausescu. De aici si pana la eliminarea fizica a acestuia au mai trecut 25 de ani, ani de presiuni si ingerinte de tip imperial, suportate cu stoicism de un popor saracit, dezinformat si care nu avea cum sa simpatizeze cu agresorii istorici ai statului roman. Politica rusa si sovietica a tintit mereu la varful conducerii Romaniei, unul dintre obiectivele  si totodata metodele KGB fiind ”izolarea Romaniei pe plan international si … divizarea conducerii interne” (p. 34). Incepand cu 1971, precizeaza LW, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar ”sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor”. Probabil nu mai este nevoie de subliniat ca aceste persoane au preluat conducerea Romaniei in decembrie 1989. Incepand cu 1967, URSS avea doua ”probleme” mari de rezolvat: China si Romania. Nu intamplator, apropierea romano-chineza s-a realizat atat de rapid si de intens.

Contraatacul sovietic a constat in ironizarea si minimalizarea disidentei romanesti fata de Moscova si supralicitarea unor presupuse sau fabricate ”disidente” ungare sau polone. De aici si mereu dezbatuta tema a rolului ”calului troian” jucat de Romania in favoarea Moscovei si in defavoarea Occidentului, in timp ce in realitate, ne asigura LW, lucrurile stateau exact pe dos. Aici, ca peste tot in cazul activitatii serviciilor secrete, care isi construiesc adesea legende false pentru acoperirea directiilor reale de actiune, este dificil de separat actiunile ”fumigene”, de acoperire, si actiunile reale desfasurate in spatele cortinei de fum… In acest context, merita citite cu atentie doua pasaje ale acestui prim capitol introductiv. Astfel, la p. 44 se scrie: ”Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact, aspecte care pana atunci erau atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legenda ”calului troian” si a ”dependentei ascunse”, probabil ar fi impins si mai mult Romania spre tabara occidentala…”. Trecand peste derutanta folosire alternativa a denumirilor de Pact si Tratat, cu sanse mari de a crea confuzii in mintea cititorilor, aflam, la p. 46, ca Romania insasi dorea ca adevarata dimensiune a miscarii de independenta a Romaniei sa fie ascunsa cat mai mult. LW citeaza el insusi din documentele (secrete!) ale Romaniei anului 1964: ”…cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei cu atat mai bine. … Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est-europene. Aspiratiile noastre de independenta ar putea fi mult mai bine atinse nu prin publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si cu Occidentul”. Asadar, avem, pe de o parte, legenda rolului de cal troian jucat de Romania contra occidentului si, pe de alta parte, dorinta reala a Romaniei de a fi perceputa astfel de catre serviciile sovietice, inamice. Aceasta aparenta contradictie este foarte bine relevata de constatarea, intr-un film, a unui spion care se simtea urmarit: ”Acesti gunoieri seamana prea mult a gunoieri pentru a fi chiar gunoieri… Deci, cred ca sunt urmaritorii mei!”. Concomitent, rusificarea populatiei romanesti din Moldova si Ucraina viza contopirea acestora cu statul rus, urmand ca Romania sa fie si ea eliminata din calea apropierii fizice si comunicationale a Rusiei de ”Balcanii puternic rusofili” (p. 39). Calitatea Romaniei de stat inamic s-a intensificat dupa venirea lui Gorbaciov la putere. Toate acestea ridica o justificata intrebare: dupa trecerea a 70 de ani de opresiune sovietica si rusa asupra intereselor Romaniei este la fel de actuala si penetranta imaginea odiosului dictator Ceausescu, nimicitorul romanilor, in timp ce americanul LW si cartea sa demonstraza contrariul: dincolo de ideologii si represiuni staliniste interne, Ceausescu a pastrat Romania in afara rusificarii si aservirii tarii intereselor Moscovei. Evident, costurile nu sunt deloc invocate aici. Viitorul indeosebi, va decanta aceste doua imagini si o va pastra pe cea mai utila ca exemplu de urmat in probleme existentiale majore ale Romaniei. In fond, si Stefan cel Mare s-a aliat, prin una dintre sotiile sale, cu Curtea imperiala rusa, pentru a-si asigura spatele in lupta sa cu turcii, desi, inainte de a muri a lasat cu limba de moarte vointa sa in privinta atarnarii sau neatarnarii Moldovei fata de unul sau altul dintre cele doua imperii, tarist si otoman: ”mai bine turcilor, decat rusilor!”. De asemenea, informatiile despre nivelul de trai al taranilor de pe vremea lui Stefan cel Mare sunt absolut irelevante in raport cu meritele sale de luptator pentru independenta. LW constata el insusi aceste contradictii dintre politica ”la vedere” si politica ”de transee” dusa de Ceausescu si conchide: ”Combinatia dintre secretul autoimpus si masurile active externe, alaturi de irationalitatea crescanda a regimului intern au condus la obscurizarea comportamentului Romaniei si a facut plauzibile chiar si cele mai extravagante acuzatii” (p. 47). In pastrarea acestei imagini de dictator odios si lipsit de iubire fata de poporul sau, un rol important l-au jucat serviciile de informatii sovietice care, dupa 1990, au avut acces oficial la arhivele tarilor foste socialiste aliate, distrugand dosare si selectand informatiile dupa propriile interese. Agentii dubli sovietici (Brucan, Militaru, Caraman) au perorat activ pe tema Ceausescu – dusmanul romanilor, construindu-si, sustine LW, piedestaluri de patrioti, disidenti, aparatori ai cauzei romanilor etc. Este demna de retinut nota de subsol 2 de la p. 48, care, corelata cu nota de subsol 1 de la pagina 49 vorbesc mai mult decat intregul capitol 1:

