Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 729. Vineri 28 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (39)

A nu se crede că Epoca Post-Adevărului a început în ultimii ani. Nici vorbă. Povestea este veche, doar formele s-au schimbat, frecvența s-a intensificat și audiența s-a multiplicat. ”Religiile străvechi nu au fost singurele care au folosit ficțiunea pentru a consolida cooperarea. În epoca recentă, fiecare națiune și-a creat propria mitologie națională, în vreme ce mișcări precum comunismul, fascismul și liberalismul au produs crezuri consolidate elaborate”. (p. 238). Autorul îl citează pe Goebbels (șeful propagandei naziste) care afirma că ”o minciună spusă o dată rămâne o minciună, dar o minciună spusă de o mie de ori devine adevăr” (p. 238). Hitler nu poate lipsi nici el din peisaj: ”Cea mai strălucită tehnică propagandistică nu va avea un succes dacă nu se ține cont în permanență de un principiu fundamental – trebuie să se limiteze la un număr mic de elemente și să le repete la nesfârșit” (p. 238). (citat din cartea dictatorului german Mein Kampf). Stalin (fratele geamăn întru ideologie și practică dictatorială) a ”rupt” inimile credincioșilor ruși care vedeau în fotografia în care acesta era cu o fetiță de șapte ani în brațe, imitând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Putin, în firească descendență pe linie propagandistică are și el unele succese, dar, subliniază autorul ”în arta înșelătoriei e mic copil pe lângă Stalin” (p. 239). Cu titlu de confirmare a spuselor lui Harari am găsit un text în care se spune că ”Discursul pe care Stalin l-a ținut în fața absolvenților academiilor militare sovietice (inclusiv Academia Frunze) pe data de 5 mai 1941 este considerat unul dintre cele mai spectaculoase și lucide discursuri politice ale conducătorului rus”. Citind acest discurs am observat că Putin a preluat mult din structura acestui mai puțin obișnuit (pe atunci) discurs, în momentele în care prezintă starea armatei Rusiei. Se spune că, citind discursul lui Stalin din 5 mai 1941, Hitler s-a decis să atace imediat URSS. Poate fi o altă legendă, dar nu exclud o doză de adevăr.

Îmi amintesc și de momentul de glorie propagandistică a lui Ceaușescu din august 1968, când – perorând împotriva imperialismului sovietic distrugător de popoare – a convins mii de intelectuali să se înscrie în PCR.

”Pe lângă religii și ideologii, și firmele comerciale se bazează pe ficțiune și pe știri false. … decenii la rând, Coca Cola a investit miliarde de dolari pentru a se asocia cu tinerețea, sănătatea și sportul – iar miliarde de oameni cred în mod inconștient în această legătură” (p. 24). Pornit să demitizeze credințe populare bazate pe ficțiuni/ povești, Harari scrie că ”corporațiile sunt povești fictive create de ființe umane. Microsoft… este mai curând o ficțiune juridică elaborată, creată de legiuitori și avocați. Cu toate acestea, în 99% din timp … tratăm corporațiile ca și când ar fi entități reale, aidoma tigrilor sau oamenilor” (p. 242).

Încercând să dea măcar câteva explicații care stau la baza acestor mari manipulări ale comportamentelor umane, autorul observă că ”Oamenii au această abilitate remarcabilă de a ști și a nu ști în același timp. Sau mai corect, pot ști ceva atunci când se gândesc serios la acel lucru, dar în cea mai mare parte a timpului nu se gândesc la el, așa că nu îl știu. Dacă vă concentrați cu adevărat vă dați seama că banii sunt o ficțiune” (p. 243). Legat de faptul că oamenii știu și nu știu în același timp, îmi amintesc de bancul în care un țigan a vrut să se angajeze argat la un preot. Preotul îl întreabă pe țigan: ”Ia spune, ce știi să faci?”. ”Să cosesc”, răspunde voios țiganul. ”Ei, nu se poate, numai atâta?… Ia mai gândește-te, ce mai știi să faci”? După un timp, țiganul dă răspunsul: știu să și nu cosesc!

Un alt răspuns explicativ este dat de autor și cu privire la religie și politică: ”Dacă investiți timp și energie, puteți descoperi că națiunile sunt povești elaborate. Dar, în plin război, nu aveți nici timp, nici energie. Dacă doriți să aflați și căutați adevărul suprem, vă dați seama că povestea cu Adam și Eva este un mit. Dar cât de des doriți să aflați adevărul suprem?”. (p. 243). Concluzia? ”Adevărul și puterea nu pot călători împreună decât până la un punct. Mai devreme sau mai târziu, fiecare o ia pe drumul său” (p. 243). Subscriu. Din păcate, concluzia este pesimistă: ”Ca specie, oamenii preferă puterea în detrimentul adevărului. Vrem să controlăm lumea mai mult decât încercăm să o înțelegem, dar și când ne aplecăm spre înțelegere, o facem tot spre a o controla” (ibidem). Ar fi, totuși, o speranță, utopica dar necesară: saltul spre inteligența artificială, dar una care să fie sub controlul direct al oamenilor care, accidente ale naturiii fiind, nu iubesc puterea și preferă doar adevărul. Trebuie să recunoaștem, și autorul chiar subliniază asta: nimeni nu este și nu poate fi perfect. Dar cu un plus de efort în direcția informării, a selectării surselor de informați, a verificării logice a conținutului știrilor etc. s-ar putea să slăbim puterea molohului numit Post-adevăr. Da, dar eforturile au costuri și autorul ne îndeamnă chiar să plătim mai scump informații de calitate decât să acceptăm sursele gratuite (deși știm cu toții că nimic nu-i gratis pe această lume). În plus, dacă un domeniu este de interes pentru tine, atunci, recomandă Harari, citește literatură științifică relevantă, iar savanții ar trebui să se implice mai mult în combaterea știrilor false. Din păcate, mulți le amplifică și le distribuie cu nonșalanță din motive de senzațional, popularitate sau cote de piață (aș aminti aici, pseudoteoriile ”științifice” marca C. Dulcan ș. a.). Celor care se simt atrași de science  fiction să se apuce de scris romane, dar să nu substituie adevăruri probate cu fantezii excitante. Pentru că granița dintre fake news (post-adevăr) și SF nu este prea consistentă autorul a ales ca temă pentru lecția viitoare (nr. 18) ”Științifico-fantasticul”. (Mai adaug două link uri care ar putea lămuri și mai bine care este povestea post-adevărului, plus un exemplu de ”articol de succes” dovedit a fi scris din aproape pură… imaginație) (va continua)

http://www.convorbirieuropene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-poate-naste-post-adevarul/

https://semneletimpului.ro/tag/post-adevar

https://kairost.wordpress.com/2018/02/01/1062/

https://www.g4media.ro/claas-relotius-jurnalistul-vedeta-care-si-a-falsificat-articolele.html

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 720. Miercuri 19 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (30)

Continuând stilul incisiv-provocator, autorul își intitulează ultima parte a lecției despre smerenie ”Fizică evreiască, biologie creștină”. După autocritici cu privire la trecut, profesorul Harari devine mai laudativ la adresa civilizației evreiești moderne și contemporane. ”Abia în secolele al XIX-lea și XX îi vedem pe evrei aducându-și o contribuție la progresul omenirii în ansamblul ei, prin intermediul rolului lor impresionant în știința modernă”. (p. 195). Diplomat, autorul nu îl menționează pe Marx printre contributorii la progresul omenirii, dar nici nu-l dă ca exemplu negativ. Consider această precauție inutilă. Vrând nevrând, Marx a contribuit masiv la schimbările epocale din secolul trecut. Și se pare că va mai fi invocat, chiar dacă nu va fi și citit (așa cum s-a întâmplat și în secolul trecut). Cu alte cuvinte, smerenie – smerenie, dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: ”Pe lângă nume binecunoscute precum Einstein și Freud, circa 20% dintre laureații Premiului Nobel pentru știință au fost evrei, deși evreii reprezintă mai puțin de 0,2% din populația lumii” (ibidem). Dar, nu comunitățile evreiești se pot mândri cu aceste realizări, ci acestea sunt ”mai curând o contribuție a evreilor individuali decât a iudaismului ca religie sau cultură. Majoritatea oamenilor de știință evrei importanți din ultimii 200 de ani au activat în afara sferei religioase evreiești”. (ibidem). Cu alte cuvinte, e greu să fii profet în religia ta! Mai mult, scrie smeritul Harari, ”iudaismul nu a contribuit câtuși de puțin la declanșarea Revoluției Științifice. Cu excepția lui Spinoza (excomunicat de comunitatea evreiască din cauza concepțiilor sale), cu greu puteți menționa măcar un evreu care să fi fost esențial pentru nașterea fizicii, chimiei, biologiei sau a științelor sociale moderne” (pp. 195-196). Interesant de știut (și rar de aflat din alte cărți) este faptul că rezultatele deosebite obținute de evrei în știință au început să apară îndeosebi după ce aceștia ”au adoptat stilul de viață și viziunea asupra lumii ale vecinilor lor nonevrei.” (p. 196)  Dar, și acesta este cel mai important lucru, succesul evreilor în cercetare și inovare nu se datorează vreunei gene aparte sau a unei înzestrări speciale, ci pur și simplu așezării EDUCAȚIEI la temelia pregătirii pentru viață: ”Valoarea centrală a educației în cultura evreiască era unul dintre principalele motive din spatele succesului extraordinar al oamenilor de știință evrei. Alți factori includeau dorința unei minorități persecutate de a-și dovedi meritele, precum și barierele care îi împiedicau pe evreii talentați să avanseze în instituții mai antisemite, precum armata și administrația de stat” (ibidem). De reținut, valoarea supremă acordată educației timpurii ca factor de succes. Este adevărat că educația presupune bani mai mulți investiți, dar câte țări bogate își fură singure viitorul neinvestind unde și cât trebuie! Autorul desfide orice legătură cauzală directă între etnie, religie și succes: fizica lui Einstein nu este nici evreiască, nici talmudică, după cum teoria lui Darwin nu este nici creștină, nici britanică.

Imposibil de evitat – problema antisemitismului. Cred că ar fi fost de datoria autorului să sublinieze că termenul ”antisemitism” nu înseamnă, stricto sensu, ură față de evrei, ci ură față de rasa/ limba semită din care fac parte deopotrivă evreii și arabii. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Semi%C8%9Bi) Într-adevăr, sensul comun dat termenului de antisemitism este acela de ură față de evrei. ”Antisemiții consideră că evreii sunt deosebit de importanți; își închipuie că evreii controlează lumea ori sistemul bancar, sau cel puțin mass-media, și că sunt de vină pentru absolut tot, de la încălzirea globală la atacurile din 11 septembrie. Această paranoia antisemită este la fel de ridicolă cu megalomania evreiască. Evreii poate că sunt un popor foarte interesant, dar, când privești imaginea de ansamblu, nu se poate să nu-ți dai seama că au avut un impact cu totul limitat asupra lumii.” (p. 197). Aici este doza de smerenie pe care autorul și-o revendică: ”personal, îmi place ideea că nu sunt urmașul unor cuceritori brutali ai lumii, ci al unor oameni neînsemnați care rareori își băgau nasul în treburile altora. Multe religii prețuiesc smerenia – după care își închipuie că sunt cel mai important lucru din univers. Îmbină îndemnurile la modestie personală cu o aroganță colectivă flagrantă. Oamenii de toate credințele din lume ar trebui să ia smerenia mai în serios” (p. 198).  Acestea fiind citite și (tran)scrise de mine, nu pot să nu reamintesc că și românii se mândresc (iar asta este chiar un motiv de mândrie) cu faptul că nu sunt ”cuceritori brutali ai lumii”, că nu au oprimat popoare de pe alte meleaguri. Cât despre antisemitismul românesc acesta s-a născut, probabil, în veacurile XVIII – XIX, când populația târgurilor și orașelor românești era preponderent alogenă, iar dintre aceștia evreii erau majoritari. (Vezi și recenta carte (pe care n-am citit-o încă) https://scontent.fotp1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/48337181_1123903224437816_4687246003676381184_o.jpg?_nc_cat=104&_nc_ht=scontent.fotp1-2.fna&oh=7ea84417288f347c22a94f56928dd604&oe=5C98977C) Mixajul etnic a fost, de asemenea, frecvent, date și pozițiile sociale și economice deținute de bărbații evrei, astfel încât orice teorie rasistă despre puritate rasială este o inepție savantă. Moldova a excelat prin preponderența evreiască în comerțul local. Adaug acestor considerații un banc care circula pe vremea dictaturii ceaușiste. Un bărbat este arestat pe stradă pentru că înjura mereu și spunea că ”numai unu-i vinovat”. Bănuit că bărbatul îl acuza pe dictator de lipsurile din comerț acesta a declarat că: ”numai Hitler e vinovat pentru că a omorât evreii și astfel a distrus comerțul”.

