Continuând stilul
incisiv-provocator, autorul își intitulează ultima parte a lecției despre
smerenie ”Fizică evreiască, biologie
creștină”. După autocritici cu privire la trecut, profesorul Harari
devine mai laudativ la adresa civilizației evreiești moderne și contemporane. ”Abia în secolele al XIX-lea și XX îi vedem
pe evrei aducându-și o contribuție la progresul omenirii în ansamblul ei, prin
intermediul rolului lor impresionant în știința modernă”. (p. 195). Diplomat,
autorul nu îl menționează pe Marx printre contributorii la progresul
omenirii, dar nici nu-l dă ca exemplu negativ. Consider această precauție
inutilă. Vrând nevrând, Marx a contribuit masiv la schimbările epocale
din secolul trecut. Și se pare că va mai fi invocat, chiar dacă nu va fi și citit
(așa cum s-a întâmplat și în secolul trecut). Cu alte cuvinte, smerenie –
smerenie, dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: ”Pe lângă nume binecunoscute precum Einstein și Freud, circa 20% dintre
laureații Premiului Nobel pentru știință au fost evrei, deși evreii reprezintă
mai puțin de 0,2% din populația lumii” (ibidem). Dar, nu comunitățile
evreiești se pot mândri cu aceste realizări, ci acestea sunt ”mai curând o contribuție a evreilor
individuali decât a iudaismului ca religie sau cultură. Majoritatea oamenilor
de știință evrei importanți din ultimii 200 de ani au activat în afara sferei
religioase evreiești”. (ibidem). Cu alte cuvinte, e greu să fii profet în
religia ta! Mai mult, scrie smeritul Harari, ”iudaismul nu a contribuit câtuși de puțin la declanșarea Revoluției
Științifice. Cu excepția lui Spinoza (excomunicat de comunitatea evreiască din
cauza concepțiilor sale), cu greu puteți menționa măcar un evreu care să fi
fost esențial pentru nașterea fizicii, chimiei, biologiei sau a științelor sociale
moderne” (pp. 195-196). Interesant de știut (și rar de aflat din alte cărți)
este faptul că rezultatele deosebite obținute de evrei în știință au început să
apară îndeosebi după ce aceștia ”au
adoptat stilul de viață și viziunea asupra lumii ale vecinilor lor nonevrei.”
(p. 196) Dar, și acesta este cel mai
important lucru, succesul evreilor în cercetare și inovare nu se datorează
vreunei gene aparte sau a unei înzestrări speciale, ci pur și simplu așezării
EDUCAȚIEI la temelia pregătirii pentru viață: ”Valoarea centrală a educației în cultura evreiască era unul dintre
principalele motive din spatele succesului extraordinar al oamenilor de știință
evrei. Alți factori includeau dorința unei minorități persecutate de a-și
dovedi meritele, precum și barierele care îi împiedicau pe evreii talentați să
avanseze în instituții mai antisemite, precum armata și administrația de stat”
(ibidem). De reținut, valoarea supremă acordată educației timpurii ca factor de
succes. Este adevărat că educația presupune bani mai mulți investiți, dar câte
țări bogate își fură singure viitorul neinvestind unde și cât trebuie! Autorul
desfide orice legătură cauzală directă între etnie, religie și succes: fizica
lui Einstein nu este nici evreiască, nici talmudică, după cum teoria lui
Darwin nu este nici creștină, nici britanică.
Imposibil de evitat – problema
antisemitismului. Cred că ar fi fost de datoria autorului să sublinieze că
termenul ”antisemitism” nu înseamnă, stricto
sensu, ură față de evrei, ci ură față de rasa/ limba semită din care fac
parte deopotrivă evreii și arabii. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Semi%C8%9Bi) Într-adevăr, sensul comun dat
termenului de antisemitism este acela de ură față de evrei. ”Antisemiții consideră că evreii sunt
deosebit de importanți; își închipuie că evreii controlează lumea ori sistemul
bancar, sau cel puțin mass-media, și că sunt de vină pentru absolut tot, de la
încălzirea globală la atacurile din 11 septembrie. Această paranoia antisemită
este la fel de ridicolă cu megalomania evreiască. Evreii poate că sunt un popor
foarte interesant, dar, când privești imaginea de ansamblu, nu se poate să nu-ți
dai seama că au avut un impact cu totul limitat asupra lumii.” (p. 197).
Aici este doza de smerenie pe care autorul și-o revendică: ”personal, îmi place ideea că nu sunt urmașul
unor cuceritori brutali ai lumii, ci al unor oameni neînsemnați care rareori
își băgau nasul în treburile altora. Multe religii prețuiesc smerenia – după
care își închipuie că sunt cel mai important lucru din univers. Îmbină
îndemnurile la modestie personală cu o aroganță colectivă flagrantă. Oamenii de
toate credințele din lume ar trebui să ia smerenia mai în serios” (p. 198).
Acestea fiind citite și (tran)scrise de
mine, nu pot să nu reamintesc că și românii se mândresc (iar asta este chiar un
motiv de mândrie) cu faptul că nu sunt ”cuceritori brutali ai lumii”, că nu au
oprimat popoare de pe alte meleaguri. Cât despre antisemitismul românesc acesta
s-a născut, probabil, în veacurile XVIII – XIX, când populația târgurilor și
orașelor românești era preponderent alogenă, iar dintre aceștia evreii erau
majoritari. (Vezi și recenta carte (pe care n-am citit-o încă) https://scontent.fotp1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/48337181_1123903224437816_4687246003676381184_o.jpg?_nc_cat=104&_nc_ht=scontent.fotp1-2.fna&oh=7ea84417288f347c22a94f56928dd604&oe=5C98977C) Mixajul etnic a fost, de
asemenea, frecvent, date și pozițiile sociale și economice deținute de bărbații
evrei, astfel încât orice teorie rasistă despre puritate rasială este o inepție
savantă. Moldova a excelat prin preponderența evreiască în comerțul local.
Adaug acestor considerații un banc care circula pe vremea dictaturii ceaușiste.
Un bărbat este arestat pe stradă pentru că înjura mereu și spunea că ”numai unu-i vinovat”. Bănuit că bărbatul
îl acuza pe dictator de lipsurile din comerț acesta a declarat că: ”numai Hitler e vinovat pentru că a omorât
evreii și astfel a distrus comerțul”.
Închei cu concluzia autorului
despre smerenie: ”Iar dintre toate
formele de smerenie, poate cea mai importantă este aceea față de Dumnezeu. Când
vorbesc despre Dumnezeu, oamenii afișează deseori o modestie servilă, însă se
folosesc ulterior de numele lui Dumnezeu pentru a-și privi semenii de sus”
(ibidem). Aproape nici nu mai trebuie să precizez că tema lecției următoare
este chiar despre ”Dumnezeu”. (va
continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!