”Brucan a recunoscut ca a complotat cu autoritatile sovietice in anii 1970-1980 (in: Silviu Brucan, Generatia irosita, Bucuresti, Universal & Calistrat Hohas, 1992, p. 188). Brucan si prim ministrul Petre Roman au luptat cu tenacitate pentru numirea lui Caraman, care a ramas subordonat prim-ministrului din ian. 1990 pana la adoptarea  Legii securitatii nationale, in iulie 1991. Dupa demiterea sa, in aprilie 1992, Caraman a devenit consilierul pe probleme de securitate al lui Roman. (in: Armaghedonul spionilor: Reteaua Caraman, Ziua din 7 februarie 2005). Efectul numirii lui Brucan a fost enorm. Militaru a reactivat 30 de ofiteri in retragere, majoritatea instruiti in URSS si a transferat altii astfel incat, din ianuarie 1990, agentii GRU demascati in anii 70 au fost numiti ministru de interne, seful informatiilor militare, seful statului major general. Caraman a reactivat fosti adjuncti la Securitate, dintre cei mai notabili fiind Constantin Silinescu care a incercat sa blocheze negocierile pentru integrarea in NATO in 1996-1997, si Ristea Priboi, partener al teroristului condamnat Omar Haysam. Silinescu si Priboi au devenit consilierii prim-ministrului Adrian Nastase. Vezi ”Un grup, cu o clara dependenta estica, a incercat impiedicarea integrarii Romaniei in NATO!”, interviu cu senatorul Ioan Talpes, fost coordonator al Comunitatii romane de informatii, in: Independent, 18 ianuarie 2008, pp. 6-7, www.independent.ro ; O.C. Hogea, ”Generalul Silinescu, fost spion, consilier special al prim ministrului”, in: Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2001; L.P., ”Nastase: L-am aparat si il mai apar pe Priboi, in: Evenimentul Zilei, 20 noiembrie 2002”.   (p. 48)

Si nota de la p. 49:

”… Brucan a fost ”nashul” Grupului pentru Dialog Social (GDS), organizatia pentru drepturi civile care a operat ca un paznic ce a determinat cine erau interlocutorii cuveniti pentru Vest si cine nu. Din februarie 1990 comunitatea de informatii americana considera deja acest grup ca o autoritate legitima (”caine de paza”) in democratizarea Romaniei. …Cativa dintre membrii fondatori ai GDS au fost demascati drept colaboratori ai Securitatii si ai spionajului sovietic, iar alti cativa au fost complici la acoperirea legaturilor cu securitatea ai colegilor din GDS. Vezi Deleanu (1995), pp. 279-280; www.civicmedia.ro. Pentru o descriere a rezultatelor dezamagitoare inregistrate de ”US aid” cu GDS, vezi Thomson Carothers, Assessing Democracy Assistance: The Case o Romania, Washington, Carnegie Endowment, 1996. GDS – ul si membrii sai au ramas principalii beneficiari ai sprijinului societatii civile occidentale”. (p. 49)

Am copiat aproape complet cele doua note de subsol pentru ca ele contureaza mai bine si ne ajuta sa intelegem actuala (2012) si viitoarea politica externa a Romaniei – prin noul guvern USL condus de Victor Ponta – de apropiere de Rusia si de indepartare de Occident. In treacat fie spus, am incercat – data fiind concentratia intelectuala de exceptie pe care o afisa GDS ul – sa-mi prezint Metodologia Scop Mijloc in fata membrilor acesteia pentru a avea un feed back direct si dur de la oameni cu orizont larg. Am mers, pentru aceasta, inainte de anul 2000, la sediul GDS, am solicitat o intrevedere cu cineva din conducere, a iesit dna Sandra Pralong dintr-o sedinta, m-a ascultat, m-a privit cu suspiciune intrebandu-ma de ce am ales GDS ul pentru acest ”test”, apoi, in final mi-a retinut cartea de vizita si a spus ca-mi va comunica decizia lor. O astept si astazi…

Deloc intamplator, ci, dimpotriva, ca o continuare fireasca a masivei infiltrari sovietice in structurile politice ale Romaniei, tara noastra a avut, din nou, soarta unei tari cucerite si in care se decid, si dupa 1990, prin gura acolitilor locali/ nationali, directii de actiune, orientari politice externe si atitudini fata de ”marele prieten de la Rasarit”. Sub acest aspect, este mai mult decat graitor titlul unui subcapitol: ”Negocierea revolutiei, asigurarea continuitatii”. Evident, negocierile (si continuitatile) au avut loc cu si in tarile vasale, unde nu s-a varsat deloc sange, in timp ce in Romania s-a mers pe varianta caii armate, a uciderilor in masa, ca un mijloc adecvat de decimare a structurilor de rezistenta fata de Moscova. Observatia lui LW este convingatoare: ”Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal, in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor” (pp. 49-50).  Pledoaria facuta de LW pentru continuitate, mod in care au facut tranzitia Polonia, Bulgaria, Ungaria este, cred, usor ciudata pentru cititorul roman. Si argumentul pare unul straniu: chipurile, serviciile occidentale au putut vedea la lucru mai bine si la vedere pe ofiterii din tarile satelite scoliti la Moscova, cunoscandu-le astfel stilul si metodele. Un asemenea argument poate fi sustinut de dl Talpes, dar imi vine greu sa cred ca LW ar fi (fost) in favoarea mentinerii vechiului personal, si in defavoarea insertiei de noi generatii, cu o mentalitate democratica si cu finalitati noi.