Închei cu concluzia autorului despre smerenie: ”Iar dintre toate formele de smerenie, poate cea mai importantă este aceea față de Dumnezeu. Când vorbesc despre Dumnezeu, oamenii afișează deseori o modestie servilă, însă se folosesc ulterior de numele lui Dumnezeu pentru a-și privi semenii de sus” (ibidem). Aproape nici nu mai trebuie să precizez că tema lecției următoare este chiar despre ”Dumnezeu”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 681. Sâmbătă 10 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (15)

Continui cu citatul din autorul norvegian prin care acesta încearcă să explice de ce SUA nu au dorit să ”rezolve” problema unicatum-ului în 1945, deși acest lucru îi stătea pe deplin în putere.

”O versiune a planului benign a fost abordată în 1946 de Statele Unite sub forma planului Baruch. Propunerea era ca Statele Unite să renunțe temporar la supremația nucleară. Mineritul de uraniu și thoriu urma să fie pus sub supravegherea unei agenții internaționale, la fel și tehnologia nucleară, sub supravegherea unei agenții care să funcționeze sub auspiciile Statelor Unite. Propunerea presupunea ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să renunțe la veto ul lor permanent, pentru a împiedica orice putere care ar fi încălcat prevederile acordului să se opună prin veto măsurile de remediere. Stalin, înțelegând că, astfel, Uniunea Sovietică și aliații ei puteau fi cu ușurință învinși la vot în Consiliu, a respins propunerea. O atmosferă reținută, pe fondul unei suspiciuni reciproce, s-a instalat între foștii aliați, o neîncredere care avea să se materializeze curând sub forma Războiului Rece. După cum prevăzuseră mulți, a urmat o cursă extrem de periculoasă a înarmărilor nucleare.” (pp. 162 – 163).

Curios lucru, autorul trece sub tăcere criza rachetelor nucleare provocată de decizia lui Hrușciov de a amplasa aceste arme în Cuba, amenințând direct SUA. De asemenea, este ignorată realitatea creșterii numărului clubului nuclear (Franța, Marea Britanie, China, Rusia, India, Pakistan și Coreea de Nord), dar și a țărilor care sunt în apropierea acestui deziderat (Ucraina, Iran, Israel etc.). Teoretic vorbind, armele nucleare pot fi fie cumpărate de la țări aflate în criză financiară, fie create cu investiții mult mai mici decât au făcut-o pionierii creării acestor arme. Aceste realități ar trebui luate în calculul deciziei SUA de a nu se transforma în 1945 în unicatum, deși pe parcursul Războiului Rece s-a invocat mereu calitatea SUA de ”jandarm mondial”. Probabil autorul are în vedere apariția de noi arme, superioare celor nucleare, cea mai de temut armă fiind superinteligența (vezi aprecierea lui Elon Musk).

”Sunt mulți factori care ar putea descuraja o organizație umană cu un anumit avantaj strategic să creeze un unicatum. Printre aceștia putem enumera funcțiile utilitare non-agregate sau legate, regulile de decizie nemaximizatoare, confuzia și nesiguranța, problemele de coordonare sau costurilor asociate unei eventuale lansări. Dar dacă nu am avea de-a face cu o organizație umană, ci cu o superinteligență care a ajuns să aibă un avantaj strategic decisiv? Ar fi factorii menționați mai sus la fel de eficienți în a împiedica o IA să încerce să preia puterea?” (p. 163).

Dar abia spre sfârșitul acestui capitol autorul vine cu argumente clare care nu au permis SUA să se transforme în unicatum în anul 1945/ 1946. Rezum cu cuvintele mele, apoi voi da cuvântul autorului. A fi un unic conducător planetar este extrem de riscant. Practic, toate celelalte țări ale lumii (puternice sau nu) ar coopera având un scop major comun: eliberarea de sub tirania unicatum ului (chiar dacă această ”tiranie” ar fi doar una soft, un gen de jandarm care apără libertățile fiecărei țări în parte, cu excepția accesului la arme nucleare sau mai puternice decât acestea). În al doilea rând, accesul la puterea executivă a unicatum ului ar fi o luptă acerbă între forțele politice competitoare, cu riscul ajungerii la haos, război civil și la pierderea calității de unicatum. Bipolaritatea a fost o perioadă grea și complicată pentru omenire. Acum avem o multipolaritate care face existența relațiilor internaționale și mai complicată. Pacea prin teroarea nucleară este de fapt o luptă surdă și continuă pentru supremație în lume. Tocmai de aici apar și speranțele ca superinteligența puternică să curme aceste ”suferințe” și să contribuie la instaurarea unei luuungi perioade de pace pe Pământ… Adică, n-ar fi rău să fie bine.

Iată și argumentarea autorului: ”O altă problemă potențială care ar putea face grupurile să nu își exploateze poziția strategică dominantă este coordonarea internă. Membrii unei conspirații, adică a unui grup care vrea să ia puterea, nu trebuie să se teamă doar de eventualele conspirații din afară ci și de posibile mici coaliții din interior.  În sfârșit, vine și chestiunea costului. Chiar dacă Statele Unite și-ar fi putut folosi monopolul nuclear pentru a stabili un unicatum, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără costuri suplimentare substanțiale… chiar în timpul monopolului nuclear. ” (p. 164 – 165).

Trecând cam repede de la descrierile realiste la scenariile ușor fanteziste, autorul conchide: ”Dacă acest lucru ar fi făcut cu scopul de a ajuta pe toată lumea, de exemplu, prin înlocuirea rivalității dintre națiuni și a cursei înarmării cu un guvern mondial echitabil, reprezentativ și eficient, nu ar exista motive să se ridice fie și o singură obiecție la procesul de transformare a unui avantaj strategic inițial într-un unicatum.  Aceste considerații arată ca, în viitor, o superinteligență cu un avantaj strategic suficient de substanțial să îl folosească pentru a obține un unicatum. Dezirabilitatea unui astfel de rezultat va depinde, în mod evident, de natura produsului ce va fi creat și de cum anume va arăta inteligența artificială în scenarii alternative multiple.” (p. 165).

Scenariul de viitor al autorului are și urme de credibilitate. La fel cum orașele stat s-au unit în state națiuni mai mari și mai puternice pentru a putea face față concurenței externe, apoi statele națiuni se unesc în state federale și mai puternice (la niveluri continentale) din aceleași motive, la fel este posibil ca aceste uniuni să devină transcontinentale (tot pentru a face față concurenței) și apoi mondiale (pentru a suprima definitiv concurența). Toate imperiile și-au dorit puterea globală (înlăturarea oricărei concurențe), chiar Marx vedea comunismul ca pe un mijloc de a se atinge acest scop: guvernarea mondială unică. Socialistul Hitler a declarat război marxiștilor pentru că aceștia erau principalii lui concurenți în materie de dominație mondială. Bolșevicul Stalin spera să instaureze comunismul în întreaga lume, în numele marxism-leninismului și al păcii mondiale. Cu siguranță, dacă ar fi avut ocazia, Stalin ar fi depus toate eforturile pentru a transforma Rusia în unicatum. Rusia lui Putin speră refacerea imperiului sovietic și a influenței acestuia în lume (https://youtu.be/9nCLjkjlGlw). Cum? Prin amenințări constante cu arma nucleară, dar – nu în cele din urmă – prin investirea masivă în superinteligență. Paradoxal sau nu, China pare a avea destule date pentru a domina întreaga Asie și chiar mai mult decât atât. De ce n-ar visa și China să devină unicatum? Nu întâmplător atenția SUA sub Trump este concentrată acum mai mult asupra Chinei și Asiei, decât asupra Rusiei și Europei. Globalizarea postmodernă a părut că apropie omenirea de acest țel (guvernare mondială și pacea eternă), dar reculul actual înspre naționalism (pe care îl văd dominând lumea cel mult un deceniu) întârzie orice preocupare de a ajunge la o guvernare mondială unică, acceptată de întreaga umanitate. După ce naționalismul își va mai dovedi o dată limitele și minusurile, globalizarea va fi dorită, cedările de suveranitate se vor face cu veselie și speranță, iar lumea va aspira și mai puternic la prosperitate materială și culturală superioare oricărei alte construcții politice. Dar eliminarea concurenței (externe) va elimina (și) un foarte important factor de progres tehnologic. Va fi ca și în răspunsul dat de Radio Erevan unui ascultător care a întrebat dacă este posibil ca Statele Unite să treacă la comunism: ”Da, este posibil, dar ar fi păcat”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 632. Sâmbătă 22 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (13)

Impulsurile (crescânde) de a-și atinge interesele/ scopurile și de a-și satisface orgoliile prin intermediul activității politice se regăsesc în proporții diferite în domeniile sesizate de Benda ca fiind ținte ale acestor impulsuri. Astfel, Benda scrie că ”Pasiunea de rasă, în măsura în care nu se confundă cu pasiunea națională, pare a fi definită mai ales de dorința unui grup uman de a trece drept distinct; același lucru se poate afirma despre pasiunea religioasă, când o găsim în stare pură. Dimpotrivă, pasiunea de clasă, cel puțin așa cum o resimte muncitorimea, constă, mi se pare, numai din pofta de a pune mâna pe bunuri temporale;” (p. 30). Autorul sesizează corect faptul că pofta de avere (bunuri temporale) nu este specifică doar capitaliștilor, ci, cel puțin în aceeași măsură, și celor din clasa muncitoare/ proletariat.

Interesante (mai ales în contextul politic mondial actual, când naționalismul/ populismul/ patriotismul se declară ca fiind cele ”firești”) mi se par considerațiile lui Benda pe tema consecințelor pe care le are creșterea interesului și al orgoliului în domeniul pasiunii naționale. Ambele se conjugă și se împletesc ”fericit” dând naționalismului energii nebănuite: ”patriotul vrea să aibă și averi temporale, și să treacă drept distinct de alții: acesta este secretul evidentei superiorități întru forță a acestei pasiuni” (p. 31). Dar Benda eșuează în a diagnostica și prognostica corect consecințele conjugării celor două impulsuri (avere și putere) asupra altei pasiuni politice în evidentă creștere în acea vreme – socialismul de tip marxist. El vede o slăbiciune a socialismului în comparație ci naționalismul: ”o pasiune al cărei imbold este numai interesul nu poate lupta cu alta, însuflețită în același timp de interes și de orgoliu” (ibidem).

Ceea ce nu a văzut atunci Benda a fost alianța posibilă dintre naționalism și socialism. Socialismul fiind mai slab, urma să fie aneantizat de naționalism – sugerează Benda. Dar, Bismark lăsase omenirii celebra zicere despre forțele dușmănoase, antitetice: ”Tactul transformă dușmanul în aliat”, respectiv că dacă nu poți învinge un dușman, fă-ți-l aliat. Lenin a lansat teza internaționalismului proletar care trebuia să fie suportul internaționalismului socialist. Patriotismul socialist s-a aliat cu internaționalismul proletar și a născut național-comunismul cu pretenții de dominație mondială. Hitler a combinat (cu succes, la început) socialismul cu naționalismul (generând nazismul). Așadar, pulsiuni aparent antitetice, pot fi asociate și aliate pentru ca ambele să-și atingă scopurile de avere și putere. Trump pare a antitetiza naționalismul/ patriotismul cu internaționalismul/ globalismul, dar vedem din experiența comunistă că cele două dimensiuni au funcționat un timp ca un tandem, nicidecum ca forțe aflate în luptă. În consecință, liderul nord american aliază populismul cu patriotismul, declarând că globalismul și internaționalismul sunt desuete. Dacă ”America first!” se va transforma într-un succes economico-politic bazat pe urmărirea și preamărirea intereselor și orgoliilor nord-americane, atunci inevitabilul se va produce: va dispărea identitatea ideatică dintre globalizare și americanizare și va apărea o nouă identitate ideatică, aceea dintre americanizare și globalizare…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 595. Joi 16 august 2018. Prostia și inteligența la animalele neumane și la cele umane

Într-un articol intitulat ”Proștii de noi”, Andrei Cornea (Dilema veche, an XV, nr 754, 2-8 august 2018) își încheie relatarea sa despre ”ce prostii au mai făcut guvernanții noștri” (ca să parodiez titlul unui foarte cunoscut film) cu următoarele considerații de ordin cultural-filosofic: ”… cred că toate animalele (porcul, cîinele, calul, cimpanzeul etc.) sînt nu doar inteligente, ci foarte inteligente, fiecare în felul lui. Mai mult, ele sunt întotdeauna inteligente, fără ezitare și greș. Omul singur are acest ciudat privilegiu (sau poate cusur) de a nu fi astfel: căci omul singur printre toate animalele poate fi și chiar este adesea prost. Animalul niciodată nu-i prost. Nu inteligența, ci prostia – posibilă oricînd și sub forme numeroase și complexe, individuale și sociale, profesionale și spontane – reprezintă elementul diferențiator major al umanității. A putea fi prost oricînd nu-i la latitudinea cimpanzeului ori a câinelui, dar este la aceea a oricărui om, fie și savant, ministru, militant, intelectual ori copil în etate de trei ani. Da, omul, acest ”rege în exil”, cum l-a denumit Pascal, își poate exila lesne inteligența – lucru cu neputință pentru orice altă viețuitoare, care-i menită să rămână veșnic inteligentă. Și asta e mizeria omului. Dar o poate și rechema din exil. Iată-i gloria. Sigur, gloria vine mai curînd rar și cu efort. Și totuși, chiar și prin (și în) mizerie rămînem oameni, nu mai puțin decît prin glorie.  … caii perfecți și superinteligenți (ca orice animal) ai lui Jonathan Swift din Călătoriile lui Gulliver ar fi îndreptățiți să se minuneze și să exclame indignați: ”Vai cît de proști sînt acești Yahoo!” (așa-i denumeau ei pe oameni)”. Aceste concluzii ale dilematicului autor/ scriitor au fost inspirate de un caz concret și relativ recent de prostie majoră/ uriașă probată de un personaj devenit deja glorios/ celebru: ministrul agriculturii Petre Daea, cel care a ținut să-și exhibe inteligența și simțul umorului făcând o comparație între incinerarea porcilor (la Tulcea) și cea a evreilor (la Auschwitz). Pentru o probațiune suplimentară a faptului că prostia ar putea fi măsurată și prin intensitatea cu care cineva își dorește să se ridice (de regulă, nemeritat) pe scara socială este suficient să ne uităm la viața (bună!) a clasei noastre politice (proaste!) din balcanica și bizantina noastră democrație. Un nivel mai ridicat de probațiune îl constituie videoclipul de pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=XKzCnuh9yPg) ce poate fi urmărit chiar în timp ce (re)citiți concluziile postate mai sus.  Sigur, toți guvernații care și-au exilat inteligența (Daea, Dăncilă, apoi Fifor: ”avem rachete balistice la Deveselu”, Cosmin Butuza: ”să punem centenarul pe tricoaiele noastre” vor putea invoca în apărarea lor cunoscutul adagiu latin: ”Homo sum, humani nihil a me alienum puto” (”Sunt om, și tot ce este omenesc nu-mi este străin – inclusiv privilegiul specific uman de a fi prost”). Da dar, pentru a invoca acest adagiu trebuie să ai consilieri cât de cât inteligenți.

Conjurația imbecililor pare a fi doar o perdea (de fum) pentru ca atenția și oprobriul publice să fie direcționate doar înspre acești executanți guvernamentali umili urcați în scaune la comanda unui dictator în devenire. Accesul penalilor și al pușcăriabililor în structurile foarte înalte ale puterii are deja consecințe umane dezastruoase, cu consecințe grave pe termen lung pentru statul și poporul român. Clanul conducător actual are ca unic scop salvarea de la rigorile legilor pe care le-au încălcat de-a lungul anilor, indiferent de mijloace (legale sau nu). Culmea ipocriziei și a sofismelor de doi bani: în apărarea noilor legi ale justiției (mai avantajoase pentru penali) s-a invocat până la saturație ideea ca Justiția să fie impecabilă și NICIODATĂ, NIMENI să nu fie condamnat pe NEDREPT (în treacăt fie spus, erori judiciare se pot întâmpla și, ulterior, recunoaște). Ceea ce s-a întâmplat însă în noaptea de 10 spre 11 august 2018 în Piața Victoriei este exact contrariul ideii de mai sus: sute de oameni NEVINOVAȚI au fost PENALIZAȚI (gazați, bătuți) de forțele militare (noua miliție a partidului conducător)  pentru simplul motiv de a se fi aflat într-o demonstrație pașnică anticorupție și anti-penali. Îmi vine mereu în minte cartea ”Arde Reichstag ul?” în care se devoala modul cum a ajuns Hitler la putere punând pe seama opozanților incendierea clădirii Reichstag ului (parlamentul). Suntem foarte aproape de acest scenariu, iar România ca stat va trebui să plătească mult (în plan european și mondial) excesele unei puteri bolnave de putere. România va trebui să ispășească din greu prostia de a urca penali în funcții de conducere. Penalii clanului huzuresc și proștii plătesc.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 593. Marți 14 august 2018. Djuva(r)eruri (6)

• Povestea Basarabiei românești: ”… am convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt 70 la sută români – va fi înlăturată. Ne aflăm într-o situație nefirească, similară cu aceea a Germaniei de Răsărit și nu văd de ce am fi împiedicați să realizăm din nou unirea. Acum, rușii joacă pe cuvinte – pretind că jumătatea de est a Moldovei, anexată de Rusia în 1812 și denumită Basarabia (numai Bugeagul se numea înainte Basarabia, asta pentru că aparținuse vreme de o generație, două dinastiei Basarabilor din Muntenia), nu ar fi parte a Moldovei noastre. … Așadar, jumătatea de Est a Moldovei a devenit Basarabia după ce a fost transformată într-o gubernie rusească. Rușii, în primele zeci de ani, au mers mai domol cu rusificarea în Basarabia, numind la început chiar un guvernator ales dintre boierii români. Dar după războiul din Crimeea au mai strâns șurubul, au devenit mai ai dracului pentru că fuseseră șubreziți. Au schimbat echilibrul etnic al provinciei, au lăsat să intre mulți evrei, au introdus găgăuzii, bulgarii, deci o seamă de minorități care au schimbat proporția etnică. Totuși a rămas o majoritate de limbă română. Din păcate, ei sunt prostiți de atâtea sute de ani de despărțirea de România.” (pp. 192-193).
• ”… domnul Davidescu, ambasadorul României la Moscova în momentul ultimatumului de cedare a Basarabiei… mi-a povestit că a fost chemat de Molotov, ministrul de externe sovietic, la ora zece seara. Acesta i-a întins o notă și i-a spus prin viu grai: Noi cerem României ca în 36 de ore să restituie Basarabia și Bucovina de Nord. … mai întâi s-a telefonat ministrului și apoi regelui Carol al II-lea. Acesta din urmă se grăbește să convoace Consiliul de Coroană… În momentul acela jumătate din Consiliul de Coroană era pentru rezistență. Ministrul de externe a fost trimis să-i telefoneze lui Ribbentrop, omologul său german. Știind că sunt în cârdășie cu sovieticii, noi am telefonat la Berlin ca să cerem Germaniei să intervină la Moscova pentru a ne lăsa mai mult timp și pentru a putea negocia. Ribbentrop a spus că trebuie să-l întrebe pe Fuhrer și… Fuhrerul ne transmite: ”Să cedați!”. Rațional vorbind, era clar că Hitler era înțeles cu Moscova să le dea voie să ia Basarabia. În momentul acela eu nu l-aș fi ascultat pe Hitler…. Cred că cel puțin șapte zile am fi rezistat. Asta ar fi permis unei mase de fugari să treacă Prutul – aspect foarte important. Mai mult, chiar din prima zi făceam cunoscut Berlinului că, dacă Germania ne atacă, noi vom rezista. Ei probabil ne-ar fi ocupat pe jumătate… Dar să nu uităm că erau deja supărați pe sovietici că ceruseră și Bucovina de Nord, deși se înțeleseseră numai pentru Basarabia. Deci e aproape sigur că am fi fost ocupați de germani. Acum îmi veți zice că ar fi putut da Transilvania ungurilor. Eu nu cred că o făceau. … Noi am fi avut soarta Poloniei și fața curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor. Am fi avut imagine de eroi pentru că am rezistat împotriva unei țări de 20 de ori mai populate și mai puternice militar. Or, noi nu am făcut asta și rezultatul a fost că ne-am pus toată Europa în cârcă. Aliindu-ne ulterior cu germanii, le-am permis să atace Iugoslavia prin România – un gest pe care eu îl găsesc absolut dramatic. Acest lucru se repercutează în scrierile istorice ale sârbilor și grecilor. Cu alte cuvinte, în ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa.” (pp. 196-198). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 590. Sâmbătă 11 august 2018. Djuva(r)eruri (3)

• Cred că nu doar eu mi-am pus întrebarea: dacă SUA au putut ajuta decisiv la înfrângerea lui Hitler (sprijinind masiv Armata Roșie și regimul dictatorial al lui Stalin), de ce – după înfrângerea Germaniei – nu au avut o atitudine anticomunistă mai clară, nelăsând URSS ul să se lățească și să se ridice până la a deveni inamicul nr 1 al SUA? O întrebare similară a adresat istoricului Djuvara și George Rădulescu, nu înainte de a întreba dacă și-a imaginat creșterea puterii bolșevice în lume. Iată răspunsurile: ”Chiar în teza mea de doctorat am făcut faimoasa socoteală dintre ”cei doi uriași” – cine trebuie să câștige această luptă a ”Războiului Rece”, URSS sau SUA. Pe fel de fel de considerente, din care unele sunt cu totul noi, de ordin filosofic, americanii trebuiau să câștige pentru că sunt puterea ultimă venită și cea mai tânără dintre toate ”the contending states”, regatele combatante. Ultimii doi care au rămas în picioare, așa cum vizionarul Alexis de Tocqueville văzuse deja în 1830, ceea ce era absolut genial, că marile puteri peste o sută de ani vor fi Rusia și Statele Unite. Eu zic că este o viziune genială pentru că cine își putea închipui că țărișoara de trei milione și jumătate de oameni, abia închegată acolo în 13 state, va deveni o putere echivalentă militar cu Rusia. Or este exact ceea ce s-a întâmplat în 1945”. (p. 149). Și celălalt răspuns: ”… atâta vreme cât americanii erau singurii posesori ai acestei arme totale, nu era niciun risc major. Ei, în fond, în cei șase ani cât au fost monopoliști ai puterii atomice, ar fi putut să impună Uniunii Sovietice, prin amenințare, orice! ”Părăsiți Europa, Germania de Răsărit, România, Polonia, că, dacă nu, vă facem război cu bomba atomică!”. Or, bineînțeles că n-au făcut asta din motive de democrație politică. Nu poți să iei această decizie fără ca Parlamentul să fie de acord, ca opinia publică să fie ușor montată ca să înțeleagă aceste lucruri. Noi, când am văzut că și Rusia începe să dețină secretul bombei atomice am zis: ”S-a terminat cu monopolul americanilor, care le permitea să facă orice! Acum nu mai pot!”. Și de atunci a început o oarecare egalitate între cei doi monștri” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 572. Miercuri 25 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (28)

Cu precizarea că nu sugerez ca ideile avansate de Alexandru Paleologu să fie luate drept literă de Evanghelie, ci doar ca posibile repere în varii raționamente (food for thought) referitoare la viața partidelor politice față de care avem, volens nolens o atitudine pozitivă/ negativă neutru-indiferentă, voi continua reproducerea unor evaluări/ caracterizări a celor două aripi ale păsării numită politică.. De exemplu, așa cum am scris în dese rânduri, nu am aderat la clasificarea bolșevică a doctrinelor și ideologiilor politice prin care nazismul este trecut la extrema dreaptă, ci o trec la extremă stângă alături de și chiar suprapunându-se cu bolșevismul. În fond, toate schimbările excesiv de violente sunt manifestări ale extremei stângi. Binele făcut cu forța este apanajul extremei stângi (comunism, nazism, fascism, legionarism, cheguevarism, maoism, leninism, marxism etc). În esență, deviza extremei stângi, făcută sub amenințarea cu moartea, în numele unui iluzoriu bine superior comun, se reduce la câteva cuvinte: ”scoală-te tu, ca să mă așez eu”. Din punctul meu de vedere nu există extremă dreaptă, ci doar dreaptă: una care este, prin definiție, conservatoare a valorilor verificate (proprietate, familie, justiție). Să vedem ce credea Paleologu – senior că ar însemna dreapta și extrema dreaptă în anul de grație 1993:

”Deci noi am avut elitele nostre sociale și intelectuale plasate mai degrabă la dreapta. Extrema dreaptă este altă problemă. Cum se trece de la dreaptă la extrema dreaptă este și ea o întrebare. Extrema noastră dreaptă a fost forte batjocorită și acoperită cu acuze din cauza, evident, a unor fapte strigătoare la cer și indiscutabile: niște asasinate, culminînd cu cel al lui Iorga. Dar legionarii nu seamănă, în fond, nici cu naziștii, nici cu fasciștii. Fascismul italian a început cu o acțiune mai curînd energică decît violentă, și și-a asociat apoi hitlerismul numai din motive de conjunctură, pentru că nici doctrinal nu se potriveau. Nici analiza nazismului german nu este una simplă. Albert Beguin, de pildă, s-a întrerupt din studierea romantismului german cînd a constatat ce fir direct și infailibil duce de la libertatea romantică nelimitată, la tirania nelimitată, nazistă. Cum, deci, se poate adopta o atitudine globală în chestiuni care sînt așa de intricate? Nazismul a fost atît de monstruos și de înfiorător, nu mai monstruos și mai înfiorător decît leninismul, și nu decît stalinismul, pentru că de la Lenin pleacă totul” (p. 336).