O pozitie, din nou, curioasa este aceea referitoare la semnarea noului Tratat cu Rusia, semnare care il are drept ”erou” pe presedintele Ion Iliescu, nume ignorat de LW, ca si cum acesta nu ar fi avut lipsa de inspiratie sa semneze, in 1991, un Tratat cu URSS ul, cu cateva luni inainte de prabusirea statului sovietic. Acest ”amanunt” ar putea explica reticenta ulterioara a Rusiei de a semna imediat un Tratat romano-rus, cu acelasi presedinte roman care a semnat cu putin timp in urma un Tratat cu statul sovietic aflat in disolutie (vezi amanunte la adresa http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456). Se pare ca ”mana” dlui Talpes a pus aici ”piciorul” in prag si l-a absolvit pe fostul sau sef de o critica binemeritata. Iata formularea lui LW: ”Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica – conditie asupra careia nu a insistat (mult timp) in tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia” (pp. 56 – 56). Ceva este exagerat aici. LW scrie ca Rusia nu a insistat mult timp asupra clauzei anti NATO cu Cehoslovacia. Daca ne reamintim ca Federatia Rusa a aparut abia in decembrie 1991, iar Cehoslovacia se destrama la mijlocul anului 1992, inseamna ca acest ”mult timp” a durat cca sase luni…. Dar impreciziile continua: ”Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor 1990” (p. 57).  Dar, reamintesc, Rusia nu a existat de-a lungul anilor 1990, ci doar … opt ani ai acestui ultim deceniu al secolului XX. Si pentru ca imprecizia sa fie pe deplin la ea acasa, LW scrie despre incheierea unui tratat intre Rusia si Cehoslovacia. Poate intre Rusia si Cehia, dar in acele 6 luni in care au coexistat Rusia si Cehoslovacia nu s-a semnat un asemenea tratat.

La pagina 61 sunt amintite cele trei principate romanesti, printre care si ”…Muntenia (Valahia)” (desi pe harti este scrisa doar denumirea de Valahia). Ridic din nou aceeasi intrebare: denumirea de Tara Romaneasaca nu a fost cunoscuta de strainatate cu aceasta denominatie? Sau este doar o autodenumire in scopul argumentarii esentei etnice comune a populatiei din cele trei principate (romanesti). Lipsa informatiilor relevante si pertinente pe aceasta tema nu favorizeaza deloc istoria ca disciplina teoretica.

LW insista convingator asupra motivatiei care sta in spatele atitudinii antiromanesti a politicilor si strategiilor Moscovei de-a lungul istoriei. In opinia sa (si citez pe larg, mai jos):

”romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intindea initial din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si niciu un fel de simpatie intre cele doua tari”. (ultimele ghilimele se refera la trimiterea facuta de LW la cartea din 1991 semnata de C.R.M.F. Cruttwell, A history of the Great War 1914 – 1918, Academy Chicago, p. 292). Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in sovinismul justificat ideologic nascut in revolutiile din 1948. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels, intre est-europeni numai polonezii si maghiarii erau ”purtatorii standard ai progresului” si, mai important, popoare ”revolutionare” care ”joaca un rol activ in istorie”.

Acesta este citatul din cartea lui LW. Ar fi meritat citate chiar mai multe pagini, dar cei interesati o vor face, cu siguranta. Concluzia este simpla: pozitia geopolitica a Romaniei este una care obliga la atitudini prudente, reticente chiar fata de vecinii cu potential ofensiv si chiar agresiv, dincolo de faptul ca aceasta pozitie geopolitica poate fi atentuata sau amplificata de jocul aliantelor, al criteriilor de apropiere fata de centrele de putere mereu schimbatoare, fie contextual (inediat), fie intr-o dinamica presupusa si prognozata a avea loc (in viitor).

Nu este lipsita de interes baza ideologico-politica a neagrearii Romaniei de catre asa numitele forte revolutionare/ progresiste/  marxist-leniste si staliniste, stangiste/ bolsevice. Dupa caracterizarile negative facute de Marx si Engels la adresa romanilor ca popor, a venit apoi randul lui Lenin si Stalin de a pretexta lipsa de apetit pentru schimbare revolutionara a romanilor (vezi paginile 87 – 89). De la acest dispret generalizat la adresa unui popor si pana la politicile sovietice de deznationalizare si/ sau de subordonare a romanilor nu a mai fost decat un pas, o continuitate al carui final nu se intrevede inca… Mentinerea tensiunilor la zonele de granita constituie deja un modus operandi de tip imperial, cu o continuitate evidenta chiar pana la ora scrierii acestor randuri. Problema basarabeana, intretinuta mai abil (cred eu) de catre Moscova in raport cu balbaiala si inabilitatea (voita?) damboviteana, si problema transilvana, gestionata mult mai eficient, fiind o problema strict interna (iar Budapesta, nu este, totusi, Moscova), sunt la fel de actuale azi ca si la inceputul secolului trecut. (LW: ”Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana Ungaria Mare si factiunea anexionista bulgaro-basarabeana” p. 116). In incheierea capitolului 4 LW conchide: ”Sovinismul antiromanesc incurajat de monarhia duala a fost exacerbata de propaganda revizionista, efortul educational intreprins de regimul Horthy in perioada interbelica creand un mediu permisiv pentru abuzurile antiromanesti. In mod similar, sovinismul rusesc a fost mentinut de autoritatile sovietice, inca furioase ca Romania se situa pe pozitia sa le combata si sa le ameninte. Alaturi de interesul comun ruso-maghiar in reanexarea teritoriilor romanesti si in modificarea componentei etnice prin realocarea populatiei, asimilare fortata si executii in masa, sovinismul antiromanesc pare sa fi fost un element de unitate si nu de controverse ideologice intre cele doua state” (p. 140).