După părerea mea, presupusa intricare a etichetelor ideologice invocate în citatul de mai sus ar fi simplu de rezolvat dacă am merge la … cuvinte și predecesori. Astfel nazismul (național-socialismul) este ușor de identificat cu bolșevismul (internațional-socialismul) din simplul motiv că ambele erau doctrine socialiste de impunere a unei noi ordini la nivel global prin mijloace extrem de violente. În altă ordine de idei, părintele nazismului, Hitler, a studiat în închisoare marxism și doctrinari de stânga, iar doctrina sa vorbea tot în numele muncitorilor (Partidul său – NSDAP – s-a numit Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani. Vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Muncitoresc_German). Seniorul Paleologu a căzut în capcana creată de bolșevici de a arunca pe partea dreaptă orice alte partide de (extrema) stânga care nu erau sub conducerea și îndrumarea Moscovei. Renumitul Pact Ribbentrop – Molotov prin care Europa credea că s-a asigurat o pace pentru secole – era un pact între reprezentanții a două doctrine de extremă stângă, ambele vizând cucerirea lumii. Ca în orice joc de tipul Dilema deținuților, jocul celor doi (URSS și Reich) are o schemă clasică mereu repetabilă: a) alianța dintre cei doi (tâlhari); b) trădarea inevitabilă și grăbită a unuia dintre ei pentru că altfel urma trădarea făcută de celălalt; c) eliminarea unuia dintre cei doi similari/ identici.  Lucrurile s-au petrecut aidoma clasicei dileme, iar în viitor lucrurile se vor repeta (caeteris paribus). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 389 Miercuri 24 ianuarie 2018. Jurnal de viitor licean prostuț (117).

Sfîrșitul trimestrului II și trimestrul III din clasa a VII-a. Aveam 13 ani.

Vineri 1 martie 1963. Începe luna lui mărțișor. A fost cald. Am luat un 9 la geografie și unul la fizică. Mă pregătesc pentru teza la matematică.

Sîmbătă 2 martie 1963. La școală – pregătire pentru alegeri. Am dat teză la matematică. Am venit acasă cu patru ore.

Duminică 3 martie 1963. Au loc alegerile de deputați ai sfaturilor populare, orașelor raionale și comunelor. Vremea s-a menținut, de dimineață, geroasă. Spre amiază însă vremea s-a muiat și a curs foarte multă apă. Am trimis vederea și cele 5 scrisori care intră în obligațiile ”Jocului internațional”. Am trimis o vedere din Vatra Dornei lui Șvaițer Mioara. La școală cîntă muzica și toți vor să voteze. Am făcut ordine în colecțiile ”Scînteia” și ”Magazin”. Am abonament regulat la ”Scînteia” din 1 noiembrie 1962. Stiloul cu care scriu acum îl am de la 6 ianuarie 1963, primit de ziua mea (50 lei). Anul acesta nu am mai purtat mărțișor, spre deosebire de ceilalți ani. Am început să citesc ”Singur printre dușmani” de Iuri Dold – Mihalik.

Luni 4 martie 1963. Dimineața era un vînt tăios și viscolea tare. Spre amiază, vremea s-a încălzit și-a început să curgă din streșini. Mă pregătesc pentru teza la limba romînă (profesor Huianu Dumitru). Am luat 7 (șapte) la teza de matematică (18 de patru, 11 de cinci, 2 de șase, un șapte (eu) și un 8 (Vasile Amariei). Acum este ora 12 și jumătate noaptea. Am scris o scrisoare la ”Magazin” pentru rubrica ”Despre toate pentru toți”. Am pus două întrebări.

(L.D.: Am găsit textul scrisorii, cu cele două întrebări, pe la mijlocul caietului; fiind o ciornă, urma să rup acea pagină din caietul de Însemnări – cu arc! Dar, am lăsat ciorna acolo. Iată conținutul scrisorii, la care, după o adnotare ulterioară, ”N-am primit răspuns”: ”Dragă redacție, Sînt abonat la publicația ”Magazin” și o citesc cu mult interes. Am citit, de asemenea, și despre noua rubrică ”Despre toate pentru toți”. Eu sînt elev în clasa a VII-a a Școlii  de 8 ani Grămești. Îmi place tare mult literatura renumitului prozator M. Sadoveanu. Atît la școală cît și acasă, citind cărțile lui, m-am interesat de viața și opera lui. Date referitoare la familie nu am găsit nicăieri. De aceea, prima mea întrebare este: 1. Care este familia maestrului M. Sadoveanu și dacă scriitorul Ion Marin Sadoveanu face parte di ea? A doua întrebare: 2. Din ce cauză unele animale au durata medie a vieții mai mare, iar altele mai mică? Aceste două întrebări m-au frămîntat mult, fără să găsesc un răspuns. De aceea m-am adresat Dvs. Și vă rog să-mi răspundeți măcar la una dintre aceste întrebări.  Vă mulțumesc foarte frumos, Liviu Druguș.”. Faptul că nu am primit răspuns de la revista ”Magazin”, adică cererea mea a fost total ignorată, explică bucuria imensă pe care mi-a făcut-o redacția de la Radio Moscova, care mi-a răspuns pe hîrtie velină, trimițând și fotografii. (Este adevărat, fondurile pentru propagandă externă nu se compară cu fondurile unei miniredacții). Subliniez acest aparent inexplicabil comportament necivilizat al unei redacții de la noi, pentru a atrage atenția confraților jurnaliști ale căror redacții mai primesc scrisori de un fel sau altul, să răspundă necondiționat fiecărui cititor care le scrie. Mai ales dacă scrisoarea vine de la copii aflați în formare. Probabil amintirea gustului amar al ignorării unei scrisori nevinovate m-a făcut, ca în perioada în care am fost responsabil cu secția ”Scrisori” la Ziarul ”Sfatul Țării” de la Chișinău, să nu rămână absolut nici o scrisoare fără răspuns…).

Marți 5 martie 1963. M-am sculat la 6 fără 20 de minute. Am ajuns în clasă al doilea. Prima oră am avut teză la limba romînă și cred că am făcut-o bună. La geografie ne-a adus tezele. Am 10 (zece). M-a ascultat în oral și am luat 10 (zece). La ora de educație fizică am jucat de trei ori remy și am cîștigat de două ori la mozaic. Bălineștenii eru furioși pentru că i-a criticat în brigadă. M-am culcat la 11 fix. (L.D.: Bălineștenii erau un grup de cca 7 elevi din satul Bălinești al comunei Grămești. Bălineștenii se laudă mereu pentru faptul că au în satul lor o biserică de pe vremea lui Ștefan cel Mare. În general, bălineștenii erau mai orgolioși și mai ambițioși decît cei din alte sate ale comunei, iar vorba lor era ușor diferită de a grămeștenilor. Am avut mereu în minte aceste specificuri identitare ale unei mini-comunități pentru a-mi explica mie și altora apariția limbilor distincte, deși, se spune, că a existat, la origini, o limbă comună, și nașterea națiunilor definite prin specificuri identitare reale sau inventate pentru a fi mai ușor de condus și de organizat teritorial).

Miercuri 6 martie 1963. Am luat un 10 la istorie, acesta fiind primul din clasă la profesoara Apalaghiei E. Învăț pentru teză la fizică. Ne-a dat de învățat pentru teză numai trei lecții. Afară vremea s-a încălzit mult și zăpada se încălzește văzînd cu ochii. La ora de agricultură am fost la gospodărie să vedem combina. (L.D. ”Gospodărie” era fostul G.A.C. – Gospodărie Agricolă Colectivă, precursoarele C.A. P. – urilor: Cooperative Agricole de Producție. Trecerea de la GAC la CAP a însemnat o primă manifestare a naționalismului economic promovat de Ceaușescu și de detașare simbolică de modelul bolșevic/ sovietic rusesc). Tata și cu Mircea repară bicicleta cea mică primită de la nenea Kolea (L.D. Kolea (Nicolai Druguș) era fratele tatei, din Basarabia, dar care avea funcții destul de importante în Ministerul Agriculturii, fiind responsabil cu pădurile la nivel unional. Cred că a făcut abuzuri peste limita acceptată de nomenklatura sovietică și a făcut, ulterior, ani mulți de pușcărie. Dacă îmi amintesc bine, acolo a și murit. Nenea Kolea ne vizitase cu un an înainte; era foarte bogat, a venit încărcat cu ”marfă” pentru vînzare și a făcut mulți bani. Mi-a rămas în minte stupoarea cu care a vizitat nenea Kolea bucătăria noastră. Venise în toiul nopții și vroia ceva de mîncat și de băut; în bucătărie a găsit doar cîteva felii de pîine și… cam atît. Dimineața a plecat cu tata la magazin, a cumpărat 5-6 pîini și a umplut cămara cu mîncare: conserve și alimente de bază). Mama și tata s-au dus la școală, la ședința de Consiliu (mama este, în acest an, învățătoare la cl. I-a la Bălinești). M-am culcat la 12 fix.

Joi 7 martie 1963. M-am sculat la 7. Am întîrziat puțin la ora de geometrie. (L.D. profesorul de geometrie/ matematică era chiar tata, Grigore Druguș (1924 – 1990). Cînd știa că n-am învățat la matematică, a doua zi mă asculta, îmi punea nota 4 apoi acasă mă întreba: ”ai luat vreo notă azi?”. După care urmau ”corecțiile” aferente.). Am dat lucrare de control la anatomie. M-a ascultat la agricultură. Am dat și teza la fizică (despre magneți) și am scris bine. Profesoara a fost foarte severă și a prins pe cei care au copiat. La matematică vom mai da o dată teza deoarece au fost prea multe note rele. Am terminat volumul I și m-am culcat la 11.

Vineri 8 martie 1966. Toate tovarășele profesoare au primit cadouri de Ziua femeii. Mă pregătesc pentru teza la matematică. Am fost la Vasile și am făcut cîteva exerciții la algebră. Aștept scrisoare de la Radu Stelian și de la ”Jocul internațional”. Eu stau în bancă cu Bahnovei Ion și cu Avîrvarei Mihai. Primul – ”buricul pămîntului”, cum îi spune tov prof Marianciuc Titus – s-a îndreptat puțin la învățătură, dar destul de puțin. Mihai la fel.

Sîmbătă 9 martie 1963. Am dat teză la matematică. Am visat urît și m-am trezit la 1 noaptea. Se făcea că uitasem stiloul acasă, iar la teză am luat stiloul de la Panțir Gabriela (cl. V-a). Scăpînd apărătoarea jos am dat cu piciorul și am spart-o. (L.D.: Panțir Gabriela era fiica profesorului de matematică Panțir, care era și directorul școlii. În altă ordine de idei: a observat cineva că directorii de școli, de inspectorate sau chiar miniștrii învățămîntului sunt în mare parte profesori de matematică? A ”pățit-o” și tata care a fost, un timp, directorul Școlii generale din Grămești). Am terminat cartea ”Singur printre dușmani” și mi-a plăcut foarte mult. Învăț pentru teza la chimie.

Duminecă 10 martie 1963. Am făcut schimbări în bucătărie. Am luat 9 la teză la matematică. Am făcut abonament la ”Scînteia Pionierului” și am primit ”Magazin”-ul. Am stat toată ziua degeaba și m-am culcat la 9. M-am sculat la 3 și am început să învăț la chimie. Acum este ora 4 și 35!

Luni 11 martie 1963. Am dat teză la chimie (Bazele mai importante). Înainte de chimie am făcut pregătire în vederea examenelor (dictare cu tov prof Marianciuc). Am scris articolul ”O dată importantă – 18 martie 1962”. Am mers la școală la ora 6 și 30 min. Afară este frig însă zăpada se topește.

Marți 12 martei 1963. M-am sculat tîrziu și nu m-am mai dus la pregătire. Dimineață mergeam singur pe drum cînd factorul postal (Alecu Aiftincă) venea spre Poștă. Eu așteptam de mult scrisoare, dar acum dimineață nu. Factorul începe a căuta prin geantă  și scoate o scrisoare. Ca să văd dacă este scrisoarea mea mă duc pe cealaltă parte a drumului. Atunci factorul vine spre mine și îmi dă scrisoarea. Era de la ”Radio Moscova”. O asemenea bucurie nu m-a încercat demult (de cînd am primit răspuns la prima mea scrisoare către Radio Moscova). Participasem la concursul organizat de emisiunea ”Vorbește Moscova” (patru întrebări privitoare la zborurile cosmonauților cu nr. 3 și 4) și pierdusem nădejdea de a mai primi răspuns. Trimisesem scrisoarea pe data de 18 noiembrie 1962, iar la 27 decembrie 1962 am primit prima scrisoare de la Radio Moscova. Am găsit în plic fotografiile cosmonauților 3 și 4, o felicitare foarte frumoasă, scrisoarea și programul emisiunilor ”Vorbește Moscova”. Pe data de 5 februarie 1963 am trimis a doua scrisoare, iar astăzi, 12 martie am primit răspunsul la ea. În plic am găsit scrisoarea scrisă pe o hîrtie velină foarte frumoasă. Eu cerusem fotografiile scriitorilor ruși Mihail Șolohov (L.D.:  Șolohov a devenit, peste doi ani, laureat al Premiului Nobel pentru literatură) și Valentin Kataev cărora le citisem multe cărți. Deoarece redacția nu a avut aceste fotografii și spre a-mi satisface dorința mi-a trimis fotografiile scriitorilor ruși N.V. Gogol și A. S. Pușkin.

Cînd am ajuns acasă am găsit o c.p. de la Radu Stelian în care-mi spune că a cam încurcat ițele cu ”Jocul internațional”. Tot astăzi i-am trimis și răspunsul. După masă am fost la Vasile, apoi am mers la cooperativă (L.D. ”cooperativă” = magazinul comunal; denumirea completă era ”cooperativa de consum”) unde am văzut cartea ”Ultimele zile ale lui Hitler” de G.L. Rozanov. Cum am ajuns acasă i-am cerut mamei bani și am cumpărat-o. Tot astăzi am început s-o citesc și îmi place nespus. Are date precise privitoare la prăbușirea lui Hitler și a adepților lui în Germania (1945). Mama mi-a adus de la Bibliotecă mai multe cărți, printre care: ”Mantaua” de Gogol, ”Pasărea de bronz” de A. Rîbakov și ”Însemnările unui naturalist”

Miercuri 13 martie 1963. Dimineața, la pregătire, am recapitulat materia clasei a V-a. La teză la istorie am luat 10 (singurul din clasă). Am dat lucrarea de control la agricultură. La Constituție, tov prof Marianciuc m-a lăudat în legătură cu corespondenșa de la Moscova. Am făcut cinci ore în loc de șase. Mama mi-a cumpărat șoșoni (nr 38, 47,50 lei), dar i-a dus înapoi. M-am culcat la 11 și ½.

Joi 14 III 1963. Nici de data asta nu m-am mai dus la pregătire la matematică. Am luat un 8 la anatomie (lucrare) și-mi iese media 9. La romînă am luat 9 la teză, dar nu știu dacă-mi dă media 9. La școală s-a făcut vaccinarea antipoliomelitică pe cale bucală (picături). Punea într-o linguriță 3 picături de vaccin și apoi un fel de sirop. Tocmai cînd eram cu vaccinul în gură, doctorul m-a întrebat dacă eu sînt Druguș. Cînd am spus ”da” am scăpat vaccinul. Pățisem ca și corbul păcălit de vulpe. Mama mi-a cumpărat șoșoni (nr 36, 50 lei).

Vineri 15 III 1963. Așteptînd primăvara, iarna s-a abătut din nou pe aici. Sufla un vînt… Au fost prezenți 20 de elevi din 36.

Sîmbătă 16 martie 1963. Același vînt de ieri m-a făcut astăzi să stau acasă. Această zi este prima absență din trimestrul al doilea și a patra de la începutul anului. Am început să citesc ”Însemnările unui naturalist” de P.A. Manteufel și ”Mantaua” de N.V. Gogol. Deoarece nu aveam ce face, am înregistrat cărțile din biblioteca mea. Am găsit 98 de cărți + broșuri importante și vreo 12 cărțulii pentru preșcolari pe care nu le-am mai înregistrat. Am 21 de cărți în Editura politică. Peste 20 de cărți sînt scrise de scriitori ruși. Am fost la Vasile acasă și mi-a spus că au fost doar 8 băieți la școală (Paviliuc, Amariei V., Lupașcu Dumitru, Ignat Vasile, Airinei H., Mihai H, Apurcioaiei H, Mustață Ilie) și trei fete (Dănilă Viorica, Bobu Viorica și Tănase Maria). Mi-a comunicat că am 10 la teză la fizică. Au apărut și prin Grămești monedele de 3 lei și de un leu (puse în circulație la data de 11 III 1963). M-am culcat la 12 h.

Duminică 17 martie 1963. Mircea a plecat la Zamostea după o lampă de radio. I-am scris buniței. Am fost pe deal cu sania și merge foarte bine; zăpada e tare și bătută de vînt. Mama și cu tata se pregătesc să meargă la tov. director Panțir Alexei. E onomastica și ziua lui de naștere. La poștă este tot Aiftincă, cel care era propus pentru funcția de președinte.

Luni 18 martie 1963.  Am luat 10 la teză la chimie și 9 la desen. Dimineața mi-a fost foarte frig la picioare. La amiază s-a încălzit și a început să curgă apa pe drum. Tov. prof. Moldovan mi-a cerut cartea ”Ultimele zile ale lui Hitler”. Am avut ce să citesc: 3 ”Scîntei” și ”Magazinul” + ”Gazeta învățămîntului”.

Marți 19 martie 1963. Am luat un 9 la rusă. Vacanța se apropie și trimestrul se termină pe zi ce trece. Vasile a lipsit de la școală. Afară e destul de cald ca să se topească puțin zăpada. Amariei Vasile și Dănilă Viorica au primit vederi din Vatra Dornei de la vechiul nostru diriginte Maximiuc Constantin.  Tov Maximiuc m-a felicitat în scrisoarea lui către Vasile (Amariei) pentru ”cosmo-știința mea”. (L.D. Deși mi-a fost profesor de limba română doar doi ani de zile, profesorul Constantin Maximiuc și-a pus amprenta pasiunii sale pentru filologie asupra mea, în mod decisiv. Un om extraordinar de delicat și de ferm în același timp, iubitor de oameni și de profesie, pasionat de muzică și de gramatică. Pe acest blog de pe wordpress se poate găsi necrologul ”In memoriam Constantin Maximiuc” pe care l-am citit la înmormântarea profesorului, la Vatra Dornei. Copleșit de emoția reamintirii profesorului Maximiuc, am sunat-o pe dna profesoară Maximiuc, la Vatra Dornei. S-a bucurat și ne-a rugat să trecem pe la ea. Extraordinară familie, minunate exemple demne de urmat. Și pentru că am amintit de familie, adaug faptul – neîntîmplător – că fiica lor, Cornelia Macsiniuc, a urmat filologia, fiind cadru didactic la Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava. Vezi și linkurile: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/21/profesoratul-vocatie-traditie-ocupatie-situatie-si-destin/   și   https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/ ). Au început să apară brîndușele.

Miercuri 20 martie 1963. Am luat trei de 10: la muzică (lucare), la Constituție (lucrare) și la agricultură (teză). După amiază am fost la Vasile să-mi copii niște lecții. Am început să citesc ”Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski.

Joi 21 martie 1963. Azi s-au încheiat toate mediile. Nu s-au mai făcut lecții.; e doar penultima zi din acest trimestru. Frecvența: 97. 39%. După amiază am fost la Vasile și i-am scris o scrisoare tov prof C. Maximiuc. Pînă în prezent tov prof Maximiuc a trimis trei vederi din Vatra Dornei (Amariei Vasile, Viorica Dănilă și Scripcaru Melozina).

Este o zi nouroasă, cu cerul cețos, iar vîntul contribuie ca frigul să fie și mai tare. Mircea a fost după butelie. Îi dădusem lui Bahnovei Ion (Nelu) cartea ”Timur și băieții lui” de Arkadie Gaidar. A citit-o și azi dimineață am vorbit despre ea și eroii ei. După cîte mi-a spus am văzut că a înțeles-o. Mama s-a dus la ședința sindicală.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mîine!

 

Rusia lui Putin în viziunea lui S. Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (1)

 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

 Motto: ”N-am luat niciodată vreo decizie, ci am fost mereu ostaticul împrejurărilor” Napoleon

 

 Cine ești dumneata, domnule  Stanislav Belkovski?

 

Aparent paradoxal, în această pseudorecenzie accentul va fi pus nu atât pe ce se cunoaște despre  omul Putin (așa cum sugerează atât titlul cărții, cât și conținutul psihanalitic al acesteia), ci pe viziunea lui Belkovski asupra omului Putin în contextul unei Rusii tot mai revanșarde și doritoare de răzbunare pentru ceea ce i s-a întâmplat începând cu anii 90 ai secolului trecut. Cine este Stanislav Belkovski (SB)? (http://en.wikipedia.org/wiki/Stanislav_Belkovsky) După datele culese de pe internet, dar oferite chiar de editor și de autor în carte, acesta este informatician-programator la bază, dar convertit în analist politic și specialist în comunicare. SB are acum 43 de ani, fiind un fost angajat al Puterii prezidențiale (Kremlin), un critic meliorist al puterii putiniene, un cunoscător al mecanismelor economico-politice ruse actuale, un apropiat al oligarhilor ruși (văr cu oligarhul Boris Berezovski, care s-a sinucis anul trecut), un promotor firesc al intereselor Rusiei, dar nu ale unei Rusii imperiale – susține el – , ci ale unei Rusii naționale, europene, civilizate. Și nu în ultimul rând, un observator atent al contextelor politice mondiale. Opunerea ideii de ”stat național rus” aceleia de ”imperiu rus” este, cred eu, un artificiu lingvistico-semantic prin care Belkovski se dovedește a fi nu un critic al puterii putiniste, ci un susținător perfid și insidios/ soft al președintelui rus aflat în al 14-lea an de domnie. Precizez  aceste lucruri chiar de la început deoarece modul (destul de abil) în care este scrisă cartea, stilul critico-împăciuitoristico-laudativ poate induce în eroare un cititor doritor (doar) să afle cât mai multe ”secrete” din viața spionului Putin ajuns director al FSB (urmașul KGB) și apoi președinte-premier-președinte. Din această curiozitate s-ar putea ca el (cititorul) să rămână doar cu ideea că Putin este un bun om de afaceri, un self made man care, întâmplător!, a ajuns în politica mare și care va mai conduce Rusia până în anul 2024… (în afară de cazul în care nu se va vota ca mandatele prezidențiale să fie de 10 ani, nu de 4 cum au fost până nu de mult și nu de 6 cum sunt acuma….). Pentru o viziune alternativă, citiți cartea lui Belkovski cu ochelari adecvați!

 

După aprecierile ziariștilor de la Der Spiegel  ”Belkovski este un apropiat sau, în orice caz, un autor tolerat și încurajat de serviciile secrete ruse.” (Cf. ”Prefață. Putin reloaded” de Emil Hurezeanu (p. 8). Potopul de informații și de analize par a fi obținute și cu ajutorul unor ”colegi” de la serviciile de informații ruse, ca să nu ofer și varianta alternativă că aceste analize au fost chiar comandate de aceste servicii și apoi cosmetizate pentru a oferi lumii imaginea unui tătuc mai bun decât cred unii… Este interesant și (neîntâmplător) jocul de litere al titlului unei emisiuni proprii a autorului, intitulată ”FSB. Factor Stanislav Belkovski”, FSB fiind urmașul direct al KGB ului sovietic, așa cum SRI este la noi urmașul Securității ceaușiste. De apreciat gestul firesc și onest față de cititorul român făcut de Editura Corint prin oferirea – pe pagina cu caseta redacțională – a unui set interesant de informații despre SB. Rețin, din această prezentare și propunerea făcută, la începutul anilor 2000, de către SB în vederea ”soluționării” conflictului transnistrean: alipirea Transnistriei la Rusia și a Basarbiei la România. Privind acum retrospectiv această propunere, după consumarea episodului cu anexarea Crimeii pare plauzibilă ipoteza că SB este folosit de FSB, recte de către Kremlinul lui Putin, pe post de ”balon de încercare” sau de ”test de anduranță” a unor scenarii posibile, aparent măgulitoare și benefice României (în cazul de față), dar care au doar darul de a crea mai multe animozități sau chiar să fie acceptate ca puncte în negocierea perfidă a granițelor postbelice. Presupunând că acest scenariu ar fi fost agreat de Rusia și de România, această ”înțelegere” ar fi fost un început oficial al schimbării statu quo ului postbelic, cu implicarea și a marilor puteri în pornirea tăvălugului demolator de granițe… După 14 ani de la propunerea făcută de SB, Putin a făcut acest început demolator pe cont propriu, adică asumându-și paternitatea ideii și a modelului de urmat întru refacerea granițelor fostului imperiu sovietic, și el va fi acela care va fi mereu nominalizat drept ”cel care a început primul”… Așadar, SB – dincolo de aerul ingenuu al unui rus iubitor de patrie – vine și în carte cu propuneri la fel de șocante, dar greu realizabile (cum ar fi lichidarea Bisericii pravoslavnice ruse a patriarhatului Moscovei, separarea Bisericii ucrainene de cea rusă, solicitarea de către un număr cât mai mare de ruși să se mute în Ucraina – chipurile în semn de dezaprobare a politicii putiniene agresive la adresa acestui stat, prin părăsirea Rusiei. Cu alte cuvinte, cu cât mai mulți ruși în Ucraina, cu atât mai multe motive pentru Putin de a reface Marea Rusie, pornind de la Rusia Kieveană…).