Cele doua zone tensionate au inca un element comun, pe care doar il semnalez, lasand specialistii in geopolitica, lingvistica si etnologie sa se pronunte in mod argumentat. M-am intrebat (si am intrebat) de ce se folosesc, pentru etnicii maghiari/ (unguri?) doua glotonime pentru una si aceeasi limba: ungara si maghiara. Mai adug doar ca antiunionistii de la Chisinau isi aleg(eau) ”argumentele” prin exemple preluate indeosebi din zona relatiilor si realitatilor romano-maghiare.

Ideologia internationalista bolsevica venea ca o manusa idealurilor imperiale ruse, munca ideologica fiind o buna motivare (si acoperire) a activitatii de spionaj: ”Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitati de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau de la o organizatie la alta” (pp. 106 – 107).  Fara a intenta un cap de acuzarea la adresa descendentilor Petre Roman si Vladimir Tismaneanu, LW subliniaza, intr-o nota de subsol, ca ”Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leonid Tismaneanu, cominternisti romani, au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul Tismaneanu statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman” (p. 106).  Tot pe linia continuitatii ar fi de semnalat ca ziarul interbelic Adevarul era de orientare socialista, iar transformarea oficialului PCR Scanteia in Adevarul in decembrie 1989 nu este nicidecum intamplatoare. De retinut, pentru cititorii care nu cunosc limba rusa, ca in limba rusa Adevarul se traduce prin Pravda. In timp ce lucram ca ziarist la Chisinau am glumit, intr-un articol in care faceam o referire la ziarul Adevarul de la Bucuresti, numindu-l (recunosc, cu intentie, Pravda), a generat proteste energice de la colegii angajati la Adevarul. Intr-adevar, adevarul supara, dar si pravda…

Capitolul 7 al lucrarii este consacrat mecanismului de control sovietic 1953 – 1959 precum si inceputul rezistentei fatise a Romaniei fata de Moscova. La doar doua zile dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953) Gheorghe Gheorghiu Dej incepe dezvaluirea publica a relatiilor de subordonare pe care Moscova le impusese Romaniei in decursul perioadei imediat postbelice, cand La Yalta se hotarase ca 90%  din influenta externa asupra Romaniei revenea URSS. Iata formularea lui LW referitor la acest debut al eliberarii de sub jugul eliberatorilor sovietici:

”La 7 martie 1953, Gheorghe Gheorgiu Dej informa Comitetul Central ca consilierii sovietici care controlau economia ”trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum, unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghe Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. In decurs de un an, Gheorgiu Dej a abordat Occidentul, s-a oferit sa rezolve pretentiile britanicilor si a sporit comertul cu Statele Unite. La mijlocul anului 1954, Romania a devenit primul membrul al Blocului care si-a ”rascumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau de extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957)” (p. 191). In continuare, Dej s-a pozitionat clar impotriva Moscovei in privinta construirii zidului Berlinului (p. 213), iar in contextul revoltei de la Budapesta din 1956, ”Bucurestiul a trecut rapid la restrictionarea posibilitatilor sovietice de recrutare a personalului din armata si serviciul de informatii, pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii”. (p. 214). LW descrie astfel noua situatie: ”Asa cum remarca un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962, cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din Blocul Sovietic a inceput sa ”degenereze pana cand s-a rezumat doar la contacte oficiale formale, dar neproductive” (p. 218). Dar serviciile sovietice au reactionat adecvat si au lansat celebra legenda a ”calului troian”, respectiv faptul ca presupusa independenta a Bucurestiului fata de Moscova era doar una de fatada, fiind direct si total orchestrata de Moscova. Efectul a fost total, serviciile americane fiind perfect intoxicate cu aceasta legenda: ”Paradoxal, cu cat disidenta romaneasca era mai deschisa si mai evidenta, cu atat se considera mai putin ca reflecta dezacorduri reale si importante” (p. 223). Si peste cateva pagini: ”Paradoxal, Statele Unite, Marea Britanie si Germania au cazut in aceeasi cursa in perioada in care a precedat revolutia din decembrie 1989 si in perioada de tranzitie, bazandu-se pe persoane care se declarau anticeausiste, disidenti si reformisti plasati de Moscova si de o aripa prosovietica din fosta Securitate, in loc sa se angajeze in discutii directe cu conducerea postcomunista (singura etichetata in continuare ca fiind ”ex-” sau ”neocomunista”. Aceasta a mentinut Romania izolata de Vest mai mult decat orice alt regim postcomunist (care nu se afla in razboi) pana in 1993” (p. 232). Discreditarea Romaniei de catre serviciile sovietice a fost substantial intretinuta de situatia interna precara a populatiei romanesti sub raportul conditiilor de viata si a libertatii de expresie. Pe de alta parte, serviciile americane erau si ele penetrate la varf de etnici unguri, naturalizati in SUA, in special in perioada revolutiilor din 1989 si dupa acestea (vezi pp. 224 – 225). Si pozitia lui Ion Mihai Pacepa este relevanta pentru meciul informativ sovieto – roman. Citandu-l pe Markus Wolf, LW incearca sa lamureasca  (utilizand si explicatiile lui Ioan Talpes) statutul post-defectare a sefului Securitatii romane, slovacul de origine, Pacepa: ”Dezertorul roman Ion Pacepa sustine ca abia in decembrie 1964 a fost retras contactul sau sovietic. Daca este adevarat, contactul sau facea posibil parte dintr-una din subcategoriile de ”experti” care au ramas pe loc sub control strict pana la plecare. Totusi, deoarece Pacepa a recunoscut ca de-a lungul carierei sale in DSS a fost agent sovietic, contactul s-ar putea sa fi fost clandestin. …Ioan Talpes, sef al SIE in perioada 1992-1997, sustine ca Pacepa a avut motive sa pretinda ca nu era tradator pentru ca el isi pastreaza statutul de ofiter de informatii sovietic in cadrul Securitatii, inca din momentul cand Moscova ii finantase studiile, chiar inainte de recrutarea sa formala in aparatul de securitate, nou-creat de oficialii sovietici. De aceea el poate fi mai bine descris prin termenul de ”cartita”  decat prin acela de ”tradator”. Vezi Ioan Talpes, In umbra marelui Hidalgo, Bucuresti, Vivaldi, 2009, pp. 77 – 107”. (p. 228).  Ar fi interesanta lamurirea diferentei dintre ”cartita” si ”tradator” in mintea lui Ioan Talpes. In mintea mea, orice cartita este si tradator.