 

Pentru că am amintit de Ucraina, chipul duplicitar al lui SB se ițește la tot pasul și în discutarea conflictului ruso-ucrainean. SB îl invocă pe americanul Zbigniew Brzezinski, consilierul președintelui Carter pe probleme de securitate națională pentru a lămuri raporturile dintre cele două state: ”Rusia împreună cu Ucraina formează un imperiu, dar Rusia fără Ucraina nu mai e nici pe departe un imperiu”. Forța economică și poziția geostrategică a Ucrainei stăteau la baza acestei reflecții destul de corecte. Dar SB vede în anexarea Crimeii (cu anexarea posibilă sau cel puțin dezirabilă  – pentru început – și a Estului Ucrainei) o dovadă a prăbușirii imperiului rus, scriind: ”Ieri (prin decretarea oficială a anexării Crimeii la Rusia – LD) am asistat cu toții la funeraliile imperiului rus. Trebuia să se termine odată și cu imperiul” (p. 372). Îți trebuie o doză mare de cinism (de tip sovietic) să afirmi acest lucru, când lucrurile stau exact pe dos: pentru autorul rândurilor de mai sus anexările NU sunt parte integrantă și esențială din definiția imperialismului, deși anexarea Crimeii este un prim pas spre renașterea imperiului și nicidecum a morții acestuia. Pentru propaganda sovietică, cucerirea și anexarea Basarabiei a fost numită ”eliberarea Basarabiei de sub jugul român”, cinism care seamănă izbitor cu descrierea unui viol drept o furtunoasă și irepresibilă declarație de iubire… Pentru mine este o mirare (repede trecută) să citesc un autor care avea la momentul căderii URSS doar 20 de ani și care a receptat și utilizat în continuare logica propagandei imperiului sovietic defunct, desigur rafinată și împănată cu trimiteri la literatura și gândirea Occidentului…  Emil Hurezeanu, delicat și diplomat, transferă asupra cărții trăsăturile de caracter care sunt, de fapt, ale autorului: ”Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorată autorului rus Stanislav Belkovski” (p. 5).

 

Anexarea Crimeii la Rusia i-a prilejuit lui SB posibilitatea să ia o atitudine aparent radical dezaprobatoare față de această non-soluție la marile probleme cu care se confruntă Rusia în interior, atitudine menită, cred eu, să-i ofere un plus de credibilitate în fața Occidentului. Voi comenta soluțiile la criza din Crimeea la momentul potrivit. Faptul că Putin însuși s-a dovedit un maestru al disimulărilor și al tacticilor care să-l favorizeze mereu, nu exclud varianta ca această carte să fie un produs de export, bun (doar) pentru ochii occidentalilor care vor citi în carte despre un alt Putin, unul eminamente pozitiv per ansamblu (micile critici și ”răutăți” fiind o mască agreabilă  de intrare în sufletul cititorului – de regulă mai receptiv la critici decât la laude).  Faptul că SB subliniază că aparițiile sale la televiziunile ruse sunt interzise, pare a fi tot un instrument din arsenalul serviciilor: crearea de falși disidenți a fost, de altfel, metoda principală prin care comunismul a plecat pentru a rămâne (tot cu comuniștii la putere). Unele analize ale lui SB mi se par incomplete, contradictorii sau chiar cu concluzii forțate, fapt care m-a făcut suspicios în legătură cu declaratele intenții de a-l ”corija” sau chiar ”înlătura” pe Putin de pe drumul păgubos pe care pășește de 14 ani de aflare la putere (rocada președinte – premier fiind una care a devenit atractivă și pentru mediul politic românesc, unul extrem de asemănător cu cel din Rusia postsovietică). Dacă va mai râvni și chiar va obține și al patrulea mandat de președinte (de șase ani) atunci proaspătul președinte ales în 2012 va rotunji un sfert de secol de domnie, când va avea puțin peste 70 de ani. Exact ca președintele Ceaușescu care și-a încheiat, brusc, mandatul prezidențial la 71 de ani, după un sfert de secol de domnie  (aminteam mai sus despre multele similitudini dintre peisajul politic românesc și cel rusesc).   Stanislav Belkovski ar merita citit în paralel cu ideologul și geopolitologul Kremlinului Alexandr Dughin. Dughin este ideologul rus în favoarea construirii un imperiu rus mare, în timp ce Belkovski este pentru o națiune rusă mare. Vedeți vreo diferență? Faptul că Dughin nu este amintit deloc în carte mi se pare a fi o omisiune deliberată, tocmai pentru a nu fi nevoit să compare modelul imperial cu cel național. În schimb, ca și urmașul lui Rasputin (Dughin), SB se ocupă cu preziceri/ predicții/ proorociri/ profeții tranșante privind viitorul Rusiei. Adesea, profețiile sumbre nu sunt altceva decât factori suplimentari de amplificare și de revigorare a resurselor latente ale unei națiuni sau ale unui regim politic. O parte dintre răspunsurile (la întrebarea din titlul acestui subcapitol) oferite de internet și cele deduse de mine din lectura cărții sunt completate de Emil Hurezeanu în ”Prefață”, prefață unde, referindu-se la cartea ”Putin. Biografia interzisă” (București, 2014, originalul apărut în limba rusă în 2013), se vorbește mai mult despre autorul cărții. Ceea ce voi face și eu în cele ce urmează, încercând să fac analiză hermeneutică pe textul cărții lui SB, îndeosebi pe intențiile autorului și mai puțin pe informațiilor oferite ”en gros” de SB. Deloc întâmplător, același exercițiu hermeneutic îl face și analistul de la The Huffington Post, al cărui text (mai exact o parte a acestuia) este reprodus pe coperta a IV-a a cărții. Voi reproduce acest fragment, cu observația că nu este suficient de clar dacă întreg textul aparține comentatorului de la publicația americană: ghilimelele lipsesc, de asemenea data emiterii acestor opinii, iar partea a doua a citatului – cea cu indicarea sursei – este scrisă cu aldine. Evident, aceste rânduri aparțin unui recenzor cu nume și prenume, dar editura a preferat să ofere cititorului doar informația că textul a fost publicat în The Huffington Post. Comerțul bate corectitudinea… Iată cele două paragrafe ale textului: ”Informațiile dezvăluite sunt de natură să arunce în aer miturile și prejudecățile despre unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei. Celebrul analist politic Stanislav Belkovski îi conturează liderului rus un portret deloc măgulitor, scandalos pe alocuri, dar mai presus de orice, veridic. Distrugând toate clișeele, el îl prezintă pe țarul actual ca fiind un om frământat de mari probleme, care a avansat în carieră fiindcă a știut întotdeauna să le fie loial stăpânilor săi. Pentru Belkovski, Putin e un om lipsit de orice interes față de ideologii și chiar față de politică și e mânat doar de dorința de a face bani pentru el și apropiații săi, pe care politologul nu se sfiește să îi numească niște cleptocrați”. Aceasta este partea fără aldine, a cărei partenitate este dubioasă, respectiv aș fi tentat să cred că aparține editurii, eventual traducătoarei Antoneta Olteanu. Orice informație din partea editurii este/ va fi binevenită. Iată și textul cu aldine sub care apare și numele publicației americane: ”Cartea dezvăluie nu neapărat tot adevărul despre Putin, cât, mai degrabă, despre sistemul creat de acesta, în care informațiile și dezinformările se contopesc pe nesimțite, până când granițele dintre adevăr și minciună se șterg cu totul. Belkovski e un demn reprezentant al poporului său profund suspicios, în mijlocul căruia abundă teoriile conspiraționiste și pentru care totul este posibil, oricât de nebunesc ar părea. Cartea lui se construiește ca un demers detectivistic, în care povestea eroului principal se țese treptat, din îmbinarea celor mai diverse piese de puzzle, de la zvonurile cele mai incredibile (sau de la absența lor), la decodarea faptelor puternicilor zilei și de la analizele freudiene la cântărirea unor coincidențe atât de bizare, încât nu pot fi decât etapele unor planuri machiavelice”. Cititorul atent poate sesiza că cele două citate sunt relativ contradictorii. Primul dă credit maxim autorului rus, celălalt îl suspectează de manipulare informațională prin apelul la Freud și Machiavelli – două personalități la rândul lor contestate și criticate de gânditorii de stânga. Spuneam că comerțul bate corectitudinea: afirmația mea este întărită de reclama scrisă cu litere roșii mari, tot pe coperta a patra: ”O carte absolut incendiară și incomodă pentru Kremlin, interzisă în Rusia”. După cum voi încerca să demonstrez pe parcursul acestei pseudorecenzii cartea lui SB este doar aparent incomodă pentru Kremlin. Concret, ea ajută la promovarea unei imagini pozitive pentru Putin în lumea occidentală. De altfel, s-a observat deja, în strategia lui Putin de revigorare a imperiului contează foarte mult ”coloanele a V-a” care pot fi formate și educate prin asemenea cărți scrise cu scop propagandistic destul de evident. Voi veni cu exemple și demonstrații, invitând cititorii acestei pseudorecenzii la dialoguri pe teme de hermeneutică și de comunicare. Recent, un analist politic a publicat în ziarul ”Adevărul” avertismentele americane legate de posibile ”cârtițe” FSB iste plasate în clasa politică românească, inclusiv în poziții înalte de decizie (vezi:  http://adevarul.ro/news/eveniment/americanii-cerut-eliminam-cartitile-moscovei-1_53a3d8d80d133766a8bd8006/index.html)

 

Prefața cărții semnată de Emil Hurezeanu (pp. 5 – 10)

 

Epitetele folosite de Emil Hurezeanu pentru caracterizarea cărții lui Stanislav Belkovski: perfidă, interesantă, utilă, binevenită, deconstructivă, demontatoare, reconstructivă, bine camuflată, un exercițiu anticonspirativ, o carte care nu-și atinge scopul propus, o carte care merită citită, o carte antiprovidențială, are un mesaj de anesteziere, este o vindere de scrisori de indulgență.

 

Emil Hurezeanu îl caracterizează pe Belkovski drept: ”eseist rus talentat, cutezător, cult, cinic” (p. 8). Subscriu. În pofida atributului de ”cutezător” EH pune sub semnul întrebării faptul dacă SB este și curajos. Fiind un ”șevronat”, SB are în spate FSB-ul,  inițialele acestui serviciu de informații rus fiind ironic identificate chiar cu el însuși (Factorul Stanislav Belkovski). (FSB este Seviciul Federal de Securitate al Rusiei).

 

Pentru Stanislav Belkovski, Putin este/ era, în viziunea lui: antiimperialist, rusofob, pașnic, ființă solitară, abuzat în copilărie de tatăl vitreg  georgian, cu o sexualitate amorfă, un conducător postmodern, fiind – ca Napoleon – ostaticul împrejurărilor, un om sincer, calm, cuminte. Cred că Belkovski putea împrumuta (din vasta literatură ”de specialitate”) și alte ”atribute” care să fie lipite pe fruntea personajului principal al cărții sale: cârmaci neînfricat, conducător înțelept, cel mai iubit dintre ruși, fiu al poporului rus, măreț vizionar, creatorul Noii și Marii Rusii – puterea mondială cea mai respectată, temută, iubită etc. din lume, pavăză împotriva imperialismului american – stadiul cel mai înalt și ultim al capitalismului monopolist de stat american, prieten sincer al marii Chine comuniste, promotor al culturii ruse pe întreaga Planetă etc. etc.