Modul in care Moscova a inteles sa reia controlul asupra Romaniei, in 1989, este sugerat cat se poate de clar de LW, indiferent de perioada istorica pe care o analizeaza: ”De exemplu, este semnificativ faptul ca Kremlinul si-a extins protectia asupra lui Silviu Brucan, in 1989, instruindu-l pe corespondentul Pravda, Stanislav Petuhov, sa il viziteze periodic. … Acelasi tip de protectie a fost extins si asupra poetului Mircea Dinescu, care acceptase oferta sovietica de a vizita URSS ul, unde l-a atact pe Ceausescu, dar nu si regimul comunist, la Radio Moscova” (p. 198). La p. 240 se face referire la scrisoarea celor cinci ”comunisti din vechea garda” (Apostol, Barladeanu, Brucan, Parvulescu si Raceanu) plus C. Manescu, cu precizarea ca toti, in afara de primul si ultimul din aceasta lista de sase nume, fusesera cominternisti si cetateni sovietici (p. 240).

Revenind la binomul Basarabia-Transilvania, intr-un capitol dedicat ”dreptului de proprietate in Transilvania” LW precizeaza: ”Traditionalul sovinism antiromanesc a realimentat politicile nationaliste sovietice si rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova (eu stiam de o denumire care punea accentul pe adjectivarea substantivului Moldova, respectiv, pe acea vreme denumirea oficiala era de RSS Moldoveneasca – LD), unde limba ”moldoveneasca” a fost redusa la statutul de ”limba de bucatarie” (p. 243). De aici rezulta, cred eu, aversiunea romanilor si a uniunistilor moldoveni fata de ideea denumirii limbii oficiale a statului independent Republica Moldova cu glotonimul ”limba moldoveneasca”. Amintirea acestui statut de mana a doua in argumentarea denumirii ”corecte” a limbii oficiale a statului moldav este, cred, inoportuna si inadecvata. Tocmai pe baza fostului statut de ”limba de bucatarie”, indepedentistii moldoveni considera ca au facut o reparatie istorica prin ridicarea fostei ”limbi de bucatarie” la statutul de limba oficiala. Memoria relativ recenta se dovedeste mai tare decat memoria indepartata…

In context, apare ca utila, interesanta si lamuritoare precizarea facuta de LW (in textul capitolului 11 si apoi intr-o nota de subsol, ambele la p. 292) pe tema denumirii de Basarabia (problema ridicata de mine si in alte postari anterioare, indeosebi in Istoria Daciei de Dimitrie Fotino):

”Moscova folosise o singura data denumirea de Basarabia pentru intreg teritoriul dintre Prut si Nistru, in 1812, atunci cand tarul il utilizase pentru a emite pretentii asupra sa si a anexa intreaga regiune. In realitate, majoritatea regiunii facuse parte din Moldova romaneasca, cele trei tinuturi sudice corespunzand mai mult sau mai putin Republicii Autonome Gagauze de astazi, parte a Basarabiei istorice. Ulterior, diplomatia sovietica a insistat in capitalele occidentale ca Basarabia reprezenta numai partea sudica a teritoriului dintre Prut si Nistru – parte pe care Stalin o transferase Ucrainei simultan cu impunerea Regiunii Autonome Maghiare in 1952 – si acuza Romania ca extinde termenul asupra intregului teritoriu asupra RSS Moldova, dovedind astfel iredentismul ei agresiv. (Nota de subsol 4: Aceasta confuzie intentionata, promovata initial de Moscova, domina chiar si in mediile academice si politice romanesti in care, din diverse motive, denumirea de Basarabia continua sa fie folosita pentru a desemna intreg teritoriul dintre Prut si Nistru. A devenit standardul academic in Vest si este utilizata astfel si de acest autor)” (p. 292).

Care autor? Nu cumva aceasta nota a fost redactata de I. Talpes si ”acest autor” este chiar Larry Watts? Sau este o nota a redactiei, dar in acest caz trebuia asumata ca atare sub semnatura N(ota) red. Din nou, aruncarea pe piata a acestei carti pare a fi facuta sub semnul grabei si a unei superficialitati ce poate fi pusa pe seama volumului urias de informatii, nuante, reluari, accentuari, sublinieri etc.