 

Dinspre Occident, Putin este văzut (de către cei care nu au citit cartea lui Belkovski și se află în întunericul necunoașterii adevărului) ca fiind: eminamente rău, agresiv, periculos, kgb ist, fost spion sovietic în RDG, coautor moral al unor crime oribile (Anna Politkovskaia, Aleksandr Litvinenko), războinic neînduplecat față de Cecenia, Don Juan indecis, șeful unei bande de briganzi compuse din oamenii serviciilor secrete și ai armatei, naționaliști, staliniști și cazaci de pe Don etc. Misiunea (primită?) asumată de SB este aceea de a anihila toate aceste epitete și a pune în locul lor explicații ale modului în care, în mod ”eronat”, Occidentul l-a perceput pe Putin într-o cheie atît de negativă. Nu ar mai fi loc decât de compasiune pentru noul țar rus…

 

Emil Hurezeanu, prefațatorul cărții, surprinde corect stilul postmodern al autorului Belkovski, dar unul mefient, din păcate, în scopul evident de pozitivare cu orice preț a eroului său: deconstruiește pentru a reconstrui, demolează pentru a ridica din nou, demontează mituri pentru a lansa altele, descompune o biografie (incertă, adesea nebuloasă) pentru a monta una mai credibilă și pe cât posibil pozitivă. Inspirat, EH numește acest stil ca fiind ”o operație de chirurgie estetică” (p. 5). Adică una de cosmetizare, de machiaj și de manipulare ordinară a opiniei publice, una de mare succes îndeosebi la marea masă a indecișilor: o fi Putin rău? O fi Putin bun? Fără o semnalare a adevăratelor intenții ale autorului acestei cărți mulți vor cădea în prozelitism sau în adularea noului Țar de la Răsărit, conform sugestiilor belkovskiene. EH îl caracterizează pe cât de concentrat pe atât de sugestiv pe SB ca fiind ”un insider chevronat al Kremlinului și al sistemelor pe orizontală ale verticalei Kremlinului” (p. 6). Voi încerca o descifrare/ explicitare a acestei caracterizări ușor ezoterice: sintagma ”insider chevronat” este una destul de confuză. DEX nu conține cuvântul ”șevronat”, dar ne spune că ”șevron” însemna (în vechime) ”epolet”. Pe ocolite, EH ne spune că SB era un funcționar superior, galonat, cu grade, cu trese chiar, deci cu responsabilități oficiale. Poate involuntar, EH a folosit ”șevronat” și ca o trimitere suprasubtilă la marea companie petrolieră americană Chevron, știut fiind că toată ascensiunea postsovietică a Rusiei miroase puternic a petrol și gaz… Nici ”insider” nu este un cuvânt cunoscut (pentru DEX cel puțin), astfel încât un necunoscător de engleză (nouă) și de română (veche) nu are cum să perceapă sensul sintagmei ”insider șevronat”. ”Insider” este o persoană din interiorul unui grup, al unei organizații. Așadar, ”insider șevronat al Kremlinului” înseamnă că SB era un om de casă, chiar un intim al puterii, respectiv al președintelui Putin și încă unul cu grade/ responsabilități mari… Dar SB este – ne spune EH – nu doar un om de casă al președintelui, ci și unul al ”sistemelor pe orizontală ale verticalei puterii Kremlinului”. Ce-o mai fi și această ”orizontală a verticalei puterii”? Aici trimiterea la limbajul cifrat al kremlinologilor amintește de limbajul codat de pe vremea războiului rece. ”Verticala puterii” înseamnă un regim politic autocrat puternic ierarhizat (pe verticală), o autocrație personală, o dictatură unipersonală, în ultimă instanță. ”Orizontala puterii” este dată de sistemul serviciilor de forță, ale celor secrete/ de intelligence în primul rând. Așadar, autorul cărții, SB, este legat – ne spune EH – cu fire nevăzute atât de serviciiile de informații, cât și de structurile puterii politice putiniene propriu-zise. Cur ar putea un asemenea autor să pretindă că este un opozant, un critic sau un ”neutru” în relație cu puterea de la Moscova? Faptul că ediția rusă a cărții a apărut în Germania și că atât autorul cât și cartea nu sunt acceptate în mass media rusă nu înseamnă deloc că SB este un dușman al lui Putin. Dimpotrivă! După potopul de ”critici” laudative rezultă clar că EH a perceput corect poziția autorului rus: acesta este un simplu manipulator și adulator al puterii putiniene! Emoționat el însuși de un asemenea adevăr, EH se pierde cu firea și scrie că ”traducerea sa (a cărții – LD)  în limba română, la mijlocul anului 2014” ceea ce produce o mare mirare: este sfârșitul lunii aprilie/ începutul lui mai – mijlocul anului? (Eroarea ar fi trebuit corectată de redactorul de carte Alina Sârbu). Oricum, realitățile din Ucraina și noile informații de pe ”frontul de est” arată clar că poveștile edulcorate despre Putin cel bun, sfios, democrat ș.a.m.d. nu mai pot fi crezute nici măcar de copii. Pentru a fi credibil, SB îl acuză pe Putin de corupție (ar putea cineva să-l contrazică?), iar despre ”tumultuoasa” viață sexuală a președintelui ne spune că toate astea sunt povești lansate de însuși Putin… Așadar, Belkovski din Țara Poveștilor de adormit copiii (mai mici sau mai mari) nu mai are cum să devină credibil, iar portretul ”marelui conducător democrat rus” – nesătul de noi și noi mandate de președinte-țar – rămâne unul perfect conform percepției occidentale. În textul acestei pseudorecenzii voi încerca să produc demitizarea demitizării belkovskiene, chiar dacă rezultatul este deja unul cunoscut. Dar, din dorința de a deveni cât mai credibil, Belkovski aruncă noiane de informații, unele dintre acestea utile în înțelegerea realităților din statul asiatic rus. Printre acestea, povestea cecenă (amplu expusă de SB) este chiar de ajutor în înțelegerea rostului armatelor cecene în invadarea Ucrainei.

 

În ultimă instanță cartea (inclusiv Postfața), Prefața și această pseudorecenzie nu sunt altceva decât un șir de hermeneutici aplicate: Belkovski despre Putin, Hurezeanu despre Belkovski și Putin, eu despre Belkovski , Hurezeanu și… Putin. Concluzia lui Emil Hurezeanu este cât se poate de clară: Belkovski vrea să-și păcălească cititorii și să le adoarmă orice vigilență referitoare la renașterea ideologiei fascistoido-bolșevico-naționalisto-imperialiste putiniene, șoptindu-le tainic: ”fiți liniștiți, trăim în cea mai bună dintre lumi, și pentru că la Kremlin domnește Vladimir Putin” (p. 9).  Ca să aduc o undă de lumină concretă în developarea personajului de la Kremlin amintesc doar că la 4 martie 2014 Putin a declarat că nu intenționează să anexeze Crimeea, iar la 11 martie deja Crimeea era desprinsă de Ucraina și Putin se pregătea să o includă în Noua Rusie imperială. Iar în momentul în care Putin a consfințit anexarea, el a promis solemn că Rusia nu intenționează să anexeze și alte teritorii din Ucraina. După care a început susținerea separatiștilor/ secesioniștilor proruși din Estul Ucrainei.  QED.

 

Derularea evenimentelor (din Ucraina) nu doar că l-a contrazis pe Belkovski, autorul unei biografii retușate, cosmetizate și înnobilate de aura unui viitor țar al unui și mai mare Imperiu (național) rus, dar au darul de a deschide ochii mari celor din clasa politică românească care sunt – necondiționat, dar, probabil, nu și dezinteresat – pentru o apropiere a României de Rusia sub pretexte ca: Rusia este aproape, America este departe; Ucraina este dușmanul României pentru că ”asuprește” minoritatea românească din Bucovina etc. Presupun că din lașitate, din oportunism sau pur și simplu din sfântă ignoranță politică aud/ citesc opinii care susțin că o alianță cu Rusia este mai favorabilă decât alianța noastră cu America. Dacă chiar îi bagi în seamă și îi întrebi ”pe ce te bazezi, mon cher?” vin cu argumente de genul ”marea cultură rusă”, ”teatrul rus”, ”literatura rusă” , ”baletul rus” etc, ca și cum cineva le-ar fi negat sau ca și cum anexarea Crimeii s-a făcut în numele ”marii culturi ruse”!

 

 

O caracterizare generală a cărții lui Stanislav Belkovski

 

Cartea lui Belkovski este un caz clasic de intoxicare a publicului cu mesaje care nu corespund (decât parțial) adevărului printr-o manipularea de marketing care îi va costa, în final, atât pe autorul Belkovski, cât și pe personajul Putin. În schimb Editura Corint a dat o lovitură de casă/ de încasări la o recentă expoziție de carte de la București. Editura a preferat un titlu (foarte) comercial (”Putin. Biografia secretă” în locul titlului original (”Putin. Omul care nu a existat”). Apropos de schimbarea titlului: Belkovski însuși explică de ce a ales acel titlu în limba rusă (explicație care rămâne agățată în aer, dată fiind renunțarea de către editură la titlul original). Pe scurt, titlul ales de Belkovski este o calchiere după filmul american ”Omul care nu a fost” (”The Man Who Wasn’t There”), ceea ce arată că biografia liderului rus este adresată în mod expres publicului occidental. Cheia alegerii acestui titlu este explicată de Belkovski astfel: ”Eroului…. i s-au iertat crimele și păcatele reale, dar a fost condamnat pentru o crimă pe care nici vorbă s-o fi comus. Ceva asemănător încearcă opinia publică mondială să facă și cu Putin” (p. 17). Despre crimele pe care nu le-ar fi făcut Putin autorul vorbește succint în Introducere și, mai pe larg, în cuprinsul cărții.

 

Parcă dorind să răspundă la o asemenea posibilă acuzație de manipulare informațională cu scop de anihilare a unor precauții față de riscurile deja sesizate de analiști în privința agresivității și durității noului ”mesia” rus, autorul Belkovski scrie: ”Mulți cred că toate acestea sunt simple elemente ale unei campanii de imagine, dar nu e deloc vorba de PR, ci de o reflectare cât se poate de reală a ideii lui Putin conform căreia ”animalele sunt mai bune decât oamenii”, astfel încât, de dragul animalelor, oamenii pot fi lăsați pe locul doi, pot fi făcuți să mai aștepte” (p. 57).  Sigur, comparația oameni – animale a fost făcută în contextul interesului accentual acordat de Putin animalelor (are doi câini de apartament) și (oarecum) naturii: Putin iubește natura, dar și vânatul și pescuitul, adică preferă natura sălbatecă oamenilor educați. Dar despre psihanaliza opțiunilor și acțiunilor președintelui perpetuu Putin (ppP) mai pe larg în capitolele dedicate special acestora, și cărora autorul le dedică capitole separate, cu informație nerelevantă direct pentru biografia lui Putin, dar relevantă pentru demersul manipulator al autorului.

 

Introducere (pp 11-22)

 

Cititorul acestor rânduri – în cazul în care nu a reușit să cumpere și să citească cartea lui Belkovski – are  privilegiul de a lectura atât Prefața lui Emil Hurezeanu cât și Introducerea într-un pdf lansat pe internet de editură, ca promo:

http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf Aceasta mă scutește de a copia mai pe larg unele citate, cititorul având posibilitatea să le regăsească rapid în cele 10 pagini de Introducere ale lui Stanislav Belkovski. Chiar din prima pagină a Introducerii intenția falsificatoare a autorului apare evidentă, el clamând imparțialitatea și ”obiectivitatea” în scrierea acestei biografii a președintelui Putin referindu-se la alte biografii ca fiind ”create de către niște autori părtinitori, cu o angajare politică binecunoscută”  (p. 11). Mereu apare sublinierea că președintele Putin a fost ales în mod democratic, că el respectă decizia electoratului.

 

Rostul acestei Introduceri este de a sintetiza demersul de-re-mistificator al autorului oferind cititorului două tablouri ale lui Putin: unul făcut de detractorii săi interni și externi, și celălat făcut cu ”obiectivitate” și simț de răspundere de SB. Voi sintetiza cele două categorii de ”Putini”:

a)      PUTIN cel care nu a fost (idee care a dat și titlul cărții în limba rusă):

–          nu a fost nici spion, nici kgb ist (deși el a fos trimis în Germania ”democrată” ca ofițer sub acoperire de către KGB). Chipurile ca argument întru susținerea acestei demontări autorul ne spune că ”Istoria politică a lui Putin începe cu Anatoli Sobceak” (p. 12). Tipic mincinosului patentat: încercând să prezinți un adevăr ca pe o minciună vii cu un ”adevăr – adevărat”, deși cele două adevăruri n-au nicio legătură unul cu altul. Este și motivul pentru care recomand această carte ca material didactic la Facultățile sau la cursurile de comunicare ca un exemplu tipic de comunicare manipulatorie, mincinoasă, perfidă, ipocrită, perversă.

–          Nu a construit niciodată acea legendară ”verticală a puterii” (p. 13).  El este creatorul unei structuri de putere ”în rețea”. Iar Putin, întâmplător, este șeful Rețelei.

–          Nu a fost niciodată un imperialist și nici în prezent nu este așa ceva.  (despre anexarea imperialistă a Crimeii autorul amintește abia pe blogul personal, unde critică chipurile acest gest propunând, ca o măsură de protest anti-Putin, ca un număr cât mai mare de ruși să ceară cetățenie ucraineană și să se mute în Ucraina…. Ipocrizie la cub!

–          Putin nu a început niciodată  un război în Cecenia. (În carte se probează că Putin a declanșat războaie oridecâte ori dorea să-i crească ratingul…)

–          Putin nu este criminal și nu a ordonat uciderea Annei Politkovskaia și a lui Alexandr Litvinenko (în carte se descriu cele două cazuri și se conchide, brusc, că Putin nu avea cum să fie autorul moral al acestor crime). Și culmea cinismului belokovskian: dacă a trebuit să comande omorârea unor oameni, atunci Putin a făcut-o ”cu ochii strâns închiși”. Nu exclud posibilitatea ca și Hitler să fi închis și el ochii (foarte strâns) la deciziile de a arde sute de mii de oameni…

–          ”Putin nu este nici macho și nici cine știe ce amant eroic” (p. 15) . Toate poveștile amoroase sunt cacealmale inventate de Putin însuși…. (ca să se vorbească despre el, iar FSB iștii să deceleze mai ușor cine-i pentru și cine-i împotriva președintelui care adoră cacealmalele).

–          Putin nu este un reformator radical (el adoră stabilitatea. Un ideal de stabilitatea ar fi Uniunea Sovietică postbelică….). Desființarea Academiei Ruse de Științe este o mică excepție… (În treacăt fie spus, Academiile ar trebui desființate peste tot în lume. Ele sunt o formă de feudalism și de imperialism disciplinar, dar și de stagnare oficializată în cunoaștere, desigur în numele ”științei”);

–          Putin nu trebuie judecat la Haga sau la alte tribunale internaționale (de tip Nurenberg), El merită cel mult compasiune…

–          Putin nu a venit la putere cu ajutorul unei conspirații kgb iste.  Argumentul suprem adus în favoare acestei teze este unul… mirobolant, de o ”științificitate” strigătoare la cer: ”în istorie se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple” (autorul, cu ”modestie”, denumește această bazaconie banală ”legea Belkovski”…). Fatalismul belkovskian este, desigur, unul favorabil perpetuării sine die a puterii președintelui perpetuu Putin. Rusia fiind pe o pantă descendentă a istoriei, de unde rezultă că doar un mare conducător mesianic – cum este Putin – ar putea să-i stopeze declinul și să transforme Rusia în puterea nr 1 a lumii….

–          Rusia lui Putin este țara corupției totale (p. 20), dar acesta este prețul pe care țara îl plătește pentru erorile conducătorilor anteriori (acesta ar fi încă un argument că Putin nu ar trebui judecat pentru curupția endemică din societatea rusă). Antiimperialistul Putin a salvat imperiul rus de la pieire, cu prețul distrugerii țării… (paradoxul îi aparține lui Belkovski).

b)      PUTIN cel (care este cu) adevărat:

–          este urmașul adevărat al lui Boris Elțin

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_El%C8%9Bin)

–          Putin este antisovietic (a fi sovietic, înseamnă a fi leninist; or ultimul leninist a fos Gorbaciov);

–          Putin este rusofob/ antirus! (haida – de!, asta chiar că e ultragroasă…). Ca și la români, autodetestarea funcționează, iar modelul german este idealul de urmat. Dar asta nu înseamnă că românii care critică românii sunt românofobi… (poate doar în mintea celor care îl critică pe Patapievici și îl consideră antiromân pentru afirmațiile sale din cartea ”Politice”). Deci, nici Putin nu are cum să fie rusofob pentru că le reproșează rușilor că sunt prea visători…

–          Putin este un businessman și un prieten al business ului (da, dar unul profund corupt și care a tolerat corupția, mai puțin la adversarii săi politici – pe care i-a acuzat de corupție). Oligarhii lui Elțin (”Familia”) au prosperat continuu în mandatele putiniene. Or acești, oligarhi, în frunte cu Elțin nu erau alții decât nomenclaturiștii sovietici (Elțin a fost secretarul Comitetului Orășenesc al PCUS, filiala Moscova, adică primarul comunist/ nomenclaturist al Moscovei). Să nu uităm că Putin a fost desemnat președinte interimar al Rusiei de către Elțin însuși, până la alegerile din martie 2000.

–          Putin este un idealist (adică are idealuri mărețe cum ar fi Rusia Mare, cât mai mare…)

–          Putin este un simplu Străjer (al stabilității, se-nțelege…); deci este un conservator autentic și nu un revoluționar/ războinic etc….

–          Putin este lipsit de tatăl său natural (a avut tată vitreg) și de un fiu natural (are două fete); în consecință relațiile și deciziile sale sunt pternic influențate de aceste ”contexte”

–          ”Niciodată pe tronul rus nu a mai stat vreodată un om mai potrivit și mai favorabil Europei decât Putin” (p. 17). Drept pentru care Putin a înființat Uniunea Euroasiatică – o contrapondere la Uniunea Europeană și NATO...

–          Putin cel adevărat nu iubește puterea: el o iubește doar pe mama sa, Rusia… Drept pentru care se pregătește de pe acum pentru cel de-al cincilea mandat prezidențial… După care va deveni, probabil, pentru alți 6 ani prim ministru și încă pentru două mandate președinte… Adică… mai vorbim peste 30 după ce Putin se va retrage la pensie la 93 de ani, delegând la tron tot o persoană care nu iubește puterea, ci doar pe mama Rusia (probabil pe unul dintre gineri, evident nu pe cel olandez…).

 

 

Cele 22 de capitole ale cărții – o dezvoltare a ideilor de mai sus – vor fi prezentate în episodul următor. Chiar dacă pare redundantă recomandarea: cartea merită citită atât ca exercițiu de manipulare în comunicare, cât și ca o sursă de informații de primă mână în cunoașterea unor laturi mai puțin vizibile ale societrății ruse. În dorința de a înnobila noul Țar cu calități și merite nemaipomenite eseistul rus aduce multe informații în actualitate, unele îndoielnice, dar care merită verificate și, eventual, demontate. Nu în ultimul rând perfidia  autorului atinge paroxismul când aduce argumente că cel mai credibil și meritoriu opozant al lui Putin este Alexandr Navalnâi (vezi și clipul electoral de cca 30 min în care Navalnâi demască erorile și crimele lui Putin: http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/). Clipul electoral îl aduce pe acest tânăr de viitor în prim plan, dar și în atenția regimului Putin. Surse din România au făcut public clipul cu câteva zile în urmă. Ieri, posturile de radio românești aduceau la cunoștință faptul că locuința lui Navalnâi a fost percheziționată, desigur cu intenția de a-l pune sub acuzare pe unul dintre cei mai redutabili și credibili oponenți ai lui Putin.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș,                         Miroslava – Iași,                              21 iunie 2014

 

www.facebook.com/liviu.drugus        www.liviudrugus.wordpress.com

 

 ANEXE

 

Webografie și ”materiale”  audiovideo

 

http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/ Clip electoral antiPUTIN martie 2012

http://adevarul.ro/international/rusia/ideologii-spatele-propagandei-kremlinului-1_53970f090d133766a87523b7/index.html Despre PUTIN și ideologia Rusiei în expansioinismul recent

http://adevarul.ro/international/europa/trei-clisee-despre-rusia-europa-ucraina-mai-ganditi-va-1_539979ce0d133766a8834071/index.html Putin și demitizarea acțiunilor sale recente

http://www.dsalert.co.in/files/dsa-issues/June_2014_Issue.pdf Revista indiană de intelligence

http://adevarul.ro/cultura/arte/cu-dan-perjovschi-despre-putinsi-ecologie-i-1_53971d940d133766a8757706/index.html Dan Perjovschi despre Putin

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-4-1_5396b9630d133766a872e467/index.html Colonelul Putin – alesul aleșilor Partea patra

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-5-1_53a155c30d133766a8ae13f0/index.html Colonelul Putin alesul aleșilor Partea a V-a

http://capitalismpepaine.com/2014/06/10/uniunea-musulmana-jumatate-de-planeta/ Putin singurul care se opune musulmanizării Planetei?

http://www.stratfor.com/weekly/borderlands-view-beyond-ukraine Rusia Ucraina Analiza Stratfor

http://adevarul.ro/international/rusia/tanara-generatie-rusia-doreste-refacerea-gloriei-uniunii-sovietice-1_539977380d133766a88330e3/index.html Tineri ruși doresc noua URSS glorioasă

http://adevarul.ro/international/europa/ministrul-german-apararii-putin-stie-nato-apara-tarile-europa-est-nu-atinge-suveranitatea-integritatea-acestor-state-1_5398ee040d133766a8806897/index.html

http://adevarul.ro/international/rusia/aleksandr-dughin-unexercitiu-intelegere-1_539c00cf0d133766a8913ec6/index.html  Alexandr Dughin Un exercițiu de înțelegere

http://adevarul.ro/international/europa/liderul-belarus-semnat-disolutia-uniunii-sovietice-avertizeaza-procesul-refacere-urss-inceput-1_539d7dae0d133766a898a3b6/index.html Procesul de refacere al URSS a început (15 iunie 2014, în Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-ruso-ucrainean-risca-ajunga–kiev-1_539dbe210d133766a89a1411/index.html Adevărul 15 iunie 2014

http://adevarul.ro/international/europa/europarusia-baniperspectiveamenintarea-fortasantaj-energetic-1_539fe5b30d133766a8a53be3/index.html Cristian Unteanu Adevărul din 17 iunie 2014

http://www.revista22.ro/moscova-de539ine-ini539iativa-n-noua-confruntare-estvest-43670.html Lăzescu: Rusia are

inițiativa în relația est vest, in Dilema:

http://www.ziare.com/vladimir-putin/rusia/vladimir-tismaneanu-despre-mexicanizarea-romaniei-si-putin-in-cabinetul-lui-putin-bantuie-fantoma-lui-eltin-interviu-1306291?utm_source=Newsletter__Ultimele_24h&utm_medium=yahoo.com&utm_campaign=newsletter_157424 Tismaneanu despre partidul corporație și mexicanizarea României

http://civitaspolitics.org/2014/06/18/edward-lucas-pericolul-unei-provocari-oportuniste-impotriva-teritoriului-nato-este-din-ce-in-ce-mai-mare/ Rusia Nato și Polonia-Estonia. România are guvern slab. Putin va încerca rezistența NATO

http://2blackjack1.wordpress.com/2014/06/18/romania-in-linia-intai-a-conflictului-deschis-de-moscova-impotriva-vestului-revine-rusia-la-gurile-dunarii/ România în linia întâi a conflictului Rusia Nato

http://www.paginadepolitica.ro/rt-cel-mai-avansat-submarin-nuclear-al-rusilor-se-alatura-flotei-lui-putin/ Submarin nuclear perfecționat în flota rusă

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/19/universitatea-din-moscova-profesorul-alexandr-dughin-etnosociologia-noua-europa/ Film de o oră O conferință a lui Al Dughin la Univ de stat din Moscova

http://adevarul.ro/international/rusia/rusia-inca-pas-inapoi-urss-numarul-detinutilor-criterii-politice-s-a-dublat-ultimele-luni-1_53a2f1010d133766a8b89fe0/index.html Deținuții politici ai lui Putin

http://www.informationweek.com/government/big-data-analytics/crowdsourcing-the-future-of-consulting/a/d-id/1278614?piddl_msgid=223949#msg_223949 Wickistrat a prezis anexarea Crimeii în timp ce serviciile oficiale negau acest lucru. Crowdsourcing este viitorul în analiza predictivă!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/20/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/ Rusofobia ca ignoranță suficientă. Ortodoxia în slujba panslavismului moscovit (preluat de pe site ul PSD ist Gândește.org: http://gandeste.org/general/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/42316

Belkovski solicită cetățenia statului Ucraina

http://www.snob.ru/profile/25718/blog/73864  Varianta engleză a textului preluat de pe Snob.ru și publicat în carte pe post de Postfață.

Alte articole (critice la adresa raptului față de teritoriul statului ucrainean Crimeea) ale unor oameni politici ruși,  http://www.snob.ru/selected/entry/73862