Dupa cum am mai afirmat si la inceputul acestei prezentari, abundenta materialului si lipsa unei ordonari tematice mai riguroase sunt punctele slabe ale lucrarii. O sinteza, facuta de autor, si publicata separat ar fi o idee buna, urmand ca partea extinsa si cu multe amanunte sa faca obiectul altor tipuri de lucrari, destinate in primul rand istoricilor si documentaristilor. Astfel, faptul ca KGB ul avea informatori, agenti sau/ si spioni cu solda platita regulat, recrutati din toate nivelurile de competente si pozitii in administarea unor state nu ar fi o veste prea socanta, dar atunci cand ai fost contemporan cu sefi de state – altfel, figuri onorabile si agreabile la nivelul publicului larg – si citesti ca acestia erau aflati in slujba serviciului sovietic de informatii, atunci vestea este chiar nuacitoare. Sa afli ca marele luptator pentru pace, seful statului finlandez Urho Kekkonen si conducatorul partidului si statului ungar Janos Kadar erau simpli executanti ai ordinelor unor ofiteri KGB este cu adevarat o rasturnare si o bulversare de valori, asa cum au fost acestea inseminate, timp de decenii, in mintile noastre. LW noteaza in cadrul unui capitol dedicat ”Puterii distructive a dezinformarilor” (pp. 317 – 324): ”Atat Kekkonen cat si Kadar erau prezentati drept mediatori importanti intre Est si Vest, dar acestia au lansat dezinformari si au cules  informatii din alte tari, la Comanda Moscovei. Kekkonen urma instructiunile unui ofiter de caz al KGB si, in cadrul unor discursuri si conversatii private, a transmis informatii denaturate si teme de dezinformare < pregatite de catre Departamentul International al Comitetului Central si inmanate lui de catre rezidentul [KGB]>”, cu trimitere la literatura de specialitate de dupa 1994. Daca orice serviciu de informatii activeaza eminamente la limita legii sau chiar mult dincolo de ea, atunci serviciile de informatii ale statelor totalitare nu au chiar niciun fel de limita in privinta NERESPECTARII legii,  a adevarului istoric si a drepturilor omului, fapt inca (prea) vizibil intr-o tara iesita partial din mrejele bolsevismului estic cum este Romania.

Asta sugereaza si o slabiciune a sistemelor educationale (in cazul de mai sus, cel finlandez, azi, cel mai performant din lume!, si ungar). Mai mult ca sigur, recrutarile s-au facut in frageda copilarie, cu mici si ”nevinovate” santaje, cu promisiuni sau cu idealuri sincere ale unor puberi, ajungand sa nu mai aiba taria sa nu accepte functii publice la maturitate. LW prezinta aceste fapte de tradare in stilul sec al rapoartelor informative, lasand emotiile sa se dezvolte in sufletul fiecarui cititor… Atat de puternice sunt (inca) infipte in mintile unora ideile de corectitudine si de loialitate ale celor doi aflati in fruntea statelor lor incat, atunci cand le-am spus despre tradarile lui Kadar si Kekkonen, replica a fost: ”ai vazut tu documente sau doar ai citit undeva?”… Acest mod de a reactiona este oarecum justificat, date fiind utilizarea istoriei si a unei literaturi pe teme de istorie ca simple unelte de propaganda mincinoasa, clamand ”obiectivitatea”, ”stiintificitatea” si ”respectul fata de adevar”. Daca aceste manipulari vor continua, daca istoria – ca disciplina scolara – va avea mereu alte ”adevaruri” de dezvaluit tinerilor, atunci credibilitatea acestor cronici va fi mereu sub semnul intrebarii.

Tehnicile ofiterilor si agentilor KGB de persuadare din om in om, cu repetarea acelorasi informatii in varii locuri (cu sansa ca fiecare cetatean care, sincer, auzind o informatie si care se bucura atunci cand primeste o ”confirmare” sa spuna: ”da, am auzit si eu, cred ca este adevarat…”) au dat, de-a lungul timpului, roade, influentand voturi, politici, strategii, respectiv intorcand virtutile democratiei (transparenta, deschiderea, increderea in semeni etc.) impotriva ei insasi. Americanii si occidentalii in general au fost victime usoare ale acestui mod de intoxicare, generat de propriile sisteme culturale si educationale, aspecte subliniate cu amaraciune de LW.  Conform unor studii CIA, citate la p. 334, LW sintetizeaza ca ”Moscova era maestra in <dezinformarea politica>, tocmai datorita <controlului complet pe care il detinea asupra presei si a caracterului secret al procesului decizional>”.  In strategia acestor dezinformari se aflau si atacurile asupra rolului real jucat de Romania in crearea unei atitudini anti-Bloc, minimalizand si trecand in derizoriu aceste eforturi. Cuplarea acestor dezinformari cu campania (usor de motivat in plan intern) impotriva lui Ceausescu le-a potentat pe ambele, concomitent cu ridicarea de piedestaluri false de mari mediatori cu sistemele nesovietice tocmai celor care serveau cel mai bine Moscova (Gomulka, Kadar, Jivkov etc.). De retinut afirmatia transanta ca  ”In timp ce administratia SUA incerca sa imbunatateasca relatiile cu Bucurestiul, ceea ce necesita o imagine publica acceptabila pentru a obtine sprijinul si aprobarea Congresului, redactorii de la sectia romana a REL (Radio Europa Libera / nota LD) il tratau pe Ceausescu ca pe <Inamicul Numarul Unu>” (p. 338). Acum apare ceva mai explicabil tonul extrem de rezervat al lui Emil Hurezeanu in dialogul cu (pe atunci minstru de externe) Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni Compas de la The Money Channel, mai ales daca continuam cu precizarea de la pagina urmatoare, unde se spune limpede ca, ”volens nolens, politica diversilor sefi ai sectiei romane a servit scopurilor sovietice de izolare a Romaniei si de creare a unei brese intre conducerea ei si populatie” (p. 339). Iar asta se intampla in timp ce sectia maghiara a REL era instruita, de directorul acesteia, sa nu-l critice pe Kadar, iar directorul sectiei poloneze facea acelasi lucru in privinta lui Gomulka (pp. 339 – 340).

Un loc aparte il ocupa in cartea lui LW anul 1968, anul invadarii Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varsovia (mai putin Romania si Cehoslovacia), precum si iminenta invadare a Romaniei de trupele sovietice concentrate masiv la Prut (realitatea pe care am vazut-o cu ochii studentului total neinitiat in meandrele politicii in momentul in care, aflandu-ne in vizita la familia tatalui meu, am primit cu totii ordin de parasire imediata a teritoriului URSS, a doua zi dupa celebrul discurs al lui Ceausescu de la balcon). LW aminteste ca numarul militarilor concentrati la granita de nord-est a Romaniei se ridica la 235 000 de soldati (vezi p. 382 si p. 427).

Desi nu voi insista cu citate din aceste capitole dedicate anului 1968  cred ca el merita citit si recitit, dat fiind rolul crucial al acelui an in cadrul relatiilor romano-sovietice, respectiv pregatirea debarcarii lui Ceausescu, indeosebi dupa 1985.  Mai mult, tehnica trimiterii de ”turisti” in Cehoslovacia, inainte de invazie, ca avangarada a armatei, a fos reeditata cu mare succes in Romania anului 1989. Posibil ca paralelismul 1968/ 1989 sa se fi continuat si dupa 1989. Astfel, merita retinuta formularea transanta a avertismentului dat de SUA URSS ului de a nu invada Romania in 1968, avertisment relatat, ca o ironie a soartei chiar de Dobrinin, ambasadorul URSS in SUA: ”Dobrinin isi aminteste ca Rusk (secretarul american pentru externe – nota LD) si-a exprimat ingrijorarea in termeni emotionali: In numele omenirii, va cerem sa nu invadati Romania, deoarece consecintele vor fi imposibil de prevazut si vor fi dezastruoase pentru relatiile sovieto-americane si pentru intreaga lume” (p. 407). Vor fi fost atentionari asemanatoare si catre Gorbaciov in anul de gratie 1989? Posibil DA.

Importanta cruciala a anului 1968 pentru Romania este subliniata de LW si prin alocarea a inca patru capitole perioadei postinvazie. Toate initiativele mai deosebite ale Romaniei au fost criticate, minimalizate si subminate de serviciile sovietice de (contra)informatii. Reminiscente ale ofensivei antiromanesti au dainuit, oficial si la vedere, multi ani dupa 1989, inclusiv dupa prabusirea URSS si transformarea KGB in FSB, iar actualmente s-ar parea ca singura deosebire este ca aceasta ofensiva este neoficiala si mai putin vizibila, fara a insemna ca ea nu exista. LW face, in acest context, dar intr-o nota de subsol, un denunt destul de curajos si rasunator prin rezonanta numelor si prin pozitiile personajelor (presupun, din nou, ca aceasta nota de subsol nu este contributia lui Ioan Talpes…): ”Dupa 1989, primul director postcomunist al spionajului intern (SRI), Virgil Magureanu, si primul premier, Petre Roman, au repetat aceasta propaganda, mai degraba unica, in favoarea unui agent sovietic anti-NATO. Roman, de exemplu, afirma ca Mihai Caraman a fost <cu adevarat, unul dintre cei mai straluciti spioni pe care ii cunoscuse lumea vreodata>, Ziua, 23 august 2008; Realitatea TV, 21 august 2008, 22.58. Roman si Silviu Brucan se luptau pentru numirea lui Caraman ca sef al Serviciului de Informatii Externe postcomunist, sub coordonarea lui Roman, din ianuarie 1990 pana la adoptarea Legii Securitatii Nationale din iulie 1991, prin care a fost resubordonata Presedintiei Romaniei” (p. 504). Doar o observatie: dupa ce il critica pe Roman, in momentul in care vine vorba despre Ion Iliescu, fostul pesedinte al Romaniei, despre acesta nu se afirma nimic, ca si cum nu Ion Iliescu ar fi cel scolit la rusi si coleg cu Gorbaciov la facultatea din Moscova… LW aminteste (p. 514) ca au fost pe lista celor ce urmau sa fie recrutati ca agenti sovietici Ceausescu, Maurer, Bodnaras, Mizil, Corneliu Manescu (spion sovietic dovedit), adica varful conducerii tarii. Nu au rezistat la tentatiile tradarii Alexandru Draghici (”slav sudic” in formularea lui LW), fost sef al Securitatii, Nicolae Doicaru, Ion Stanescu (fost Szilagy) sef al Securitatii, Dumitru I. Dumitru (tigan) si Ion Mihai Pacepa (slovac, dar dupa propria marturie era slovaco-maghiar) (vezi nota de subsol de la p. 515).  Mai adaug ca Emil Bodnaras era ucraineano-german si spion deconspirat al URSS, iar Ion Gheorge Maurer provenea din tata francez si mama romanca. Sa fie oare neapartenenta la etnia majoritara o preconditie si o facilitate in a trada fara prea multe remuscari? Dar, la rigoare, melanjul etnic este atat de pronuntat (la noi) incat a cauta romani puri este la fel de temerar cu a cauta politicieni cinstiti…

Lista tradatorilor din preajma lui Ceausescu este una lunga si surprinzatoare (oare care o fi fost continutul Listei lui Severin?). La paginile 517-518 gasim trimiteri clare la inamicii interni ai lui Ceausescu. Astfel, Brucan a recunoscut colaborarea cu Kremlinul pentru rasturnarea lui Ceausescu si instalarea unui regim prosovietic la Bucuresti. Sergiu Celac fiul unui Cominternist, translator la ambasada Romaniei la Washington, era in atentia unitatii anti KGB. Corneliu Bogdan, ambasador in SUA intre 1967 si 1978 era casatorit cu o fosta cominternista si fasta sotie a unui ofiter sovietric de informatii. Victor Dumitriu, ambasador in Franta, se pare ca a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris si a promovat la propaganda sovietica de discreditare a lui Ceausescu si respectiv a Romaniei. Multi tradatori care au servit la sovietici au aparut, dupa 1989, ca eroi, ca reformisti sau ca salvatori ai natiunii (vezi nota 1 de la p. 521). LW pune aceasta cohorta de tradatori pe seama lipsei mecanismelor democratice de verificare a colaboratorilor politici ai lui Ceausescu. Parerea mea este ca aceasta este doar partial adevarat, dovada infiltrarile de spioni spioni sovietici in multe guverne occidentale.

Cartea lui LW se incheie circular, cu pregatirea caderii lui Ceausescu. Citez un pasaj foarte graitor care zugraveste conceptia Moscovei (neschimbata nici azi) in raporturile sale cu Bucurestiul:

”Strategia Moscovei pentru inlocuirea lui Ceausescu si a tovarasilor lui, sustinatori ai politicii nationale independente a incercat sa exploateze vulnerabilitatile externe (”contradictiile” existente cu diversi parteneri), sa eaxacerbeze vulnerabilitatile interne (tensiuni, insatisfactii) si sa recruteze o conducere alternativa. Succesul inregistrat in prima etapa ar fi taiat sprijinul economic si de politica externa acordat Romaniei si ar fi demoralizat conducerea si opinia publica. Succesul in a doa faza ar fi sporit tensiunile economico-sociale si insatisfactia generala. In timp ce ambele ar fi creat un mediu propice pentru recrutarea unei conduceri alternative, trebuiau sa fie create si oportunitatile pentru asemenea recrutari (precum si identificarea si / sau crearea acelei conduceri alternative)”. (p. 547).

Nu trebuie uitata si relatia mereu buna dintre Franta socialista si URSS, situatie ce pare a se repeta acum, in 2012, intre Franta socialista si Rusia, cu implicatii si asupra Romaniei. (vezi paginile 566 si 567).

Finalul cartii este dedicat relatiilor Romaniei cu alte zone de interes major (China, Orientul Mijlociu, statele nealiniate, SUA, Israel etc.). Concluzia este, conform intentiilor autorului, una faorte pozitiva, si o redau in intregime:

”Cel putin de la sfarsitul anilor 1960, Romania fusese de departe cel mai constructiv actor international din Blocul Sovietic si a devenit cunoscuta pentru capacitatile de mediere si realizarile in comunitatea internationala. Nu numai ca guvernul ei participase la rezolvarea pasnica a conflictelor internationale si blocase expansiunea influentei disruptive sovietice, dar refuzase si sa participe la traficul de droguri, la sprijinirea terorismului si a operatiunilor antioccidentale in care serviciile si conducerile partidelor loiale Moscovei se angajasera, la comanda Kremlinului. Dar, in numai cativa ani, ”partenerii apropiati” aveau sa transforme imaginea Romaniei si a guvernului sau din cea a unui partener apreciat in Occident, intr-una de paria international, ”nu numai in fata comunitatii internationale, dar si a propriului popor” (cf Barnes, 1990, p. 4). Cu astfel de prieteni, Romania nu avea nevoie sa-si caute dusmani mai inversunati in afara aliantei Pactului de la Varsovia”. (Larry Watts, Fereste-ma Doamne de prieteni, pagina 714.

Erori (probabil) de tehnoredactare, de traducere sau de logica ce necesita remediate la o proxima reeditare

p. 32:  ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii”

p. 36:   ”dezinformarea la o asemenea scala” (este vorba, evident, de ”scara”)

p. 378: George Apostol in loc de Gheorghe Apostol

p. 393: Anwar As Sadat, in loc de Anwar El Sadat

p. 503: Romania ca si partener…, in loc de Romania ca partener

p. 503: Felix Dierjinschi in loc de Felix Dzerjinski

p. 513: La plenara partidului din 1961 (lipseste ”lui”) Pirvulescu li s-a alaturat tovarasilor agenti sovietici Miron Constantinescu si Iosip Chisinevschi, pentru a-l ataca pe Gheorgiu-Dej dupa ce acesta denuntase teroarea si controlul stalinist asupra partidului

p. 710: la nota 2 se face referire la …. Standford University Press, desi o asemenea institutie nu exista. Exista doar Stanford University Press. S-ar parea ca dna rector Corina Dumitrescu de la Univ Dimitrie Cantemir a citit aceasta carte inainte de a-si redacta CV ul, de unde si increderea ca o traducatoare nu poate gresi in grafierea corecta a numelor proprii….

Liviu Drugus,                                            4 IULIE 2012 Ziua nationala a SUA

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com